IntroducereMemoria beneficiează de rezultatele celorlalte procese psihice şi este implicată în toate celelalte procese (Popescu-Neveanu, P., 1977). Multe din fenomenele senzorial -perceptive cum sunt imaginea consecutivă negativă, efectele consecutiv figurale, unele dintre iliziile perceptive au o bază explicativă comună cu cele care ţin de memoria imediată, numită şi memoria senzorială, anume persistenţa “urmei” stimulului în analizator după ce acesta a dispărut. Memoria reprezintă un ansamblu de procese psihice prin care se acumulează şi se reactualizează selectiv experienţa umană. Aceste procese sunt reprezentate de întipărire, conservare şi reactualizare prin recunoaşterea şi reproducerea informaţiilor. Putem desprinde două segmente ale memoriei şi anume memorarea, alcătuită din întipărire (imput) şi stocare (conservare) şi reactualizarea, posibilă prin recunoaştere sau reproducere (Popescu-Neveanu P., 1977).

1. Modele de abordare experimentală a memoriei

1.1. Modelul lui Ebbinghaus Cel care a pus bazele investigaţiilor experimentale asupra memoriei a fost psihologul german Hermann Ebbinghaus. Spre deosebire de contemporanul său Wilhelm Wundt, a susţinut că psihologia experimentală îşi poate extinde domeniul de studiu asupra proceselor exterioare şi nu trebuie să se limiteze la studierea senzaţiilor. Ebbinghaus a făcut cercetări asupra memoriei şi a publicat în 1885 lucrarea Uber das Gedăchtnis. Untersuchungen zur experimentellen Psychologie (Memoria : o contribuţie la psihologia experimentală), în care demonstrează că se pot obţine răspunsuri corecte la multe întrebări legate de memorie prin efectuarea unor experimente empirice. Cea mai importantă problemă pe care şi-a pus-o autorul a fost aceea a modului în care poate fi măsurată memoria. El s-a folosit pe sine ca subiect al experimentelor şi metodelor de investigaţie imaginate. Instrumentul de bază pe care 1-a utilizat au fost silabele fără sens de tipul consoană-vocală-consoană (CVC). Motivul pentru care a ales acest tip de stimuli este nevoia de a reduce influenţa unor eventuale asociaţii verbale ce pot să apară în cazul cuvintelor cu sens. Ulterior s-a demonstrat că unele dintre aceste silabe erau totuşi cuvinte şi li se atribuiau asociaţii şi sensuri. Lista de stimuli era alcătuită dintr-un număr de 30 de silabe fără sens, selectate dintr-un număr mai mare de 2.300. Metoda aplicată era relativ simplă: se citea lista cu voce tare, uniformă, şi apoi se încerca reproducerea ei. Dacă după prima lectură a listei nu şi-a reamintit silabele, a reluat lectura şi reactualizarea până la obţinerea unui procent bun de reuşită. Drept criteriu pentru determinarea performanţelor în reactualizare a fost luat numărul de încercări necesare pentru o reproducere corectă a listei. Această metodă a fost frecvent folosită în experimentele asupra memoriei.

1.2. Modelul modal al lui Atkinson şi Shiffrin (1968, 1971) în esenţă, modelul este o prelungire a modelului dual. Conform acestuia, operaţiile mnezice utilizează trei tipuri diferite de stocare:a) registrul senzorial, care menţine pentru un timp scurt şi sub o formă slab elaborată informaţia specifică modalităţii respective;b) sistemul memoriei-tampon, care preia rapid informaţia din registrele senzoriale şi realizează o primă codificare;c) sistemul de stocare pe termen lung, presupus a fi unic şi cu capacitate nelimitată.Informaţiile nu pot ajunge în sistemul de stocare pe termen lung fără a trece prin cel de stocare pe termen scurt, care constituie poarta de intrare obligatorie.

1.3. Modelul memoriei de lucru al lui Baddley (1998)Noţiunea memorie de lucru este înţeleasă ca un sistem cu capacitate limitată destinat păstrării temporare şi manipulării unor informaţii în timpul realizării unei serii de procese cognitive de înţelegere, gândire şi învăţare.

