Sunete Sacre

Întreaga Creaţie este vibraţie. Sunetele vindecătoare ale marilor tradiţii spirituale. Videcarea shamanică prin sunet. A călători în Conştiinţă pe sunete sacre. Un Maestru al Sunetelor Sacre, Monique Tiberghien, din nou în România. Un shaman al timpurilor moderne. Sunetul reface armonia corpului, a minţii şi a sufletului. Interviu cu Monique Tiberghien – discipol al Marilor Maestri. Reconectarea cu Sufletul. Cântecele sunt fiinţe vii. Lucrul cu visele. Adevărata vindecare vine întotdeauna din interior.

Totul este energie, totul este vibraţie. Întreaga Creaţie este o imensă fiinţă vibratorie, care cântă pe miriade de frecvenţe. Corpurile noastre au propria lor vibraţie, fiecare organ, fiecare celulă, fiecare gând al nostru şi fiecare emoţie are propria sa muzică. La propriu. La fel, fiecare „lucru” şi fiecare fiinţă din acest univers şi din toate universurile, din această dimensiune şi din toate dimensiunile. Misticii din toate vremurile au ştiut acest lucru şi de aceea toate tradiţiile spirituale ale lumii, din toate culturile şi din toate timpurile au fost legate de muzică. Tobele şamanice, clopotele tibetane, japoneze sau chinezeşti, fluierul indian şi instrumentele cu

corzi, didgeridoo aborigenilor australieni, instrumentele uluitoare ale şamanilor siberieni, făcute din oase, lemne şi piei de animale… Pretutindeni umanitatea a găsit mjloacele de a pătrunde în adâncurile fiinţei cu ajutorul sunetului. Dar cel mai extraordinar instrument a fost din toate timpurile vocea omenească.

 

Acum câtva timp publicam pe Calatoria Inimii un reportaj (Călătorie în tărâmul spiritelor) despre lumea miraculoasa a acelor magicieni ai plantelor din Peru, curanderos, un fel de vraci care se pricep sa calatoreasca in lumea nevazuta a spiritelor. Unul dintre cele mai importante mijloace de calatorie ale acestor adevarati vrajitori este cantecul. Exista cantece pentru fiecare planta, pentru fiecare sentiment omenesc, pentru fiecare dintre lumile subtile, exista cantece ale

soarelui si ale apelor. Cantece care vindeca. Descopeream in Peru o tehnologie ancestrala a vindecarii bazate pe cantec si imi spuneam ca seamana foarte mult cu descantecele de pe la noi. In campiile Valahiei, ca si in Carpati, totul se facea inainte dupa ritmurile cosmice si, mai ales, cantand. Se canta pentru plantele de leac, pentru boli, pentru a

aduce ploaia sau pentru a imprastia grindina. Se canta nu numai la nunta si la inmormantare, la nastere si la pomeniri, dar si atunci cand se porneau aratul sau semanatul. Doinele romanesti sau cantecele ciobanilor din munti nu erau

divertisment, ci moduri de a alina si de a spala adancurile fiintei, de a imblanzi stihiile naturii si ale sufletului.

Aceia dintre voi care au fost la concertul lui Amaresh Mark Seelig, prietenul nostru care este doctor în psihologie, shaman, astrolog şi muzician, şi care a studiat cu cei mai mari maeştri indieni, au putut experimenta ce înseamnă o stare de conştiinţă extinsă indusă exclusiv cu sunet de flaut indian şi bansuri. Este magică.

Personal am putut explora arta de a călători în conştiinţă pe sunet, împreună cu maeştri din mai multe tradiţii şi am am descoperit ceea ce se poate face în timpul unei asemenea călătorii, cu vocea şi cu un instrument precum un tambur shamanic. Pot să vă spun un singur lucru: sunetul vindecă.

Toate acestea au fost un preambul pentru a vă spune că, acum câţiva ani am cunoscut-o

pe Monique Tiberghien, o doamnă înaltă, subţire, cu părul alb, care se mişcă cu o eleganţă calmă şi discretă. Ştiam despre ea doar faptul că este o legendă în lumea psihologiei transpersonale europene, preşedintele fondator al Eurotas – Asociaţia Europeană de Psihologie Transpersonală. Acum mai bine de 30 de ani, în vremuri în care ştiinţa excludea complet ideea de spiritualitate, franţuzoaica Monique Tiberghien, psiholog şi psihoterapeut, urmându-şi intuiţia şi mergând în direcţia deschisă de Stanislav Grof, explora arta sunetului în cele mai de seamă tradiţii ezoterice ale lumii şi aplicaţiile sale în

vindecarea psihică. Un pionier care a avut curajul, împotriva curentului, de a afirma natura spirituală a psihicului şi a fiinţei omeneşti. Monique Tiberghien nu s-a oprit aici. A călătorit în întreaga lume şi a studiat timp de ani de zile arta magică a sunetului în tradiţiile vedice cu maeştri indieni, tradiţia sufi, cea ebraică şi multe altele. A descoperit faptul că, indiferent din ce tradiţie ar proveni, cântecele sacre ale omenirii au acelaşi efect asupra trupului, minţii şi spiritului omenesc. Un efect vindecător şi integrator. Astfel a unificat într-un fel unic abordările

psihologiei şi psihoterapiei occidentale, cu instrumentele acestor străvechi tradiţii.

Elena Francisc a invitat-o atunci în România, să facă un workshop. Ceea ce a ieşit a fost uimitor. Dacă cineva mi-ar fi spus, înainte, că este posibil să intri într-o stare de conştiinţă extinsă doar intonând anumite mantre şi sunete sacre, aş fi crezut că este o glumă. Dar ceea ce am trăit împreună cu Monique Tiberghien atunci, ca orice experienţă de conştiinţă extinsă, nu poate fi cu adevărat povestit în cuvinte. Workshop-ul a fost un succes uriaş. Participanţii au revenit de fiecare dată când Monique s-a întors în România la invitaţia noastră. Apoi a devenit unul dintre invitaţii Programului nostru de formare în Terapii Transpersonale şi astfel, un prieten apropiat al nostru, al Elenei şi al meu.

Ceea ce face Monique Tiberghien se adresează acelora care simt ca dincolo de realitatea ordinara, materiala, mai exista ceva ce merita investigat. O realitate inefabila, la care se refera misticii, o realitate a sufletului. Iar Monique Tiberghien are doua mijloace preferate pentru a-i conduce acolo pe cautatori: sunetele sacre si visele. La fel ca si vracii nativi peruani, ea cunoaste puterea vindecatoare a sunetului si stie cum s-o foloseasca. La fel si visele. Ii invata pe oameni cum sa patrunda in realitatea paralela a visului lucid si sa decodeze mesajele subtile ale inconstientului, in beneficiul propriei sanatati fizice si psihice. Cumva, Monique este un shaman al timpurilor moderne, un shaman european, care imbina cunoasterea stiintifica a psihologiei clasice cu metodele, uneori uluitoare, care au supravietuit in culturile

native.Ei bine, Monique Tiberghien se întoarce în România pentru un nou workshop. Cei care nu o cunoaşteţi încă veţi putea descoperi voi înşivă miracolele pe care sunetul il poate face in interiorul corpului omenesc, care nu este altceva decat energie in miscare. Organele bolnave pot fi vazute ca niste corpuri vibratorii care si-au pierdut armonia. Mania, furia, supararea si alte emotii distructive nu sunt decat energii care vibreaza dizarmonic si care distrug armonia corpului. Sunetele sacre refac aceasta armonie si aduc in interior pacea originara. Aceasta este lumea în care ne va conduce Monique Tiberghien, despre aceasta este

vorba în workshop-ul “Sunete Sacre”

Până atunci, dragi prieteni, iată un interviu cu Monique Tiberghien care va ilumina o parte din spaţiile fascinante ale lucrului cu Sunete Sacre, dar si extraordinarele sale poveşti adevărate.A te reconecta la sufletul tau.

 - Monique Tiberghien, cum ajunge un psiholog educat la scoli europene sa lucreze cu sunetele sacre ale unor traditii mistice?- Cand am decis sa studiez psihologia, stiam ca ceea ce ma intereseaza este sufletul omenesc, iar acesta nu poate fi tratat

mecanic. Am avut intotdeauna incredere in vocile mele interioare si ele sunt acelea care m-au condus pe drumul meu. Acum mai bine de 30 de ani, cand eram tanar psiholog, am intalnit in Belgia un shaman nord-american care mi-a dezvaluit cate ceva despre lumea nevazuta si despre posibilitatile noastre de a intra in legatura cu ea. Acel saman mi-a aratat cum sa intru in legatura cu natura, cu padurea, cu pietrele si cu spiritele lor, ascultandu-mi propriul meu interior. In sinea mea, stiusem aceste lucruri dintotdeauna. In plus, nu gaseam nici o contradictie intre sistemul meu de credinte, european si crestin, si cel nativ al indienilor din America de Nord. Ma nascusem in sudul Frantei, in Masivul Central, intr-un sat de munte, si toata copilaria mea fusese una petrecuta pe culmi si in paduri. Ne jucam printre steiuri uriase de piatra, ne faceam casute in miniatura, din bolovani, pe crestele

dimprejurul satului. Iar acum regaseam emotiile pe care le credeam disparute, ale copilariei. A fost primul pas. Am plecat apoi pentru un timp in Statele Unite, unde am fost eleva unor mari vindecatori nativi, in California si in Carolina de Nord. Acolo am invatat cu adevarat sa patrund in realitatea subtila a propriei mele fiinte si sa comunic cu natura. In culturile native este cunoscuta acea parte a fiintei omenesti pe care ei o numesc “corpul de vis”. Este un corp energetic ce permite oamenilor sa intre in legatura cu corpurile de vis ale oricarei fiinte vii, fie ea piatra, planta, animal, om sau orice altceva. Am invatat sa folosesc acest corp de vis pentru a comunica altfel cu realitatea dimprejurul meu. Mi-am dezvoltat capacitatea de clarviziune si am invatat sa folosesc puterea de comunicare a visului. Restul a venit de la sine. Dupa ce m-am intors in Europa, mi-am continuat cariera de

psiholog. Facusem deja niste specializari in bioenergie si lucram cu aceste realitati subtile, insotind oamenii care aveau nevoie

de acest fel de ghidare. In timpul acesta, imi aparea mereu in vise un personaj imbracat in chimono negru. Credeam ca e vreun personaj istoric sau ceva. Ii stiam si numele. Il chema Thaisen Deshimaru. Am aflat mai apoi ca era un personaj real, in carne si oase, care lucra in Franta. Era un maestru zen. La vremea aceea, habar n-aveam ce este zen. Am ajuns la el si asa am facut primii pasi in meditatia zen. In urmatorii ani, am descoperit, strat dupa strat, prin meditatie, felul in care este articulat cu adevarat

psihicul omenesc. Incepusem deja sa lucrez cu vise si cu puterile sunetului. Apoi, alti ani la rand, am fost discipolul unui mare maestru sufi. Pentru sufiti, una dintre manifestarile lui Dumnezeu este sunetul. Am trecut mai tarziu si pe la scoala faimosului maestru tibetan Kalu Rimpoche, urmarind mereu aceleasi idei: felul in care sunetele sacre ale fiecarei traditii ne pot ajuta sa regasim echilibrul fundamental al fiintei omenesti. E o poveste lunga. Important este faptul ca am inteles, cum spunea al vostru Mircea Eliade, ca diferitele traditii sunt aplicatii ale aceleiasi cunoasteri care apartine umanitatii intregi, sunt forme ale aceleiasi trairi mistice a realitatii. Psihicul omenesc, asa cum il concepea stiinta la acea ora, nu era decat o particica a intregului. Eu voiam intregul si stiam ca primul lucru care trebuie facut atunci cand cineva are nevoie de sprijin psihologic este

sa-l ajuti sa se reconecteze la acest intreg. Cu alte cuvinte, la sufletul sau si la divinitate.

“Sunetele sacre spală zgura gândurilor”

 

- La ce folosesc sunetele sacre?Pot fi ele utilizate in viata de zi cu zi, sau doar asa, uneori, in mod ritual?- In culturile populare, sunetul este folosit in moduri foarte practice, caci deschide portile comunicarii cu universul in care traim. Toate leacurile pe baza de plante sunt facute cu anumite cantece, care activeaza energia vindecatoare a plantei respective. Sunetul ne conecteaza la lumile nevazute, la structurile fundamentale, energetice, ale universului. De aceea, in toate religiile si credintele, a canta in templu sau in biserica sau chiar sub cerul liber este o experienta transformatoare. Atunci cand oamenii canta impreuna are loc

un proces fascinant, de uniune mistica, pe care cu siguranta il cunosc si românii, caci ortodoxia are o traditie uriasa in acest sens. Exprimarea prin sunet este sacra pretutindeni, pentru ca sunetul curata corpul la toate nivelurile sale, fizic, energetic, emotional, spala zgura gandurilor negre si inalta spiritul catre sferele divine. Ceea ce facem noi nu este altceva decat a le arata oamenilor un drum la indemana oricui pentru o stare de bine interior. Ceea ce se petrece la nivel celular atunci cand intonam anumite sunete este, de fapt, o reasezare, o re-aliniere a celulelor la nivelurile lor initiale. Sunetul este energie

modulata intr-un anumit fel, care re-energizeaza diferitele niveluri ale fiintei noastre. Le veti descoperi si singuri. Incercati sa intonati sunete, vocale mai ales, a, e, i, o, u, jucati-va cu ele, asa cum ar face un copil care-si descopera vocea, inventati mici melodii de cateva sunete, simple, elementare si veti simti vibratia lor in diferite parti ale corpului. Veti vedea ce efecte extraordinare poate avea aceasta joaca inofensiva. Dupa ce ati cantat cateva minute, incercati sa continuati sa intonati in gand. Veti descoperi rapid cum fiecare sunet, fiecare vocala poate fi

directionata cu ajutorul mintii in corp si cum vibratia ei curata si usureaza. Daca mergeti uneori la biserica, imprumutati din liturghie un refren care va place, pe care l-ati tinut minte cu usurinta, si atunci cand simtiti ca ceva va apasa, un gand, o tristete, intonati-l fara cuvinte, doar cu vocale, jucati-va cu el. Veti fi uimiti de efecte. Copiii, atunci cand sunt singuri, fac acest lucru: isi tin de urat cantand, explorand lumea nevazuta cu ajutorul sunetelor. Toate umbrele pe care psihicul nostru le arunca in corp pot fi iluminate cu ajutorul sunetelor. De aceea cantecul este considerat sacru.

Cântecele sunt fiinţe vii

- Am experimentat împreună cu şamani peruani şi în workshop-urile tale adevărate călătorii de conştiinţă pe sunet. Poţi să-mi spui mai multe despre acest subiect ? Cum

funcţionează sunetul sacru ca vehicul al conştiinţei ?

Cântecul este vibraţie. Şi noi suntem vibraţie. Întregul Univers este vibraţie. Atunci când cânţi te poţi acorda cu orice vibraţie din acest univers. Cântecul schimbă realitatea la toate nivelurile. Şi, mai mult decât atât, cântecul este un fel de fiinţă vie, energetică pe care noi o creăm. Cu cât un cântec este cântat de mai mulţi oameni, cu atât devine mai puternic, căci împrumută ceva din energia celor care cântă. Este o creaţie, iar noi suntem creatorii. Orice creaţie este vie.

Astfel încât există cântecele marilor tradiţii, care se cântă de mii de ani, pe care le-au cântat poate milioane de oameni cu o anumită intenţie, şi care au dobândit o enormă putere transformatoare. Aşa sunt cântecele şamanilor din junglele amazoniene, sau cele ale şamanilor nord-americani, care sunt preluate din generaţie în generaţie, sau cântecele tradiţiei sufi, sau ale tradiţiilor Indiei care au traversat perioade istorice imense, coborând din negura vremurilor. Sunt cântece a căror putere de vindecare este enormă. Atunci când cântăm un asemenea cântec, poate fi o mantră indiană, un străvechi cântec evreiesc sau o intonaţie iroqueză, ne racordăm la câmpul de energie al acelei fiinţe energetice care este cântecul, o fiinţă la a cărei energie au contribuit foarte mulţi oameni. Această fiinţă a cântecului există undeva, în dimensiunile invizibile ale fiinţei, în

permanenţă şi o putem accesa oricând, folosind astfel puterea pecarea strâns-o de-a lungul timpului. Pare un proces magic, dar în realitate există un fel de fizică spirituală a fiinţei care a fost cunoscută de toate tradiţiile şi de toate culturile ancestrale ale acestei planete. Există cântece menite să ne pună în contact cu dimensiunile subtile ale fiinţei noastre, cu sufletul nostru – sau puteţi să-i spuneţi dumnezeu. Aceste câtece, care au fost folosite în temple sau în comunităţi spirituale au o forţă extraordinară, de a unifica propria noastră fiinţă, tocmai pentru că au fost folosite atât de mult. Peste puterea armonizatoare a cântecului în sine, a melodiei, se adaugă energia tuturor oamenilor care au folosit acel cântec vreodată. Aşa se explică puterea lor de a ne pune în conexiune cu

nivelurile noastre spirituale. Dar, acestea sunt doar cuvinte. Trebuie să trăieşti aşa ceva pentru a putea înţelege cu adevărat despre ce este vorba.

« Corpul de vis »

- Înafară de lucrul cu sunetele sacre, dragă Monique,  lucrezi şi cu visele. Poţi să ne spui mai mult despre acest subiect?Care sunt primii paşi în lucrul cu visele?

- Visele sunt limbajul subconstientului nostru. Cea mai mare parte a constiintei noastre se afla dincolo de granitele mintii.

Mesajele subconstientului si limbajul acestuia pot fi invatate. Putem invata visarea lucida, adica sa intram pe taramul visului in mod constient, nu in timpul somnului, pentru a avea acces la intelepciunea adanca aflata acolo. Inainte, umanitatea stia sa se foloseasca de aceasta resursa si mai stia ca realitatea de-acolo este la fel de palpabila ca si realitatea obisnuita. Corpul visului de care se folosesc samanii din culturile ancestrale, pentru a comunica cu intregul univers este accesibil oricui. Toti am avut in viata noastra vise importante, care ne-au marcat, vise premonitorii care ne-au urmarit in realitatea ordinara. A invata sa ne descurcam in realitatea inefabila a visului poate aduce avantaje uriase. De pilda, putem rezolva situatii complexe in vise, iar realitatea ordinara urmeaza apoi evenimentele din starile de vis. De asemeni, in vise putem afla raspunsuri importante la problemele care ne

framanta si putem dezamorsa stari psihice pe care, daca le lasam nerezolvate, pot conduce chiar la boli fizice. Lumea visului are legatura cu adancurile fiintei noastre. De-acolo razbat, pana in constienta obisnuita, intuitia, creativitatea, inspiratia si geniul. In interiorul nostru se afla resurse uriase de cunoastere si vitalitate, caci prin corpul de vis suntem in legatura cu intregul univers. Primii pasi catre aceasta lume interioara ii puteti face singuri. Inainte de a adormi, repetati-va cel putin de trei ori ca va veti aminti visul. Faceti acest lucru mai multe seri la rand, chiar daca nu va merge din prima incercare. Rugati visele sa ramana cu

voi dupa trezire. Apoi, nu va treziti cu ceasul desteptator. Mai ramaneti putin in pat, cu ochii inchisi. Aveti langa voi pe noptiera, pregatit, un carnetel. Faceti-va astfel un caiet de vise pe care sa-l cititi din cand in cand. Pot aparea revelatii si intelesuri surprinzatoare. Nu lasati pe nimeni sa interpreteze visele in locul vostru. Intelesurile lumii viselor sunt foarte personale. Numai voi insiva puteti gasi adevaratul inteles. Cand nu intelegeti un vis, puneti-va intrebarea in minte si asteptati. Raspunsul va veni singur, deodata, integral, ca un inteles brusc, si niciodata ca rezultat al

unui rationament. Cat despre visarea lucida, acestia sunt primii pasi. Pentru restul, va trebuie un ghid care sa va invete, prin practica, modul in care puteti intra, dupa voie, in lumea interioara a visului. Nu e greu, mai ales pentru aceia care, deja, sunt atenti la murmurul universului interior.

-          Care este legătura între lucrul cu visele şi Sunetele Sacre?

Lucrul cu visele şi lucrul cu Sunetele Sacre tind să ne conducă în acelaşi spaţiu subtil al propriei noastre fiinţe. Sunt moduri de a duce în conştienţa ordinară stări, trăiri, informaţii şi tot felul de lucruri care se află în domeniile inconştiente ale conştiinţei nostre. Dealtfel în aceasta constă dimensiunea terapeutică a stărilor de conştiinţă extinsă: aducerea în conştienţă a unor elemente inaccesbile altfel. Învăţând să lucrăm cu visele, cu sunetul sau cu orice altă

abordare care expansionează conştiinţa, descoperim lucruri noi dspre noi înşine. Este o chestiune nu numai de dezamorsare a unor trauma, de vindecare interioară pe toate nivelurile, dar şi o chestiune de evoluţie spiritual. Dealtfel, aceste două lucruri, vindecarea şi evoluţia spiritual, sunt aspecte ale unui singur process interior. Adevărata vindecare vine întotdeauna din interior şi este întotdeauna legată de anvergura conştientă a fiinţei care suntem.

horia ţurcanu

Jean Louis Fargier si muzica reechilibrarii

Biomusic – un procedeu revoluționar de echilibrare a Ființei. Uimitoarele efecte

ale muzicii asupra structurii moleculare a apei din orice fiinta vie.

Auzisem despre Biomusic. Credeam că este muzică și atât. Mai precis o muzică pentru relaxare, pentru meditație și altele asemenea. Nu mi-a stârnit interesul pentru că în lume există enorm de multă muzică creată pentru așa ceva. Preferam clasici sau muzică religioasă provenind din diverse tradiții spirituale. Numai că, într-o bună zi, l-am cunoscut pe Jean Louis Fargier. Este muzician, este francez, locuiește la Londra. Primul lucru care mi-a atras atenția este felul în care se mișcă și vorbește, de un calm senin și clar, foarte neobișnuit pentru lumea secolului 21, în care cu toți ne grăbim, în care pare că timpul s-a scurtat. Presiunea permanentă în care trăim,

telefoanele mobile, informația circulând cu viteza luminii, într-un cuvânt stresul care impregnează vremurile noastre, părea neputincios în cazul acestui bărbat subțirel și cuminte. Părea că trăiește într-un fel de distorsiune temporală, într-o alveolă protectoare. Agitația dimprejurul său nu-l afecta în nici un fel. Avea ceva din liniștea unui călugăr, sau a unui maestru zen atent permanent la o dimensiune interioară care nouă, celorlalți, ne este inaccesibilă. Un zâmbet discret și bun îi însoțea orice cuvânt, iar gesturile puține aveau o eleganță ce denotă educație. L-am cunoscut la București, unde venise să  prezinte ceea ce el numește ”procesul Biomusic”.

Întâmplarea a făcut să am ocazia să schimb câteva vorbe cu el înainte de această prezentare și să aflu un lucru care m-a pus pe gânduri.

Poate că ați auzit de studiile unui celebru fizician japonez pe nume Masaru Emoto, ale cărui cărți au apărut și în România. Acesta a descoperit faptul că apa se comportă ca o ființă vie, sensibilă, că are memorie și că reacționează la diversele tipuri de energie. De pildă, dacă pe un pahar cu apă scriem cuvântul ”iubire” sau ”mulțumesc”, într-un mod misterios, apa simte acest lucru și devine purtătoarea unei energii benefice, care ajută plantele să crească spectaculos și îmbunătățește starea de sănătate a oamenilor. Deasemeni o apă energizată astfel cu energia cuvintelor ”bune”, odată înghețată, cristalizează într-un mod foarte

armonic, foarte frumos. Aceslași lucru se petrece dacă apa este expusă unor anumite feluri de muzică, precum cea clasică sau religioasă, sau dacă rostim în prezența apei rugăciuni. Știam despre muzica lui Fargier că influențează moleculele de apă, la fel ca muzica marilor compozitori clasici, și că celebrul Masaru Emoto, cel care a studiat ani de zile apa ca pe o ființă vie, inclusese această muzică printre cele ”benefice”. Am vrut, cu obiceiurile mele de jurnalist, să aflu direct care este secretul muzicii sale. Cum face să poată influența cu ajutorul muzicii structura subtilă a apei, în același mod în care o face rugăciunea. Când a auzit ce vreau să știu, Fargier a zâmbit în felul său franco-britanic și a zis așa: ”tehnic vorbind, muzica

înseamnă sunet. Dar există și o dimensiune spirituală a muzicii. Atunci când faci muzică, ești într-o stare de conștiință specială, la fel ca atunci când faci o rugăciune. Spiritualitatea trece în muzică. Asta e tot.”

A fost suficient pentru mine ca să devin curios cu adevărat. Pasul următor a fost acela de a participa la prezentarea lui Fargier și apoi de a experimenta eu însumi ”procesul”. Adică am participat la un atelier de lucru în care am ”simțit” muzica lui Fargier în timpul unor meditații. E foarte greu de povestit o asemenea experiență. Pot să vă spun că se simte la toate nivelurile, fizic, mental și emoțional și că, una peste alta a fost o experiență extraordinară, pe care o uiți greu.

Acest interviu este rezultatul entuziasmului meu pentru ”procesul Biomusic”

Jean Louis Fargier, spuneți-mi în primul rând cum funcționează această… muzică. Și apoi de ce o numiți ”proces”. Ce se întâmplă de fapt atunci când asculți?

Pentru a înțelege ce se petrece trebuie să plecăm de la acest adevăr pe care spiritualitatea l-a intuit dintotdeauna, dar pe care știința l-a descoperit abia în ultimul timp: în univers totul este vibrație, este undă. Nu numai sunetul este  vibrație, ci și noi înșine, corpurile noastre sunt făcute din atomi care sunt energie vibratorie. Nu există nimic în univers care să nu fie de natură vibratorie. Orice obiect, orice ființă, orice animal, orice plantă. Chiar și gândurile

noastre sunt energii vibratorii, emoțiile noastre, totul. Atunci când vibrațiile corpului nostru sunt armonie cu cele ale gândurilor noastre și cu ale mediului în care trăim, existența noastră este una plăcută. Numai că lumea în care trăim este departe de idealul armoniei. Este o lume a marilor aglomerări urbane, o lume a stresului, a tehnologiilor agresive, în care sutem rupți de natură și  supuși la mii de radiații electromagnetice de toate felurile, de la telefoanele mobile, televizoare, computere, antene, milioane de unde artificiale care ne lovesc în plin și despre care habar nu avem. În plus, sunt propriile noastre vibrații despre care abia acum devenim conștienți cu adevărat, deși sunt cunoscute de mii de ani. Emoțiile negative precum ura, rușinea sau frica au propriile lor vibrații distructive, așa precum iubirea, bucuria sau compasiunea au

propria lor vibrație benefică. Interferăm unii cu alții și suntem supuși valurilor de vibrații emise de imense comunități de oameni care trăiesc în voia valurilor de gândire și emoție negativă. Ați fost vreodată lângă cineva nervos? Ați putut simți nervozitatea ca un curent electric transmițându-se fără nici un cuvânt? Imaginați-vă mase de milioane de oameni care trăiesc în acelși ritm infernal și care creează vârtejuri vibraționale. Corpurile noastre sunt făcute într-o proporție uriașă din apă, iar apa este cea mai misterioasă substanță din univers. Este vie și atât de sensibilă încât își schimbă structura în funcție de cea mai mică schimbare de calitate a energiei din mediu. La vibrații foarte joase, apa pur și simplu moare. Nu mai poate susține energia vieții. Corpurile

noastre făcute din apă simt modificări vibraționale extem de fine în vreme ce noi trăim într-un mediu vibrațional extrem de agresiv. Acest mediu agresiv combinat cu propriile noastre vibrații, ale gândurilor, ale emoțiilor generează distorsiuni energetice enorme în ființa noastră care este foarte sensibilă, foarte delicată. Aceste distorsiuni subtile se regăsesc în plan fizic sub forma ultimă a unei boli, care și ea are o anumită amprentă energetică și vibrațională. Totul începe însă cu o dizarmonie la unul dintre diferitele niveluri ale ființei. Aici intervine Biomusic,

și de aceea numesc asta ”proces”. Biomusic are capacitatea de a armoniza din punct de vedere vibrațional ființa omenească și mediul înconjurător prin intermediul moleculelor de apă care sunt pretutindeni, în noi, în aer… Am descoperit un mod de a emite prin muzică o undă armonică ce influențează moleculele de apă, le revitalizează, le re-energizează, le reechilibrează. Corpul simte instantaneu. Nici măcar nu este nevoie să asculți muzica. Funcționează și cu volumul dat la minimum. Vibrația este acolo.

Ați spus că atunci când faci muzică, e ca și cum ai fi într-o stare de rugăciune. Că spiritualitatea trece în muzică. Ce legătură are acest lucru cu acea undă armonică miraculoasă care influențează apa?

