Drama este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, caracterizata prin ilustrarea vietii reale intr-un conflict complex si puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu intamplari si situatii tragice, in care eroii au un destin nefericit. Drama are o mare varietate tematica: sociala, istorica, mitologica, psihologica. Limbajul solemn alterneaza cu cel familiar, fiind deseori presarat cu elemente comice.

Camil Petrescu este un autor analitic atat in roman, cat si in teatru, construind personaje framantate de idealuri ce raman la stadiul de teorie, traind in lumea ideilor pure, imposibil de aplicat in realitatea concreta. Conceptia lui Camil Petrescu despre drama umana evidentiaza ideea ca "o drama nu poate fi intemeiata pe indivizi de serie, ci axata pe personalitati puternice, a caror vedere imbratiseaza zone pline de contraziceri", ca personajele nu sunt caractere, ci cazuri de constiinta, personalitati plenare, singurele care pot trai existenta ca paradox: "Cata constiinta atata pasiune, deci atata drama". in piesa "Suflete tari", Camil Petrescu preia din romanul "Rosu si negru" de Stendhal acele episoade care sunt esentiale pentru desfasurarea conflictului, diferenta constand in alegerea unui plan dilematic de manifestare a acestuia in constiinta personajelor. Dramaturgul insusi marturiseste atractia deosebita pe care o are pentru autorul francez: "Eram inca de ani de zile, si am ramas, un pretuitor statornic al lui Stendhal, dar mi s-a parut ca laborioasa tactica a lui Julien Sorel, ca sa seduca pe d-ra de la Male, ar putea fi tematic inlocuita cu o irumpere psihica atat de clocotitoare, atat de neprevazuta, incat sa izbandeasca, in 40 de minute, acolo unde eroul stendhalian avusese nevoie de luni (si poate anI) de manevre calculate si dibuiri de tot soiul". (Camil Petrescu - "Addenda la

Falsul tratat").

Drama "Suflete tari" de Camil Petrescu a avut premiera in anul 1922, dar a fost publicata abia in 1925.

Tema o constituie drama de constiinta a personajului principal, izvorata dintr-un conflict complex si puternic in planul ideilor absolute, pe care, dintr-un orgoliu nemasurat, eroul se incapataneaza sa le aplice in realitatea concreta cu care sunt incompatibile. Destinul nefericit al personajului este determinat de luciditatea prin care-si asuma esecurile, de opacitatea fata de orice solutie reala, de refuzul de a abandona lumea ideilor pure, de obstinatia de a aplica in societatea concreta iubirea absoluta, ce se dovedeste imposibila la nivelul unor clase sociale antagonice.

Semnificatia titlului

Titlul "Suflete tari" situeaza conflictul dramei lui Camil Petrescu la nivelul constiintei personajelor, care nu sunt caractere cu trasaturi morale traditionale, ci personalitati puternice, adevarate "suflete tari", pentru care optiunile sunt irevocabile. Ioana Boiu si Andrei Pietraru apartin unor clase sociale diferite, antagonice, fiecare dintre eroi fiind dominat de conceptii inflexibile. Ioana, tributara prejudecatilor de casta, mandra, inaccesibila, de o distinctie strivitoare, "dispretuieste bucuriile de pret marunt ale celor din jurul ei". in opozitie, Andrei Pietraru, total lipsit de prejudecati, este insetat de o "dragoste in stare pura", absoluta, dominat de un orgoliu exagerat (hybris - n.n.), care-1 conduce spre eroarea ca poate trece peste barierele sociale si poate sa-si recapete demnitatea umana, de care fusese frustrat in viata din cauza conditiilor sale sociale umile. in fond, el n-o iubea pe Ioana, ci se iubea pe sine. Asadar, cele doua "suflete tari" care compun un cuplu antitetic pot comunica pasional numai in faza iubirii tainuite, cand interpreteaza deja alte roluri, purtand fiecare o masca: "De o saptamana, viata mea nu e decat o prefacatorie dezgustatoare", marturiseste Ioana. "Suflete tari" sunt si boierul aristocrat Matei Boiu Dorcani si taranul Culai Darie, eroi rigizi, incapabili de a avea dileme, convinsi ca cele doua clase sociale nu se pot intersecta fara consecinte fatale

Andrei Pietraru(30ani)-înalt,delicat,faţa palidă,ochi verzi-albastri, pătrunzători,frămîntat de o viaţă internă.

Matei Boiu Dorcani(70ani)-palid,trăind parcă într-o altă lume, obosit,parcă suferind. Culai Darie-costum de silvicultor,coleg de liceu cu Andrei Şerban Saru Sineşti Prinţul Bazil-elegant,blazat Ioana(29 ani)-înaltă,faţa alba,elegantă,mişcări feminine, pierdută. Elena-statură mijlocie,ofilită,cam fară vîrsta Maria Saru Sineşti Deciu-ziarist la “Seara” şi “Lumea ilustrată”

