1

Subiecte examen Medicină legală

an universitar 2013/2014

1. Definiţia şi domeniul de activitate al medicinii legale.

- Medicina legală este o specialitate medicală care aplică principiile si metodologia ştiinţelor

medicale la domeniul juridic (se afla la graniţa dintre medicina si ştiinţele juridice).

Ca definiţie medicina legală reprezintă o disciplina medicală de sinteză care îşi pune

cunoştinţele in slujba justiţiei ori de cate ori pentru lămurirea unor cauze sunt necesare

precizări de ordin medical. Medicina legala nu este un auxiliar al justiţiei ci un colaborator

independent al acesteia aducând in fiecare caz juridic un plus de obiectivitate prin

prezentarea expertală a perspectivei medicale.

!!! Medicina legală cuprinde următoarele domenii de activitate:

Autopsie medico – legală.

Examinări medico – legale a leziunilor traumatice, aprecierea capacităţii de muncă

sau a stării de sănătate având ca scop stabilirea aptitudinilor unei persoane de a exercita o

anumită activitate sau profesie.

Expertiza medico – legală psihiatrică.

Expertiza medico – legală în sfera genitală: viol, probarea virginităţii, stabilirea sexului

şi a vârstei biologice.

Examinări complementare medico – legale de toxicologie, serologice, histopatologice,

tanatochimie, imunologie, bacteriologie.

Serologie medico – legală ( filiaţia )şi genetica medico – legală ( profilul ADN ).

Cercetare criminalistică şi judiciară: spermă, fir de păr, sânge, explozibili, urme,

împuşcare.

Antropologie medico – legală şi odontostomatologie medico – legală.

Verificare autenticităţii şi a corectitudinii întocmirii actelor medicale.

Bioetică şi deontologie medicală.

Cercetare ştiinţifică.

Învăţământ medical.

2. Definiţia şi etapele morţii.

- Conform OMS, moartea poate fi definita ca incetarea ireversibila a trepiedului vital,

respiratie, circulatie si activitate cerebrala.

2

Etapele morţii: moartea parcurge mai multe etape sau faze evolutive,care au putut fi

individualizate datorita manifestărilor constatate la muribunzi,cu excepţia situaţilor în care

moartea a fost instantanee. Moartea se instalează în 3 etape succesive şi anume:

a) agonia,

b) moartea clinică,

c) moartea biologica sau definitivă.

Preagonia: etapă premergătoare agoniei, în care manifestările psihice sunt relativ specifice,

fiind influenţate de factori individuali ca: vârsta, felul bolii, structura psihică. Semnele vitale

sunt diminuate şi are durată variabilă.

Agonia: numită şi viaţa redusă este o etapă premergătoare morţii, o etapă de luptă (agon –

luptă)în care fenomenele tanatologice se impun în faţa celor biologice. În consecinţă funcţiile

vitale se diminuează iar funcţiile vieţii de relaţie se alterează până dispar cu totul.

Fazele agoniei sunt:

euforică sau de preagonie când individul prezintă o stare de agitaţie psiho-motorie,

este neliniştit, logoreic,cu respiraţie rapidă şi superficială,dar regulată.

de „privire fixă” când apar transpiraţii reci, cianoza extremităţilor, respiraţia devine

neregulată,pulsul slab.

de imobilitate,când extremităţile se răcesc şi simţurile dispar progresiv(primul dispare

văzul,ultimul auzul).

Formele agoniei:

Conştientă sau lucidă,când individul este prezent în mediu, poartă conversaţii,îşi

urmăreşte parametrii funcţionali.

Inconştientă sau delirantă,cu exprimări incoerente,halucinaţii.

Alternantă, combinaţii ale celor doua.

Agonicii sunt consideraţi iresponsabili, datorită tulburărilor psihice care apar. Actele

încheiate au valoare legală daca se poate demonstra ştiinţific că persoana a avut capacitate

psihică în momentul respectiv. Acest lucru se face în urma expertizei medico-legale

psihiatrice. Durata agoniei poate fi absentă, scurtă sau lungă.

Moartea clinică este un diagnostic care semnifică oprirea funcţiilor vitale. Poate evolua fie

spre moarte cerebrală, fie, prin manevre de resuscitare spre viaţă. Are o durată de 5 – 6

minute iar în condiţii de temperatură scăzută poate ajunge la 15 – 20 minute.

Moartea cerebrală (juridică): se caracterizează prin apariţia leziunilor morfologice

ireversibile la nivelul neuronilor corticali. Este o moarte a întregului creier, inclusiv a

trunchiului cerebral. Absenţa circulaţiei cerebrale arteriale evidenţiată prin arteriografie

3

cerebrală permite diagnosticul de certitudine al morţii cerebrale. Este etapa în care se pot

recolta organe pentru transplant.

Moartea reală: constă în oprirea metabolismului celular şi apariţia semnelor morţii reale.

Pentru o perioadă scurtă de timp persistă manifestările postvitale, care reprezintă viaţa

reziduală a unor celule, ţesuturi, sau organe, după încetarea vieţii. Aceste manifestări

constau în: contracţii musculare la stimuli electrici, dilatarea pupilei la atropină, etc.

3. Clasificarea morţii.

Din punct de vedere al felului morţii, aceasta se clasifică în:

- Moarte neviolentă – cauzată de cauze intrinseci organismului, anumite afecţiuni

ale organelor interne.

- Moarte violentă – consecinţa acţiunilor traumatice din mediul extern asupra

organismului: sinucideri, accidente şi omucideri.

La limita dintre moartea violentă şi cea neviolentă se află moartea suspectă. În cadrul

acesteia se distinge moartea subită (MS), care este o formă particulară de moarte

neviolentă, care se caracterizează prin:

Durată scurtă de timp dintre apariţia simptomelor şi deces.

Caracterul imprevizibil, faptul că apare în plină stare de sănătate aparentă sau

la o persoană bolnavă care, în orele sau zilele precedente, nu a acuzat simptome care să

trădeze o agravare a bolii de bază sau evoluţie spre o complicaţie mortală; de aceea ea

survine în cele mai variate locuri.

Instalarea ei poate să fie sau nu precedată de acuze prealabile; atunci când

acestea există, ele sunt minore şi nespecifice.

La autopsie se relevă totdeauna o cauză tanatogeneratoare, prin care

moartea subită aparţine morţilor neviolente.

Morţile subite se clasifică în :

Morţi subite cu leziuni organice incompatibile cu viaţa :hemoragii cerebrale, infarct

miocardic, rupturi anevrismale, trombembolii, pneumopatii, meningoencefalite.

Morţi subite cu leziuni cronice: ATS, miocardoscleroză, scleroze pulmonare şi renale.

Morţi subite cu tablou lezional nespecific pentru o boală.

Una din formele particulare şi la limita dintre moartea violentă şi cea neviolentă este

moartea prin inhibiţie. Este forma de moarte care survine imediat după un traumatism(chiar

minor)pe o zonă a corpului considerată reflexogenă şi la care autopsia nu relevă nici o

4

modificare care să explice moartea, chiar după efectuarea examenelor complementare de

laborator. Datele de anchetă sunt aici importante pentru înţelegerea împrejurărilor în care a

survenit (lovituri la nivelul gâtului, în abdomen, testicule,etc.).

4. Clasificarea semnelor morţii.

Tanatosemiolgia studiază semnele morţii astfel încât pe baza semnelor să se poată

confirma realitatea decesului, estimarea intervalului de timp care a trecut de la deces până

la examinarea cadavrului. Tanatosemiolgia operează cu 2 categorii de semne: semne

negative de viaţă şi semne ale morţii reale(semne pozitive).

Semnele negative de viaţă au următoarele caracteristici:

Apar imediat după încetarea funcţiilor vitale.

Au valoare orientativă, nepermiţând susţinerea diagnosticului de moarte reală,

deoarece sunt prezente şi în sincope,lipotimii.

Se datorează alterării trepiedului vital: creier, cord, plămân.

Ca semne negative de viaţă se descriu:

- aspectul şi poziţia corpului, determinate de pierderea tonusului, însoţite uneori de

relaxarea sfincterelor; facies imobil,pleoapele întredeschise, gura deschisă,musculatura

flască,degetele mâinilor în semiflexie.

- midriază fixă – nu răspunde la stimulii luminoşi.

- dispariţia sensibilităţii obiective superficiale: tactilă, termică şi dureroasă.

- lipsa respiraţiei

- lipsa activităţii cardio-vasculare.

Semnele pozitive de moarte reprezintă semnele de certitudine ale decesului. În funcţie de

momentul apariţiei, acestea pot fi precoce sau tardive.