Ceea ce am numit undă armonică este mai mult decât un procedeu tehnic, este mai mult

decât sunet codificat în muzică. Acea undă armonică are legătură cu starea noastră de spirit atunci când compunem muzica, atunci când facem aranjamentul. Orice lucru creat de om de pe această lume, poartă în sine energia aceluia care a creat-o. Acest lucru este valabil nu numai în artă, dar mai ales. De aceea starea noastră de spirit atunci când facem muzica, este una specială, apropiată de cea a rugăciunii. Apoi mai contează intenția pe care o pui în muzică. Atunci când intenția formulată clar este aceea ca muzica de pildă să aibă un efect benefic asupra oamenilor care o ascultă, această intenție se codifică cumva în muzică, iar sunetul devine ca o rugăciune rostită permanent. Sunt multe elemente aici care vi s-ar părea poate ciudate, pentru că au legătură cu spiritualitatea, dar care, după cum ați putut constata, funcționează. Un pictor de icoane postește înainte și în timpul

lucrului, rămâne mental și emoțional conectat cu subiectul icoanei sale care, pentru un timp, rămâne principala sa

realitate. Nu poți să pictezi Cina cea de taină decât într-o anumită stare de spirit. La fel se întâmplă când scrii un roman sau compui o operă. Exact aclași lucru se petrece și cu noi atunci când facem muzica: este vorba despre meditație, rugăciune, despre lumină și iubire, despre dedicație. Avem grijă ca, dincolo de vibrația audibilă, adică de sunet, toate nivelurile vibraționale să reflecte armonia. Energetic, mental, emoțional, fizic, spiritual trebuie să fim curați, armonici. E o chestiune de transparență a ființei.

Concret, la ce poate folosi această muzică?

Aplicațiile sunt enorme. Pentru o parte din ele am făcut cercetări științifice complexe la cele mai celebre laboratoare din lume, inclusiv la Masaru Emoto, cel mai mare specialist în apa vie. Testele au fost clare. Biomusic influențează substanțial apa din orice corp viu și din atmosferă. Oamenii simt imediat diferența printr-o stare de echilibru, energie, stare de bine. Capacitatea de efort crește, claritatea minții, capacitatea de memorare, forța musculară, toate funcțiile corporale se îmbunătățesc, oboseala dispare. Pe termen mediu și lung, Biomusic echilibrează dizarmoniile energetice din corpul fizic, bolile, care sunt doar dezechilibre energetice, tind să

dispară. Imaginați-vă

corpul omenesc, trupul fizic, ca pe ultimul strat și cel mai dens din multe alte straturi energetice printre care se se află cel al emoțiilor sau cel al minții. Sursa oricărei boli se află în straturile subtile, în felul în care gândim sau în care ne raportăm la exterior. Biomusic este făcută să echilibreze ființa pe toate nivelurile. Apoi mai este efectul de protecție față de radiațiile exterioare. Am făcut teste științifice complexe în Franța și în Spania și s-a dovedit că această undă armonică, prn efectul pe care-l are asupra apei din atmosferă, anulează efectul poluării eloctromagnetice în proporție de 100%. Deasemeni anulează efectul distorsiunilor energiei telurice. Niște cercetători din Ukraina au testat Biomusic la o fermă franceză unde, în mijlocul unui câmp se afla o antenă uriașă de telefonie pusă exact deasupra unei falii a pământului.

Distorsiunea telurică și cea electromagnetică făceau ca animalele fermei să aibă de suferit. Erau agresive și nu mai dădeau lapte. Biomusic a reușit să anuleze instantaneu aceste efecte. Apoi am testat

la niște celebre laboratoare britanice efectul Biomusic asupra globulelor roșii din sânge expuse la radiația telefoanelor celulare. Fotografiile sângelui sunt extraordinar de sugestive. Avem multe teste științifice care dovedesc eficacitatea procesului și foarte multe mărturii de la oameni din toată Europa care ne-au spus despre efecte la care noi nu ne gândisem. Avem fotografii ale aurei făcute prin metoda Kirlian, în care se vede cum câmpul energetic al unei persoane devine strălucitor și sănătos. La această oră

sunt foarte multe aplicații ale procesului Biomusic în sănătate. Există foarte mulți terapeuți care folosesc Biomusic ca să dubleze ceea ce fac, de la masaj și fizioterapie, la tai-chi și meditație. Există stomatologi care au permanent Biomusic în cabinet pentru că au descoperit că intervențiile se fac cu mai puțină durere, mai puțină frică, iar rănile se închid mai repede. Există comrcianți care au Biomusic în magazinele lor pentru că oamenii, fără să știe de ce, se simt mai bine, stau mai mult în magazin. Veterinari care au observat efecte

benefice asupra animalelor și agricultori care folosesc Biomusic pentru creșterea producției de

căpșuni. Aplicațiile sunt limitate doar de imaginația fiecăruia. Dacă țineți Biomusic în dormitorul în care dormiți, se schimbă calitatea somnului. În biroul în care lucrați, oamenii vor fi mai senini, mai puțin stresați, atmosfera mai bună și mult mai puțină oboseală. Este vorba pur și simplu despre echilibru energetic și despre armonie.

Sunteți un om care lucrează cu energia. Cum vi s-a părut energia românilor pe care i-ați întâlnit?

Extraordinară. Nu știam mare lucru despre România, de aceea am venit fără prejudecăți. Am remarcat o excepțională sensibilitate la românii pe care i-am cunoscut, o aplecare naturală către spiritualitate și deschidere. Am întâlnit oameni deschiși și profunzi, de un echilibru firesc. Am simțit și contraste energetice

violente, dar pentru mine acestea sunt semnul evoluției, al non-stagnării.

Horia Țurcanu

PS. Mai multe informatii despre Biomusic pe www.transpersonal.ro sau la tel 0314059071 și mobil 0731014257

2011

Lumea vorbelor kitsch şi suferinţele ei   :

Cuvintele golite de sacralitate ne otrăvesc sufletul

Dumitru Manolache

Unii cercetători spun că o persoană normală rosteşte în medie pe zi cam 25.000 de cuvinte, care, însumate la nivelul unui an, s-ar aduna în vreo sută de

cărţi, fiecare a câte 500 de pagini. Ceea ce se observă cu precădere în zilele noastre este însă accelerarea degradării cuvintelor, ignorarea sacralităţii şi puterii lor compromiţându-se, îmbolnăvindu-se, stricându-ne mintea şi inima, devenind distrugătoare, otrăvitoare, rănindu-ne chiar mai grav decât suferinţele fizice.

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte "cuvântul" astfel: "unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor".

Ceea ce nu se regăseşte în această definiţie este "corporalitatea" cuvântului, care, altfel

tradus, înseamnă greutatea lui conferită de puterea pe care o are, de sacralitatea lui.

Furaţi de din ce în ce mai numeroasele probleme cărora trebuie să le facem zilnic faţă, vorbim mult, chiar foarte mult, trăncănim sau construim sisteme de gândire din cuvinte, fără a le cântări înainte de a le rosti sau a le aşeza pe hârtie, diminuându-le astfel forţa, neînţelegând faptul că a le putea rosti reprezintă o binecuvântare.

Spunea cineva că suntem împresuraţi de cuvinte aşa cum a fost împresurat Ierihonul. Uneori ne iau prin surprindere, ajungând la inimă pe căi ocolite, ascunse. Alteori ne lovesc şi le simţim durerea ca a pumnilor încasaţi în coaste. Cuvintele lasă urme, vânătăi pe suflet, ne invadează intimitatea, pentru că suntem "fragezi" pe interior sau, dimpotrivă, ne vindecă, ne alină durerea, ne înalţă sufletul, ne apropie, ne împrieteneşte,

ne salvează, dacă le conştientizăm "trupul". Adică puterea. Sacralitatea.

Gânditorul stoic spaniol Baltasar Gracián (1601- 1658) spunea că "săgeţile străbat corpul, cuvintele rele sufletul". Iar pr. Ioan Bizău mărturisea: "Cuvântul rostit nu este doar un sunet gol emis la nivelul organului fiziologic al vorbirii, ci este logos plin de viaţă, adică un angajament existenţial prin care făptura umană se revelează în deplinătatea şi unitatea sa".

Cuvintele rostite nu se pierd niciodată

Şi, cu toate acestea, este uimitor să uităm că, zilnic, trăim o minune, care este cuvântul. Să uităm că, mereu, totul începe cu un cuvânt. Că fiecare lucru are un nume. Că există şi lucruri nenumite, pentru că ori nu este bine să le dăm un nume, ori trebuie să le chemăm pe ocolite. Poetul Gabriel Chifu spunea cândva că "dacă nu socotim rostirea

hieratică, ci doar vorbirea omenească, desigur, în poezie, cuvântul are cea mai ridicată valoare. Energia verbală acumulată în versurile mari e incomparabilă, îţi creează vertijuri, are o dimensiune cosmică".

Cuvintele au puterea miraculoasă de a deschide în noi universul senzaţiilor care ţin de auz, miros, văz, simţirea atingerii etc. Până la urmă, redefinim prin cuvinte lumea, aşa cum o trăim zilnic, clipă de clipă. Iată de ce cuvintele, odată rostite, nu se pierd pur şi simplu în aer. Pentru că, înainte de a fi cunoscuţi, ne face cunoscut cuvântul, iar cuvântul suntem noi, iar noi avem valoarea cuvântului nostru.

În lumea civilizată, cuvântul era garanţia împlinirii unor fapte. De aceea, cuvântul de onoare valora mai mult decât jurământul.

Ce a mai rămas din toate acestea astăzi? Câţi dintre noi mai avem "proprietatea

termenilor", cum ne place să spunem? De ce trăncănim, aruncând în eter doar "anvelope" de cuvinte? Şi, mai ales, de ce rostim atâtea cuvinte grele, urâte, violente, murdare, dure, care rănesc, voit sau nu, inconştient sau nu, semenii?

În zilele noastre, cuvântul şi-a pierdut puterea

Câţi dintre noi ne mai gândim la consecinţele rostirii cuvintelor?

Poate părea o problemă fără sens, dar lumea de astăzi "scuipă" cuvinte aşa cum scuipă coji de seminţe.

Mai mult ca oricând, în zilele noastre, cuvintele şi-au pierdut înţelesul şi puterea pe care le aveau odinioară. Nu mai pricepem că orice cuvânt, prin simpla lui rostire, reprezintă un act sacru, o invocaţie, o

declanşare a forţei strămoşeşti a lucrului pe care îl numeşte.

Am uitat de factorul creator al cuvântului. Că el nu este doar metaforă. Că el creează lumi, că lumea însăşi se schimbă prin cuvânt şi că de aceea nu este bine să cobim, spre exemplu, căci invocând lucrul rău îl ajutăm să se înfăptuiască. Că nu este bine să fim pesimişti, că atragem necazul asupra noastră, cum la fel, rostindu-i numele, diavolul, mai devreme sau mai târziu, ne va răspunde, cotropindu-ne sufletele. Că tot spunând că suntem neputincioşi ori nevrednici, vom fi ajunşi de neputinţă şi nevrednicie. Că aceia care înjură răspândesc în jur vibraţii negative, care îi afectează în primul rând pe ei înşişi şi le alimentează agresivitatea. Şi exemplele ar putea continua.

Pentru orice cuvânt vom da seamă

Ignorarea puterii cuvintelor poate nărui lumea în care trăim, universul nostru intim, familia, societatea chiar. Se cunosc atâtea exemple în istorie când cuvintele au declanşat războaie, moarte, nenorociri. Blestemele, cuvintele grave, precum crimă, viol, bătaie, accidente, moarte etc., vehiculate atât de des de mass-media, pătrund încet, dar sigur în straturile cele mai adânci ale fiinţei umane, tulburându-i echilibrul, distrugându-i liniştea, otrăvindu-i sufletul, alungând până şi fărâma aceea de lumină din inimă care mai pâlpâie din când în când la auzul câte unui cuvânt de bine.

Deci, cu cuvântul putem zidi sau dărâma, putem mângâia sau lovi, putem binecuvânta ori blestema, putem hrăni duhovniceşte sau îmbolnăvi spiritul.

Nici un cuvânt nu se pierde în zadar, căci el lasă urmă undeva. Prin cuvânt ne putem sfinţi viaţa sau, dimpotrivă,

ne-o osândim pentru veşnicie. De aceea este scris "că pentru orice cuvânt vom da seamă".

Gura nu poate rosti ceea ce nu are inima

De departe, cea mai mare putere a cuvântului o are Cel ce este Cuvânt, cel ce este Dumnezeu. Lumea a fost creată doar după ce Dumnezeu a zis. Nimic nu a început până în clipa aceea. "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu este Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu", se arată în Evanghelia lui Ioan, capitolul 1, versetele 1 şi 2.

Dumnezeu, deci, a creat lumea şi lucrurile din ea prin rostirea numelor. Şi omul a fost creat cu această putere. Prin simplul fapt că

am fost creaţi după chipul şi asemănarea Lui, avem parte şi de cuvinte. De aceea, a rosti cuvinte este o binecuvântare. Şi dacă Cuvântul a avut atâta putere chiar de la începutul Creaţiei, nu ne putem îndoi că are şi astăzi. Numai că noi nu mai ştim, nu mai recunoaştem acest adevăr fundamental şi din această cauză lipsim cuvintele de trup. De valoare. De putere. De sacralitate, lipsindu-ne, pe cale de consecinţă, de speranţa veşniciei şi a mântuirii, deşi prin Cuvânt am ajuns la credinţă şi prin credinţă la Mântuitorul Iisus Hristos, Cel ce ne dăruieşte veşnicia şi mântuirea.

Dacă strămoşii noştri ştiau acest lucru, preţuind just valoarea fiecărui cuvânt, chiar şi tăcerea care da valoare cuvintelor, noi l-am uitat. Din acest motiv, cuvintele noastre se compromit, se îmbolnăvesc, pentru că le folosim necorespunzător, incorect, stricându-ne mintea şi inima când le rostim.

La finele acestor… cuvinte, în loc de concluzii, reproducem două citate, tot atâtea motive la care vă rugăm să meditaţi.

Primul, din opera Sfântului Simeon Noul Teolog, care, în "Discursuri teologice şi etice", vorbind despre comportamentul sfinţilor, spunea că ei "se recunosc după decenţa lor şi după mersul lor distins şi după celelalte aspecte ale înfăţişării lor exterioare, dar semnul distinctiv, propriu lor, cu toată exactitatea şi adevărul, este cuvântul care se naşte din ei. Căci gura nu poate rosti ceea ce nu are inima. Şi chiar dacă rosteşte, îndată este dovedit de înseşi cuvintele lui că nu le spune bine".

Al doilea, din cartea "Viaţa mea în Hristos", scrisă de Sfântul Ioan de Kronstadt, un sfânt al Rusiei prebolşevice, în care scrie: "Omul nu moare nicicând la nivelul cuvântului. El rămâne nemuritor prin cuvânt, vorbeşte şi

după moarte… Câte cuvinte nemuritoare viază printre oameni, cele pe care le-au lăsat după ei morţii, de multă vreme duşi dintre noi, cuvinte care continuă să trăiască, uneori pe buzele multor oameni! Câtă vitalitate cuprinde cuvântul, fie acesta şi omenesc! Cu atât mai vârtos cuvântul lui Dumnezeu, el trăieşte din veac în veac şi rămâne mereu viu şi lucrător…"

DESPRE MANTRA OM –

CUVANT SACRU SI

CONSACRATOR…

Momentan nu sunt cuvinte sacre, astfel înrădăcinate în cultura lumii că e greu de crezut că odată ce nu există. Fără îndoială că ați auzit de, citit sau vorbit unul dintre aceste cuvinte fara a intelege istoria care dă

aceste cuvinte un astfel de sens profund. Pentru mulți, cuvintele sacre sunt o modalitate pentru credincioși să se alinieze mai strâns cu zeii ei se închină (dacă prin meditație și rugăciune sau adevăr, iubire și respect). Unele dintre aceste cuvinte sacre schimbat sensul-a lungul timpului, cu progresia religiei moderne; alții și-au păstrat semnificația lor peste secole. Să aruncăm o privire la cinci dintre aceste cuvinte sacre și de a examina originea lor și de istoricul.

Om OM este o mantra și cuvântul sacru de budiști, indieni și oricine care a practicat yoga vreodată. Se crede că a fost Om primul sunet, care a început Crearea, reprezentarea fonetică a lui Brahman și realitate absolută. Om reprezintă simultan toate cele patru state ale lui Brahman, Ființa Supremă: starea de veghe (simbolizată de A și pronunță ca Ah);

vis (simbolizată de U și se pronunță ca "ar") și de somn profund (simbolizată de M și pronunță ca Mmm); și tăcerea, starea de beatitudine perfecta. În muritori, Om susține viața așa cum trece prin respiratie. De etapa de liniște la sfârșitul mantra, meditând individuală este aliniată cu Ființa Supremă.

Chiar și modul în care Om este scris în sanscrită poate fi tradus în patru state lui Brahman. Curba mare jos reprezintă lumea materială, curba din stânga sus reprezintă starea de somn profund, starea de vis este zona care se află între cele două curbe, punct și semicerc sunt starea de conștiență absolut silențios. Semicerc deschis este menit să evoce infinit, amintind că cititorul sensul punctului nu poate fi înțeles cu rațiunea finită și perspective

Sacru

De la Wikipedia, enciclopedia liberă Salt la: Navigare , căutare Pentru alte utilizări, a se vedea Sacra (dezambiguizare) . "Sfânta" și "sfințenie" redirect aici. Pentru alte utilizări, a se vedea Sfânt (dezambiguizare) și Sanctitatea (dezambiguizare) .

Sfințenie, sfințenia sau, este, în general, starea de a fi sfânt (percepute de către persoane fizice religioase ca asociat cu divină ) [1] sau sacru (considerat demn de respect spiritual sau devoțiune, sau inspira venerație sau respect în rândul credincioșilor dintr-un set dat de idei spirituale). [2] În alte contexte, "obiecte sunt

adesea considerate" sfinte "sau" sacru ", dacă sunt utilizate pentru scopuri spirituale", [3] , cum ar fi închinarea sau serviciul de zei . Acești termeni pot fi, de asemenea, utilizat într-un context non-spirituală sau semi-spirituală ("adevăruri sfinte", într-o constitu ț ie ). [4] Acesta este adesea atribuită oamenilor ("un om sfânt" de ocupație religioasă, "sfânt profet", care este venerat de adepții săi), obiecte ("artefact sacru", care este venerat și binecuvântat), [5] ori ("zile sfinte" ale introspecției spirituale, cum ar fi in timpul sarbatorilor de iarna), [6] sau locuri ("pământ sacru" , "loc sfânt"). [7]

Etimologie

Articol principal: Hailag

Cuvântul "sacru", coboară din latina sacrum, care se referea la zeii sau ceva în puterea lor, și să Sacerdos, preot, sanctum, pus deoparte. Acesta a fost, în general, conceput

spațial, ca referindu-se la zona din jurul unui templu .

Engleză cuvântul "sfânt" datează cel puțin din secolul 11, cu engleza veche cuvântul hālig , un adjectiv derivat din Hal însemnând "întreg" și folosit pentru a însemna "uninjured, sunet, sănătos, complet întregul,". Hale scoțian ("sănătate, fericire și împlinire") este forma cea mai completă modernă a acestui rădăcină engleza veche. Modernă cuvântul "sănătate" este, de asemenea, derivat din engleza veche Hal. Ca "plenitudine", sfințenia poate fi luat pentru a indica o stare de complet religioase sau perfecțiune. Cuvântul "sfânt", în forma sa modernă apare în Biblie Wyclif lui din 1382.

În non-specialiști contexte, termenul "sfânt" este folosit într-un mod mai general, pentru a se referi la cineva sau ceva care este

asociat cu o putere divină , cum ar fi apa folosită pentru botez .

Hierology

Pentru studiul de hieroglife, a se vedea hieroglyphology . Pentru studiul scrierilor sacre, a se vedea hierographology .

Hierology ( greacă ιερος, gamos, "sacru" sau "sfânt", + λογος, logo-uri, "cuvânt", "cont", sau "motiv") se referă la studiul de sacru și sacralitate. Acesta este, în general, urmărit de către cei care găsesc adevărul în multe credințe și mai ales se referă la specula ț ii filosofice despre religie, care implică tradi ț iile de mai multe culturi sau sisteme de credinta . Aceasta diferă de la teologie în sensul că un zeu sau zei , nu sunt neapărat un accent și prin faptul că poate include surse care nu au origine în filozofia occidentală sau religie .

budism

În Theravada budism cineva găsește denumirea de "persoană nobilă" sau ariyapuggala ( Pali ). Buddha a descris patru clase de astfel de persoane, în funcție de nivelul lor de puritate. Această puritate este măsurată prin care din cele zece cătu ș ele (samyojana) și klesha au fost purificate și integrate de mindstream . Aceste persoane sunt numite (în ordinea sfințenie în creștere) Sotapanna , Sakadagami , Anagami și Arhat . Termenul desemnează urmă o ființă iluminată umane și este uneori redat în engleză ca Sfânt.

creștinism

Vaticanul Cock Persană - O imprimare 1919 a unui pătrat tesatura de un persan coco ș sau un design pasăre persan aparținând Vatican ( Sfântul Scaun ), în Roma, datând la 600 Comunicarea CE halou care indică statutul de sfânt sau sacru în care schema religioasă.

catolicism

Catolicismul a moștenit o mare parte din viziunea evreilor din lume în termeni de sfințenie, cu un anumit comportament

adecvat la anumite locuri și ore. Calendarul dă formă la practica catolic, care tinde să se concentreze pe Euharistie , în care prezen ț a reală a lui Hristos se manifestă. Zilele Sfinte , sărbătorim evenimente din viața lui Hristos și a vieții catolice sfin ț ilor recunoscute oficial ca sfânt, sunt celebrate în întreaga ani. Multe caracteristici ale templului evreiesc (deși acum văzut ca având o semnificație creștină) sunt imitate în biserici , cum ar fi altarul , pâine, lampă, tămâie , fontul , etc, pentru a sublinia sfințenia extremă a elementelor euharistice, care sunt rezervate în un tabernacol . În prelungirea acestei accent pe Sacrament ca sfânt, mai multe obiecte din catolicism sunt, de asemenea, considerat sfânt. Acestea sunt numite sacramentalii și sunt, de obicei, binecuvântate de un preot. Astfel de elemente includ rozarii , cruci , medalii, și statui si icoane ale lui Isus , îngeri și sfin ț i (

Fecioara Maria ). În timp ce catolicii cred că locurile sfinte și obiecte (de exemplu, obiecte dedicate lui Dumnezeu pentru uz sacru) ar trebui să fie respectate și nu se supune la utilizarea profan, Biserica Catolică condamnă închinarea obiectul în sine, ca orice cult dat la altceva decât Dumnezeu este considerat idolatrie .

Oamenii în stare de sfințitor har sunt, de asemenea, luate în considerare sfânt în catolicism. O noțiune centrală a catolicismului ca articulate în teologia contemporană este "[personale] chemarea la sfințenie", considerată ca o voca ț ie împărtășită de fiecare credincios creștin. Sfințenia personală profundă în mod tradițional, de asemenea, a fost văzută ca un punct central pentru tipul de sfințenie contagioase în principal asociată cu Sacrament. Deci, comuniunea sfin ț ilor în

catolicism nu este doar aclamații de evlavia lor sau de moralitate, ci, de asemenea, respect pentru sfințenia corporale, care curge de la apropierea lor de divin. Prin urmare, locurile unde sfinții au trăit, a murit, minuni, sau a primit viziuni devin frecvent site-uri de pelerinaj , și obiecte notabile supravietuit un sfânt (inclusiv organismul sau părți ale acestuia) sunt considerate relicve . Sfințenia astfel de locuri sau obiecte, care rezultă din contactul cu o persoana profund sfânt, este adesea conectat cu mult timp miraculoasă, după moartea sfântului.

Sanctus (latină pentru "sfânt") este numele unui imn important al liturghia creștină. Trisaghion ("de trei ori sfânt") este un imn standard de Sfânta Liturghie a Bisericilor Orientale.

Reforma protestantă a stat în opoziție cu credințele de sfințenie tangibil în Biserica Catolică și a respins cele mai multe dintre învățăturile sale în ceea ce privește practica devoțională, limbă și imagini. Cele mai timpurii reformatorii protestanți, care au fost de multe ori oamenii de știință de greacă antică și, de asemenea, împrumutat de la bursă evreiască, a recunoscut că sfințenia este un atribut al lui Dumnezeu , și sfințenie este întotdeauna parte a prezen ț ei lui Dumnezeu . Cu toate acestea, ele, de asemenea, a recunoscut că "sfințenia practică" a fost o dovadă a prezenței lui Dumnezeu în credincios convertit. Martin Luther văzut și harul lui Dumnezeu (și, prin

urmare, sfințenia lui Dumnezeu), ca o invazie a vieții. Acțiunile care au demonstrat sfințenie ar răsări, nu premeditat, ca credinciosul sa concentrat mai mult și mai mult pe relatia lui sau ei cu Hristos. Aceasta a fost viața de credin ț ă , în conformitate cu Luther, o viață în care se recunoaște faptul că nu păcatul inerent în natura umană pleacă, dar Grace invadeaza fiecare spirit uman și atrage fiecare persoană după Hristos.

Calvin , pe de altă parte, a formulat un sistem practic de sfințenie, care, chiar legată de cultură și sociale dreptate . Toate acțiunile nesfinte, Calvin motivat, a dus la suferin ț ă . Astfel, el sa dovedit afară la Edilii de la Geneva ca dansul și alte vicii sociale, întotdeauna sa încheiat cu asupritoare bogați săraci. O viață sfântă, în concepția lui, a fost pietist și simplu, o viață

care evitat extravaganță, în exces, și vanitatea. La un nivel personal, Calvin credea că suferința ar fi o manifestare a lua pe Cruce a lui Hristos, dar suferința a fost, de asemenea, parte a procesului de sfințenie. El a așteptat ca toți creștinii ar avea de suferit în această viață, nu ca pedeapsa, ci mai degrabă ca participarea la unire cu Hristos, care a suferit pentru ei. Și totuși, social, Calvin a susținut că o societate sfântă ar ajunge ca o societate blând, cu amabilitate (cu excepția criminalilor), în cazul în care cei săraci ar fi protejat de abuzurile bogați, avocații și alte persoane care în mod normal, chinuiti asupra lor.

În protestantismul , în special în America de ramuri ale protestantismului de mai Penticostale soiul, sfințenia și-a dobândit sensul secundar de remodelare a unei persoane prin intermediul spirituală

rena ș tere . Termenul își are originea în John Wesley a noțiunii de "a sfințeniei scripturală" sau perfec ț iunea cre ș tină .

Libera Sfin ț enia a început în cadrul metodismului în Statele Unite , printre cei care au crezut că biserica a pierdut zelul și accentul pus pe sfințenia personală a lui Wesley zi. În ultima parte a reuniunilor nouăsprezecelea-lea au avut loc de reînviere, la care au participat mii. În Vineland, NJ în 1867 o întâlnire tabără a fost început și "Tabăra Națională Săli de Sanctitatea de asociere, care a continuat să stabilească multe sfințenia adunări de tabără din intreaga natiune Unii adepți la circulația a rămas în cadrul cultelor;. altele fondat culte noi, cum ar fi Gratuit Biserica Metodistă , Biserica din Nazaret , și Biserica lui Dumnezeu (Anderson) În termen de o generație altă mișcare,. penticostal mișcarea

sa născut, desen puternic de la Mișcarea Sfinției Pe la mijlocul secolului 20,. Sanctitatea Conservator Mi ș carea sa născut - o ramură conservatoare a mișcării Sfinției.

Libera de via ț ă mai mare a apărut în Insulele Britanice în timpul mijlocul secolului al 19-lea.

În mișcarea sfințeniei contemporane, ideea că sfințenia este relațională este în creștere. În acest gând, noțiunea de bază a sfințeniei este iubire . Alte noțiuni de sfințenie, cum ar fi puritatea, fiind pus deoparte, perfecțiune, normele de menținere, și angajamentul total, sunt văzute ca noțiuni contributive de sfințenie. Aceste noțiuni necontributiv că legitimitatea lor finală atunci când dragostea este la baza lor ( Thomas Jay Oord și Michael Lodahl).

Expresii frecvent recunoscute pasivă sau "standarde" de sfințenie printre mai multi aderenti fundamentale includ frecvent cererile relative să se îmbrace, păr, și aspectul de par: de exemplu, pe scurt oameni, păr netăiat pe femei, și interdicții împotriva pantaloni scurți, pantaloni pentru femei, make-up și bijuterii. Acțiunile în încetare alte comune sunt împotriva locuri de distracții lumești, înot mixt, fumatul, jurăminte tocată , precum și să evite de televiziune și radio.

Culte mai tradiționale sau magistrala protestante, cum ar fi anglican , luteran , iar unele metodiste culte, cred în Sfintele Taine că clerul efectua, cum ar fi Sfânta Împărtă ș anie și Sfântul Botez . Precum și credința puternică în Sfânta Biserică Catolică , Sfânta Scriptură , Sfânta Treime ,

și legământul sfânt . Ei, de asemenea, cred că îngerii și sfinții sunt chemați la sfințenie.

Ortodoxia

Islamul

Printre numele lui Dumnezeu în Coran este :(Al-Quddus) القدوس 59:23 si 62:1 , cel mai apropiat engleză pentru care este "sacru". Așa cum Dumnezeu singur este considerat a fi sursa ultimă a tuturor purificare adevărate și îndrumare în Islam , toată sfințenia este singur pe el. [ clarificare

necesară ] [ necesită citare ]

iudaism

Vezi de asemenea și: QD-S

Unii [ cine? ] consideră că substantiv ebraic pentru "sfințenie", kedushah ( ebraică : de ,(קדושה la kodesh adjectiv, "sfânt," are conotația de "separare", deși are ebraică celelalte verbe si adjective pentru a indica separat , cum ar fi Badal (ל gד hב). Ceea ce este sfânt în iudaism este pus deoparte, iar separarea este menținut de către cele două măsuri legale și spirituală. [ necesită citare ]

Anumite locuri și orele sunt intrinsec sacre, și stricturi sunt introduse pe acțiunile cuiva în aceste situații. Cu toate acestea, sfințenia nu este un singur stat, dar conține un spectru larg. Mi ș na enumeră cercuri concentrice ale sfințeniei incadrand Templul din Ierusalim : Sfânta Sfintelor , Templul locaș, Templul vestibulul, Curtea de preoți; Curtea de israeliți, Curtea de femei; Muntele Templului , orașul fortificat Ierusalim ; toate orașele fortificate din Israel și granițele

Ț ara lui Israel . Distincții sunt făcute cu privire la cine și ce sunt permise în fiecare zonă. De asemenea, sărbătorile, inclusiv și mai ales Sabatul, sunt considerate a fi sfânt în timp; Tora le numește "sfânt [de zile de la] adunare lucru nu este permis în acele zile, și tradiția rabinică listează. 39 de categorii de activitate , care sunt în mod special interzisă.

