STUDIUdeEAMHCNirajMic

20.12.2012, Târgu Mureş

STUDIU DE EVALUARE

ADECVATĂ

pentru proiectul

AMENAJARE HIDROENERGETICĂ

NIRAJUL MIC

JUDEŢUL MUREŞ

LOCALITATEA CÂMPUL CETĂŢII

JUDEŢUL MUREŞ

Eco-Logic Consulting 20.12.2012

Eco-Logic Consulting srl. CUI: RO22208275 Nr. RC: J26/1391/2007T Tel: 0722457464 Târgu Mureş

CUPRINS

Informaţii privind proiectul supus aprobării ................................................................... 3

Scopul şi descrierea proiectului .................................................................................. 3

Localizarea geografică şi administrativă ...................................................................... 10

Caracterizarea zonei de amplasare ............................................................................ 10

Modificările fizice ce decurg din Proiect ..................................................................... 11

Modificări fizice temporare ...................................................................................... 11

Modificări fizice permanente .................................................................................... 11

Resursele naturale ce vor fi exploatate din cadrul ariei protejate ................................. 12

Caracteristicile factorului de mediu AER ................................................................. 13

Sursele de poluare atmosferică la realizarea investiţiei ........................................ 13

Activitatea utilajelor de construcţie ...................................................................... 14

Surse de poluanţi pentru aer în perioada de exploatare ......................................... 14

Prognozarea poluării aerului ................................................................................. 14

Posibilităţile de diminuare a impactului ................................................................ 16

Zgomot şi vibraţii ...................................................................................................... 17

Surse şi protecţia împotriva zgomotului şi vibraţiilor în perioada de execuţie ..... 17

Măsuri pentru reducerea zgomotului şi vibraţiilor în perioada de execuţie .......... 19

Surse şi protecţia împotriva zgomotelor şi vibraţiilor în perioada de exploatare.. 19

Caracteristicile factorului de mediu SOL ................................................................. 19

Surse de poluanţi în sol şi subsol în perioada de execuţie .................................... 19

Impactul asupra solului şi subsolului în perioada de execuţie .............................. 19

Impactul asupra solului şi subsolului în perioada de exploatare ........................... 21

Posibilităţile de diminuare a impactului ................................................................ 21

Prognozarea poluării solului ................................................................................. 21

Caracteristici ale factorului de mediu APĂ .............................................................. 22

Surse de poluanţi pentru ape în perioada de exploatare ................................... 22

Impactul produs asupra resurselor de apă în perioada de execuţie .................. 22

Impactul asupra apelor de suprafaţă ................................................................... 22

Impactul asupra apelor subterane ....................................................................... 23

Posibilităţile de diminuare a impactului ............................................................ 23

Gestiunea deşeurilor ................................................................................................. 23

În perioada de exploatare ...................................................................................... 24

Modul de gospodărire al deşeurilor ....................................................................... 24

Cerinţele legate de utilizarea terenului. ........................................................................ 24

Serviciile suplimentare solicitate de implementarea Proiectului .................................. 24

Durata construcţiei, funcţionării, dezafectării Proiectului ............................................ 24

Activităţi care vor fi generate ca rezultat al implementării Proiectului. ....................... 24

IMPACTUL PROIECTULUI ASUPRA BIODIVERSITĂŢII .................................... 25

Introducere ................................................................................................................ 25

Localizarea proiectului faţă de ariile Natura2000 ................................................. 25

Ariile protejate Natura2000 potenţial afectate .......................................................... 26

Situl de Importanţă Comunitară ROSCI0019 „Călimani - Gurghiu” ................... 26

Aria de Protecţie Specială Avifaunistică ROSPA0033 „Depresiunea şi Munţii

Giurgeului” ............................................................................................................ 29

Metodele folosite în evaluarea biodiversităţii ........................................................... 30

Evaluarea habitatelor şi speciilor de plante ........................................................... 30

2

Evaluarea ihtiofaunei ............................................................................................ 30

Evaluarea avifaunei ............................................................................................... 34

Evaluarea herpetofaunei şi a amfibienilor ............................................................. 34

Impactul proiectului asupra ariilor naturale protejate................................................... 35

Impactul investiţiei asupra ROSCI0019 „Călimani - Gurghiu” ............................... 35

Aspecte de floră şi vegetaţie ................................................................................. 35

Mamifere mari ....................................................................................................... 41

Impactul proiectului asupra herpetofaunei şi amfibienilor ................................... 45

Impactul proiectului asupra ihtiofaunei ................................................................ 46

Impactul proiectului asupra nevertebratelor .......................................................... 47

Impactul investiţiei asupra ROSPA0033 „Depresiunea şi Munţii Giurgeului” ........ 48

