Taina căsătoriei

1. Taina Căsătoriei după învă ătura Bisericii.ț

Aceasta taină este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul

Duhului Sfânt unui bărbat și unei femei care se unesc liber în căsătorie, fiind sfințiți și înălțați, iar legătura

naturală a lor se ridică la demnitatea unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică.

Ca legătură naturală dintre bărbat și femeie, căsătoria se întemeiază pe cuvintele de la Facere 2, 18

„Să-i facem omului ajutor potrivit lui” și cele de la Facere 5, 2 „Bărbat și femeie i-a făcut pe ei și i-a

binecuvântat”.

Fericitul Augustin spune că „Hristos a întărit la Cana ceea ce a instituit în Rai”. Săvârșind la

Cana Galileii cea dintâi minune prin puterea Sa mai presus de fire, Hristos întărește și sfințește legătura

dintre bărbat și femeie și o înalță din ordinea naturii în ordinea harului.

Bazată pe cuvintele lui Hristos de la Matei 19, 4-6 unde se spune că „Cei doi sunt un trup” (regăsită

și la Efeseni 5, 31), Biserica Ortodoxă nu divorțează pe cei căsătoriți, decât numai în cazul când unul dintre

ei a rupt căsătoria prin adulter. Pe de altă parte, Biserica Răsăriteană nu cunună pe cineva mai mult de trei

ori. Pentru căsătoria a doua, este impusă o pocăință si o oprire de la Sfânta Împărtășanie timp de 2 ani, iar

pentru a treia, timp de 5 ani.

Biserica atribuie căsătoriei o castitate (o curățenie) și o consideră ca un drum spre o curățenie și mai

mare.

Săvârșitorul Tainei Nunții este în Biserica Ortodoxă preotul, așa cum se arată în Epistola Sfântului

Policarp al Smirnei, ca și la Sfântul Ignatie Teoforul, care spun că „Cei ce se căsătoresc, să nu efectueze

legătura lor decât cu aprobarea episcopului”. Canonul 7 Neocezareea vorbește despre binecuvântarea

căsătoriei prin preot. Primitorii sunt cei doi credincioși ai Bisericii, necăsătoriți.

Căsătoriile mixte, între ortodocși și non-ortodocși, sunt permise cu condiția ca pruncii să fie crescuți

în credința ortodoxă, iar Taina să se săvârșească ortodox.

Căsătoria nu este admisă după hirotonia diaconului și preotului. La treapta arhieriei, nu este admis

cel ce a fost căsătorit vreodată, în afară de cazul în care soția a murit sau s-a retras în monahism.

1

2. Rostul Tainei Căsătoriei după Sfinţii Părinţi

Ca chip al lui Dumnezeu, omul se împlinește în forma complementară dintre bărbat și femeie, așa

cum se arată la Facere 1, 27. De aceea, Sfântul Ioan Hrisostom spune că „vorbind de doi, Dumnezeu

vorbeste ca despre unul singur”.

Sfântul Efrem Sirul arată că „de la Adam până la Domnul, iubirea conjugală autentică era taina

desăvârșită”, iar în slujba ortodoxă se arată că nici păcatul de la început, nici potopul, nu au stricat sfințenia

căsătoriei.

Fericitul Augustin spune că „Hristos a întărit la Cana ceea ce a instituit în Rai”.

Unirea bărbatului cu femeia în Hristos, adică prin taina Nunții, este un chip tainic al Bisericii, după

cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: “Ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu Însuși”.

(Omilii la Statui și la Facere).

Teofil al Antiohiei spune că „Dumnezeu a creat pe Adam și Eva pentru cea mai mare iubire între

ei, ca să reflecteze taina unității dumnezeiești”. Biserica atribuie casatoriei o castitate (o curățenie) și o

consideră ca un drum spre o curățenie și mai mare.

Căsătoria ridică legătura dintre bărbat și femeie la adânca responsabilitate reciprocă în care fiecare

trebuie să se angajeze total. Pentru Sfântul Pavel, căsătoria este un remediu împotriva patimilor, dar în

același timp, căsătoria este și un mijloc de transfigurare a legăturii între bărbat și femeie. De aceea, în ea este

inclus și rostul nașterii de prunci (Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre căsătorie).

Nașterea și creșterea de prunci înseamnă înfrânare a egoismului și înseamnă în același timp și o cruce

(osteneli), de aceea la slujba cununiei se cântă un imn închinat mucenicilor. În aceasta se arată că în

căsătoria creștină sunt răstignite lăcomia și autosuficiența proprie, asta pentru că există o tendință către

egoism a soților care tind să se constituie într-un grup închis cu tendință acaparatoare.

2

3. Unitatea dintre bărbat i femeie în Taina Nun ii.ș ț

Unirea bărbatului cu femeia în Hristos, adică prin taina Nunții, este un chip tainic al Bisericii, după

cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: “Ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu Însuși”.

(Omilii la Statui și la Facere).

Ca chip al lui Dumnezeu, omul se împlinește în forma complementară dintre bărbat și femeie, așa

cum se arată la Facere 1, 27. De aceea, Sf. Ioan Hrisostom spune că „vorbind de doi, Dumnezeu vorbeste

ca despre unul singur”.

Chiar dacă atributele naturale ale căsătoriei (unitatea și indisolubilitatea) erau nesocotite în istorie de

multe popoare, conștiința acestor însușiri a rămas între oameni; fariseii Îl întreabă pe Hristos: „Se cade oare

omului să își lase femeia sa pentru orice pricină?“ (Matei 19, 4).

La întrebarea fariseilor, „de ce Moise a permis părăsirea femeii?”, Hristos le spune că Moise le-a

dat voie după învârtoșarea inimii lor să își lase femeile, dar la început nu a fost așa (Matei 19, 8-9). Hristos

arată că cel ce-și lasă pe femeia sa și ia pe alta săvârșește adulter, sau tot adulter este atunci când cea părăsită

e luată de cineva, deoarece arată că legătura căsătoriei nu s-a desființat prin părăsirea unuia de celălalt.

Bazată pe cuvintele lui Hristos de la Matei 19, 4-6 unde se spune că „Cei doi sunt un trup” (regăsită

și la Efeseni 5, 31), Biserica Ortodoxă nu divorțează pe cei căsătoriți, decât numai în cazul când unul dintre

ei a rupt căsătoria prin adulter.

Teofil al Antiohiei spune că „Dumnezeu a creat pe Adam și Eva pentru cea mai mare iubire între

ei, ca să reflecteze taina unității dumnezeiești”. Biserica atribuie căsătoriei o castitate (o curățenie) și o

consideră ca un drum spre o curățenie și mai mare.

Sf. Ap. Pavel recomanda pentru înfrânare căsătoria, înțelegând-o nu numai în sensul negativ, ca

remediu al manifestărilor dezordonate, ci arătând în același timp și înaltul conținut pozitiv al unității dintre

bărbat și femeie prin căsătorie, așa cum se arată la׃

Efeseni 5, 28-32: „Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel

ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte.ˮ

Căsătoria ridică legătura dintre bărbat și femeie la adânca responsabilitate reciprocă în care fiecare

trebuie să se angajeze total, astfel ea se afirmă potrivit Sfântului Pavel, ca un remediu împotriva patimilor și

ca un mijloc de transfigurare a legăturii dintre ei.