Sistemul memoriei de lucru este structurat în următoarele componente:• „administratorul central", ca sistem de atenţionare cu capacitate limitată şi care poate pune în funcţiune unul dintre sistemele sale pentru a controla alte informaţii cognitive;• subsistemele care conţin următoarele registre:- registrul vizual şi spaţial, care manipulează informaţia vizuală şi spaţială, imaginile mentale;- sistemul fonologie, care păstrează informaţia verbală;- sistemul recapitulării articulatorii, care are funcţii de „împrospătare" a informaţiei din sistemul fonologie şi de transferare a informaţiei verbale prezentate vizual.

1.4. Modelul nivelurilor de procesare al lui Craik şi Lockhart (1972)Acest model a fost anticipat de cercetările lui Thomson şi Tulving (1970). Ei auelaborat un experiment în care cuvintele-stimul au fost însoţite fie de un cuvânt strânsasociat semantic, fie de un cuvânt cu o slabă legătură sau de un context neutru.Performanţe mai ridicate s-au obţinut atunci când condiţiile au fost similare celor din faza de studiu, faţă de situaţia unor condiţii neasemănătoare, perturbatoare. Aceste observaţii au condus la elaborarea „legii specificului engramării", conform căreia performanţa depinde de gradul de compatibilitate între ceea ce a fost engramat, aşa cum a fost înregistrat, şi informaţia prezentă. Este vorba atât de contextul semantic, cât şi de condiţiile de mediu intern sau extern, fapt pus în evidenţă de diferite probe de reactualizare spontană sau de recunoaştere. Memoria implicită este mai puţin dependentă de contextul general, dar este mai sensibilă la alte modificări ale situaţiei.

1.5.Modelul neuralUtilizarea tehnicilor moderne de măsurare noninvazivă a creierului a permis evaluarea gradului de activare a diferitelor structuri cerebrale în timpul evocării unor amintiri. De asemenea, în condiţiile unor intervenţii chirurgicale, se realizează teste comportamentale menite să precizeze care sunt operaţiile cognitive afectate de respectivele intervenţii sau de anumite medicamente.Cercetările de neuropsihologie asupra persoanelor cu leziuni corticale au semnalat rolul preponderent a hipocampului în memoria declarativă. Studiile pe maimuţe au relevat şi ele rolul important al hipocampului în elaborarea memoriei episodice, care implică identificarea obiectelor şi organizarea spaţială.Alte studii arată că un rol important în integrarea temporală a evenimentelor şi planificarea acţiunii îi revine cortexului prefrontal.

2. Formele memoriei2.1.Memoria senzorialăDiferite modele de abordare a memoriei şi mai ales cel al lui Atkinson şi Shiffrin au pus în evidenţă această formă de memorie asociată cu modalităţile de recepţie senzorială specifică. Este o memorie de foarte scurtă durată, chiar volatilă, care activează câteva secunde şi se suprapune în bună măsură cu conceptul de postefect, ca remanentă senzorială.Un experiment simplu şi la îndemâna oricui este cel imaginat de inventatorul suedez Johann Andreas Segner în anul 1740 (apud Baddley, 1998). El a pornit de la observaţia empirică a faptului că, într-o cameră întunecată, dacă mişcăm o ţigară aprinsă, în urma ei rămâne o dâră vizibilă de către oricine (putem să şi scriem o literă). Segner a încercat să măsoare durata memoriei vizuale senzoriale. El a ataşat un tăciune aprins la o roată în mişcare. Când roata este învârtită se produce un cerc luminos complet. Măsurând timpul necesar unei mişcări de rotaţie complete, Segner a stabilit că durata înmagazinării informaţiei senzoriale este de o zecime de secundă.

în cazul memoriei senzoriale auditive procedeul este următorul: în colţurile unei camere se emit zgomote foarte scurte. Ne putem da seama din ce direcţie vine zgomotul apreciind diferenţele între timpii de sosire a pocnetelor în cele două urechi (ceva asemănător senarului). Pentru a putea realiza acest lucru, trebuie să existe un sistem care să înmagazineze informaţia legată de primul zgomot până la sosirea celui de-al doilea.