ACTUL 1 Acţiunea se petrece în casa lui Matei-Boiu Dorcani,in toamna lui 1913,o clădire veche,cu ziduri groase,cu o bibliotecă imensă,o casă simplă,dar cu iz batrînesc.Andrei cercetează cu atenţie un model vechi de revolver,apoi cade pe gînduri.Bazil şi Matei vorbesc,primul îi povesteşte că Andrei l-a provocat la duel. Ioana intervine mărturisindu-le că-l iubeşte pe Andrei,dar el o iubeşte pe nepoata lui S.Sineşti.Prinţul îi atrage atenţia lui Matei că-şi va da fata după un tăran,dar acesta îi răspunde că îl interesează mai mult valoarea,curajul moral,decît că n-are o diplomă(pt. că nu şi-a terminat facultatea). Andrei discută cu S.S despre fosta logodnică (d-şoara Mărculescu). S.S. îi reproşează că a rupt logodna,desi ar fi avut un viitor strălucit,pt. a fi bibliotecar la M.B.D. Apare Deciu(reporter la “Seara” si “Lumea ilustrată”) şi o caută pe d-şoara Boiu,dar le citeşte şi celor doi portretul pe care i l-a facut:30 ani,se plimbă la sosea,avere considerabilă,pasiune pt. arta bizantină,pt. lit. fr. Stendhal.Ziaristul îi mărturiseşte lui S.S. că articolul a fost doar un pretext pt. a putea sta de vorbă cu el şi pt. ai propune să facă parte din noul guvern,S.S refuză,apare şi Maria S. care e suparată,înspaimîntată cînd îl vede acolo pe soţul ei.Acesta îi mărturiseşte că a venit să-i

aducă flori de la expoziţie Ioanei.Apare Ioana cu un tablou al matuşii ei.S.S. o întreabă cine era ea de fapt,Ioana scoate mîndră o provilă şi citeşte povestea Suzanei B. care s-a căsatorit cu un haiduc pt a-l scăpa de la moarte.Maria observă că seamăna cu ea,are aceeaşi expresie a ochilor ,apoi vorbesc despre Andrei,Maria o acuză că se poartă prea urat cu el.Un moment Andrei a rămas singur necăjindu-se din cauza stîngăciilor lui.Apare Culai Darie, îmbrăcat în costum de silvicultor şi Andrei i-o prezintă pe Ioana. Culai vine să-l ia la ţară,ademenindu-l cu vorbe despre aer curat,mîncare bună.Andrei îl refuză,îi mărturiseşte că e legat de d-şoara şi de casa ei,Darie îi reproşează că prea s-a infundat in acea casă.Apare Elena care vine să-l întrebe de duel,încercînd să-l facă să renunţe.Andrei spune că nu mai poate.Elena îi mărturiseşte lui Culai că l-a minţit pe Andrei că d-şoara B. îi acordă atenţie. Apare M.B. care-i spune lui Andrei că a vorbit pt. ai gasi o catedră.L-ar trimite cu bursa la Dresde,dar Andrei refuza.Boiu rămîne singur şi apare M.S. care-I reproşează că la primit pe soţul ei care o ameninţa ca-i ia copiii(Maria e rudă cu Boiu),vorbesc despre Ioana.Apare Ioana care-i spune tatălui ei de duel.Acesta nu stia nimic.vine şi prinţul şi vrea sa vorbească cu Ioana.Aceasta îi răspunde politicos,dar cu răceală ,o invită la bal,dar ea refuză ,vorbesc de duel.Ioana încearcă să-l facă să-şi dea seama că nu are cu cine să se bată,îl roagă să-şi ceară scuze in faţa lui Andrei.Andrei le acceptă spunînd că nici el nu l-a recunoscut aseară.Lucrurile se rezolvă.Prinţul îi spune că pleacă la Paris,ea îi mărturiseşte ca nu i-a plăcut nici ei acolo,deşi chiar fusese logodită.O enervau luxul şi arta prost făcută. Culai încearcă să-l convingă încă o dată să plece,spunîndu-i că nu merită să se sinucidă pt ea.Andrei refuză şi-i promite că-i va săruta mîna la ea în iatac în acea seară,dar în acest timp îi mărturiseşte că vrea să se sinucidă cu revolverul.Culai îl face nebun.

ACTUL 2 În iatacul jupîniţei, deasupra bibliotecii, obiecte scumpe (carţi,tablouri),Elena îl vede pe Andrei în cameră la Ioana, îl ceartă pt că nu are nimeni voie acolo.El îi spune că vrea să-i vorbească şi o roagă sa îl cheme cînd Ioana va fi singură. Ioana şi tatăl ei au venit de la teatru(operă) şi îşi continuă discuţia la un ceai;se inţeleg foarte bine,el o răsfaţă şi îi marturiseşte că prinţul i-a cerut mîna.Ioana nu e de acord,tatăl o răsfaţa facînd-o Suzana Boiu.Ioana se retrage,Andrei merge la ea, e timid,pierdut,ea îi răspunde rece,intrebîndu-l ce caută la ea.El vrea să-i spună ceva:că nu mai poate dormi,lucra,că o iubeşte,îi face declaraţii de dragoste,îi spune cît de singur e fară ea,dar ea îi reproşează că glumeşte:” Ei bine,d-le, cu zabaricale de acestea vrei să mă cucereşti d-ta pe mine?”(anterior:…nu am recunoscut decît cîteva pasaje de teatru prost,de roman ieftin si nici o figură stilistică sau vreo 2 învechite”).El e revoltat,ia hotărîrea să fie tare,îi mărturiseşte că se va sinucide dacă nu realizează ce-a promis(să-i sărute mîna). Ea îi întinde mîna ,dar el nu e mulţumit.Ioana găseşte o situaţie asemanătoare în Roşu şi negru a lui Stendhal şi ea e mirată cînd el îi mărturiseşte că n-a citit cartea şi îi mai spune că a anulat iertarea şi că maine se va duela cu prinţul.Între timp,se aude zgomot,apare tatăl ei,dar Andrei nu vrea să iasă din cameră.Se ascunde în umbră.Tatăl vine să-i ceară cheia de la bibliotecă.Andrei vrea să iasă sa i-o dea,dar Ioana reacţionează şi ia cheia de la Andrei şi i-o dă tatălui.Rămaşi din nou singuri,ea parcă are o revelaţie,se simte învinsă,incearcă să-l facă să plece din casă,să-şi vadă de viaţa lui.El îi vorbeşte din nou de sacrificiile pe care le-a făcut pt. a ramîne bibliotecar.Îi mărturiseşte că nu e o sentimentală,dar ar vrea să-l ştie realizat. Deşi ea protestează,el o strînge în braţe şi cînd vrea să-i dea o palmă o sărută apăsat pe gură. ACTUL 3

