1

Ca și cum ai trăi prin viața altcuiva

de Salia Boncea-Penţac, cls. a V-a

Ei bine, da! Am reuşit să joc un personaj grozav la Winter Show! Cred că toţi sunt de acord cu afirmaţia aceasta. Atunci când urc pe scenă, mă pun în pielea personajului pe care îl joc, detașându-mă de viața de zi cu zi. Este o experiență unică, interesantă și mă simt bine, mai ales că sunt în centrul atenției! J Nu mi se pare nimic greu. Chiar și în momentele în care cred că uit un cuvânt, sunt sigură că pot improviza, fără ca acest lucru să se observe. Mă simt fericită când simt că publicul înțelege mesajul pe care îl transmit și consider că este

un sentiment unic pe care nu-l întâlnești oricând, oriunde și oricum. Să joci un personaj este ca și cum ai trăi prin viața altcuiva, iar acest lucru mă ajută să înțeleg sentimentele pe care autorul le-a avut în momentul în care a creat personajul. Sunt sigură că mai există și alte motive care să mă facă să mă simt bine atunci când sunt pe scenă, dar pe care, deocamdată, nu le-am descoperit, tocmai de aceea sunt de părere că descoperi mai mult, cu cât joci mai mult.

Sara pe dealde Katia Radu, cls. a III-a Omega

Sara pe dealMă uit la steleleCe pe cer răsar. Şi vin rând pe rândPăsările la cuiburi,Încet, încet se adună.Căci e seară şi e lună.

Am învățat să câștig și să pierd

de Tudor Pintilie, cls. a III-a Omega

Am o mare pasiune: şahul. După ce am început să joc alături de bunicul meu, căruia îi făcea mare plăcere să mă inițieze în tainele șahului, am cunoscut la școală o persoană specială care a devenit foarte importantă pentru mine – Victor Surdu. Treptat, șahul m-a învățat să câștig și să pierd, să urc și să cobor (în clasamente), să aplic în viață reguli și principii care trebuie aplicate și respectate, să întâlnesc oameni noi, să îmi fac prieteni. Șahul m-a făcut să mă pregătesc temeinic pentru a participa la concursuri, la care am câștigat mai multe premii la categoria mea de vârstă. Fiecare oră de pregătire reprezintă pentru mine o provocare: o deschidere nouă, o strategie nouă de a învinge adversarul, o altă modalitate de a-l surprinde pe Victor! Piesa mea preferată este dama, deoarece poate ataca din orice direcție; nu pot ignora însă celelalte piese. Fiecare partidă de șah este diferită și reprezintă o nouă provocare, în funcție de adversar, strategia de joc a acestuia, emoții, stare de spirit. Cea mai grea partidă este cea pe

care o joc cu un prieten, pentru că este greu să fii câștigător în fața cuiva apropiat. Pe lângă jocul individual, șahul înseamnă și echipa de șah a școlii din care fac parte, împreună cu colegi de vârste diferite. Această echipă a câștigat anul trecut trofeul celei mai bune școli din București, în cadrul unei competiții. Am fost mândri de noi, de asemenea colegii și profesorii noștri. Șahul este jocul minții și încerc să mă antrenez cât de mult pot pentru a-mi dezvolta gândirea. Am ajuns astăzi să îl pot învăța, la rândul meu, pe bunicul câte ceva din strategiile pe care le-am aprofundat. Vreau să îi mulțumesc lui Victor pentru tot ceea ce am învățat și pentru faptul că am devenit prieteni.

Ce te legeni?de Alexa Ghigea, cls. a III-a Omega

- Ce te legeni,Așa cum trece,Vara cum merge...- Mă legăn eu,Așa infern.Dar în mineSunt multe ape line.Sunt calm,Dar nu mă laud.

Muzica mă completeazăde Alexia Ioan, cls. a V-a

De mică îmi plăcea muzica la nebunie. Mă distram încercând să cânt la pian și chitară. Mama încă îmi mai povestește cum a început totul: atunci când primeam o foaie și un creion eram foarte fericită. Când începeam să desenez, îngânam într-una, atrăgând atenția celor din jur. În scurt timp, acel îngânat s-a transformat în bucuria de a cânta. În clasa a II-a, le-am făcut părinților mei o surpriză: m-am înscris la Talent Show și am cântat o melodie aleasă de mine. Am primit multe aplauze și atunci am știut că voi continua să cânt cu orice preț. Sunt foarte fericită atunci când cânt, pentru că pot să împărtășesc celor din jur bucuria mea. Atunci când cânt, sunt eu însămi și este bine să fie așa!

Floare-albastrăde Laura Călin, cls. a III-a Omega

Floare-albastră ca un cer,Ai strălucit ca și ieri,Ca un luceafăr de mare,Ești uimitoare!

Tu stai pe lângă mal.Trece pe lângă tine un val

REVISTĂ LUNARĂ DE CULTURĂ ŞCOLARĂ - IANUARIE - 2014

Nr. 4

Sara pe dealMă gândesc la caii argintii, Mă aşez pe iarbă.Şi se aşterne lunga noaptePeste mine, sara pe deal.Şi mă ridic oleacă,Cu ochii la luna cristalină şi seacă.

Eu sunt micuțul,Oracol puiuțul,De mama făcutȘi foarte tăcut!Dar sunt urât,Foarte curatȘi foarte înalt.Eu sunt puntea, podul,Sunt doar codrul...

Și oamenii te admirăPrin mica lor lumină.

Noapte vine, vine gerulȘi se-ntunecă cerul.Vine și mândra lună,Noapte bună!

2

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie24 ianuarie. Moldova şi Ţara Românească se unesc formând Statul Naţional Român, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. Avenor College a sărbătorit ziua Unirii cu hore, cânt şi port popular purtat de copii. Dacă ne mai iubim ţara, dacă ştim ce este patriotismul, de ce este greu să ne uităm străbunii, vom afla dintr-un frumos material realizat de colega noastră Alina Stoica, profesor de Istorie, alături de clasele a VI-a, a VII-a şi a VIII-a.Un bun patriot luptă pentru ţara lui la nevoie şi o susţine pe timp de pace. Strămoşii noştri, în mare parte, au fost uitaţi. În opinia mea, ei sunt aceia care ar trebui să fie luaţi drept modele în viaţă. (Horia Muraru)

Să fii patriot înseamnă să îţi slujeşti ţara, să îţi pese şi să nu uiţi niciodată de unde ai plecat. Să nu uiţi că cei care sunt acum în vârstă, au luptat pentru ea. Mi-aş dori ca în ţara mea să nu mai existe modelul „Fiecare pentru el”, „Să moară şi capra vecinului”. Îi preţuiesc pe cei care s-au sacrificat pentru ca eu să fiu un om liber astăzi. (Alexandru Radu)

Trebuie să îi respectăm pe strămoşi pentru că, dacă ei nu erau, nici noi nu am fi existat astăzi. Cel mai bine ar fi să ne uităm la greşelile lor şi să nu le mai repetăm. (Fabian Niculae)

Uneori, să fii patriot poate să însemne şi altceva: să nu arunci gunoaie pe străzi, sau să îţi susţii echipa naţională la fotbal. Strămoşii sunt rudele noastre, pe care nu le-am cunoscut, dar există o istorie scrisă de ei prin care îi putem cunoaşte. (Rareş Enache)

Nu ştiu dacă putem să-i luăm ca model pe strămoşii noştri, pentru că ei au trăit în alte vremuri, complet diferite faţă de acum. (Daria Brandenburg)

Eu îmi respect strămoşii, ei sunt ca nişte părinţi buni şi protectori. Au obţinut pământul pe care îl avem astăzi şi au murit în război cu mândrie, cu gândul la ce vom avea noi acum. (Vanessa Voiculescu)

Dacă ar fi să plec o vreme, m-aş întoarce în ţară pentru că aici m-am născut şi, cu siguranţă, mi-ar fi tare dor de ea. (Dimitri Ioniţă)

Să fii patriot înseamnă să fii dispus să lupţi pentru ţara ta, să îţi doreşti să o faci mai frumoasă, să crezi în ea şi în vremuri grele. Înaintaşii au pus bazele României şi au făcut lucruri importante pe care le remarcăm şi azi. (Alexia Netcu)

