Medicina in timpul lui Hipocrate inregistra unele schimbari,cum ar fi atitudinea

grecilor fata de cauza bolii. Astfel, invatatii si ce care practicau medicina nu mai considera

boala ca fiind o pedeapsa data de zei. Daca un pacient putea fi vindecat se foloseau toate

mijloacele posibile. Daca afectiunea nu putea fi vindecata sau macar ameliorata,el era

abandonat,atat de medici cat si de vecinii sai.Boala continua sa fie un blestem al oamenilor

daca nu al zeilor.

In timpul lui Hipocrate,grecii inventasera un sistem ipotetic care explica mecanismul bolii

prin existenta a patru umori ale organismului.

Aparitia acestui sistem a fost influentata de:

1) existenta a patru elemente de baza: apa,aerul,focul si pamantul

2) conceptia potrivit careia fortele contrare trebuiesc mentinute in echilibru la

nivelul cosmosului si microcosmosului uman,concomitent cu punerea

accentului pe cifra 4

3) influenta asupra corpului a celor 4 anotimpuri

4) secretiile vzibile ale organismului:sangele,flegma,bila galbena si bila neagra

Existau trei stadii ale bolii:

- o modificare a proportiilor dintre umori cauzata de factori interni sau externi

- raspunsul organismului la aceasta modificare prin febra sau”fierbere”

- criza rezultanta cand boala se termina prin eliminarea umorii in exces sau prin

moarte

In secolul al V-lea i.H, indelungata dezvoltare a medicinei grecesti a fost

incununata cu aparitia lui Hippocrate. Din acest moment si pana in zilele noastre

medicina a continuat sa fie sub influenta invataturilor sale.

Scrierile lui Hippocrate, reunite sub titlul “Corpus Hippocraticum”,contin

aproape sigur si lucrar ale altor autori din Cos,Cnidos,Sicilia si din alte regiuni.

Detaliile anatomice sunt putine si nu sunt prezentate sistematizat.Cele patru

umori,corespunzatoare celor patru elemente constituie baza fiziologica care permite

functionarea organismului.Armonia este necesara pentru mentinerea sanatatii.

Cauza bolilor este fie imediata datorita unor dificultati de cauza interna,fie mai

departata,sub influenta unor factori externi,cum sunt clima,igiena

individuala,dieta,activitatea si mediul inconjurator.In lucrarea “Despre aer,apa si

locuri”Hippocrate se refera la influenta mediului asupra starii de sanatate.El este

considerat parintele biometeorologiei-stiinta care se ocupa cu studiul interrelatiilor

dintre organismul uman si factorii meteorologici.

Hippocrate este foarte preocupat de stabilirea prognosticului unei boli.

Juramantul este cel mai cunoscut document care se asociaza cu numele lui

Hippocrate.El este utilizat de cateva secole de absolventii invatamantului medical in

intregime sau cu modificari.

Acest faimos testament contine atat obligatii cat si interdictii.El incepe cu un

angajament fata de zei,profesori si viitorii studenti.Interdictiile se refera la vatamarea

pacientului,medicamente mortale,avort,chirurgie,intretinerea de relatii sexuale cu

pacientii sau servitorii acestora,precum si la pastrarea secretului professional.Indatori-

rile cer medicului sa actioneze cu onestitate si credinta.

Principiile metodei hippocratice pot fi rezumate in felul urmator:

1) Observa totul-o atentie deosebita se acorda istrcului bolii

2) Studiaza mai degraba pacientul dect boala-important este cum reactioneaza

bolnavul fata de boala sa,nu doar tipul de boala de care sufera acesta.

3) Evlueaza sincer

4) Ajuta natura Daca metoda hippocratica este folosita astazi,medical poate sa observe bolnavul in mod

obiectiv,evitand atitudinile rigide si ferindu-se sa adopte orice doctrina.Mai mult chiar,in

present incepem sa folosim di nou doctrina lui Hippocrate,analizand bolnvul in intregime si

tinand cont de mediul in care traieste.

SUBIECTUL 1

Medicul grec Galen(circa 129-200) a fost probabil cel mai influent scriitor

de subiecte medicale din toate timpurile.Pentru aproape 1500 de ani,prin activitatea

sa,el a reprezentat o autoritate incontestabila in domeniul medicinei in numeroase

tari.Cu o usoara inclinatie spre polemica,dar totusi cu vederi largi,Galen a fost un

observator atent,un dogmatic autoritar si un ganditor original.

In calatoriile sale,Galen a avut posibilitatea sa observe numeroase boli,tratamente

sis a cunoasca o serie de curente medicale.La Alexandria el a venit in contact cu

medicii sositi sa studieze din intreg Imperiul Roman si a avut totodata ocazia sa

participe la ingrijirea pacientilor.

Cand s-a intors la Pergamon,peste cativa ani,Galen dobandise o oarecare

reputatie datorita catorva lucrari de anatomie si fiziologie si perspicacitatii sale

clinice.Datorita faimei si pozitiei sale sociale,el a fost numit medical

gladiatorilor.Necesitatea mentinerii luptatorilor in forma l-a facut sa inteleaga

importanta masurilor igienice si a clor preventive.Traumatismele suferite de acestia l-

au determinat sa studeze anatomia si in special cea legata de oase,muschi si articulatii.

Galen a scris in limba greaca-limba sa natala si in acelasi timp limba stiintifica-

numeroase lucrari de anatomie,fiziologie,farmacologie,patologie,terapie,igiena,diete-

tica, si filosofie.El a ridiculizat intotdeauna opiniile si metodele care ii erau contrare,

indiferent daca erau contemporane sau mai vechi.

O a doua trasatura caracteristica a sa a fost folosirea teoriei umorale mostenita

din trecut.In functie de ponderea celor patru umori,el a clasificat personalitatea in

patru tipuri:flegmatic,sanguine,coleric si melancholic.

O alta caracteristica a activitatii lui Galen a fost accentual pus pe detaliile

anatomice.El a aratat ca venele sunt conectate cu inima,in timp ce nervii isi au

originea in sistemul nervos central.A descris anatomia maduvei spinarii,ureterelor,

oaselor si muschilor.Fiindca disectiile umane care au fost utilizate in Alexandria nu

mai erau premise,Galen a fost nevoit sa studieze anatomia facand disectii pe animale

sau facand observatii in cazul unor traumatisme.

Din aceasta cauza Galen a facut multe greseli,in special in ce priveste organelle

interne.

Cu toate greselile si conceptiile eronate,este surprinzatoare abundenta detaliilor

precise din scrierile sale.Timp de secole savantii vor accepta descrierile sale fara a

incerca sa le verifice.

In calitate de clinician,el era probabil inegalabil.Spre deosebire de Hippocrate

care descria si rezultate positive si rezultate negative,Galen vorbea aproape in

exclusivitate despre succese,adesea insotite de satisfactii personale.

O parte insemnata a tratamentelor sale se bazeaza pe principiul lui Hippocrate

de a ajuta refacerea naturala prin metode blande ca de exemplu dieta,odihna si

exercitii fizice.Prevenirea bolilor prin masuri de igiena juca de asemenea un rol

important.

O trasatura caracteristica a lui Galen este folosirea pe scara larga a

medicamentelor.El aduna plantele medicale si isi pregatea singur retetele,neavand

incredere in altii.Numeroasele ingrediente pe care le folosea la un singur preparat i-au

facut pe unii sa le numeasca “preparate galenice”.

O alta combinatie farmaceutica extraordinara realizata de Galen a fost teriaca.

Acest preparat antic contine o multime de ingrediente a fost folosit la inceput ca

antidot pentru muscaturile de sarpe si pentru combaterea otravirilor si chiar a

epidemiilor.

Tragedia lui Galen a constat in faptul ca avea nevoie de un successor si nu a

existat nimeni care sa-i ia locul. Nimeni nu a reusit sa-l egaleze sau sa intre in competitie cu el pana in secolul al XVII-

lea,cand Vesalius,un anatomist din perioada Renasterii,avea sa-I clatine autoritatea.

SUBIECTUL 2

Med.medievala in lumea crestina: Urmasii lui Iisus Hristos din Nazareth

erau convinsi de iminenta intoarcerii sale, de ziua judecatii de apoi si de sfarsitul

situatiei prezente, ceea ce a dus la inexistenta unor preocupari fata de suferintele

fizice ale lumii terestre, care reprezinta temelia oricarui sistem de sanatate. In

gandirea iudaica, boala a fost mult timp privita ca o pedeapsa a pacatelor sau ca o

dezaprobare divina, Biserica neincercand sa descurajeze aceasta credinta populara;

mai mult, institutia punea accent pe reconstituirea misiunii de vindecare a lui Hristos.

Au aparut astfel, numeroase instituii pt. ingrijirea celor bolnavi: ptochia-pt.cei saraci,

xenodochia-pt.straini etc. Bazele primului spital au fost puse de catre Elena, mama

imparatului C-tin, in jurul anului 330, pt.ca, mai tarziu, numeroase spitale crestine, ce

copiau modelul celor militare existente in Imp.Roman, sa apara, precum cel de la

Roma, infiintat inainte de 394 de catre Fabiola, o doamna bogata, reprezentand primul

spital crestin din Europa. Cele trei secole care au urmat recunoasterii Bisericii crestine

de catre imparatul C-tin au dus la declansarea unei lupte intense impotriva dezv.

ortodoxiei, aparand diferente in ceea ce priveste practica medicala intre cele 2

biserici. Astfel, pt castigarea rapida de noi credinciosi, icoanele au devenit

instrumente ale vindecarii. Separarile ireversibile au devenit tot mai frecvente insa,

una dintre ele jucand un rol important in ist. medicinei: dupa inlaturarea din functie a

patriarhului C-tinopolului, Nestorius, considerat ca a negat natura divina a lui Hristos,

acesta a infiintat o scoala medicala la Edessa, iar, ulterior, o alta la Gundishapur, cu o

evolutie infloritoare. Mai tarziu, apare o noua asociere-cea dintre ordinele calugaresti

si spitalele de caritate crestina care au permis manastirilor sa si asume organizarea

ingrijirilor medicale in Apus pt mai bine de 500ani.