Cneazul şi alte 2 pers. discută despre duel şi citesc un proces verbal din care aflăm că Andrei l-a rănit pe prinţ,deşi se pare că l-a atacat după ce s-a strigat “Halt!”. Andrei discută cu prietenul său şi îi mărturiseşte că de o săpt. trăieşte ca într-un vis fericit,seara alături de Ioana.E hotărît să-i spună tatălui,dar Culai îl avertizează ca nu cumva boierul să creadă că-i vrea averea şi îi spune că Elena e topită după el.Ioana vine la el îi cere să-i spună totul tatălui ei,spunînd că nu poate trăi în minciună.El la început ezită,apoi e de acord. Între timp vine servitoarea care aduce o scrisoare de la Elena. Ioana se miră ,la fel şi Andrei.Andrei merge la Boiu care se pregătea de plecare şi îi spune că o iubeşte şi-i cere mîna ei. Boierul crede că glumeşte,dar atunci cînd vine şi Ioana şi-I spune că Andrei e soţul ei,Boiu o dă afară şi pe Andrei îl face vînator de avere.Cei doi se ceartă,Andrei iî spune tot ce are de spus,îl jigneşte,îi spune că poate să o dezmoştenească,dar boierul spune că nu va face acest lucru.Boierul pleacă,apare Elena care începe să-I strîngă lucrurile,pt că boierul se va muta la Dorcani,pt totdeauna,ea va pleca cu el.Îi urează multă fericire şi înainte de a pleca,Andrei o îmbraţisează şi o sărută prieteneşte.În acel moment vine Ioana care vede scena.Elena se sperie şi scoate un tipăt care compromite întreaga scenă.Deşi încearcă să se disculpe,ea nu-l crede,îi spune cuvinte jignitoare. Singura soluţie pe care el o găseşte:sinuciderea.Ia pistolul şi între ea, trage.Imediat vin şi apare şi doctorul,cu care trebuia să plece Culai,care constată că nu e mortal rănit,că nu i-a atins inima,iar Culai îi spune:“Andrei al d-voastră a murit,iar Elenei îi spune să-şi adune lucrurile pt că va pleca cu ei la Văleni.

COMENTARIU 2

Piesa "Suflete tari" este o drama a contradictiei dintre doua personaje situate la poli opusi ai existentei, fiecare traind in momente diferite ale segmentului temporal: Ioana intr-un trecut plin de relicvele unui intarziat ev mediu boieresc, Andrei Pietraru intr-un prezent aparent modern, repetand insa structuri caracteriale clasice, de mult cunoscute. Scriitorul insusi, aflat in polemica permanenta cu modelele literare uzitate pana la el, declara, in "Addenda la Falsul tratat", ca a vrut sa dea o replica la romanul "Rosu si negru" de Stendhal:

"Eram inca de ani de zile, si am ramas un pretuitor statornic al lui Stendhal, dar mi s-a parut ca laborioasa tactica a lui Julien Sorel ca sa seduca pe d-ra de la Mole ar putea fi tematic inlocuita cu o erupere psihica atat de clocotitoare, atat de neprevazuta, incat sa izbandeasca, in 40 de minute, acolo unde eroul avusese nevoie de luni (si poate de ani) de manevre calculate si dibuiri de tot soiul".

"Totul este Scris", pare sa spuna, cu alte cuvinte, Camil Petrescu, apropiindu-se de Utopia lui Jorge Luis Borges, potrivit careia ceea ce se intampla nu e decat repetarea unor fapte

de mult consemnate in imensa Carte a Lumii. Cele doua personaje, respectand principiul comeidentia oppositorum, sunt doua ipostaze livresti ale aceluiasi tip ireductibil de proiectie si, implicit, de autoiluzionare. in plus, spatiul virtualizat al bibliotecii, devenita, in agent determinant al destinelor umane, potenteaza mari conflicte de constiimta. Ioana Boiu-Dorcani este o admiratoare fara rezerve a personajului stendhalian Mathilde de la Mole, nutrind insa si orgoliul propriei descendente nobiliare, prin permanenta raportare la SuzAna Boiu, boieroaica de altadata, care salveaza un haiduc de la moarte, dupa care se casatoreste cu el. La randul lui, fara sa stie, Andrei Pietraru devine o ipostaza actualizata a eroului stendhalian, incercand, din iubire, dar si din ambitie fata de un orgoliu feminin nemasurat, sa ajunga cu orice pret si intr-un interval de timp strict determinat, iubitul Ioanei. Biblioteca merita astfel o atentie mai mare in simbolistica dramei. insusi scriitorul este preocupat de tehnica moderna a textului literar, devenind promotorul unei noi viziuni artistice in roman, bazata pe autenticitate, substantialitate si anticalofilie. Si in textul dramatic se dovedeste un novator, inserand tehnici literare specifice prozei, o intertextualitate avant la lettre, vadita, chiar cu intentii polemice, in "Suflete tari".

Didascaliile devin, in felul acesta, mijloace de caracterizare directa a personajelor. in "Nota regizorala" atasata volumului "Teatru", III, din 1947, scriitorul mentioneaza ca exista doua tipuri de indicatii scenice: unele "simple deziderate", de care sa se tina seama in masura posibilitatilor, "cum ar fi de pilda culoarea ochilor eroului sau ai eroinei", altele "necesare", constituind "adevarate caiete de regie", privitoare la gestica, miscarea scenica, tonalitatea si intensitatea vocii, uneori fiind "mai importante chiar decat textul vorbit, fiindca numai ele dau semnificatia reala acestui text vorbit".