3

Taina Mărturisirii

4. Iertarea păcatelor în Taina Mărturisirii

Prin Taina mărturisirii se iartă, de către episcop sau preot și de către Hristos în mod nevăzut, păcatele

celor ce le mărturisec și se căiesc pentru ele. Puterea de a ierta este dată de însuși Hristos׃

Ioan 20, 22-23 ,,luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține

vor fi ținuteˮ. De aceea Sf. Ioan Gură de Aur spune în Tratatul despre preoție că ,,toate câte le fac preoții

jos, le întărește Hristos sus...ˮ

Taina iertării păcatelor de către episcopii şi preoţii Bisericii a fost practicată de la începutul Bisericii.

Cazul lui Anania şi al Safirei, deşi mărturiseşte o pedeapsă a păcatului, în realitate arată puterea dată

apostolilor (FA 5, 3).

Deși la rugăciunea de iertare penitentul participă prin poziția lui, rugăciunea rostită de duhovnic este

cea care îi unește pe amândoi în rugăciune, dar iertarea este dată prin dezlegarea preotului, însoțită de

punerea mâinilor și a epitrahilului pe capul penitentului. Expresia Mântuitorului: “Cărora le veţi ierta

păcatele” are un înţeles general, iar Părinţii Bisericii (Herma, Origen, Augustin) arată că prin această

Taină se iartă toate păcatele.

4

5. Taina Marturisirii, argumente patristice si scripturistice.

Ioan 20, 22-23: „Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi a zis: “Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta

păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

Puterea aceasta este făgăduita de Hristos ucenicilor mai înainte:

Matei 18, 18: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor

fi dezlegate şi în cer”.

Ioan Gură de Aur spune că „Toate câte le fac preoţii jos, le întăreşte Hristos sus şi judecata robilor o

confirmă Stăpânul. Ei au fost ridicaţi la aceeaşi putere, întrucât s-au mutat mai înainte în cer şi au

depăşit firea omenească şi s-au eliberat de patimile noastre” (Despre preoţie).

Epistola lui Barnaba spune creştinului “să-ţi mărturiseşti păcatele tale” (cap XIX).

Sfântul Clement Romanul: “e mai bine să-ţi mărturiseşti păcatele decât să-ţi împietreşti inima”. El

face în acelaşi timp menţiune la rolul preotului cu privire la mărturisire şi la penitența care este dată. (Către

Corinteni, V și XV).

Tertulian׃“cel ce nu descoperă păcatele din rușine, moare ros de ele” (Despre pocăinţă, IX).

Sf. Ciprian׃ ,,creştinii trebuie să se curățească de păcate dacă sunt prinşi de vreo primejdie de moarte,

de boală, făcând mărturisirea păcatelor la orice preot” (Epistola 18). Sf. Ciprian vorbeşte deasemeni de o

mărturisire individuală a păcatelor.

Tertulian a arătat că Domnul nu cere mărturisirea păcatelor pentru că nu le-ar cunoaşte, ci pentru că

mărturisirea lor este un semn de căinţă reală şi măreşte căinţa.

5

6. Taina Mărturisirii în Noul Testament şi în scrierile Părinţilor Apostolici.

Această taină constă în iertarea păcatelor celor ce le mărturisesc și se căiesc pentru ele, de către

episcop sau preot și de către Hristos în mod nevăzut. Hristos a împărtășit darul vindecării și al curățirii de

păcate printr-o relație pesrsonală directă cu cel bolnav, așa cum se arată la Matei 9, 28 (vindecarea celor doi

orbi), la Matei 9, 25 (vindecarea copilei) și la Matei 8, 31 (vindecarea demonizaților).

În preajma înălțării la cer, Hristos a dat putere ucenicilor Săi să acorde această iertare, comunicându-le

Duhul Sfânt:

- Ioan 20, 22-23: „Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi a zis: “Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi

ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

Puterea aceasta este făgăduita de Hristos ucenicilor mai înainte:

- Matei 18, 18: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe

pământ vor fi dezlegate şi în cer”.

Deşi în epistola Sfântului Iacob 5, 16 se arată: “Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi vă rugaţi unul

pentru altul” =>este vorba doar de vindecarea slăbiciunilor care cauzează păcatul. Iertarea se primește de la

Dumnezeu prin episcopi şi preoţi, ca aleşi şi trimişi de El.

Despre practicarea acestei taine de la începutul Bisericii avem numeroase dovezi.

Epistola lui Barnaba spune creştinului ,,să-ţi mărturiseşti păcatele tale” (cap XIX).

Sfântul Clement Romanul: ,,e mai bine să-ţi mărturiseşti păcatele decât să-ţi împietreşti inima”. El

face în acelaşi timp menţiune la rolul preotului cu privire la mărturisire şi la penitența care este dată. (Către

Corinteni, V și XV).

Prin faptul că se adresează la persoana a doua singular, se arată că Părinţii Apostolici, ca ucenici ai

Apostolilor, vorbesc despre o mărturisire individuală şi nu de una colectivă. (Ignatie Teoforul, Epistola

către Filadelfieni, VIII şi Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor, cartea I)

6

7. Sensul epitimiilor în via a cre tinului.ț șEpitimiile recomandate de preot se referă la faptul că preotul dă canoanele prevăzute pentru diferite

păcate. Ele nu au scop punitiv, ci au în vedere vindecarea penitentului. Tradiţia Bisericii nu cunoaşte păcate

neiertate.

Expresia Mântuitorului: “Cărora le veţi ierta păcatele” are un înţeles general, iar Părinţii Bisericii

(Herma, Origen, Augustin) arată că prin această Taină se iartă toate păcatele.

Sfântul Apostol Pavel îl iartă pe incestuosul din Corint aşa cum se arăt în I Corinteni 5, 5, însă mai

înainte îl supune unei epitimii.

Sfântul Apostol Ioan aduce la pocăinţă pe un tânăr care fusese mai înainte căpetenia hoţilor şi care

făcea tot felul de păcate ( găsim mărturia despre aceasta la Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, III).

După cuvântul Sfântului Irineu de Lyon, au fost primite la mărturisire publică unele femei care au

fost necinstite de gnosticul Marcu (Împotriva ereziilor, Cartea I).

Dionisie al Corintului declară că toţi cei ce se reîntorc din orice greşeală sau orice erezie trebuie să

fie primiţi (Eusebiu de Cezareea, Istoria Biserieasca, Cartea a IV-a), deoarece atât la Sfânta Euharistie, cât

şi la Pocăinţă, credința este necesară, altfel nu poate fi primit cel care nu o are, deci este în afara Bisericii.

Deși prin taina Mărturisirii se iartă toate păcatele, în cazul primirii la Sfânta Împărtăşanie, sunt

amânaţi cei cu păcate grele la care nu se constată pocăinţă arătată prin fapte, conformă cu greutatea

păcatelor. Aceasta trebuie arătată prin fapte bune, contrare păcatelor, care pot repara anumite fapte rele, cum

ar fi, de exemplu, mergerea şi împăcarea cu pârâşul, despre care vorbeşte Mântuitorului la Matei 5, 23-25.