Evul mediu timpuriu: Un rol important in aceasta perioada l au avut

diversele popoare, precum cele germanice, de exemplu, care au acordat o atentie

deosebita medicilor si sanatatii publice, in sec.5-7. Popoarele celtice, situate la nord si

la vest de franci, erau sub conducerea druizilor, care aveau atat functii clericale, cat si

curative, pe cand insulele britanice au constituit o exceptie de la reintoarcea la

medicina populara, evidenta si in spatiul rusesc, de altfel. Odata cu destramarea

stabilitatii din nordul Italiei, datorata conflictului dintre goti si lombarzi, respectiv

localnici, medicii si pacientii au avut de suferit, fiind nevoiti sa se protejeze singuri, pt

ca, in final, medicii laici sa inceteze a exista. In statutul ordinului creat de Sf.Benedict

era prevazuta ingrijirea bolnavilor numai prin rugaciune si interventie divina, astfel

incat studiul medicinei a fost interzis. In aceasta perioada, dominata de Biserica,

calitatea actului medical lasa mult de dorit, manastirile avand diviziuni speciale

pt.medici; munca acestora, insa, rezumandu se la tehnici nestiintifice. Totodata, au

aparut si mediatori ai miracolelor facute de Dumnezeu, anumite personalitati

religioase precum gemenii Cosma si Damian, doi medici din sec.3, care au savarsit

numeroase vindecari miraculoase, dintre care unele si postume sau precum

Sf.Pantaleon din Nicomedia. Un medic calificat, de asta data, a fost Alexandru din

Tralles care a facut numeroase observatii importante:a stabilit originea epilepsiei la

niv. creierului, a atras atentia asupra folosirii abuzive a opiului samd, utlizand,

totodata, si procedee magice de vindecare, precum cel pt.tratamentul febrei

intermitente.

Infiintarea universitatilor: Bazele adevaratei educatii medicale s au pus abia

in noile universitati create, prima dintre ele fiind cea din sudul Italiei, de la Salerno,

infiintata de 4 maestri:grecul Pontus, romanul Salernus, evreul Helinus si arabul

Adela, ce permitea si accesul femeilor la pregatirea medicala(ex: Trotula-autoare a

unui tratat de obstretica). Una dintre personalitatile ce au jucat un rol important in

SUBIECTUL 3

scoala medicala de la Salerno a fost Constantinus Africanul, iar cea mai cunoscuta

lucrare a acestei scoli a fost un poem in lb.latina-“Regimul salernitan de

sanatate”(“Floarea medicinei”), elaborata in a2a jumatate a sec.18; sunt intalnite, de

asemenea, si scrierile cu caracter deontologic-“Despre vizita medicului la bolnavi”de

Archimatteus. In aceeasi perioada, Roger al2lea, primul rege al Siciliei, a introdus

examenul de licenta(sustinut dupa 3 ani de logica, 5 de medicina si chirurgie+ un

stagiu de un an sub conducerea unui medic cu experienta) pt.practicarea medicinei. In

afara de scoala medicala de la Salerno, tot mai multe univ.au luat nastere:cea din

Paris, univ. din Anglia, Germania s.a. in care era atribuit un statut superior practicii

medicale fata de chirurgie (care a cunoscut insa reprezentanti de seama-Salicet, Guy

de Chauliac s.a.), iar teologia si filozofia crestina erau supreme stiintelor naturale.

Treptat, a inceput sa se acorde o atentie din ce in ce mai mare anatomiei, sec.19

reprezentand debutul disectiilor pe cadaver, sub indrumarea celui mai bun specialist-

Mondino de Luzzi de la Univ.din Bologna, care a redactat si un tratat in 1316-

“Anatomia”.

Perioada evului mediu mijlociu: Europa a iesit din perioada intunecata a

Evului Mediu timpuriu in jurul anului1000, viitorul aratandu se, in acel moment,

luminos. La sfarsitul sec.13, Sf. Thomas Aquinas, bazandu se pe teologie, a redactat o

noua doctrina- Thomism sau Scholasticism, care acorda suprematie supranaturalului

fata de natural, dar in adevaratul sens lumea naturala si supranaturala erau separate,

daca nu independente. Cu toate ca a inceput sa se dezvolte comertul, societatea

europeana a ramas izolata si rurala, astfel incat medicii cu pregatire universitara erau

accesibili numai celor cu un statut social ridicat, marea masa a oamenilor continuand

sa apeleze la vindecatorii populari si la barbierii-chirurgi, iar nasterile erau

supravegheate de moase. In sec.12-13, controlul spitalelor si al infirmeriilor a fost

transferat municipalitatii (au aparut marile spitale europene: Hotel-Dieu la Paris,

Santo Spirito la Roma etc.), iar, in timp ce consiliile bisericesti interziceau practica

medicinei de catre ordinele monastice, acestea nu incetau sa apara- Ordinul

Cavalerilor Teutoni, Ordinul lui Lazarus(ingrijirea leprosilor). Cruciadele din aceasta

perioada au avut un efect pozitiv-patrunderea unor preparate medicale in Europa, dar

si un impact negativ enorm-maladiile precum lepra, ciuma,mai apoi “sudor anglicus”

etc,ceea ce a condus la o adevarata “explozie” a cultelor dedicate sfintilor care puteau

vindeca boala. In timpul sec.13, populatia generala avea un acces restrans la ingrijirile

medicale, Parisul, de exemplu, dispunand de doar o jumatate de duzina de medici

pt.serviciile publice. Regimul alimentar era considerat foarte important in tratamentul

bolilor(supe, lapte, oua), in timp ce medincamentele erau folosite pe scara

larga(teriaca). Misticismul a devenit f.raspandit in perioada Evului Mediu mijlociu,

considerandu se ca exista o legatura intre posedarea de catre duhurile rele si o anumita

afectiune, des utilizate fiind si amuletele( pt.alungarea duhurilor rele). Chirurgia era,in

general, limitata la tratarea plagilor, fracturilor, amputatiilor etc., vechea traditie araba

privind utilizarea cauterului persistand. Spre sfarsitul perioadei medievale, chirurgii

au inceput sa fie organizati in 2 grupuri:cei care au beneficiat de o pregatire

superioara si cei care se identificau cu barbierii (cei ce realizau sangerarile), in Franta

diferenta fiind chiar legiferata.

Med.medievala in lumea islamica: In timpul primelor 5sec. ale erei

Crestine, invaziile barbare, dezastrele, epidemiile, precum si atitudinea antielenistica a

Bisericii Crestine au dus la pierderea a numeroase scrieri grecesti si romane. In sec.7,

noua religie islamica a contribuit la pastrarea invataturilor clasice care mai existau, iar

apoi le a trimis inapoi lumii europene. Arabii au raspandit o cultura medicala laica, au

acordat studiilor medicale un loc important in cadrul civilizatiei lor, numerosi istorici

considerand insa ca aceasta contributie s a rezumat doar la compilatie si pastrare,

uitand de marii ganditori islamici. /In anul 489,au avut loc primele contacte cu cultura

greaca, fiind infiintat, de catre nestorieni, spitalul din Gundishapur, unde acestia au

intalnit medici greci, astfel incat, in timpul lui Mohammed(570-632), cunostintele

grecesti erau deja raspandite in lumea araba. In sec.urmator, islamismul s a raspandit,

formandu se 3califate principale: 1.la Baghdad, condus de dinastia Abbasiazilor, 2.la

Cordoba, cond.de dinastia Umayyazilor, 3.la Cairo, cond.de dinastia Fatimizilor.

Primul centru dominant a fost cel de la Baghdad unde au fost traduse in lb.araba

scrierile greco-latine (opere ale lui Aristotel,Hippocrate,Galen)de catre cunoscuti

traducatori precum Hunain ibn Is haq, Rhazes si Avicenna fiind unii dintre cei mai

faimosi scriitori, umanisti si medici musulmani de origine persana. Dupa ce califatul

de la Bagdad si a pierdut influenta, s au impus medicii-filozofi Averoes, Avenzoar si

Maimonides din califatul de la Cordoba pt.ca, ulterior sa se infiinteze spitalul din

Cairo, in cadrul sultanatului egiptean. /Arabistii au pus bazele farmaciei si chimiei ca

stiinte, luand nastere profesia de farmacist, au pus la punct tehnici de distilare,

cristalizare, dizolvare, sublimare, reducere si calcacinare. O mare importanta se

acorda instruirii clinice a medicilor, fiind descrise boli precum scabia si abcesul

mediastinal, altele fiind aprofundate: pericardita, tuberculoza(Avicenna sugerand

chiar caracterul transmisibil al tuberculozei). Cea mai importanta contributie medicina

araba a adus o in domeniul spitalelor, fiind superior organziate si de o eficienta sporita

celor crestine sau romane. /Atitudinea islamului fata de originea bolilor era

asemanatoare cu conceptiile iudeo-crestine: Allah provoca boala ca o pedeapsa

pt.pacatul unei personae sau pt.motive in afara capacitatilor umane de intelegere.