Tora descrie preo ț ii Aaronite și levi ț ii ca fiind selectat de către Dumnezeu pentru a efectua serviciile de Templu, ele, de asemenea, sunt numite "sfânt." O persoană neprihănit ( Tzadik ) este, de asemenea, considerat a fi sfânt. [ necesită citare ]

Dincolo intrinsec sfânt, obiecte pot deveni sacru prin consacrare. Orice posesie personală poate fi dedicat Templul lui Dumnezeu, după care sa delapidare este considerat printre cele mai grave din păcate.

Diferitele sacrificii sunt sfânt; cele care pot fi consumate avea reguli foarte specifice privind cine poate manca care dintre piese, precum și termenele pe când consumul trebuie să fie completate. Cele mai multe sacrificii conțin o parte pentru a fi consumat de către preoții - o porțiune de sfânt care urmează să fie consumate de către adepții sfinte ale lui Dumnezeu.

Întâlnirea cu sfântă este văzută ca eminamente de dorit, și în același timp, teama și minunat. Pentru cele mai puternice sancțiuni sunt aplicate la unul care încalcă în acest domeniu - s-ar putea, în teorie primi fie pedeapsa cu moartea sau pedeapsa cerească a karet, excizia spirituală, pentru mis-pas cu pas în abordarea sa apropiat de domeniul lui Dumnezeu.

pământ sacru

De obicei, grupuri sociale sau religioase consideră că o zonă sacră sau sfântă, în cazul în care există o prezență umană, de exemplu, o cimitir sau o clădire sau un site pentru închinare. Cu toate acestea, există zone naturale de pe continent, fiecare canioane, munti,-rauri, paduri, deserturi, etc tarm, care sunt considerate sacre, în cazul în care valoarea site-ului ca atuuri zona sacra utilizarea sa în scopuri economice, și este, de obicei, conservate pentru eternitate

Meditatii terapeutice in acompaniament de boluri tibetane

Sunteti invitati in fiecare joi seara la o experienta magica de vindecare prin intermediul sunetelor maestre ale bolurilor tibetane, clopoteilor si talgerelor de echilibrare a emisferelor cerebrale, bolului maestru de cristal, in acompaniamentul incantatiilor mantrelor de vindecare si dezvoltare personala pentru pacea inimii prin descoperirea sunetului sacru pur al fiecaruia, sunet dobandit la venirea noastra pe lume si pe care il vom redescoperi.

Scopul acestui gen de terapie este acela de a fuziona cu Cantecul Cosmic, de a realiza armonia personală cu Sinele Suprem, întrucât OMUL însuşi este o expresie a Cuvântului Creator, sunetul are cel mai puternic şi rapid efect asupra lui, oferindu-i

o cale directă de împăcare cu sine, de reamintire a naturii sale divine.

Prin limbajul pur al sunetelor sacre primordiale, prin vocea misterioasă a mantrelor, vă chem să ne reamintim sacralitatea din noi, din orice formă de viaţă în meditaţii dirijate într-un concert de boluri tibetane terapeutic.

Cine suntem? De unde venim şi încotro ne îndreptăm? Care este scopul nostru în viaţă şi ce rost are totul? sunt întrebări al căror răspuns se află adânc ascuns în profunzimea fiinţei noastre.

Va invit doar in aceasta joi, 9 august la o meditatie exceptionala pe sunetele tibetane: Sss, Huu, Haa, Chui, Xi, Xu, Om, senete aferente organelor anatomice umane. Bolurile Tibetane vor da frecventa, eu pun intentia, Dumneavoastra dorinta, iar impreuna obtinem VINDECAREA.

Sunteti asteptati sa va inscrieti la tel. 0721493009, email doinatanasescu@yahoo.comClub OMRA tel.031.1057.592 / 0722.665.664In fiecare joi de la ora 20, pret. 20 ron (pentru cei care vin impreuna cu un

prieten/prietena, acesta/a va plati DOAR 10 ron)

DAjna

Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei

Colecţia "Isihasm"

duminică, 20 iunie 2010

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Libertatea"

„DOAMNE, fă-mă ROBUL tău şi voi fi LIBER”

Paradoxal, Libertatea doar dacă se „Leagă” de „Ceva” se dovedeşte a fi Libertate. Libertatea nu înseamnă „alegere”, ci „Orientare-Legare”. De te „Legi” singur de Ceva, eşti cu adevărat Liber. De eşti „legat” tu de ceva, nu mai eşti liber. A te „Lega absolut” de Ceva, înseamnă „Libertate Absolută”. A fi

„legat” de ceva, [înseamnă să] te faci „robul” acestuia. Patimile şi răul nu sunt „alegere-libertate”, ci „robire” de ceva care te „leagă” peste „Legătura” ta.Legându-te tu de Ceva, „Stăpâneşti”; fiind „legat” tu de ceva, eşti „stăpânit”.Se spune că CHIPUL Lui DUMNEZEU din noi este Libertatea, Cunoaşterea şi Iubirea. Este Taina CHIPULUI TREIMIC DUMNEZEIESC. IUBIREA este CHIPUL TATĂLUI DUMNEZEU, CUNOAŞTEREA este CHIPUL SFÂNTULUI DUH şi LIBERTATEA este CHIPUL FIULUI.În sens Creştin, nu se poate vorbi de Iubire, Cunoaştere şi Libertate, decât deodată, în legătură egală şi neamestecat. Iubirea are în sine Cunoaşterea şi Libertatea, şi Cunoaşterea la fel, are în sine Iubirea şi Libertatea, şi Libertatea are în sine Iubirea şi Cunoaşterea. Este

CHIPUL TREIMIC neamestecat şi nedespărţit.Ce este IUBIREA? Este Taina ce NAŞTE LIBERTATEA şi PURCEDE CUNOAŞTEREA..Ce este CUNOAŞTEREA? Este Taina ÎNTIPĂRIRII-MEMORIEI IUBIRII şi LIBERTĂŢII.Ce este LIBERTATEA? Este Taina LEGĂTURII IUBIRII şi CUNOAŞTERII.Libertatea nu este un „gol-neant” în care apar „două contrarii”. Libertatea, paradoxal, este tocmai UNITATEA DEPLINULUI Absolut, CHIPUL FIULUI, care RENAŞTE TOTUL.Libertatea nu este o simplă „noţiune” şi nici doar un „fapt”, ci în sens Creştin este un CHIP PERSONAL în Sine. A fi Liber peste propria ta Fire şi Voinţă, a-ţi determina propriul Chip, este o problemă

greşită pusă. Întâi este PERSOANA şi apoi Libertatea. PERSOANA este SUVERANĂ şi ca Fire şi ca Voinţă şi ca Libertate, că le generează pe toate. Mare atenţie la această Taină Creştină a CHIPULUI în Sine de PERSOANĂ. Filosofic se face paradă de „Firea şi Natura Fiinţială” care apoi devine Persoană-Eu.PERSOANA-EUL este Originea Firii-Naturii. Niciodată Firea nu devine Persoană, ci doar PERSOANA generează Firea. Nu există „esenţă impersonală” (ca Fire şi Natură Fiinţială), ci este PERSOANA-EUL în Sine care îşi determină astfel după Propriul CHIP Firea şi Natura. CHIPUL în Sine de PERSOANĂ-EU nu este deja o determinare, ci este tocmai „DESCHIDEREA” peste toate determinările, PERSOANA rămânând

PERMANENTUL şi neschimbabilul absolut. „Esenţa impersonală”, ca Fire şi Natură, este o degradare a păcatului. DUMNEZEIREA în Revelaţia Creştină nu este o „Fiinţă ce devine Persoană”, ci este un CHIP în Sine PERSONAL, după care este FIINŢĂ tot PERSONALĂ. Nu există „Fiinţă-Fiinţă”, ci PERSOANĂ-PERSOANĂ în ABSOLUT. Acest EU-PERSOANĂ în Sine are Libertatea şi alte Deschideri ale CHIPULUI PERSONAL. Aşa, PERSOANA este LIBERTATEA peste Libertate, SUPRAFIREA peste Fire, SUPRAVOINŢA peste Voinţă.În sens Creştin, Libertatea nu este niciodată văzută singulară şi fără legătura sa cu PERSOANA-EUL. Dacă ar fi o zisă „libertate independentă în sine”, nu ar mai fi o Libertate, ci deja o „determinare”. Chiar se vorbeşte plastic de o „povară a Libertăţii” pe care mulţi

nu o pot duce. „Libertatea impersonală” a unei Firi doar, este în fond o „determinare”. CHIPUL de PERSOANĂ-EU, ca „peste” Fire şi Libertate, este adevărata Perfecţiune a REALITĂŢII în Sine.Mulţi se poticnesc faţă de CHIPUL în Sine de PERSOANĂ, pentru că au „căzut din CHIP” în „fără chipul păcatului”.Pentru Om, CHIPUL de PERSOANĂ înseamnă CHIPUL în Sine de FIU, ca ASEMĂNAREA TAINEI CHIPULUI de PERSOANĂ-PATERNITATE.Nu există „libertate singulară în sine”, ci doar „LIBERTATE de CHIP de FIU în Sine”. CHIPUL de FIU nu este o „determinare”, ci Originea generatoare de toate nedeterminările şi determinările.Mistic Creştin, doar în Conştiinţa SUPRALIBERĂ de CHIP de FIU este adevărata Libertate.

LIBERTATEA ICONICĂ este adevărata LIBERTATE, nu cea abstractă şi „dezgolită cu goliciunea păcatului”. Adam, prin păcatul din Rai, s-a „dezbrăcat de Chipul de Fiu de Creaţie” şi s-a „văzut gol”. Atenţie la acest fapt de „goliciune”. Noi nu mai avem o Libertate Îmbrăcată în CHIPUL de FIU, ci o „libertate de gol”, pe care o „umplem” cu „pretinsele noastre libertăţi-alegeri”. Pentru Mistica Isihastă, LIBERTATEA în CHIP de FIU este toată Libertatea, fără sfârşit şi fără oprire.A „Fi CHIP de FIU” înseamnă ICOANA LIBERTĂŢII Omului.Şi CHIPUL de FIU este CUNOAŞTEREA şi IUBIREA Creştină.

(text apărut în revista "Sinapsa", nr. 5/2010, pp. 205-207)

Publicat de Florin Caragiu la 09:33 Niciun comentariu: Etichete: Cunoaştere, Fire, Fiu, Iubire, Libertate, Persoană, Păcat, părintele Ghelasie, Părintele Ghelasie Gheorghe, Taină

joi, 17 iunie 2010

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "PRACTICA Rugăciunii ICONICE"

*Din cele anterioare s-a văzut evidenţa ce o face Tradiţionalul Pustnicului Neofit Carpatinul. Modul său de percepere este ICONIC, direct Personalist. Lumea Creată nu este simpla Gândire a Lui DUMNEZEU (cum se zice de obicei), ci

este un „Alt” Chip de FIU de Creaţie, Asemănarea Creată a CHIPULUI FIULUI Lui DUMNEZEU. Şi Creaţia are un fond „Fiinţial de Creaţie”, nu este doar un complex de fenomene ce se configurează apoi. Creaţia are şi ea deja prin Naştere-Creaţie, un Chip de Creaţie şi acest Chip este CHIPUL de Fiu, ca „Centrul Fiinţial” de Creaţie. Chipul de Fiu de Creaţie este „Asemănarea” CHIPULUI Lui DUMNEZEU din Lume.Acest conceptual de Chip de Fiu este începutul şi sfârşitul Viziunii Teologico-mistice ICONICE a tradiţionalului Carpatin.Logica Pustnicului este astfel în acest sens ICONIC.Manifestarea-Viaţa Lumii este „RITUALUL SACRU” al RĂSPUNSULUI INTER-relaţional al Chipului de Filiaţie.

DIVINUL CREATOR a Creat Lumea ca Fiinţă-Chip de Filiaţie de Creaţie (Facerea lumii), dar aceasta nu este „manifestarea lumii”, ci RĂSPUNSUL Chipului de Filiaţie al Creaţiei este „manifestarea propriu-zisă”. Aici se încurcă anticii, confundând Facerea lumii cu Răspunsul Fiinţei lumii.Lumea Creată este TEO-centrică-FILO-centrică. CHIPUL Lui DUMNEZEU în Sine este apofatic-inaccesibil, dar CHIPUL de FIU-ASEMĂNAREA CHIPULUI DUMNEZEIESC este accesibil şi COMUNICABIL.ACTUL DIVIN de Creaţie are Taina „ÎNTRUPĂRII-Naşterii” FIULUI Lui DUMNEZEU şi în Chipul Lumii. Anticii văd o simplă manifestare de spiritual DIVIN, cu o diversificare de fenomene ale acesteia. ÎNTRUPAREA FIULUI Lui DUMNEZEU este de altă modalitate şi în

altă Logică. Lumea nu este o „manifestare”, este un ACT de NAŞTERE, din care apoi iese manifestarea.Fără această bază, nu se înţelege viziunea ICONICĂ a Pustnicului Neofit Carpatinul.De aici şi specificul Misticii ICONICE, ca ACTUALIZAREA Permanentă a MEMORIALULUI de NAŞTERE.LITURGHIA Creştină HRISTICĂ este ICONICĂ tocmai în acest sens, că REMEMOREAZĂ în primul rând NAŞTEREA Neîntreruptă a FIULUI Lui DUMNEZEU în Lumea Sa Creată (care şi mai mult, face o ÎNTRUPARE de FIU ÎNVIAT şi MÂNTUITOR de păcat).Rugăciunea ICONICĂ a Pustnicului Neofit este un „Chip Preliturgic”, pe care trebuie să-l facă fiecare din Făpturile Create.

LITURGHIA în Sine o poate face doar FIUL Lui DUMNEZEU, ca ACT de Naştere-ÎNTRUPAREA DIVINULUI şi în Chipul Lumii. Noi, Făpturile, însă facem o „Asemănare proprie de Preliturghisire tot proprie”, prin care ne putem încadra în „LITURGICUL DIVIN”.Aceasta este Rugăciunea Personal-Individuală.„Mobilul Vieţii” Create este MEMORIALUL de Naştere Permanentă a FIULUI Lui DUMNEZEU în Lume şi totodată RĂSPUNSUL Lumii, ca Act de Memorial al Propriei Naşteri de Creaţie.Şi noi trebuie să facem ASEMĂNAREA ACTULUI DIVIN, de Permanentă ACTUALIZARE a ÎNTRUPĂRII DIVINE, să facem Actualizarea proprie a „Propriei Naşteri de Creaţie”. Şi aceasta este Taina Rugăciunii.Viaţa Creştină este o Permanentă

LITURGHISIRE HRISTICĂ, Neîntrerupta ACTUALIZARE a ÎNTRUPĂRII FIULUI Lui DUMNEZEU în Lume, fără de care Lumea nu ar mai putea exista. Sistarea LITURGHIEI DIVINE ar însemna sistarea Vieţii Lumii. La fel, sistarea „Rugăciunii proprii” înseamnă sistarea propriei Vieţi, de unde boala şi moartea.În sens Creştin, CHIPUL DIVIN din Lume este LITURGHIA DIVINĂ şi Chipul Omului este Chipul Rugăciunii Proprii.Pustnicul Neofit merge concret, identificând Memorialul Vieţii Lumii în Chipul de Filiaţie şi Chipul de Filiaţie Identificându-l în Chipul Actualizării Proprii ca Rugăciune.Iată cum Rugăciunea nu mai este doar o simplă atitudine faţă de DIVIN, ci este „ACTUL de Viaţă” neîncetat şi însăşi

CONŞTIINŢA Propriei Identităţi.CONŞTIINŢA Creştinului este în Chipul RUGĂCIUNII sale şi SUPRACONŞTIINŢA Rugăciunii Proprii este LITURGHIA DIVINĂ HRISTICĂ. Legătura acestora este strictă.

**Iată primul fapt al Tradiţionalului ICONIC Carpatin, RUGĂCIUNEA, ca Ritual Propriu de RĂSPUNS faţă de RITUALUL DIVIN.Redăm câteva repere ale „Pravilei Pustnicului Neofit Carpatinul”.

– Viaţa noastră este Chipul de Filiaţie.– Chipul Filiaţiei noastre este în „Chipul Gestului de ÎNCHINARE”, ca Dar-Jertfă ce se cuvine Lui DUMNEZEU CREATORUL.– Actualizarea Chipului de Filiaţie este

RE-memorarea ORIGINILOR ca: ACTUL DIVIN de proprie Creaţie; actul de Naştere din NATURA CREATĂ (Părinţi).– Ritualul de RĂSPUNS propriu al acestor ACTUALIZĂRI, care este RUGĂCIUNEA Personal-Individuală.

Rugăciunea ICONICĂ a Pustnicului Neofit Carpatinul este o Rugăciune RITUALICĂ. Şi RITUALUL în sens tot ICONIC, adică RITUALUL ca RE-memorialul Naşterii de VEŞNIC Chip de Filiaţie.

RITUALUL Cosmic al Lumii îl face direct FIUL Lui DUMNEZEU, prin LITURGHIA HRISTICĂ, dar Ritualul propriu îl face Fiecare în parte, ca o „Pregătire de Integrare” în cel Cosmic.Nimeni nu poate face ACTUL DIVIN al

LITURGICULUI în Sine, decât FIUL Lui DUMNEZEU, iar Rugăciunea noastră este un „Pre-liturgic”, o pregătire de Intrare-Integrare în LITURGICUL HRISTIC. LITURGICUL şi Rugăciunea sunt în Înrudire şi Legătură nedespărţită. Şi fondul ambelor, este Taina RITUALULUI MEMORIALULUI de NAŞTEREA VEŞNICEI FILIAŢII.Pe acest fapt este toată Practica Rugăciunii ICONICE, după Tradiţionalul Pustnicului Neofit Carpatinul.Fiecare ZI este o „NAŞTERE din NOU” şi Viaţa este o VEŞNICIE de NAŞTERI din NOU. Taina PERMANENŢEI şi Neschimbării eterne este VEŞNICA NAŞTERE (De aici pesemne şi mitizarea anticilor, ca metempsihoză şi reîncarnare, ca o denaturare a Tainei NAŞTERII din NOU).Se spune, Teologic Creştin, că TATĂL

DUMNEZEU NAŞTE Permanent pe FIUL, şi FIUL Permanent ACTUALIZEAZĂ NAŞTEREA de FILIAŢIE, ca RĂSPUNS Propriu. Şi aici este Originea şi în Creaţie, a LITURGICULUI şi RITUALULUI de Rugăciune. În DUMNEZEIREA TREIMICĂ FIINŢIALĂ în Sine, TATĂL este ALTARUL-NĂSCĂTORUL şi FIUL este LITURGICUL-RITUALUL NAŞTERII Sale.

***Rugăciunea Filocalică are treapta Orală, Mentală, a Inimii şi a Duhului cu Intrarea în cea HARICĂ. Şi cea mai importantă este „Atenţia”, care este ori pe Cuvintele Rugăciunii, ori pe imaginaţia PREZENŢEI Lui DUMNEZEU, ori pe Înţelesurile Minţii, ori pe Credinţa fără orice imaginaţie a Duhului. Să nu fii

orientat pe sentiment, nici pe raţional, nici pe contemplativ, ci pe IUBIREA Lui DUMNEZEU cea peste şi dincolo de toate sentimentele şi înţelesurile. Cea mai grea luptă a celui ce se Roagă este cu „patimile trupului”, cu gândurile-memoriile şi imaginaţiile raţionale şi sentimentele, şi chiar materiale. Sfinţii Părinţi recomandă „Strâmtorarea Minţii”, prin „puterea Minţii de a se opune la toate, atât materiale, cât şi imaginativ-raţionale”. Cea mai grea „nevoinţă” este această „Strâmtorare” a Minţii, pe care cei mai mulţi o abandonează şi chiar renunţă la Lucrarea de Taină a Rugăciunii Curate, fără gânduri şi imaginaţii.Cea mai mare ispită a Rugăciunii este „autogustarea” Rugăciunii, ce devine o „autoplăcere” dubioasă până la „autodesfrâu mistic”, foarte periculos, ce duce chiar la îndrăcire.

Cum este în Rugăciunea ICONICĂ, ce are Gestul ICONIC? „Gestul ICONIC” al Pustnicului Neofit este un Gest specific, adică „Gest STATIC”, nu mobil. Atenţie pe această menţiune, de care depinde toată Practica ICONICĂ. ICOANA pur Creştină are tocmai acest specific, este „STATICĂ într-un GEST imobil”, faţă de Icoana occidentală, căreia i se dă „mobilitate-carnaţie şi imagine”.„STATICUL ICONIC” nu înseamnă „închidere şi limitare”, ci o Tainică „CENTRARE de DESCHIDERE-Adâncire”. Este o Deschidere în expansiune, dar şi o Deschidere în cealaltă Orientare, de Adâncire-Centrare. Atenţie, să nu se confunde Centrarea aceasta cu zisa concentrare-esenţializare sau cu închiderea şi autoabsorbirea. Dacă

Deschiderea în „dilatare-întindere” este „Dezvelirea şi Revărsarea” ESENŢEI, Deschiderea în „Centrare” este IDENTIFICAREA ESENŢEI FIINŢIALE. ABSOLUTUL DIVIN FIINŢIAL este în CHIPUL TATĂLUI, care este NECUPRINSUL în infinita sa DESCHIDERE de REVĂRSARE-expansiune. TATĂL NAŞTE pe FIUL Său FIINŢIAL ca „CENTRARE”, ca IDENTIFICAREA ESENŢEI ABSOLUTULUI TATĂ, care nu este „absorbire-esenţializare”, ci „ASEMĂNAREA” de cealaltă Orientare. Dacă ar fi doar o „singură orientare”, ABSOLUTUL, chiar în expansiunea Sa infinită, ar fi „incomplet” şi nu ar mai fi de fapt absolutul. TATĂL-SUPRACHIPUL-NECUPRINSUL ABSOLUT îşi IDENTIFICĂ CHIPUL nu prin esenţializare-autoabsorbire, ci prin

„CENTRARE-DESCHIDERE-ASEMĂNARE”, ca „ACELAŞI ABSOLUT”. Dacă ABSOLUTUL nu şi-ar avea IDENTIFICAREA CHIPULUI Său, ar fi insuficient, că ar trebui să se Identifice în „afara” sa, ca o „manifestare” ce nu mai este „FIINŢIALĂ”, ci de reflectare tot incompletă (ne-esenţială)”. Aici se încurcă anticii şi filosofii. ABSOLUTUL fără o AUTOIDENTIFICARE în Însăşi FIINŢA Sa directă nu mai este ABSOLUT. TREIMEA FIINŢIALĂ Creştină este tocmai „ABSOLUTUL Complet”.Şi de aici, orice lucru fără „centrare-identificare proprie” nu este complet. Mistica pune accent tocmai pe această „IDENTIFICARE-CHIP”, care paradoxal pare o „fixare”; de fapt este o „DESCHIDERE-Identificare” a ceea ce este „Esenţa”. În NECUPRINSUL Său,

ABSOLUTUL are CHIPUL de Taină, dar în „IDENTITATEA-CENTRAREA” Sa Taina îşi descoperă CHIPUL. TATĂL este TATĂ prin IDENTIFICAREA CHIPULUI FIULUI Său.

În Practica Mistică, cea mai grea problemă este „Suportul-Chipul” Vieţii mistice. Fiecare Făptură a noastră are „suportul” său ca „Identitatea proprie”, dar care este „Suportul DIVINULUI”? Dacă îl amesteci sau îl confunzi cu propriul suport, este o falsificare. Dar nici un „gol de suport DIVIN” nu este admis.Rugăciunea curată, fără nici un chip, este Rugăciunea Filocalică, doar în „Credinţa şi Aşteptarea” ARĂTĂRII Sale dincolo de toate chipurile. Este o „centrare-suport pe un Activ” al tău, de „Credinţă şi Aşteptare”.În Practica ICONICĂ a Pustnicului

Neofit, „centrarea-suportul” atît propriu, cît şi al DIVINULUI, este CHIPUL ICONIC de FIU, care este „ÎNRUDIREA DIVINO-Creaţie”.Dacă Filocalic, între Creaţie şi DIVIN nu există nici o „punte” (ca apofatic-excluderea oricărui chip), în specificul ICONIC, CHIPUL ICONIC de FIU este o „PUNTE”, ca ICONIC deja „ÎNTÂLNIRE de DIVIN şi Creaţie”.În CHIPUL ICONIC este o „ÎNTÂLNIRE Mistică” a DIVINULUI ÎNTRUPAT, cu Trupul de Creaţie, care nu se mai exclud, ci fac un „COMUN-ACELAŞI TRUP”.Filocalic, „COMUNUL” nu este în „ÎNTRUPARE”, ci în „De-corporalizare” (în apofatic-dincolo de orice chip al trupului), ca „Împărăţia DUHULUI”.Misticul Filocalic este o treaptă „Înaltă”, de „Pre-Intrare în CHIPUL VIITOR al

DUHULUI”, al Veşniciei şi trecerii în condiţia de „Îndumnezeire”.ICONICUL nu este „Îndumnezeirea” (CHIPUL direct al DUHULUI), ci este „EUHARISTICUL-TRUPUL DIVINULUI care coboară încă în Lume şi care face „HRISTIFICAREA”.Filocalicul clasic este „Duhovnicirea prin DUH” (trecerea Creaţiei dincolo, în cele DIVINE), şi Filocalicul ICONIC este „DUHOVNICIREA prin ÎNTRUPAREA Lui HRISTOS” (Venirea DIVINULUI în cele create).Filocalicul are Orientarea Creaţiei spre DIVIN, iar ICONIC este Orientarea DIVINULUI spre Creaţie.Filocalic, prin HRISTOS Cel ÎNTRUPAT, se poate „trece” şi dincolo în DIVIN, în DUHUL. ICONIC, prin DUHUL se face o continuă ÎNTRUPARE-Coborâre a Lui HRISTOS în Creaţie.

Pentru Neofit Pustnicul, Coborârea-ÎNTRUPAREA DIVINULUI este „Centrarea-Identificarea” noastră, ca apoi să facem „INTRAREA” în DUH. Păcatul ne-a atins Chipul-centrarea-Identitatea-Persoana, şi recâştigarea acestuia ne este de primă necesitate.Practica Mistică Iconică este o Mistică cu precădere HRISTICĂ, iar cea Filocalică este o Mistică cu precădere a DUHULUI SFÂNT. În ambele modalităţi, HRISTOS şi DUHUL sunt în acelaşi ACTIV, dar în Orientări diferite, ca „DUH spre HRISTOS” (ICONICUL) şi ca Hristic spre DUH (Filocalicul apofatic).În ICONIC DUHUL SFÂNT evidenţiază ÎNTRUPAREA DIVINULUI, ca la BUNAVESTIRE şi la Botez; în Filocalic, HRISTOS evidenţiază pe DUHUL SFÎNT, ca la SCHIMBAREA la Faţă în LUMINA Taborică.

Cele două modalităţi de Mistică sunt de fapt nedespărţite, dar în evidenţe proprii.

****Pravila de Rugăciune ICONICĂ a Pustnicului Neofit este deci în specific de Orientare a DUHULUI spre VEŞNICA ÎNTRUPARE-NAŞTERE a CHIPULUI de FILIAŢIE, atât DIVIN, cât şi de Creaţie, ca ÎNRUDIRE-COMUN (ICONICUL). Este o Mistică pregnant LITURGICĂ EUHARISTICĂ.În Practica ICONICĂ DUHUL SFÂNT face ACTIVUL de a ÎNTRUPA pe HRISTOS în noi, ca la Buna Vestire, de ÎNTRUPARE a Lui HRISTOS în FECIOARA MARIA.Fă Gest de ÎNCHINARE-CHIPUL FIULUI, şi se Actualizează-rememorează în tine Taina veşnicei NAŞTERI a DIVINULUI în tine şi a ta în El, şi mai

mult a Naşterii tale în lume şi a Lumii în tine. Gestul ÎNCHINĂRII este „LEAGĂN de NAŞTERE”, nu contemplaţie a DUHULUI, este CHIPUL Lui HRISTOS ÎNTRUPAT prin DUHUL SFÂNT.

Într-un Leagăn de COPILDIVINUL S-a Coborât,Într-un CHIP de ÎNCHINAREABSOLUTULCHIPUL şi-a NĂSCUT.

De aici, ICOANA Practicii ICONICE a Pustnicului Neofit este ICOANA MAICII DOMNULUI cu PRUNCUL DIVIN în Braţe.

Fă Rugăciunea ICONICĂ a Gestului ÎNCHINĂRII în Faţa ICOANEI MAICII DoMNULUI cu DIVINUL PRUNC, ca o Re-memorare a NAŞTERII DIVINE în

Lume şi a Naşterii proprii. Cântă zilnic IMNUL NAŞTERII lui HRISTOS, care este însuşi Gestul de ÎNCHINARE. Iată începutul Rugăciunii ICONICE.