Datorită acestui fapt, Biserica a stabilit de la început o vreme de pocăinţă şi de vindecare a unor

păcate grele cum ar fi: omuciderea, avortul, desfrânarea celor necăsătoriți, adulterul, apostazia, erezia, furtul,

faptele ascunse şi viclene (exploatarea celor mai slabi), camăta.

Mijloacele recomandate de preot, potrivit felului păcatelor, pot fi scurtate atunci când duhovnicul

vede la penitent o râvnă de a rupe cu viaţa păcatului sau când penitentul este ameninţat de moartea

apropiată. De exemplu canonul 102 Trulan cere ca aplicarea riguroasă a vechilor canoane să se facă numai

în cazuri extreme. Pentru aceasta recomanda să se cerceteze dispoziţia păcătosului şi astfel “să măsoare

mila după vrednicie”. Deși Sfântul Vasile cel Mare prevede pentru desfrânarea celor necăsătoriţi o

depărtare de la Euharistie de 7 ani, pentru cei căsătoriți (adulter) 15 ani, iar pentru ucigaşi 20 de ani; Părinţii

ulteriori au scurtat timpul de oprire de la Sfânta Împărtăşanie, iar Nicodim Aghioritul prevede printre

epitimii şi fapte ale milosteniei

Eficiența recomandărilor date de duhovnic este legată de trăirea lui. El nu poate să ceară penitentului

înfrânări pe care el însuşi nu le observă.

7

Taina Mirungerii

8. Legătura dintre Taina Botezului şi Taina Mirungerii.

Taina Botezului și Taina Mirungerii sunt strâns legate între ele, formând dimpreună un întreg cu două

părți distincte. Taina Mirungerii reprezentă o continuare a Botezului, de aceea după botezarea și îmbrăcarea

celui ce a primit botezul, preotul citește în continuare o rugăciune prin care cere lui Dumnezeu să i se

dăruiască celui „nou luminat prin apă și prin Duh” și pecetea darului Sfântului și întru tot Puternic Duh,

apoi îl unge peste tot zicând: „Pecetea darului Duhului Sfânt”.

Legătura strânsă între Taina Mirungerii și a Botezului se arată și în faptul că după ungerea cu Sfântul

Mir, preotul înconjoară de trei ori analogul cu cel botezat și miruit, cântând „Câți în Hristos v-ați botezat, în

Hristos v-ați îmbrăcat!”. Totodată, preotul, în timp ce îl unge pe cel botezat cu Sfântul Mir zicând „Pecetea

darului Duhului Sfânt”, nu mai amintește numele celui ce este uns, pentru că s-a rostit acest nume la Botez.

Legătura între cele două Sfinte Taine se mai arată și în faptul că în rugăciunea amintită, preotul cere ca

cel născut din nou prin Taina Sfântului Botez

- să fie întărit în darurile primite prin botez, în lupta împotriva celui rău,

- în păzirea făgăduinței date de a păstra credința mărturisită la botez și

- păstrarea starea de curăție în care a fost așezat.

Păstrarea acestor daruri se face prin propriile eforturi, de aceea Sfântul Nicolae Cabasila spune că prin

Sfântul Mir se pun în lucrare puterile date omului prin botez.

Nicolae Cabasila: „Era un lucru firesc ca înnoirea în duh și reînvierea prin botez să pună în

lucrare, cum am văzut, puteri și lucrări lăuntrice înrudite. Dar cel care le trezește la viață este Sfântul

Mir. El este cel care pune în lucrare una sau alta din puterile duhovnicești sau chiar mai multe deodată,

după cât e de simțitor sufletul la lucrarea tainei” (Despre viața în Hristos, III ).

Viața cea nouă se arată ca putere și sporire în curățire, și fapte bune, fapte ce sunt dezvoltate în virtuțile

ce culminează în iubire.

Prin mirungere, începe arătarea lui Hristos în viața activă a omului botezat, însă această arătare are loc

prin împreuna-lucrare a Duhului Sfânt. Sfântul Chiril al Ierusalimului arată că de abia prin primirea tainei

Mirungerii, „cel botezat se numește creștin”. (Cateheze mistagogice, III)

Fiind strâns legată de Taina Sfântului Botez, Taina Sfintei Mirungeri nu se repetă.

8

9. Lucrarea Tainei Sfântului Mir după N.T. i Sfin ii Părin iș ț ț

Noul Testament arată Taina Mirungerii și mireasma Sfântului Duh ca niște stări pline de dinamism,

dar, în același timp, trebuie adăugat și efortul personal de curăție. Despre lucrarea Sfântului Duh în creștini,

Sfântul Pavel îi mulțumește lui Dumnezeu, adică Duhului Sfânt, „Celui ce ne face pururea biruitori în

Hristos” (II Corinteni 1, 14-15).

Sfântul Chiril al Alexandriei a arătat că această mireasmă pe care creștinii o răspândesc prin Hristos

este legată de starea de jertfă. Ea înseamnă starea de moarte a omului vechi a păcatului și de viață cu Hristos

în curăție. „După asemănarea cu Hristos și noi suntem jertfe sfințite ca unii ce am murit păcatului”

(Închinarea în Duh și adevăr, X).

Despre lucrarea Sfântului Duh ca ungere în creștin, vorbește și Sfântul evanghelist Ioan. El arată că

prin mirungere luăm puterea spre fapte bune în care Duhul Sfânt ne ajută:

- I Ioan 2, 20: „Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate”.

- I Ioan 2, 27: „Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi

trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi

nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat”.

Asigurarea dată de Sfântul Ioan că nu trebuie să fie învățați de altcineva, nu înseamnă un

individualism, ci numai asemănarea faptului că ei nu au nevoie să fie învățați de cei ce sunt în afara Duhului

lui Hristos, adică, nu pot fi învățați de cei ce nu au Tainele lui Hristos, care sunt în afara Duhului, persoana

umană nu se poate dezvolta decât în interiorul Bisericii, ca și comunitate bisericească și cu ajutorul ei.

Semnificația tainei Mirungerii ca întărire a celui botezat pentru dezvoltarea vieții celei noi, se arată în

faptul că cel botezat este uns cu Sfântul Mir la toate mădularele principale, printre acestea numărându-se și

organele simțurilor. Despre aceasta vorbește Chiril al Ierusalimului, spunând că cei botezați au fost unși

mai întâi ca să fie sloboziți de rușinea pe care primul om o purta peste tot și ca să privească peste tot cu fața

descoperită slava Domnului.

Sfântul Nicolae Cabasila spune că prin Sfântul Mir se pun în lucrare puterile omului date prin botez

(cf. Despre viața în Hristos, III). Viața cea nouă se arată ca putere si sporire în curațire și fapte bune, fapte

ce sunt dezvoltate în virtuțile ce culminează în iubire.

Sfântul Macarie Egipteanu spune că oamenii sfințiți prin ungere devin creștini pentru a fi împărați,

preoți și prooroci ai tainelor cerești׃ ,,unși fiind cei duhovnicești cu ungere cerească, ei devin Hristoși după

har, împărați și preoți ai tainelor cereștiˮ (Omilia 17)

9

Taina preoției

10. Succesiunea apostolică

Este transmiterea aceluiași har de la episcop la episcop. Această transmitere vine de la Sfinţii Apostoli

şi cuprinde în ea şi transmiterea puterii şi obligaţiei de a păzi aceeaşi învăţătură şi aceleaşi norme ale tainelor

şi păstoririi. Factorul interior al succesiunii este Hristos însuși și Sfântul Duh iar factorul vizibil este

Biserica.