Dacă aş pleca vreodată, m-aş întoarce pentru toţi cei dragi ai mei şi pentru lucrurile atât de frumoase din România pe care nu le-aş mai găsi nicăieri în altă parte. (Ioan Scripcariu)

Să îţi iubeşti ţara înseamnă să o accepţi aşa cum e, şi cu bune, şi cu rele. Pentru ţara mea bună, aş face orice. M-aş întoarce de oriunde, pentru că eu sunt din ţara mea românească pe care o iubesc foarte mult. Îi respect pe cei bătrâni, pentru că ne-au dat o ţară atât de mare şi frumoasă pe care o avem azi. (Gabriel Boantă)

AMINTIRIAșa ne-am născut, cu datoria să păstrăm curat și deplin tot ce am moștenit de la cei care ne-au dat o ţară atât de mare şi frumoasă pe care o avem azi. Ei, bunicii și străbunicii, care au trăit într-un ritm măsurat, egal, fără ruperi și fără isterii, trecuți prin război și pace. Vă împărtășim câteva din poveștile minunate de viață de la cei care, într-adevăr, poartă numele de modele.

O poveste de viaţăMă simt foarte norocos că încă am un străbunic, care are 93 de ani. Este veteran de război. A participat la al II-lea Război Mondial, pe când avea 19 ani. Mi-a povestit multe despre acea perioadă tristă. A avut surpriza ca,într-o dimineaţă, după o luptă grea, să se trezească cu părul complet alb… Altă dată, aşezat fiind pe o buturugă, într-o pădure, pentru câteva minute, parcă a auzit o voce care i-a spus să plece de acolo. Aşa a făcut şi, peste câteva clipe, o explozie a distrus totul în jur. A fost doar rănit uşor... Mai târziu, a fost luat prizonier de război, petrecând 3 ani din tinereţea lui într-un lagăr din Siberia (Rusia), în condiţii greu de imaginat şi de povestit. Din România, au parcurs drumul până acolo cu trenul, în 4 zile, fără mâncare şi apă. Doar unii au supravieţuit. Din nefericire, a fost rănit în război, iar părinţii lui au fost informaţi că a murit. Peste câteva luni, străbunicul s-a întors acasă şi familia a fost în stare de şoc. Pentru ei, era o minune! Străbunicul meu este un om minunat, de la care am ce asculta şi învăţa mereu. Chiar dacă nu şi-a dorit, acea perioada din viaţa lui i-a marcat existenţa. Îl iubesc nespus şi sper să îl am cât mai mult timp alături de mine! (Tudor Pintilie, cls. a III-a Omega)

ACTUALITATEA“I

ncen

diu”

- Ev

a Pr

eote

asa,

cls

. a II

I-a

omeg

a

“Flo

area

Soa

relu

i” -

Teo

Cãl

in, c

ls. a

IV-a

alfa

3

DelfinulStrăbunicul meu a luptat în război pe submarinul Delfinul. Se numea Gheorghe Clondescu. La 11 ani, a urmat Școala de Marină și a ajuns ofițer mecanic. A luat parte la construcția submarinului, la Fiume, Italia. A stat acolo timp de 3 ani, pentru a se ocupa de motoarele acestuia. Când s-a declarat război, de-abia se căsătorise și avea un copil, pe bunica mea. Delfinul a fost o mare amenințare pentru ruși. Submarinul nu putea sta mult sub apă. La Sevastopol, Rusia a aruncat torpile peste submarin și, crezând că l-au scufundat, familiile au fost anunțate de moartea echipajului. Spre uimirea tuturor, după 8 zile, submarinul s-a întors în portul din Constanța. Sunt foarte mândră că străbunicul meu a ajutat țara prin munca lui. (Anna Bembo, cls. a VI-a)

Deșteaptă-te, române!Doi dintre strămoșii mei, unchi și nepot, ambii cu numele de Gheorghe, au murit la luptele pentru Marea Unire din 1918. Nepotul a murit la Stalingrad, în luptă, și datele despre el s-au pierdut. Unchiul, Tribuniu Gheorghe Almăsescu, a fost arhitect. Ca mulți dintre intelectualii români, a participat la lupta pentru Unire. Transilvania făcea parte atunci din Imperiul Ungar. Românii transilvăneni erau asupriți și le-au fost interzise îndemnurile patriotice și purtarea tricolorului. Aceste fapte erau pedepsite cu închisoare sau moarte. Cu toate acestea, într-o seară, într-un restaurant, Tribuniu Gheorghe s-a urcat pe o masă și a cântat imnul “Deșteaptă-te, române!” în auzul tuturor. A fost dus la închisoare unde a îndurat condiții vitrege. A fost eliberat cu puțin timp înainte de Unire, dar era deja bolnav de tuberculoză. Nu s-a bucurat de marea Unire, pentru că a murit. (Ioan Scripcariu, cls. a VI-a)

Visul american Bunicul meu, Luc Van den Abeele, s-a născut în 1937, chiar înainte ca Hitler să atace Polonia. Primii ani din viață a trăit fericit lângă cei cinci frați, într-o casă din Leuven, lângă Bruxelles. În mai, 1940, germanii au invadat Belgia, iar familia a fost nevoită să plece în grabă, luând puține cu ei, în nordul Franței, care atunci nu era, încă, atacată de nemți. Peste o lună, s-au întors în Belgia. Au mers acasă și, cu mare teamă, au găsit-o locuită de alți oameni. Era comandantul garnizoanei germane, care a luat-o, deoarece era o vilă frumoasă. Așa a petrecut bunicul meu războiul, lângă inamicul care ocupase țara, împărțind acest pământ până la sfârșit. Când s-a terminat războiul, țara a fost eliberată de americani și bunicul i-a văzut atunci pentru prima dată. I se părea că sunt ființe de pe altă planetă. Împărțeau țigări și gumă de mestecat. Imaginea care i-a rămas în minte, a fost când se plimba prin sat și a văzut un soldat american care prăjea un ou ochi pe capota jeep-ului. (Constantin Oprescu, cls. a VI-a)

O poveste nespusă Avea 21 de ani când, în martie 1942, a fost înrolat în armata română. Un tânăr pe nume Petre. Fusese repartizat la Batalionul Artilerie Divizia 12, iar la începutul lunii octombrie a fost trimis în luptă. Luptele au început imediat, iar armata română, alături de cea a Germaniei, au împins frontul către Rusia. Soldații au întâmpinat greutățile războiului, viscolul și iarna rusească. Pe tot parcursul, sergentul Petre s-a dovedit un soldat capabil, un țintaș foarte bun, reușind cu succes să manevreze un tun de calibru 20, cu care a doborât numeroase avioane sovietice. Pe vremea când era la Stalingrad, explozia unui obuz l-a îngropat de viu. Îi rămăsese la vedere doar piciorul stâng. Un camarad aflat în apropiere, recunoscând cizmele românești, l-a dezgropat rapid, cu gândul de a afla cine a murit, ca să îi anunțe familia. Petre era în viață și, astfel, s-a născut pentru a doua oară. La terminarea războiului, Petre a fost decorat. Țin și acum în mână decorația “Virtutea militară” și mă trec fiorii de emoție. Este decorația lui Petre, da, a lui Petre - străbunicul meu! Nu l-am cunoscut personal, dar știu din spusele bunicului și ale tatălui meu că a fost și va rămâne un erou. (Dimitri Ioniță, cls. a VI-a)

AMINTIRI - continuare

4

Orașul StalinPe bunicul îl cheamă Ioan Purcărea, dar, în familie, îi spunem Noni. S-a născut la Brașov,

chiar cu o lună înainte de terminarea celui de-al II-lea război mondial. La 18 ani, s-a mutat în București, unde a urmat Facultatea de Medicină. Despre război a aflat din povestirile părinților. Străbunicii mei erau contabili în Brașov. Străbunicul a fost împușcat de legionari. Străbunica mea, Reghina Pascadi, mama lui Noni, încă trăiește, are 93 de ani și stă la Câmpina. În Brașov, imediat după război încă se vedeau urmele marelui conflict, ne povestește Noni. Din când în când, apăreau pe străduțele înguste cadavre ale celor împușcați. Și acolo, ca și în restul țării, viața a fost grea. Alimentele și hainele se găseau greu. În 1950, timp de 10 ani, rușii au schimbat numele orașului în Orașul Stalin, după numele dictatorului. (Toma Purcărea, cls. a VI-a)