A) semne precoce:

- răcirea cadavrului (algor mortis) reprezintă scăderea temperaturii cadavrului sub

temperatura fiziologică a organismului viu, cu egalizare faţă de temperatura mediului

ambiant.

- deshidratarea cadavrului: este fenomenul de reducere, diminuare a lichidelor, prin

evaporare, din zonele superficiale ale pielii în condiţiile întreruperii circulaţiei sanguine.

5

- lividităţile cadaverice (livor mortis) sunt reprezentate prin pete sau zone roşietice-violacei

ce apar în zonele declive ale corpului sub acţiunea acceleraţiei gravitaţionale şi în lipsa

circulaţiei sângelui.

- rigiditatea cadaverică (rigor mortis) constă în întărirea/contractura muşchilor datorită:

scăderii cantităţii de ATP (adenozin trifosfat) care nu se mai poate reface (datorită

anoxiei),acumularea de acid lactic, reducerii cantităţii de lichide de la nivelul muşchilor.

- autoliza cadaverică este un fenomen cadaveric distructiv precoce care apare în absenţa

microbilor dar sub influenţa enzimelor proprii organismului, precedând astfel putrefacţia. În

această etapă are loc ramolirea şi lichefierea ţesuturilor şi a organelor. Cel mai rapid,

autoliza se manifestă la nivelul glandelor suprarenale, stomacului, splinei şi sângelui.

5. Legătura de cauzalitate dintre agenţii traumatici şi deces.

Legătura de cauzalitate este o noţiune ce exprimă corelaţia(dependenţa) dintre

traumatism şi prejudiciul generat(leziune traumatică sau deces);cu alte cuvinte defineşte

relaţia ce se poate stabili între acţiunea traumatică şi efectul constatat.

CAUZĂ → EFECT

Legătura de cauzalitate poate fi:

Primară sau directă, cu două variante:

- Imediată/necondiţionată – între traumatism şi efect nu se interpune nimic( aplicarea unei

lovituri cu toporul în cap → deces).

- Mediată/condiţionată – între traumatism şi efect se interpun factori preexistenţi, care fie

agravează acţiunea traumatismului ( plagă minoră la pacient hemofilic sau pacient diabetic),

fie aceşti factori sunt agravaţi de acţiunea traumatismului (pacient cu fractura în curs de

consolidare la nivelul coloanei vertebrale suferă un traumatism,care generează o nouă

fractură,de data acesta cu secţiune medulară urmată de paralizie).

Secundară sau indirectă – între traumatism şi efect se interpune o complicaţie care

agravează evoluţia, generând o consecinţă posttraumatică mult mai severă sau chiar

moartea victimei. Această complicaţie trebuie înţeleasă ca un incident care nu face parte din

evoluţia posttraumatică obişnuită,deci un element supraadăugat ce perturbă evoluţia

fiziopatologică scontată. Spre exemplu, plagă abdominală profundă, perforează intestinul,

peritonita care se produce este consecinţa firească a contaminării abdomenului cu germeni

intestinali şi nu o complicaţie care să permită stabilirea unei legături de cauzalitate indirectă.

6

6. Clasificarea agenţilor traumatici.

Agent traumatic – orice substanţă (solidă,lichidă,gazoasă)sau formă de energie

(naturală sau artificială)care acţionând asupra organismului uman poate produce leziuni

traumatice.

Asupra organismului uman pot acţiona mai multe tipuri de agenţi traumatici,care pot fi

clasificaţi după mai multe criterii:

Agenţi traumatici mecanici: corpuri contondente/corpuri dure.

Agenţi traumatici fizici: variaţii de temperatură, variaţii de

presiune,electricitatea,radiaţii.

Agenţi traumatici chimici: medicamente,pesticide, stupefiante.

Agenţi traumatici biologici: animale sălbatice, şerpii, scorpioni.

Agenţi traumatici psihici, care însă sunt mai greu de obiectivat, întrucât nu produc o

traumă obiectivată printr-o leziune.

7. Clasificarea agenţilor traumatici mecanici.

Agenţii traumatici mecanici reunesc obiectele vulnerante dure,ce produc leziuni traumatice

datorită energiei lor cinetice,venind în contact cu corpul uman, în cadrul unei acţiuni

violente.

Agenţii traumatici mecanici,ce pot produce leziuni traumatice în cadrul unei acţiuni violente

asupra corpului uman,se pot clasifica în:

A) Corpuri contondente:

În funcţie de forma suprafeţei de impact:

- Cu suprafaţa plană: triunghiulară,pătrată,etc.

- Cu suprafaţa curbă,cilindro-sferică.

În funcţie de relieful suprafeţei de impact:

- Cu suprafaţa netedă-regulată

- Cu suprafaţa rugoasă-neregulată,colţuroasă.

În funcţie de dimensiunile suprafeţei de impact:

- Cu suprafaţă mică(sub 16 cm2).

- Cu suprafaţă mare(peste 16 cm2).

B) Obiecte/instrumente/arme ascuţite (denumite şi arme albe):

- Obiecte înţepătoare, cu vârf ascuţit: ac, cui sau mai multe vârfuri ascuţite: furculiţa,furca.

7

- Obiecte tăietoare,cu una sau mai multe lame ascuţite: brici,lamă.

- Obiecte înţepătoare-tăietoare: cu vârf şi lamă ascuţită: briceag, pumnal, foarfecă, cuţit de

bucătărie.

- Obiecte tăietoare-despicătoare,cu lamă ascuţită şi corp masiv: topor,satâr,sapă.

- Proiectile,caracterizate prin dimensiuni mici,dar cu viteză mare de deplasare.

8. Leziuni traumatice externe.

Aceste leziuni reprezintă modificarea care apare la nivelul tegumentului şi a ţesutului

moale situat imediat subtegumentar, sub acţiunea agenţilor traumatici mecanici. În funcţie

de menţinerea sau nu a integrităţii tegumentare, aceste leziuni traumatice pot fi fără sau cu

soluţie de continuitate tegumentară.

A) Leziuni traumatice fără soluţie de continuitate a tegumentului

Leziunile traumatice fără soluţie de continuitate păstrează integritatea anatomică a

tegumentului,în sensul că pielea nu prezintă rupturi şi se caracterizează prin:

- se vindecă fără a lăsa urme pe piele.

- când nu sunt însoţite de leziuni secundare,de regulă,nu sunt periculoase pentru viaţă şi nici

nu generează sluţire sau infirmitate.

- apariţia lor este explicată printr-un mecanism vascular,reprezentat prin vasodilataţie sau

efracţie vasculară posttraumatică.

În categoria acestor leziuni sunt incluse:

Echimoza posttraumatică(vânătaia)

Hematomul posttraumatic

B) Leziuni traumatice cu soluţie de continuitate a tegumentului: sunt clasificate ca atare

datorită întreruperii continuităţii la nivelul învelişului cutanat,ceea ce permite crearea unei

comunicări între mediul extern şi mediul intern al organismului,cu posibilitatea pătrunderii

germenilor patogeni. Aceste leziuni se vindecă cu sechele(cicatrici), au gravitate mai mare.

În categoria acestor leziuni intră:

Excoriaţia

Plaga – cunoscută sub denumirea de rană, se caracterizează prin distrugerea tuturor

straturilor pielii,şi în mod obligatoriu o sângerare locală mai mult sau mai puţin amplă.

Cele mai frecvente tipuri de plăgi sunt:

8

- În funcţie de adâncime pot fi : superficiale şi profunde; cele profunde se împart în

perforante,ce pătrund într-un organ cavitar şi transfixiante,care traversează un organ

parenchimatos (ficat, splină, rinichi).

- În funcţie de aspectul morfologic(mecanismul de producere):

Plaga contuză:

Plaga înţepată:

Plaga tăiată:

Plaga tăiată-înţepată

Plaga despicată

9. Reacţia vitală.

Reacţia vitală reprezintă totalitatea modificărilor locale şi generale care apar în

organismul viu ca răspuns la acţiunea uni agent traumatic de orice natură. Reacţia vitală are

o deosebită importanţă în medicina legală deoarece ea reprezintă criteriul obiectiv ce

permite diferenţierea leziunilor traumatice produse în timpul vieţii de cele postmortale.

Reacţii vitale locale:

Infiltrat hemoragic/sanguin: este consecinţa fisurării vasului de sânge,cu extravazarea

sângelui în ţesuturile din jur. Apare ca o zonă roşietică-negricioasă ce contrastează cu ţesutul

din jur şi care poate fi îndepărtată cu jetul de apă. Corespondentul tegumentar al hemoragiei

tisulare este echimoza sau vânătaia.