Cu privire la succesiunea apostolică׃

-Clement Romanul spune׃ ,,Apostolii ne-au vestit evanghelia trimiși de Domnul Iisus Hristos iar

Hristos a fost trimis de Dumnezeuˮ. (Epistola I Corinteni, 42)

-Ipolit al Romei arată că׃ ,,episcopii sunt socotiți succesorii Apostolilor și părtași ai aceluiași har și

păzitori ai arhieriei și învățători ai Bisericiiˮ (Impotriva tuturor ereziilor, cap. 1)

-Irineu de Lyon arată că׃ ,,Apostolii au lăsat pe episcopi ca succesori în locul lor. Și preoții au

succesiunea de la Apostoli pentru că și ei au primit harisma adevărului prin succesiunea episcopalăˮ

(Impotriva ereziilor, cap. 4)

Prin succesiunea apostolică a episcopului se transmite integral învățătura apostolică nu numai în forma ei

fixată în NT, ci și în forma explicată prin Sfânta Tradiție.

Modul păstrării succesiunii apostolice a fost cel oral׃ ,,căci tradiția se trăiește nu prin literă, ci prin

Duhˮ. Învăţătura despre Hristos nu constituie singură conţinutul succesiunii apostolice sau al tradiţiei. În

acest caz ea ar deveni o învăţătură teoretică. Numai împreună luate, harul lui Hristos şi învăţătura Lui despre

El ni-L transmit pe Hristos în deplinătatea Lui. Descrierea Persoanei lui Hristos trebuie înţelesă în funcţie de

puterea de cunoştere a fiecărui timp.

10

Sfințenia

11. Sfintenia în V.T. / Sfin enia lui Dumnezeu în V.T.țSfinţenia lui Dumnezeu cuprinde două aspecte:

1. Aspectul apofatic, transcendent al sfinţeniei

2. Aspectul sfinţeniei descoperită ca relaţie a lui Dumnezeu cu lumea.

Vechiul Testament arată că „Sfântul” este ceva singular care traduce realitatea lui Dumnezeu şi a

Numelui Lui care nu se pronunţă. Dumnezeu singur este „Sfântul”. Locurile caracteristice din Vechiul

Testament în care se subliniază această realitate sunt acelea în care Dumnezeu vorbeşte la prima persoană şi

arată sfinţenia Sa ca aparţinându-i numai Lui:

Isaia 40, 25: „Cu cine Mă semănaţi voi ca să fiu asemenea? zice Sfântul”

Isaia 45, 11:„Aşa zice Domnul, Sfântul lui Israel şi Ziditorul său: <<Îndrăzniţi voi să mă întrebaţi

despre cele viitoare şi să daţi poruncă lucrului mâinilor Mele?>>”

Isaia 45,21: „Nu este alt dumnezeu afară de Mine. Dumnezeu drept şi izbitor nu este altul decât Mine”.

Sfinţenia lui Dumnezeu se arată pe calea negaţiei, iar această negaţie are un conţinut pozitiv, căci ceea

ce neagă este moartea. Dumnezeu Sfântul este cel ce face ca lumea să vieţuiască. Vedem acest lucru la

profetul Osea 11, 9: „Nu voi dezlănţui iuţimea mâniei mele, şi nu voi prăpădi din nou Efraimul, căci Eu

sunt Dumnezeu atotputernic şi nu om: Eu sunt Sfântul în mijlocul tău şi nu voi veni să te prăpădesc”.

Sfinţenia se arată ca putere pentru că serafimii din viziunea profetului Isaia nu pot decât să repete şi să

transmită o singură laudă:

Isaia 6,3: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui”.

Sfinţenia lui Dumnezeu apare totodată ca o măreţie care produce o infinită smerenie în om. Ea

descoperă caracterul transcendent al Persoanei divine care îl face pe om să gândească la păcătoşenia lui.

Dumnezeu S-a angajat însă pentru poporul Său pe o linie unică pe care numai El este capabil să o

împlinească linia sfinţeniei, „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeu vostru sunt sfânt” (Levitic 19, 2).

Porunca aceasta concentrează în jurul sfinţeniei divine relaţia lui Dumnezeu cu poporul Său.

Chemarea aceasta a lui Dumnezeu său, cum o găsim în Scriptură, a „Sfântului lui Israel” are în

experienţa religioasă a poporului lui Israel o consecinţă importantă. Ea transfigurează tot ceea ce vine din

ataşare naturală.

Originalitatea lui Israel este aceea a unui Dumnezeu Sfânt, care Și-a descoperit sfinţenia Sa în modul

Său de a acţiona şi a conduce poporul Său. Toate regulile devin proprii poporului, poartă pecetea

Dumnezeului lui Israel. Ceea ce în religiile anterioare însemna teamă de încălcare a unui domeniu interzis,

devine chemare pozitivă la sfinţenie.

Începând cu Vechiul Testament, se desfiinţează, într-un sens, graniţa dintre sacru şi profan întrucât s-a

dat posibilitatea tuturor să devină sfinţi. Faţă de păgânism, în care sacrul era o calitate a lucrurilor, în 11

Vechiul Testament el a devenit o calitate a Persoanei absolute şi într-o măsură oarecare, a întregului popor

format din persoane. Acestora li se deschide posibilitatea spre sfinţire. Se face acum trecerea de la

experienţa religioasă elementară la lumea credinţei, la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu.

12. Realitatea distinctă a sfinţeniei în Noul Testament

Începând cu V.T. se deschide oamenilor posibilitatea spre sfințire prin trecerea de la experiența

religioasă elementară la cunoașterea adevăratului Dumnezeu. Transformarea aceasta își găsește împlinirea în

NT. Epistola I a Sf. Ap. Petru îi numește pe creștini ,,neam sfântˮ (I Petru 2,9), iar Sf. Ap. Pavel ,,sfințiˮ

(Rom.1,7; Coloseni 1,4).

Aceștia au conștiința că au răspuns într-un mod nou și personal chemării la sfințenie. ,,Fiți sfințiˮ

devine ,,fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit esteˮ (Matei 5,48; Luca 6,36)

În Noul Testament, sfinţenia lui Dumnezeu se arată ca sfinţenia revelată, manifestată în lume prin

coborârea lui Dumnezeu la ea.

Toţi oamenii au acum acces la sfinţenie, căci toţi se pot uni cu Hristos prin Duhul Sfânt. Această

deschidere a fost adusă prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Prin aceasta creştinismul a desfiinţat în

principiu graniţa între sacru şi profan. În creștinism se afirmă că sfinţenia vine de la Dumnezeu şi se

recunoaşte totodată că în fiinţa umană există o aspiraţie şi o capacitate spre sfinţenie sau spre comuniune cu

Persoana divină.

Această aspiraţie a fost unită cu o depăşire de sine a naturii umane din Persoana lui Hristos. Hristos

este modelul suprem al sfințeniei umane și în același timp izvorul ei nemijlocit, căci fără El nu putem face

nimic.

- Ioan 15,5׃ ,,Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce

roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimicˮ.

El este calea noastră spre realizarea sfințeniei și de la El primim puterea pentru această realizare. Sf.