Micul ParisStrăbunica mea, pe nume Jana Filip, s-a născut cu un an înainte să înceapă perioada interbelică. Ea a fost foarte norocoasă, pentru că oamenii de atunci nu îşi permiteau să meargă la şcoală şi liceu, iar, pentru că era o aşa mare onoare, trebuiau să poarte uniforma şi în afara şcolii. Liceul era patronat de Regina Maria. Către şcoală călătorea cu tramvaiul cu cai, iar la liceu cu tramvaiul electric. Jana a fost învăţată să patineze de Prinţul Sturdza, care era de vârsta ei. Vara mergea la o terasă numită Oteteleşeanu, pe care o deţinea tatăl ei. Terasa era locul de întrunire a multor personalităţi ale vremii, ca Tudor Arghezi, Ion Minulescu şi Iosif Iser. De fiecare dată, se organiza o festivitate de sfârşit de an, unde copiii trebuiau să interpreteze o piesă scrisă de Regina Maria. Regina venea şi îi viziona pe copii, însoţită de nepotul ei, Regele Mihai, care era atunci copil. (Ana-Ilinca Segărceanu, cls. a VI-a)

Doi eroi pe acelaşi front

Unii din strămoşii mei vin din Banat şi purtau nume german. Străbunicul din partea mamei se numea Heinrich Wenk. În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, a avut mult de suferit din cauza numelui. Când a început războiul, era mecanic de avioane pe Aeroportul Militar. Din cauză că fratele lui fugise în Germania, el a început să fie urmărit de către ruşi ca să nu ţină, în secret, legătura între ei. Atunci, străbunicul a fugit la ţară şi s-a ascuns pe unde apuca, întocmai ca un refugiat. În final, a fost trimis să lucreze la staţia de metrologie de pe muntele Omu. Acolo a rămas în siguranţă, până la terminarea războiului. În tot acest timp, străbunica nu a mai ştiut nimic de el. Ea rămăsese acasă, pentru că avea doi copii mici, printre care pe bunica mea. Casa era mereu supravegheată de soldaţi ruşi, iar bunica dusă adesea la secţie la interogatoriu. Singura care a ştiut unde e străbunicul a fost fata lui cea mare, Elena, care nu mai purta numele german pentru că se căsătorise. Ea îi ducea de mâncare pe ascuns şi îi mai transmitea veşti de-acasă. Străbunicul s-a întors târziu, abia prin 1948, pentru că ruşii continuau să îl caute ca să îl ducă în lagăre.

Străbunicul din partea tatălui, Ion, a fost luat în război la 33 de ani. Nu se ştie pe unde a luptat, dar în 1943, iarna, bunicul spune că a fost îngropat de un obuz şi a stat în pământ câteva zile înainte să fie descoperit şi salvat. Din cauza umezelii, s-a îmbolnăvit de astm. După ce s-a vindecat, s-a întors acasă. Casa fusese bombardată. Străbunicul Ion a aflat de la apropiaţi că străbunica a fugit în pădurea de la marginea Chitilei. A plecat într-un suflet să o caute. Pe drum, a găsit un ciorăpel căzut pe jos, de-al bunicului meu, care era foarte mic. Aşa a putut să o găsească pe străbunica şi să rămână alături de ea. Din cauza astmului, bunicul avea să moară câţiva ani mai târziu. (Nectaria Alexa, cls. a II-a)

AMINTIRI - continuare

5

Cât de importante sunt concursurile școlare?Sunt concursurile şcolare un factor de stres?Sunt o provocare?Influenţează negativ sau

pozitiv evoluţia fiecăruia? Sunt întrebări adresate de Adi Buligoanea (cls. a VIII-a), Iris Faţi şi Tudor Buligoanea (cls. a V-a) elevilor şi profesorilor de la Avenor College.

Alexa Tălăpănescu (cls. a VIII-a): Gradul de dificultate depinde de la concurs la concurs. Dacă mergi la un concurs unde ești mai bine pregătit, ţi se pare foarte ușor. Dacă te duci la un concurs unde, să spunem, nu înțelegi atât de bine materia, este mai greu. Cel mai frumos concurs la care am participat a fost unul de istorie, foarte creativ, la care am avut de prezentat un proiect pe echipe în fața publicului.

Tudor Segărceanu (clasa a IV-a): Concursurile la care am participat nu au fost dificile, pentru că nu sunt, încă, la gimnaziu. Atunci vor fi mult mai grele, ştiu asta de la sora mea. Cei din jur au uneori aşteptări mai mari de la mine decât eu însumi. Dar asta pentru că ei vor să fac totul mereu perfect. Cel mai bun concurs pe care l-am avut până acum a fost cel de matematică, pentru că acolo am luat punctaj bun.

Horia Muraru (cls. a VIII-a): În pragul unui concurs nu simt nimic diferit, pentru că nu văd concursurile ca pe un stres. Rezultatele pe care le primesc mă influenţează într-o oarecare măsură. Dacă sunt mari, mă simt mai fericit. Iar dacă sunt mici... nu ştiu, pentru că asta nu s-a mai întâmplat până acum.

Luca Enache (cls. a VIII-a): Sincer, nu cred că sunt necesare concursurile şcolare, pentru că nu mă ajută cu nimic. E foarte mult de învăţat, dar mai este şi problema că trebuie să venim să dăm probele în weekend.

Caterina Ciuşcă (clasa a IV-a): Pe mine mă ajută rezultatele de la concurs ca să fiu mai puternică. De exemplu, atunci când iau un rezultat mai prost, să pot să trec peste el. Există mo-mente când mi-aş dori să pot face mai mult. Am avut concursuri în care am putut să-mi înfrâng emoţiile, dar şi concursuri la care am clacat. Dacă ar fi după mine, mi-ar plăcea să existe mai multe concursuri de engleză, pentru că sunt distractive.

Alexandru Radu (clasa a VII-a): Dacă sunt grele, concursurile mă ajută, dacă sunt uşoare, nu prea. Mi se par utile concursurile sportive pentru dexteritate, concentrare, muncă în echipă. În orice tip de concurs simţi tensiunea dar trebuie să înveţi să treci peste ea.

Luca Marian (clasa a IV-a): Este important să participi la concursuri şcolare pentru că îţi îmbunătăţeşti vocabularul şi te ajută să ştii mai multe lucruri decât ştiai înainte. Am avut emoţii la unele concursuri, mai ales cele de matematică, pentru că mi se par mai grele şi mie îmi place mai mult limba română.

Alexia Popescu (clasa a VII-a): Câteodată concursurile sunt dificile, stresante şi, dacă eşti obligat să mergi, nu ştii dacă vei face faţă sau nu.Eu aş alege să merg la concursuri doar dacă îmi plac şi dacă ştiu că le pot face faţă. Mi-ar plăcea să particip la concursuri de dans, pentru că nu am mai participat de trei ani şi îmi este foarte dor de acest tip de competiţie.

Ioan Scripcariu (clasa a V-a): Este bine să existe concursuri şi de alt gen, cum ar fi cele vocaţionale. Un copil îşi poate arăta, astfel, talentul şi în afara lucrurilor pe care le învăţăm la şcoală. Când merg la concurs, îmi verific nivelul de aptitudini sau cunoştinţe în comparaţie cu ceilalţi.

Dana Papadima (Director educaţional): Orice fel de competiţie, orice fel de înfruntare este un prilej ca să ne verificăm pe noi, să verificăm fe-lul în care ne controlăm emoţiile, felul în care reacţionăm în situaţii deosebite de cele ale zilelor şcolare obişnuite. Cu toate acestea, concursurile sunt utile, dar nu sunt cel mai important lucru din viaţa şcolară. Personal, prefer forma de concurs tip Cangurul, pentru că este un tip de evaluare mult mai apropiat de testările internaţionale decât de valorile noastre naţionale standard.