Impactul proiectului asupra speciilor de desemnare ............................................. 48

Rezultatele recensământului de bufniţe ................................................................ 49

Impactul anticipat asupra speciilor de desemnare ................................................. 49

Impactul proiectului asupra altor specii de păsări ................................................. 49

Aspecte generale al impactului asupra biodiversităţii .............................................. 50

Fragmentare, izolare, schimbări în densităţi, populaţii, durată, persistenţă .......... 50

Impact direct şi indirect ......................................................................................... 51

Impact pe termen scurt şi lung .............................................................................. 52

Impact rezidual şi cumulativ ................................................................................. 54

Măsuri propuse de reducere a impactului ..................................................................... 57

Măsuri de reducere a impactului în perioada de construcţie..................................... 57

Măsuri de reducere a impactului în perioada de funcţionare .................................... 59

Repopulare de Cottus gobio .................................................................................. 59

Diminuarea mortalităţii cauzate de firele electrice ............................................... 60

Asigurarea conectivităţii longitudinale a râului cu canalulul Bypass ................... 61

Măsuri de compensare .................................................................................................. 62

Monitorizare ................................................................................................................. 62

Monitorizare biodiversitate ....................................................................................... 62

Monitorizare în faza de construcţie ....................................................................... 62

Monitorizare în faza de operare ............................................................................ 62

Rezumat fără caracter tehnic, concluzii ........................................................................ 63

Bibliografie ................................................................................................................... 65

Anexe ............................................................................................................................ 69

Anexa nr. 1 - Pragurile artificiale existente .............................................................. 69

Anexa nr. 2 - Lista speciilor de plante găsite în perimetrul proiectului .................... 72

Anexa nr. 3 – Fotografii de pe amplasament ............................................................ 73

Anexa nr. 4 - Caracterizarea habitatelor de desemnare a ROSIC0019 ................... 76

Anexa nr. 5 - Descrierea speciilor de plante de desemnare a ROSCI0019............... 79

Anexa nr. 6 - Descrierea speciilor de mamifere de desemnare a ROSCI0019 ......... 80

Anexa nr. 7 - Descrierea speciilor de amfibieni de desemnare a ROSCI0019 ......... 89

Anexa nr. 8 - Descrierea speciilor de nevertebrate de desemnare a ROSCI0019..... 90

Anexa nr. 9 - Descrierea speciilor de peşti pentru de desemnare a ROSCI0019,

respectiv a altor specii capturate în zona potenţial afectată de proiect ............... 92

Anexa nr. 10 – Descrierea speciilor de păsări de desemnare a ROSPA0033 ......... 98

3

S T U D I U D E E VA L U A R E

A D E C VAT Ă

AMENANJARE HIDROENERGETICĂ

NIRAJUL MIC

JUDEŢUL MUREŞ

INFORMAŢII PRIVIND PROIECTUL SUPUS APROBĂRII

Informaţii privind proiectul:

Denumirea: Amenajare Hidroenergetică Nirajul Mic, Judeţul Mureş

Beneficiar: S.C. BETONMIX S.R.L., Oradea

Proiectant: S.C. HYDRO POWER PROJECT S.R.L., Cluj-Napoca

Data întocmirii documentaţiei: 2012.

Scopul şi descrierea proiectului

Proiectul propus cuprinde amenajarea unui sistem hidroenergetic compus din

mai multe elemente conectate funcţional. Scopul principal al amenajării poate fi privit

din perspectiva valorificării energiei în cadrul reţelei electrice zonale, prin realizarea

unei centrale electrice de mică putere, în vederea obţinerii energiei electrice din surse

regenerabile, fără impact major asupra ecosistemului.

În scopul măririi producţiei de energie electrică din surse regenerabile, a fost

lansat un program de realizare a unui număr de MHC şi CHEMP în diferite bazine

hidrografice.

Lucrarea este compusă dintr-o microhidrocentrală. Transportul apei captate, de

la camera de încărcare la microhidrocentrală, se realizează prin intermediul aducţiunii.

În cadrul MHC-ului se produce energia electrică, care este introdusă în Reţeaua

Electrică de Distribuţie. Schema hidroenergetică este de tip derivaţie, de cădere medie,

cu funcţionare prin preluarea şi asigurarea debitului ecologic. Traseul aducţiunii se va

încadra în schema cadru de amenajare si se va amplasa pe marginea drumului

forestier. Microhidrocentrala se va corela funcţional prin automatizări (traductori de

nivel, traductori de presiune, înregistratori).