Oamenii puteau spera in miracolul vindecarii prin intermediul rugaciunilor, dar putea

sa ceara ajutor divin si prin intermediul medicului. “Coranul” pretuia medicina ca una

dintre stiintele de frunte, bolnavii find ocrotiti, iar acordarea ajutorului si sprijinului

celui aflat in dificultate era apreciata pozitiv. Religia islamica credea in existenta

vietii de apoi, astfel incat disectiile umane erau interzise, ceea ce a dus la existenta a

numeroase speculatii privind functionarea org.interne si circulatia sangelui. Arabistii

foloseau,in general, aceleasi metode precum grecii si romanii, diagnosticul bazandu se

pe6 criterii, dintre care comportamentul pacientului, excretiile(plosca pe jumatate

umpluta cu urina devenind simbolul medicului),caracterul si localizarea durerii etc, un

rol important avandu l si astrologia. Chirurgia, fiind prost vazuta, cauterizarile,

sangerarile s.a. erau facute de oameni fara pregatire, la fel ca si litotomia. O

caracteristica ca tratamentului o reprezenta folosirea pe scara larga a medicamentelor,

lucrarea lui Dioscorides-“De Materia Medica”-fiind intens studiata. /La inceput,

medicii erau pregatiti in cadrul unor centre de invatare sau spitale si primeau dreptul

de practica de la profesorii lor pt.ca, ulterior,sa se introduca examenul obligatoriu(in

sec.10), femeile ocupandu se,in acea perioada,de probleme de obs.si ginecologie.O

dezv.rapida au cunoscut si spitalele islamice:la Bagdad,Damasc si Cairo.

C:intotdeauna au existat sch.intre lumea islamica si cea crestina,atat in timpul

suprematiei civilizatiei islamice,cat si in perioada sa de declin.

SUBIECTUL 4

Personalitati ale medicinei arabe si importanta acestora pentru

dezvoltarea teoriel si practicii medicale : AL RAZI-RAHAZES, IBN SINA-AVICENNA,

ALBUCASSIS, MAIMOIDE.

Medicina araba. Arabii, pe langa faptul ca au conservat traditiile in domeniul

medicinei (care riscau sa dispara ca urmare a invaziilor barbare, a dezastrelor, si a atitudinii

antielenistice a Bisericii Crestine din spatial European), ci dimpotriva, ei sunt cei care au pus

bazele farmaciei si a chimiei ca stiinte, au pus la punct tehinici de distilare, de cristalizare,

sublimare, calcinare si de reducere. Cu toate ca medicii continuau sa isi preprae propriile

medicamente, a aparut si meseria de farmacist. De asemenea, se acorda o mare importanta

instruirii clinice a medicilor, cativa dintre ei au facut observatii stralucite care au resitat de a

lungul tipului.

Au fost descrise boli ca de ex : scabia, si abcesul mediastinal; au fost aprofundate boli

ca tuberculoza si pericardita, Avicenna sugerand pana si caracterul transmisibil al

tuberculozei.

Personalitati. 1. Rhazes (850-950), de origine persana, a fost unul dintre cei mai cunoscuti

vindecatori ai califatului de la Gundishapur, si nu numai.acesta a fost apreciat atat ca

profesor, cat pentru activitatea sa depusa « la patul bolnavului ». A scris 237 de carti in

domenii foarte variate, cum ar fi : alchimie, anatomie, fiziologie si etica. O mare parte din

opera sa o constitue compilatiile teoriilor lui Hippocrate si Galenus. El este cel care a reusit sa

introduca numeroasele cunostinte grecesti cu privire la medicina, in lumea araba. Lucrarea sa

cea mai cunoscuta este « kitab al-Hawi », cuprinzand 24 de volume, in care sunt trecute in

revista cunostintele medicale si chirurgicale ale epocii. Rhazes aplica teoria umoroasa a lui

Galen, utiliza pietrele pretioase in tratamentul bolnavilor, si credea k nuarul copiilor pe care ii

va naste o femeie gravida era indicat de numarul pliurilor, a facut prima descriere exacta a

varicelei si a rujeolei, a preferat utilizarea unei medicamentatii sanatoase in locul

edicamentelor, recomandand folosirea unor remedii simple.

2.Avicenna (980-1037), supranuit si “principele medicilor”, este cea mai importanta

personalitate a medicinii arabe, fiind considerat corespondentul lui Galen. A avut numeroase

preocupari in domeniul gramaticii, poeziei, geometriei, astronomiei, fiziologiei, medicinei

interne si chirurgiei. In fizica, a sugerat posibilitatea de a se masura viteza luminii. Cea mai

cunoscuta opera a sa (dintre cele aprox 100) este « Canonul ». acesta cuprinde cinci capitole :

medicina teoretica, edicamentele simple, unele boli si tratamentul lor, bolile generale,

farmacologia. simptomatologia bolilor este amanuntit descrisa, dar diagnosticul este pus mai

ales in functie de puls si urina. Avicenna a introdus pansarea ranilor cu vin. Tot el a descris si

« focul persan » adica antraxul si diabetul, sau « boala urinei dulci », stia sa deosebeasca

meningita de meningism, paralizia faciala centrala de cea periferica.lucrarile sale au jucat un

rol important in invatamantul medical de la sfarsitul Evului Mediu si din vremea Renasterii.

3.Abulcassis a scris cea mai importanta lucrare in domeniul medicinei. Cartea sa

« al-Tasrif », in 30 de volume, si continea un capitol dedicat chirurgiei. Acesta a fost primul

text sistematizat si insotit de ilustratii din domeniul chirurgiei si insotit de islustratii din

acelasi doeniu. In aceasta lucrare erau descrise cauterizarea, aplicarea de ventuze si

sangerarea, dar se acorda in acelasi timp o atentie deosebita anatomiei, chiar daca aceasta

avea la baza descrierile lui Galen. În partea finală a tratatului Al-Tasrif, Al- a ra i

men ţionează un adevărat arsenal de scule şi dispozitive c irurgicale, numărul lor ajungând la

aproape 200, cum ar fi: forceps, ace c irurgicale, cârlige, spatule, scalpel, fierăstraie pentru

oase, c iuretă, retractor, aplicarea cauterizării rănilor şi a arterelor desc ise. Totuşi în cazul

sângerării, insistă asupra aplicării ligaturii vaselor sangvine. A avut contribuţii la dezvoltarea

chirurgiei plastice, care nu mai evoluase de pe vremea lui Susruta. Dovedeşte îndemânare

c irurgicală în tratarea ginecomastiei şi ajunge să efectueze operaţii de mamoplastie si Se

ocupă şi de neuroc irurgie şi craniotomie, ca tratament c irurgical al tulburărilor mintale.

4.Maimonides a fost cel mai cunoscut medic arab de origine iudaica, scrierile

acestuia se refera la dieta, igiena, prim ajutor, otraviri si problema de medicina generala. A

fost un adept al teoriilor umorale si a metodelor medicinei arabe. El a scris despre bolile

psi ice şi a descris turbarea şi intoxicarea cu beladonă (mătrăgună).

SUBIECTUL 5

Medicina in Renastere: In medicina, ca si in alte domenii, perioada care a

cuprins sec XV – XVI s-a caracterizat printro surprinzatoare trezire si printro

dezvoltare accelerate a descoperirilor dup ace mii de ani batuse pasul pe loc. Giorgio

Vasari 1511-1574 un artist, architect si om de litere florentin a numit aceasta perioada

Renastere, datorita credintei ca a avut loc o intoarcere la val cultural ale Greciei si

romei antice. Numeroase elemente au provocat sau au favorizat aceasta larga miscare

regeneratoare a artelor literelor, stiintelor, gandirii,structurilor religioase si sociale.

Doi dintre acesti factori au fost in mod deosebit profitabili pt medicina. Primul a fost

dezvoltarea spiritual datorita careia unele personalitati au pus in discutie principia si

notiuni consecrate si considerate in mod definitive rezolvate. Al doilea a fost

descoperirea si dezvoltarea rapida a tiparului care a facut posibila diuzarea de

cunostinte prin intermediul cartii si nu numai orintrun invatamant verbal. Un alt facot important a fost dezoltarea industriei locale si a comertului.

Cucerirea Constantinopolului de catre turci in 1453 a dus la refugierea unui nr mare

de carturari greci, in special in partea de nord a italiei. Universitatile din bologna, padova si

ferrara atrageau student din intreaga europa. Astfel, in a doua jumatate a sec 15, conditiile

sociale, economice si politice din nordul italiei au favorizat o adevarata explozie a activitatilor

intelectuale si creative.

Printe preocuparile cultural ale umanistilor din perioada renasterii medicina a ocupat

un loc privilegiat, orice om cultivat din aceasta epoca simtindu-se atras si interest de secretele

corpului uman si de dereglarile functionarii sale. Acei care se consacrau acestui studio

essential pt activitatea lor se dovedeau a fi totodata cultivate si ganditori.

Primii umanisti cu preocupari in domeniul medicine au trait sau macar au studiat la

universitatile din nordul italiei. Ei erau specializati in fizica, astronomie, partial dat interesului

crescut fata de magie si astrologie.

Meritul principal si durabil al acestei epoci laminate a fost nasterea anaomiei modern.

Se poate spune ca Renasterea a pus primele baze ale medicine stiintifice. Spiritual

nou care anima medicina impunea acest adevar ca este iluzoriu sa cauti sa intelegi sau sa

reface dereglarile organismului inainte de a-I cunoaste bine structura sa.Or aceasta structura

nu era mai bine cunoscuta la inc sec 15 decat pe e timpul lui Galen.

Indispensabila inainte de toate studiului rational al fiziologiei si patologiei,

cunoasterea anatomiei nu necesita nici un mijloc desebit in afara de un cutit pt disectie si o

vedere buna.

Studierea anatomiei cerea inainte de toate o deschidee a spiritului capabil sa verifice

afirmatiile anticilor, sa intrepte erorile lor fara teama, sa completeze constatarile lor sis a

treaca la noi cercetari obiective.

Tot timpul evului mediu anatomistii s-au lovit de un obstacol major: interdictia de a

diseca corpuri umane. Dupa ce sau retras intro clandestinitate periculoasa ei aau obtinut in

sfarsit posibiliattea unei activitati reduse in cateva amfiteatre de disectie.

In periioada Renasterii stiinta si arta au fost mai apropiate ca oricand in istoria

omenirii. Artistii se intereseau de aproape de studiile anatomistilor la care participau uneori.