2.2.Memoria de scurtă duratăMemoria de scurtă durată, după modelele descrise anterior, ne apare ca un sistem--tampon între memoria senzorială şi memoria de lungă durată. Rolul ei este relevant pentru operaţiile aritmetice care presupun o reţinere temporară a informaţiei. Odată ce informarea s-a încheiat, informaţia nu mai este necesară, devine irelevantă şi nu mai este păstrată. Acest sistem al memoriei de scurtă durată este considerat ca o memorie de lucru.Prima cercetare experimentală asupra memoriei de scurtă durată a fost realizată de Jacobs, în 1887 (apud Laroche, Deweer, 1994), care a imaginat metoda „şirului-limită" : subiectului i se prezintă un şir de cifre şi i se cere să-1 reproducă din memorie în aceeaşi ordine. Lungimea şirului este mărită până când se ajunge la erori continue, respectiv la limita de memorare a subiectului. Majoritatea subiecţilor reproduc corect 4-5 cifre, alţii 10 şi chiar mai multe.

2.3.Memoria de lungă duratăDupă cum spune termenul, acest tip de memorie conservă informaţiile o durată de timp considerabilă, ce se poate întinde de-a lungul întregii vieţi. Unii autori consideră că informaţiile stocate în memoria de lungă durată nu dispar niciodată, ci devin doar mai puţin accesibile. In orice caz, noţiunea de memorie de lungă durată se referă la o informaţie cu suficientă durabilitate în timp pentru a fi accesibilă după un interval de câteva minute. Mecanismul implicat în acest tip de memorie este păstrarea informaţiei, spre deosebire de memoria senzorială şi cea de scurtă durată, unde păstrarea este doar o trăsătură accidentală, pe lângă alte aspecte.Memoria de lungă durată poate fi de tip episodic sau semantic. Memoria episodică se referă la amintirea unor întâmplări, iar memoria semantică se raportează în esenţă la cunoştinţele noastre asupra lumii: cunoaşterea sensului unui cuvânt, a unei formule chimice, a variatelor noţiuni cu care operăm... Distincţia dintre cele două forme pare să fie utilă, dar nu este clar dacă ele reprezintă sisteme separate sau sunt aspecte diferite ale aceluiaşi sistem.In literatura de specialitate există o dispută mai veche care pune sub semnul întrebării raporturile dintre memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată. Până prin anii '60 nu au existat discuţii pe această temă, pentru că cei care studiau memoria de scurtă şi durată nu studiau şi memoria de lungă durată, şi invers.Argumente din clinica de neurochirurgie au arătat că pacienţii cu traumatisme ale creierului cu localizări diferite au tulburări de memorie diferite. Tulburările memoriei de scurtă durată sunt asociate cu lezarea emisferei stângi, foarte aproape de centrul vorbirii. Aceşti pacienţi pot avea probleme şi în vorbire, dar nu obligatoriu, în schimb, pacienţii cu tulburări ale memoriei de lungă durată prezintă de obicei leziuni ale lobilor temporali la nivelul cortexului şi al structurilor mai profunde, cum ar fi hipocampul şi corpii mamilari. Faptul că cealaltă formă de memorie rămâne intactă, în aceste condiţii, este o dovadă a existenţei separate a celor două sisteme mnezice.Alte argumente se bazează pe faptul că în cazul memoriei de scurtă durată materialul este prelucrat în general pe baza sonorităţii cuvintelor, iar în cazul memoriei de lungă durată prelucrarea se face în funcţie de sens. Experimentul realizat de Conrad în anii '60 constituie un argument în acest sens. Subiecţilor li s-au prezentat vizual serii de consoane, fără legătură între ele, şi au fost rugaţi apoi să le scrie corect, în ordinea prezentării.Erorile care au apărut erau legate de forma fonetică asemănătoare (deşi prezentarea a fost vizuală), producându-se o serie de substituiri. Rezultatele sugerează că memoria de scurtă durată se bazează pe un cod acustic.Baddley (1998) a repetat experimentul folosind liste de cinci cuvinte asemănătoare fonetic, dar diferite. Rezultatele au arătat că subiecţii şi-au amintit mai greu cuvintele cu sonoritate

asemănătoare decât pe cele diferite, în acest caz, sensul cuvintelor nu a exercitat o influenţă semnificativă. Pentru a studia memoria de lungă durată, Baddley (1998) a folosit acelaşi experiment cu liste de 10 cuvinte, împiedicând subiecţii să repete mecanic cuvintele prin întreruperea procesului după fiecare prezentare. După 20 de minute s-a testat reactualizarea. De această dată asemănările sonore nu au mai avut nici o relevanţă, performanţele fiind influenţate de similaritatea sensului. Memoria de lungă durată elimină informaţiile superficiale, particularităţile acustice, reţinând numai sensul.Nu înseamnă, desigur, că doar sensul este înmagazinat, pentru că, în acest caz, nu am şi mai învăţa să vorbim. Sunt date care sugerează că ne amintim câteodată şi unele trăsături „superficiale" cum ar fi, de exemplu, locul exact al unei informaţii pe o pagină tipărită. Dar aici intrăm într-o altă dispută privind nivelurile de profunzime ale procesării, asupra căreia vom zăbovi la modelele experimentale de abordare a memoriei.