4

Componenţa amenajării hidroenergetice cuprinde următoarele elemente:

A. Captarea formată din:

Priza de captare, amplasată pe cursul de apă, pe malul drept al acestuia, având

funcţionalitatea de a capta un volum de apă necesar funcţionării amenajării dirijarea

prin intermediul aducţiunii spre microhidrocentrală.

Aceasta este amplasată la cota talveg 960,00 mdM si are cota apei din

deznisipator 959,60 mdMN, fiind dimensionată pentru a prelua un debit instalat de

0,40 m3/s. Construcţia prizei se va realiza integral din beton armat cu protecţii metalice

unde este nevoie, având în vedere că aceasta va fi în contact cu apă pe toată durata de

viaţă a construcţiilor. Suprastructura necesară la priză, pentru protejarea

echipamentelor de curăţare control, se va realiza din diafragme din beton armat,

închisă cu ă din lemn.

Construcţia are următoarele componente:

Pragul prizei este de tip stavilă rabatabilă, amplasat transversal pe cursul râului,

având o înălţime de 1,40 m faţă de talveg, lăţimea fundatiei stavilei la baza este de

3,00 m, si lungimea de 5,00 m. Zidurile de apărare au înălţimea de 2,20 m. de la

talveg, fiind dimensionat pentru tranzitarea debitului de calcul Q5% = 31 m3/s.

Captarea se face lateral pe malul drept tehnic, având înălţimea de 1,00 m faţă de

talveg , o lăţime în secţiune de 2,00 m şi lungimea de 2,50 m, prevăzută cu un

grătar metalic, dimensionat pentru a prelua debitul instalat Qi=0,40 m3/s într-o

galerie colectoare cu secţiune dreptunghiulară de 2,50 x 2,0 m având o pantă

longitudinală de 10%, astfel încât aluviunile cu diametrul mai mic de 20 mm care

pătrund prin grătar să fie antrenate până în deznisipator.

Canalul prespălare continuă priza de apă, având înălţimea de -0,95 m faţă de talveg,

o lăţime în secţiune de 1,50 m şi o lungime de 4,00 m, fiind prevăzut cu o stavilă

metalică de dimensiuni 2,25 x 1,50 x 0,10 m acţionată automat de către senzorii de

colmatare ai pragului. În cazul colmatării acţionează stavila care deschizându-se

spală aluviunile depuse amonte de prag.

Bazinul deznisipator se află în continuarea canalului racord şi are rolul de a deznisipa

aluviunile transportate de apă. Acesta a fost dimensionat pentru a reţine particulele

cu diametrul minim de 20 mm având înălţimea utilă medie de 2,5 m, o lăţime în

secţiune de 1,60 m, lungimea de 18 m cu panta a radierului de 3,2%, viteza maximă

admisă a apei în deznisipator fiind de 0,3 m/s. Deznisipatorul este prevăzut cu un

descărcător lateral, pentru evacuarea debitului excedent.

Canalul de evacuare se află in capătul bazinului deznisipator, acesta comunicând prin

intermediul unei stavile acţionate automat cu albia râului Nirajul Mic, debuşând

volumul mort depus în deznisipator printr-un canal racord cu albia, având

dimensiunile de 0,80 x 10 m.

5

Camera de încărcare, este amplasată lateral bazinului deznisipator, având rol de a

încărca şi alimenta aducţiunea cu apă. Delimitarea între deznisipator şi camera de

încărcare se face printr-un grătar metalic înclinat la 70°, prevăzut cu sistem de

curăţare automat, ce elimină sub jet de apă materialele plutitoare spre exterior.

Bypass-ul se află în stanga tehnica a pragului, pe malul stang tehnic al râului fiind

protejată de zidul de închidere. Este amplasată la 0,70 m faţă de talveg, având în

secţiune o lăţime de scurgere de 0,80 m, radierul canalului are o pantă de 10% şi

este prevăzut cu redane dispuse alternativ, pentru reducerea vitezei de curgere a

apei. Secţiunea este proiectată pentru a asigura tranzitarea debitului de servitute

Q95%=0,044 m3/s în regim natural, asigură migraţia peştilor din aval spre amonte.

Proiectarea şi construcţia bypass-ului se va face astfel încât să asigure, în aval de

construcţiile hidrotehnice de retenţie, debitele minime necesare în albie în vederea

menţinerii unei stări favorabile de conservare a speciilor acvatice de floră şi faună,

precum şi pentru satisfacerea cerinţelor de apă ale altor folosinţe.