Ei urmareau un scop dublu: pe de o parte punerea talentului lor la dispozitia anatomistilor

care aveau nevoie de ei pt a insoti studiile scrise cu imagine anatmice iar pe de alta parte de a

se perfection ei insisi in reprezentarea corpului uman.

In timpul perioadei medicevale erau acceptate sic opiate ilustratii anatomice mai

vechi, care contineau numeroase greseli. In general insa, cei care executau reproduceri dupa

ilustratii mai vechi introduceau la randul lor noi erori fie din necunoastere fie dat tehnicii

deficitare.

Primele ilustratii anatomice tiparite pastrau vechea traditite a manuscriselor medieval.

Lucrarea Fasciculuc medicinae era o colectie de scrieri contemporane pt medicii practicieni.

La prima editie, din 1491, a fost folosita pt prima data gravura in lemn pt o ilustratie

anatomica. Ilustratiile cuprindeau desene care indicau localizarilee unde se putea practica

sangerarea. Ele erau insotie de explicatii scrise pe marginici. Disectiile erau prezentate intro

maniera primitive si lipsita de realism.

SUBIECTUL 6

Iatrochimia proclama identitatea dintre procesele biologice si combinatiile

chimice pe care cercetatorii le urmareau in retortele din laboratoarele lor.

Abia odata cu Paracelsus(1493-1541)alchimia s-a despartit definitiv in doua

directii : una a sarlatanilor care ducea la ridicol si temnita si alta a ganditorilor cu

minti clare si ascutite care prin munca perseverenta , pusa in slujba adevarului care

duce la progres. Medicul si alc imistul elvetian Paracelsus in lucrarea sa “Opus

pararuirum” fundamenteaza iatroc imia si enunta cele trei esente pure: Mercur-sulf-

sare-unde sulful este principiul combustibilitatii caci arde total fara sa lase cenusa.

Paracelsus foloseste sulful pentru tratarea bolilor de piele .Trebuie mentionat ca si

astazi sulful se foloseste la tratarea scabiei si a altor afectiuni dermatologice.

Cu mult inaintea lui Paracelsus , la romani Claudius Galenus (131-201) medical lui

Marc Aureliu dezvolta farmaceutica si creeaza o doctrina intemeiata pe observatii si

experimente. Denumirea de preparate galenice pentru produse extrase din plante cu

ajutorul lichidelor se foloseste si astazi.

Paracelsus enunta definitia iatrochimiei - stiinta utilizarii chimiei in

medicina. El considera ca starea de boala este provocata de lipsa unor substante si

pentru inlaturarea ei este necesar ca acestea sa fie redate organismului . Tot lui i se

datoreaza introducerea in terapeutica a numeroase preparate anorganice cum ar fi

preparatele mercuriale in tratamentul sifilisului in locul unor extracte din plante .Tot

el foloseste notiunea de principiu activ care a determinat imbogatirea terapeuticii cu

numeroase substante organice.

Ca profesor la Basel, Paracelsus a iniţiat curentul iatroc imic. El credea că toate

corpurile organice sunt alcătuite din mercur, sare şi sulf şi lega bolile de lipsa ori

excesul acestor elemente. Principiul care stă la baza iatroc imiei este deci „c imia

pusă în slujba medicinei” şi este reprezentativ pentru c imia farmaceutică. A introdus

chimia in terapeutica. Paracellsus a preconizat cura de ape minerale, a recomandat

opiul in combinatie cu mercurul, sulful, fierul , arsenicul , sulfatul de cupru si potasiu

in asa numitul “specificum purgans paracelsi” a popularizat tincturile si extractele

alcoolice.

O parte din urmaşii lui Paracelsus, folosind în mod exigent unele medicamente toxice,

erau pe punct de a compromite ideile sale. Unul dintre cercetători care a introdus în fapt

experienţa în baza studiului fenomenelor chimice a fost Johann Baptist van Helmont (1577-

1644). A fost adeptul teoriei galenice, dar cu timpul a devenit un apărător al iatroc imiei. În

lucrarea „Îndreptar pentru prepararea medicamentelor” s-a preocupat de problema

mecanismului de acţiune a medicamentelor asupra organismului. A fost primul care a

comparat greutatea urinei cu cea a apei si a determinat densitatea. A arătat de exemplu că

sucul gastric are caracter acid şi a explicat apariţia unor boli prin creşterea cantităţii şi a

recomandat în unele boli de stomac agenţi alcalini. A făcut numeroase experienţe cu lic ide

biologice din corpul uman. Prin aceste încercări timide a pus bazele fiziologiei c imice.

Datorită ideii că anumite corpuri se conservă în diferite transformări, c imic se înfiripează

noţiunea de element, Van Helmont fiind întemeietorul c imiei pneumatice.

El credea ca toata material poate fi in final redusa la apa. A pus bazele conceptiei

conform ca boala reprezinta o entitate distincta cu o existanta parazitara in organism.

In urma unor experimente Van Helmont a ajuns la concluzia ca fermentii ( enzimele )

reprezinta o componenta fundamentala a tuturor mecanismele fiziologice. Considera ca febra

reprezinta o reactie a organismului la dezechilibrul celor 4 umori de asemenea el era

impotriva folosirii sangerarii si a purgativelor respingand rolul lor in restabilirea echilibrului

umorilor.Folosea in terapeutica in special produse de natura chimica.

Înainte de el nu se făcea o distincţie între aer şi celelalte gaze, el fiind primul care a

introdus noţiunea de gaz. Cercetări aprofundate a făcut însă asupra bioxidului de carbon pe

care l-a preparat din piatră de var şi acizi şi l-a numit gaz „sylvestre”, arătând că este identic

cu gazul rezultat din arderea cărbunelui sau la fierberea sucului de „strugure”. Operele lui

complete au fost editate de fiul său, în 1648, „Ortus medicinae vel opera et opuscule omnie”.

SUBIECTUL 7

IATROMECANICA: Iatromecanica (iatrofizica) considera ca organismul

uman este un mechanism care functioneaza in virtutea acelorasi principii matematice

si legi fizice care domina si lumea anorganica.

Pentru majoritatea iatromecanistilor fenomenele biologice esentiale se petrec

la nivelul substantei solide si nu la cel al lichidelor din organism. Conceptia solidista

inlocuieste astfel conceptia umoralista care domina de multe secole.

Sanctorius-( 1561- 1636) reprezentant al curentului mecanicist a construit

termometre si a redat studii importante in domeniul fiziologiei metabolismului.A

determinat modificarile greutatii corporale in urmele ingerarii de alimente , excretie si

perspiratie. A reprezentat o abordare noua a proceselor fiziologice. a observat cã

greutatea organismului uman se modificã neîncetat. El a construit un cântar mare si

asezat ore în sir pe acest cântar îsi urmãrea propria greutate. Peste noapte, Sanctorius

pierdea aproape un kg. Cauzele sunt multiple: prin îndepãrtarea CO2 din organism,

greutatea omului scade cu 75-85 g în 24 ore. Pe cale pulmonarã se evaporã 150-500 g

apã zilnic, iar prin piele si mai multã.

Giovanni Alfonso Borelli (1608 – 1679) – cel mai de seama reprezentant al

iatromecanistilor . A incercat sa aplice principiile mecanice in domeniul medicinei

efectuand remarcabile studii asupra muschilor , masurand forta de contractie si

precizand deosebirea dintre musculatura voluntara sic ea autonoma.

Giorgio Baglivi (1669 – 1707) – era supranumit „Hipocrate al Italiei”.

considerat extremist in dom. Iatromecanicii , a incercat sa realizeze asocieri intre

fiecare organ si o anumita masinarie.

1.Giovanni Morgagni (25 februarie, 1682 – 6 decembrie, 1771): medic si

anatomist italian. A pus bazele anatomiei patologice. A fost prof de anato la Padova

din 1775 si pana la moartea sa. A stabilit ca fiecarei modificari anatomice ii

corespunde o modificare functionala specifica. A publicat o lucrare intitulata” despre

sediile si cauzele bolilor studiate cu ajutorul anatomiei.Aceasta lucrare sintetizeaza

experienta unei activitati clinice de aproape jum de secol,pe bazaa 500 de

disectii.Tratatul cuprinde 5 parti:bolile capului,toracelui,abdomenului si afectiunile

chirurgicale.

2.Boerhaave (31 decembrie 1668 - 23 septembrie 1738): a fost medic,

botanist şi umanist olandez. Este considerat ca fiind fondatorul învăţământului

medical clinic. Prof la universitatea din Leyden. Nu a facut descoperiri decisive in

nici un domeniu al stiintei,a fost un pedagog desavarsit si un f bun autor de manuale.

Publica un tratat de c imie ,un manual de fiziologie “institutiile medicale”. Multi

dintre elevii lui au devenit somitati stiintifice.

3.Auenbrugger (19 noiembrie 1799 - 18 mai 1809): Este considerat unul

dintre fondatorii medicinei moderne. A introdus te nica de examinare prin percuţie.

Observa ca lovind cu degetul in torace se aud diferite zgomote, in functie de conditia

patologica. Sunetul mat i-a permis sa puna diagnosticul de pleurezie.

4.Bichat (14 noiembrie 1771 - d. 22 iulie 1802): a fost anatomist, fiziolog şi

medic francez. Este considerat întemeietorul histologiei şi patologiei modern. Tatăl,

medic, i-a fost primul instructor. Bichat a studiat matematica, apoi medicina la

Montpellier. În perioada 1791 - 1793, studiază la Lyon chirurgia şi anatomia sub

conducerea profesorului şi c irurgului Marc Antoine Petit. Intr-o singura iarna a

efectuat 600 de necropsii. A demonstrat ca fiecare organ e format din tesuturi

SUBIECTUL 8

SUBIECTUL 9

diferite,fiecare avand functie diferita. A decedat in urma unei disectii contactata in

sala de disectie.