Coagularea – cheagurile de sânge care se formează în timpul vieţii sunt aderenţi de

vas,au suprafaţa rugoasă,sunt friabili şi au aspect mat-uscat. Cei postmortem au suprafaţa

lucioasă,nu sunt aderenţi de vas,iar cantitatea de fibrină este foarte redusă.

Retracţia ţesuturilor secţionate – marginile unei plăgi produse în timpul vieţii sunt

îndepărtate datorită capacităţii de retracţie a pielii,pe când marginile unei plăgi postmortem

nu sunt îndepărtate,sunt mai moi şi netumefiate.

Inflamaţia – reprezintă reacţia de răspuns a organismului viu la acţiunea unor factori

sau agenţi ai mediului, având drept scop anularea sau diminuarea consecinţelor post-

traumatice (repararea ţesutului lezat). Particularităţile macroscopice ale inflamaţiei sunt:

rubor, calor, dolor,tumor, functio lesa,iar cele microscopice sunt reprezentate de reacţia

leucocitară,prezentă la 15 min, posttraumatic.

Reacţia vitală generală:

9

Aspiratul pulmonar – reprezintă prezenţa la nivelul alveolelor pulmonare a diferitelor

elemente: sânge,conţinut gastric,funingine,apă, care în mod normal nu ar trebui să fie

prezente. Aceste elemente ajung la nivel pulmonar în prezenţa respiraţiei,deci în timpul

vieţii.

Embolia – reprezintă prezenţa în vasele sanguine a unui element/material care,în mod

normal,nu se găseşte în sânge. Embolia poate fi cu grăsimi,lichid amniotic,fragmente

tisulare,plancton,aer, azot, care pot fi puşi în evidenţă prin anumite tehnici speciale de

autopsie sau coloraţii specifice(pentru grăsimi coloraţia Sudan).

10. Traumatismul cranio- cerebral.

Interesează neurocraniul, respectiv scalpul, cutia craniană (baza şi bolta craniului) şi

conţinutul cutiei craniene,respectiv creierul. În medicina legală se consideră că o leziune este

deschisă,dacă există comunicare între mediul extern şi conţinutul cranian,reprezentat de

creier acoperit de meninge.

Mecanismele de producere a leziunilor pot fi:

a) Mecanisme directe nemediate – presupun contact direct între cap şi agentul traumatic;

avem următoarele mecanisme :

Mecanismul de acceleraţie,cunoscut şi sub denumirea de lovire cu corp dur, atunci

când un obiect în mişcare loveşte capul aflat în repaus.

Mecanismul de deceleraţie sau lovire de un corp sau plan dur, respectiv atunci când

capul aflat în mişcare loveşte un corp dur fix.

Mecanismul de comprimare între 2 planuri dure.

b) Mecanisme directe mediate – cu impact extracranian şi transmiterea forţei de acţiune la

cap se face prin intermediul altor structuri osoase, care mediază în acest fel producerea

leziunilor traumatice; forţa poate fi transmisă prin intermediul mandibulei, în lovirile active

sau pasive la nivelul regiunii mentoniere, prin intermediul coloanei vertebrale în căderile de

la înălţime.

c) Mecanisme indirecte – nu presupun impact direct între agent şi corpul uman. Amintim

următoarele mecanisme întâlnite frecvent în practica medico – legală:

Mecanismul de hiperextensie – hiperflexie brutală a coloanei vertebrale cervicale sau

mecanismul în lovitură de bici; leziunile traumatice ale conţinutului cutiei craniene se produc

10

datorită vitezei mai mari de deplasare a craniului faţă de creier care se loveşte de relieful

osos endocranian.

Mecanismul prin suflul exploziei;

11. Traumatismul vertebro- medular.

Frecvent întâlnite în practica medico – legală, apar în accidentele de circulaţie,

precipitări şi accidente de muncă, şi se împart în:

A) fracturile coloanei vertebrale: frecvent apar prin mecanisme indirecte. Fractura

interesează în special arcul vertebral, acesta fiind mai uşor abordabil direct decât corpul

vertebral. Mecanismele indirecte se produc prin hiperflexie, flexie laterală şi torsiune; un

mecanisme aparte îl constituie telescopajul în căderile de la înălţime pe vertex, în picioare

sau pe ischioane, mecanisme ce poate realiza şi tasarea.

B) traumatismele vertebro – medulare: sunt deosebit de periculoase datorită faptului că

interesează în mod direct măduva spinării, fie prin comprimare de către hematoamele

intrarahidiene fie de către fragmentele osoase. Aceste leziuni apărute la nivelul măduvei

sunt ireversibile. În funcţie de nivelul la care s-a produs leziunea medulară, pot apare

tetraplegii, paraplegii, tulburări sfincteriene, etc. constituind infirmităţi fizice permanente cu

invaliditate. Cercetarea leziunilor vertebro – medulare la autopsie necesită o tehnică

specială, coloana vertebrală putând fi abordată fie posterior, fie anterior.

12. Traumatisme ale gâtului.

Datorită formaţiunilor importante situate la acest nivel, orice leziune traumatică în

zona respectivă poate avea consecinţe dintre cele mai grave. Traumatismele gâtului pot

determina leziuni fără soluţie de continuitate şi leziuni cu soluţie de continuitate, dintre care

cele mai grave sunt plăgile.

a) traumatisme contuzive (închise): datorită existenţei zonelor reflexogene sinocarotidiană şi

laringiană orice lovitură de mică intensitate poate produce moartea prin inhibiţie. Leziunile

contuzive pot interesa diferitele formaţiuni anatomice având uneori consecinţe grave. Pot

apărea hematoame ale ţesuturilor moi perilaringiene sau peritraheale care pot determina

compresiuni asupra căilor respiratorii, nervilor şi vaselor, cu consecinţe funcţionale uneori

grave.

11

În lovituri puternice, accidente rutiere sau precipitări pot apărea luxaţii, fracturi sau

zdrobiri totale ale laringelui, cu hemoragie secundară determinând obturarea căilor

respiratorii şi apariţia insuficienţei respiratorii.

Deci, în traumatismele închise ale gâtului pot apărea următoarele mecanisme

tanatogeneratorii:

- moartea prin inhibiţie;

- moartea prin asfixie mecanică produsă prin compresia gâtului din afară sau de către

hematoamele formate în ţesuturile moi ori prin obstrucţia căilor cu sânge.

b) leziuni deschise ale gâtului: aceste leziuni au o gravitate mare prin interesarea pachetului

vasculo-nervos al gâtului: artera carotida comună, arterele carotidele externe şi interne,

arterele cervicale, vena jugulară externă, etc. Consecinţa interesării acestor vase este

moartea rapidă prin hemoragie externă. Deschiderea venelor jugulare de la baza gâtului

poate determina embolia gazoasă, prin aspirarea aerului în vas datorită presiunii negative.

Plăgile gâtului pot leza independent sau concomitent şi pachetul nervos al gâtului şi se

însoţesc constant de afectarea şi altor formaţii anatomice.

13. Traumatisme ale toracelui.

In marea majoritate a cazurilor pot fi mortale datorită organelor vitale ce se găsesc în cutia

toracică. Aceste leziuni pot fi deschise sau închise.

a) leziuni traumatice închise: în funcţie de intensitatea traumatismului pot apărea echimoze

şi hematoame. În cazul în care intensitatea traumatismului este mare, pot apărea fracturi

costale, simple sau multiple. Complicaţia cea mai frecventă în cazul acestor fracturi este

apariţia hemotoraxului sau pneumotoraxului, determinat de pătrunderea capetelor

coastelor fracturate în interior, cu lezarea pleurei şi a plămânului. Cordul şi vasele mari sunt

mai rar afectate, dar poate apărea, în cazul în care coasta fracturată atinge pericardul,

hemopericardul cu apariţia tamponadei cardiace şi consecutiv insuficienţa cardiacă.

b) leziuni traumatice deschise: presupun pătrunderea agentului vulnerant din afară în

interiorul cutiei toracice. Cele mai periculoase leziuni pentru viaţa victimei sunt plăgile, care

pot fi penetrante sau nepenetrate.

Plăgile penetrante sunt frecvent periculoase întrucât determină constant apariţia

hemopneumotorax-ului sau hemopericardului; toate aceste leziuni impun un tratament de

urgenţă medico – chirurgical şi sunt considerate leziuni ce pun în primejdie viaţa victimei.

14. Căderea şi precipitarea.

12

Apar în condiţii variate, ambele fiind consecinţa pierderii echilibrului.

Căderea reprezintă o schimbare a poziţiei corpului, astfel încât o parte a acestuia ia contact

cu planul de susţinere.