Daniel Berteşteanu (Prof. Biologie-Geografie): Am participat la multe concursuri şcolare, mai ales la olimpiade. Acest lucru mi-a influenţat cariera. Olimpiadele de azi, pe specialitatea mea, nu mai sunt atât de folositoare. Cer doar un sac de informaţii şi asta este trist. Există, însă, şi concursuri interesante, cum este Ştiinţe pentru juniori, transdisciplinar, unde se cer şi părţi experimentale.

Mari Nicolae (Director adjunct): Concursurile pot fi un factor de stres pentru copiii emotivi, dar sunt întotdeauna un challenge. Eşti pus într-un context nou, din care ai de învăţat şi care te întăreşte, te pregăteşte pentru următoarele etape. Toate concur-surile ar trebui să fie stimulative şi nu doar individu-ale, ci şi pe echipe.

Manuela Nae (Prof. Fizică): O competiţie influenţează foarte mult motivaţia. În momentul în care îţi place ceea ce faci, lucrurile ies bine, cu rezultate pe măsură. Din păcate, din învăţământul românesc lipsesc concursurile care fac apel la in-geniozitate şi creativitate.

Daiana Rădan (învăţător clasa I): Este important ca un copil să se obişnuiască de la o vârstă fragedă să facă faţă provocărilor. El nu trebuie să se grăbească, să se streseze, pentru că acel concurs nu este decât un simplu joc. Trebuie să perceapă concursul ca pe o simplă testare prin care se poate evidenţia, sau nu, în grupul de copii din care face parte.

ANCHETĂ

“Abs

trac

t” -

Dar

ia S

andu

, cla

sa a

I-a

alfa

6

Scrisori către Eminescumaterial realizat de Luca Spermezan, Caterina

Ciuşcă, Catinca Romcea, Andrei Blaer, Felix Lucuţar

„Bădică Mihai,Mi-aş dori ca, în 18 iulie ale lui 1871, să ne mai vizitezi încă

o dată şcoala. După aceea, te voi invita acasă şi ne vom putea aminti de vremuri. Apoi, ne putem aşeza la umbra unui copac şi putem scrie poezii. Să ne plimbăm pe uliţele satului, să ne amintim amândoi de două copilării diferite, care se întâlnesc la răscruce. Te voi aştepta, bădică! Să vii negreşit, te voi întâmpina cu mare drag.

Ion Creangă”

„Dragă Mihai,Ştiu că eşti un bărbat minunat, dar de ce ai plecat, dragul

meu, de atâta timp? Îmi este foarte dor de tine. Poeziile tale mă înveselesc. Sunt foarte fericită când mă gândesc la tine... Mi-aş dori să ne mai plimbăm împreună spre izvor. Cum suporţi despărţirea noastră atât de uşor, Mihai? Mi-a plăcut foarte tare poezia pe care mi-ai trimis-o zilele trecute, prin poştă. Este romantică şi plină de metafore, atât de frumoasă... Scrie despre dragostea noastră! Tu eşti luna şi soarele pentru mine, eşti începutul şi sfârşitul. Mi-aş dori să rămânem toată viaţa împreună!

A ta pentru totdeauna, Veronica”.

„Domnule Eminescu,Din păcate, eu nu sunt disponibilă pe data de 15, când

piesa va fi regizată, pentru că voi fi plecată din ţară. Vă rog să schimbaţi, dacă se poate, data reprezentaţiei. Dacă nu se poate, am găsit o persoană foarte potrivită pentru rolul meu, care vă admiră foarte tare. Numele ei este Mihaela Turmuriu. Îmi este o foarte bună prietenă şi chiar are talente actoriceşti. Mihaela Turmuriu a jucat în 14 piese diferite, dar talentul ei încă nu a fost descoperit. Nu vreau să par nerespectuoasă, dar vă rog, dacă nu se poate schimba data reprezentaţiei, să o luaţi în trupă pe Mihaela.

Cu multă stimă, Henny”.

„Dragul meu frate,Ce faci? Unde eşti? Eşti bine? De când nu te-am mai

văzut!... Îmi plac noile tale poezii. Cred că vei fi descoperit dacă vei continua să le citeşti la Junimea. Când ne-am putea întâlni? Îţi aminteşti ce ne mai jucam în copilărie? Eu mă gân-desc în fiecare zi la asta. Mai ştii când ne întreceam până la casa Tincuţei? Îmi este dor de tine, frate drag... Nu mai ştiu nimic de tine de câteva luni, nici mama, nici surorile noastre. Răspunde-mi cât de repede. Pe curând,

Nicolae, fratele tău”.

“Preastimabile domn Mihai Eminescu,Am onoarea să vă înştiinţez că poezia Dumneavoastră a câştigat locul întâi la concursul de

poezii din Europa. Vă veţi bucura, astfel, de o binemeritată vacanţă aici, în Franţa, unde s-a ţinut concursul. Veţi ajunge cu trenul la Paris, în data de 12 aprilie, adică peste câteva zile. Biletele sunt deja plătite. Vă voi aştepta şi voi avea onoarea să vă cunosc. Va fi o plăcere să vă avem printre noi. Să începeţi să vă faceţi bagajele. Când veţi ajunge aici, îi veţi cunoaşte pe toţi membrii juriului, din care am făcut parte şi eu. Ar trebui să începeţi să învăţaţi limba franceză şi să vă obişnuiţi să mâncaţi melci fierţi! Vă rog ca la următoarea scrisoare să îmi trimiteţi mai multe poezii scrise de autori

români, pentru cercul nostru literar de la A c a d e m i e . Mă voi ocupa să găsesc pe cineva care să le traducă imediat. Aici veţi sta două săptămâni, după care vom merge împreună în partea nordică

a Franţei cu trenul. Vă aşteptăm,al Dumneavoastră, Charles Baudelaire”.

“Tinere Eminescu,Mi-ai trimis deunăzi câteva din poeziile dumitale.

Pe unele dintre ele le găsesc foarte inspirate, precum Luceafărul, la altele, însă, mai ai de lucrat – Călin nebunul. Oricum, promiţi mult. Ţi-am citit şi poveştile şi ai o imaginaţie bogată. Când ai ales să fii poet, ai făcut o alegere foarte bună. Este o carieră reuşită şi frumoasă. Dar vei avea de muncit foarte mult. Îţi sugerez să îţi păstrezi sănătatea, pentru ca să poţi scrie mult timp de-acum înainte. Lumea trebuie să te descopere şi eu te voi ajuta. Vorbim deseară,

Titu Maiorescu”.

„Domnule Eminescu,Sunt directorul Teatrului Naţional de Stat. Te fe-

licit pentru cum ţi-ai interpretat piesa astă seară, aşa că te invit să mai pui în scenă şi alte scrieri de-ale dumitale. Te rog să îmi trimiţi scrisoare imediat. Pot să te fac cunoscut în toată lumea. Ne întâlnim mâine, după reprezentaţie, în faţa teatrului, pentru a discuta între patru ochi.

Iorgu Caragiale”.

Mai am un singur dorde Alec Anton, cls. a III-a Omega

Mai am un singur dor.

Până la moarte adâncă,

Dorul meu e să trăiesc,

Să se bucure, să plângă

Bogăţiile din munte, bogăţiile din mare,

Bogăţiile din soare!

JOC

7

Descoperirea Penicilinei. Un antibiotic care a schimbat lumea

material realizat de Daniel Berteşteanu, prof. de Biologie

Se spune că lucrurile care au schimbat lumea au pornit de la idei mici. Atât de mici, că mulți oameni au trecut pe lângă ele fără măcar să le observe. Până într-o zi, când un spirit atent și vizionar a văzut ceea ce alții vedeau, dar nu înțelegeau. Așa a fost și cu penicilina, un antibiotic descoperit în 1928 de Alexander Fleming, care a revoluționat medicina: prima substanță din lume care putea distruge bacteriile și care putea fi înghițită fără să-ți facă nici un rău. Distrugătoare de bacterii se inventaseră de mult timp, dar erau atât de otrăvitoare, încăt se puteau pune doar

la suprafața corpului, pe răni și tăieturi. Erau pe bază de clor, sulf, plumb și arsenic, substanțe foarte toxice.