Fă această Practică Zilnic a Gestului ÎNCHINĂRII, nu numai în Faţa ICOANEI de NAŞTERE, ci şi în toate împrejurările, ca o Rugăciune de toată vremea. Gestul ÎNCHINĂRII este „ICONIZAREA-HRISTIFICAREA-Naşterea permanentă din NOU” a Vieţii.

IUBIREA Lui DUMNEZEU este să Coboare mereu în Lume, şi Iubirea Lumii este să PRIMEASCĂ mereu ÎNTRUPAREA DIVINULUI în sine, şi aceasta este VEŞNICA NAŞTERE din NOU, este Rugăciunea-LITURGHIA.

Practică Gestul ÎNCHINĂRII neîncetate

şi acesta este CHIPUL Rugăciunii LITURGICE. Fiecare Zi este o „NAŞTERE din NOU” atât a DIVINULUI în Lume, cât şi a Lumii în Sine şi în DIVIN.

Pleacă Capul, Mintea şi orice simţire în Gestul ÎNCHINĂRII, orice formă şi orice chip fă-l să se ÎNCHINE, şi aşa totul se face „ICOANĂ-CHIPUL” unde se ÎNTÂLNEŞTE DUMNEZEU cu Lumea şi Lumea cu DUMNEZEU şi se face „ACELAŞI TRUP-ICOANĂ”.

ÎNCHINARE-ICOANĂLEAGĂN de NAŞTERE,ALTAR de Taină.

*****Neofit Pustnicul insistă pe Practica unui Gest de ÎNCHINARE de specific

Personal. Fiecare are un anume comportament, unele calităţi şi unele slăbiciuni, şi pe acestea trebuie acţionat. Să ai un Gest care să te caracterizeze, să te Deschidă, să te mobilizeze şi totodată să te Centreze-Adune, în care să Acţionezi şi să te Odihneşti.Gestul ICONIC este o anume poziţie a Corpului, a Minţii şi a Duhului, ca Gest al Integralităţii Fiinţiale proprii, dar cu sens de SACRALITATE, care se face prin CHIPUL de ÎNCHINARE (care are o gamă întreagă de forme, de la simpla plecăciune, înclinare, până la metania cu atingerea capului de pământ).RITUALUL, „Limbaj GESTIC” (care nu se confundă cu Limbajul Psiho-organic pe care-l avem noi în mod obişnuit), ca o „Umbră a VORBIRII DIVINE”. Acest Limbaj GESTIC se „Aude prin toată Fiinţa”, ca Limbaj al Memoriilor şi

totodată al COMUNICĂRII. „CUVÂNTUL DIRECT” este Limbajul GESTIC, de aceea „DUMNEZEU ZICE şi se Face”.Începi să te „Rogi” cu „GESTURI RITUALICE”, care ne „Rememorează” SACRUL din noi. Ridică Mâinile în sus cu Rugăciune către DUMNEZEU Cel din „Înălţime”, din care „curge” Viaţa lumii. Pleacă în Închinare Capul în jos, prin care „recunoşti” pe DUMNEZEU ca DĂTĂTORUL Vieţii. Pune Mâinile la Piept în dreptul Inimii şi fă-te ca un „ALTAR” propriu, pe care să VINĂ DUMNEZEU şi la tine. Desfă Braţele lateral, ca preînchipuire că DIVINUL Se „ÎNTRUPEAZĂ” în toată Fiinţa ta, Suflet şi Corp. Faceţi aceste simple „GESTURI SACRE” şi „MEMORIILE SACRE” se vor „trezi”.Şi Sufletul are în primul rând „Primirea”,

de unde Participarea sa la toate. Sufletul trebuie să-şi „reia” „Stăpânirea Conştientă” asupra Memoriilor. Sufletul nu trebuie să fie „robul” Memoriilor sale. Nu fă auto-sugestie, nici logică-raţiune, ci VOLUTIV autoimpus, ca „AUTO-STĂPÂNIRE” şi auto-orientare în Sine, prin care să se „orienteze” tot Memorialul său. Nu „admite” Psihic o „memorie rea şi anormală”, ci respinge-o şi înlocuieşte-o cu una Bună. Iată câteva „repere”: Nu fi fixist (adică să faci doar ce crezi tu); cu voinţă ascultă şi de alţii. Astfel te vei vindeca de propriile iluzii şi încăpăţînare. Te vei bucura de Unire şi Comunicare. Nu fi izolat şi însingurat, ci în dialog cu toţi şi cu toate (păcatul demonic face tocmai un gol de dialog). Viaţa este Comunicabilitate. Fii comunicabil chiar dacă te forţezi. Fii Vesel chiar dacă nu te simţi bine, pentru că fondul Vieţii este

Bucuria-Lumina. Nimic nu poate copleşi Bucuria Vieţii în sine, tu trebuie s-o cultivi şi peste propriile suferinţe. Impune-ţi un zâmbet permanent. Suportă şi ce nu-ţi place la alţii şi treci peste toate defectele lor (care sunt legate de caracterul propriu). Nu mustra direct, nu spune greşelile, fii delicat când faci totuşi câte o observaţie. Nu te enerva că alţii nu sunt ca tine şi-ţi stau chiar împotrivă. Astfel te vei vindeca de contrarietate şi te vei bucura de convieţuire în tot momentul. Încearcă să ai afecţiunea mai tare ca respingerea. Nu admite frica, timorarea, grija zilei de mâine; nu-ţi fă iluzii, lasă totul la momentele lor. Timorarea este slăbănogirea Sufletului. Fii optimist, chiar dacă lucrurile par total încurcate; crezi în rezolvarea miraculoasă. Toate simptomele de boală, toate certurile, toate contradicţiile,

greşelile tale şi ale altora, consideră-le trecătoare şi tu astfel vei rămâne neatins. Chiar dacă ai avut şi mai ai crize violente, toate vor trece; nu admite teama că va fi mai rău, ci mai bine. Nu admite tristeţea după greşeli şi conflicte, lasă-le la momentul când te vei analiza pe tine (la spovedanie mai ales). Mulţi fac o scrupulozitate patologică din toate. Nu abandona activitatea, chiar dacă nu te simţi bine şi dai randament puţin. Cât ai fi de bolnav, nu renunţa la un ceva activ, cât de cât. ODIHNEŞTE-te! Viaţa are o Supralege, a ODIHNEI SACRE, indiferent de stare. În această ODIHNĂ nu mai contează nici o evaluare, este DARUL Lui DUMNEZEU peste toate considerentele. Bucură-te şi tu cu adevărat de acest miracol.Sunt mulţi debili fizic, sclerozaţi, intelectuali anemici, tocmai din lipsa de

Mobilitate-mişcare. Mai mult, sunt împiedicări şi înfundări energetice pe diferite zone organice şi funcţionale, ce produc scurgeri şi explozii energetice pemanente, care secătuiesc şi ultimele rezerve. Unii au nişte hiperfuncţii (sau hipofuncţii) în anumite organe, tot din această cauză. Datorită sedentarismului, noi avem părţi ale Corpului aproape fără mişcare, unde se depun majoritatea reziduurilor alimentare. Mobilitatea este pentru noi ca şi Respiraţia, în activul Vieţii. Noi, Creştinii, suntem învinuiţi că neglijăm „îngrijirea” Corpului. În sensul nostru, Mişcarea este o „capacitate” a Vieţii, ce nu are „scop” în sine, ci este doar o modalitate de activ. Nu are scop de a „stăpâni funcţii şi organe”, ci ca să fie o trecere liberă a Mişcării prin tot Corpul. Nu faceţi din Mişcările Corpului „religie”, că este patologic, ci consideraţi-

le propriile dumneavoastră mişcări, ce nu au de-a face cu Religiosul. RITUALUL nu este „mişcare”, ci „GEST SACRU”, care înseamnă altceva. Mişcarea este o „dăruire de hrană” organelor izolate şi blocate de boli, care singure nu mai pot primi. Unii prea „religioşi” resping aceasta, ceea ce este o „refuzare de ajutor celor ce nu se mai pot mişca”. Celor fără mâini şi picioare le dai posibilităţi de mişcare sau îi poartă altcineva. Mişcarea este tot aşa de necesară şi „terapeutică” precum „hrana alimentară”. „Energiile corporale”, în natura lor, nu pot fi SACRALIZATE”, ci doar folosite în vederea RITUALULUI SACRU. Nu vă concentraţi pe trasee energetice, că este periculos, noi nu avem în vedere decât „mişcarea ca atare”, restul să se facă după fiziologia propriu-zisă; noi trebuie să păstrăm cu atenţie doar „capacitatea

de mişcare”, doar aşa „Memorialul în sine” se va trezi (de intervenim noi cu diferite concentrări, putem preface şi denatura şi mai rău „memorialul fiziologic adevărat”). Nu introduceţi „alt” Memorial în Mobilitatea energetică.Noi vedem Mobilitatea în trei moduri: – Stoarcere-presare-spălare; – dilatare-întindere; – creştere-acumulare, pe „zonele Corpului”, Cap, Trunchi, Membre (fiecare cu anexele lor). Obişnuiţi-vă să aveţi o „Poziţie de Rememorare mobilă permanentă”, după propriul specific şi boală (de cap, de trunchi sau de membre). Sunt forme de „mobilitate din stare statică” (poziţii diferite fixe ale unor părţi organice); „mobilitate semistatică”; „mobilitatea activă”, prin mişcări directe şi repetative (cum sunt mişcările forţate). Mai este o mobilitate „psiho-mentală directă”, prin

concentrări mentale directe. Noi ne ferim de „pericolul magic” al „mobilităţilor energetice”, dar nu excludem „normalul mobil” al energiilor, care este „mişcarea obişnuită” a noastră. Folosiţi Mişcarea în Practica Gestului, ca mobilitatea Memorialului propriu. Ridicarea Capului, plecarea, întinderea mâinilor-braţelor, închiderea sau deschiderea Ochilor, etc. sunt des folosite în Rugăciune. Aplecaţi-vă cu Fruntea la podea, şi staţi aşa un timp, este modul de Rugăciune al Sfântului Moise arapul. Sfântul Pahomie cel Mare se Ruga doar cu Mâinile în sus. Alţii în genunchi, după specific propriu.În Rugăciune unii folosesc Respiraţia. Şi unii Sfinţi Filocalici o recomandă. Pentru lumea de astăzi, cu atâtea „păcate corporale”, Respiraţia este un punct de mare valoare. Respiraţia deschide,

desface şi uşurează mişcarea Memorialului atît corporal, cât şi sufletesc. Respiraţia este corespondenţa „mişcării neîncetate” a Vieţii în general. Respiră adânc mai ales dimineaţa şi seara (pe nemâncate), cu încordarea Diafragmei abdominale şi dilatarea întregii zone viscerale (cât mai mult timp) şi foloseşte această stare în Gestul tău. Isihaştii filocalici erau învinuiţi că se con¬centrează în „buric”. Trebuie înţeles că nu este o concentrare pe zone organice, ci o „mobilitate” folosită de Gest, pentru adâncirea lui. Abdomenul este „locul patimilor” şi al „stricăciunii”, şi de aceea trebuie „spălat” zilnic, deci ca mobilitate, nu ca scop în sine. Intrarea Minţii în Inimă, de asemenea, este o „mobilitate” a „locului gîndurilor rele”, că Inima este „Memorialul Minţii”, care trebuie „spălat şi curăţat” pentru a te putea Ruga

„CURAT”. La fel, desfacerea şi dilatarea zonei pieptului, ca şi întinderea membrelor, sau îndreptarea coloanei vertebrale, toate ca „mobilităţi” de „igienizare”, folosite în Gestul ICONIC, pentru facilizarea lui. Pustnicul Neofit, se zice că şi la bătrâneţe făcea închinăciuni şi metanii şi le indica Ucenicilor săi această Practică de mare importanţă. Noi pe această bază facem şi o „Medicină Isihastă”, cu includerea unei Terapii cu Pâinea Pustnicească, Mâncarea fiind de asemenea de mare importanţă pentru „curăţirea” Gestului SACRU.Spălarea cu Apă este importantă nouă celor de astăzi, intoxicaţi de toate murdăriile. Pustnicii care aveau aer curat şi mîncarea naturală şi Minte tot curată, nu „miroseau a hoit”. Noi dacă nu ne spălăm, mirosim a „mort”.

Atenţie, acestea nu se fac în „văzul lumii”, ci intim şi strict particular. Unii caută zise „practici în comun”, care nu sunt creştineşti. În sens Creştin, doar în Biserică se face „RITUALUL COMUN”, în rest este o „proprie intimitate”. Te poate „învăţa” cineva cum să faci, dar tu doar în particular trebuie să le îndeplineşti (mai pe larg, în „Reţetele Medicinii Isihaste”).

Pe baza acestor „repere”, sub îndrumarea Duhovnicului, alegeţi specificul propriu, ca mobilitatea corpului, ca atitudinea Minţii şi ca tinderea de adâncire a Duhului.Gestul tău Zilnic să fie cu Integralitatea Corp şi Suflet, cu Actualizarea şi Rememorarea fondului DIVIN şi de Creaţie în armonie şi fără contrarieri.Practica nu e uşoară, dar cei ce

„muncesc” vor şi „avea”.Neofit Pustnicul repeta mereu Ucenicilor săi: „Practica Lucrării Sfinte este doar a celor ce muncesc ziua şi noaptea, fără încetare, peste toate piedicile şi slăbiciunile şi care se învăpăiază mereu de DUMNEZEIESCUL DOR”.

DOAMNE IISUSE, Vin şi euLa ALTARUL LITURGHIEI Tale,Unde mă aduc ca pe o „Prescure”,Pe care să o LITURGHISEŞTI.

Tu m-ai Creat din IUBIREA TaŞi Această PECETE fă-oJERTFELNICPe care mereu LITURGHISEŞTI,Şi în Fiinţa mea Te Întrupezi.Eu sunt căzut din Iubire,Prin multe păcate,Şi zac în prăpastie de moarte,

Dar, DOAMNE,Primeşte-mă ca pe o PrescureDin care fă LITURGHIE,Şi „Toarnă” în POTIRUL TăuŞi o „picătură” de Sânge de-al meu,Ca IUBIREA Ta şi a meaIarăşi să se ÎNTÂLNEASCĂ.

Tu mereu, DOAMNE,Ne Naşti din IUBIREA Ta,Şi CreaţiaTe Naşte neîncetat, de asemeneaŞi IUBIREA ÎNTÂLNITĂSe face EUHARISTIE,PÂINE de Cer şi de Pământ,CUVÎNTUL ce TRUP S-a făcut.

Tu, DOAMNE IISUSE HRISTOASE,FIUL Lui DUMNEZEUŞi Fiu de Creaţie,Din LITURGHIA IUBIRII

Naşti Biserica-MAMA Lumii,Creaţia cu DUMNEZEU în Braţe.O, IUBIREA Lui DUMNEZEU înfricoşată,Cum Te faci şi Chip de FăpturăCa şi Lumea să primeascăDIVINA Măsură!

O, DUMNEZEU ÎNTRUPATCa şi Lumea să URCE în DUMNEZEU,DOUĂ IUBIRI ce S-au Găsit„Peste prăpastia de Absolut”.De aceea niciodatăNu se opreşte LITURGHIA IUBIRII,INIMA Nemuririi.Dacă vreodată LITURGHIA s-ar opri,Dintr-o dată „toate ar pieri”.

IUBIREA esteNecontenita LITURGHISIRE,Nesfârşita NAŞTERE,

IUBIREA, „Absolutul RITUAL”Ce Se face EUHARISTIE-DAR.

(text apărut în revista "Sinapsa", nr. 4/2009, pp. 216-225) Publicat de Florin Caragiu

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Avva şi Ucenicul" (2)

Sfântul Apostol Ioan dictând Evanghelia ucenicului său Prohor, frescă, Mânăstirea Decani

Practica Filocalică de puţini este înţeleasă în Duhul ei veritabil. Atenţie la câteva „repere” de bază.– Primul este „consacrarea” unei „Lucrări” susţinute ca Rugăciune; un „Activ” al Rugăciunii.

Omul Duhovnicesc împarte timpul în aşa fel, încât o anumită parte să fie ca Rugăciune; să lase orice activitate şi să facă Lucrarea Rugăciunii. Chiar mai mult, să mărească din ce în ce mai mult timpul Rugăciunii; să găsească o modalitate ca şi în timpul altor activităţi să poată continua Rugăciunea, ca „Rugăciunea de toată vremea”, „Rugăciunea neîncetată”. Lucrarea Rugăciunii trebuie să fie înaintea tuturor celorlalte şi acesteia să i se dea cea mai mare importanţă. Începe cu puţin şi insistă până ajungi să te Rogi cu uşurinţă.

– Al doilea reper este „purificarea de patimi”, ca o condiţie a Rugăciunii şi a deschiderii în ea.

O Rugăciune fără „purificarea de patimi, fără pocăinţă (părerea de rău pentru păcate), nu este o Rugăciune Duhovnicească, ci una în „gol”.

– Al treilea reper este Asceza-exersarea „Lucrării Duhovniceşti”, ca „disciplina” corpului (postul şi castitatea), a Minţii (morala şi controlul gândurilor) şi a Duhului (Credinţa curată şi neclintită a IUBIRII de DUMNEZEU).

Omul Duhovnicesc se cunoaşte după „exersarea-asceza” sa. Asceza nu este o simplă „auto-disciplină”, ci o „nevoinţă

liber consimţită”, ca o modalitate de acces la cele Duhovniceşti. De aici începe „povăţuirea” Duhovnicului, ca să nu cazi în excese vătămătoare şi bolnăvicioase.

– Un alt reper mai este „trecerea” din ce în ce mai mult de la asceza corpului, la asceza Minţii, că Mintea este cea care face „Lucrarea Sufletului”, ca apoi Sufletul însuşi să intre în Lucrarea Duhului.

Cel doritor de „Sfânta Lucrare a Rugăciunii” trebuie ca încet, încet, să treacă de la Rugăciunea corpului, la Rugăciunea Minţii şi a Inimii, ca să se ajungă la Rugăciunea Duhului. Rugăciunea corpului este cea cu „gura şi cu anumite Cuvinte”, care se repetă şi se continuă zilnic, cu toată atenţia cuvenită. Rugăciunea scurtă „DOAMNE IISUSE, miluieşte-mă pe mine păcătosul” este

începutul unei Rugăciuni mistice, pentru cei râvnitori şi doritori de Viaţă Duhovnicească mai intensă. Zilnic ia hotărârea să zici această Rugăciune scurtă de un anume număr, de la câteva sute, până chiar la câteva mii. Încearcă să o zici chiar şi lucrând, să devină o Rugăciune permanentă. Dacă oboseşti, fă pauze, dar insistă şi vei ajunge la o uşurinţă a [spunerii] ei. Zi cu voce tare, şoptit, ca apoi să treci la Rugăciunea Minţii, cu Gândul şi în tăcere, ca apoi să treci la o „intrare” a Minţii în Locul Inimii, ca să se facă şi Rugăciunea Duhului. Atenţie la aceste „modalităţi” de Rugăciune. Rugăciunea corporală nu se rupe încă de simţuri, ci se silesc simţurile ca ele însele să se Roage. În Rugăciunea Minţii, se trece de la simţuri la „imaginaţiile gândurilor”, care de asemenea se silesc să se Roage. Dacă

„lupta cu simţurile” cere „post şi trudă trupească”, „lupta cu gândurile” cere multă silinţă şi atenţia Minţii pe Repetarea Cuvintelor Rugăciunii, ca o intrare a gândurilor în înseşi Cuvintele Rugăciunii.

– Fii cu Râvnă tot mai aprinsă şi fă Rostirea Rugăciunii Minţii în Inimă, ca să ajungi la DUHUL Cel dincolo de toate chipurile lumii. Aici este nevoie şi de îndrumarea Duhovnicului. Vor apare tot felul de înşelări cu amestecuri de efecte organice, călduri, sunete, chiar imagini şi vedenii... dar, atenţie, respinge-le pe toate, căci chiar de sunt uneori reale, sunt piedici pentru ajungerea la DUHUL. Fă tot mai multă pocăinţă cu smerenie totală, atenţie la post şi la toate patimile trupeşti şi sufleteşti. Să nu fii mânios, supărăcios, să rabzi ocara şi necinstea, să fii răbdător,

cu Nădejde şi Credinţă în Milostivirea DOMNULUI. Citeşte tot mai mult pe Sfinţii Părinţi şi scrierile Filocalice, dar încă întreabă pentru toate pe Duhovnic şi pe cei care de asemenea se ocupă cu această Sfântă Lucrare. Să nu deveniţi „fixişti” şi doar ai „literii şi legii”, lăsaţi „Libertatea şi Deschiderea DUHULUI”. Viaţa Duhovnicească are Tainele ei „nescrise şi nespuse”, dar „ştiute de Trăitorii Duhovniceşti”, care se transmit doar celor care „merită şi dovedesc” sinceritate şi hotărâre pe calea DOMNULUI. Nu căutaţi efecte excepţionale, daruri minunate şi mai ales aveţi „răbdarea cu lepădare”.

Un Ucenic îl ruga pe Avva al lui să-i spună mai amănunţit cele despre Rugăciunea Inimii. –Ai răbdare o lună... mai ai răbdare încă o lună... – Nu, plec,

răspunse supărat Ucenicul, mă amâni prea mult... – Dacă spuneai că poţi „aştepta” încă multe luni, dintr-o dată „primeai” ce cauţi, aşa nu „meriţi” şi nici nu vei găsi niciodată ce doreşti.

Nu te crede dintr-o dată mare „lucrător” al Rugăciunii. Cât eşti tânăr, mai ales, ai nevoie şi de „muncă trupească şi o activitate oarecare”. Mulţi fac greşeala să treacă direct la Rugăciunea neîncetată, ce i-a dus la boală trupească şi sufletească, până chiar la „îndrăcire”.Calea Rugăciunii nu se câştigă prin proprie voie, ci prin DARUL DOMNULUI. Fă Ascultare şi fii smerit, ca să „Primeşti” DARUL DUHULUI Rugăciunii”.

(text publicat în revista "Sinapsa", nr. 4/2009, pp. 215-216)

Publicat de Florin Caragiu

miercuri, 16 iunie 2010

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Aspiraţii şi întrebări (Taină, Revelaţie şi Cunoaştere)"

Iisus Hristos şi Apostolul Ioan, frescă de Manuil Panselinos

*

SACRALITATEA Lumii este Taina de care se lovesc toţi, unii izbindu-se dureros de ea, alţii sărind cu uşurinţă şi chiar cu nepăsare.Omul, după păcatul adamic, înclină spre „autorealităţi” care-l despart şi chiar îl înstrăinează de „LUMINA cea Adevărată”.S-au întrebat filosofii dacă DIVINUL este „doar în noi înşine” sau este „dincolo”, de unde apoi se „oglindeşte” şi în noi. Şi unde să privim, „în noi înşine” sau „dincolo”? Unii merg şi mai departe, considerând că tainicul „dincolo” este tot

în noi înşine şi deci DIVINUL trebuie căutat şi Întâlnit doar în „Cămara ascunsă” a noastră proprie. Revelaţia Creştină vorbeşte de un CHIP al Lui DUMNEZEU CREATORUL şi de o „Asemănare de Creaţie”, ceea ce înseamnă că sunt „două Realităţi net distincte”. În „esenţa” Fiinţei noastre nu este Însuşi DIVINUL, ci „Asemănarea Creată” a CHIPULUI Său (Cel dincolo de orice asemănare).Ce este această „Asemănare”? Se tot face caz de „raţionalitatea” Omului, ca semn al DIVINULUI. În sens mistic direct Creştin, este un „CHIP ÎNRUDIT cu DIVINUL”, ce înseamnă „CHIPUL de FIU”, ÎNRUDIREA cu Însuşi FIUL Lui DUMNEZEU, care ASUMĂ Chipul Lumii, ca Lumea să se poată „naşte”.Omul este în primul rând un „CHIP al SACRALITĂŢII”, şi din acesta apoi ies

toate celelalte.SACRALITATEA DIVINĂ ce coboară în Creaţie este CHIPUL FIULUI Lui DUMNEZEU şi acest CHIP SACRU de FIU este şi devine şi „Sacralitatea proprie” a Creaţiei.Creaţia prin CHIPUL SACRULUI este un „raţional”, altfel devine un „iraţional”, până la un „anti-raţional”.Primul CHIP al Lumii este deci „CHIPUL TAINEI de SACRU", CHIPUL DIVINULUI în Asemănare de Creaţie. Şi concretul SACRULUI este „CHIPUL de FIU", marea Taină a fondului Fiinţial de Creaţie.Pentru Mistica direct Creştină, Taina Lumii nu este în cine ştie ce „suprarealităţi ascunse” sau în supracontemplaţii şi lumini supranaturale sau fenomene peste fire, ci este în Taina CHIPULUI SACRU de FIU,

Asemănarea Creată a DIVINULUI ce se Revelează Lumii. Din CHIPUL de FIU ies LUMINILE HARICE şi toate fenomenele.Cine doreşte Practică de Mistică direct Creştină, primul pas este INTRAREA în „SACRALITATEA CHIPULUI de FIU”.Practica Filocalică tocmai pe acesta insistă, ca Rugăciunea Lui IISUS-FIUL Lui DUMNEZEU, din care şi prin care se vor deschide toate celelalte.Deci NUMELE Lui IISUS nu este o „formulă simbolică”, ce poate fi înlocuită cu oricare alta; nu este nici o modalitate psiho-fizică de concentrare; nici o ecuaţie ocult-magică.IISUS HRISTOS este NUMELE SACRU al FIULUI în Sine UNIC şi Absolut al Lui DUMNEZEU, care se DĂRUIEŞTE Lumii, ca să se Nască Lumea.Iată Taina Creştină, RECUNOAŞTEREA

acestui CHIP de FIU ca esenţa Lumii şi totodată „DEZVELIREA Filiaţiei de Creaţie” din Fiecare dintre noi, ca însuşi „mobilul Vieţii”.Noi avem CONŞTIINŢĂ proprie doar prin CHIPUL de FIU; avem MEMORIA DIVINULUI prin această CONŞTIINŢĂ Ontologică de Origine; trăim prin acest CHIP şi Creştem „DESCHIDEREA” acestuia.Lumea este „Raţionalul DIVINULUI” prin CHIPUL de FIU, şi nu doar un „principiu de Spiritualitate”.DUMNEZEU a Creat Lumea din „SĂMÂNŢA CHIPULUI de FIU”, care a „RODIT” SPICUL Lumii, cu „Seminţele Făpturilor”.Dar nu este de ajuns. „Seminţele Făpturilor” trebuie să Rodească şi ele, să se „ÎNTÂLNEASCĂ” în RĂSPUNS propriu cu CHIPUL FIULUI DIVIN

CREATOR. În tine însuţi nu te poţi „oglindi”, iar de te „auto-oglindeşti”, vei vedea doar o „umbră fără chip, sau unul fantomatic”. Sămânţa doar în „RODIRE” se „REMEMOREAZĂ”, se poate „oglindi”.

M-am adâncitÎn mineCa să te găsesc pe Tine,CHIPUL DIVIN,Dar cu-nspăimântareAm dat de un „loc”Fără „hotare”...

CHIPUL Tău,DOAMNE,Din mine,E un AbsolutRăsfrânt...

Eu nu mă pot „uita”Peste acest „abis”,Tu, DOAMNE,Trebuie să VIIDin NECUPRINS,Să Te ARĂŢI la FAŢĂ.O, cum deodată,DEZVELIT din mineÎnsumi Chipul meuSe RecunoaşteOglindit în Tine,Şi peste „abisul”LUMINATŞi eu şi TUNe-am ARĂTAT...

**

Aceasta este REVELAŢIA Creştină, REVELAŢIA CHIPULUI FIULUI Lui DUMNEZEU, prin care ne

IDENTIFICĂM propriul Chip de Creaţie.Aceasta este şi CUNOAŞTEREA Creştină, CONŞTIINŢA CHIPULUI FIULUI DIVIN, în care ne Oglindim şi propriul Chip de Filiaţie.Noi nu putem Vedea CHIPUL DIVINULUI, dacă nu mai Întâi ne „ÎNTÂLNIM” CU CHIPUL FIULUI Lui DUMNEZEU, care totodată izvorăşte LUMINA, în care se pot privi toate.Păcatul a „umbrit” CHIPUL de Filiaţie din noi, şi am rămas cu „reflectările atributelor” acestuia, până la „abstractizarea” zis spirituală.Mistica direct Creştină este Mistica CHIPURILOR PERSONALE.