Nu este asadar de mirare ca scriitorul include in textul dramatic adevarate portrete in proza, de pilda al lui Andrei Pietraru: "30 de ani, inalt, delicat, fata palida, o nehotarare si o instabilitate in gesturi de aparat de mare precizie, sensibil la mai multe influente deodata".

Portretul Ioanei Boiu este realizat sub forma unui articol de ziar monden, "Jupanita", inserat firesc in textul dramatic, procedeu uzitat de altfel si de Caragiale. Semnificativ aici, mai incitant, cum spune autorul, chiar decat textul vorbit, este insa faptul ca proiectia-cadru a personajului se produce in spatiul bibliotecii, insusi iatacul "jupanitei", in care avea indrazneala de a-si primi pretendentii intarziati si ezitanti, semanand cu "un muzeu criptologie", spatiu semantic de mare profunzime, care determina trasaturile personajului:

"Pe pereti, tablouri bizantine, portrete manastiresti, prin colturi jilturi de biserica alaturi de gobelinuri. Langa o biblie din veacul al XVII-lea, ultimele carti ale lui Barres si comediile lui Wilde in original. Dar il admira mai cu seama pe Stendhal si ar vrea sa semene cu domnisoara de la Mole... De asemenea, e de catva timp in cautarea unui stramos care sa fi fost decapitat."

Si viata lui Andrei Pietraru este inscrisa hotarator in spatiul virtual al bibliotecii. Student stralucit, intelectual de mare viitor, refuzand un post universitar si chiar o casatorie extrem de avantajoasa, cu o dota de "zece mii de napoleoni aur curat" si promisiunea unui doctorat in strainatate, personajul naufragiase in postul minor de bibliotecar-arhivar al boierului Matei Boiu-Dorcani, descendent dintr-o veche familie care inscria in arborele genealogic trei logofeti si patru spatari. Pentru fostii colegi, Andrei Pietraru alesese un drum "infundat", care nu duce nicaieri, iluzionandu-se insa ca se afla aici "in calitate de istoric... pentru cercetat arhivele lui Boiu-Dorcani", dupa modelul altor mari familii boieresti, Cantacuzino, Cretulescu, Calimachi, care "au insarcinat si ele pe unii dintre istoricii nostri cu asemenea cercetari in arhivele lor".

Un personaj cu simtul realului, cum este Saru-Sinesti, vede in acest loc un spatiu al neantizarii fiintei, intr-o casa iesita din timp o data cu clasa sociala desueta pe care o reprezinta, atemporalizata, despre care "nimeni nu stie pe ce lume traieste", dandu-i ca exemplu un personaj dintr-un fals castel din Moldova, "un batran caraghios, prapadit, aciuat acolo", fiu de "fost ministru scapatat", total depersonalizat, ajuns "camarad cu servitorii", "Care venise ca musafir, sa stea o saptamana , si a ramas musafir acolo patruzeci de ani", fiindca "nu s-a mai indurat nimeni sa-l alunge".

Marea iluzie care il tine prizonier in spatiul cartilor este insa iubirea tainuita, vreme de sase ani, pentru stapana casei, Ioana Boiu. Pentru Pietraru, ratacirea intr-o biblioteca, in labirintul Babei, este un act de martiraj pe altarul iubirii, pentru marturisirea careia crede ca a venit timpul, o data cu intentia printului Serban de a cere mana Ioanei. Aceasta este insa un personaj nutrit la marile orgolii ale castei sale, care vede totul numai in alb si negru, pentru ea fiintele umane clasificandu-se in "suflete de stapani" si "suflete de slugi".

De aceea ea nu vede in Andrei decat un pretendent fara succes, "un biet ratat", care nu poate accede cu nici un chip la conditia clasei sale.

Infruntarea dintre cele doua personaje constituie adevaratul conflict al piesei, intre doua "suflete tari", fiecare ratacit in spatiile propriilor iluzii: Ioana Boiu, reprezentanta a unei clase desuete, iesita de pe scena istoriei, joaca rolul livresc al castelanei inaccesibile muritorilor de rand, de o inteligenta superioara, materializata insa exclusiv in ironie acida, neincrezatoare, in timp ce Andrei Pietraru are nesansa de repeta, chiar involuntar, rolul arivistului clasic din romanul lui Stendhal:

"Daca asta-seara, pana la ora douasprezece, nu ii voi fi sarutat mana , la ea in iatac... Asta-seara la ora douasprezece... imi voi sfarama tampla cu revolverul."

in felul acesta, cei doi, rataciti ca Alice in lumea oglinzii, devin fantose, personaje de hartie, cu roluri divergente, distribuite dinainte, ca in teatrul absurdului. Declaratia de dragoste a barbatului este primita cu ironie:

"Dar am inteles-o, mi-ai spus-o! Altceva! Sau mai pe larg, cu amanunte! [...] Spune tot si nu mai pierde timpul cu introduceri."

Ioana Boiu nu poate remarca decat teatralitatea gesturilor lui Pietraru:

"in ceea ce ai vrut sa-mi spui dumneata, nu am recunoscut decat pasaje de teatru prost, cateva fraze, de roman ieftin si nici o figura stilistica sau vreo doua vorbe invechite! (Si mainile palide ii sunt batjocoritoare). Ei bine, domnule, cu zaharicale de acestea vrei sa ma cuceresti dumneata pe mine? (Si mai ironica, cu o prefacuta cochetarie). Ma jignesti! Te rog, acum, dupa ce stiu ca-mi invidiezi cainele si cartile, du-te si te culca..."