Precipitarea reprezintă trecerea corpului de pe un plan superior pe un plan inferior, sub

acţiunea gravitaţiei. Gravitatea leziunilor produse prin cădere şi precipitare, depinde de o

serie de factori:

- viteza de cădere, care la rândul ei depinde de înălţimea şi de greutatea corpului;

- proprietăţile obiectelor de care se loveşte corpul în cădere;

- regiunea lezată; cele mai grave leziuni sunt cele situate la nivelul capului;

Pierderea echilibrului poate fi consecinţa unor cauze interne (boli neurologice, sincopa

cardiacă, epilepsia) sau cauze externe, cum ar fi umiditatea solului, obscuritatea sau diferite

obstacole.

Căderea: leziunile produse prin cădere au o serie de caracteristici care servesc la stabilirea

mecanismului de producere. Astfel, aceste leziuni se situează pe părţile proeminente ale

corpului, nas, bărbie, frunte, coate, genunchi, zona occipitală şi constau în echimoze,

excoriaţii, hematoame, plăgi (în special zdrobite) şi fracturi. O altă caracteristică a acestor

leziuni este faptul că sunt unipolare, adică sunt situate pe o singură parte a corpului.

Precipitarea: principala caracteristică a leziunilor prin precipitare este gravitatea, cel mai

adesea ele fiind mortale. O a doua caracteristică este că sunt multipolare, fiind situate pe

mai multe părţi ale corpului. Sunt extrem de numeroase şi foarte variate. În funcţie de

aceste caracteristici se poate face diagnosticul diferenţial între leziunile de cădere şi cele de

precipitare.

Nu trebuie uitat însă şi importanţa cercetării caracterului vital al leziunilor (în special de

precipitare) în cadrul expertizei medico – legale, deoarece, pentru disimularea unei crime,

cadavrul poate fi aruncat de la înălţime spre a sugera sinuciderea sau căderea accidentală.

15. Leziuni traumatice ale şoferului, ale pasagerilor şi mecanismul de producere al acestor

leziuni.

În general, ocupanţii pot suferi 2 mecanisme lezionale:

a) prin şoc direct (proiectare sau ejectare): în acest mecanism părţile moi se comportă diferit

în funcţie de regiunea topografică, astfel, coapsele, gambele, genunchii, părţile moi sunt mai

afectate decât scheletul şi invers la umăr şi antebraţe: părţile osoase sunt mai grav lezate

decât părţile moi.

13

b) prin forţe cinetice şi vibratorii create, apare mecanismul lezional specific traumatologiei

rutiere, ca urmare a acceleraţiei bruşte, care modifică greutatea dinamică a organelor şi

poziţia lor anatomică.

Astfel, deflectarea cervicală cu hiperextensie bruscă duce la contuzia

medulară. În fracturile de coloană vertebrală, prin deplasarea fragmentelor osoase are loc

strivirea şi secţionarea măduvei spinării. Aorta se rupe prin intermediul sternului ce loveşte

„cu efect de lopată”.

În funcţie de locul pe care îl ocupă în maşină, pasagerii prezintă o serie de leziuni

traumatice.

Astfel, şoferul prezintă leziuni prin impactul cu volanul, localizate la nivelul sternului,

coastelor şi la viscerele adăpostite de cutia toracică. La nivelul membrelor inferioare, apar

frecvent fracturi, localizate fie la gambă, genunchi sau plante. Dacă volanul este telescopic,

şoferul este proiectat înainte lovindu-se cu capul de parbriz sau de stâlpul lateral stâng,

rezultând fracturi de piramidă nazală, de mandibulă şi dento – alveolare.

Pasagerul de lângă şofer prezintă în majoritatea cazurilor, cele mai grave leziuni. În

impactul frontal, datorită inerţiei el este proiectat înainte. Capul se loveşte de părţile

proeminente din interiorul vehiculului şi apar fracturi ale craniului, mandibulei, ale arcadei

temporo – zigomatice şi ale oaselor frontale. De asemenea, în situaţia în care nu există

tetieră, există posibilitatea apariţiei fracturilor la nivelul coloanei cervicale cu moarte rapidă

sau paralizii.

Pasagerii din spate sunt proiectaţi brusc pe spătarul scaunelor din faţă. Datorită

capitonajului forţa loviturii este absorbită, ceea ce face ca leziunile să fie mai puţin grave.

Cele mai frecvente leziuni sunt: entorse, întinderi ligamentare, fracturile membrelor

inferioare.

16. Acţiunea proiectilului asupra corpului uman.

În general, asupra corpului uman glonţul are 4 acţiuni:

- de penetrare, ce formează un orificiu de intrare rotund sau ovalar cu pierdere de

substanţă;

- de înfundare, apare când viteza proiectilului este mică; glonţul despică ţesutul ca o pană,

formând un orificiu de intrare în formă de fantă;

- contuzivă, apare când forţa vie este foarte mică şi glonţul poate acţiona ca un obiect tare,

producând o echimoză sau excoriaţie;

- de rupere, apare când tragerea se face de aproape.

14

În cazul tragerilor de aproape, când se vizează un organ cavitar ce conţine materie bogată în

apă (stomac plin, creier), apare explozia organului respectiv, datorită faptului că presiunea

exercitată pe o suprafaţă lichidă se răspândeşte uniform pe întreaga suprafaţă lichidă.

17. Studiul orificiului de intrare.

Orificiul de intrare este mai mic decât calibrul proiectilului datorită faptului că pielea

are un grad de elasticitate determinat de fibrele de elastină. În plus, tegumentul se retractă

în momentul în care este agresionat. Orificiu poate fi egal ca dimensiune cu calibrul glonţului

când pielea este situată aproape de os, cum se întâmplă la craniu, unde capacitatea elastică

a tegumentului este micşorată.

Orificiul de intrare este mai mare decât calibrul glonţului în tragerile de aproape sau

cu ţeava lipită, când acţiunea destructivă a proiectilului este asociată cu acţiunea gazelor.

În mod obişnuit în tragerile de departe orificiul de intrare este rotund; el poate fi oval

atunci când glonţul nu pătrunde perpendicular, ci sub un unghi oarecare, sau datorită

elasticităţii pielii. Orificiul de intrare mai poate fi neregulat în tragerile de aproape când

intervine forţa gazelor, sau atunci când vârful glonţului este bont sau rotund.

Cu cât forţa vie a glonţului este mai mare, în tragerile de departe, cu atât marginile

orificiului vor fi mai netede. La nivelul orificiului de intrare a proiectilului se observă o serie

de modificări care au mare importanţă medico-legală. Aceste modificări apar în mod

constant indiferent de distanţa de la care s-a tras şi se datoresc acţiunii factorilor primari ai

împuşcării (proiectil).

1.Guleraşul de excoriaţie este o mică lipsă de substanţă la nivelul buzei orificiului de

intrare. Explicaţia producerii acestei excoriaţii este următoarea : epidermul este mai puţin

elastic decât corionul, acesta se rupe primul în contact cu proiectilul şi se detaşează în jurul

plăgii, pe o distanţă de 1-2 mm de marginile orificiului. La omul viu guleraşul de excoriaţie

sau de eroziune are o culoare roşie; la cadavru, fiind vorba de o lipsă de substanţă se

pergamentează.

2.Guleraşul de ştergere (mânjire) se datorează ştergerii glonţului de marginile

orificiului, determinând încărcarea acestor margini cu particule de pulbere nearse, unsoare,

fum (elemente ce se găsesc pe cămaşa glonţului).

3. Inelul de metalizare se datorează şi el ştergerii glonţului de marginile

orificiului de intrare, aici depunându-se mici particule metalice antrenate pe glonţ în urma

frecării acestuia de ţeavă.

15

Atunci când distanţa de la care s-a tras este mai mică de 60 cm - 1 m (după tipul de

armă) în jurul orificiului de intrare apar pe lângă modificările amintite mai sus, o serie de

modificări noi, datorită factorilor suplimentari sau secundari.

Acestea sunt:

1. Tatuajul care se datorează depunerii pe piele în jurul orificiului de intrare, a

pulberilor nearse ce determină o serie de incrustaţii negricioase dispuse pe o suprafaţă cu

atât mai mare cu cât gura ţevii este mai departe de corp.

2. Manşonul de fum se datorează funinginii.

3. Arsurile datorită acţiunii flăcării.

4. Aspectul neregulat al marginilor orificiului de intrare, care este urmarea acţiunii

gazelor.

18. Clasificarea asfixiilor mecanice.

ASFIXIE - stare patologică organismului determinată de lipsa oxigenului, totală sau

parţială, la nivelul celulelor organismului.

Clasificare:

a) anoxii de aport – cantitatea care ajunge la plămâni este insuficientă sau absentă; aceste

anoxii pot fi provocate de cauze:

- neviolente (patologice) – pneumonii, BP, tumori laringiene, deci diverse boli care împiedică

buna desfăşurare a ventilaţiei.