Când a izbucnit primul război mondial, Fleming avea 34 de ani și lucra ca biolog sanitar pe câmpul de luptă: îi salva pe răniții care erau împușcați şi îi transporta la spital. Cei mai mulți nu supraviețuiau, deoarece rănile lor se infectau. În 1918, a izbucnit o epidemie de gripă la scară globală, cum nu a mai fost alta: gripa spaniolă. După război, Fleming a studiat infecțiile de tip “roșu în gât” produse de bacterii numite stafilococi. El îi lua cu un tampon de vată din gâtul bolnavilor de amigdalită și roșu în gât. Apoi lua tamponul și îl înmuia într-o substanță gelatinoasă, foarte hrănitoare pentru stafilococi. Astfel, ei creșteau fericiți și se înmulțeau atât de mult, încât puteau fi văzuți cu ochiul liber. Pentru a nu evada, erau ținuți într-o cutie de sticlă rotundă numită Cutie Petri (puteți vedea multe la Daniel în laborator!). Cutiile Petri cu substanțe hrănitoare sunt niște locuri atât de minunate și de frumoase, încât toate bacteriile din afara lor își doresc să intre în ele. Da, fericirea pentru o bacterie este să trăiască într-o cutie Petri caldă, umedă și plină cu hrană. Fiind atât de căutate, Cutiile Petri sunt luate cu asalt din orice direcție, mai ales din aer: “Turnul de control către stafilococii din Cutia Petri: Bacterii zburătoare neidentificate se îndreaptă către voi. Rămâneți pe poziții și nu deschideți nimănui!”

Totuși, foarte des, bacterii străine reușesc să intre în cutie și să o colonizeze, fenomen numit contaminare. Contaminarea nu e bună pentru stafilococi, deoarece ei sunt invadați și o iau razna. O iau razna și biologii sau medicii care văd cutia contaminată, pentru că trebuie să reia experimentele.

Pe 28 septembrie 1928, și Fleming a luat-o razna în laboratorul lui. O cutie Petri se infectase cu un mucegai verde albăstrui ca acela care este pe pâinea mucegăită. Acest mucegai se numește Penicillium notatum. Nu ați înțeles nimic, nu? Nici eu, dar vă spun că biologii sunt acei oameni

care pun tot felul de nume ciudate plantelor și animalelor. Supărat, Fleming a dat să arunce cutia contaminată. Dar pe când se îndrepta spre coșul de gunoi (culmea!) a observat că mucegaiul omorâse toți stafilococii de lângă el precum o bombă: în jurul lui era un cerc gol în care nu mai trăia nimic.

Iluminarea: nu cumva mucegaiul Penicillium notatum produce o substanță misterioasă care omoară stafilococii? Și dacă omoară stafilococii, nu cumva poate să distrugă și alte bacterii? Vă dați seama ce a urmat... În zece ani penicilina exista în sertarul cu medicamente din fiecare casă de pe planetă.

Moment de reflecție: mii de biologi și de medici înaintea lui Fleming au avut ghinionul de a li se contamina plăcile Petri cu mucegaiuri. Toți văzuseră cercul gol din jurul mucegaiului, dar nici unul nu s-a întrebat de ce este acolo și de ce au murit stafilococii din jurul lui. Pentru ei era simplu: cutia s-a contaminat, experimentul a eșuat, trebuie să o iau iar de la capăt! Câte cutii nu au ajuns astfel la gunoi? Câte vieți nu ar fi putut fi salvate?

Morala: să fii un biolog vizionar și să transformi eșecul într-o descoperire epocală printr-o simplă întrebare: de ce? De ce să nu fi și tu vizionar și să faci o mare descoperire?

La steauade Tudor Pintilie, cls. a III-a Omega

La steaua strălucitoare

Vin drept ca o lumânare

Şi mă uit adând în cer,

Până ce toţi norii pier.

La steaua mea ca dintr-un vis,

Intrând ca pe o scenă, un om,

Primind un bis.

Eu îl privesc nedumerit...

Bine-ai venit!

ŞTIINŢĂ

“Abstract” - Alessia Tofan, clasa a I alfa

8

Departe de Africade Matei Culcea, cls. a III-a Alfa

După un zbor cu avionul de aproximativ 8 ore, am ajuns în Mombasa, de unde am plecat cu microbuzele în safari, urmând ca apoi să ajungem la un hotel situat în rezervația naturală (Tsavo Est). Cum am intrat, ne-am întâlnit cu o turmă de bivoli, apoi am văzut câteva antilope și, brusc, au apărut grațios trei girafe uriașe, zebre și struți negri imenși. La umbra unui tufiș, stătea o leoaică și puiul ei, care se odihneau, probabil, după un ospăț. Puiul s-a apropiat de noi, a stat să-i facem poze, după care s-a întors la mama lui. Imediat după aceea, au apărut doi elefanți. S-a lăsat seara și ne-am îndreptat către hotel.

A doua zi, am plecat în safari dis-de-dimineață, la 6.30, pentru a vedea cât mai multe animale. Ne-am întâlnit cu antilope Impala, păsări foarte frumos colorate și câteva maimuțe. Apoi am plecat să vizităm o așezare din tribul Massai. Oamenii de aici sunt diferiți de noi, toți sunt de culoare, se ocupă cu creșterea vitelor și a caprelor, stau în case foarte mici (cu două camere) și mănâncă foarte multe legume și fructe. Din păcate, nu toți copiii au posibilitatea să meargă la școală și, de aceea, foarte mulți dintre ei nu au nicio pregătire și se ocupă doar cu creșterea animalelor. Sunt rezistenți la caldură și cunosc foarte bine comportamentul animalelor sălbatice.

Am mers din nou în safari și am fost foarte norocoși să vedem un ghepard. După aceea, am mai văzut câteva turme de elefanți, antilope, zebre și, din nou, o leoaică. După minunata experiență din safari, am plecat la un hotel situat pe malul Oceanului Indian. Aici, am văzut fluxul și refluxul. Când apele erau retrase, am văzut mai multe vietăți subacvatice, de exemplu: stele de mare, arici de mare, păianjeni de mare, crabi, castravete de mare și multe scoici și melci. În fiecare dimineață, la hotel pe terasă, venea un grup de maimuțe, pe care le hrăneam cu banane, ciocolată și pliculețe de zahăr. Această excursie a fost, cu adevărat, o experiență de neuitat.

Pământul Făgăduințeide Sacha Răuță, cls. I Alfa

Vacanța mea a început la Disney World Florida. Acolo vremea este călduroasă, ca și oamenii care sunt foarte prietenoși. Este un parc unde toate visele se împlinesc! Am fost la Insula Piraților din Caraibe, unde m-am plimbat într-un vagon special prin toate locurile periculoase și nu mi-a fost deloc frică. Cel mai tare a fost un colac imens cu care am navigat pe mai multe cascade uriașe și periculoase, unde am fost stropit cu apă și m-am udat din cap până-n picioare.

Am plecat apoi în Safari Park, unde am explorat și am văzut toate animalele din junglă. Am văzut priveliști minunate, cu multă verdeață naturală. Seara, am participat la un spectacol cu un splendid foc de artificii.