. Iarasi, didascaliile dau interpretarea exacta si extrem de expresiva a scenei: Andrei "o priveste infiorat, incremenit. Pentru el Ioana e un ideal care se prabuseste. «A privit in sufletul lui» si nu numai ca nu s-a induiosat, dar isi bate joc de el. A ramas in picioare uluit. Nu se poate regasi. intr-o clipa revede cei sase ani, cand credea ca «ea nu banuieste». Si deodata, din revolta, toata suferinta lui comprimata din tacere izbucneste acum, cu violenta unui resort urias care se destinde brusc."

              ,Andrei Pietraru, in cea mai sincera si revoltata incordare a fiintei, simte ca acum se joaca momentul capital al existentei sale:

"Ha... ha... ha... sa plec, acum? Ar fi o neghiobie. (Uluit, cu un ranjet de dispret.) Pentru cine?... Pentru cine? [...] Sa raman aici. Trebuie sa raman. [...] Cu sau fara voia dumitale. [...] iti voi tintui mainile... [...] imi dau seama de un singur lucru.

Ca e aici o lupta pe viata si pe moarte si ca ar fi o farsa neagra de cioclu sa fiu eu cel invins."

Dupa o clipa de autenticitate, personajul reintra insa in tiparele predestinate ale cartii ("Domnisoara, pentru mine nu mai e intoarcere. M-am jurat ca asta-seara, inainte de miezul noptii, sa va sarut mana ... [...] O data cu ultima bataie a ceasornicului - daca nu am saizbutesc sa fac aceasta, imi sfaram tampla..."

), prilej pentru Ioana de a-i intinde mana ,batjocoritoare, in semn ca nu crede nimic din ce ii spune, ca se lupta cu tot ridicolul situatiei.Mai mult, il invita sa citeasca pasajul identic din "Le Rouge et le Noir": "Julien, indignat de lasitatea sa. isi zise: in clipa precisa in care vor bate zece ore, daca nu voi executa ce mi-am promis sa fac... [...] Ma voi urca la mine si-mi voi zbura creierii."

Prizonier al Cartii, al bibliotecii care acum le sufoca amandurora existenta, surprinsde. marea coincidenta a situatiilor, Andrei este "invins, descompus", "se prabuseste a doua oara".

Are un moment de revelatie, "i se pare ca o lumina ciudata s-a facut in iatac", dar si ca "lupta cu

alte forte decat ale acestei femei", desigur predestinarea livresca, inconstienta sau consimtita, cultivata, a propriilor vieti. De aceea simte ca trebuie sa se elibereze amandoi, sa gaseasca un punct de coincidenta, care nu poate fi decat al orgoliilor invinse prin demascarea iluziilor in care a trait fiecare. Andrei, care pare sa fi trait pana acum cartea si nu propria viata, trebuie sa o scoata si pe Ioana din convingerea ca asista la o farsa:

"Stii dumneata cine e ridicol dintre noi doi, domnisoara? Ei bine, dumneata esti «bine crescuta, culta, manierata», iar eu sunt aici, adevarat ca viata insasi. Eu traiesc, fie si fara sa-mi dau seama, literatura... (sec) dar dumneata literaturizezi viata!" Ridicolul, de asta data al Ioanei Boiu, este dat de mediul artificialpe care si l-a creat, de "tablourile de pe pereti", de "palatul acesta care te apara de lume ca un sanatoriu", de iluzia ca face "stiinta, ori arta".

Prin momente succesive de purgatoriu, sub semnul ironiei sau al sarcasmului, intr-o ciocnire violenta de "suflete tari", cele doua personaje se intalnesc intr-un punct inalt al orgoliilor invinse, forma de absolut pe care si-au construit-o venind din directii total opuse. E un echilibru fragil, proiectat intr-un spatiu fictiv, livresc, care se va prabusi iremediabil la prima adiere de vant. Iubirea lor, aparata cu fermitate in fata prejudecatilor lui Matei Boiu-Dorcani, se spulbera in fata unui banal gest de compasiune, in scena 7 din actul III. Andrei nu mai are puterea sa ia de la capat nesfarsitele si inutilele argumente de nevinovatie si, consecvent cu sine insusi, intr-un moment de revolta suprema impotriva acuzatiei de farsa livresca pe care pare sa o joace, savarseste ceea ce promisese de la inceput: se impusca in inima. Trezirea ultima la realitate a Ioanei, "naucita, desperata", nu mai are acum nici un efect asupra protagonistului:

"Pe dumneata te-am ucis in mine... Esti moarta... mai moarta decat daca n-ai fi existat niciodata..."

. Este moartea unui ideal, dar si eliberarea lui Andrei Pietraru din spatiul, devenit sufocant, al bibliotecii si transferul sau in spatiul natural al satului romanesc:

"Culai (catre ea): Ce mai vreti? Andrei al dumneavoastra a murit... (catre Elena): iti place sa te scoli de dimineata? Aduna-ti repede ce ai pe aci, ca mergi cu noi la Valeni..."

REZUMAT PE ACTE

ACTUL I

Suntem „Către sfârşitul după-amiezii, prin toamna lui 1913, în casa lui Matei Boiu-Dorcani”, unde „E o atmosferă bătrânească, dar în acelaşi timp de linii simple, armonioase, de împăcare cuminte.”. Andrei Pietraru, bibliotecar, este „un

tânăr ca de treizeci de ani, înalt şi delicat”, cu „figură obosită, de om mistuit de o frământată viaţă interioară.”. Scena înfăţişează biblioteca locuinţei.