2.4.Memorie explicită, memorie implicităCercetările din domeniul psihologiei cognitive şi al neuropsihologiei au impus distincda între aceste două forme de memorie.Memoria implicită se manifestă atunci când o experienţă anterioară facilitează performanţa unei sarcini fără să se facă apel la amintirea acestei experienţe. A fost numită „memorie fără conştiinţă". Se manifestă în situaţii de genul învăţării regulilor gramaticale, a unor deprinderi perceptiv-motorii, a deprinderilor perceptiv-verbale, în identificarea perceptivă, în deciziile lexicale, în completarea spaţiilor libere sau a fragmentelor de cuvânt, în asocierea liberă a cuvintelor, identificarea de figuri ş.a.m.d.Schacter (1987, 1989) apreciază că memoria implicită diferă de memoria explicită în funcţie de următoarele caracteristici :a) tipul sau nivelul tratării stimulului;b) schimbarea de modalitate senzorială;c) manipularea intervalului între învăţare şi reproducere;d) manipularea interferenţei;e) caracteristicile stocării.Memoria explicită este forma veritabilă a memoriei conştiente şi voluntare, implicând valorificarea sensurilor şi a semnificaţiilor.

3. Variabile experimentale3.1.Variabilele dependenteîn probele de recunoaştere, după prezentarea unui material li se cere subiecţilor să aprecieze dacă au mai văzut materialul. Răspunsurile pot fi de tipul „DA"/„NU" sau alegerea dintre mai multe variante, în primul caz, subiecţilor le sunt prezentate cuvinte din lista iniţială şi cuvinte noi. Ei vor aprecia prin „DA" sau „NU" dacă un cuvânt a fost sau nu prezent pe lista iniţială, în al doilea caz se recurge la o recunoaştere forţată: subiectul este obligat să aleagă, dintre mai multe variante, pe cea corectă. Acest mod de evaluare a variabilei dependente prezintă un grad mai mare de validitate decât cele de tipul „DA"/„NU". Probele de reactualizare cele mai cunoscute sunt cele de reactualizare liberă, în care nu are importanţă ordinea reproducerii. O variantă a probelor de reactualizare o constituie reactualizarea sau reproducerea de tip serial, în care se cere reactualizarea în ordinea în care au fost prezentaţi stimulii iniţiali şi asocierea lor în perechi, în acest caz, subiecţilor le sunt prezentate perechi de cuvinte, iar la reactualizare li se prezintă primul termen al perechii, urmând ca ei să şi-1 amintească pe celălalt. Probele de recunoaştere şi reproducere nu pot fi separate total, întrucât mecanismele care stau la baza lor presupun o strânsă interacţiune.Variabilele dependente ale acestor probe sunt: numărul stimulilor recunoscuţi sau reproduşi corect, numărul de erori şi timpul de răspuns atunci când acesta poate fi măsurat. Studiile asupra memoriei implicite (Schacter, 1987) au arătat că performanţele subiecţilor sunt influenţate de expunerea anterioară la un material, deşi nu li se cere să-şi aducă aminte conţinutul materialului.

Se pare că expunerea anterioară influenţează performanţa, deşi nu a existat cerinţa explicită de a memora ceva. Rezultă că mecanismele memoriei implicite sunt diferite de cele ale memoriei explicite.