(text publicat în revista "Sinapsa", nr. 4/2009, pp. 209-211)

Publicat de Florin Caragiu la 13:40 Niciun comentariu: Etichete: Chip, Cunoaştere, Fiu, Mistică, părintele Ghelasie, Părintele Ghelasie Gheorghe, Revelaţie, Taină

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Avva şi Ucenicul"

1

Avva A…. nu este bătrân. De tânăr intrat în Mânăstire, trecut prin multe încercări lumeşti şi Duhovniceşti, a căpătat un „Ceva de Duh de Avva”, care a început să „atragă” pe unii care cer să îi fie Ucenici. El se fereşte de o aşa „povară”. El însuşi a căutat mereu un Avva Povăţuitor. Un Cuvios i-a zis: – Nu mai încerca să găseşti un Avva după modelul din vechime al Sfinţilor Părinţi... Adună de la mai mulţi „ÎNVĂŢĂTURA” Duhovnicească şi sileşte-te să faci şi tu ceva din ea, şi DUHUL te va Povăţui mai

mult... Dar „alege” un Duhovnic, căruia dă-i „Chipul de Avva”, ca să ai „Chipul de Ucenic-Fiu Duhovnicesc”. Cel mai important în PRACTICA Duhovnicească este „Chipul de Fiu”, pe care trebuie să ţi-l însuşeşti şi să te identifici cu el la maxim, altfel nu vei ajunge niciodată la adevărata Viaţă Duhovnicească. Doar în „Chipul de Fiu-Ucenic” se deschide „UŞA de Taină” a Duhovniciei. Pe Ucenic îl face într-adevăr AVVA cu DUHUL Lui, dar şi pe Avva îl face Ucenicul cu DUHUL Lui, depinde de sinceritatea şi capacitatea fiecăruia în „Lucrarea Duhovnicească”. Aşa, în Zilele noastre nu Avva şi Ucenicul de performanţă contează, ci „DĂRUIREA” reciprocă de „CHIP de Avva şi ucenic”. Chipul aduce DUHUL şi DUHUL aduce Lucrarea şi Lucrarea aduce Învăţătura-Povăţuirea, ce se va „descoperi” doar celor care „Poartă”

Chipurile de Avva şi Ucenic. Nu mai căuta „sfinţi”, ci „PURTĂTORI” de Sfinţenie, cărora şi mai mult li se „DĂRUIEŞTE” acest Chip de către cei care doresc Lucrarea Duhovnicească. Pe un Duhovnic ce-l „alegi” ca Avva, nu-l evalua după „Sfinţenia” lui, ci tu ca Ucenic dă-i total Chipul de Avva, ca tu să „Primeşti” din plin Chipul de Fiu, prin care vei putea descoperi Trăirea de TAINĂ a Duhovniciei.

2

– Fiule, zici că doreşti Viaţa Duhovnicească... Se va vedea dacă este ceva serios, sau doar un „capriciu” trecător. Tinerii de astăzi sunt cu „creier de chimicale”, după cum se exprimă un Duhovnic, încât nu mai poţi pune bază sigură pe nici o „hotărâre”, că nu mai are

„stabilitate”. Mai mult, majoritatea au şi „handicapuri psihice”, mai evidente sau mai ascunse. Este o „slăbiciune” de „Volitiv” la foarte mulţi şi o „lipsă de Personalitate” marcantă. Îşi schimbă „părerile” de la o Zi la alta şi nu au „Permanenţa Eului”, de unde „golurile” de Conştiinţă, până la „contradicţiile psihice”, chiar patologice. Mulţi nu mai pot face „eforturi mentale”, pentru că le provoacă „rupturi nervoase” şi dereglări fiziologice chiar.Ascultarea de un Avva trebuie privită ca pe o „SACRALITATE” ce nu poate fi „atinsă” de nimic. Cine nu Învaţă să „Asculte” nu va Învăţa niciodată „Înţelepciunea Povăţuirii”.

(text publicat în revista Sinapsa, nr. III/2008, pp. 226-227)

Publicat de Florin Caragiu la 06:59 Niciun comentariu: Etichete: Avva şi Ucenicul, părintele Ghelasie, Părintele Ghelasie Gheorghe

luni, 14 iunie 2010

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "GLASURILE Tainice Cosmice"

Iisus Hristos, frescă de Manuil Panselinos (sec. XIV), Protaton

În Adâncul Cosmosului este un „RĂSĂRIT de o LUMINĂ în Sine” în faţa căruia „totul cade în plecăciune”. Şi aceasta este „deodată cu un NUME de TAINĂ”, ce se ROSTEŞTE de un GLAS care zguduie tot Cosmosul. Este GLASUL FIULUI Lui DUMNEZEU, care El Însuşi CÂNTĂ şi Se ROAGĂ TATĂLUI DUMNEZEU, în totodată LUMINA fără seamăn a SFÂNTULUI DUH care, de

asemenea, face Supraritualul DUMNEZEIESC în Sine. Este BINECUVÂNTAREA TATĂLUI DUMNEZEU care se Dăruieşte totodată Lumii. Din aceasta este Fiinţa Creaţiei care prin FIUL se Dă Făpturii. De fiecare dată, prin Aceasta, Fiinţa Lumii Create se „Existenţializează” Permanent. Este „DIMINEAŢA Supracosmică”, Începutul permanent al Lumii Create. Anticii vorbesc despre un „SUNET Supracosmic” din care Izvorăşte şi se menţine Lumea. Cine Îl AUDE o singură dată intră în „Nemurire”.Şi după acest Moment Supracosmic mai urmează încă un Fapt la fel de intens. Este un GLAS tot DIVIN, care de data aceasta „INTRĂ” în Cosmos şi se PECETLUIEŞTE în tot ce este Creaţie. Dacă Cel anterior este total separat de Cosmos, Acesta Se „Leagă” de însuşi

„Adâncul Lumii”. Dintr-o dată, „în toate Curge un CEVA DIVIN” şi Se Întrepătrunde cu Lumea, dar fără să „schimbe mişcarea proprie a Lumii”. Sunt „LOGHI DIVINI”, Acele CUVINTE ARHECHIPALE ce au CREAT şi CREEAZĂ Permanent Lumea, în Transpunere Diversă a Lumii. Misticii Creştini percep acest GLAS de Taină în NUMELE Lui HRISTOS, CUVÂNTUL VIU care Se „face Trup-Creaţie”, în infinitatea de diversitate a Lumii. Sunt „CUVINTELE DIVINE care Curg din CARTEA VIEŢII” (CHIPUL FIULUI DIVIN) şi Se Însămânţează ca să „Crească” Lumea. Se spune că FIUL DIVIN „Re-NUMEŞTE” pe Fiecare Făptură, în aceasta fiind Originea Vieţii a toate. Este Începutul „ZILEI Cosmice”. Este „RITUALUL NUMIRII Cosmice”. HRISTOS este „CUVÂNTUL care Se

face Trup-Creaţie”.Mai este însă şi un Glas care URCĂ din Creaţie spre DIVIN. Dacă DIVINUL IESE din Sine şi INTRĂ în „Spaţiul Creat”, de data aceasta Creaţia INTRĂ în SUPRASPAŢIUL DIVINULUI, în căutarea de a se Depăşi pe sine. Dacă „INIMA DIVINĂ” ce BATE în Creaţie este LOGOSUL HRISTIC, este şi o „Inimă de Creaţie” care Bate în paralel. Este un Glas de Taină al Naturii Proprii de Creaţie. Revelaţia Creştină vorbeşte de „Lumina Creată a Primei Zile din Facerea Lumii”. „Şi a zis să fie Lumină”. Această Lumină primordială Creată este „Firea Bună” a Fiinţei de Creaţie, Puritatea Naturii Fiinţiale Create. Este „Lumina Creată care să ÎNTRUPEZE SUPRALUMINA LOGOSULUI DIVIN” ce Coboară în Creaţie. Se spune mistic că această Lumină Primordială este Lumina

Sufletului şi a Vieţii de Creaţie. Este Fondul Fiinţial de Creaţie. La Sfinţi se vede această Lumină în mod deosebit, fără să se confunde cu SUPRALUMINA HARICĂ DIVINĂ. Se zice că MAICA DOMNULUI este „Chipul Iconic” al acestei Lumini de Creaţie, ca aceea care ÎNTRUPEAZĂ şi PERSONAL pe LOGOSUL HRISTIC. În acest „Chip-Glas de Puritate de Creaţie” se „Adună” în RITUAL Cosmic toate Făpturile, care fac şi ele „Răspunsul de Iubire-Închinare” faţă de DUMNEZEU, FĂCĂTORUL Lumii.DIVINUL Însuşi prin FIUL HRISTIC face RITUALUL VIEŢII şi Lumea prin ICONICUL de Creaţie al MAMEI-Bisericii face de asemenea RITUALUL de Răspuns.Aceasta este „CHIPUL LITURGIC Supracosmic şi Cosmic”, care nu se

„opreşte” niciodată.

(text apărut în revista "Sinapsa", nr. 3/2008, p. 224) Publicat de Florin Caragiu la 15:47 Niciun comentariu: Etichete: Iconic, Lumină, Nume, părintele Ghelasie, Părintele Ghelasie Gheorghe, Ritual, Sinapsa

duminică, 13 iunie 2010

Florin Caragiu: "Despre Chipul Bisericii cel dinlăuntru şi din afară" (Prefaţă la "Mystagogia Icoanei", volum în curs de apariţie la ed. Platytera)

„Mystagogia icoanei”, aşa cum este prezentată de autor, face parte dintr-o lucrare mai vastă, care îşi propune să trateze despre Iconicul euharistic. În „Mic Dicţionar de Isihasm”, cu referire la prezenţa iconică, părintele Ghelasie Gheorghe insistă cu o precizare

esenţială pentru gândirea sa teologică. Este vorba de a indica „viul fiinţial” ca pe o realitate a spaţiului „intrafiinţial”, ce nu se confundă cu harul, cu manifestarea în exterior a fiinţei. Astfel, în creştinism persoana – se afirmă – este „perihoreza fiinţialităţii fiinţei în sine”. Făcând uz de o intuiţie fenomenologică în lumina revelaţiei dumnezeieşti, părintele Ghelasie s-a referit la deschiderea în sine a fiinţei folosind imaginea spaţiului, a unui spaţiu multiplu locuit. Chipul Sfintei Treimi mărturiseşte despre Fiinţa ce îşi este sieşi spaţiu, în chip intrafiinţial. „Taina acestui intrafiinţial este Taina Persoanei, Iconicul Fiinţei”. Pornind de la această afirmaţie, urmează o concluzie importantă: „Treimea Creştină este intrafiinţialul, pe când în celelalte mistici este în afara Fiinţei”. Originea Tainei Iconicului este Paternitatea, ni se spune

apoi. Prin aceasta, mystagogia părintelui Ghelasie se acordă cu învăţătura despre Sfânta Treime a Părinţilor Capadocieni, care vedeau în Tatăl „Izvorul Dumnezeirii”. Cu privire la natura Dumnezeiască, care constituie unitatea Fiinţei Dumnezeieşti, limbajul care poartă asupra acesteia trebuie să evite cu orice preţ sugestia că ar fi vorba de o esenţă impersonală. Astfel, autorul Mystagogiei uzează şi aici de metoda supralogică a numirii, aşa cum însuşi a conceput-o, şi care constă în a iconiciza subînţelesul. Bunăoară, avem cuvinte distincte pentru natură şi pentru ipostas, dar cât priveşte raportul dintre acestea nu există concepte sintetice definitorii, ci doar un univers variat de comentarii şi explicaţii ce ţine de subînţeles. Demersul iconic al părintelui Ghelasie e

menit, însă, să fixeze ideea (altfel volatilă mental) prin cuvânt. Şi astfel propune un concept, un cuvânt pentru tot ceea ce este sugestie nenumită cu potenţial ambiguu şi subversiv. În acest sens, va defini esenţa-substanţa în sine a fiinţei ca fiind „simplul absolut (nici unul absolut, nici treiul absolut)”, adică, o „supraesenţă de trifiinţialitate absolută”. Trifiinţialitatea supraesenţială nu ţine de matematică, de multiplu, ci de Origine. Această Origine este intuită ca neavând un dincolo, ci doar un dincoace. Mişcarea acestui demers de numire apofatică este contrară procedeului şi intuiţiei comune, care opune verbul ideii vagi, identificând vagul mental cu apofaticul şi acţiunea verbală cu raţionalizarea şi cu simplificarea abstractă. Dimpotrivă, crede părintele Ghelasie, căderea liberă a unei idei în spaţiul

gravitaţional al minţii e un fenomen supus, de regulă, inerţiilor psihologice necontrolabile, astfel încât se întâmplă să gândim şi să simţim abstract nu cuvântând ci mai degrabă necuvântând. De aceea, similară pe un alt plan cu mistica, şi poezia se străduieşte să cuprindă inefabilul prin cuvânt, salvând tot ce-i frumuseţe de la înecul ei în magma trăirilor amorfe. Activul verbal se impune ca o forţă eruptivă cu rădăcini înfipte în apofatic. Verbul curat nu epuizează înţelesurile, ci face posibil ca acestea, în ineditul şi în bogăţia lor ultimă, să apară. Cuvântul favorizează gândirea, nu doar o exprimă. Ni se descoperă acum relevanţa practică şi imediată pentru om a ideii de existenţă dialogică intrafiinţială. Pentru om, cunoaşterea în semnificaţia sa veritabilă se cuvine să fie un dialog

participativ al tuturor facultăţilor sale cu toate modurile de sine şi modalităţile de aprehendare simultan, o „mişcare a totalităţii”, aşa cum se arată.Posibilitatea de cunoaştere mystagogică presupune aşadar înduhovnicirea, realizarea unităţii lăuntrice a persoanei umane, întemeiată în acordul intrafiinţial. Pe de altă parte, în cultură, remarcăm faptul că tocmai viaţa întrupată în limbaj, această posibilitate a făcut ca filosofia închisă să se mişte spre filosofare, cu intuiţia unei vieţi tainice a cuvântului, ireductibil la un semnificat raţionalizabil fără rest (a se vedea la Heidegger filosofia sa poetică în care gândul nu se epuizează prin cuvânt şi unde tăcerea se dezvăluie paradoxal ca o taină a cuvântului şi a expresiei alese). În spirit creştin, este identificat Trifiinţialul fără distincţii sau Chipul

Dumnezeiesc cu Paternitatea în Sine. Raportul dintre esenţă şi distincţie, dintre impersonal şi personal, constituie o preocupare centrală a teologiei iconice. Clarificarea acestui raport impune gândirea prin cuvânt, iconicizarea astfel a unui conţinut de gândire care se cere puternic nuanţat şi pus în lumină prin acţiunea Majusculei. Mystagogia continuă cu o hermeneutică creştină aplicată unor elemente de psihologie. Revelaţia paternităţii constituie miezul psihanalizei creştine, axată pe ideea de filiaţie şi cea de ritual pneumatic, în viziunea care ni se propune. Interesant se arată că în genere efortul omului nu se desfăşoară atât în căutarea spiritului pur, cât a „trupului”, înţeles ca o unitate sacră între suflet şi corp, sub pecetea Chipului Dumnezeiesc. Caracterul teologic al omului, se spune,

este „Transcendentul în întrupare”; de aici, necesitatea unei psihologii integrale, aplicată la subiectul creat. Modelul declarat de autor pentru mystagogia sa iconică este Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, unde găsim tratate corespondenţe între viaţa divină şi cea creată. Aici analogia este întemeiată pe iconicitate şi astfel depăşeşte simpla metodă filosofică a analogiei, care în afara unei întemeieri iconice rămâne nemotivată. Ideea pe care se insistă în volumul de faţă este că interiorul şi exteriorul nu se opun şi că tot ce există în afară este întemeiat şi prefigurat dinlăuntru. Astfel, în „Dialogul Divin intrafiinţial” se întemeiază posibilitatea ca dialogul în genere să existe la toate nivelurile ontologice, fiind împlinit după un „arhechip” liturgic.Transpunerea antropologică a învăţăturii

Sfântului Grigorie Palama despre Fiinţa şi energiile necreate în Dumnezeu – sarcină pe care părintele Dumitru Stăniloae o prezenta ca pe un important deziderat al teologiei creştin-ortodoxe actuale – este dezvoltată de către părintele Ghelasie în mod amplu şi acurat, în acord cu gândirea patristică. Mystagogia icoanei devine posibilă prin această unitate a planurilor de existenţă, fără amestecare şi fără separare. „Astfel”, arată Cuviosul de la Frăsinei, „icoana creştină este Hristicul întrupat”, mai presus de inteligibil, iar spiritualitatea creştină poate fi doar „după chipul Bisericii, Chipul Liturghiei Sale”.

Florin Caragiu Publicat de Florin Caragiu la 05:26 Niciun comentariu:

Etichete: Biserică, Chip, Florin Caragiu, icoană, liturghie, Mystagogia, părintele Ghelasie, Părintele Ghelasie Gheorghe

sâmbătă, 12 iunie 2010

Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei - Date Biografice

La 18 martie 1944 se naşte în comuna Sălătrucel Loviştea, pruncul Gheorghe Teodor ca fiu al preotului Gheorghe I. Popescu şi al presbiterei Marcela Popescu. Este botezat în biserica din Serbăneşti-Păţeşti, unde tatăl său era preot paroh. Preotul Gheorghe absolvise Facultatea de Teologie de la Cernăuţi şi era un preot vrednic şi foarte apreciat. Era la rândul său fiu de preot, iar bunicul său fusese şi el preot. Copilul Gheorghe Teodor, viitorul ieromonah Ghelasie, se ataşează de tatăl sau, fiind nelipsit de la sfânta biserică. Se spune că se aşeza de obicei în faţa uşilor împărăteşti, unde rămânea neclintit, fiind atent la slujbele săvârşite de tatăl său. Văzând aplecarea băiatului său spre cele bisericeşti, încetul cu încetul preotul

Gheorghe îi împărtăşeşte din tainele credinţei ortodoxe. Copilul avea, ca şi tatăl său, o constituţie fizică firavă, arătând de timpuriu o râvnă deosebită spre cele sfinte. Urmează, pe rând şcoala primară în sat, şcoala medie în Rm.-Vâlcea, frecventând între anii 1962 şi 1964 cursurile unei şcoli tehnico-sanitare din oraşul Cluj, cu gândul de a urma Facultatea de Medicină după terminarea ei. Datorită mediei bune de absolvire, obţine repartiţia în Cluj, dar, la rugămintea unei colege căsătorite în Cluj, face schimb cu ea mergând la Spitalul din oraşul Abrud.

II

Următorii şase ani, până în 1970, lucrează la Spitalul Unificat din Abrud ca asistent de laborator. În toată această perioadă,

duce o viaţă de nevoinţă, pregătindu-se pentru a intra în monahism. O femeie credincioasă, care lucra la acelaşi spital, îi face cunoştinţă cu Părintele Arsenie Praja, care îi va deveni părinte duhovnicesc. Cuviosul Arsenie era ieromonah la Sfânta Mănăstire Râmeţ. După un timp, se retrage ca pustnic în Cheile Râmeţului şi preot duhovnic pentru moţii din Munţii Apuseni. Era cunoscut şi iubit în satele din împrejurimile Râmeţului. El îl călugăreşte pe tânărul Gheorghe, care îi devine ucenic. Avva Arsenie continua vechea tradiţie din Munţii Apuseni. De la el, Părintele Ghelasie va cunoaşte mistica iconică. În anul 1970, Securitatea face o descindere la Cheile Râmeţului şi-l arestează pe Părintele Arsenie. Părintele Ghelasie reuşeşte să fugă, ascunzându-se

în munţi. În urma torturilor la care este supus, Avva Arsenie se retrage la Sfânta Mănăstire Crasna din Prahova, de unde la scurt timp trece la Domnul. După arestarea Părintelui Arsenie, Părintele Ghelasie pleacă din oraşul Abrud, revenind în locurile părinteşti.Activează o vreme ca profesor suplinitor la Şcoala Generală din Şerbăneşti, judeţul Vâlcea, după care în perioada 1971-1973 lucrează ca asistent laborant la Spitalul Unificat Brezoi, judeţul Vâlcea.

III

În anul 1973 se închinoviază ca frate în Sfânta Mănăstire Frăsinei, unde s-a nevoit până la 2 iulie 2003, ziua mutării sale la Domnul. Atunci când a intrat Sfinţia Sa în Frăsinei era un context mai dificil, deoarece erau puţini călugări.

Aceasta datorită decretului 410 care nu fusese anulat, ci aplicat cu toleranţă. Între ascultările Cuviosului se numără cele de la trapeză, îngrijirea bătrânilor, cancelarie şi arhondarie. Învaţă să sculpteze de la Părintele Calinic Plopşoreanu. Sculptează racla în care se păstrează moaştele Sfântului Ghelasie de la Râmeţ. Deprinde şi meşteşugul zugrăvirii de icoane. De asemeni, se îndeletniceşte cu apicultura. Părintele Ghelasie a fost un dulce cântător al Sfintei Treimi, al Maicii Domnului şi al tuturor Sfinţilor în nenumărate pagini de acatist. Un Părinte l-a poreclit „Părintele Acatist”. Cuviosul socotea acatistul cea mai frumoasă formă de laudă adusă lui DUMNEZEU şi Sfinţilor după Întruparea Cuvântului lui DUMNEZEU. Cuviosul a fost un continuator al

specificului carpatin al monahismului românesc. Prin lucrările pe care le-a scris, scoate în evidenţă modelul românesc de pustnicie, cu nimic mai prejos decât sfinţitele alcătuiri egiptene, greceşti sau slave. Scrierile sale au avut ca scop întărirea Bisericii Ortodoxe şi aducerea celor rătăciţi, bolnavi şi neputincioşi în albia vieţuirii Duhovniceşti.După cum spune Părintele Ghelasie în prefaţa la Acatistul Sfântului Calinic, Sfânta Mănăstire Frăsinei este în specificul duhului Athonit-Carpatin, pe care Sfântul Calinic îl aduce de la Cernica. Ieromonahul Ghelasie a fost un mare Duhovnic, urmaş al Sf. Ierarh Calinic de la Cernica şi mare povăţuitor pe calea mântuirii. I-a iubit pe călugări şi i-a încurajat tot timpul, găsind soluţii pentru situaţiile delicate apărute în viaţa lor.

IV

Părintele de la Frăsinei a fost un iubitor de şcoală, de carte, de cultură. A dialogat cu mulţi intelectuali pe diferite teme de religie, ştiinţă, filosofie şi artă, răspândind în suflete lumina lui Hristos. I-a susţinut pe mulţi tineri să-şi finalizeze studiile universitare şi post-universitare. Le recomanda acestora cu multă căldură să-şi ducă la bun sfârşit şcoala sau să înceapă studiile superioare.Un element esenţial al regulilor sale ascetice l-a constituit alimentaţia, deoarece din învăţăturile marilor sfinţi a înţeles că o pricină importantă care generează patimile este lăcomia pântecelui. O alimentaţie sănătoasă susţine duhovnicia şi rugăciunea, integrându-se vieţii liturgice din Biserică.

Avva Ghelasie a fost un slujitor devotat al Altarului. Viaţa lui a fost Sfânta Liturghie. Ar fi putut spune ca Sfântul Ioan de Kronstadt: „Mor dacă nu slujesc Sfânta Liturghie. Mor dacă nu mă împărtăşesc cu Preacuratele Taine ale lui HRISTOS”.

V

În momentul în care a înţeles că este grav bolnav, a ales una din cele mai aspre asceze: retragerea desăvârşită în chilie. Împreună-vieţuitorii din Frăsinei au mărturisit despre privegherea lui neîncetată. Timp de trei ani, deşi grav bolnav şi cu mari dureri, uşa chiliei sale a rămas totuşi deschisă zi şi noapte, pentru a primi pe cei care doreau să se spovedească (clerici, călugări, mireni). Continuând să se nevoiască în rugăciune

şi să spovedească, până în ultimele ceasuri ale existenţei sale pământeşti i-a susţinut şi i-a îmbărbătat pe toţi cei care i-au trecut pragul chiliei. Cei care l-au îngrijit în această perioadă recunosc că, în realitate, ei au fost cei îngrijiţi. Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei şi-a parcurs Golgota ca marii isihaşti pe care i-a iubit şi i-a cinstit după întreaga rânduială Creştin-Ortodoxă.

„Avva Ghelasie, roagă-te lui DUMNEZEU pentru noi!”

(prelucrare, efectuată de Liviu Bogdan Vlad şi Florin Caragiu, după volumul "În amintirea părintelui Ghelasie", ed. Tipo-Aktis, 2004 şi "Viaţa Preacuviosului Ghelasie Gheorghe Popescu de la Sfânta Mânăstire Frăsinei, File de Biografie", în volumul: "Părintele Ghelasie de la

Frăsinei, Iconarul lubirii Dumnezeieşti", ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 25-48) Publicat de Florin Caragiu la 09:08 Niciun comentariu: Etichete: biografie, părintele Ghelasie, Părintele Ghelasie Gheorghe

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "O Sută de VERSETE despre Isihasm"

Introducere

Încercăm şi noi să expunem mai direct şi mai Practic TAINA Misticii Creştine, care şi-a consacrat deja Numirea de Isihasm.Isihie-Linişte este doar o vagă Orientare, sensul ei fiind în TAINA propriu-zisă care o conţine.Isihasmul este o ANUME MISTICĂ, nu o „mistică în Sine”, cum cer unii.Mistică înseamnă „TAINA ULTIMĂ, ABSOLUTUL!” Căutarea şi găsirea acesteia este Practica mistică.

Dar „TAINA ULTIMĂ” nu este o „Taină fără Chip”. În Isihasm, este o ANUME TAINĂ, cu CHIP ANUME, de unde Mistica Isihastă ca o Mistică strict specifică.Tot mai mulţi vor să facă din Isihasm o „mistică universală”, reducând-o la zisa „esenţă” mistică, ce ar fi „Unică” (chiar dacă se îmbracă în forme diferite de exprimare şi manifestare).Noi susţinem însă că reducerea „Isihasmului” la „mistica esenţială” îi produce o falsificare tocmai în fundamentul ei mistic.Isihasmul nu poate fi decât o „mistică strict Creştină”, şi mai mult, un Creştinism ANUME – ORTODOX.Acest „ANUME” să nu fie considerat o „limitare” şi nici o „grandomanie”, de a se părea „superior”, sau cine ştie cum... Nu fac nici dispute şi războire cu alte

„feluri” de mistică... Isihasmul îşi păstrează CHIPUL cu mare „grijă”, chiar dacă este „vechi”, zugrăvit ca în Icoanele primare, doar în câteva „linii”.Necunoscătorii de astăzi se plâng tocmai de această „simplitate-sărăcie” a Isihasmului, pentru care „cer” o „reconstituire şi o reconsiderare” a misticii propriu-zise Creştine.Teologii au încercat să facă „studii” aprofundate, să încadreze Isihasmul în contextul zisei „Mistici generale” (în comparaţie cu cea Catolică, orientală, până la o reîntoarcere în antichitate).Este drept că noi cei de astăzi, obişnuiţi cu „emanciparea ştiinţifică”, ni se pare „greu” să ne mai „punem alături” cu „scheletele vechi” (chiar dacă ele sunt „Sfinte Moaşte”).Isihasmul este tocmai această „SACRALITATE de Schelete-Sfinte

Moaşte”. Acest „cult al Tradiţionalismului prefăcut în Sfinte Moaşte” este Mistica Isihastă Veritabilă.Mistica Isihastă nu este căutarea „esenţei ultime”, ci „Căutarea Originilor”. Practica Isihastă nu tinde la „contemplarea Divină”, ci ÎNGENUNCHEAZĂ la MORMINTELE Sfintelor ORIGINI şi se OPREŞTE în RITUALUL LITURGIC al acestora. Cât despre acel DINCOLO, rămâne „TAINA” faţă de care se STĂ doar în ÎNCHINARE, cu Fruntea şi cu ochii în jos, ca să nu „obosească”.Isihasmul nu este atât „Vederea Divină” (de care se face mare caz), cât oprirea „ORBIRII” prin TRECEREA HOTARULUI DIVIN. Acest „paradox mistic” este Mistica Isihastă.Biblic, în Rai erau „Pomul-Hotarul-morţii” şi POMUL-HOTARUL-VIEŢII,

„Întunericul şi LUMINA”, „Orbirea şi VEDEREA”.Adam Omul în Rai nu avea „acces” la POMUL-VEDERII-VIEŢII, că era „TAINA CEA MARE”, dar avea „acces” la „Pomul-Orbirii-morţii”.Şarpele-demon înşală pe Adam „cu deschiderea ochilor” de a fi ca DUMNEZEU, care se dovedeşte o minciună, pentru că în locul VEDERII DIVINE Adam şi Eva se văd „goi”, suferind căderea în „stricăciunea-întunericul morţii” (Facere 3, 5).Omul Biblic are „teama ancestrală” a „Orbirii morţii”, încât „Mistica Biblică” este „Isihasmul-Oprirea” acestei Orbiri, singura ce-i va reda „Liniştea”-Isihia.Omului Biblic îi este frică şi de FOCUL MISTUITOR DIVIN al POMULUI VIEŢII şi de „orbirea morţii”, de aceea Liniştea-Isihia Omului este „între” aceste

două HOTARE.Mistica „INTRĂRII în DIVIN” nu mai este „mistica Omului”, ci SUPRAMISTICA pe care o FACE DIVINUL asupra Omului, de aceea nu se poate vorbi despre această Mistică, ci doar despre Mistica OPRIRII Orbirii Omului.Filocalic toate relatările mistice ale Sfinţilor Părinţi sunt în acest sens al „ieşirii” din păcatul orbirii-morţii-întunericului, şi de-abia apoi al „STĂRII” în FAŢA de TAINĂ DIVINĂ. Toate misticile ne-biblice sunt „mistici de iz luciferic”, al „orbirii-morţii” şi al „obrăzniciei demonice”, al „autodivinizării-Vederii false divine”.Biblic, Omul nu este „Esenţă DIVINĂ”, dar este de ORIGINE Creativă DIVINĂ. Omul are PECETEA CHIPULUI DIVIN care s-a IMPRIMAT pe Fiinţa Omului

prin SUFLAREA DIVINĂ. Omul nu are în Sine „Însuşi” SUFLAREA DIVINĂ, ci are ACTIVUL SUFLĂRII DIVINE, care ÎNTIPĂREŞTE Creativ CHIPUL DIVIN.„Esenţa DIVINĂ” din Om este această PECETE-CHIP DIVIN care Se face totodată un ACTIV DIVIN Veşnic. Această PECETE-CHIP nu este doar o simplă „urmă”, ci un VIU de ACTIV DIVIN în Fiinţa Om.Mare atenţie la această deosebire între DIVINUL FIINŢIAL în Sine şi ACTIVUL DIVIN. Şi mai mult, ACTIVUL DIVIN este ACT PERSONAL FIINŢIAL DIVIN şi din ACT apoi este şi Energia DIVINĂ HARICĂ.Mulţi confundă ACTUL cu HARUL. HARUL este Energie de ACT.ACTUL DIVIN îl face PERSOANA DIVINĂ, şi MODELUL ACTULUI se face Energie HARICĂ fără împărţire sau

amestecare.ACTUL PERSONAL este ORIGINEA şi IZVORUL HARULUI, este CHIPUL Permanent, pe când HARUL ca Energie este şi Schimbare în diferite moduri de transpunere a CHIPULUI ACTULUI. HARUL OGLINDEŞTE CHIPUL ACTULUI, Poartă ACTUL, dar nu produce propriu-zis ACTUL care este doar PERSONAL FIINŢIAL.Biblic, se face această deosebire între ACT şi Energie HARICĂ, ca să se deosebească net FIINŢA în Sine DIVINĂ de ACTELE şi Lucrările HARICE pe care misticile antice şi metafizice le confundă şi le răstălmăcesc în logica luciferică.Omul are în Sine PECETE de ACT DIVIN, de aceea are în Sine şi Izvor de HAR, are CHIP al DIVINULUI şi OGLINDIREA acestuia prin HAR.