- violente (asfixii) – care au ca mecanism scăderea/absenţa concentraţiei de O2 din aerul

inspirat ( înlocuit cu altceva decât O2, de exemplu CO2) sau imposibilitatea efectuării

inspiraţiei, din diferite cauze: astuparea orificiilor respiratorii, comprimarea externă a căilor

respiratorii superioare, obturarea căilor respiratorii (înecul), împiedicarea dinamicii

respiratorii, aşa cum apare în cazul compresiunii toraco – abdominale sau pneumotoraxului

traumatic sau în cazul electrocuţiei.

b) anoxii de transport – în această situaţie sângele nu-şi poate îndeplini funcţia de

transportor a O2; aceste anoxii pot fi:

- anoxii stagnante – apare atunci când sângele circulă cu viteză foarte redusă, datorită unei

disfuncţii cardio-vasculare. Cauză neviolentă.

- anoxii anemice – care apar în toate tipurile de anemii. Pot fi violente ( hemoragii masive)

sau neviolente (boli ale sângelui).

c) anoxii de utilizare – se caracterizează prin imposibilitatea celulelor de a folosi în

metabolismul celular O2-ul din sânge. aceste anoxii pot fi de cauză violentă ( intoxicaţia cu

16

HCN, barbiturice, morfine, sau în hipotermie când se produce reducerea metabolismului )

sau cauză neviolentă ( alcaloze şi acidoze).

19. Asfixii mecanice produse prin comprimarea gâtului.

1. SPÂNZURAREA : asfixie mecanică produsă prin comprimarea gâtului cu ajutorul unui laţ,

acţionat de greutatea propriului corp.

Spânzurarea, în funcţie de poziţia corpului faţă de sol, de poziţia nodului, poate fi:

- completă , când corpul nu are contact cu solul;

- incompletă, când corpul, prin diferitele părţi ale lui, are contact cu solul;

- tipică, când nodul este situat la ceafă;

- atipică, când nodul este situat în oricare altă parte a gâtului.

2. ŞTRANGULAREA - Este o formă de asfixie mecanică care se realizează prin compresiunea

gâtului cu ajutorul unui laţ ce se strânge progresiv, acţionat de o formă din afară.

Tanatogeneza poate fi explicată prin aceleaşi mecanisme descrise la spânzurare, cu

menţiunea că mecanismul neuroreflex nu este implicat în producerea decesului.

3. SUGRUMAREA - este o formă de asfixie mecanică ce se realizează prin comprimarea

gâtului cu ajutorul mâinilor.

Comprimarea se poate realiza prin aplicarea directă a mânii pe tegumentul victimei

sau prin intermediul unor obiecte moi. Destul de frecvent sugrumarea este precedată de o

acţiune prin care făptuitorul urmăreşte să provoace victimei alterarea stării de conştienţă.

Sugrumarea poate fi produsă cu ajutorul unei singure mâini sau cu ambele, având

direcţie dinspre anterior spre posterior sau invers. .

Tanatogeneza poate fi explicată prin apariţia mecanismului neuroreflex şi a celui

hemodinamic, mai rar cel mecanic de comprimare a căilor respiratorii superioare.

20. Înecul

Formă de asfixie mecanică ce se realizează prin obstrucţia căilor respiratorii-

alveolelor pulmonare cu lichide ce înlocuiesc aerul respirat.

Tanatogeneza în înec (submersie) se realizează prin următoarele mecanisme:

- mecanismul mecanic – anoxic , determinat de lichidele care blochează CRS

- mecanismul neuro - reflex, exprimat prin spasmul laringian, care poate apare în mod reflex

la contactul apei cu faringo – laringele sau prin mecanismul de hidrocuţie sau sincopa termo

17

– diferenţială sau reflexul de plonjon ce poate apărea la contactul brusc al corpului încins cu

apa rece.

- mecanismul hemodinamic, diferit în funcţie de tipul apei în care se produce submersia:

Fazele înecului:

- faza preasfixică sau de apnee voluntară , are loc oprirea reflexă a respiraţiei, care durează

până când concentraţia de CO2 din sânge creşte suficient de mult pentru a declanşa automat

mişcările respiratorii. Apa pătrunsă pe căile respiratorii declanşează reflexul de apărare, de

încercare de eliminare a lichidului, manifestat prin dispneea expiratorie.

- faza convulsivă se caracterizează prin pierderea stării de conştienţă (aproximativ 1 minut) şi

apariţia convulsiilor.

- faza de comă, cu respiraţii ample, terminale, acum se înghite şi se aspiră apă, şi instalarea

progresivă a asfixiei.

Datorită contactului prelungit cu apa, pe corpul victimei apar modificări specifice:

- pielea de găină, apare după aproximativ 3 – 4 ore de la înec şi este consecinţa contracţiei

mm. erectori ai firului de păr.

- Macerarea pielii, care constă în albirea, întărirea, încreţirea şi detaşarea tegumentului,

iniţial palmo – plantar, apoi generalizat.

- Mănuşa morţii (epiderm şi unghii) , la aproximativ 30 de zile.

- Căderea părului, începe în aproximativ 10 zile şi devine manifestă la 20 zile.

- Adipoceara debutează după detaşarea epidermului, în urma reacţiei ţesutului adipos cu

sărurile din apă: vara apare după aproximativ 1 – 2 luni iar iarna după 2 – 3 luni.

- Putrefacţia începe în aproximativ 48 ore.

Din punct de vedere anatomo-patologic, în înecare se constată o serie de aspecte

caracteristice care atestă faptul că decesul s-a produs prin acest mecanism. Apare astfel,

creşterea fluidităţii sângelui (în înecul în apă dulce), prezenţa la nivelul gurii şi nasului a

„ciupercii înecatului” (fig. 25), produsă prin frecarea amestecului de apă cu aer de peretele

CRS.

De asemenea apare şi emfizemul hidro - aeric, când plămânii apar voluminoşi, grei, iar pe

seroasa pleurală apar peteşii Paltauf mari, albăstrui, produse prin rupturi ale pereţilor

alveolari şi capilari.

21. Leziunile şi moartea produse prin acţiunea temperaturilor înalte.

18

Organismul uman este mult mai puţin adaptat la temperaturile înalte decât cele

scăzute şi reacţionează mult mai zgomotos la aceste temperaturi.

În privinţa modificărilor locale, leziunile apărute poartă numele de arsuri când sunt produse

prin flacără, metale încălzite, gaze fierbinţi sau raze solare şi opăriri când sunt produse prin

lichide fierbinţi sau aburi.

Arsura de gradul I – se caracterizează prin hiperemie, tumefiere şi durere locală. După un

timp, roşeaţa şi tumefierea dispare, persistă un timp o culoare roşie

închisă, apoi urmează descuamarea epidermului

Arsura de gradul II – se caracterizează prin inflamaţie cu apariţia de bule (flictene) cu lichid

transparent, rareori tulbure.

Arsura de gradul III – se caracterizează prin necroză tisulară ce constituie un teren favorabil

pentru apariţia infecţiilor. Vindecarea se face prin apariţia de cicatrici retractile, dureroase,

cu limitarea mişcărilor dacă sunt localizate la nivelul plicilor.

Arsura de gradul IV – se caracterizează prin apariţia carbonizărilor. Acest grad de arsura

apare doar la cadavru.

Moartea prin arsuri se poate produce fie rapid datorită şocului iniţiat de excitarea

intensă a terminaţiilor senzitive din piele, fie, mai târziu, datorită şocului postcombustional.

Arsurile se pot complica cu infecţii locale sau generale.

Dintre complicaţiile cele mai frecvente amintim bronhopneumonia şi nefrita, complicaţii care

pot determina şi ele moartea.

22. Leziunile şi moartea produse prin acţiunea temperaturilor scăzute.

Moartea prin temperaturi scăzute este în general accidentală, dar condiţiile suspecte

în care se găsesc cadavrele precum şi lipsa de leziuni caracteristice impun o anchetă şi o

expertiză medico – legală amănunţită. Acţiunea locală a frigului se caracterizează prin

apariţia de leziuni traumatice numite degerături, care prezintă 4 grade:

- gradul I - se caracterizează prin apariţia de tulburări circulatorii, care se traduc prin

vasoconstricţie, pielea devenind palidă, sângele se acumulează în viscere, dar rapid după

aceea apare vasodilataţia paralitică care dă o culoare albăstruie pielii. Concomitent apare o

durere puternică şi sensibilitatea pielii dispare.