3.2.Variabilele independente• natura materialului prezentat este variabila independentă cel mai puternic manipulată în cercetările asupra memoriei. Aceste materiale pot fi extrem de variate - litere, cifre, silabe, cuvinte, propoziţii, fraze, texte, imagini, scene complexe. La rândul lor, aceste materiale au caracteristici proprii ce pot să varieze: silabe fără sens, cuvinte fără sens, adjective, verbe, substantive, numere complexe, materiale concrete sau abstracte, utilizarea culorilor ş.a.m.d.;• intervalul dintre prezentarea materialului şi reactualizare; acest interval poate să meargă de la câteva secunde până la săptămâni, luni sau ani;• lungimea sau cantitatea materialului;• modalitatea de prezentare constituie o variabilă independentă importantă, având în vedere prezentarea vizuală, auditivă sau simultană;• strategiile de memorare, codificare a informaţiei de către subiect constituie o variabilă independentă;• natura sarcinii interpolate între învăţarea iniţială şi cea ulterioară;• cunoaşterea rezultatului: se urmăreşte efectul acestei variabile asupra creşterii performanţei în memorare;« gradul de similitudine între stimuli;• rolul verbalizării comparativ cu alte modalităţi de prezentare a stimulului;• rolul organizării globale sau parţiale.

4. Modele experimentale: interacţiunea variabilelorUna dintre exigenţele majore în realizarea experimentelor psihologice este convergenţa demersurilor experimentale prin utilizarea mai multor variabile independente şi a interacţiunilor dintre ele. Pentru a ilustra diferitele tipuri de interacţiuni, vom face apel la evidenţierea diferenţelor între probele pentru studiul memoriei explicite şi probele pentru studiul memoriei implicite.In cazul memoriei explicite sunt folosite teste de reactualizare liberă, iar subiectul este avertizat că va fi solicitat să recunoască sau să reproducă într-o manieră conştientă materialul studiat anterior.în cazul memoriei implicite nu se face nici o referire la experienţele anterioare.Un experiment ilustrativ este cel de completare a unor cuvinte cu literele care lipsesc (Kantowitz et al., 2005). Subiecţii vizualizează iniţial cuvintele, apoi li se prezintă lista de cuvinte cu litere lipsă şi trebuie să completeze spaţiile libere. De exemplu, „_L_P_A_T" (elephant). Nivelul de dificultate este destul de ridicat, şi în mod obişnuit subiecţii pot completa corect 25-30% dintre cuvinte. Dacă vizualizarea s-a produs cu puţin timp înainte, atunci procentul răspunsurilor corecte poate ajunge la 50-55%.Un alt exemplu de modelare experimentală care apelează la mai multe variabile independente şi la interacţiunea dintre ele este experimentul desfăşurat de Warrington şi Weiskrantz (1970). Autorii au avut drept scop evidenţierea distincţiei dintre memoria explicită şi cea implicită cu ajutorul unor subiecţi amnezici. Subiecţii sufereau de amnezie provocată de alcoolism cronic, anorexie, intervenţii chirurgicale sau leziuni pe creier. Aceşti subiecţi pot avea intacte alte funcţii ale creierului, dar nu-şi pot aminti sau nu pot recunoaşte (total sau într-o mică măsură) informaţiile recent prezentate. De exemplu, un pacient suferind de acest tip de amnezie, după o discuţie cu experimentatorul, la scurt timp, nu 1-a mai recunoscut şi nu şi-a amintit discuţia anterioară.In urmă cu peste 30 de ani predomina ipoteza că amnezicii nu au capacitatea de a învăţa informaţii noi pe cale verbală. Cercetările celor doi autori au schimbat în mod radical concepţia asupra amneziei şi asupra memoriei în general.

în experimentul lor, o primă probă a fost tradiţională, de memorie explicită, solicitând reactualizarea liberă. Subiecţii trebuiau să-şi amintească cât mai multe cuvinte dintr-o listă de 24 de cuvinte. Amnezicii şi-au amintit 33%, iar grupul de control - 54%. Rezultatele au fost deci cele aşteptate.

5. Uitarea5.1. Factorii uităriiDefinirea uitării este controversată, avându-se în vedere că nu ştim încă precis mecanismele neurocerebrale ale acesteia. Fenomenul se pare că se înscrie pe o linie de normalitate a funcţionării sistemului mnezic şi se defineşte simplu prin incapacitatea de reamintire a unor informaţii. Nu ştim dacă aceste informaţii sunt pierdute definitiv sau numai temporar, atâta vreme cât în diverse împrejurări constatăm atât fenomenul uitării, cât şi pe cel al reamintirii. Dincolo de aceste aspecte controversate, putem evidenţia o serie de factori-variabile de care depinde uitarea:- particularităţi ale materialului memorat: se ţin minte mai uşor evenimentele neobişnuite, spre deosebire de evenimentele similare cu altele sau banale;- frecvenţa producerii evenimentelor: ne reamintim mai uşor evenimente, informaţii petrecute recent sau folosite în mod repetat, spre deosebire de cele petrecute cu mult timp în urmă şi cu o frecvenţă foarte rară de manifestare;- păstrarea/schimbarea circumstanţelor: schimbarea circumstanţelor creează dificultăţi în reamintirea unui eveniment, a unei persoane atunci când sunt întâlnite în alte situaţii;- asocierea evenimentelor, informaţiilor: cuvinte, stimuli singulari sunt mai greu de ţinut minte dacă nu sunt asociate cu alte cuvinte sau evenimente.