Ap. Pavel arată în această privință׃

- I Corinteni 1,30׃ ,,Din El, dar, sunteți voi în Iisus Hristos, Care pentru noi S-a făcut înțelepciune

de la Dumnezeu și dreptate și sfințire și răscumpărareˮ.

Din Hristos vor primi sfinţii Apostoli nemijlocit ajutorul în efortul lor de curăţire şi sfinţire, prin

vieţuirea lor de trei ani lângă El. Puterea spre aceasta au primit-o prin pogorârea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt

este puterea de sus făgăduită de Mântuitorul Hristos, aşa cum arată Sfântul Evanghelist Ioan capitolele 14,

15 și 16. Starea de sfințenie a Apostolilor se arată în puterea cuvântului propovăduit de ei în fapte de

vindecări și minuni.

Puterea de sfințire adusă de Hristos și Duhul Sfânt n-a rămas numai la Apostoli. În Fapte 10,44 se

arată că Duhul cădea peste toți care ascultau cuvântul lui Petru și se botezau (FA 2,38).12

13. Sfin enia-forma cea mai înaltă a comuniunii om-țDumnezeu

Sfântul Isaac Sirul afirmă că sfinţii, care s-au curățit în fața lui Dumnezeu cel Sfânt prin chemarea

necontenită a Lui în inima lor, au primit o îndrăzneală la Dumnezeu sau o deschidere a conştiinţei, o

sinceritate a comuniunii, care nu are nimic temerar în ea, ci se aseamănă cu „îndrăzneala” copilului

nevinovat. Având această îndrăzneală, ei sunt mijlocitori la Dumnezeu pentru oameni.

Îndrăzneala aceasta este strâns legată la sfinţi de curăţie, devenind în ei o deprindere. Este familiaritatea

cu Dumnezeu care este însoţită mereu de conştiinţa măreţiei lui Dumnezeu. Familiaritatea aceasta sfinţii o

crează şi în relaţiile cu semenii. Predându-se întreg lui Dumnezeu, ei se predau întregi în comuniunea cu

oamenii.

Trăsăturile lor personale în raport cu ceilalţi sunt:

- delicateţea, sensibilitatea, puritatea, atenţia faţă de taina personală a lor.

Pe de altă parte, pot fi întâlnite la ei trăsăturile

- simplităţii, naturaleţii, smereniei, a participării la durerea altora după pilda jertfei lui Hristos.

Persistenţa iubirii ajutătoare este „odihna” sau „sabatul” în care au intrat sfinţii, aşa cum arată Sf. Ap.

Pavel în Evrei 3, 18 (Şi cui S-a jurat că nu vor intra întru odihna Sa, decât numai celor ce au fost

neascultători?). Prin aceasta ei au ieşit din Egiptul patimilor câştigând o mare asemănare cu Dumnezeu, cu

neclintirea Lui în bine şi în iubirea de oameni.

Sfântul este un om pentru alţii, întrucât este în primul rând un om pentru Dumnezeu. Liturghia este

mediul în care omul fiind pentru Dumnezeu se face om pentru alţii. Căci împărtăşindu-se de Dumnezeu se

roagă Lui cu o gură şi o inimă eliberate de egoism şi întărite în unitate.

13

Fecioara Maria

14. Tradiţia despre curăţia Maicii Domnului înainte de zămislirea lui Hristos.

Toți Părinții și scriitorii răsăriteni atribuie Fecioarei Maria o curăție și înainte de Intrupare, dar nu o

curăție de natură ci una personală, de aceea se poate vorbi de o altă curăție în momentul Intrupării.

Sfântul Efrem Sirul spune în acest sens: „Hristos S-a născut dintr-o natură supusă întinăciunilor,

pe care Dumnezeu trebuia s-o cureţe, cercetându-o. Astfel, Hristos a curăţit pe Fecioara şi aşa S-a născut

pentru a arăta că Hristos împlinește toată curăţia acolo unde se găseşte. El a curăţit-o în Duhul Sfânt

pentru a o pregăti spre a fi Maica lui Dumnezeu şi aşa a fost conceput” (Sermo adversus haereticos)

Crysip (sec. V), preot din Ierusalim, spune Fecioarei: „un câmp acoperit de spini a produs crinul

tău”. Maria în aspectul personal e un crin curat, dar ea are totuşi rădăcini în acelaşi pământ comun – în

aceeaşi fire umană care produce spinii – păcate personale.

Toţi scriitorii bizantini începând cu Andrei Criteanul şi Ioan Damaschin afirmă curăţia Fecioarei

dinainte de zămislirea Cuvântului din ea, la care efortul ei personal a avut un rol deosebit de mare.

14

15. Cură ia Maicii Domnului la Buna-Vestire.ț

Scriitorii bizantini începând cu Andrei Criteanul şi Ioan Damaschin afirmă curăţia Fecioarei

dinainte de zămislirea Cuvântului din ea, la care efortul ei personal a avut un rol deosebit de mare.

Ioan Damaschin vorbește de curăţia Fecioarei de la Buna Vestire: „După consimţirea Feciorei,

urmând cuvântul Domnului, spus de înger, Sfântul Duh pogoară peste ea pentru a o curăţi, a o face în

stare să primească dumnezeirea Cuvântului” (Despre credinţa ortodoxă, Omilia III, cap. 2).

Aceeaşi idee o exprimă în prima Omilie la Adormirea Maicii Domnului: „puterea sfinţitoare a

Duhului a venit asupra ei, a curăţit-o, a sfinţit-o şi a făcut-o roditoare”.

Dialectica „plină de har” dar umplându-se la Buna Vestire de un nou har o exprimă Ioan Damaschinul

astfel„Și zice îngerul către ea: „Nu te teme Maria, căci ai aflat har la Dumnezeu”. Cu adevărat a aflat

har, cea vrednică de har. A aflat har cea care a cultivat harul şi a cules spic bogat. A aflat har cea care a

născut seminţele harului şi a cules spicul înmulţit al harului. A aflat abisul harului cea care a păstrat

nevătămat vasul îndoitei feciorii, căci şi sufletul l-a păstrat virgin nu mai puţin ca trupul” (Ibidem).

Sf. Grigorie Palama => curăţia Mariei pentru Întruparea Fiului lui Dumnezeu din ea a fost pregătită

de curăţia unei serii de înaintaşi. Despre toţi aceştia el spune că „au fost aleşi şi curăţiţi de Duhul Sfânt”.

După cum curăţia aceasta prin Duhul Sfânt nu poate fi înţeleasă la aceştia ca eliberare de păcatul strămoşesc,

astfel nu poate fi înţeleasă nici curăţia Fecioarei Maria înainte de Buna Vestire.

Fecioara a ajuns astfel prin pregătirea strămoşilor şi a ei, din partea lui Dumnezeu şi prin eforturile ei,

la o curăţie personală culminantă, care a redus păcatul strămoşesc din ea la pură potenţă inactivă, iar Fiul

lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, a încununat această curăţie eliminând din ea această potenţă.