- gradul II - se caracterizează prin inflamaţie, flictene pline cu exudat sanguinolent

inflamator. Flictenele se sparg uşor, lăsând la vedere ulceraţii greu vindecabile.

- gradul III - se caracterizează prin necroza pielii şi ţesutului subcutanat.

19

- gradul IV - necroza se întinde în profunzime, până la oase, complicată frecvent cu infecţii

secundare.

Diagnosticul pozitiv de moarte prin frig se pune având în vedere următorii parametri:

- aspectul roşu deschis al lividităţilor;

- sânge roz deschis şi lichid în cord;

- sufuziuni sanguine pe mucoasa gastrică;

- examenul toxicologic pentru stabilirea alcoolemiei;

- excluderea morţii subite sau morţii violente.

23. Leziunile şi moartea produse prin acţiunea curentului electric.

Electricitatea poate fi industrială şi atmosferică.

Electricitatea atmosferică: - trăsnetul este o descărcare electrică între 2 nori cu sarcini

opuse sau între nor şi pământ. El are o forţă mecanică şi una termică. Cantitatea de

electricitate este foarte mare.

Pe piele trăsnetul lasă urme sub formă de arsuri superficiale, de obicei de gradul I şi II,

numite figuri de trăsnet (fulguride sau arborizaţii), având formă de ramificaţii, care însă

pălesc rapid după moarte (cam 24 ore) şi dispar. La cei rămaşi în viaţă aceste figurine

persistă câteva zile.

Pentru expertiză este importantă examenul hainelor şi a celorlalte obiecte de pe corp.

Îmbrăcămintea poate fi ruptă, arsă, dar caracteristice sunt găurile de pe talpa încălţămintei.

Stabilirea morţii prin trăsnet se face prin coroborarea datelor examenul extern cu

circumstanţele în care a fost găsit: pe câmp, după furtună, în preajma unor pomi carbonizaţi.

Electricitatea industrială: - acţiunea curentului electric este condiţionată de o serie de

factori:

- tensiunea (voltajul) – are importanţă deoarece curenţii ce depăşesc 350 – 400 V sunt

mortali; curenţii de 1000 V nu produc moartea întotdeauna dacă nu are o intensitate

suficientă.

- intensitatea (amperajul) – măsoară cantitatea de electricitate ce pătrunde în organism. Un

curent electric cu o intensitate mai mare de 80 – 100 mAS este considerat periculos;

- rezistenţa organismului;

- frecvenţa curentului;

- durata de acţiune;

- suprafaţa şi intensitatea contactului;

20

- traiectul curentului – în organism curentul alege traseu format din ţesuturile care au

rezistenţa cea mai mică. Acţiunea este mai periculoasă atunci când interesează inima sau

sistemul nervos.

Tanatogeneza prezintă 3 mecanisme:

- trecerea curentului prin cord produce fibrilaţie ventriculară;

- trecerea curentului prin torace şi abdomen determină paralizia respiratorie prin

contractură tetanică a muşchilor intercostali şi diafragm;

- trecerea curentului electric prin cap şi gât determină paralizia centrilor cardiac şi

respirator.

Semnele externe sau interne ale electrotraumatismelor sunt reprezentate de următoarele

leziuni:

- marca electrică – apare sub forma unei depresiuni a pielii, albe cenuşie sau

galbenă, rotundă sau ovalară. Este dură şi apare în general la curenţi de mică intensitate;

- arsura electrică – este localizată şi cu întindere mică; nu există hemoragii şi se

observă toate gradele arsurilor, inclusiv carbonizarea şi topirea oaselor. Flictenele sunt bine

delimitate şi fără reacţie inflamatorie în jur;

- metalizarea pielii – constă în impregnarea pielii la locul de contact cu particule de

metal din conducătorul electric;

- edemul electrogen – apare la locul de contact sau distanţă;

- necroze cutanate sau subcutanate.

24. Boala de cheson.

Boala de cheson cunoscută şi sub numele de „embolia de ridicare/ascensionare”, sau

boala de decompresiune, ce poate apărea atunci când scufundătorul se ridică brusc la

suprafaţa apei, datorită faptului că, pe măsură ce scade presiunea, azotul revine din starea

lichidă în cea gazoasă urmând a fi eliminat pe cale respiratorie; dacă ascensionarea este prea

rapidă, depăşindu-se capacitatea de epurare a plămânului, azotul nu mai poate fi îndepărtat

în totalitate şi va determina embolia gazoasă, care atunci când interesează creierul, inima,

plămânii, apare decesul.

Manifestările apar,la scurt timp de la ieşirea din apă şi constau în: prurit, emfizem

subcutanat, modificări de culoare tegumentară (piele marmorată, uneori cu echimoze),

dureri articulare sau dentare, stare de epuizare fizică, diverse tulburări neurologice.

Emboliile gazoase cu azot pot fi evitate prin ascensionare lentă, în trepte.

21

25. Toxic, toxicitate, intoxicaţie. – definiţie

Expertiza toxicologică înregistrează succesiunea fenomenelor toxice în corpul

omenesc, studiază şi ia în considerare diferitele metode de cercetare şi determinare a

toxicelor.

Toxicul reprezintă orice substanţă care, introdusă în organism în cantităţi relativ

reduse, provoacă alterări funcţionale sau lezionale , determinând o stare patologică numită

intoxicaţie.

Toxicitatea reprezintă ansamblul modificărilor fizico – patologice care rezultă din

interacţiunea dintre toxic şi mediu. Deci toxicitatea este condiţionată atât de proprietăţile

toxicului cât şi de reactivitatea organismului. Toxicul intervine în această interacţiune prin

structura chimică, prin proprietăţi fizico – chimice, prin viteză şi calea de pătrundere.

Reactivitatea organismului este condiţionată de specie, vârstă, sex, terenul patologic care

are o mare importanţă, şi greutatea corporală.

Asadar, intoxicatia este o stare patologica determinata de introducerea in organism a

unor substante care altereaza functional sau lezional corpul.

26. Toxice methemoglobinizante.

Sunt substanţe care provoacă fie o oxidare directă (cloraţi, permanganatul, cromatul,

fericianura), fie substanţe reducătoare (derivaţi aminaţi, nitriţi, nitroderivaţi, anilina).

Caracteristic intoxicaţiei cu substanţe methemoglobinizante este oxidarea ireversibila

a Fe2+ (bivalent) in Fe3+ (trivalent) cu formare de MetHb (methemoglobină). Specific acestei

intoxicaţii este coloraţia cafenie – roşcată a sângelui şi uneori a lividităţilor cadaverice.

Apar frecvent in industria alimentară, abatoare, unde nitriţii sunt folosiţi frecvent pentru a

induce o culoare roz a cărnurilor şi mezelurilor, sau accidentală prin confuzia cu sarea.

Este o asfixie de transport.

Tratamentul constă în spălături gastrice, O2 sub presiune. În cazuri grave se practică

perfuzarea în doze mici de nitrit de sodiu sau albastru de metil.

27. Intoxicaţia cu monoxid de carbon.

Este un gaz incolor, indoor, foarte difuzabil. Apare intr-o atmosferă cu un conţinut

insuficient de oxigen: sobe cu tiraj insuficient, gaze de eşapament.

Mecanismul tanatogenerator : CO pătruns în organism pe cale respiratorie,ajunge în

sânge prin intermediul membranei alveolo – capilare, se fixează pe Hb din eritrocit., formând

CoHb (carboxihemoglobină) care nu permite transportul oxigenului în sânge, deci apare o

22

asfixie mecanica de transport. Simptomele clinice variază în funcţie de concentraţia de CO,

ele mergând de la cefalee, astenie musculară, greţuri, vărsături până la comă, convulsii şi

moarte.

La necropsie se vor constata lividităţi cadaverice roşii aprinse, sângele şi organele de

asemenea roşii datorită conţinutului ridicat de carboxihemoglobină. Mai apar mici sufuziuni

ale mucoasei digestive, subpleural, în muşchiul cardiac şi în creier.

In sânge se găseşte CoHb care este principala reacţie vitală în cadrul intoxicaţiilor cu CO.

Moartea se produce prin inhibiţia centrilor cardio-respiratorii sau asfixie mecanică.

28. Intoxicaţia cu alcool etilic.

Una dintre cele mai frecvente intoxicaţii acute, având numeroase implicaţii în

medicina legală ca urmare a actelor agresive, antisociale, accidentelor şi morţilor violente ce

survin în cursul intoxicaţiei.

Pătrunderea în organism se face pe cale digestivă (cel mai frecvent) sau respiratorie

(vapori de alcool). Etanolul se absoarbe 20% in stomac, restul de 80% in porţiunea iniţială a

intestinului subţire (duoden). Daca stomacul este plin, absorbţia este mai lenta, alcoolemia

maxima fiind atinsă la 2 ore, iar pe stomacul gol alcoolemia maximă este atinsă la 30 – 60

minute.