5.2 .Condiţiile învăţăriiîn toate cercetările de laborator asupra uitării s-a pus în evidenţă relaţia dintre gradul, nivelul de învăţare, de asimilare a unei informaţii şi nivelul uitării, în acest scop, trebuie în primul rând să identificăm nivelul iniţial şi pe cel final al performanţelor şi să stabilim apoi curba uitării, respectiv măsura în care performanţele se modifică de la un nivel la altul. Experimentele realizate şi descrise de Underwood (1966) au ajuns toate la aceeaşi concluzie. Nivelul învăţării, indiferent cum se obţine, influenţează performanţele memoriei, dar nu afectează cu nimic rata uitării.

5.3. Modificările de contextUn alt aspect vizat au fost modificările contextului şi implicaţiile lor asupra uitării. Schemele contextuale au fost recunoscute ca un factor determinant al uitării încă de la prunele formulări ale teoriei asociaţiei, vorbindu-se chiar despre o lege a contextului. Astfel, dacă se învaţă un cuvânt englezesc ca replică pentru un sinonim francez, depinde de circumstanţele asemănătoare celor din momentul învăţării pentru ca la o nouă confruntare cu acel cuvânt englezesc să se dea replică cu un cuvânt francez corespunzător. Studierea contextului şi a circumstanţelor învăţării a fost realizată în aer liber sau sub apă şi s-a descoperit că reamintirea depinde în mod semnificativ de asemănarea dintre condiţiile învăţării şi cele ale reactualizării (Godden, Baddeley, 1975, 1980).

5.4. Timpul şi uitareaCercetările asupra rolului contextului s-au limitat la desene, dar rezultatele pot fi extinse asupra unor categorii mai largi de condiţii atât în laborator, cât şi în mediul natural. Un lucru este cert: circumstanţele în care se realizează învăţarea nu sunt niciodată identice, ceea ce atrage multe schimbări, implicaţii. De aici rezultă că eficienţa reamintirii depinde de măsura în care contextul a rămas neschimbat. De exemplu, o întrebare pusă în acelaşi context cu informaţia originală va tinde să declanşeze o reamintire fidelă şi rapidă a acelei informaţii, pe când, dacă va fi pusă într-un context cu totul diferit, poate să conducă Ia reamintirea altor evenimente.

5.5. Interferenţă şi uitareO cauză importantă a uitării este interferenţa, în acest caz, uitarea este determinată de o altă situaţie, eveniment, activitate de învăţare care intervine înainte sau după cea actuală. Cea mai mare parte a studiilor asupra învăţării umane, în prima jumătate a secolului XX, s-au axat pe interferenţă şi rolul ei în memorare.

6. Tehnici, procedee, aparate Multe dintre procedeele de studiu experimental asupra memoriei îşi au originea la începuturile psihologiei experimentale, însă îşi menţin în cea mai mare parte actualitatea şi pot fi utilizate cu succes în studiile realizate de studenţi în laboratorul de psihologie experimentală (apud Roşea, 1971; Hayes, Orrell, 1997; Lungu, 2000; Kantowitz et al, 2005).

6.1.Procedeul silabelor fără sens, introdus de Ebbinghaus (1885). Silabele fără sens sunt alcătuite din două consoane care au intercalată o vocală (CVC). Regula de bază este ca silaba fără sens să nu constituie un cuvânt sau o abreviere cunoscută. Numărul silabelor într-o listă este între 8 şi 14; în structura unei liste de silabe consoana iniţială a unei silabe nu trebuie să fie identică cu consoana finală a silabei precedente. Silabele se citesc clar cu intervale de circa una-două secunde între ele.