5.Corvisart: Medical lui napoleon. Recunoaste importanta percutiei pt

investigatia clinica si reediteaza in traducere opera lui Auenbrugger.

6.Edward Jenner: cunoscut pentru cercetarea şi munca lui introducând un

vaccin pentru variolă, o boală care a ucis milioane de oameni de-a lungul secolelor.

Punctul de plecare a fost observatia ca o anumita boala intalnita la bovine,provoaca la

om o afectiune benigna,care il protejeaza ulterior de imbolnavirea cu variola.Dupa 20

de ani de cercetare acesta a spus ca “vaccine” apara de variola si nu prezinta nici un

risc. A trecut la aplicarea acestei metode, luand puroi idintr-o pustule si punand-o pe

degetele celeilalte.Incercare a de a-l varioliza pe cel vaccinat nu a reusit.

7.Luigi Galvani (9 septembrie 1737, Bologna, Italia — d. 4 decembrie 1798,

Bologna). Galvani a studiat la început teologia, ulterior medicina, între anii 1762-

1775 fiind însă profesor de medicină la catedra de anatomie din Bologna. Galvani a

observat fenomenul de contracţie a muşc ilor sc eletici de la piciorul de broască la o

excitare cu un curent electric. Prin această descoperire, el a pus bazele pentru

cercetările ulterioare a electroc imismului celular.

8.Ramazzini (3 noiembrie 1633 - 5 noiembrie 1714) : S-a născut la Carpi,

Provincia Modena. În 1659 îşi înc eie studiile de medicină la Parma. În 1682 obţine

un post de profesor în acest domeniu în cadrul Universităţi din Modena. Pentru

tratamentul malariei, Ramazzini propune chinina, un alcaloid extras din scoarţa

arborelui numit în Peru "Quina" sau "Quina-Quina".

9.René Laënnec (n. 17 februarie 1781 - d. 13 august 1826): Laënnec a

inventat stetoscopul în 1816. Utilizând mai multe foi de ârtie rulate în formă de

cilindru pentru a asculta pieptul unui pacient, a observat că sunetele se aud

amplificate şi mai clar.

10.Volta: Constatarile experimentului lui Luigi galvani si Alessandro Volta au

deschis largi perspective electrofiziologiei nervilor si muschilor. Au evidentiat forta

electrica proprie a tesuturilor ,forta ce se exteriorizeaza mai ales in mom contractiilor

musc.

11.Jenner: cunoscut pentru cercetarea şi munca lui introducând un vaccin

pentru variolă, o boală care a ucis milioane de oameni de-a lungul secolelor. Punctul

de plecare la constituit obs ca o boala, vaccina,intalita la bovine provoaca si la om o

afectiune benigna,acre il protejeaza ulterior impotriva imbolnavirii de variola. La 14

mai 1796 , Jenner testează vaccinul contra variolei, pe James P ipps, un băieţel de opt

ani. Încă decând era student la Medicină, a observat că pacienţii care dezvoltau

variola taurinelor (o maladie infecţioasă a vacilor caracterizată prin erupţie cutanată şi

transmiterea la om) erau protejaţi împotriva variolei. Prin urmare, l-a vaccinat pe

James, fiind sănătos, cu puroi luat de la o persoană bolnavă de variola taurinelor şi

ulterior a demonstrat că această persoană era protejată împotriva inoculării voluntare

cu variolă.

MEDICINA IN SEC. XIX

1. Trasaturi generale

Medicina inregistreaza incepand cu sec. XIX un puternic avant, primele decade

sunt marcate de continuarea conceptiilor medicale din sec. XVIII ulterior doua

realizari importante : anestezia si descoperirea microorganismelor au schimbat radical

cursul medicinei.

Medicina sec. XIX s-a caracterizat prin realizarea cercetarilor de laborator

(medicina experimentala), folosirea electricitatii in realizarea unor analize,

dezvoltarea tehnicii de depistare a bacteriilor,microorganismelor, folosirea unor

subsatnte pentru reducerea durerilor- anestezia, care a dus la dezvoltarea chirurgiei,

evidentierea rolului asepsiei si antisepsiei in reducerea ratei mortalitatii, deasemenea

evidentierea importantei tratamentelor balneare, precum si a utilizarii razelor X in

vizualizarea unor anomalii a organelor interne si a scheletului .

Revolutia industriala a dus la aglomerarea oraselor si la necestatea organizarii

medicilor, spitalelor si a activitatilor de sanatate.

Principala tinta a medicinei preventive era aprovizionarea cu apa potabila si

indepartarea gunoaielor si a apelor reziduale, factori ai raspandirii maladiilor.

Starea de sanatate a muncitorilor conta pentru obtinerea unei productivitati

crescute.

Edwin Chadwick, comisar regal a stabilit reglementari pentru indepartarea

gunoaielor si pentru protectia mediului.Cu toate acestea la mijlocul sec. XIX devasta

Londra( 14.000 morti) .

La inceputul secolului Franta era liderul in dezvoltarea medicinei(descrierea

separarii nervilor din maduva spinarii, informatii privind nutritia- valoarea proteinei,

s-a descoperit siringa intr-o forma asemanatoarea cu cea din zilele noastre, elaborarea

unor noi medicamente prin sinteza chimica,etc.).

2. Noi perspective , domenii de activitate si exigente

2.1 Medicina experimentala

Fondatorul fiziologiei experimentale a fost Claude Bernard care s-a dedicat in

exclusivitate cercetarii de laborator, a elaborat numeroase lucrari in care a prezentat

descoperiri importante in urma experimentelor. A pus bazele cercetarii stiintifice in

fiziologia experimentale in lucrarea ,,Introducere in studiul medicinei

experimentale”.Alte studii experimentale au fost elaborate de :C .Ed.Bro n

fondatorul endocrinologiei,W.Beaomont – observatii si experimente asupra sucului

gastric si a digestiei, I.Pavlov – cunoscut prin cercetarile asupra reflexelor

conditionate si in domeniul digestiei(1904-Premiul Nobel).

2.2 Anestezia

H.Davy a observat rolul oxidului de azot in reducerea durerilor si a propus

folosirea lui in anestezie.Pana in 1831 toti cei trei anestezici de baza: eterul, oxidul de

azot si cloroformul fusesera descoperiti, dar proprietatile lor sedative au fost folosite

in scop medical mai tarziu.

Eterul a fost utilizat pentru prima data intr-o operatie sub anestezie generala de

catre chirurgul Cr.W.Long in anul 1842, dar a fost acceptat dupa anul 1846 de

doctorul Morton la Boston si Liston la Londra.Un an mai tarziu J.Y.Simson , doctor

ginecolog, a demonstart ca cloroformul produce mai putina agitatie, tuse si greata, si a

fost anestezicul cel mai folosit o lunga perioada, dar s-a demonstrat ca eterul este mai

sigur in operatiile de lunga durata.

SUBIECTUL 10

Oxidul de azot a fost folosit pentru prima data de stomatologul H.Wells in 1848.El

reprezinta si in zilele noastre cel mai sigur si usor mijloc pentru a induce anestezia

pentru operatiile mici, iar in cele majore pentru a fi combinat cu agenti mai puternici.

Alt anestezic, cocaina,folosita de Niemann, Freud si Halsted. Folosirea

anestezicilor au dus la dezvoltarea chirurgiei.

2.3. Bacteorologia

J.Henle, la mijlocul sec. XIX, a dedus ca microorganismele pot fi cauzele unor

infectii.Primele studii referitoare la natura patogena a bacteriilor au fost facute pe

bacterii de dimensiuni mari, usor observabile(bacilul antraxulului care provoaca boli

fatale la animale).

J.Lister a tras concluziile ca exista in aer particole invizibile, responsabile de

infectii, pe care le-a numit ,,praf bolnav”.

L.Pasteur a demonstrat rolul germenilor patogeni in declansarea unor boli si a

descoperit posibilitatea de imunizare prin vaccinare impotriva tuberculozei.

Robert Koch si Victor Babes,fiecare in parte, au pus la punct un tratament

antirabic.

2.4. Imagistica medicala

In anul 1895 , W.C.Roetgen a descoperit razeleX.La inceput ele au fost folosite in

medicina pentru diagnosticarea fracturilor si a deformarii oaselor.Mai tarziu au

inceput sa fie evidentiate anomalii ale toracelui si a tubului digestiv.La sfarsitul sec.

XIX, W.B.Canon a descoperit ca o mixtura de bismut si bariu, substante radio-opace,

delimitau in mod clar intestinele dupa expunere la raze X.In zilele noastre,suspensii

similare,fac accesibil intregul tub digestiv la examenele radiologice.

2.5. Electrofiziologia

G.B.A.Duchenne a fost unul din fondatorii neurologiei in Franta si a fost primul

care a facut apel la folosirea curentului electric pentru a trata pacientii bolnavi de

reumatism si pentru a studia muschii.

2.6. Asepsia si antisepsia

I.Semmelweis a demonstrat natura contagioasa a infectiilor post-partum,

analizand evenimentele care au avut loc in saloanele de obstretica din Spitalul general

din Viena.A observat ca rata mortalitatii ,in saloanele in care se pregateau studentii

,ajungea la aproximativ 20%, iar in saloanele in care lucrau medicii si asistentele, rata

mortalitatii era de 3%.A ajuns la concluzia ca este foarte important pentru stoparea

raspandirii infectiilor si scaderea ratei mortalitatii, mediul aseptic.A cerut medicilor si

studentilor sa-si spele mainile cu apa si sapun si sa le cufunde intr-o solutie clorinata,

inainte de a intra in salon si dupa fiecare operatie de examinare.