Săptămâna următoare, am mers pe insula Captivă și Sanibel, din Golful Mexic, care este cunoscută ca “insula scoicilor”. Aici sunt mii de scoici, cele mai frumoase din lume. Am călătorit cu mașina prin parcul Everglades (plin de crocodili!), pe partea cealaltă a Floridei, la Miami, orașul preferat al meu și al mamei, locul unde există un singur anotimp - vara. Miami este, cu siguranță, orașul distracției, cu oameni foarte prietenoși și cu mâncare foarte bună și diversificată, din toată lumea. Din Miami, poți pleca în croaziere în toate direcțiile. Noi am

fost într-o croazieră în Caraibe, Bahamas, Mexic și America Centrală. Dar asta este altă poveste minunată, pe care o voi prezenta la momentul potrivit. J

Țara cu mii de insulede Sofia Nicolaescu, cls. a III-a Alfa

Vacanța de iarnă a fost pentru mine descoperirea țării cu mii de insule. Indonezia și insula Bali. Acolo era foarte, foarte cald. Oceanul, ploaia, vântul, toate erau foarte calde. Şi totul foarte verde. Noi aveam un prieten pe nume Putu, care, într-o zi, ne-a spus că ne duce să ne arate o casă balineză. De fapt, era casa în care copilărise el. Toate casele din Bali au câte un templu, mai mic sau mai mare. Religia din Bali se numește hinduism și sunt trei zeități: Brahma (care a creat universul), Shiva (distrugea tot ce îi ieșea în cale) și Wishnu (care protejează totul). La un moment dat, am văzut o ceremonie cu foarte mulți oameni din sat care mergeau pe la toate templele și erau îmbrăcați foarte frumos și colorat.

Mi-a plăcut foarte mult și vulcanul Batur care este, în continuare, activ. Din fericire, nu a aruncat lavă atunci când am fost noi acolo. Dar am văzut o mare parte de teren care era negru din cauza lavei trecute. Există și o plajă cu nisip negru din roca vulcanului, cu foarte multe oase din corali.

Într-o zi, am mers la un templu al maimuțelor. La intrare, am văzut o maimuță care bea apă dintr-o sticlă, exact ca un om. Apoi le-am dat banane și pe Luca, fratele meu, l-au tras de pantaloni pentru a-i lua toate bananele. Noi am mâncat creveți, pește, orez, calamari și paste speciale. Trebuie să recunosc, toată mâncarea din Bali este foarte gustoasă.

REPORTAJ

9

cel puțin două limbi – limba tribului lui și limba națională, care este limba Swahili. Cei care merg la școală vorbesc și limba engleză. Am învățat chiar și câteva cuvinte în Swahili: Jambo (Bună!), Karibu (Bine ați venit!), Hakuna matata (nici o problemă), Asante (mulțumesc), Simba (leu – de acolo vine numele lui Simba din Lion King J), Polepole (încet, calm).

Laguna albastrăde Sara Mușetescu, cls. a IV-a Omega

În sfârșit, mi-am împlinit un vis… să merg în Maldive! Sunt foarte multe de spus despre un loc unde natura parcă se multiplică la infinit, dar vă voi povesti despre clătitele de dimineață, care erau delicioase! Apoi vă povestesc despre școala de scufundări, unde am stat ore întregi pentru a ni se face instructajul. Apoi vă povestesc despre rechinii inofensivi și minunați, rechinii de recif și rechinii de chitară, alături de care am înotat! Și despre pisicile de mare care m-au speriat puțin, dar, spre norocul meu, nu am intrat în apă cu pisici de mare de aproape doi metri!! Și de pești trebuie să vă mai spun! Peștii multicolori care se jucau printre corali, dar cel mai mult mi-a plăcut un pește negru cu turcoaz care parcă zbura în apă! Ce frumoase erau și broaștele țestoase! A fost prima dată când am înotat alături de ele.

Și vă mai povestesc că nu o să uit cum am mers pe plajă noaptea, cu tata și Vlad. Erau sute de crabi! Mai ales că am făcut greșeala să îi dau lanterna tatei, care ne tot speria. Dar despre celelalte amintiri frumoase din acest loc minunat, trebuie să stăm de vorbă mai pe îndelete!J

REPORTAJ

Călător la capătul lumiide Ciprian Daghie, cls. a VII-a

Timp de două săptămâni, am fost de cealaltă parte a Pământului, în emisfera sudică, la capătul lumii, tocmai în Australia. Este o țară cât un continent. Zborul până acolo a durat 23 de ore, iar când am aterizat la Sydney, ceasul meu era cu 8 ore în urmă. Și asta nu e tot: în decembrie, acolo este mijlocul verii iar căldura este insuportabilă. Da, de Crăciun, australienii nu fac oameni de zăpadă, ci merg la plajă și se bronzează. Australienii sunt oameni ospitalieri, se uită în ochii tăi când te salută sau vorbești cu ei și te fac să te simți că le pasă de tine. În fiecare seară, în Sydney, sunt focuri de artificii, iar terasele sunt foarte animate. Casele sunt spațioase și au ferestre mari.

Am mers într-o zi pe o autostradă care avea câte trei linii pe un sens și care a trecut prin munţi, păduri, peste ape, prin zone sălbatice. Australienii au grijă de natură. Platoul Kimberly este unul dintre cele mai fascinante ținuturi de savană din Australia. În timpul verii, aici se ating cele mai ridicate temperaturi. În sezonul ploios, ierburile ating şi înălțimea unui etaj (2 metri). Golful Rechinului protejează ceva foarte special, și anume cele mai vechi ființe de pe Pământ. Este vorba de colonii de alge abastre. Munții albaștri se află la nord-vest de Sydney și sunt înconjurați de un nor de ceață albăstrui. Aici cresc mulți eucalipți ce produc un ulei mentolat. Am văzut şi diavolul tazmanian!

Îmi place Australia, dar acum trebuie să mă întorc acasă. Sidney ora 19. Ora 11 la București.

Fascinanta Kenyade Petra Busurcă, cls. a III-a Alfa

În Kenya trăiesc 42 de triburi, cel mai cunoscut fiind tribul Masai, care m-a impresionat foarte mult. Oamenii din acest trib sunt foarte săraci, trăiesc în colibe făcute din bălegar și mănâncă doar o dată pe zi. Bărbații pleacă la păscut turmele de vaci și capre, iar mamele construiesc casele și fac brățări, lanțuri și cercei. Ei nu au haine, au doar niște cearșafuri prinse în jurul corpului. Toate femeile sunt rase în cap, nu au voie să aibă părul lung – doar bărbații au voie. Deși sunt săraci, ei sunt foarte buni, zâmbesc mult și par foarte fericiți. Toți masaii poartă multe, multe bijuterii – și femeile, și bărbații.

Apoi am mers în safari. Adică te urci într-un jeep și alergi ore întregi ca să vezi animalele din savană. Nu ai voie să te dai jos din mașină sub nicio formă, pentru că, în tufișuri, pot fi animale care să te atace. Am văzut o leoaică cupui, girafe, mulți elefanți, bivoli africani, antilope Impala, maimuțe, struți, zebre, o bufniță foarte, foarte mare și un leopard. Un elefant cred că s-a supărat că îl tot fotografiam și a început să alerge spre noi, să-și miște urechile plin de furie și să “trâmbițeze”. Mama s-a speriat destul de tare și i-a spus șoferului să plece repede de acolo. Iar șoferul râdea și spunea: “polepole, hakuna matata” (adică, “stați calmi, nu-i nici o problemă”). În savană, pământul nu este negru, ca la noi, este totul roșu – parcă ar fi zgura de la terenul de tenis.

Foarte mult mi-au plăcut și kenyenii – zâmbitori, liniștiți, calmi. Fiecare kenyan vorbește

10

Jurnal de proiect“În general, îmi plac toate proiectele de la școală. Îmi place să lucrez în echipă, împreună

cu colegii mei. Fiecare face altceva - unul caută pe internet informații, unul poze, apoi printăm, lipim totul pe foaie și scriem clar titlul. Proiectul Invenții și inventatori mi-a plăcut pentru că am aflat despre viața celor care au inventat lucrurile pe care le folosim astăzi. Am scris despre Nikola Tesla, care, printre altele, a inventat priza și controlul prin telecomandă”. (Diana Crăciun)

“Titlul proiectului: Ioan Cantacuzino - Invenții și InventatoriRol: eu am fost cercetătorul care a căutat informațiile pe internet despre vaccinul anti-

holeric. Ada a căutat informațiile despre Ioan Cantacuzino, iar Alexandra a căutat imagini despre vaccinuri și despre Ioan Cantacuzino. După ce am terminat de adunat informațiile, le-am printat, le-am lipit pe o fișă A3, pe care apoi am ornat-o împreună, ca să arate spectaculos. Ne-a făcut plăcere și ne-am distrat lucrând împreună la acest proiect.” (Petra Busurcă)

“Mi-a plăcut proiectul în care trebuia să formăm o echipă care să caute informații, sau să se gândească la un inventator. Eu și Diana am făcut un proiect bazat pe viața inventatorului Nikola Tesla, care a fost coleg cu Thomas Edison. El a ajutat la descoperirea curentului alternativ și a condus mai multe cercetări pe baza electricității. Proiectul m-a atras pentru că am lucrat în echipă cu cine doream.” (Maia Spiridon)

“Am lucrat împreună cu Paulian și Tudor la un proiect despre animale. Pe o foaie A3 am scris și am desenat acest proiect.Tudor (în calitate de scrib) a notat ceea ce i-am dictat eu (în calitate de cercetător), iar Paulian (în calitate de grafician) se sfătuia cu noi ce să deseneze.