29. Intoxicaţia cu acid cianhidric.

HCN este un lichid incolor, volatil, cu miros caracteristic de migdale amare. Este

folosit ca insecticid si rodenticid.

Sărurile de HCN pot fi simple ca cianura de K sau Na, şi complexe ca fericianura de K.

Săruri de HCN se găsesc şi în sâmburii de migdale amare, sâmburi de cireşe sau piersici, care

sub acţiunea HCL din stomac pot elibera HCN producând intoxicaţii.

Toxicul acţionează asupra enzimelor din lanţul respirator celular iar moartea se

produce prin paralizia bulbara la câteva zeci de secunde de la intoxicaţie.

La necropsie lividităţile sunt de culoare roşie, rigiditatea este intensă şi precoce iar

conţinutul gastric are miros de migdale amare (caracteristic acestui tip de intoxicaţie).

30. Clasificarea peştilor toxici.

a) peştii ichtiohemotoxici : anghile, murene, care conţin o toxina in sânge ce acţionează pe

hematiile victimei. Se găsesc în lacul Razelm, Babadag;

23

b) peştii ichtiotoxici: somon, ştiuca, lin, crăpcean, la care toxina este localizata in gonade,

ouă, in timp ce carnea este comestibilă;

c) peştii ichtiosarcotoxici: care conţin in carnea , pielea si viscerele lor o substanţă deosebit

de toxică. Exemple de asemenea peşti: ton, macrou, care pot determina diferite forme de

intoxicaţii.

Aceste fenomene apar in situaţia in care imediat după pescuire, pestele nu este

refrigerat si bine preparat termic cu ocazia consumului. Ţinuţi la temperatura mediului

ambient, pe suprafaţa lor vor apărea germeni care produc toxine cat si mari cantităţi de

histamine. Alte vieţuitoare marine toxice prin consum sunt reprezentate de moluşte ( stridii,

scoici) care sunt toxice in perioada mai –octombrie. In aceasta perioada, stochează toxinele

organismelor unicelulare pe care le consuma, fără a fie ele însele afectate. Consumul lor de

către om in aceasta perioada poate produce decesul. Doza minima letala este 1 stridie.

31. Intoxicaţia cu ciuperci.

Cele mai importante sunt amanitele si halvella. Intoxicaţiile sunt accidentale si se

produc cel mai frecvent prin confundarea acestora cu ciupercile comestibile. Cea mai toxică

este amanita faloides care are o toxicitate ce rămâne nealterată si după fierbere.

Dintre manifestările intoxicaţiei amintim:

- sindromul faloidian dat de ciuperca amanita faloides, denumita pălăria şarpelui. Se

caracterizează prin tulburări digestive violente cu colici, sete puternica, astenie si ameţeli.

Evoluţia poate dura 3 – 8 zile. Spre sfârşit apare oliguria, convulsii, icter si tulburări

respiratorii grave,

- sindromul muscarinic dat de ciuperca amanita muscaria. După 1-2 ore de la ingestie, apar

arsuri stomacale, tulburări digestive, transpiraţie, mioză.

Aspecte anatomo-patologice comune tuturor intoxicaţiilor cu ciuperci sunt: rigiditate

cadaverică tardivă şi slabă, leziuni inflamatorii şi ulceraţii pe mucoasa gastrică şi leziune

hepatice ireversibile.

32. Expertiza medico-legală în pruncucidere in pruncucidere vizează următoarele etape:

- examenul cadavrului nou – născutului;

- examenul femei suspectate de pruncucidere;

- examenul locului faptei.

a) Examenul cadavrului nou – născutului trebuie să stabilească următoarele aspecte:

24

1. starea de nou – născut se stabileşte prin cercetarea anumitor particularităţi

morfologice ale acestuia şi anume: lungimea (49 – 55 la fetiţe şi 50 - 54 la băieţei), greutatea

( 2900 – 3200 g. fetiţe şi 3000 – 3500 g. băieţeii), cordonul ombilical între 50 – 60 cm,

turgescent şi lucios,urme de sânge şi grăsime pe corp, testiculele coborâte în scrot, în

intestinul terminal se găseşte meconiu.

2. vârsta intrauterină se poate calcula în funcţie de lungimea fătului când se

foloseşte formula Dervieux, lungimea x 5.6 = vârsta în zile sau formula Haase, când lungimea

este peste 25 cm se împarte la 5, iar când este sub 25 cm se extrage rădăcina pătrată,

obţinându-se vârsta în luni lunare ( luna lunară are 4 săptămâni sau 28 zile).

3. viabilitatea fătului reprezintă capacitatea fătului de a se adapta la condiţiile

extrauterine şi posibilitatea de a trăi autonom în condiţiile noi de mediu. Se consideră că un

făt este viabil numai dacă a depăşit 38 cm. lungime şi 1500 g greutate. Alături de aceşti

parametri, viabilitatea este condiţionată de malformaţiile congenitale incompatibile cu viaţa,

afecţiuni pulmonare contractate intrauterin sau aspirat amniotic masiv în timpul naşterii.

4. dovezi de instalare a vieţii extrauterine – dovedirea faptului că fătul s-a născut

viu este elementul cheie în acest tip de expertiză. Criteriul cel mai important de stabilire a

acestor dovezi este respiraţia pulmonară, cu modificările macro şi microscopice

caracteristice pulmonului. Dacă fătul a respirat, plămânul este expansionat, umple cavităţile

toracice, are culoare roz. La palpare consistenţa este elastică. Examinarea trebuie

completată cu docimazia hidrostatică. Într-un vas cu apă se scufundă întreaga piesă buco –

cervico – toracică. Dacă piesa pluteşte, înseamnă că fătul s-a născut viu. În etapa următoare

a docimaziei, se recoltează fragmente mici de pulmon, din fiecare pulmon câte 4 fragmente,

care la rândul lor se scufundă într-un vas cu apă. Fragmentele vor pluti sau vor cădea la

fundul vasului. În raport cu aceste aspecte se poate vorbi de plămân respirat sau nerespirat.

5. durata vieţii extrauterine este un element important în încadrarea juridică a

faptei (pruncucidere sau omucidere). Aspectul fătului imediat după naştere se recunoaşte

după modificările tegumentelor. Aspectul cordonului trece prin diferite etape, imediat după

naştere este gelatinos şi turgescent. După 24 ore apare o linie de demarcaţie la locul de

implantare al cordonului. Mumificarea cordonului se face la 7 zile de la naştere, rămânând

bontul ombilical.

6. aprecierea îngrijirilor acordate după naştere – nou – născutul, imediat după

naştere are nevoie de îngrijiri speciale. La necropsie se examinează cu atenţie tegumentele

pentru a constata dacă fătul a fost spălat, cordonul ombilical secţionat şi ligaturat sau rupt,

25

dacă orificiile şi căile respiratorii au fost dezobstruate. Lipsa alimentelor în stomac dovedesc

omisiunea mamei de a alimenta copilul.

7. cauza morţii fătului se poate produce în toate etapele naşterii. Moartea

intrauterină poate fi determinată de afecţiuni genetice ale fătului, afecţiuni ale mamei sau

placentei. În timpul naşterii decesul fătului se poate produce având drept cauze obstetricale,

cea mai frecventă cauză. Leziunile pot apărea în momentul traversării filierei pelvigenitale

sau prin manevre obstetricale, expulzie precipitată. După naştere decesul poate fi patologic

sau violent. Cauzele patologice sunt malformaţii congenitale incompatibile cu viaţa, boli

hematologice, pneumonia intrauterină, aspirat masiv amniotic. Cauzele violente sunt

multiple: asfixii mecanice, traumatisme cranio – cerebrale, refrigeraţia,etc. Altă cauză este

decesul prin omisiune; mama „uită” să – şi alimenteze nou – născutul.

b) Examenul mamei constă în stabilirea semnelor de naştere recentă, examenul psihic şi

psihologic. Starea de tulburare determinată de naştere se poate stabili cu atât mai exact cu

cât acest examen se face mai aproape de momentul naşterii. Comportamentul femeii va

putea fi apreciat prin cercetarea cu atenţie a antecedentelor patologice, evoluţia sarcinii,

constituţiei somato – psihice, condiţiile în care a avut loc naşterea.

c) Examenul locului unde s-a produs naşterea – în locul respectiv se vor găsi placenta, urme

de sânge, diferite obiecte utilizate la naştere (rufe, cârpe), necesare identificării.

33. Expertiza medico-legală în cazul violului.

EML a violului cuprinde 2 probleme importante: probarea raportului sexual şi

probarea lipsei de consimţământ.