Continuatorul acestei teorii J.Lister a observat ca o fractura inchisa se vindeca mai

repede(o protejeaza pielea impotriva infectiilor), si a folosit o solutie de acid carbonic

pentru a distruge orice bacterie.Alaturi de L.Pasteur care a folosit temperaturile inalte

pentru a face mediul aseptic, au pus bazele antisepsiei(sterilizarea materialelor

chirurgicale sau de injectare)

2.7. Homeopatie

Samuel Hahnneman a fost fondatorul medicinei homeopatice, bazate pe principiul

,,similia similibus curantur”(prescrierea unor droguri care la omul sanatos ar produce

simptome asemanatoare celor ale bolii care ar trebui tratata) si pe utilizarea

medicamentelor in doze foarte mici.

REPREZENTANTII MEDICINII MODERNE

1.Claude Bernard: a fost medic şi fiziolog francez. Este considerat părintele

fiziologiei şi fondatorul medicinei experimentale. Unul dintre marii investigatori

ştiinţifici în domeniul medicinei, este cunoscut pentru cercetările sale privind

mecanismele digestiei, în special pentru descoperirea funcţiei glicogenice a ficatului,

a acţiunii sucului pancreatic şi a mecanismului vasomotor. Claude Bernard îşi

consacră întreaga sa carieră studiului fiziologiei. Un din metodele sale de cercetare

era vivisecţia. Bernard susţinea că progresul medicinei şi necesitatea uşurării

suferinţei umane ar justifica suferinţa animalelor, care era puternic contestată c iar şi

de către soţia sa. Aceasta (ca şi fiica lor, de altfel) şi-a manifestat în nenumărate

rânduri indignarea. Cei doi s-au despărţit, iar ea a devenit o luptătoare împotriva

practicii vivisecţiei.

2.Robert Koch: a fost un bacteriolog german. A stabilit cauza bacterială a mai

multor boli infecţioase şi a descoperit microorganismele care cauzeaza antraxul

(1876), infectarea rănilor (1878), tuberculoza (1882), conjunctivita (1883), holera

(1884) si alte boli. A fost profesor la Universitatea din Berlin din 1885 până în 1891 şi

şef al Institutului de Boli Infecţioase (pe care l-a fondat tot el), din 1891 până în 1904.

În cursul cercetarilor sale bacteriologice pentru guvernul german şi pentru cel englez,

a călătorit în Africa de Sud, India, Egipt şi în alte ţări. Cu aceasta ocazie, el a facut

studii valoroase cu privire la boala somnului, malarie, ciuma bubonică, lepra şi alte

boli. Pentru contribuţiile lui la studiul infecţiei tuberculoase, Koc a primit in 1905

Premiul Nobel pentru Fiziologie/Medicina.

3.Konrad Roentgen: a fost un fizician german. Ca profesor al universităţii

Würzburg, studiind descărcările electrice în tuburi vidate, a descoperit în anul 1895,

emisia unor radiaţii penetrante, pe care le-a numit radiaţii X. La inceput razele X au

fost folosite in medicina pt diagnosticarea fracturilor si a deformarilor osoase.Ulterior

pt studierea tubului digestiv. Röntgen a descoperit razele care îi poartă numele din

pură întâmplare, experimentănd în laboratorul său efectele descărcărilor sarcinilor

electrice de mare intensitate prin tuburi de sticlă umplute cu gaz la presiuni foarte

joase. În noiembrie 1895, a descoperit că, dacă tubul prin care trece sarcina electrică

este izolat cu un carton negru pentru a exclude orice sursă de lumină, în condiţiile

lucrului într-o cameră obscură, un carton care are pe una din suprafeţele sale

platinocianidă barică devine fluorescent, c iar dacă este la o depărtare apreciabilă de

tub. Röntgen a mers mai departe şi a observat că acelaşi fenomen, al înregistrării

transparenţei unui corp, are loc şi folosind plăci fotografice. Prima radiografie din

lume a fost făcută la scurt timp de către Röntgen, surprinzând pe clişeele fotografice

oasele şi inelul unei mâinii a soţiei sale

4. Willem Einthoven: a fost medic şi fiziolog olandez. A adaptat pt practica

medicala un aparat care permitea masurarea unor curenti electrici de mica

intensitate.Acest aparat a permis pt prima oara inregistrarea activitatii electrice a

inimii,cu ajutorul EkG. Pentru cercetările sale în domeniul electrocardiografiei şi

pentru realizarea primei electrocardiograme i s-a decernat Premiul Nobel pentru

Fiziologie sau Medicină în anul 1924.

5. Louis Pasteur: a fost un om de ştiinţă francez, pioner în domeniul

Microbiologiei. A stabilit rolul fermenilor in declansarea unor boli. A demonstrat ca

unele creature microscopic sunt responsabile de procesul de fermentatie. Pasteur a

aratat deasemenea ca incalzirea vinului la o temperature de 60 de grade distruge

microorganismele care produceau alterarea acestuia,process numit pasteurizare. A

izolat bacilul antraxului. Atunci cand a fost solocitat de fermieri sa investigheze

cauza holerei la gaini ,nici nu a intuit ca va ajunge sa descopere metoda de prevenire a

SUBIECTUL 11

antraxului.Intorcandu-se dintr-o vacant a observant ca unele culture ale germenilor

care produc holera gainilor pe care le pregatise inainte de plecare erau inoffensive

atunci cand erau injectate la gainile sanatoase si ca daca acesetea erau injectate

ulterior la gaini sanatoase ele nu faceau boala..A concluzionat astfel ca microbii

crescuti intr-un anumit interval de temperature erau inofensivi. Incepand cu 1875 a

descoperit o serie de agenti patogeni pt om: stafilococul, streptococul.

6.Henri Becquerel: fost un fizician francez, laureat al Premiului Nobel în

domeniul fizicii în anul 1903, a urmare a descoperirii fenomenului de radioactivitate

spontană. n anul 1896 experimentează cercetând fosforescenţa sărurilor de uraniu.

După ce unele preparate radioactive le-a depus în întuneric cu o placă fotografică,

obsearvă înegrirea plăcii fotografice determinat de radiaţiile probelor de uraniu.

Aceasta dovedeşte existenţa radiaţiilor care se comportă altfel ca şi razele de lumină

vizibilă. În anul 1903 primeşte Bequerel premiul Nobel în domeniul fizicii împreună

cu fizicienii francezi Pierre Curie şi Marie Curie pentru munca de cercetare depusă în

domeniul radioctivităţii. El primeşte premiul ca recunoaştere a meritelor sale

deosebite, pe care le-a realizat prin descoperirea radioactivităţii naturale. După

numele fizicianului francez va fi denumită Bequerel unitatea de măsură pentru

radioactivitate.

7.Pierre si Marie Curie

Pierre Curie (n.15 mai 1859 - d.19 aprilie 1906) a fost un fizician francez,

pionier în studiul radioactivităţii, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1903.

Împreună cu profesorul Desains studiază lungimile de undă ale radiaţilor calorice, iar

împreună cu fratele său mai mare Jacques, efectuează lucrări asupra cristalelor

descoperind piezoelectricitatea. În 1882, el părăseşte Sorbona pentru a deveni şef de

lucrari la Şcoala de fizică şi chimie din Paris. Şi-a dat teza de doctorat din cercetările

asupra magnetismului.

Marie Curie a fost o savantă poloneză stabilită în Franţa, dublu laureată a

Premiului Nobel. A fost prima femeie care a primit un premiu Nobel şi singurul

savant care a primit două premii Nobel în două domenii ştiinţifice diferite (fizică şi

c imie). A introdus în fizică termenul de radioactivitate. Este cunoscută pentru

cercetările sale în domeniul elementelor radioactive, al radioactivităţii naturale şi al

aplicaţiilor acestora în medicină. Începe cercetări în domeniul radioactivităţii, la care

se va alătura curând şi soţul său, descoperind împreună noi elemente radioactive:

poloniul şi radiul. Pentru aceste cercetări primesc amâmdoi Premiul Nobel pentru

Fizică în 1903, împreună cu Henri Becquerel. După tragica moarte a lui Pierre Curie,

accidentat mortal de o trăsură în 1906, Maria Curie continuă singură cercetările. În

1911 i se decernează Premiul Nobel pentru Chimie.

8.Rudolf Virchow: a fost un medic şi renumit patolog german, fondator al

patologiei celulare. Celebrul său dicton Omnis cellula e cellula ("Orice celulă provine

din altă celulă") a modificat radical gândirea medicală în direcţia unui nou concept, şi

anume considerarea apariţiei bolilor drept consecinţă a turburărilor în structura şi

funcţiunea celulelor organismului. Alte contribuţii esenţiale ale lui Virchow la

dezvoltarea medicinii sunt descoperirea şi izolarea nosologică a leucemiei, precum şi

studiile sale asupra naturii trombozei, inflamaţiei venoase şi emboliilor, principiile

stabilite de el fiind şi astăzi valabile. Virchow s-a angajat pentru introducerea unui

sistem social de ocrotire sanitară a populaţiei, contribuind la înfiinţarea primelor

spitale comunale (Friedrichshain, 1874 şi Moabit, 1875) în Berlin. Tot la iniţiativa

lui, a devenit obligatorie în Prusia examinarea în|abatoare a cărnii de porc, pentru

prevenirea infestării cu Trichine. În 1869, Virchow a avut un rol determinant în

construirea unui sistem de canalizare şi depurare a apelor menajere şi a unei

aprovizionări centrale cu apă potabilă în Berlin.

9.Ignaz Semmelweiss: a fost medic maghiar. A descoperit că, prin simple

măsuri de igienă în clinicile de obstetrică, poate fi drastic redus riscul de apariţie a

febrei puerperale. A observant ca rata mortalitatii era mai mare in saloanele cu

paciente consultate de student decat in saloanele de care se ocupau asistentele.El a

descoperit ca in primul salon medicii veneau de la disectii su examinau pacientele pe

cand in cel de-al doilea salon prof si assist. Nu luau parte la autopsii.Suspiciunile

acestuia au crescut in momentul in care un coleg de-al sau murise in urma infectiei

contactate dup ace s-a taiat cu bisturiul in timp ce autopsia o vixtima a febrei

pueretale.Acesta a cerut medicilor si studentilor sa cufunde intro sol clorinata mainile

inainte sa consulte pacientele si rata mortalitatii a scazut.