Am aflat lucruri interesante dar, în același timp, șocante, despre animale. Știați că există o rasă de rinocer unde, din păcate, mai sunt doar patru exemplare într-o rezervație? Despre cerb am aflat că, în fiecare an, își pierde coarnele și-i cresc altele mai mari. Mi-a plăcut acest proiect, pentru că a fost interesant, educativ, distractiv și captivant.” (Matei Culcea)

“Mie îmi plac proiectele în echipă pentru că ne întâlnim la unul dintre noi acasă. Fiecare copil are câte o idee. Cercetăm împreună. Apoi mai facem câte o pauză și ne mai jucăm. Acum lucrez împreună cu prietenii mei, Paulian și Matei, la un proiect despre Nikola Tesla. Ne-am întâlnit deocamdată doar la Paulian acasă, unde ne-am uitat pe calculator și am scos împreună informații. Am tipărit câteva foi pe care am subliniat lucrurile esențiale. La un moment dat, am ieșit afară cu lanternele și l-am căutat pe Garfield, motanul lui Paulian, care dispăruse prin curte. S-ar putea să ne mai întâlnim și la mine acasă pentru a finaliza proiectul. De fapt, abia aștept să ne întâlnim iar.” (Sofia Nicolaescu)

“La proiectul pe echipe trebuia să alegem un inventator dintr-un material vizionat înainte. După aceea, trebuia să alegem două persoane cu care să lucrăm. Echipa noastră l-a ales pe Ioan Cantacuzino. Mie mi s-a părut că proiectul a ieșit foarte bine, deoarece am lucrat împreună fără să avem neînțelegeri, am lucrat în ordine și fiecare știa ce trebuie să facă. La început, ele au căutat informații și eu le lipeam pe foaia de proiect. După aceea, eu am căutat poze cu invenția lui IOAN CANTACUZINO - Vaccinul antiholeric. Mi-a plăcut acest proiect, pentru că am aflat multe noutăți, lucrând în echipă.” (Alexandra Petri)

“Atunci când am avut de realizat un proiect despre Einstein, am căutat informații despre acest inventator. Am găsit multe informații despre formula descoperită de el (E=mc²). Am căutat mai întâi date din viața lui, apoi am aflat dintr-o carte de știință informații despre formulă. Am finalizat proiectul printând și lipind informațiile și pozele pe poster.” (Mihai Drăgoi)

“În luna noiembrie am realizat la științe un proiect despre pădure. Am avut rolul de desenator. Eu am desenat, dar am și scris despre animalele care trăiesc în pădure. A fost un proiect frumos.” (Paulian Oprescu)

Fiind băiet păduri cutreieram

de Andrei Voiculescu, cls. a III-a Omega

Fiind băiet aveam un telefon,Un Samsung, sau ceva de genul,Care, oricum, mergea „beton”,Şi parcă eu eram Ben Ten-ul.Fiind băiet păduri cutreieram,Cu telefonul cel trişor.Tot felul de trucuri făceam

Şi chiar mi se părea uşor.

PAGINA CLASEI III ALFA“R

epro

duce

ri d

upã

mar

i pic

tori

” - L

uca

Drã

gan,

cla

sa a

II-a

om

ega

11

O zi din viața lui... Alexander Flemingde Constantin Oprescu, cls. a VI-a

Aseară mi-au spus că am obținut Premiul Polytechnic Achool at Regent Street. Mă simt foarte fericit. Am doar 14 ani și am obținut primul premiu. Ai mei sunt mândri de mine. Dintr-o dată, îmi vine o idee, las premiul și mă reped la masa de scris. O injecție... un diagnostic... care poate opri orice boală. Dar cum, cum?... Noaptea se apropie încet, dar eu sunt cu gândul la ziua ce va urma.

Mă trezesc de dimineață. Mă simt fericit dar și agitat. Este ziua în care voi începe cercetarea pentru noua mea invenție. Mănânc și beau un ceai negru cu o picătură de lapte, apoi mă îmbrac repede și plec. Merg spre pădurea de lângă Fitcher, în căutarea unei plante pentru diagnosticul meu. Caut înnebunit, apoi, în inima pădurii, găsesc o plantă. Este, mai degrabă, un mușchi de stejar.

Mă întorc repede acasă și intru în laborator să prepar un lichid cleios. Pun lichidul într-o seringă. Iau un șobolan pe care îl găsesc în curte și îl injectez. Moare instantaneu.

Sunt foarte obosit, trebuie să mă culc.

O zi din viața lui... Steve Jobsde Rareș Vîju, cls. a VI-a

4 iulie 2009. Mă gândesc că trebuie să spun cuiva de idee. Inventez IPhone de 2m cu capacitatea de 1080GB. Mă reped la lucru. Spun tuturor că vin cu o idee grozavă. Toată lumea crede că bravez. Le spun ideea, dar nu li se pare una care să aducă un profit de câteva milioane companiei. Încerc să îi conving, dar nimeni nu vrea să mă asculte. Mă enervez și plec trântind ușa. Personal, mi se pare că ideea este bună și ar fi avut succes.

Plec acasă și mă refugiez în garaj. Stau treaz zile și nopți, sunt flămând dar, în final, reușesc. Sunt gata! Primul pas: trebuie să popularizez produsul. Lipesc postere peste tot și brusc toată lumea pare interesată și entuziasmată. Primesc mii de întrebări. Îmi vine să sar în sus de bucurie! Îi aud șușotind: Mamă, ce tare! Îmi place! Arată super cool! Fiecare privitor îl adoră.

Mă întorc la serviciu şi le prezint invenția mea. Le place. Îl lansez pe piață și se vinde în câteva ore. Mai târziu ies în parc. Toată lumea are un IPhone de 2m. Ce am făcut??!!...

O zi din viața lui... Karl Benzde Dimitri Ioniță, cls. a VI-a

Azi, în anul 1883, m-am trezit dornic să câștig niște bănuți. Am să deschid o firmă. Dar nu știu despre ce să fie. Îmi trebuie ceva original. Știu! Ceva cu care oamenii să călătorească mai ușor dintr-o parte în alta. O voi numi automobil. Firma va purta numele meu. Benz & Co. și scopul este de a produce motoare industriale. Voi inventa și motoare în doi timpi, va fi o nebunie!!

(...) Au trecut câteva luni. Nu s-a întâmplat nimic. Nimeni nu a vrut să cumpere invenția numită automobil. Chiar înainte să mă retrag, un om a intrat în magazin și m-a întrebat dacă se mai vând automobile. “Am venit de departe până aici”, mi-a spus. “În străinătate toată lumea ar vrea să aibă așa ceva”, a continuat el. Când am auzit, mi-am dat seama că mă pregătesc de vânzările în următoarele luni.

(...) Azi, în anul 1903, sunt nevoit să mă retrag din afacerea mea, Benz & Co., dar voi

rămâne membru în consiliul administrației până la moarte.

(...) Azi, în anul 1926, firmele mele continuă să aibă succes. Sunt mândru de Daimler și Benz. Din acest moment, automobilele mele se vor numi Mercedes-Benz.