Aşa trebuie înţeleasă expresia întâlnită adesea la Părinţii răsăriteni, ca şi la Grigorie Palama că

Fecioara „a legat pe cel tare în răutate” (Omilia 42 la Naşterea Feciorei Maria). L-a legat dar nu l-a

alungat, deoarece aceasta numai Hristos a putut-o face. Ceea ce a ajutat Fecioarei la întărirea în curăţie a fost

pentru Grigorie Palama vieţuirea ei în Sfânta Sfintelor din Ierusalim (cf. Omilia 54)

15

16. Maica Domnului dăruitoare de bunătă i.ț

Maicii Domnului i se atribuie mai mult rolul de rugătoare. Ea dăruiește din bogăția pe care o are în

baza unirii cu Hristos.

Sf. Grigorie Palama o numeşte „tabloul şi icoana însufleţită a tot binele şi a toată bunătatea”, iar

pentru Ioan Damaschin, Maica Domnului este „abisul harului” nu numai în sensul că din ea s-a născut Cel

necuprins, ci şi într-un sens actual.

Expresiile referitoare la rolul Maicii Domnului de Dăruitoare directă de bunătăți trebuie folosite în

toată extinderea lor, arătată de Părinți. Ei au arătat că Maica Domnului ne dă nu numai bunătăți și daruri, ci

și har sau haruri. Pentru a arăta ceea ce ne dă Maica Domnului ei folosesc cuvântul har mai des decât cel de

dar. Părinții folosesc cuvintele har și dar amestecat, deoarece darul nu este separat de har. Astfel, chiar dacă

spunem că Maica Domnului ne dă daruri și nu haruri, darurile ce ne vin de la ea vin din bogăția și puterea

harului din ea.

Maica Domnului e cea mai apropiată de centrul de unde porneşte oceanul de lumină şi putere

dumnezeiască ce ajunge până la noi ca har, mărimea harului din ea fiind proporţională cu apropierea ei de

Fiul ei, de unirea ei cu El, deoarece nici un Părinte şi Scriitor bisericesc n-a spus că harul Sfintei Taine de

exemplu se dă prin Maica Domnului, mântuirea credinciosului vine de la Dumnezeu însuşi, nu de la cei ce

au, prin împărtăşire, mântuirea.

16

17. Mijlocirea Maicii Domnului, mărturii patristice

Toţi Părinţii şi scriitorii bizantini, pornind de la premise ontologice şi nu juridice, susţin că Maica

Domnului este mijlocitoare de putere dumnezeiască, deoarece este unită la maxim cu Hristos din care

izvorăşte harul. Mijlocirea Maicii Domnului nu întrerupe legătura directă a omului cu Hristos.

Grigorie Palama se exprimă astfel referându-se la mijlocirea Maicii Domnului: „Iar dacă este

cinstită moartea cuvioşilor şi pomenirea dreptului e cu lauda cu atât mai mult a Sfintei Sfinţilor, prin

care vine toată sfinţirea Sfinţilor” (Omilia 37 la Adormirea Maicii Domnului).

Pentru Sfântul Palama, precum din soare ne vine toată lumina spirituală, arătând că prin această

mijlocire Maica Domnului nu se interpune între noi şi Hristos, arată că faţă de El nu mai e soare, ci cer.

Preluând ideea lui Dionisie Areopagitul, Sfântul Grigorie arată că şi îngerii se împărtăşesc de Dumnezeu

prin Maica Domnului: „căci împreună cu noi şi ele (cetele nemateriale) se împărtăşesc şi se sting de

Dumnezeu, de firea aceea neatinsă, numai prin ea” (Ibidem).

Sfântul Grigorie Palama spune că aceasta s-a arătat lui Isaia când a văzut că serafimul a luat cu un

clește cărbunele din altarul ceresc şi tot cu un cleşte l-a atins de buzele lui curăţindu-l. Acest cleşte este

Maica Domnului: „Deci ea singură e hotarul între firea creată şi necreată şi nimeni nu poate veni la

Dumnezeu dacă nu e luminat cu adevărat de ea, făclia de Dumnezeu luminată’’(Ibidem.).

Grigorie Palama: „Deci precum numai prin ea a venit la noi (Fiul lui Dumnezeu) şi S-a arătat pe

pământ şi cu oamenii a petrecut, fiind tuturor nevăzut înainte de ea, aşa şi în veacul nesfârşit, ce

urmează, toată coborârea luminii dumnezeieşti şi toată descoperirea tainelor dumnezeieşti şi toată forma

darurilor (harismelor) duhovniceşti nu o poate primi nimeni fără ea” (Ibidem).

Pentru Ioan Damaschin, Maica Domnului este „abisul harului” nu numai în sensul că din ea s-a

născut Cel necuprins, ci şi într-un sens actual. De aceea este cu totul uimit în faţa morţii care a putut acoperi

acest abis: „Astăzi visteria vieţii, abisul harului, nu ştiu cum să spun cu buze îndrăzneţe şi

netremurătoare, se acoperă de moartea purtătoare de viaţă” (La Adormirea Maicii Domnului).

Însă, Maica Domnului este întotdeauna și rugătoare și născătoare de Dumnezeu și mijlocitoare. Cele

trei aspecte sunt de nedespărțit.

17

Cinstirea icoanelor

18. De ce este interzisa reprezentarea lui Dumnezeu in VT?

Pentru Biserică este clar că interzicerea imaginii formulată la Ieşirea 20, 4 şi la Deuteronom 5, 12-19 nu

constituie o interdicţie de principiu a imaginii, ci numai o măsură provizorie, pedagogică, referitoare doar la

Vechiul Testament.

Sfântul Ioan Damaschin explică în cele trei Tratate scrise pentru apărarea sfintelor icoane, sensul

interdicţiei imaginii în Vechiul Testament. El spune astfel: în Vechiul Testament Dumnezeu se arată numai

prin sunete, adică prin cuvinte. El rămâne invizibil, nu se arată: „şi glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit, iar faţa

Lui n-aţi văzut-o, ci numai glasul întâi l-aţi auzit” (Deuteronom 4, 12).

Urmează apoi interdicţia: „Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale

vreunui idol” (Deuteronom 4, 16). Astfel, Dumnezeu vorbeşte despre El, interzice orice imagine, insistând

asupra faptului că nu poate fi văzut.

Interdicţia de a-L reprezenta pe Dumnezeul nevăzut conţine implicit necesitatea de a-L reprezenta pe

Dumnezeu îndată ce profeţiile se vor împlinit. Cuvintele Domnului: „Nu aţi văzut nici un chip, nu vă faceţi

vreun chip” vor să spună: „Nu faceţi nici o imagine a lui Dumnezeu atâta timp cât nu L-aţi văzut încă”.

Imaginea Dumnezeului nevăzut este imposibilă, căci, după cum arată Sfântul Ioan Damaschin, „cum să

reprezinţi ceea ce ochii nu au văzut?” (Al treilea tratat , IX). Dacă s-ar realiza o astfel de imagine, ea ar fi

simplă imaginaţie, invenţie falsă.

18

19. De ce a fost posibila reprezentarea icoanei in NT?

În VT se spune că Dumnezeu în fiinţa Sa nu poate fi văzut de oameni (Ieş. 33, 20; Deut. 4, 12)

În NT găsim la Ioan 1,18: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;Fiul cel Unul-Născut, Care

este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”

Afirmațiile sunt valabile până în momentul Întrupării, pentru că până atunci omul nu L-a putut vedea

cu ochii trupești pe Dumnezeu. Prin venirea Sa în lume oamenii au avut însă prilejul să-L vadă pe Tatăl, căci

Hristos este chipul lui Dumnezeu (Filipeni 2, 6).