6.2.Procedeul anticipării seriale (Ebbinghaus, 1885). Acest procedeu a fost cel mai intens utilizat de către Ebbinghaus. Se elaborează o listă de silabe fără sens, apoi se prezintă subiectului de două sau trei ori la rând întreaga serie. După un anumit interval de timp trebuie să-şi reamintească. Reamintirea este stimulată prin prezentarea primului termen al seriei. Dacă greşeşte, subiectul este corectat, iar dacă nu răspunde, i se spune elementul următor. Astfel, subiectul trebuie să anticipeze mereu următorul element al seriei. Proba se repetă de mai multe ori, până se ajunge la 75% anticipări corecte sau la o anticipare corectă a întregii serii.

6.3.Procedeul evaluării memoriei imediate (Ebbinghaus, 1885) vizează evaluarea capacităţii de stocare a memoriei de scurtă durată, evaluându-se cea mai lungă serie de elemente pe care subiectul o poate reproduce corect după o singură prezentare.Materialele folosite pot fi: silabe fără sens, cifre, litere, cuvinte, propoziţii etc.Modul de prezentare: se prezintă o singură dată, iar seriile trebuie să aibă grade diferite de dificultate; în mod obişnuit se începe cu serii mai uşor de reţinut; se utilizează mai multe liste şi se citeşte fiecare stimul separat, la intervale egale de timp.

6.4.Procedeul asociaţiilor perechiMateriale: cuvinte, numere, culori. Cuvintele pot fi: substantive, adjective, verbe; elementele se combină între ele după formula cuvinte-numere, culori-numere sau cuvinte--culori; se alcătuiesc liste de stimuli formate în mod obişnuit din 10 până la 15 perechi de cuvinte.Se prezintă listele de stimuli separat: la fiecare listă se prezintă pe rând fiecare pereche la intervale de două secunde.în faza de reactualizare se prezintă din nou seria, dar numai cu prunul element, urmând ca subiectul să continue seria; ordinea de succesiune trebuie să fie mereu schimbată, numărul prezentărilor este liber, dar nu trebuie să determine 100% răspunsuri corecte.

6.5.Procedeul recunoaşterii se realizează pornindu-se de la stimulii originali, la care se adaugă alţii noi, din aceeaşi grupă. Numărul stimulilor noi nu trebuie să depăşească o proporţie de trei la unu.Stimulii vechi şi cei noi se amestecă şi se prezintă într-o ordine aleatorie, vizual sau auditiv; subiectul trebuie să recunoască stimulii vechi.

6.6.Procedeul reconstrucţiei, propus de Miinsterberg şi Bigham, constă în următoarele: se prezintă subiecţilor o serie de elemente (cuvinte, cifre, imagini, figuri) într-o anumită ordine, apoi aceiaşi stimuli sunt prezentaţi într-o ordine amestecată; sarcina subiectului este să reconstruiască seria de elemente în ordinea originală. Se va produce o diferenţă de rang între ordinea originală şi cea nouă.

6.7.Procedeul economiei, propus iniţial de către Ebbinghaus şi dezvoltat de Hilgard. în prima etapă subiectul trebuie să facă faţă unei sarcini de memorare a unor materiale (silabe fără sens, cuvinte, cifre, litere, figuri etc.) urmată de reproducerea acestor informaţii; se evaluează performanţa în reproducerea iniţială ; apoi se lasă un interval de timp variabil, în funcţie de necesităţile experimentale care vizează capacitatea memoriei de lungă durată (ore, zile, săptămâni, luni sau chiar ani de zile).în al doilea moment, subiectul trebuie să reînveţe acelaşi material, în aceleaşi condiţii şi, apoi, este supus unei probe de reproducere, comparându-se performanţele cu cele iniţiale. Economia este dată de diferenţele calitative între prima şi a doua memorare.

Alte procedee în studiul memoriei 1. Procedeul variaţiei volumului de memorat, în care variabila independentă o constituie cantitatea de informaţie memorată.2. Procedeul prezentării de materiale omogene sau eterogene, în care variabila independentă o constituie gradul de omogenitate al materialului. Procedeul gradării semnificaţiei materialului, în care se operează cu gradienţi de semnificaţie, în funcţie de sistemele categoriale.3. Procedeul dublei stimulări verbale şi imagistice, utilizat mai ales în cercetarea nivelurilor de profunzime ale procesării.