 Prolog

Andrei Pietraru visează cu ochii deschişi, iar figurile din reveria sa se înfăţişează cu aer de imaterialitate. Astfel, Matei Boiu-Dorcani se adresează fiicei sale, Ioana, după ce aceasta încercase să îşi determine tatăl de a opri un duel între Andrei şi prinţul Bazil: „Ioana, am bănuit de mult acest lucru… L-am bănuit şi l-am dorit. Îl iubeşti pe Andrei… Nici nu se putea să fie altfel… Eraţi făcuţi unul pentru altul…”. După care Ioana vorbeşte prinţului Bazil, precizând că nu a răspuns iubirii lui deoarece se simţea „sortită lui Andrei”. Prinţul însă consideră că Andrei „este un ratat”.

Scena 1

Figurile imaginare au dispărut, iar în scenă se află Andrei Pietraru şi Şerban Saru-Sineşti, un „bărbat ca de patruzeci şi cinci de ani, înalt, cu oase tari, lat în umeri şi totuşi uscat, ca un taur negru”, apreciat în partidul liberal pentru „subtilitatea luciferică a inteligenţei lui, pentru spiritul său întreprinzător”. Şerban Saru-Sineşti îi reproşează lui Andrei faptul de a fi renunţat la logodna cu înstărita cumnată a celui dintâi: „Ascultă, e în viaţa fiecărui om o clipă, uneori o singură clipă, când firul vieţii trebuie răsucit cu duşmănie.”.

Scena 2.

Deciu, ziarist, sosit în casa Boiu-Dorcani, se adresează lui Şerban, întrebându-l despre intenţia partidului liberal de a-i propune lui Matei Boiu-Dorcani intrarea în viitorul guvern, dar primeşte drept răspuns doar considerarea gestului său ca deplasat, după care părăseşte încăperea.

Scena 3

Matei Boiu-Dorcani este „un bărbat de aproape şaptezeci de ani, palid, cu o privire absentă, nepământească, de om care trăieşte pe altă lume”. Saru-Sineşti îi oferă participarea la guvernare, eventual preşedinţia Senatului, ce se va întruni pentru modificarea constituţiei, dar este refuzat pentru că, spune Matei, se intenţiona exproprierea boierilor şi deci a ruina „o clasă conducătoare, pe care nu o veţi mai putea reconstitui…”.

Scena 4

Maria Saru-Sineşti îl vede, fără să se aştepte a-l întâlni acolo, pe soţul ei, moment când „are o încordare retractilă, de vietate speriată şi întărâtată în acelaşi timp…”, reproşându-i apoi prezenţa alături de ea, în acea casă de care o

leagă amintirile copilăriei şi adolescenţei. Iar soţul ei acceptă reproşurile, „convorbindu-i Mariei ca unui bolnav”.

Scena 5

Soseşte Ioana Boiu-Dorcani („înaltă, cu părul şi ochii negri, albă şi stranie. O eleganţă fără maiestate şi o nervozitate integrală de animal de rasă.”) şi arată celor prezenţi copia în ulei a unui portret al Suzanei Boiu, boieroaică ce, la 1765, s-a căsătorit cu un haiduc, al cărui curaj îl admiră, spre a-l salva în acest fel, conform legii pământului, de la execuţia capitală.

Scena 6

Maria reproşează Ioanei atitudinea faţă de Andrei (îl certase pentru că nu a găsit în bibliotecă – tulburat fiind de prezenţa ei –, cronica ce cuprinde istoria Suzanei Boiu). Dar Ioana, drept răspuns, va socoti că nu trebuie risipit timpul cu preocupări legate de „un biet ratat”.

Scena 7

Andrei Pietraru discută cu prietenul său din copilărie, Culai (Nicolae) Darie, sosit pentru a-l duce înapoi, în satul lor, unde urma să se constituie o asociaţie de tip obşte pentru exploatarea pădurilor, Andrei urmând să participe şi el. Ofertă refuzată pe motivul iubirii pentru fiica lui Matei Boiu-Dorcani: „dacă în afară de inteligenţa şi frumuseţea ei, numele moştenit, palatul, luxul care o înconjoară, toate acestea o înalţă de n-o mai ajunge nimeni, (pătimaş) ei bine, Darie, o iubesc şi pentru numele, şi pentru palatul, pentru echipajul, pentru toaletele şi cărţile ei, pentru călătoriile pe care le-a făcut, pentru toate lucrurile acestea, care fac din ea o fiinţă depărtată de lume, de forfota de toate zilele (exaltat) un exemplar unic!”.

Scena 8

În scenă se află acum, alături de cei doi, şi Elena, „fată de mărime mijlocie, fără nimic deosebit ca fizic, fără vârstă oarecum, ofilită puţin.”. Angajată a familiei Boiu-Dorcani, a renunţat la studiile universitare deoarece, acompaniind-o pe Ioana în călătoriile ei din străinătate, pierduse ritmul examenelor. Elena se adresează lui Andrei pentru a-l determine să renunţe la duelul cu prinţul Bazil, de a doua zi. Este speriată şi pentru că îl asistase pe fiul lui Matei Boiu-Dorcani, rănit în duel, prin toată agonia lui.

Scena 9

După plecarea lui Andrei, solicitat de către Matei Boiu-Dorcani, Elena îi relatează lui Culai câte ceva din istoria iubirii lui Andrei: Ioana nu ştie nimic, „Dar mie mi-era milă de el. Când era bolnav, şi când am văzut că îi făcea bine asta, îi

spuneam de la mine că a întrebat domnişoara Boiu cum îi merge, că se interesează de ce mănâncă…”. Ar vrea să plece Andrei din acea casă, însă ezită să-l sfătuiască în acest sens, ştiind că ar fi degeaba; mărturiseşte totodată că nici ea nu poate pleca, prilej pentru Culai de a constata că „ce-a fost mai bun în amândoi a luat-o razna pe dedesubt.”.