Probarea raportului sexual : se face în mod diferit, după cum femeia a fost sau nu virgină în

momentul comiterii faptei. Dacă femeia a fost virgină, la examenul ginecologic se poate

observa prezenţa rupturii himenului. Acest diagnostic este posibil într-un interval de 7 – 10

zile de la producerea violului; în acest interval de timp, în special în primele 3 – 5 zile,

marginile himenului sunt roşii sângerânde, infiltrate tumefiate neregulate, dureroase la

examinare şi câteodată supurate.

După acest interval de timp, aceste semne dispar şi începe procesul de vindecare a

rupturilor himenale, cu formarea de ţesut cicatriceal alb. În această situaţie medicul legist

etichetează ruptura ca fiind veche, mai mult de 10 zile, nemaiputându-se proba realitatea

unui raport sexual recent.

26

Probarea lipsei de consimţământ se realizează prin evidenţierea leziunilor traumatice la

nivelul feţelor interne ale coapselor (echimoze, excoriaţii), pe gât , în jurul gurii, pe

membrele superioare, torace sau regiunea fesieră.

Violul se poate produce şi abuzând de imposibilitatea victimei de a se apăra. Această

împrejurare se întâlneşte când victima este în convalescenţă după o boală gravă, este în

vârstă sau minoră, în cazul paraliziei sau prin inducerea unei stări de inconştienţă prin

administrarea de medicamente care induc somnul.

Alte împrejurări care pot duce la comiterea infracţiunii de viol sunt create de

influenţele psihice exercitate asupra victimei care îşi dă consimţământul în mod silit. Această

categorie de situaţii care pot favoriza săvârşirea unui viol nu intră în competenţa expertului

medico – legal, ele trebuie probate de organele judiciare, medicului revenindu-i sarcina de a

constata şi a proba raportul sexual.

34. Expertiza medico-legală a filiaţiei.

Recunoaşterea paternităţii se face pe 2 căi:

- la oficiul de stare civilă.

- prin sentinţă judecătorească.

În cazul în care se ajunge la proces, prim probă pentru stabilirea paternităţii este

expertiza serologică, bazată pe studiul şi corelarea genelor moştenite de copil de la părinţi, în

cadrul sistemelor grupelor sanguine.

Acest mod de expertiză poate exclude paternitatea unui bărbat faţă de un anumit

copil, dar niciodată nu o poate afirma. Cu cât nr. de expertize este mai mare cu atât şansele

de a stabili paternitatea este mai mare..

În urma investigaţiilor serologice se poate ajunge la una din următoarele formule:

- paternitatea bărbatului Y faţă de X se exclude,

- paternitatea nu se exclude. Formula respectivă spune că „ poate fi tată pârâtul sau orice alt

bărbat” al cărui mozaic antigenic se încadrează în complexul serologic compatibil filiaţiei.

Situaţiile în care se cere expertiza filiaţiei sunt:

- cercetarea filiaţiei copilului născut în afara căsătoriei,

- cercetarea filiaţiei copilului născut în timpul căsătoriei, dar tăgăduit de soţ,

- cercetarea maternităţii în schimburile de copii.

27

În expertiza medico – legală a filiaţiei se utilizează numeroase sisteme de factori, dar

aceste sisteme trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- să fie stabil pe tot parcursul vieţii,

- să fie prezent la naştere,

- să se transmită după legi stabile şi bine stabilite.

Aceste sisteme utilizate în identificarea filiaţiei sunt:

- sisteme eritrocitare, la care antigenele se găsesc pe eritrocite,

- sisteme serice, caracterele se găsesc în serul sanguin,

- sisteme enzimatice, acestea au la bază polimorfismul enzimelor eritrocitare,

- sisteme limfocitare, specificaţiile se găsesc pe limfocite.

- alte sisteme: secretor - nesecretor, gustător - negustător.

35. Regimul juridic în alcoolism.

În general, în expertize întâlnim aspecte ale etilismului acut şi cronic:

Etilismul acut

a) beţia acută voluntară – cel mai frecvent episod, consecinţa ingestiei voluntare de băuturi

alcoolice, pe care persoanele o fac cu bună ştiinţă, cunoscând faptul că ingestia peste

anumite limite poate provoca o serie de tulburări urmate de acte antisociale, mai ales când

cantitatea ingerată depăşeşte valori peste 2 – 2,50/00.

La unele persoane întâlnim forme cu episoade de amnezie şi agitaţie, mai ales la cele care

consumă cantităţi mari, timp îndelungat şi schimbă felul băuturii. Persoanele care săvârşesc

fapte antisociale în asemenea stări sunt pedepsite de lege, fiind considerate responsabile;

b) intoxicaţia accidentală – este o formă rar întâlnită, mai ales la copii. La adulţi, beţia

accidentală se poate ivi ca accident de muncă la persoane care lucrează uneori cu vapori de

alcool (în mediu), dar aceştia, fiind iritaţi pentru căile respiratorii , constituie un factor

alarmant şi ca atare favorizează luarea măsurilor de prevenire prin părăsirea atmosferei

încărcate cu asemenea vapori;

c) beţia intenţionată – este o formă a beţiei acute voluntare; ea presupune o acţiune de

premeditare, deoarece unele persoane, înainte de a trece la săvârşirea faptelor, consumă

alcool în scopul de a trece de faza de reţinere şi control, de a căpăta curaj şi a realiza cele

propuse. Persoanele care săvârşesc fapte antisociale în asemenea condiţii răspund în faţa

legii, iar dacă dovedeşte că în mod intenţionat au recurs la consumul de alcool, acesta

constituie un element agravant;

d) beţia patologică – este o formă a beţiei acute voluntare la persoanele cu stări

posttraumatism cranio – cerebral sau meningoencefalite, epilepsie, care dau răspunsuri

28

paradoxale la consumul unor cantităţi mici de alcool, printr-o agitaţie psihomotorie,

anestezie, amnezie şi somn prelungit.

Persoanele în această stare dispun de o forţă extraordinară, săvârşesc fapte antisociale

grave, crime, omoruri, etc., şi nu au consecinţa faptelor comise. Persoanele în această

situaţie sunt considerate iresponsabile şi trebuie multă atenţie la stabilirea diagnosticului

corect, unii infractori încercând să simuleze.

Cu prilejul expertizei, mai ales instanţa trebuie să interzică acestor persoane consumul de

alcool, cunoscându-se faptul că alcoolismul le provoacă asemenea stări, sunt pasibili de

pedeapsa dacă abuzează în continuare de băuturi alcoolice. Nu este indicată măsura

internării obligatorii conform art. 110 c.p.

Formele cronice ale etilismului cronic

a) etilismul cronic – se caracterizează prin ingestia cotidiană a unor cantităţi de băuturi

alcoolice de către persoane ce simt nevoia aproape permanentă de a se afla în asemenea

stări. În general, asemenea persoane recurg mai rar la fapte antisociale, sunt considerate

responsabile, iar cu timpul rezistenţa lor scade din ce în ce mai mult încât manifestă o serie

tulburări la doze mici. O parte din aceste cazuri pot evolua către psihoza etilică;

b) dipsomania – este tot o formă a etilismului cronic şi constă în necesitatea periodică de a

consuma băuturi alcoolice (la intervale de săptămâni sau luni – între acestea existând un

interval de abstinenţă). Persoana devine irascibilă, fără capacitatea de a lucra şi nevoia de

toxic devine imperioasă, încât poate săvârşi furturi în scopul procurării toxicului sau banilor

necesari; unii consumă alcool metilic, medicinal, etc. Episodul poate dura zile de-a rândul –

atingând apogeul de beţie avansată, stări subcomatoase; se constată amnezie, tulburări

psihosenzoriale (stări delirante, nevrite, tendinţa la suicid, etc.). În general asemenea

persoane nu răspund de faptele făcute pentru a-şi procura toxicul, dar răspund de faptele

antisociale, dacă nu se evidenţiază apariţia unor stări psihotice, delirante;

c) delirium tremens – se caracterizează printr-o stare delirantă apărută la etilicii cronici, mai

ales la cei care sunt privaţi de aportul băuturilor alcoolice, caracterizată prin delir şi

halucinaţie. De obicei sunt agitaţi, consecinţa zoopsiilor halucinatorii. Asemenea bolnavi nu

răspund de faptele lor;

e) psihoza etilică – este o formă mai rar întâlnită; se presupune că ar fi vorba de o cauzalitate

multiplă: leziuni meningo – cerebrale, epilepsie, tulburări de involuţie. Stabilirea corectă a

diagnosticului atrage după sine iresponsabilitatea.