Adam în Rai era Înveşmântat în HAR, şi prin „Orbirea Pomului morţii” pierde LUMINA HARICĂ şi nu mai OGLINDEŞTE CHIPUL DIVIN, ci doar Chipul „gol” de Om.HARUL DIVIN OGLINDEŞTE atât CHIPUL DIVIN, cât şi Chipurile de Creaţie şi le Transfigurează în LUMINA de VEDERE. Omul „orbeşte” când HARUL nu mai Transfigurează, nu mai produce VEDEREA.

De aici, Mistica Sfinţilor Părinţi care vorbesc despre VEDEREA HARICĂ (să se vadă pe larg şi Lucrările noastre anterioare, Omul HOTARUL de TAINĂ, Răspuns de Apărare, Moşul din Carpaţi, Ecce HOMO, TRUPUL HRISTIC).Esenţa CHIPULUI este POMUL VIEŢII DIVINE şi VEDEREA HARICĂ este „Legătura Între” CHIPUL DIVIN şi

Chipul de Creaţie-Făptură-Pomul morţii.Omul nu-şi VEDE Chipul său de Om decât prin HARUL care totodată îi OGLINDEŞTE PECETEA CHIPULUI DIVIN.Dacă Omul nu VEDE prin HAR, Chipul de Făptură-Om orbeşte şi se Vede ca „mort-gol” şi de nu VEDE prin HAR CHIPUL PECETEA DIVINĂ, orbeşte şi Fiinţial, fără OGLINDIREA DIVINĂ.Omul are astfel o „dublă-orbire”, de Chip-Făptură Om (goliciune-moarte) şi orbirea DIVINĂ (îndepărtarea de DIVIN).Iată Mistica Isihastă, care nu se mai potriveşte cu nici o mistică de „Stil-metafizic antic” sau de „esenţă universală”.Se pune problema dacă Isihasmul Creştin poate face şi un „Ecumenism mistic” – este un lucru Delicat de tot.

Isihasmul nu este nici „mistica-Orbirii-Întunericului-morţii”, nici mistica „Intrării în DIVIN” (cum sunt misticile ne-biblice). Nu este nici mistica trupului, nici mistica Sufletului, ci este Mistica CHIPULUI şi HARULUI, tocmai ceea ce exclud misticile celelalte.În Isihasm, CHIPUL este FIUL Lui DUMNEZEU Cel ÎNTRUPAT, HRISTOS, şi HARUL este Re-deschiderea TAINEI dintre „moarte şi VIAŢĂ” până la VEŞNICIE-ÎMPĂRĂŢIA Lui DUMNEZEU, tocmai Transfigurarea Raiului-MÂNTUIREA propriu-zisă a Omului.Isihasmul nu este „UNIREA în Esenţa DIVINĂ”, ci ALTARUL VEŞNICIEI dintre Pomul morţii şi POMUL VIEŢII unde se ÎNTÂLNEŞTE Lumea cu DIVINUL la „CINA cea de TAINĂ”.Isihasmul este „LITURGHIE”, este

NUNTĂ LITIRGICĂ, nu este „Nuntă feministă”.Isihasmul este total SACERDOTAL, NUNTA FIULUI pe care o Face TATĂL, ca ÎNTÂLNIREA VEŞNICĂ FIU-TATĂ, în TRANSFIGURAREA SFÂNTULUI DUH.Iată ce este Isihasmul!Noi punem deocamdată „Reperele” de bază ale Misticii Isihaste.Nu le puteţi înţelege de la început.Dacă vreţi Practica Isihastă, va trebui să le luaţi cu de-amănuntul şi doar aşa veţi intra în TAINA Practicii Isihaste.

O Sută de VERSETE despre Isihasm

I

1. Isihasmul este Practica Mistică

Ortodoxă Creştină.

2. Practica Isihastă este „Căutarea de TAINĂ a CHIPULUI Omului”, care să devină DAR VIU pe ALTARUL dintre Lume şi DUMNEZEU.

3. Omul în Rai era la RĂSCRUCEA dintre Lume-Pomul morţii şi DUMNEZEU POMUL VIEŢII, HOTARUL de ALTAR unde Omul să facă ALEGEREA VEŞNICIEI, căci Adam în Rai era nemuritor, dar nu avea VEŞNIClA-Isihia-ODIHNA-Liniştea Împlinită.

4. Mistică înseamnă Mister-TAINĂ şi Omul nu este nici Lume, nici DIVINITATE, ci TAINA-Misterul DINTRE Lume şi DUMNEZEU.

5. Aşa, nu căuta TAlNA-Mistica nici în Lume, nici în DUMNEZEU, ci ÎNTRE, pe ALTARUL de TAINĂ, unde este ÎNTÂLNIREA prin Om a Lumii cu DUMNEZEU.

6. Omul trebuie să se recunoască pe Sine ca Făptură, că nu este DIVIN în Sine, ci are MENIREA de a „Face Lumea DAR”, ca DUMNEZEU Să VINĂ să-l PRIMEASCĂ.

7. Omul nu poate INTRA în DIVIN că se mistuie, de aceea face ALTAR-LOC, nici în Om nu poate Intra DIVINUL, că de asemenea îl mistuie, şi doar la HOTARUL dintre Lume şi DIVIN este „LOCUL ÎNTÂLNIRII şi Deschiderii VEŞNICIEI”.

8. În Om este PECETEA CHIPULUI Lui

DUMNEZEU, dar ÎNTÂLNIREA CU DUMNEZEU este doar la HOTARUL de TAINĂ.

10. Cum să STAI între Lume şi DUMNEZEU, iată Practica Isihastă.

II

11. A STA între Lume şi DUMNEZEU înseamnă ÎNCHINAREA Proprie; descoperă Taina ÎNCHINĂRII şi vei descoperi Practica Isihastă.

12. Omul nu este nici „dreapta, nici stânga”, ci este ÎNTRE, ca o CRUCIFICARE-ÎNTRETĂIERE, încât zisa Libertate a Omului este acest ÎNTRE, de a nu se cădea în robia Lumii şi mistuirea în DIVIN, pentru că o Libertate doar de dreapta sau de stânga este

insuficientă şi falsă, doar Libertatea în ambele sensuri este întreagă şi Adevărată.

13. Aici cad Îngerii şi Omul în păcat.

14. Începe să Practici ÎNCHINAREA.

15. Sfinţii stăteau cu braţele întinse sub formă de CRUCE, sau se ÎNCHINAU cu Mâna, făceau câteva sute până la mii de închinăciuni sau mătănii, pe o durată de ore şi zile chiar.

16. Începe şi tu progresiv şi cât mai mult, chiar forţându-te; fă zeci, sute sau mii de ÎNCHINĂRI zilnic.

17. Pare ceva „formal”, dar la început este ca o zidire de ALTAR din pietre şi pământ, care mai târziu va deveni LOC SFÂNT.

18. ÎNCHINAREA are de la sine un Miracol, că te Ţine în acel TAINIC ÎNTRE Lume şi DUMNEZEU, care îţi trezeşte CONŞTIINŢA de ALEGERE SFÂNTĂ, ce nu este nici în căderea lumii, nici în „demonismul” de a te autodiviniza.

19. Adam în Rai nu s-a ÎNCHINAT şi aşa nu şi-a descoperit MENIREA-CHIPUL, de ÎNTRE – ALTAR între Lume şi DIVIN.

20. Îngerii care nu s-au mai ÎNCHINAT s-au făcut demoni; Omul care nu s-a ÎNCHINAT a început să mănânce-consume Pomul lumii.

21. Omul Vorbea în Rai cu DUMNEZEU, dar nu se ÎNCHINA Lui, că ÎNCHINAREA trebuia s-o facă Liber şi

direct Omul, ca Propriu CHIP, pentru că DUMNEZEU nu o Cere, dar o PRIMEŞTE ca pe un DAR.

22. Fă prima DĂRUIRE Lui DUMNEZEU; ÎNCHlNĂ-te Lui, iată începutul Practicii Isihaste.

III

23. Urmează NUMIREA de TAINĂ, la HOTARUL-ALTAR; Omul are în Sine şi Numirea Lumii şi NUMIREA Lui DUMNEZEU; ambele NUMIRI trebuie PUSE ca DAR pe ALTAR.

24. Trebuia ca Omul de Rai să DESCOPERE NUMELE de UNIRE Lume-DUMNEZEU, ce se ÎMPLINEŞTE în NUMELE FIULUI Lui DUMNEZEU care Se ÎNTRUPEAZĂ, ca DUMNEZEU-

OM şi Om-DUMNEZEU.

25. CHIPUL Omului din Rai era o Prefigurare a FIULUI Lui DUMNEZEU, care poate ADUCE DARUL ÎNTREG la ALTARUL dintre Lume şi DUMNEZEU.

26. Iată Isihasmul Biblic, CHIPUL Lui HRISTOS, Găsirea CHIPULUI Omului.

27. Începe cu ÎNCHINAREA, Pregătirea ALTARULUI, Descoperă-ţi Propriul CHIP în Oglindirea NUMELUI Lui IISUS HRISTOS şi aşa persistă în Practica Isihastă cu acestea, zilnic, şi noaptea dacă poţi.

28. Fă cât mai mult ÎNCHINĂRI, OPREŞTE-te la HOTARUL ÎNCHINĂRII şi cu Ochii Trupului şi ai Minţii Sufletului Priveşte la DARUL

NUMELUI Lui IISUS HRISTOS şi STAI cel mai mult în ÎNCHINARE Faţă de CHIVOTUL NUMELUI de TAINĂ.

29. Trebuie să ajungi ca ÎNCHINAREA însăşi să PRONUNŢE NUMELE şi NUMELE să ÎNVĂPĂIEZE CU HAR DUMNEZEIESC ÎNCHINAREA, până ajungi să STAI şi Nemişcat ca într-o ICOANĂ.

30. De-abia acum, după ÎNCHINARE şi NUMIRE, va începe şi TAINA VORBIRII Mistice, care este propriu-zis RUGĂCIUNEA Isihastă.

31. Nu se poate trece direct la RUGĂCIUNEA Isihastă decât după ÎNCHINARE şi NUMIRE, căci doar prin acestea DARUL ÎNCHINĂRII şi NUMIRII Se pot PREFACE în

ÎNTÂLNIRE-RUGĂCIUNE Isihastă.

32. Fă ÎNCHINAREA cu Mintea, cu trupul, cu toată Fiinţa, mergând, stând, lucrând... şi NUMIREA de asemenea, până devine o CONŞTIINŢĂ Permanentă.

IV

33. Adam în Rai nu a ADUS Lumea la ALTARUL ÎNCHINĂRII, unde se PREGĂTEA TAINA ÎNTRUPĂRII FIULUI Lui DUMNEZEU.

34. Adam în Rai nu avea NUMIREA, căci FIUL DIVIN încă nu se ÎNTRUPASE în CHIPUL Omului, şi aşa Adam trebuia să AŞTEPTE în ÎNCHINARE CU DARUL Lumii în OFERIREA SFÂNTĂ.

35. Adam însă nu DUCE Lumea la ALTARUL ÎNCHINĂRII, ci o „mănâncă el” şi aşa păcătuieşte „mâncând din Pomul morţii”.

36. Iată de ce Practica Isihastă are, datorită păcatului, şi Treapta: POSTULUI – a „nu mânca” din cele ale Lumii şi a le Aduce mai întâi la ALTARUL ÎNCHINĂRII.

37. Mai este încă o tradiţie, ca să nu se mănânce nimic până nu se duce la ALTAR un DAR din acestea.

38. Omul se afundă în „robia celor Lumeşti”, ce înseamnă plăcerea-mâncarea, auto-satisfacţia despărţită şi de DUMNEZEU.

39. Omul îşi distruge MENIREA

SACRĂ-CHIPUL de Om şi cade în „întunericul morţii”.

40. Omul însă poate să iasă totuşi din „groapa păcatului”, prin Revenirea la Starea de Rai: „să nu mănânce” din „Pomul Oprit”.

41. Începe şi tu Practica de a nu mai „mânca” din Pomul morţii.

42. Este greu, pentru că în tine sunt toate plăcerile păcatului, care s-au „memorat” până în străfunduri.

43. OPREŞTE orice plăcere a celor Lumeşti, şi toate ale Lumii du-le pe ALTARUL ÎNCHINĂRII; orice chip al Lumii ÎNCHINĂ-l mai întâi pe ALTAR.

44. „Păcatul mâncării oprite” a adus

„omorârea”, de aceea Postul este să nu mai mănânci în zilele de Post nimic omorât; Pâine cu Fructe şi zarzavaturi; sofisticarea „bucătăriei” este urmare a împătimirii autoplăcerii.

45. Asceza Postului este o Mare TAINĂ a Misticii, căci Postul nu este simpla „interdicţie a mâncării”, ci ÎNCHINAREA de DĂRUIRE a Lumii pe ALTARUL Cel SFÂNT.

46. Cine nu Transfigurează Postul cu DĂRUIREA face un „post în gol de SACRALITATE”, de unde diferenţa netă între un „regim alimentar” şi postul Mistic şi Posturile Ritualice.

V

47. Iată Primele Trei TREPTE ale

Practicii Isihaste: ÎNCHINAREA, DĂRUIREA, Postul.

48. Urmează alte Trei TREPTE: RUGĂCIUNEA, ÎNTÂLNIREA, PREFACEREA.

49. Cursurile de Mistică vorbesc de: Purificare, Iluminare, Unire, fiecare cu un complex propriu, adesea complicat (Vedeţi Scrierile Filocalice al Sfinţilor Părinţi).

50. Datorită păcatului, Treapta Întâia poate fi considerată ca: Purificarea, Curăţirea, Pocăinţa.

VI

51. TREAPTA a Doua este doar a celor ce caută şi vor cu adevărat Practica Isihastă.

52. În treapta Întâia, ÎNCHINAREA cu NUMIREA se consideră Rugăciunea, dar RUGĂCIUNEA propriu-zisă peste acestea începe.

53. ÎNCHINAREA şi NUMIREA sunt Activ de a Intra în TAINA RUGĂCIUNII, de aceea trebuie făcute.

54. RUGĂCIUNEA este RITUAL şi RITUALUL este LEGĂMÂNT-JURĂMÂNT şi LEGĂMÂNTUL este PREFACERE reciprocă.

55. În RUGĂCIUNE se continuă şi se Păstrează ÎNCHINAREA şi NUMIREA, dar acestea Intră într-o CONSACRARE de LEGĂMÂNT-JURĂMÂNT între tine şi DUMNEZEU, care Aduce ÎNTÂLNIREA CU PREFACEREA.

56. RITUALUL Aduce FAŢĂ în FAŢĂ DIVINUL şi Lumea, între care se Stabileşte un LEGĂMÂNT-JURĂMÂNT.

57. Înfricoşător este LEGĂMÂNTUL-JURĂMÂNT între tine şi DUMNEZEU; vai şi amar de cel care calcă acest LEGĂMÂNT.

58. ÎNCHINAREA şi NUMIREA nu mai sunt în „gol” de ÎNTÂLNIRE, ci în „JURĂMÂNT” de a STA real şi faptic FAŢĂ în FAŢĂ.

59. Indiferent că faci cu Trupul sau cu Mintea şi Duhul, RITUALUL RUGĂCIUNII nu se mai poate desface sau rupe, intrând într-o „robie fericită” a SACRALITĂŢII.

60. LEGĂMÂNTUL Mistic se face zisa „nebunie mistică”, Consacrarea acesteia fiind „Fecioria mistică”.

61. Misticile vorbesc despre „Nunta mistică”, care la mulţi cade în „false autodesfrânări”.

62. Biblic Creştin, CHIPUL NUNŢII Mistice este CHIPUL FIULUI-MIRELE-FECIORUL DIVINO-Lume.

63. Iată încă o MARE TAINĂ a Practicii Isihaste: nimeni nu poate face RUGĂCIUNEA Mistică, decât în „CHIPUL de FIU-MIRE-FECIOR (FECIOARĂ): nimeni nu poate STA în FAŢA Lui DUMNEZEU TATĂL decât CHIPUL FIULUI Său.

64. De aici tradiţia că RITUALUL Mistic

nu-l poate face nimeni, decât cei CONSACRAŢI-FIII Lui DUMNEZEU (Preoţii, Monahii, Asceţii).

65. De aici şi tradiţia Isihastă că aceia care se dedicau RUGĂCIUNII Isihaste trebuiau să primească o „Consacrare-BlNECUVÂNTARE de Filiaţie Mistică” de la un Povăţuitor Mistic (Duhovnicia mistică).

66. De aici, CHIPUL RUGĂCIUNII Isihaste este CHIPUL de FIU al Lui HRISTOS, ICOANA-ARHEMODELUL Accesibilităţii RUGĂCIUNII.

67. Misticile antice metafizice şi cele oculte mai păstrează „vagi amintiri” de RITUAL, dar golit de SACRUL LEGĂMÂNTULUI de TAINĂ, care prin HRISTOS devine IUBIREA DIVINĂ-

Transfigurarea prin CHIPUL de FILIAŢIE.

68. Ritualul ca „jertfele antice” (mai ales cele de omorâre-sângerare) este un Ritual de Curăţire-ispăşire, pe când RITUALUL Creştin este fără omorâre şi ca VIUL FIULUI.

69. Iată TAINA RUGĂCIUNII Isihaste: Transfigurarea şi PREFACEREA, ÎNDUMNEZEIREA prin CHIPUL de FIU, care totodată face şi ÎNDUMNEZEIREA prin HARUL DIVIN.

70. Doar PESTE CHIPUL FIULUI poate Coborî DUHUL PREASFÂNT al TATĂLUI cu HARUL Cel Pătrunzător.

71. Practica Isihastă este această

RUGĂCIUNE a CHIPULUI de FIU, care DESCHIDE accesibilitatea PESTE HOTARUL Lumii.

72. „Iată-mă, DOAMNE, PĂRINTE a toate, Îmbrăcat în CHIPUL FIULUI TĂU, VIN şi Eu Făptura TA. Şi STAU cu ÎNCHINARE în FAŢA TA, într-o Fericită OPRIRE de TAINĂ, în care aş dori să STAU o VEŞNICIE".

73. „Fac ALTARUL de TAINĂ din CHIPUL FIULUI TĂU şi Transfigurat-Prefăcut şi Eu în Chipul de Fiu de Creaţie, iată-mă PRIMIT în FAŢA TA, unde nu poate Sta nimeni, decât în CHIPUL FIULUI TĂU. Căci Făptura nu se poate Îndumnezei decât prin CHIPUL FIULUI PESTE care se ODIHNEŞTE DUHUL PREASFÂNT”.

74. „RUGĂCIUNEA Mea de Făptură este ALTAR-CHIP de FIU şi RITUAL de a STA la HOTARUL-OPRIREA IUBIRII de FIU, căci IUBIREA este RUGĂCIUNEA”.

75. Iată Practica Isihastă, GĂSIREA şi ÎMPLINIREA în CHIPUL de FIU, în care şi Făptura Creată trebuie să se Îndumnezeiască.

76. RUGĂCIUNEA este VORBIREA de TAINĂ dintre Fiul, care se ÎNCHINĂ şi ÎL MĂRTURISEŞTE pe TATĂL, şi TATĂL, IUBIREA VEŞNICIEI.

77. Practica Isihastă este Urcarea Primei TREPTE: ÎNCHINAREA şi NUMIREA CHIPULUI de FIU, ca să se ajungă la TREPTA PREFACERII în CHIPUL de Fiu, prin care DARUL CHIPULUI de

FIU să se facă RITUALUL RUGĂCIUNII-VORBIREA IUBIRII DUMNEZEIEŞTI.

78. Aşa „Practica Isihastă” nu este mistica „zisei spiritualizări” a „esenţializării” Lumii, ci Mistica „ieşirii din păcatul morţii” şi Mistica ÎMPLINIRII CHIPULUI Omului, HOTARUL de TAINĂ dintre Lume şi DUMNEZEU CREATORUL.

79. Omul este UNITATEA dintre Lume şi DIVIN.

80. Omul nu este produs al Naturii, ci Supra-natura, Creat din „Ţărâna Lumii” şi SUFLAREA Lui DUMNEZEU, ce se fac CHIPUL de Om-HOTARUL dintre Lume şi DIVIN. Omul este UNITATEA, niciodată „parte”, nici doar Natură-

Lume, nici doar DIVINITATE, ci ÎNTRE-ÎNTÂLNIRE (fără excludere).

81. Omul nu este „Structură de Natură Creată” şi structură de Spiritualitate DIVINĂ (cum zic metafizicienii), ci Omul este doar ÎNTREG-CHIP de Om, HOTAR ÎNTRE Trupul Lumii şi DUHUL DUMNEZEIESC.

82. Păcatul rupe ÎNTREGUL de Om într-o „Structură de Memorial”, ca Trup şi Suflet, ce se autodistrug reciproc.

83. Trupul şi Sufletul în „gol” de CHIP ÎNTREG de Om sunt într-o anormalitate a păcatului.

84. Mistica Isihastă nu este nici Mistica „în” Trup, nici „în” Suflet, ci doar în CHIPUL ÎNTREG de Om, CHIPUL de

FIU-Asemănarea DUMNEZEIASCĂ.

85. Trupul păcătos trebuie să-şi Caute CHIPUL de Om şi Sufletul la fel să-şi Caute CHIPUL de Om, nu în propriile „fenomene trupeşti şi Spirituale” (care produc autodivinizări cu înşelări demonice).

86. Şi Trupul şi Sufletul au în Sine „MEMORIALUL” CHIPULUI de Om, care se confundă adesea cu DIVINUL, de unde grija Mistică de a deosebi Duhul din Trup şi din Suflet de DUHUL DUMNEZEIESC al CHIPULUI de FIU ca ÎNTREG CHIP de Om.

87. HARUL DIVIN poate „STRĂLUMINA” şi cele Trupeşti şi cele Sufleteşti, dar VEDEREA de DUH o poate Avea doar CHIPUL ÎNTREG de

Om, de aceea Mistica Isihastă este o Mistică ICONICĂ de CHIP.

88. Doar CHIPUL de Om poate LITURGHISI DARUL-PRESCUREA Lumii, ca să se FACĂ TRUPUL DUMNEZEIESC al FIULUI DUMNEZEIESC.

89. Doar Mistica Biblic Creştină este Mistica LITURGICĂ, celelalte sunt mistici ori „premergătoare”, ori de Structuri psiho-fizice în „gol” de CHIP (de unde panteismul şi autodivinizarea în de-personalizarea Omului, până la „esenţa” fără CHIP).

90. Rugăciunea fără CHIP, doar în „esenţă Spirituală”, nu este cea Isihastă, de aceea ca Isihasm Omul îşi Caută CHIPUL de Om-FIU, singurul care poate

STA în FAŢA Lui DUMNEZEU TATĂL.

VII

91. Urmează alte Trei TREPTE ale Practicii Isihaste: PREFACEREA EUHARISTICĂ, CINA Cea de TAINĂ, ÎMPĂRTĂŞIREA.

92. Dacă până aici poate avea acces oricine, de aici încolo doar cei care au „HAINA de NUNTĂ” pot fi „admişi”; cine intră pe „furiş şi hoţeşte” va fi aspru pedepsit.

93. Omul ADUS ca DAR de FIU, Înaintea TATĂLUI DUMNEZEU, se mai PREFACE „încă o dată” în TRUPUL EUHARISTIC al Lui HRISTOS, Absolutul FIU DUMNEZEIESC, care ne ASUMĂ şi pe noi în CHIPUL Său, ca

BUTUCUL VIEI cu toate „Mlădiţele” Sale.

94. Atenţie! Sunt Două ÎNDUMNEZEIRI în Isihasm, Prima prin PREFACEREA în CHIPUL de FIU (care STĂ înaintea TATĂLUI) şi a Doua, PREFACEREA-ASUMAREA-UNIRE în UNICUL (BUTUCUL) FIU-HRISTOS.

95. Prima este o Îndumnezeire Personală, a DOUA este o ÎNDUMNEZEIRE Cosmică şi Supra-Cosmică EUHARISTICĂ, care se face CINA cea de TAINĂ, Cosmică, la care Cerul şi Pământul deodată sunt, Lumea şi DUMNEZEU se ÎMPĂRTĂŞESC în CHIPUL VEŞNICIEI.

96. La această Treaptă, Practica Isihastă are nevoie de Duhovnic şi Povăţuitor

iscusit, pentru că cine este „obraznic şi fur-hoţ” va fi pedepsit ca Îngerii care au devenit demoni.

97. STAI la HOTARUL „Postului şi ÎNCHINĂRII”; STAI în RUGĂCIUNEA ICONICĂ în CHIPUL IUBIRII de FIU în FAŢA TATĂLUI, STAI O VEŞNICIE, şi această STARE-HOTAR de TAINĂ se va DESCHIDE şi în VEŞNICIA EUHARISTICĂ, pe care o face doar PREASFÂNTUL DUH prin TAINA Sa ce UNEŞTE TOTUL în TRUPUL UNIC al FIULUI ÎNTRUPAT, HRISTOS DUMNEZEU şi Lumea deodată, fără amestecuri.

98. Nu te lăsa amăgit de „Şarpele demon” să faci „magia pomului ispitirii-morţii” ori demonismul Îngerilor căzuţi, al Spiritualizării fără chip...

99. STAI la HOTARUL de TAINĂ dintre Lume şi DUMNEZEU, STAI NEMIŞCAT ca într-o ICOANĂ, OPREŞTE-te pe ALTARUL CHIPULUI IUBIRII de FIU; STAI OPRIT în însăşi OPRIREA de HOTAR şi prin aceasta vei TRECE în Cele de DINCOLO.

100. Practica Isihastă este Mistica OPRIRII Absolute, Isihia-Liniştea-PACEA Absolută; dar nu este „Oprirea în gol” (ca în misticile metafizice), ci OPRIREA în DEPLINUL Lumii şi al Lui DUMNEZEU care se ÎNTÂLNESC şi STAU ca în ICOANĂ în IUBIREA VEŞNICIEI, CHIPUL FIULUI-CHIPUL VEŞNICIEI.

(Ierom. Ghelasie Gheorghe, Colecţia

"Isihasm"; vezi Ierom. Ghelasie Gheorghe, "O Sută de VERSETE despre Isihasm", revista "Sinapsa", nr. II/2008, pp. 193-197)

Versiunea în limba germană se poate accesa AICI. Publicat de Florin Caragiu la 03:28 Niciun comentariu: Etichete: Chip, Isihasm, părintele Ghelasie, Părintele Ghelasie Gheorghe

miercuri, 9 iunie 2010

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "REDESCOPERIREA Misticii ICOANEI" (extras din "Mystagogia Icoanei")

Creştinismul, mai ales astăzi, este pus faţă în faţă cu Spiritualitatea generală. „Teologie şi Cultură”, se repetă adesea. Mai ales Mistica este confruntată cu diversitatea formelor ei, de la simplitatea primară până la complicaţiile oculte ulterioare.În această atmosferă încercăm noi o Regăsire şi totodată o zugrăvire a Unei ICOANE pur reprezentative. Secolul nostru este culmea iconoclasmului şi a destructurării...