Revenit, Andrei spune istoria provocării la duel. Prinţul Bazil, la teatru – fără să se cunoască unul pe altul – a refuzat să se ridice de pe scaun pentru a-i permite lui Andrei, întârziat puţin la spectacol, să-şi ocupe locul. A doua zi, aflând cu cine are de-a face, bibliotecarul i-a trimis spectatorului insolent martorii pentru duel.

Scena 10

În absenţa Elenei, Andrei Pietraru mărturiseşte prietenului său şi lui Matei Boiu-Dorcani că nu şi-a dat ultimele examene legate de încheierea studiilor universitare, cel de capacitate şi doctoratul, fiind „prea obosit”. Aceasta la propunerea bătrânului de a-i facilita un doctorat în istorie la Dresda, pe care Andrei o refuză, dar acceptă intervenţia oferită de acelaşi, pentru obţinerea unui post de suplinitor într-un liceu din Bucureşti.

Scena 11

În scenă se află Matei şi Maria. Ea se plânge de relaţiile încordate cu soţul ei, cu care a contractat o căsătorie determinată de părinţi: „Omul acesta pe care mi l-au dat îşi face o bucurie de a umili în mine tot ce e delicateţe şi mândrie…”. Şi spune că motivul vizitei îl formează dorinţa prinţului Bazil Şerban de a se căsători cu Ioana, ceea ce pe bătrân îl afectează pozitiv, dar nu îl face fericit, pentru că la moartea fiului său s-a stins în el orice bucurie de viaţă, iar „Fetele nu fac decât să poarte şi să crească copii altor neamuri.”

Scena 12

În plus faţă de cei doi, la discuţie participă acum şi Ioana, pentru a susţine că „ar fi destul de neplăcut ca prinţul să ucidă în duel un bibliotecar.”.

Scena 13

La rugămintea Ioanei, susţinută de ideea că nu trebuie să se bată cu servitorii („on ne se bat pas avec la domesticité”), prinţul Bazil renunţă la duel, iar Ioana îi transmite lui Andrei, intrat în încăpere după discuţia celor doi, scuzele adversarului, care sunt acceptate.

În urma ieşirii bibliotecarului, prinţul comunică Ioanei decizia de a se instala în Paris, cu o justificare: ”Eu nu pot trăi, domnişoară, în ţara asta de şarlatani şi de prostie cinică.”. Dar Ioana îi solicită să rămână în ţară, pentru că românii în Franţa nu sunt văzuţi decât ca „Eroi de operete şi de romane proaste…”.

Scena 14

Andrei află de la prietenul său, care auzise din afara încăperii discuţia dintre Ioana şi Bazil, motivul real pentru care prinţul şi-a cerut scuze, şi se decide să facă un gest prin care Ioana „Are să înţeleagă că sunt mai mult decât toate paiaţele astea la un loc … are să vadă că am un suflet ca o stâncă”. Anume, continuă el, „Dacă astă-seară până la ora douăsprezece nu îi voi fi sărutat mâna, la ea în iatac […] îmi sfărâm tâmpla cu revolverul…”.

ACTUL II

Decorul reprezintă iatacul Ioanei Boiu-Dorcani, marcat de „Prea multă culoare, prea multă risipă de dorinţe, prea multă intenţie de artă, în gustul estetizant al epocii.”.

Scena 1

Andrei, aflat în iatac, îi comunică Elenei, intrată din întâmplare, intenţia de a-i vorbi cu orice preţ celei pe care o iubeşte în tăcere.

Scena 2

În iatac se găsesc Ioana şi Matei, care îşi anunţă fiica despre intenţia prinţului Bazil de a o cere în căsătorie: „E o cinste nemăsurată pe care ne-o face… Tu ştii că neamul nostru se stinge… Şi iată că acum ni se oferă norocul să ducem mai departe un neam de oameni care au stăpânit ţara.”, respectiv familia prinţului. Dar Ioana nu se arată entuziasmată, deoarece „domnul acela care e şi sportman, om de lume, donjuan, poet, pictor şi cântăreţ… nu e în fond nimic […] E un diletant, mediocritate.”.

Scena 3

Andrei Pietraru îşi face marea declaraţie („Acum, când plec, aş vrea să ştiţi – şi nu ştiu de ce – că toate bucuriile şi durerile mele au înflorit numai în umbra dumneavoastră. Că ochii mei au căutat sfioşi şi dornici spre dumneavoastră… dar că niciodată, nici o singură clipă, nu v-aţi oprit privirea asupra lor…”), însă va fi respins – ironic – de către Ioana, care vede în atitudinea lui doar o copie a tentativei personajului Julien Sorel, din romanul Roşu şi negru de Stendhal, de a o seduce pe doamna de Renal. Discuţia este întreruptă prin sosirea lui Matei, a cărui întâlnire Andrei o evită ascunzându-se în partea întunecată a încăperii, şocat fiind de temerea Ioanei ca tatăl ei să nu îl găsească acolo.

Scena 4

Matei Boiu-Dorcani se retrage după ce ia cheia de la o casetă cu scrisori, motivul vizitei sale nocturne.

Scena 5

Continuă discuţia dintre Andrei şi Ioana; ea „are ceva dintr-un soldat înfrânt şi zdrenţuit care vine din luptă” şi recunoaşte în bibliotecar „un om cu însuşiri remarcabile”, sfătuindu-l totodată să părăsească acea casă pentru a se realiza profesional. Completând apoi: „Am înţeles astă-seară că dacă trei puhoaie s-ar prăbuşi neaşteptat peste dumneata tot în picioare ai rămâne. Voinţele menite să rupă zăgazuri nu pot fi îngrădite.”. În replică, Andrei o avertizează: „Va veni o vreme când eurile noastre, dezbrăcate de orice, ca la începutul începuturilor, vor fi faţă în faţă…”, şi „o sărută apăsat pe gură”.