Numai după ce L-au contemplat pe Dumnezeu (Evrei 1, 1), Apostolii au putut să spună prin Sf. Ioan

Evanghelistul ,,Ce am văzut și am auzit vă vestim și vouă...”. (I Ioan 1,3)

Când Hristos se adresează ucenicilor şi altor ascultători, „Fericiţi sunt ochii voştri fiindcă văd şi

urechile voastre fiindcă aud” şi „Adevărat grăiesc vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele

ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Matei 13, 17), vrea să ne arate că

faza în care El Însuşi se revelase de nenumărate ori strămoşilor într-o formă inaccesibilă ochilor trupeşti, a

fost total depăşită. Interdicţia de a-L reprezenta pe Dumnezeu prin imagine încetează acum, deoarece

primejdia de a deforma imaginea lui Dumnezeu a trecut.

19

20. Obiec ii iconoclaste i răspunsul Bisericii.ț ș

Iconoclaştii nu puteau înţelege Taina Persoanei Fiului lui Dumnezeu făcut om. Ei se întrebau cum pot

fi reprezentate cele două naturi ale Persoanei lui Hristos. Ortodocşii nu căutau să înfăţişeze nici natura

divină, nici natura umană a Persoanei lui Hristos, ci reprezentau Persoana Dumnezeu-Omului. Citând

cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, Sinodul VII afirmă că: „cinstea arătată icoanei trece asupra

Prototipului iar cel ce venerează icoana venerează persoana pe care o înfăţişează”.

Fundamentul hristologic al icoanei este Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Întruparea, la rândul ei, este

susţinută şi probată prin icoană. Icoana este un garant al realităţii Întrupării Fiului lui Dumnezeu. De aceea,

în ochii Bisericii, negarea icoanei lui Hristos echivaleză cu negarea Întrupării sale, cu negarea întregii

iconomii a mântuirii noastre. Când Biserica apără imaginile sacre, ea nu apără doar rostul lor didactic sau

estetic, ci însăşi temelia credinţei.

Sfântul Teodor Studitul socoteşte că a nega lui Hristos puterea de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a

nega toate însuşirile lui trupeşti, deci a cădea în dochetism.

Icoana este dovada că Fiul lui Dumnezeu şi-a făcut cu adevărat propriul său trupul nostru omenesc.

Icoana este imaginea unei Persoane divine întrupate care transmite trăsăturile Fiului lui Dumnezeu

venit în trup, devenit vizibil, reprezentabil.

20

21. La ce aspecte se referă iconoclasmul prin circumscrierea lui Hristos?

Eusebiu de Cezareea afirmă că Hristos a avut însuşirea circumscrierii până la moarte, dar n-a mai avut-

o după aceea. După Eusebiu, Hristos cel transfigurat rupe toate limitele trupului omenesc şi pământesc.

Împăratul Constantin al V-lea Copronimul a reluat aceeaşi idee atunci când a spus despre trupul

transfigurat al lui Hristos că S-a făcut nu numai netrecător, ci şi „necircumscris”.

Sfântul Teodor aduce ca dovadă că Hristos a rămas circumscris ca om după moarte, cuvintele Lui:

„Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăţi-Mă şi vedeţi” (Luca 24, 39).

El n-a pierdut prin înviere însuşirile firii omeneşti. De ce ar mai fi poruncit, în acest caz, să fie pipăit ca

având carne şi oase? Iconomahii afirmau că Hristos n-a mai avut după înviere carnea şi oasele ca noi.

Sfântul Teodor respinge afirmaţia lor că membrele lui Hristos de după înviere sunt numai nişte simboluri

ale unor lucrări. Acesta este cazul numai la Dumnezeu neîntrupat, zice el.

„Circumscris” înseamnă, după Sfântul Teodor Studitul, organizat, fiind constituit din membre şi ca

atare e văzut, iar după el, tot ce se vede este circumscris. De aceea subliniază că, dacă Hristos s-a arătat după

înviere, „era circumscris. Căci tot ceea ce cade sub vedere, cade şi sub circumscriere”.

Icoana indicându-ne pe Hristos ca circumscris nu exclude necircumscrierea Lui, ci dimpotrivă, ne-o

sugerează ca alcătuind cealaltă latură a Lui, aşa cum chipul unui om, deşi îi redă numai trupul, nu implică o

separare a trupului de suflet, ci dimpotrivă.

Sinodul VII Ecumenic se exprimă astfel: „Ei (iconomahii) au flecărit că în icoană se circumscrie

împreună cu firea omenească şi firea dumnezeiască. Prin aceasta şi-au ieşit din raţiune, fiind predaţi

unei cugetări netrebnice. Căci Petru şi Pavel, fiind pictaţi, se văd, dar sufletele lor nu sunt de faţă în

icoană. Pentru că, nici când e de faţă trupul lui Petru, nu vede cineva sufletul lui” (Mansi, XIII).

21

Logodna

În logodnă => făgăduința dată de viitorii soți de a se uni în căsătorie

Se săvârșește prin schimbarea inelelor între viitorii soți. Prin inele ei sunt legați unul

de altul pentru toată viața în numele Sfintei Treimi. Este semnificată aici și unitatea

spirituală a crucii.

Lumina lumânării => semnifică faptul că viitorii soți vor umbla în lumina lui Hristos.

În prima rugăciune sunt cerute lucrurile pozitive de care soții au nevoie׃ dragoste și ferirea de ispita

infidelității.

În a doua rugăciune se face aluzie la greutățile care pot surveni în familie. Preotul cere de la D-zeu

binecuvântarea pentru prunci buni și sporirea spre lucrul bun.

În a treia rugăciune preotul se roagă pentru unirea gândurilor și prunci buni. Iubirea devine un act

voit și binecuvântat de Dumnezeu.

Dupa a treia rugăciune se așează cununia peste capul bărbatului spunând׃ ,,se cunună robul lui

Dumnezeu...ˮ. Cununa fiecăruia este și a celuilalt deoarece fiecare este unit cu celălalt. Cununa este semnul

măririi și a cinstei care constă în fidelitatea și iubirea dintre soți, în responsabilitatea unuia față de celălalt.

Cununa este o coroană, semn al cinstei și al demnității. Ea este purtată de împărați iar Impăratul suprem este

Hristos. Prin încoronare cei doi soți ies de sub grija părinților primind responsabilitate fiecare pentru propria

viață, responsabilitate pentru grija unuia față de celălalt precum și a amândurora pentru familia lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede în cunună simbolul ascezei conjugale pentru a atinge curățenia în

sânul familiei. Cununa se dă mucenicilor pentru răbdarea în credință. Soții trebuie să rabde multe greutăți

pentru a lua cununa deplină.

După citirea Apostolului și Evangheliei, preotul cere într-o rugăciune, ca prin ajutorul lui Dumnezeu

cununia să fie fără de păcat; după acest moment cei doi beau dintr-un pahar comun arătând că se vor îndulci

din dulceața dragostei și a bucuriei din sânul familiei.