Redescoperirea ICOANEI este salvarea şi

Restructurarea.Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost martirizat pentru ÎNCHINAREA la ICOANE şi Mystagogia sa este RODUL TEOLOGIEI ICOANEI.Şi noi considerăm relatarea noastră tot un ROD, dar al REDESCOPERIRII Misticii ICOANEI. Noi facem Mistica CHIPULUI cu precădere. CHIPUL ca ARHECHIP al ICOANEI.Sfinţii Părinţi ai primelor veacuri creştine au răspuns „nevoii vremii de a da Raţiunii TAINA CHIPULUI-ICOANEI”, de unde transpunerea Teologică în forma Culturii greceşti. Mintea (nous, n. red.) este adoptată chiar ca Chip al Sufletului. Sufletul este considerat Minte pură. Pentru noi, cei de astăzi, Mintea atât de mult s-a desacralizat, încât nu mai poate reprezenta Chipul Fiinţial. De aceea noi ne Reîntoarcem la Reprezentarea

primară, de CHIP-IPOSTAS, de FIINŢĂ şi HAR. Teologia şi mai ales Mistica au nevoie de o Reprezentare, ce nu se poate confunda sau amesteca.CHIPUL FIINŢIAL prin HAR este Teologia creştină. Noi cei de astăzi trebuie să mai adăugăm: Şi HARUL prin CHIPUL FIINŢEI este Teologia creştină. Noi trebuie să evidenţiem Teologia HARULUI prin FIINŢĂ. Doar aşa creştinismul este actual.Contextul spiritual antic a fost „panteismul fiinţial”. Cel de astăzi este „panteismul energetic”. Aceasta impune şi o evidenţiere a Teologiei HARULUI PRIN FIINŢĂ. Creştinismul s-a luptat mult cu ereziile „panteismului fiinţial”. Iată că acum trebuie să se lupte cu „ereziile panteismului energetic”. Teologia HARULUI prin FIINŢĂ este rezolvarea. Trebuie făcută o Reîntoarcere

la CHIPUL FIINŢEI Cel dincolo de energii, altfel şi creştinismul cade într-un fel de „energetism” care duce chiar la pierderea CHIPULUI FIINŢEI. CHIPUL FIINŢEI TREIMICE este esenţa creştinismului.Aceasta încercăm noi, o Mystagogie a CHIPULUI FIINŢEI.Sfinţii Părinţi Filocalici au şi Limbajul Teologiei FIINŢEI prin HAR şi al HARULUI prin CHIPUL FIINŢEI. Noi doar îl preluăm cu evidenţierea respectivă. Încercăm o ieşire din „panteismul energetic” de astăzi. Doar aşa, mai ales Teologia mistică va fi „un creştinism autentic şi actual”.Toate misticile necreştine sunt mistici ale „panteismului energetic”. Mai nou, acestea consideră astfel că sunt mistici HARICE.Iată de ce este nevoie de o evidenţiere a

unei mistici FIINŢIALE creştine, care însă nu este „panteism fiinţial”, ci veritabilă Mistică HARICĂ, dar HAR prin FIINŢĂ, nu simplă Fiinţă prin HAR.Filocalia Sfinţilor Părinţi este cu adevărat HAR prin CHIPUL FIINŢIAL, chiar dacă este prezentată ca FIINŢĂ prin HAR.Cine nu va face aceste distincţii, nu ne va înţelege.

(din volumul Ierom. Ghelasie, "Mystagogia icoanei", ed. Platytera, 2010, în curs de apariţie) Publicat de Florin Caragiu la 17:18 Niciun comentariu: Etichete: icoană, Mystagogia, părintele Ghelasie, Părintele Ghelasie Gheorghe

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "PRACTICA Isihastă. CHIPUL ICONIC de FIU"

Iisus Hristos binecuvântând, frescă de Alexandru Nicolau

1. Practica Isihastă este Chipul Vieţii Duhovniceşti Creştine.2. Viaţa Duhovnicească înseamnă „Trăirea VIE a LEGĂTURII cu DUMNEZEU”, peste Viaţa proprie şi individuală.3. Sunt mulţi care consideră pe DUMNEZEU doar ca pe „Ceva DIVIN” şi Spiritual, ce menţine şi dă Viaţă Făpturilor, ca o „LEGE” din adâncul tuturor, faţă de care trebuie să „răspunzi” cu „respectarea chipurilor Sfinte”, ca zisa Morală, ca forma obişnuită de RELIGIE-Legătura cu DIVINUL.4. Mai sunt mulţi care nu se mulţumesc doar cu „Datoria Morală-Religioasă”, ci caută şi o „ÎNTÂLNIRE directă şi Personală” cu CHIPUL Lui

DUMNEZEU, Cel de asemenea PERSONAL.5. Această aspiraţie după ÎNTÂLNIREA cu DUMNEZEU şi Trăirea acestui „VIU DIVIN” este Viaţa duhovnicească Isihastă.6. Din cauza păcatului, s-a pierdut în cea mai mare parte „Legătura” cu DUMNEZEU şi Sufletul „plânge şi boleşte” după „Reîntâlnirea” cu EL, de unde dorirea multora de a regăsi „Liniştea-Isihia”, pe care nimic altceva nu o aduce.7. Sunt mulţi care devin tot mai conştienţi de singura „Salvare din iadul suferinţei”, ce este „REÎNTÂLNIREA cu DUMNEZEU”.8. CHIPUL Lui DUMNEZEU este SACRUL-Sfinţenia absolută, care se transpune în CHIPUL IUBIRII şi IUBIREA în CHIPUL VIEŢII.

9. Suferinţa este „geamătul IUBIRII ce nu poate fi uitată”; iadul suferinţei este „coşmarul-nebunia fantomei IUBIRII ucise”, şi demonii au acest coşmar visându-se adesea că sunt Îngeri.10. VIAŢA este CHIPUL IUBIRII Lui DUMNEZEU; moartea ce se adaugă prin păcat-rău nu este „dispariţie, ci suferinţă”, de unde căutarea tot mai mult a regăsirii CHIPULUI IUBIRII.11. În sens Creştin, nu suferinţa se face „Conştiinţa Mântuirii”, ci „REMEMORAREA CHIPULUI IUBIRII” ce rămâne neatins de păcat.12. Mântuirea nu este „ieşirea din suferinţă”, ci „RECÂŞTIGAREA” CHIPULUI DUMNEZEIESC de IUBIRE, care apoi va dizolva şi suferinţa.13. Iată primul Pas al PRACTICII Isihaste Creştine. Regăsirea CHIPULUI Lui DUMNEZEU, ce este CHIPUL

IUBIRII, care se Identifică prin CHIPUL DE FIU, CHIPUL ICONIC al IUBIRII.14. Suferinţa, Mântuirea, Viaţa Duhovnicească, sunt în sensul Creştin în legătură directă cu „CHIPUL IUBIRII-CHIPUL FIULUI DUMNEZEIESC”.15. În CHIPUL DUMNEZEIESC al FIULUI Lui DUMNEZEU se Regăseşte doar CHIPUL IUBIRII, ca ieşirea din Suferinţă şi Mântuire, eliberare.16. Creştin, Mântuirea nu este „Absorbirea” în DIVINUL absolut, prin „ieşirea” totală din formele Vieţii, ci este tocmai „CREŞTEREA în CHIP de FIU”, UMPLEREA de CHIPUL IUBIRII-VIEŢII DIVINE.17. De vrei PRACTICA Duhovnicească Isihastă, trebuie mai întâi să „REMEMOREZI” TAINA CHIPULUI ICONIC de FIU, CHIPUL IUBIRII-VIEŢII DIVINE.

18. PRACTICA Isihastă este Viaţa CHIPULUI de FIU, ce se traduce prin CHIPUL ICONIC de ÎNCHINARE-Dăruire-Mulţumire-Cântare-Bucuria Duhovnicească a Isihiei. 19. „Esenţa de DIVIN” din Făpturi* nu este un „Divin fără CHIP”, ci un DIVIN cu CHIPUL IUBIRII de FIU.20. PRACTICA Duhovnicească Isihastă nu este „meditaţia-contemplarea” unui Divin impersonal, ci CHIPUL ICONIC de IUBIRE de CHIP de FIU, CHIPUL ÎNCHINĂRII şi CUVÂNTĂRII.21. DIVINUL, IUBIREA, CHIPUL de FIU, ÎNCHINAREA sunt totuna şi se transpun pentru noi prin Chipul RUGĂCIUNII Isihaste, care este ICOANA DE ÎNTRUPARE a CHIPULUI de FIU.22. Nu căuta pe DUMNEZEU nici în Cer, nici pe Pământ, nici în Făpturi, nici în

lucruri, că pe DUMNEZEU nu-L poţi vedea cu Ochii de Creaţie, ci doar prin OCHII ICONICI de CHIP de FIU DUMNEZEIESC.23. Să vezi, să simţi, să percepi, să vorbeşti, să te întâlneşti, doar prin CHIPUL ICONIC de FIU se poate; toate acestea, în „gol” de CHIP de FIU sunt lipsite de CHIPUL Lui DUMNEZEU, sunt doar de Natură creată.24. Până nu REMEMOREZI TAINA DUMNEZEIASCĂ de CHIP ICONIC de FIU, nu faci nici primul pas în Viaţa Duhovnicească Isihastă.25. Doar după ce REMEMOREZI şi te REDESCOPERI ca CHIP ICONIC al FIULUI şi tu eşti o Făptură după „CHIPUL şi ASEMĂNAREA Lui DUMNEZEU”.26. Esenţa Lumii este CHIPUL ICONIC de FIU, care nu se gândeşte, nu se percepe

prin abstracţii de Minte, ci prin însuşi CHIPUL în Sine de Fiu.27. Aşa, PRACTICA Isihastă nu este meditaţie spirituală, ci „CONCRET Fiinţial de CHIP de FIU”.28. Meditaţia minţii are „ochii închipuirii” ce „împarte” Realitatea cu încă „alta ascunsă şi nevăzută” (ce se consideră adevărata Realitate); CHIPUL Concret de FIU nu mai „împarte” Realul în „două contrarii”, Văzut şi Nevăzut, Spirit şi Corp, ci este doar un UNIC CHIP ce „SUPRA-VEDE” deodată şi Văzutul şi Nevăzutul, şi Spiritualul şi Corporalul, şi DIVINUL şi Creatul.29. CHIPUL DE FIU este „COMUNUL-ICONICUL” şi al DIVINULUI ce coboară în Creaţie, şi al Creaţiei care se „URCĂ” în DIVIN.30. Ca PRACTICĂ Isihastă, începe astfel cu REMEMORAREA proprie a

CHIPULUI de FIU, prin care „contrariile” de văzut şi nevăzut, de Spirit şi materie, de DIVIN şi Creaţie, trec în „COMUNUL ICONIC” de „ÎNTÂLNIRE şi COMUNICARE”.31. CHIPUL de FIU este ALTARUL Cerului şi al Pământului, al DIVINULUI şi al Creatului, unde se face UNIREA LITURGICĂ neamestecată, în „ACELAŞI TRUP-ICONIC-FIU”.32. DUMNEZEU coboară în Creaţie doar printr-un CHIP de ALTAR, şi Creaţia se URCĂ la DUMNEZEU tot doar printr-un CHIP de ALTAR, de aceea PRACTICA Isihastă este „CHIPUL RITUALIC al ALTARULUI-ICONICULUI”.33. Nu prin meditaţia minţii se face „LITURGHIA DIVINO-Creaţie”, ci doar pe ALTARUL DIVINO-Creaţie, care este CHIPUL ICONIC de FIU.34. Primul pas în PRACTICA Isihastă

este astfel, „RECLĂDIREA” din Propria ta Fiinţialitate a CHIPULUI de ALTAR, ce înseamnă „REMEMORAREA CHIPULUI ICONIC de FIU”.35. Prin CHIPUL ICONIC de FIU tu Personal te faci „ALTAR DIVINO-Creaţie”, unde apoi vei Săvârşi tu însuţi „RITUALUL DIVINO-Creaţie”, ce este CHIPUL ICONIC de ÎNCHINARE-RUGĂCIUNE Isihastă.36. Iată Taina Iniţierii în PRACTICA Isihastă – Să te UNGI cu REMEMORAREA CHIPULUI ICONIC de FIU, prin care devii „ALTAR DIVINO-Creaţie”, unde să începi „RITUALUL DIVINO-Creaţie”, care începe cu Gestul de ÎNCHINARE-RUGĂCIUNE-RUGĂCIUNEA ICONICĂ Isihastă.37. Şi „UNGEREA Isihastă” se face odată cu „ALEGEREA” unui Moş-Avva-

CHIPUL ICONIC al PATERNITĂŢII, prin care şi tu să „Reînnoieşti BOTEZUL” în „CHIPUL de FIU”.38. Să faci Gestul ICONIC de ÎNCHINARE, să te ROGI „NUMIND NUMELE SACRU al Lui HRISTOS” şi să faci „ÎNFIEREA faţă de un Moş-Avva”, iată „UNGEREA de Iniţiere” în PRACTICA Duhovnicească Isihastă.

NUMELE Cel mai MAREEste al TATĂLUI DUMNEZEUNUMELE Cel mai SCUMPEste al FIULUI Său,Şi NUMELE Cel mai ADÂNCEste al DUHULUI SFÂNT.

FIUL Se-NCHINĂŞi în TATĂL se anină,DUHUL, cele SFINTELe adună

În GRĂIREA AVVA-PĂRINTE.

Nota:* i.e. Pecetea din făpturi a Chipului şi Logosului Divin (n. red.)

(text apărut în revista "Sinapsa", nr. 3/ 2008, pp. 221-223) Publicat de Florin Caragiu la 14:03 Niciun comentariu: Etichete: Fiu, Iconic, Isihasm, Practica, părintele Ghelasie, Părintele Ghelasie Gheorghe Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire Abonaţi-vă la: Postări (Atom)

Arhivă blog

►   2012 (18)

►   2011 (55)

▼   2010 (125) o ►   decembrie (3) o ►   noiembrie (4) o ►   octombrie (5) o ►   septembrie (3) o ►   august (7) o ►   iulie (12) o ▼   iunie (22)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Libertatea"

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "PRACTICA Rugăciunii ICO...

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Avva şi Ucenicul" (2)

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Aspiraţii şi întrebări ...

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Avva şi Ucenicul"

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "GLASURILE Tainice Cosmi...

Florin Caragiu: "Despre Chipul Bisericii cel dinlă...

Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei - Date Biografice...

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "O Sută de VERSETE despr...

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "REDESCOPERIREA Misticii...

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "PRACTICA Isihastă. CHIP...

Florin Caragiu: "Notă cu privire la interpretarea ...

Ing. Cîrjeu-Gogan Aurelian: "Isihasmul sau Viaţa c...

Psihoterapeut Gina Chiriac: "Medicina isihastă – o...

Dr. med. Cristiana Pîrşoi: "La poarta Raiului"

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Acatistul Sfintei ÎMPĂR...

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Acatistul Sfântului În...

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Acatistul Pocăinţei"

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "ASEMĂNAREA, Rod al CHIP...

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Bărbat şi femeie"

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "Memorii Primordiale"

Ierom. Ghelasie Gheorghe: "La Răscrucea HOTARELOR ...

o ►   mai (40) o ►   aprilie (27) o ►   martie (1) o ►   februarie (1)

►   2009 (26)

►   2008 (1)

Sponsori

Mihai Caragiu Florin Caragiu

Marin Gherasim

Iul25

În căutarea   Sensului

Posted on iulie 25, 2010 by no14plusminusÎn căutarea   Sensului

Dialog cu pictorul Marin Gherasim.

Printre întâlnirile mele privilegiate cu personalităţi din diferite domenii ale artei şi culturii, ştiinţei, filosofiei etc., se numără şi aceea cu pictorul Marin Gherasim, de care mă leagă şi o prietenie trainică, de aproape un sfert de veac.

În tot acest răstimp, am avut bucuria să dialogăm doar de câteva ori pentru

emisiunile pe care le-am realizat în perioda 1985-2003, la Radio România Cultural – căci, pe cât de prodigioasă şi substanţială îi este opera, pe atât de rezervat se arată a fi în a se lansa în consideraţii, în a formula verdicte şi teorii despre menirea artei în genere şi despre menirea sa, ca artist, în special[1] -, dar, pe aceea, şi mai deplină încă, de a conversa de nenumărate ori, în particular, despre sensul şi destinul artei, culturii şi al condiţiei umane.

Căutător al esenţelor ultime, Marin Gherasim şi-a făurit un limbaj propriu, a cărui sorginte se află în chiar simbolurile arhetipale alese ca titluri şi subiecte ale pânzelor sale: cercul, pătratul, hexagonul, hemiciclul etc. De aici senzaţia că te afli în faţa unor forme arhitectonice, dominate de elementul geometric.

Ca şi sculpturile lui Ovidu Maitec, pânzele pictate de Marin Gherasim sunt animate însă, în mod paradoxal, de secretul unei misterioase vibraţii interioare, conectată deopotrivă la dimensiunile sacrului şi ale umanului. „Nu sunt interesat în chip esential decât de lumea omului, de ce i se întâmplă unui om, de soarta culturii în istorie”, afirma pictorul în paginile Jurnalului de atelier.

Numeroasele expoziţii personale şi de grup, din ţară şi de peste hotare, includerea sa şi a activităţii sale în dicţionare şi lexicoane de artă contemporană, Albumele de autor, care i-au fost dedicate, în 1989 de către Mihai Ispir şi în 2007 de către Institului Cultural Român, ca şi premiile şi distincţiile obţinute cu consecvenţă, din 1977 până în 2008, de la Premiul Caravaggio (Roma, 1981), Premiul „Ion Andreescu, al Academiei Române (1986), la Marele Premiu la Trienala de la

Sofia (1988), Marele Premiu al Uniunii Artiştilor Plastici, acordat în 2002 pentru întreaga activitate şi de la Marele Premiu al Bienalei Internaţionale de la Arad (2007), la Diploma de Excelenţă „George Apostu” (Bacău, 2008) şi la decernarea, tot în 2008, a Ordinului Naţional Steaua României în grad de comandor etc., îl plasează pe Marin Gherasim în rândul creatorilor proeminenţi ai secolelor XX-XXI, definind totodată una dintre rarele, exemplarele conştiinţe artistice şi umane.

Ceea ce vă prezint în continuare este un extras dintr-un dialog mai amplu, ce a făcut obiectul a patru emisiuni difuzate în anul 2003 în ciclul Muzica-sferă a interferenţelor, având ca generic Cadenţa perfectă a devenirii spirituale – unul dintre subtitluri fiind cel ce denumeşte dactilograma de faţă.

D.P. Domnule Marin Gherasim, vorbind despre pictura dvs., vorbim de fapt despre o tendinţă, pe care v-aţi asumat-o, de a vă căuta/edifica Sinea spirituală; vorbim, într-un cuvânt, despre arhetipul Sensului, ale cărui „rădăcini coboară – conform teoriei lui Gustav Jung – în antichitatea nebuloasă, la fermecata lume primitivă, arhaică”; or, simbolurile pe care le folosiţi în picturile dvs. au o certă legătură cu această lume arhaică, pe care am putea-o asocia cu măiestria şi concepţia despre artă a meşterilor populari, pe de o parte şi, pe de altă parte, cu austeritatea şi hieratismul unei lumi de sorginte bizantină.

 M.G. Această căutare a Sensului, la origini, este o experienţă pe care adeseori au făcut-o artistul individual, dar şi epocile creatoare. Nu mai departe decât, să spunem, cubiştii, s-au orientat spre arhaicitatea şi spre elementaritatea artei negre. Alţii  s-au dus spre ingenuitatea artei copiilor. Deci, această căutare a Adevărului, a fenomenului originar a mers, uneori, către căutarea fenomenului în stare genuină a unei lumi primordiale. Este ceea ce am făcut şi eu.

 D.P. Este, probabil, o tendinţă caracteristică omului şi, în special, creatorului…

 M.G. Este o tendinţă caracteristică, dar este căutarea stării de puritate a lucrurilor. În momentul în care o cultură se manierizează, utilizând nişte mijloace fără să le cunoască preţul şi semnificaţia ci, pur şi simplu, ca pe un dat primit şi continuat, se creează o anumită stare de criză şi atunci te întrebi: care este natura originară a domeniului în care activezi? Care a fost semnificaţia cu care a fost investit iniţial?

 D.P. Şi, cum se poate afla sau cum poţi fi sigur că ai descoperit acea „natură originară”?

M.G. Făcând această incursiune în timp, în istoria culturii, în istoria domeniului respectiv. Aşa a existat la începutul secolului al XIX-lea atracţia artiştilor spre

culturile extra-europene şi dorinţa de a le cerceta, studia şi asimila în operele lor. Frobenius şi alţii, mai târziu, au călătorit în Africa, în Asia, tocmai pentru a observa fenomenul artei legat de sacralitate, de originile sale…

D.P. … de la ritual la viaţă şi artă…

M.G. …da, originea vieţii trăită în chip de ritual, ca ritualitate…

 D.P. Aţi amintit de pictorii de la sfârşitul secolului al XIX-lea/începutul secolului al XX-lea şi îmi vin în minte nume ca Picasso, Gauguin, Braque, Paciurea, dar şi muzicieni

precum Stravinski, Messiaen, Stockhausen, iar dintre creatorii noştri ar fi de-ajuns să ne oprim la nume ca Ştefan Niculescu, Anatol Vieru, Aurel Stroe, Myriam Marbé, Octavian Nemescu, Doina Rotaru, care au folosit/folosesc în creaţiile lor motive, moduri şi formule ritmice preluate din ritualurile extra-europene, asiatice şi africane, dar şi arhaic-bizantine. De pildă, în Simfonia a IV-a, „Deisis” sau a V-a, „Litanii la plinirea vremii”, Ştefan Niculescu introduce elemente de ritual primitiv extra-european într-un context cu semnificaţii sacre prin excelenţă. Iar într-o partitură ca Incantaţii, ne este prezentată o lume actuală, populată – conform mărturiei compozitorului – de „chemări dintotdeauna şi de pretutindeni, care au generat gamelanul asiatic, ritmul tobelor africane, colindul românesc cu dube,  exorcisme de tot felul, sau ceremonii şi ritualuri…”.

În Canto I, II, în Concertul pentru vioară şi orchestră „Capricii şi ragas” şi chiar în trilogia Cetăţii închise (Orestia) după Eschyl, Aurel Stroe îmbină modurile extra-europene şi antice greceşti, cu motive de colinde româneşti şi, de asemenea, cu moduri bizantine.

Atrasă irezistibil de mirajul originilor, Doina Rotaru nu pierde nici o ocazie de a-şi impregna aproape fiecare opus cu o semnificaţie sacră: de la piese ca Dor, Troiţe, Cercuri magice, la Uroborous, Templu de fum, Aripi de lumină, Eterna reîntoarcere etc. „Eterna reîntoarcere” preia sintagma lui Mircea Eliade cu întreaga lui semnificaţie: „eterna reîntoarcere” a omului la origini printr-un gest nostalgic de repetare a actului cosmogonic. Dar, ritmicitatea acestui act e declanşată, în viziunea compozitoarei, de motivul unui bocet arhaic, cu inflexiuni bizantine, ca o

meditaţie asupra morţii – un fel de chintesenţă sau cheie a tainei existenţei omului pe pământ. „Biciuirile” corzilor libere ale violoncelelor – ca glasul întunecat al clopotelor trase-n dungă – sugerează totodată scrijelările din unele Scuturi ale dvs., semnificând, poate, materia ce trebuie învinsă, dominată, ostracizată,  pentru ca Spiritul să triumfe!

 M.G. … probabil că toate aceste procedee provin din aceeaşi necesitate de a se întoarce la obârşia unei atitudini, a unei idei, a unui sentiment, care, cu timpul, se uzează, ca tot ceea ce este omenesc. Şi atunci, pentru a-i cunoaşte esenţa, natura, te întorci către Uhr-Phänomen – fenomenul de bază, originar.

 D.P. Erik Satie de exemplu a conceput o muzică  de o maximă simplitate, puritate…

 M.G. … aproape copilărească…

 D.P. … da, o muzică deposedată de orice urmă de materialitate, de concreteţe. Şi, dacă asculţi lucrări de-ale lui – inclusiv drama Socrate – rămâi uimit să constaţi câtă candoare poate exista în paginile unei muzici a secolului al XX-lea!

M.G. Ceea ce spuneţi mă face să mă gândesc că nimic nu este întâmplător şi anume faptul că Satie a fost prieten foarte bun cu Brâncuşi, care spunea că, „în momentul în care  nu mai eşti copil ai murit de mult” şi care căuta, de asemenea, fenomenul originar al lucrurilor. Probabil că tocmai această căutare i-a unit, i-a apropiat

şi i-a făcut să se împrietenească. Într-un fel, Satie încerca să se exprime prin nişte mijloace aproape meta-muzicale. După câte am înţeles, el utiliza într-un mod destul de liber normele compoziţiei.

 D.P. Într-adevăr, chiar vroia să facă abstracţie de ele pentru a se elibera, pe sine şi muzica însăşi, de orice constrângere şi de orice canon tradiţional. E o muzică aproape lineară, edenică… Aceasta e senzaţia pe care o induce audiţia ei.

 M.G. E o căutare a unei zone aurorale a culturii, a situării omului în lume.

 D.P. Domnule Marin Gherasim, à propos de compozitorii români contemporani cu care ar putea fi asociată pictura dvs., cred că muzica lui Ştefan Niculescu, la care m-am referit deja, ar fi una dintre ele; spun aceasta gândindu-mă la o anume linearitate, la o anume austeritate geometrică a ei,

vizibilă chiar la nivelul grafiei şi al graficii partiturilor sale…

 M.G. … a structurării partiturilor…

 D.P. … exact, ca şi la o anume pluristratificare a fragmentelor heterofonice, procedeu asemănător cu ceea ce faceţi dvs. în Abside, Porţi sau Tronuri, chiar în Trepte…  De pildă Ison I şi Ison II, sau Simfonia a II-a, „Opus dacicum”, care se inspiră din sanctuarul de la Sarmisegetuza, din formele lui circulare, care conduc...

 M.G. … spre un centru…

 D.P. …da, e un alt fel de căutare a Sensului. Şi, aşa cum îmi spuneaţi într-un dialog anterior, istoria – a artei şi a culturii în genere – dovedeşte că sentimente, trăiri, gânduri, senzaţii similare atrag după sine forme de expresie similare…

 M.G. … şi atitudini similare. Reflectam la faptul că o cultură se dezvoltă aproape structural, am putea spune; că atitudinile pot fi aparent independente unele faţă de altele, neprogramate şi totuşi să fie convergente, astfel încât, adeseori am simţit, în generaţia mea sau în generaţiile apropiate – din muzică, arhitectură, poezie – atitudini afine cu a mea, idealuri afine cu cel pe care-l nutresc eu.

 D.P. De pildă?

 M.G. Am simţit lucrul acesta, de pildă, chiar în muzica lui Ştefan Niculescu, aşa cum aţi remarcat; în muzica lui Corneliu Cezar – de care m-a legat şi o prietenie extraordinară, care m-a marcat pentru toată viaţa; în muzica lui Octav Nemescu, cu acea propensiune spre metafizică şi cu acele concentrări şi pauze tainice, grele de sens, pe care le caută şi pictorul, nu? Plinul şi

golul din pictură au aceeaşi semnificaţie: cogularea de materie şi rarefierea ei – densificare/rarefiere -, care există şi în muzica lui Nemescu, şi el un căutătoar al arhetipurilor sonore.

D.P. Beitsonorum este una dintre piesele în care Octavian Nemescu alternează plinul şi golul, coagularea materiei sonore şi rarefierea ei – ca şi când ar da curs principiului alchimic solve e coagula – şi, de asemenea, manifestarea sunetelor şi a tăcerilor dintre ele. Şi aici, ca şi în cazul muzicii Doinei Rotaru, percepem sonoritatea discretă, de clopot, învăluită de flageoletele violoncelului cu iz bizantin. Momentul trimite la conturul polisemantic al Cupolelor sau chiar al Absidelor dvs., care, privite din perspectivă sacră, iau înfăţişarea unor Clopote „şezând”, aşteptând parcă să fie ridicate la înălţimile cuvenite…

M.G. Dar, pentru că vorbeaţi despre fenomenul originar şi despre arhaicitate, un alt om de care am fost legat şi pe care noi l-am evocat cândva, la Radio, a fost Mihai Moldovan, tot cu tema Coloanelor infinite sau a Scoarţelor…

D.P. … cu Vitralii, Texturi, Obârşii…

M.G. … recursul la folclor, la un folclor arhaic…

D.P. … stilizat, sintetic…

M.G. … foarte transfigurat…

D.P. … da, un folclor care nu e doar cel arhaic, românesc, ci are rădăcini în folclorul ca idee – folclorul devine concept în muzica lui. Chiar şi la dvs. există o asemenea sinteză între amprenta arhaicităţii autohtone, cu deschideri mai largi însă, ca şi o serie de absorbţii din toată această lume  simbolică, ritualică…

M.G. …da, da, est-europeană şi bizantină. Revenind la Mihai Moldovan, este vorba despre un folclor extrem de filtrat şi de transfigurat. El merge mai degrabă la nişte tipare. Deci, el căuta ceea ce naşte un anumit tip sau mod muzical, esenţa şi nu citarea lui. E ceea ce încercase într-un fel şi Enescu în Oedip…

Referitor însă la această misterioasă convergenţă de atitudini, a unor oameni care nu şi-au comunicat în mod direct aspiraţiile, poate că există şi spiritul timpului, care, într-un fel, direcţionează energiile şi căutările, încât te simţi la un moment dat de partea aceloraşi baricade, cu oameni din domenii sau generaţii diferite…

D.P. … chiar din secole diferite…

M.G. … uneori da, şi te simţi fratern cu ei, apropiat…

D.P. À propos de „spiritul timpului”, v-aţi gândit vreodată, domnule Marin Gherasim, că pictura dvs. ar putea avea legături cu pictura unor Paul Klee, Mondrain sau Malevici să zicem?