ACTUL III

Tabloul I

„Scena reprezintă biroul secretarului general al unui club în 1913.”. Se discută procesul-verbal întocmit cu ocazia duelului dintre Andrei Pietraru şi prinţul Bazil Şerban, soldat cu rănirea gravă, la umăr, a celui din urmă. Martorii prinţului îl acuză pe Andrei de faptul continuării luptei după comanda de oprire dată de arbitru ca urmare a ieşirii celor doi din terenul afectat duelului, dar martorii lui Andrei consideră că rănirea s-a produs în timpul comenzii de oprire. Discuţia se amână până la pronunţarea medicilor – ce vor fi socotiţi ca martori auxiliari –, cneazul Moruzi, solicitat pentru a da un verdict, socotind că Andrei, „palid ca un mort şi cu ochii ficşi”, şi-a depăşit adversarul mânat de curajul neofitului, ce rezidă în forţă psihică, cea în stare de a compensa lipsa de experienţă.

Tabloul II

Scena 1

Suntem iarăşi în biblioteca Boiu-Dorcani, unde Andrei mărturiseşte lui Culai trăirea unor „nopţi calde şi pătimaşe” alături de Ioana. Motiv pentru Culai de a-şi chestiona prietenul: „crezi dumneata că este faptă de bărbat adevărat să necinsteşti fata unui om în propria lui casă, în casa în care mai şi trăieşti?”, informându-l apoi despre dragostea pe care i-o poartă Elena („De şapte ani, fata asta se usucă, moare de lingoare, lângă tine, din pricina ta, şi tu nu pricep ca pământul.”). Andrei, în replică, afirmă că situaţia nu va mai dura mult şi că nu vede nici un semn de iubire la Elena. Culai sosise pentru a-şi reînnoi propunerea către Andrei de participare la organizarea obştei ţărăneşti ce va exploata pădurile de lângă satul natal, afirmă el, dar pleacă fără a o mai discuta.

Scena 2

Ioana şi Andrei se află singuri în bibliotecă, ea îi pretinde lui Andrei să o ceară în căsătorie tatălui căci, spune, „nu sunt femeia pe care s-o ai prin colţuri, pe furiş…

cu frica servitorilor şi a surprinderilor… Ah, n-am nimic de ascuns. Dacă va fi nevoie vom părăsi casa împreună, în văzul tuturor.”.

Scena 3

Cererii în căsătorie Matei Boiu-Dorcani îi răspunde în glumă („Află, dragul meu, că nu e nici un motiv destul de serios, niciodată, ca să crezi că o femeie te iubeşte.”), după ce Andrei îi anunţă dragostea Ioanei pentru el iar Matei „îl priveşte lung şi se convinge că e nebun” – spune autorul.

Scena 4

Intră în scenă şi Ioana, care confirmă intenţia lor de a se căsători, dar Matei o dă afară din încăpere, indignat de pretenţiile celui pe care îl consideră un „vânător de zestre”.

Scena 5

Matei, în discuţia ulterioară cu Andrei, respinge argumentul iubirii pentru cererea în căsătorie: „Nimic din ce s-a făcut în neamul meu nu s-a făcut prin dezmăţul iubirii, ci prin renunţare, prin luptă, prin înfrângeri.”. Şi continuă prin a se referi la diferenţa de condiţie socială a celor doi: „De ce nu m-ai ucis întâi?… Doi-trei ani de viaţă încă nu înseamnă nimic, şi aş fi închis ochii fără să ştiu că, după ce băiatul mi-a fost omorât, fata mi-a fost necinstită şi scoasă din lumea ei, ca o leproasă.”. Este revoltat de imaginea dragostei lor, după ce înţelege că ei sunt amanţi deja (fapt anunţat anterior de către Andrei, dar tatăl remarcă tardiv): „În acelaşi pat cu dumneata?… (Crispat de o viziune:) Mâinile dumitale scârboase!… (Nu poate pricepe, cu un crâncen dezgust:) Cum de nu i-a fost silă?”.

În replică, Andrei îşi iese şi el din fire: „Ţi-e silă? Stomacului dumitale bolnav, dinţilor dumitale cariaţi, craniului dumitale pleşuv le e silă de muşchii mei de oţel, de sănătatea mea de sălbatic? (Cu dispreţ, într-un strigăt formidabil:) Bătrâneţea dumitale îmi insultă tinereţea!”. După care Matei Boiu-Dorcani iese din scenă.

Scena 6

Elena îi comunică lui Andrei hotărârea ei de a-l însoţi pe tatăl Ioanei la Dorcani, unde acesta doreşte să plece pentru o recluziune definitivă. În semn de rămas- bun, Andrei Pietraru o îmbrăţişează şi o sărută, intrarea Ioanei surprinzând gestul.

Scena 7

După plecarea Elenei, Ioana socoteşte că Andrei este amantul acesteia, că el a avut un reflex tipic de parvenit („o vrei pe ea şi banii tatălui meu.”), al unui „suflet de slugă”. Pentru a-şi demonstra fidelitatea, Andrei are o tentativă de sinucidere

– se împuşcă în piept -, apoi, căzut în genunchi, îi spune Ioanei: „Pe dumneata te-am ucis în mine… Eşti moartă… mai moartă decât dacă n-ai fi existat niciodată…”. În acest timp soseşte Culai, împreună cu un prieten medic, ce constată că Andrei poate fi salvat, după care Culai anunţă plecarea, împreună cu Elena, către satul din munţi.