Preotul îi conduce în jurul tetrapodului de trei ori ceea ce semnifică neîntreruperea legăturii lor în

Hristos. Acum se cântă îmnul de bucurie a proorocului Isaia în care se artă zămislirea Domnului în pântecele

Fecioarei Maria. Se cântă și imnul mucenicilor pentru că iubirea soților și nașterea de prunci împlică durere

și strădanie.

Luând cununile de pe capul celor cununați se afirmă că ei vor purta toată viața cununile lor dacă vor

avea dragoste adevărată.

În otpust sunt pomeniți Sfinții împărați Constantin și Elena ca simbol al demnității împărătești,

precum și Sf. Mucenic Procopie, ca prefigurarea a răbdării greutăților, pentru că așa cum și din pilda

mucenicilor, creștinismul este realist și nu merge pe drumul fericirii ferită de greutăți. Harul se dă pentru

dragoste totală și neprihănire, pentru ajutor și răbdare reciprocă.

22

Taina Sfântului Maslu

Prin Taina Sfântului Maslu, se împărtășește credinciosului bolnav în mod nevăzut, harul mântuitor,

ușurarea suferințelor trupești și iertarea păcatelor ce au rămas după mărturisire, prin ungerea cu untdelemn

sfințit însoțită de rugăciunile preoților.

Taina Sfântului Maslu provine de la Mântuitorul și a fost practicată de Apostoli. Este atestată de

Sfântul Iacov: „Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav, și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut

păcate, se vor ierta lui. Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă

vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.” (Iacov 5, 15)

Boala e urmarea descurajării omului. Ea nu poate fi învinsă prin mijloace strict omenești, deoarece

bolnavul are conștiința că boala e și urmarea unor păcate. Această îngrijorare sporește suferința lui, dar prin

Sf. Maslu vedem că Dumnezeu se milostivește de cel în suferință, și îi dă vindecare. Astfel, la Taina Sf.

Maslu se cere mila lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos apare ca Doctor plin de milă, iar în Pripeala cântării

lui Arsenie de la sfințirea untdelemnului se spune într-un stih: „Stăpâne Hristoase Milostive, miluiește pe

robul Tău.”

În podobia pe glasul 4 se cere lui Hristos să miluiască pe cei bolnavi. Harul lui Dumnezeu lucrează

mai întâi asupra sufletului, aducând iertarea păcatelor și vindecare. Harul întărește puterile sufletești, dar

lucrarea Harului implică și vindecarea trupului.

În rugăciunea citită după al II-lea Apostol și după a doua Evanghelie se cere însănătoșirea bolnavului

pe baza faptului că Hristos s-a întrupat, având voința de a înălța trupul, făcând din el un mijloc de

comuniune între om și Dumnezeu. De asemenea, se cere și venirea Duhulului Sfânt în trupul omului,

întemeindu-se pe faptul că trupul omului e Templu al Duhului Sfânt: „Nu știți că trupul vostru este templu

al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-l aveși de la Dumnezeu, și că voi nu sunteți ai voștri?” (I

Corinteni 6, 19)

Vindecarea trupească e simțită de bolnav ca un har dat lui, însă harul nu lucrează asupra trupului fără

să lucreze asupra sufletului. Mai întâi se cere iertarea păcatelor. Bolnavul dobândește prin păcat o boală a

sufletului; Maslul vindecă sufletul și trupul de patimi. Omul este trup și suflet și e imposibil să nu existe o

influență a unuia asupra celuilalt.

Această taină nu se dă pentru cei aproape de moarte, ci pentru cei vii. Bolnavul, chemând pe preoți

să se roage pentru el, arată credința în vindecarea de la Dumnezeu, înțelege neputința lui ca om și

nădăjduiește în Dumnezeu.

Într-o rugăciune ce se citește după una din Evanghelii se spune despre bolnav că „Și-a cunoscut

păcatele și a venit cu credință la Hristos; îl va primi cu iubirea Sa de oameni, iertându-i și curățindu-i

păcatele.”

Preoții ung pe bolnavi cu untdelemn de șapte ori ca semn al vindecări sufletului și trupului. Se cere

ajutorul împotriva lucrării diavolului: „Doamne armă asupra diaolului crucea Ta ai dat-o nouă că se 23

îngrozește și se cutremură nesuferind a căuta spre puterea ei.” De asemenea se cere ajutorul Sfinților și al

Maicii Domnului. Participă și credincioșii la rugăciune.

Alexei Homiacov spune că „nimeni nu se mântuiește singur, ci prin rugăciunile Bisericii, ale

Sfinților și ale Maicii Domnului”.

Faptul că Sfântul Maslu e săvârșit de șapte preoți (sau măcar de doi), se exprimă voința Bisericii de a

pune în lucrare mădularele ei prin comuniune de rugăciune. Numărul șapte are o valoare simbolică;

mădularele bolnavului sunt unse cu untdelemn, după citirea a șapte rugăciuni deoarece sunt șapte daruri ale

Duhului Sfânt. Apoi, șapte duhuri rele au fost scoase din femeia păcătoasă.

Numărul șapte reprezintă totalitatea formelor păcatului și cele șapte daruri ale Duhului Sfânt. După

numărul șapte urmează numărul opt care e simbol al ,,odihneiˮ nesfârșite despre care vorbește și Sfântul

Maxim Mărturisitorul.

Mântuirea stă în comuniunea cu Hristos, iar omul, din boala prezentă s-ar putea să moară; Biserica îl

pregătește pentru comuniunea cu Hristos și îl deschide comuniunii cu Dumnezeu și semenii săi.

Mântuitorul pe pământ vindecă bolnavi, iartă păcatele dând și Apostolilor această putere ׃

- (Luca 9,1 – Şi chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stăpânire peste toţi

demonii şi să vindece bolile.;

- Luca 10,9 - „Şi vindecaţi pe bolnavii din ea şi ziceţi-le: S-a apropiat de voi împărăţia lui

Dumnezeu.”; (FA 3,1-8)

Cu puterea primită de la Hristos, Apostolii scoteau demoni și ungeau pe bolnavi (Marcu 6, 13 - „Şi

scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau.”; „Iar ei, plecând, mergeau

prin sate binevestind şi vindecând pretutindeni.” Luca 9, 6).

Preoții continuă în Biserică slujirea pe care Hristos a încredințat-o Apostolilor. Biserica a învățat de

la Sfințiii Apostoli să săvârșească această Taină prin rugăciune și sfințirea untdelemnului.

Taina Sfântului Maslu are printre elementele principale și pocăința. Iertarea păcatelor stă la baza

tămăduirii bolnavului. Mântuitorul arată că păcatele și suferința merg împreună (Luca 5, 23-24 – „Ce este

mai uşor? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală şi umblă? Iar ca să ştiţi că Fiul Omului are

pe pământ putere să ierte păcatele, a zis slăbănogului: Ţie îţi zic: Scoală-te, ia patul tău şi mergi la casa

ta.”).

Taina Sfântului Maslu se administrează oricărui bolnav pentru vindecarea de orice suferință la orice

vârstă. Această Taină arată valoarea trupului ce este destinat să fie proslăvit prin participarea prin har la

Trupul lui Hristos și integrarea sa în Trupul tainic al lui Hristos – Biserica.

Vindecarea înseamnă reintegrarea bolnavului în trupul Bisericii precum se și spune: „dăruiește-l

întreg sănătos ca să fie de folos Bisericii sale”.

24