O zi din viața lui... Thomas Alva Edison

de Gabriel Boancă, cls. a VI-a

11 februarie 1847. Mergând spre școală, am intrat în laboratorul de științe și, pentru că tot nu era nimeni prin preajmă, m-am gândit să fac un experiment. Am folosit acid sulfuric și praf de copt. Lucrurile scapă de sub control și am dat cu mâna peste recipient. Acidul experimentului meu cade peste țeava de gaz. Am ieșit în grabă și am fumat repede o țigară. Deodată, toată școala este plină de fum. O parte din clădire ia foc. Profesoara mea de fizică a chemat pompierii. Peste câteva zile, o scrisoare dubioasă a ajuns la tatăl meu. Scrisoare conținea următorul text:

“Dragă EDISON,Stimatul vostru fiu, Thomas, este prost, rău și

incompetent. Începând de săptămâna următoare, fiul nu mai are voie să vină la ore, pentru că este un pericol pentru școala mea.

Directoarea Rose.”După ce am fost exmatriculat din școală, am

continuat să învăț singur în laboratorul meu de la subsol. Într-o zi, mi-a venit în minte să inventez un bec. Am primit mii de premii și reporterii m-au întrebat cum am ajuns așa de faimos. În acel moment, le-am arătat scrisoarea de la directoarea Rose.

LITERATURĂ

12

LITERATURĂ

© 2014 Avenor College

Redactori: Salia Boncea, Katia Radu, Tudor Pintilie, Alexa Ghigea, Alexia Ioan, Laura Călin, Anna Bembo, Ioan Scripcariu, Constantin Oprescu, Dimitri Ioniţă, Toma Purcărea, Ana-Ilinca Segărceanu, Nectaria Alexa, Adi Buligoanea, Iris Faţi, Tudor Buligoanea, Luca Spermezan, Caterina Ciuşcă, Catinca Romcea, Andrei Blaer, Felix Lucuţar, Alec Anton, Matei Cuclea, Sacha Răuţă, Sofia Nicolaescu, Ciprian Daghie, Petra Busurcă, Sara Muşetescu, Andrei Voiculescu,

Rareş Vîju, Gabriel Boancă, Vanessa Voiculescu, Ana Constantinescu.Profesori coordonatori: Claudia Alexa, Liana Ilincescu, Florin Chitic și Ileana Bighiu.Profesori colaboratori: Nicoleta Ionescu, Daniel Berteşteanu, Aura Frâncu, Ramona Mucenic, Alina Stoica.Desenul de pe coperta revistei: Eva Preoteasa, clasa a III-a omega.

Avenor College = ISSN 2284 – 8622 ISSN-L = 2284 – 8622 Tipãrit la Ubik com srl

O zi din viața lui... James Wattde Ana-Ilinca Segărceanu, clasa a VI-a

Știu că este o zi specială. Mă duc în subsolul casei mele. Toate lucrurile au rămas răvășite din cauza ultimelor două luni. Azi mi-am propus să termin mașina cu abur. Am tot ce-mi trebuie. De-abia aștept să termin. Tot ce-mi doresc este să fiu primul. Mai adaug o piesă și o șterg puțin cu cârpa, ca să fie și mai lucioasă. Emoția mă suprinde, învârt cheia, închid ochii și aștept cu sufletul la gură. Încerc să o pornesc și... DA!!! A pornit! Mă urc în ea. Plec pe străzile fără oameni și deodată văd un grup care se apropie curios de mine.

- Bravo, James!- Ce este?- Ai primit premiul! Ai fost ales membru al Academiei Franceze de Științe!- Mulțumesc! Este cea mai frumoasă zi din viața mea. Mă plimb cu mașina și claxonez ca să audă toată

lumea. Să știe toți cât sunt de fericit.

O zi din viața lui... Louis Pasteur

de Vanessa Voiculescu, clasa a VI-a

Am multe emoții, deoarece este prima încercare cu vaccinul inventat de mine. De data asta, pacientul este un copil de șapte ani. Am multe întrebări despre cum se va simți și dacă, totuși, va supraviețui. Mănânc un dejun mai sățios, îmi pun hainele de laborator și intru în sala de experimente. Aștept o oră. Dacă nu vor veni? Dacă s-au răzgândit?...

În cele din urmă, la 18.40 apar. Mama și copilul. Copilul dă mari semne de agitație. Dau mâna cu mama,

care are ochii în lacrimi. Îl privesc și, dintr-o dată, mă cuprinde panica. Îmi dau seama că, dacă eșuez, mă vor condamna la închisoare pentru mulți ani. Sau poate chiar la moarte! Iau o înghițitură de scotch din paharul meu și iau seringa. Copilul țipă și se zbate într-una. Mama încearcă să-l oprească. Am o presimțire că, totuși, copilul va trăi. Acul străpunge pielea albă și fină a copilului, iar acesta capătă ușor culoare în obraji și se mai liniștește. Îi spun mamei să rămână cu el o oră în sală și apoi să meargă acasă. Mama îmi mulțumește. Îi spun că totul va fi bine și că ne vom revedea cu siguranță peste câteva luni la control. Sunt sigur că vaccinul a reușit!

O zi obișnuită din viața unui om mai puțin obișnuit

de Ana Constantinescu cls. a VII-a

Genial! Absolut genial! mă trezesc strigând și mă ridic brusc în capul oaselor. Arunc plapuma de pe mine și sar grăbit din pat. E o dimineață rece de iarnă, foarte devreme, întuneric încă. Papucii... unde-mi sunt papucii? Bâjbâi pe întuneric, mă încalț în grabă, ceva nu e în

regulă. A! Din nou mi-am pus papucul stâng în piciorul drept și papucul drept în piciorul stâng...Of!Și ochelarii?!? Ce-oi fi făcut cu ei? Aprind sâcâit lumânarea. Ochelarii nicăieri! Îi descopăr într-un târziu, legați de gât, unde-i țineam ca să nu-i pierd. Înșfac lumânarea și o iau la goană pe scări. Nemaipomenit! Nemaivăzut! Nemaiauzit! îmi spun cu voce tare, în timp ce mă grăbesc către laborator să notez cât mai degrabă ideea extraordinară ce mi-a venit în somn! Înmoi pana în călimară și...ideea mea genială a zburat! Nuuuuu! Privesc dezolat în jur. Se crapă de ziuă și laboratorul meu drag cu sticle, recipiente, cântare, unelte, tabele și formule scrise pe pereți, cu cărți peste cărți, peste cărți, pare trist în lumina cenușie. Îmi prind capul în mâini, încercând zadarnic să mă concentrez, poate, poate o regăsesc printre gânduri. Degeaba! Îmi văd imaginea reflectată într-un geam. Da, am doar jumătate de mustață, cealaltă a ars la ultima mea încercare de a-mi găti ceva, când am uitat oalele pe foc și a ars nu numai mâncarea, dar și bucătăria. Vecinii au ajuns atunci la concluzia că ar fi spre binele tuturor să nu-mi mai gătesc singur și Madam Tantin, o bătrânică foarte cumsecade, s-a oferit să mă ajute.

Îmi iau pălăria și paltonul, ies p r e o c u p a t și încep să rătăcesc pe străzi. O idee, atât îmi trebuie, o idee! Observ într-un târziu că am plecat de acasă în papuci, p i c i o a r e l e mi-au înghețat bocnă și ideea genială se

încăpățânează să nu se mai arate. Mă întorc acasă, Madam Tantin tocmai îmi pregătește masa. În timp ce așază farfuriile, sporovăiește:

- Tocmai m-am întors de la fiica mea. (Fiica doamnei Tantin locuiește în alt orășel, apropiat de al nostru). Trei zile am făcut pe drum! Mă dor oasele de la cât m-au hurducat trăsurile astea. Ce bine-ar fi dac-ar exista niște trăsuri care să nu mai fie trase de cai, să meargă așa, singure, repede, repede, dintr-un oraș în altul!

Mormăi îmbufnat, nu vreau să fiu nepoliticos, dar nici nu prea-mi arde să stau să trăncănesc despre tot felul de prostii. Madam Tantin e foarte de treabă, dar nu e foarte citită. Auzi idee! Trăsuri care să meargă singure, netrase de cai. Of! Şi eu care nu am nevoie decât de atât: o idee genială! Unde să găsesc o idee genială?