10.Joshep Lister: A observant ca in cazul fracturilor inchise vindecarea se

facea fara complicatii si ca atunci cand fracturile erau deschise,interveneau numeroase

infectii.Aceste infectii apareau frecvent si dupa amputatii.El a tras concluzia ca exista

in aer particule responsabile de aceste infectii. Studiind scrierile lui Pasteur, Lister

îşi dă seama că fermentarea şi putrezirea pot avea loc şi în absenţa oxigenului şi

aceasta în prezenţa anumitor microorganisme. Tratând instrumentele c irurgicale şi

rănile cu fenol, Lister ajunge la performanţa (1869) de a reduce mortalitatea

operatorie de la 50 la 15 la sută.

11.William Morton: a folosit eterul pentru a anestezia doi pacienti la Spitalul

General din Boston, Massachusetts, pe 16 octombrie 1846, în fata unei audiente

formata din chirurgi renumiti. Rezultatele au fost publicate si anestezia a fost curând

folosita peste tot în lume .

12.James Simpson: Multi dintre noi nu si-ar imagina chirurgia moderna fara

anestezice. Totusi, acestea nu au fost folosite mereu. Cu câteva sute de ani în urma,

interventiile chirurgicale se faceau fara anestezie si astfel pacientii erau supusi unor

chinuri groaznice. Simpson nu a fost multumit de eter,care incepuse sa fie utilizat ca

anestezik la acea vreme, si a dorit sa caute alt anestezic. Auzind despre experimentele

francezului Jean Pierre Marie Flourens, s-a concentrat pe cloroform.Cloroformul

devenise cea mai des folosita metoda de anesteziere generala.Dupa o perioada s-a

ajuns totusi la concluzia ca eterul era mai bun pt anesteziile de lunga durata

13.Ilia Mecinikov: a fost microbiolog, imunolog, anatomist şi zoolog rus,

cunoscut pentru cercetări de pionierat în domeniul sistemului imunitar şi pentru

descoperirea tratamentului holerei. Pentru cercetările sale în domeniul fagocitozei, în

1908 i s-a acordat Premiul Nobel pentru Medicină.

14.Samuel Hahnemann: a fost medic, scriitor şi traducător german. Părintele

omeopatiei, Ha nemann, a fost un medic cu o gândire originală care a devansat mult

lumea medicală de la începutul sec. XIX. Teoria vitalistă introdusă de reprezentanţii

şcolii de la Montpellier considera că organismul posedă o "forţă vitală", o energie

specific umană responsabilă de toate activităţile fiziologice din corp. Astfel de teorii

ale sec. XVIII nu au reuşit însă să promoveze nişte metode terapeutice eficiente iar

cantităţile mari de droguri folosite, frecvent în amestecuri, purgaţia excesivă,

sângerarea nu ofereau alinare pacienţilor. Ha nemann era împotriva acestor metode şi

în lipsa unor mijloace corespunzătoare de tratament el recomanda o alimentaţie

ec ilibrată, exerciţiile fizice şi aerul curat. A combătut de asemenea metodele brutale

de tratare a bolnavilor psihici recomandând blândeţea şi răbdarea.

Medicina geto dacica

Nu ne putem gandi la o clasa de „intelectuali” daci deoarece societatea

sclavagista geto-daca nu facuse foarte multe progrese in domeniul stiintific pentru a

aparea o asemenea stratificare. Dar, dupa modelul multor societati antice, existau

oameni care posedau si utilizau un minim de cunostinte stiintifice. Cei responsabil de

progresele stiintifice sunt considerati preotii daci, care nu ezitau sa-si sporeasca

autoritatea asupra maselor prin folosirea unor elemente de stiinta empirica. Preoţii

geto-daci practicau şi medicina.

Consemnarile lui Iordanes sunt completate si de alte izvoare. Platon vorbea

despre ideea vrednica de medicina moderna de a trata in acelasi timp si corpul

bolnavului si psihicul, idee pe care i-o atribuia lui Zamolxis si care este are

corespondente cu principiile scolii medicale din Cos. Herodot spunea despre daci ca

se cred nemuritori si ca „dupa credinta lor, ei nu mor, ci cel ce-si da sfarsitul se duce

la zeul amolxis; unii dintre dansii cred ca acesta este Gebelezis” (Hadrian

Daicoviciu).

Herodot expune ceea ce a aflat de la grecii ce locuiau in Helespont si la Pont:

ca Zamolxis a fost sclav al lui Pitagora si ca dobandind libertate, ar fi strans multa

bogatie, si astfel, cu averea castigata, s-ar fi intors printre ai sai. Deoarece tracii traiau

in saracie si erau neinvatati, acest Zamolxis, intrucat traise printre heleni, indeosebi in

preajma lui Pitagora, omul cel mai intelept al Heladei, cunoscand modul de viata

ionian a cerut sa i se cladeasca o sala de primire unde le oferea ospete cetatenilor si ii

invata ca ei nu vor muri niciodata, ci numai se vor muta in alt loc unde se vor bucura

vesnic de toate cele bune. A poruncit sa i se faca o locuinta subterana si a disparut din

mijlocul oamenilor sai, coborand in incaperea subterana, unde a stat ascuns trei ani.

Tracii l-au regretat, iar in anul al patrulea el s-a ivit iarasi inaintea lor, facandu-i astfel

sa creada tot ceea ce le spunea. Indiferent de realitatea sau neverosimilitatea

legaturilor sale cu Pitagora, Herodot sustine ideea ca Zamolxis a fost un om, un

vrajitor. Strabon relateaza ca Zalmoxis a introdus vegetarianismul printre geti.

Cultul lui Zalmoxis are legaturi puternice cu regalitatea. Atat regele cat si

marii preoti erau medici, arta vindecarii fiind ca la multe popoare ale antichitatii

strans legata de sacerdotiu. Platon relateaza ca Zalmoxis era regele getilor, dar

Strabon spune ca Zalmoxis era preotul celui mai important zeu al getilor, ca acesta a

fost asociat cu regalitatea si ca a fost el insusi venerat mai tirziu ca zeu; se presupune

ca traia intr-o pestera de pe muntele sacru Kogaionon, unde nu îl puteau vizita decit

regele si mesagerii sai. Aceasta afirmatie vine in stransa legatura cu relatarea lui

Herodot. Un sanctuar de acest fel, cu un vast complex subteran, a fost gasit la

Sarmizegetusa Regia.

Zeul superm vindecator al geto-dacilor era Zalmoxis. Numele unui alt zeu,

Derzos (sau Derzis) care simboliza sanatatea si puterea era inscris pe inele-amulete.

Derzis şi principalul zeu dac, almoxis, au fost asimilati în final într-un singur zeu,

tinand cont de faptul ca la daci nu putea fi vorba de un zeu aparte, ci doar de un

atribut al zeului unic. In terapie, geto-dacii au utilizat cu succes plantele medicinale,

produsele animale, substantele anorganice si procedeele fizioterapeutice.

Hidroterapia era larg folosita, Dacia fiind vestita pentru apele sale termale.

Apele vindecatoare de la Geoagiu, Calan si Baile Herculane erau cunoscute si

pretuite.

In lucrarea Charmides, V, Platon ne vorbeste despre leacurile si descantecele

medicilor traci, ucenici ai lui Zamolxis, „despre cari se zice ca au darul sa faca pe

SUBIECTUL 12

oameni nemurirori”. In lucrarile Despre materia medicala, apartinand medicului grec

Dioscorides si Herbarul a carui autor anonim a fost numit Pseudo-Apuleius s-au

consemnat numeroase denumiri dacice de plante. Aceste denumiri nu se gasesc in

lucrarile originale ci au fost introduse de scribi originari din Dacia care traiau la Roma

intr-o copie a lucrarii. Din cele 42 de plante dacice (57 dupa alti autori), care apar in

aceste texte, 26 sunt considerate ca autentic geto-dace, din care 18 au fost identificare

de I.I. Russu. Printre acestea figureaza plante cu efecte anestezice, cicatrizante,

sedative etc. Au fost identificate ca autentice de cercetatorul clujean: baltacina, coada

vacii, limba boului, maselarita, urzica s.a. Acestea oglindesc existenta la daci a unei

botanici medicinale cu indelungate traditii. Leacurile si descantecele lui Zalmoxis se

faceau desigur cu aceste ierburi. Amintim de fumigatia cu samanta de canepa, care la

eleni era inteleasa ca un fel de narcotizare speciala, tinand loc de betie. Herodot care

relateaza despre acest obicei arata ca semintele de canepa erau aruncate pe foc, iar

fumul era inhalat.

In fortificatiile Sarmizegetusei Regia a fost descoperita de I.H.Crisan trusa

unui chirurg de razboi: un bisturiu, o penseta, mai multe vascioare pentru pastrarea

substantelor medicamentoase si o placa mica de cenusa vulcanica. Aceasta cenusa

vulcanica, presarata pe o rana avea proprietatea de a grabi cicatrizarea ei. O analiza

chimica a aratat ca cenusa provine de la un vulcan mediteranean, probabil Etna.

Analizand schelete din morminte datand din epoca bronzului si din neolitic

(Sarata-Monteoru, Ghimbes), s-a constatat ca societatea geto-daca a fost tributara unei

patologii variate. S-au observat leziuni osoase reumatice (atrite, artroze, evidentiate

prin radiorafierea scheletelor), spondiliartrite si tuberculoare. Rahitismul era putin

raspandit. La fel, granuloamele, chisturile si caria dentara, ultima cu o incidenta

redusa fata de azi. Urme de fracturi (bazin, ulna) consolidate si calusurile bune

demonstreaza abilitatatile primilor vindecatori. Unele trepanatii craniene (16 cranii

trepanate gasite pe teritoriul Romaniei) prezinta un tesut cicatriceal, dovada reusitei

chirurgicale si a vindecarii. Cele mai frecvente erau interventiile in regiunea frontala

si parietala a craniului. Ele au fost executate cu cutite de silex (unul gasit la Decea-

Mures) sau cu instrumente de fier.