M.G. Da, sigur! Însă pe un plan foarte general. Eu mi-am asumat şi prin biografie atitudinea creştină şi ortodoxă; mi-am asumat-o existenţial şi nu mă sfiesc să spun că fac parte dintr-o familie de preoţi, că educaţia mea a fost de natură religioasă şi că m-am format într-o anumită atmosferă…

D.P. … care s-a impregnat în fiinţa dvs. de timpuriu…

M.G. … într-adevăr, s-a impregnat în fiinţa mea în chip adânc. Mondrian avea un tip de religiozitate mai generică: era un esoteric, avea alte experienţe, cu Dna Blavatzky…

D.P. …aidoma lui Kandinsky, care frecventa la rândul lui Societatea antroposofică iniţiată de aceeaşi Dnă Blavatzky…

M.G. … ca şi Kandinsky, care venea dintr-o Rusie pravoslavnică şi fiind, prin structura lui, un religios – a şi scris Despre spiritual în artă. Era o experienţă maximă pentru el – aceea de a justifica spiritualiceşte tot ceea ce creează. La Malevici lucrurile sunt mai complicate, chiar grele aş spune. El pare a fi un iconoclast, dar, această reducţie la esenţă a lucrurilor şi de-materializarea picturii lui sunt, în fond, profund creştine şi profund spirituale. El încerca să descopere esenţa lucrurilor, să depăşească aparenţele, întâmplătorul, contingentul, materialul, pentru a ajunge la un tipar. Este ca o întâlnire între o atitudine platonică – ideea Primă, Prototipul – şi ideea de spiritualizare a spaţiului picturii.

D.P. De aici Pătratele alb pe alb, probabil, nu?

M.G. … da, şi care sunt de natura unei mistici creştine, ortodoxe…

D.P. Mă gândeam şi la faptul că geometria unui Mondrian – care a fost numită „geometrie colorată” – sau a unui Malevici ar fi, oarecum, comparabile cu geometria formelor dvs.; numai că, la dvs., această geometrie, mult mai complexă, ţine de arhitectonic, de o anume zidire – pentru că, de fapt, ceea ce faceţi dvs. seamănă cu nişte zidiri succesive sau, dimpotrivă, cu nişte secţiuni în aceste zidiri,

întotdeauna cu semnificaţii evident religios-spirituale.

M.G. De fapt, Mondrian ţintea acelaşi sens: de a capta un echilibru cu Cosmosul. El chiar spunea că, în pictura lui, verticala şi orizontala exprimă echilibrul Cosmosului, pe care vrea să-l exprime ca atare. Dar, aşa cum afirmam înainte, poziţiile sunt puţin diferite, ca şi cauzele…

D.P. … de fapt, viziunea asupra semnificaţiilor…

M.G. … poziţia de pe care priveşi sensurile lucrurilor…

D.P. E şi firesc să fie aşa. Important e, cred, rezultatul pe care-l obţii. Dar, în ultima vreme, pictura dvs. a căpătat unele accente expresioniste – e o părere personală. Şi mă refer în special la culorile pe care le folosiţi

– de la acel roşu aprins, incandescent, la albastrul ultra-marin să zicem…

M.G. … da, albastru profund…

D.P. … până la negru… Sigur că sunt culori cu care aţi operat dintotdeauna, dar, de data aceasta, ele sunt mai evidenţiate, sunt „afişate” mult mai accentuat. Mi se pare că e ca un drum invers, ca o tendinţă de agresare, ca să zic aşa, a simbolurilor arhetipale. Mă gândesc mai ales la unele Abside pe care le-am văzut de curînd, ce par însângerate, demolate, în partea lor inferioară. Roşul infiltrat acolo le face să semene cu nişte fiinţe rănite, cu plăgi, dacă pot spune astfel…

M.G. … sau sacrificate…

D.P. Da. Sigur că acest aspect – inedit în maniera dvs. de a picta – poate suscita o serie de întrebări destul de contradictorii.

Oare, faptul că interveniţi în perfecţiunea Absidei înseamnă că certitudinile dvs. încep să se clatine sau, dimpotrivă, roşul aprins vine să sugereze o anume „siguranţă de sine”, cum ar spune Kandinsky; „o afirmare apăsată” a credinţei în existenţa unei lumi divine?

M.G. Aţi făcut o observaţie de esenţă, pe care, uneori, nici criticii de specialitate nu o fac şi anume că natura mea este expresionistă! Am debutat în pictură împreună cu Horia Bernea şi Theodor Moraru şi cu alţii din generaţia mea, considerată „generaţia expresionistă”, în anii ’70.  Deci era un concept al intensităţii şi un anumit dramatism, pe care-l comunicam într-o pictură adesea vehementă, abstractă, expresionistă.

D.P. … ca în tablourile din ciclul intitulat Proteic de pildă, în nuanţe de roşu, negru, siene arse…

M.G. … cu forme sfâşiate, rupte, da, şi care trădau o anumită stare interioară. Şi vreau să spun că efortul de a lucra asupra fiinţei mele, de a mă structura, de a mă ordona, de a-mi domina pornirile a fost un efort şi o luptă cu natura aceasta profundă a mea, care este, într-un fel, pe alocuri, chiar contorsionată; are un anumit dramatism pe care-l simt ca aparţinându-mi de fapt în modul cel mai profund. Or, drumul meu a fost un drum de a-mi cenzura o natură dramatică, o natură aproape convulsivă, de a introduce un  element de raţionalitate şi de a o converti către un sens mai înalt, spiritual. Dar, natura profundă a omului nu poate fi schimbată în esenţa ei, ea rămâne ca atare până la sfârşit…

D.P. … şi, din când în când, izbucneşte… ca în Abside…

M.G. Da. Ceea ce fac acum are, înainte de toate, o justificare – s-ar putea spune – psihologică. Este şi psihologică, dar vizează şi o zonă mai profundă a fiinţei şi este stârnită şi de o reflecţie asupra a ccea ce s-a întâmplat cu credinţa noastră, cu aceste Abside, pe care le-am pictat şi care au fost, sistematic, distruse…

D.P. … au fost oarecum…infirmate: Absida, ca idee de spiritualitate, de credinţă…

M.G. Da. Aşa încât, dacă la ora actuală motivul Absidei este destructurat în picturile mele, lucrurile se întâmplă astfel tocmai pentru a vorbi despre ceea ce s-a întâmplat în chip tragic cu o întreagă cultură prin distrugerea acestor repere, a acestor piloni ai spiritualităţii româneşti.

D.P. E, deci, un fel de strigăt de revoltă?!

M.G. Este un strigăt de revoltă, este un remember al unor situaţii pe care le-am trăit şi în faţa cărora am fost neputincios atunci. Afirmam motivul Absidei, ca entitate întreagă, integrală, în momentul în care erau distruse, iar astăzi  îmi amintesc despre momentul acela, pictând Abside lovite, distorsionate… De aici poate un anumit dramatism al negrurilor, al roşurilor şi revenirea la substanţa aceasta expresionistă structurală, care este a mea.

D.P. Dincolo de asocierile cu unele lucrări ale compozitorilor noştri, noua „ipostază” a picturii dvs. îmi poartă gândul înspre creaţia lui Anton Bruckner! În Jurnal de atelier vă referiţi la un moment dat la „subiectul ascuns” al tablourilor dvs., deşi, în clipa următoare nu pregetaţi să-l dezvăluiţi ca fiind „raportul dintre rigoare

(constrângere) şi libertate; dintre lege şi hazard (aleatoriu), dintre formă şi materie (informă), dintre formele închise şi cele deschise”, în ultimă instanţă, „mântuirea prin geometrie.” Este un parcurs care-şi află un corespondent uimitor în dezvăluirea, de către Bruckner,  a „secretului” Simfoniei a VIII-a în do minor, supranumită „Apocaliptica”!

În 1891, după ce reuşise să-şi încheie lucrarea, compozitorul austriac le scria unor prieteni: „Simfonia mea are acum un secret (subl.mea, D.P.). În prima mişcare, secvenţa trompetelor şi a cornilor marchează ritmul temei: anunţarea morţii. Cântată sporadic, ea devine din ce în ce mai puternică, pentru a culmina cu resemnarea.” Sau, aş adăoga eu, cu ceea ce dvs., domnule Marin Gherasim, aţi numit „mântuirea materiei prin geometrie”; căci muzica lui Bruckner e dominată de rigoarea

spiritului geometric, chiar şi atunci când sonoritatea instrumentelor pare să depene în voie cantilene transfigurate, ca inflexiunile pline de duioşie ale glasului divin, atunci când „ochii nu-i scapără ca para focului”. În special finalul acestei simfonii mi se pare că ne pune într-un contact mai direct cu „glasul care sună apocaliptic”, încurajând şi ameninţând totodată, contruind şi de-construind idealuri şi speranţe efemere… Iar momentele de o armonie aproape celestă, a corzilor şi suflătorilor – ca puritatea aurie a Absidelor modelate de către dvs. prin anii ’80 – sunt distorsionate de intervenţia alămurilor – precum rănile roşii/negre pe care le produceţi în trupul Absidelor de după anii ’90. E ca şi când l-am auzi pe Ioan Teologul povestind despre „desfacerea celor 6 peceţi”, reprezentând, pe rând, „calul alb – biruitor; calul roşu – războinic; calul negru

– menit să facă dreptate”; pe cel „galben-vânăt – călărit de moarte” etc., pentru ca, în fine, „când s-a deschis Pecetea a 6-a, să fie cutremur mare: soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi Luna întreagă s-a făcut ca sângele” (subl.mea, D.P.).

Acest aspect expresionist al picturii dvs., la care, aşa cum aţi afirmat, reveniţi de fapt, are şi el legătură cu Bruckner, denumit de către unii exegeţi un „Grünewald al muzicii” – renascentistul Grünewald fiind considerat la rândul lui un „expresionist avant la lettre”…

M.G. … şi având rădăcini în gotic…

D.P. … şi, cu această ocazie, ne dăm seama cât de precare şi improprii sunt şi încercările de a eticheta un creator şi de a-l limita la o epocă anume. Am discutat mai pe larg acest subiect cu istoricul de artă Dan Grigorescu. Dacă în cazul lui Grünewald

asocierea operei lui cu expresionismul pare oarecum insolită, în cazul lui Bruckner ea apare mult mai firească…

M.G. Îndrăznesc să cred că era chiar la temelia unei atitudini, pentru că Mahler, de exemplu, vine în linie directă din Bruckner…

D.P.  Sigur! Şi, de altfel, cu toţii îşi au rădăcinile în Brahms, în geometria formelor şi liniilor muzicii sale, ce va fi preluată şi cultivată de către expresionişti, printre care, în primul rând, de către Schönberg. Numai că, vorbind despre gotic, ne gândim la acest stil ca la ceva exclusiv hieratic – privind mai ales Catedralele. Dar goticul reprezenta o lume extrem de bogată şi variată din care elementele de ordin material, uman (profan), nu erau excluse…

M.G. … chiar aveau un anumit dramatism; pentru că dramatică este şi aspiraţia omului

– care este şi material – către înălţare. Toate aceste arcuri, arcade, sculptate uneori la zeci de metri înălţime sunt o metaforă a tendinţei omului de a se dezmărgini şi de a se înălţa. Să ne amintim de Lucian Blaga şi de distincţia pe care o făcea: transcendentul, care coboară în ortodoxie, catolicismul – goticul prin excelenţă – este o încercare de înălţare spre divinitate…

D.P. … a cărei fervoare îmbracă, de cele mai multe ori, forme şi culori stridente…

M.G. … nu este deloc senină această luptă cu sine…

D.P. …însuşi contactul cu divinitatea este, adesea, dramatic; şi, când spunem expresionism ne gândim la exacerbarea sentimentelor, la o anume ieşire din limitele fireşti…

M.G. … la o potenţare a lor…

D.P. … care poate fi un strigăt sau, în fine, ceva care să tulbure un anume echilibru la care ne-am putea gândi că ar fi, doar el, specific acestui tip de trăire.

M.G. Chiar şi arta bizantină – despre care se spune că e transcendentă şi că, de fapt, nu vorbeşte despre suferinţa pământeană şi care propune un Dumnezeu blând – a produs uneori imagini aproape terifiante. Există lângă Atena, la Delphi, o biserică de prin secolul al IV-lea, în care se păstrează un chip al Pantocratorului, greu de privit. Este o imagine, nu terifiantă, ci teribilă, teribilă, de o forţă extraordinară în care ideea de blândeţe şi de dragoste creştină aproape că e înlocuită de o forţă titanică – apariţia unui nou titanism! Şi toate lucrurile acestea se nasc din meditaţia omului religios, din criza în care îşi pune uneori propria lui existenţă, din dorinţa de a-şi depăşi condiţia umană, dialogând cu acel Mare Incognito, care este

o forţă misterioasă, tainică şi, adeseori, chiar apăsătoae.

D.P. Neliniştea, cu efecte alienante asupra psihicului uman, generată de posibila întâlnire cu Marele Necunoscut, a cărui existenţă e, mai degrabă, negată decât acceptată a pus stăpânire dintotdeauna pe minţile gânditorilor şi creatorilor lucizi, preocupaţi de eterna problemă a omenirii: „ce este existenţa”?; sau „ce se află dincolo de existenţa pământeană”?

Nici Mozart nu a rămas indiferent. Sub aparenta frivolitate a unui personaj ca Don Giovanni, din opera sa omonimă, Mozart ne pune faţă-n faţă cu propriile noastre adâncuri printr-un act/gest  psihanalitic „avant la lettre”. În finalul operei, Don Giovanni e confruntat cu statuia Comandorului de piatră – să-l numim Marele Necunoscut. Ca un alt Oedip, eroul

mozartian are curajul de a răspunde afirmativ invitaţiei Comandorului de a cina împreună cu el. Marea deosebire între cei doi este însă aceea că, în timp ce Oedip cunoaşte răspunsul la întrebarea Sfinxului – „Cine e mai tare decât Destinul”? -, Don Giovanni ignoră faptul că „cina” la care fusese invitat nu e una pentru muritorii de rând, ci una de natură celestă, divină – „Non si tratta di cibo terestro, ma si tratta di cibo celeste”, îl avertizează Comandorul. E vorba, deci, despre o cină simbolică, un prilej de introspecţie pentru Don Giovanni, de a se privi în oglindă şi de a se căi, măcar „în ultima clipă a vieţii” în vederea mântuirii – finalitate pe care o urmăriţi şi dvs. în picturile dvs.

Întâlnirea cu Adevărul absolut, simbolizat de însăşi statuia Comandorului e însă mult mai terifiantă – ea poate schimonosi şi apoi ucide, dacă dorinţa de depăşire a condiţiei

umane se dovedeşte a fi fost doar o vorbă deşartă.

„Dă-mi mâna, ca zălog!/Căieşte-te! Schimbă-ţi viaţa!/E ultimul moment”! – îl avertizează din nou Comandorul. – Iar Don Giovanni: „Nu, nu vreau! Pleacă, bătrân infatuat”! – Şi, doar ca pentru sine: „Cu ce teamă simt că mă asaltează Spiritele! Cine-mi sfâşie sufletul? Cine-mi tulbură trupul? Ce Infern! Ce teroare!”

 În avertismentele statuii Comandorului recunoaştem parcă previziunile lui Tiresias comunicate sever lui Oedip, căruia-i dă să înţeleagă că el însuşi este „ucigaşul tatălui său, soţ al mamei sale şi tată fraţilor săi” şi, totodată, îndemnurile lui Iisus, transmise oamenilor prin graiul lui Ioan Teologul în Apocalipsa, cap. II, versetul 16: „Pocăieşte-te, deci! Iar de nu, vin la tine curând şi voi face cu ei război, cu sabia gurii mele”!

Din nou vehemenţa cuvintelor, induce senzaţia unor culori incandescente,  expresioniste.

Domnule Marin Gherasim, credeţi că o culoare poate suplini sau poate exprima, uneori mai elocvent decât formele figurative, necesitatea interioară a unui creator?

M.G. Eu am pus permanent culorile în relaţie cu formele. A existat o perioadă în care am dorit să degaj, oarecum, energiile pure ale culorii, în perioada anilor ’70, în ciclul intitulat Proteic; dar după aceea mi-am dat seama că asocierea culorii cu forma potenţează energia culorii însăşi. Deci, aici este paradoxul: culoarea fără formă sau informală îşi pierde ceva din energiile ei intrinseci, iar în momentul în care este ordonată şi structurată şi capătă formă, ea se potenţează ca energie a culorii. E o

experienţă care face parte dintr-un principiu al meu; aşa încât, culoarea o asociez, pe de o parte, cu forma, pe de altă parte, o utilizez pentru valenţele ei simbolice. Culorile transmit sentimente, transmit şi idei, fără să eludeze valoarea lor pur expresivă şi senzorială – căci există şi o frumuseţe a culorii, de care se foloseşte pictorul; există o putere afectivă a culorii; deci am în vedere şi straturile acestea, dar ele sunt trepte. Într-un fel, prin afectivitate, care este ca un fel de captatio benevolentiae, încerci să ajungi şi să vorbeşti, prin culoare, despre semnificaţii.

D.P. Muzica face acest lucru prin combinaţiile timbrale. Interesant e faptul că, în muzică, nu atât forma are legătură cu culoarea, cât mai ales timbralitatea, al cărei rezultat este culoarea. Şi, m-ar interesa dacă vă gândiţi uneori la culoarea din muzică atunci când pictaţi? Pentru că acest element

este comun muzicii şi picturii, ca şi ritmul, armonia, simetria, asimetria…

M.G. Da, sigur că da! Combinaţiile timbrale din muzica dintotdeauna, dar cu deosebire din muzica modernă, în special de la expresionism încoace, creează similitudini mergând până la identitate cu ceea ce se numeşte „modularea” culorii în pictura modernă – raporturile acestea de cald şi rece, contrastele dintre culori. Deci există similitudini între procedeele muzicale şi procedeele pictorului, aproape stranii aş spune: şi anume, faptul că ne recunoaştem unii în ceilalţi – muzicienii în pictori şi pictorii în muzicieni –  slujind „cauze”, chiar de natură formală, foarte apropiate. Fenomenul este cunoscut. Impresionismul a debutat în pictură ca problematică, dar, imediat, muzica a preluat-o şi a dezvolztat-o pentru „cauza” sunetului, a muzicii.

D.P. În legătură cu expresionismul, la care v-aţi referit adineaori, îmi vine în minte numele compozitorului Arnold Schönberg – iniţiatorul curentului serial-dodecafonic. Prieten şi colaborator al pictorilor expresionişti – în special al celor din gruparea cunoscută sub denumirea de „Călăreţul albastru” (Der Blaue Reiter) – printre ei Wassily Kandinsky, Franz Marc, Robert Delaunay, Emil Nolde, Ernst Ludwig Kirchner, Kazimir Malevici -, Schönberg scrie o muzică, pe care Kandinsky o considera pur spirituală. – „Aici începe muzica viitorului”, afirma el prin 1911 în cartea Despre spiritual în artă. Într-una dintre primele sale lucrări, sextetul de coarde „Noapte transfigurată”, linii verticale şi orizontale se intersectează creând iluzia alternării nuanţelor de alb/negru. Aidoma picturii lui Kandinsky, această muzică explorează parcă supra-

conştientul cu ajutorul unui contrapunct linear, ce spiritualizează materia sonoră, evitând discordanţele sau, în orice caz, diminuând posibilitatea atingerii unor stări paroxistice. Ascultând pasajele transcendente, ca nişte suprafeţe plane, geometrice, ne putem imagina formele picturilor dvs., cu titluri la fel de sugestive ca titlurile muzicale ale lucrărilor lui Kandinsky: Poarta de aur, Fântâna, Cetatea de aur, Scuturile, Treptele, Receptacolul.

Aş vrea să ne întoarcem însă la preferinţele dvs. muzicale. În afară de Bruckner, amintit anterior, mai există şi un alt compozitor cu care simţiţi că aveţi afinităţi sau pe care chiar doriţi să-l ascultaţi înainte de a începe să lucraţi la şevalet?

M.G. Mai vorbeam şi cu o altă ocazie despre o anumită situaţie, paradoxală, în care mă pot afla sau care poate fi privită astfel de

către alţii. Natura picturii pe care o fac în ultima vreme, cu geometrismul ei – geometria, care ordonează sau încearcă să introducă ordine, rigoare în formă şi materie – i-ar putea face pe unii să creadă că muzica pe care o cultiv şi o ascult este doar hieratică sau transcendentală! Dar nu este aşa! Şi, poate că din discuţia pe care am avut-o până acum, s-a înţeles mai bine că, această natură duală a mea, mă duce şi mă trimite către muzici structural diferite şi ontologic diferite. Pe de o parte ascult Palestrina şi Bach, pe de altă parte îi ascult pe Bruckner şi Mahler, ca să nu mai vorbesc despre Mozart şi Beethoven! Şi nu consider deloc că aş fi o fiinţă scindată. E o nevoie de completitudine, de integralitate, de realizarea unităţii componentelor antinomice, pe care le simt în fiinţa mea şi pe care le caut şi în afară, în preferinţele mele muzicale. Pentru a mă simţi într-un fel

împlinit caut la polii opuşi lucrurile şi le trăiesc cu autenticitate chiar ca atare, ca situaţii polare.

D.P. L-aţi menţionat pe Mahler şi, ce alt compozitor a luptat mai acerb pentru echilibrarea antinomiilor propriei fiinţe decât Gustav Mahler?! Îmi vine în minte finalul Simfoniei a VI-a în la minor, subintitulată „Tragica” şi care mi se pare că probează foarte expresiv această nevoie interioară a autorului, prin însăşi complexitatea structurii ei componistice: bogăţie timbrală, varietate tematică şi formală, contraste dintre cele mai violente între o stare emoţională şi alta etc. În doar câteva minute Mahler trece de la candoare, seninătate, lirism, la tensiuni lăuntrice dramatice; de la deschiderile spirituale frenetice, la claustrări morbide sugerate de inserturile unui ritm de marş aproape grotesc, emblematic pentru muzica sa.

Remarcabilă apare însă forţa morală cu care Mahler ştie să se elibereze de angoasă, refugiindu-se în lumea purităţii, a ingenuităţii copilăriei de care se simte apărat ca de un veritabil scut – poate…un Scut alb, ca cele pictate de dvs.!

Remarca lui Nicolae Steinhardt mi s-a părut cât se poate de obiectivă, referindu-se la „paradoxul şi antinomia” care „se impun” în pictura dvs.[2] Aşadar, o permanentă dualitate, o  pendulare perpetuă între materia, pe care, totuşi, trebuie s-o aveţi în vedere şi cu care lucraţi…

M.G. … şi pe care trebuie s-o învingi…

D.P. … da, şi tendinţa, tensiunea spirituală, pe care încercaţi s-o redaţi în forme specifice gândirii dvs. plastice.

M.G. Lucrul acesta este întrutotul adevărat, dar el mai vorbeşte şi despre  altceva: despre

existenţa unui palier de preocupări, care ţin chiar de natura limbajului. Deoarece această angajare de ordin spiritual se realizează, totuşi, printr-un limbaj, care are legile şi articulaţiile lui, pe care un artist nu le poate eluda, căci nici nu poate lucra în afara lor. Deci, aceste categorii antinomice despre care vorbeam – elementele polare cu care lucrez – au şi o tentă morală şi spirituală: aceea de a îmbina elementele duale, care fac parte şi din „instrumentele” cu care operează artistul. Uneori se pedalează însă prea mult pe angajamentul moral-spiritual al artistului, fără să se ţină cont de mijloacele prin care atinge acest tip de ideal. Nicolae Steinhardt observă şi faptul că în pictura mea există şi un palier lingvistic.

D.P. Domnule Marin Gherasim, în ultima vreme reveniţi oarecum la figurativ. Şi mă gândesc la câteva dintre ultimele dvs. lucrări: Mâna – foarte clar conturată -,

gestul mâinii care binecuvântează, chipul lui Iisus, Coroana de spini, Îngeri, Serafimi şi alte insemne, simboluri cu caracter religios. Are acest fapt vreo legătură cu acele „demolări”, pe care le produceţi în integritatea Absidelor?

M.G. De fapt e vorba despre iconicitate, la modul cel mai propriu al cuvântului. Experienţa abstractă pe care am parcurs-o venit în continuarea ideilor pe care le lansam mai înainte; a fost, printre altele, şi un moment de experiment lingvistic, de cercetare a posibilităţilor limbajului. Dar nu am rămas la stadiul cercetării abstracte, ci, idealul meu a impus aducerea în discuţie a formelor simbolice şi, deci,  cu necesitate am ajuns la iconicitate. Arta bizantină este, prin definiţie, iconică şi, într-un fel, de un înalt realism – un realism treanscendent. Eu mă exprim prin forme iconice şi simbolice semnificante, pe care le realizez însă cu

mijloacele picturii abstracte – adică, sintaxa este abstractă, dar morfologia este iconică. Este într-un fel o sinteză pe care am încercat s-o realizez în pictura mea între configuraţia de tip abstract şi formele iconice, simbolice.

D.P. Impresionantă mi se pare consecvenţa cu care v-aţi urmat acest drum, pe care-l putem numi,  fără rezerve, iniţiatic – această construcţie a picturii şi a propriei fiinţe; pentru că dvs. consideraţi arta ca pe un act al construcţiei de sine. M-ar interesa să ştiu dacă faptul de a vă construi pictura v-a ajutat şi vă ajută la propria construcţie interioară; dacă unele soluţii de formă şi culoare vă oferă şi soluţii sau vă creează revelaţii în privinţa atingerii crezului dvs. de o viaţă: găsirea Sensului, în artă şi în viaţa personală?

M.G. Atingeţi iarăşi un lucru important, esenţial. În genere suntem tentaţi să credem

că artistul nu face decât să impună un sistem a priori de idei, atitudini şi forme; că încearcă să instaureze el o ordine, care este a intelectului său, ori a idealismului său, când, de fapt, aşa cum se petrec lucrurile în pedagogie, nu ştii cine dă mai mult: profesorul sau învăţăcelul său?! Uneori există un dublu sens, un dublu circuit. Acelaşi fenomen se-ntâmplă şi între artist şi plăsmuirea sa. La un moment dat, el încearcă să impună o ordine în propria pălsmuire, dar acea ordine se răsfrânge şi asupra lui însuşi. Adică, opera sa începe, în mod tainic, să lucreze asupra artistului. Şi atunci se produce un  fel de „colaborare” tainică, încât ajungi să primeşti sugestii de la propria ta operă – sugestii pe care nu le-ai intenţionat, dar pe care le-ai pus acolo într-un fel foarte ciudat, prin intermediul unei experienţe, care s-a sedimentat în subconştient sau, prin intermediul intuiţiilor,

pe care nu le poţi explica în nici un fel raţional, discursiv; dar ele funcţionează, ajungând să te ordoneze, să te structureze ele pe tine! E un lucru asupra căruia am reflectat îndelung.

Când eram foarte tânăr aveam ambiţia de a instaura forme, de a propune sensuri, de a construi, de a edifica. Odată cu trecerea timpului am devenit mai receptiv la ceea ce vine spre mine şi sunt mai dispus să ascult decât să afirm. Şi cu pictura se întâmplă la fel. Simt că pictura mă construieşte pe mine acum.

Despina Petecel Theodoru

Parintele ghelasie de la Frasinei consacrand apa…

O calatorie interioara impreuna

cu DEVA & MITEN

17 septembrie 2010 2 comentarii

Recomandă acest articol

Mantre în mişcare

Totul este vibraţie. Noi suntem vibraţie, universul însuşi este vibraţie. Sunetul este magic. Am scris în mai multe rânduri despre puterea vindecătoare a sunetului, despre puterea vocii de a ne transporta în lumile

subtile. Asta face bio-muzica lui Jean Louis Fargier despre care aţi aflat deja din Calatoria Inimii, asta facem în extraordinarele workshop-uri cu Monique Tiberghien – unul dintre invitaţii noştri permanenţi în Româia -  în care explorăm sunetul ca vehicul al Fiinţei către stările de Conştiinţă extinsă.  În tot ceea facem, Respiraţia Inimii şi Respiraţia Holotropică, Meditaţiile Inimii, călătoriile noastre şamanice, suntem mereu însoţiţi de muzică, de vibraţie. Atunci când lucrăm cu Fiinţa subtilă, cu corpurile eterice, cu nivelurile eterate ale Întregului, în călătoriile sacre de vindecare, noi înşine cântăm, lăsăm sunetul să pătrundă în adâncurile a ceea ce suntem cu adevărat şi să spele şi să cureţe. Asta înseamnă pentru noi Sunetul.

Ei bine, unele dintre sunetele care ne plac cel mai mult, mie şi Elenei, sunt Mantrele sacre ale Devei Premal şi ale lui

Miten, la care ne întoarcem mereu atunci când simţim nevoia de a reaşeza în pace şi în armonie propriul nostru interior. Muzica lor este cu adevărat un balsam pentru suflet. Acordurile magice, uneori vechi de mii de ani – căci Deva şi Miten, ca şi Krishna Das reiau linii melodice străvechi, din tradiţia hindusă şi nu numai – crează ceva, o energie, greu de descris în cuvinte. Trebuie să auzi, să simţi asta pentru a înţelege. Trebuie să te laşi dus acolo pentru a percepe magia. Nu este o muzică pe care „s-o asculţi” ci o muzică ce te face să fii una ea.

Deva Premal şi Miten vor fi curând în România într-un concert de excepţie. Noi

vom fi acolo, căci nici o înregistrare nu se poate compara cu energia live. Rândurile de mai sus nu sunt o reclamă. Nu veţi găsi niciodată reclame pe Calatoria Inimii, căci acest spaţiu, fie el chiar şi virtual, este un spaţiu al inimii. Rândurile de mai sus sunt o invitaţie la o călătorie interioară împreună cu doi muzicieni pe care noi îi iubim. Singurul motiv pentru care promovăm acest concert este unul care ţine de interiorul nostru. Aşadar îi invităm pe toţi aceia care simt asemănător cu noi, care găsesc în rândurile

no astre ceva care li se potriveşte, un adevăr care este şi al lor, să vină şi să respire alături de noi muzica mantrelor în mişcare ale Devei Premal căci

acolo se va petrece mai mult decât muzică. Acolo se va petrece o trăire. O călătorie de Conştiinţă în care vom merge cu toţii.

agnis