Geto-dacii fiind unul din popoarele mari ale vechii Europe aveau legaturi cu

civilizatia si cultura greaca si romana si deci si cu medicina acestor popoare,

inluentandu-se reciproc. Astfel, cultul lui Asclepios provenea din nord de la traci, iar

D. Decev il considera pe Esculap un zeu traco-get, pe care grecii si l-au insusit. Bustul

lui Asclepios a fost gasit la Capidava (vechi fortificat geto-dacic pe malul drept al

Dunarii – jud. Constanta).

Geto-dacii cunosteau proprietatile toxice ale veninului de vipera. Ovidiu

(poetul roman exilat la Tomis) mentioneaza obiceiul triburilor geto-dace de a-si unge

sagetile cu venin de vipera. Cutiutele de os „pentru farduri” descoperite la Poiana sunt

considerate ca ar fi putut pastra si medicamente. Placile de marmura erau cele care

serveau la prepararea alifiilor. Pesariile gasite, de argint si arama, utilizate probabil in

prolapsul uterin atesta cunostintele de ginecologie ale geto-dacilor. Preocupari

rudimentare de puericultura sunt atestate de existenta biberoanelor de lut si ulterior de

ceramica.

Sapaturile din Muntii Orastiei aduc la lumina numeroase cisterne si conducte

ceea ce atesta existenta unor preocupari de igiena publica. Apele captate erau aduse in

orase prin olane de pamant ars, protejate cu jgheburi de lemn, acoperite cu scanduri

ingropate. In Callatis, Histria si Tomis s-au pastrat urmele a ccca 40 de conducte de

alimentare cu apa potabila (unele din ele cu o lungime de 10-15 km).

Personalitati ale medicinii romanesti:

1.Emil Palade: s-a nascut la data de 19 noiembrie 1912 la Iasi,a facut scoala

primara in orasul natal si liceul in Ploiesti.Dupa terminarea liceului urmeaza

facultatea de medicina din Bucuresti. Pleaca in SUA cu recomandare din partea

profesorului sau, Grigore T Popa in 1946 si incepe sa lucreze la Institutul Rockefeller.

Activitate stiintifica: 1. descrie structura ultrafina a mitocondrei si totpografia unor

enzime ale catenei de oxidoreducere celulara.

2.descopera ribosomii, organite implicate in sinteza proteinelor,

care, in onoarea sa, vor fi numite o vreme ‘’granulele Palade’’.

3.descrie, impreuna cu Keith Porter, reticulul endoplasmic,

precizandu-i functiile

1952: creaza fixatorul Palade (tetraxoid de osmiu 1% in tampon de veronal

sodic), pentru microscopia electronica.

1974: obtine premiul nobel pt descoperirile din structura celulei( pt contributia

sa la izolarea corpuscurilor celulari, pt punerea in evidenta a “granulelor lui

Palade”,pentru cercetarile asupra fen bioc imice de la nivelul membranei celulare)

impreuna cu colaboratorii:Albert Claude si Christian de Duve

1975: e numit membru de onoare al academiei romane

2.Victor Babes: s-a născut la data de 28 iulie 1854 la Viena. Si-a inceput

cariera stiintifica ca asistent in laboratorul de Anatomie Patologica de la Budapesta

(1874-1881). Intre anii 1881-1887 devine doctor-docent ( profesor asociat) si profesor

de histopatologie la Facultatea de Medicina din Budapesta. A efectuat stagii de

specializare la Munchen, Heidelberg, Strassbourg, Paris si Berlin. Este unul din

fondatorii microbiologiei moderne, autor al primului tratat de bacteriologie din lume

Activitate stiintifica: a descoperit peste 50 de germeni patogeni. A aratat ca

bolile carceacul oilor si hemoglobinuria boilor sunt produse de niste microorganisme(

Babesii)). A facut studii despre turbare,lepra,TBC,difterie. A inventat vaccinul

antirabic si descopera seroterapia si principiile antibiozei.

Pe lângă activitatea ştiinţifică a fost preocupat de îmbunătăţirea stării sanitare

a populaţiei, în special în combaterea şi prevenirea pelagrei.

3.Gheorghe Marinescu (28 februarie 1863, Bucureşti - 15 mai 1938,

Bucureşti): a fost un medic neurolog român, profesor la Facultatea de Medicină din

Bucureşti, membru al Academiei Române, fondatorul Şcolii Româneşti de

Neurologie. A studiat in tara,a fost asistentul lui Victor Babes.A lucrat in Franta timp

de 8 ani ,unde a studiat anatomia patologica nervoasa treprinde cercetări pe teme

foarte variate, ale căror rezultate apar în numeroase lucrări ca Cercetări isto-chimice

asupra fermenţilor oxidanţi în fenomenele vieţii (1924), Bătrâneţe şi reîntinerire

(1929), Reflexele condiţionate. Determinism şi cauzalitate în domeniul biologiei

(1938). În afara monografiilor a publicat peste 1000 de articole în reviste de

specialitate publica la Paris lucrarea intitulata”celula nervoasa”.

4.Constantin Parhon: s-a născut la data de 15 octombrie 1874 în oraşul Câmpulung

Muscel . Tatăl său era originar din Ţinutul Secuiesc.

A facut studiile Focsani si Buzau. Dupa ce termina liceul la Ploiesti, doreste sa

studieze mai intai stiintele naturale insa in final opteaza pentru medicina. A studiat apoi la

Facultatea de Medicină din Bucureşti (1893-1900). Dupa terminarea stagiului militar,doctorul

SUBIECTUL 13

Parhon cere sa fie numit in postul vacant de medic la Spitalul Rallet. E considerat unul

din parintii endocrinologiei pe plan mondial,acesta inaugurand publicarea unor studii asupra

extractelor glandular,incepand cu tiroida si ovarul. A publicat la paris in 1909 tratatul

“secretiile interne”,primul din lume care prezinta problemele de endocrinolog. Face studii

asupra imbatranirii si considera ca substitutia hormonala poate preveni imbatranirea.

5.Nicolae Paulescu: om de ştiinţă român,medic si fiziolog,s-a nascut la data de 8

noiembrie 1863 in Bucuresti. studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obţinând în

1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza "Recherches sur la structure de la rate". În 1906 a

elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine pe cale trans-temporală, care

ulterior va fi aplicată în c irurgia ipofizei la om. Importante pentru fiziologie si medicina

sint studiile sale privind fiziologia normala si patologica a pancreasului endocrine;este

descoperitorul insulinei. Desi acesta a descoperit insulin,premiul nobel va fi luat de banting si

MacLeod. Parhon a publicat cu 8 luni inaintea celor 2 cercetatori rezultatele studiilor

sale,anuntand ca a preparat un extract apos din glanda pancreatica,pe care l-a numit

pancreina.

6.Grigore T Popa:s-a nascut la data de 1 mai 1892 in comuna Suranesti,judet

Vaslui.Studiaza la Iasi(liceu +facultate de medicina). Ajunge professor de anatomie si

embriologie. Obtine o bursa de Rockefeller de studii in Statele Unite. Ulterior isi continua

studiile in Anglia si Chicago. A cercetat sistemul port hipofizar si a demonstrat existenta

unui pachet vascular care face legatura intre hipofiza si hipotalamus. Primele rezultate ale

studiilor sale sunt publicate in revista “T e Lancet”.Gr Popa e considerat unul din

intemeietorii neuro endocrinologiei.

7.Ion Cantacuzino: (25 noiembrie 1863, Bucureşti - 14 ianuarie 1934, Bucureşti):

fost un academician, medic, microbiolog, profesor universitar român, fondator al şcolii

româneşti de imunologie şi patologie experimentală. După terminarea studiilor, lucrează în

Institutul "Pasteur" din Paris ca asistent al lui Ilija Mecinikov în domeniul mecanismelor

imunitare ale organismului. Face cercetari pt combaterea malariei, combate TBC-ul in

Romania. A lucrat in Iasi la spitalul de boli infectioase,a carui director a fost incepînd cu anul

1896 publică lucrări despre sistemele şi funcţiile fagocitare în regnul animal şi despre rolul

fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Datorită lui Ioan Cantacuzino,

România a fost a doua ţară din lume, după Franţa, care a introdus în 1926 vaccinul BCG.

8.Ana Aslan: (1 ianuarie 1897, la Brăila - 20 mai 1988, la Bucureşti): a fost medic

român specialist în gerontologie, academician din 1974, director al Institutului Naţional de

Geriatrie şi Gerontologie (1958 - 1988). In anul 1919, lucrează alături de marele neurolog

Gheorghe Marinescu. In 1952 - prepară vitamina H3 (Gerovital), produs geriatric brevetat în

peste 30 de ţări. In 1980 - a inventat, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, Aslavital,

produs geriatric.

9.C.Danielopolu: (12/25 aprilie 1884, Bucureşti - 29 aprilie 1955, Bucureşti): a fost

un medic, fiziolog şi farmacolog român, profesor universitar la facultatea de medicină din

Bucureşti. A studiat interdependenţa dintre sistemul nervos somatic şi cel vegetativ, a creat

metoda viscerografică în medicina experimentală şi în clinică, a adus contribuţii la patogenia

şi tratamentul anginei pectoral. A fost o autoritate la nivel mondial în studiul sistemului

neurovegetativ, introducând noi metode pentru investigarea acestuia, ca de pildă, proba

atropinei şi ortostatismului. Daniel Danielopolu a fost membru al mai multor foruri ştiinţifice

internaţionale, al academiilor de Medicină din Paris, Madrid şi Buenos Aires, precum şi al

societăţilor de medicină din Paris şi Viena.