Construcţia hidrotehnică, chiar dacă este realizată din beton armat (singurul

material disponibil pentru realizarea respectivului tip de construcţii prin asigurarea

impermeabilizării), va fi executată acordându-se o importanţă majoră modului de

punere în operă conform caietului de sarcini înaintat constructorului în concordanţă cu

criteriile de protecţie a mediului. La finalizarea lucrărilor, amenajarea va fi în

totalitate acoperită cu strat vegetal, integrarea în peisagistică şi asigurarea

migraţiei faunei acvatice, realizarea de zone de interes ecologic, inclusiv de zone

umede şi renaturarea malurilor albiilor în vederea asigurării conservării

diversităţii biologice şi a menţinerii coerenţei reţelei ecologice de arii naturale.

B. Aducţiunea:

Conductele aducţiunii sunt din GRP (PAFSIN) la producerea căreia stau

principalele materii prime, precum răşina, fibre de sticlă şi nisipul silicios. Răşinile

poliesterice nesaturate se folosesc de regulă datorită bunei lor performanţe în aplicaţii

cu apa potabilă. Conductele sunt fabricate prin procesul de înfăşurare continuă.

Procesul tehnologic de producţie permite utilizarea fibrelor de sticlă continue, pe

direcţie circumferenţială. Pentru conductele sub presiune, efortul principal fiind

circumferenţial. Datorită sistemului dual de folosire a răşinii, conductele din GRP au

un strat interior de răşină cu rezistenţă deosebită la coroziune.

Aducţiunea este alcătuită din conducte cu lungimi de 3, 6 şi 12 m, cu coturi din

segmente de conducte cu unghiuri variabile şi coturi turnate. Diametrul nominal folosit

va fi DN = 600 mm, pe o lungime de 4810 m.

Dimensiuni constructive ale aducţiunii:

- Diametrul aducţiunii tronson: Dad = 600 mm

- Lungimea aducţiunii: Lad = 4810 m

- Rigiditate: SN= 5000N/m2÷10000 N/m2

6

C. Centrala hidroenergetică:

Microhidrocentrală (MHC), reprezintă ansamblul de clădiri şi echipamente

electrice şi mecanice din cadrul unei amenajări hidroenergetice, în care se realizează

efectiv transformarea energiei potenţiale şi cinetice a apei în energie mecanică şi apoi

în energie electrică. Echipamentul electromecanic este format dintr-un echipament

principal şi unul auxiliar.

Componentele microhidrocentralei:

Turbina de tip Pelton, prevăzută cu vană de închidere, la intrarea şi ieşirea apei din

turbină (distribuitor, confuzor, aspirator), care includ vanele necesare opririi accesului

apei către turbină, pentru a se putea efectua oprirea centralei pentru revizii tehnice,

sunt fabricate din oţel. Aspiratorul metalic al turbinei debuşează în bazinul de liniştire

situat în aval de centrală care face legătură hidraulică cu bieful aval, prin canalul de

debuşare.

Generator sincron - în aplicaţiile microhidro se folosesc următoarele tipuri de

generatoare sincrone:

• GSEC - cu excitaţie clasică (perii, inele de contact, etc.);

• GSPM - cu excitaţie cu magneţi permanenţi;

• GSAE - cu autoexcitaţie tip shunt si regulator automat de tensiune.

Clădirea microhidrocentralei este o construcţie supraterană din beton armat, având o

structură de rezistenţă în diafragme, închideri laterale placate cu lambiuri de lemn

pentru izolare şi integrare în mediul natural, şi închidere la nivel superior cu planşeu

terasă prevăzut cu luminator natural.

Microhidrocentrala cuprinde din punct de vedere constructiv următoarele părţi:

- sala maşinilor - turbinele şi generatoarele

- postul de transformare – pentru injectarea energiei produse în R.E.D.

- sala de comandă – cuprinde aparatura de comandă, control şi semnalizare

- infrastructura – susţine echipamentul principal şi turbinele

- canal debuşare

Echipamentele şi instalaţiile auxiliare cuprind:

- vane,

- regulatoare de viteză,

- regulatoare de presiune şi de temperatura,

- instalaţia de ulei sub presiune, etc.

Centrala MHC NM va fi situată pe malul drept al râului Nirajul Mic, între

drum şi apă, având cota centralei 682 mdMN. Aceasta va prelua debitul de la priza

PNM având o cădere brută de 277,60 m.

Caracteristici MHC NM:

- Debit instalat: 0,40 m3/s

- Număr turbine: 1 buc

- Puterea instalată: 834 kW

- Energia medie anuală: 2799 MWh

7

- Durata medie de utilizare 3355 ore/an

- Tip agregat: Pelton

- Viteza de rotaţie generator sincron 1800 max rpm

- Frecvenţa 50 Hz

- Factorul de putere sau cos Ø 0,9

Instalaţii electrice de evacuare a puterii, cu două componente majore:

- postul de transformare ridicator 0,4/20 kV amplasat pe platforma

împrejmuită a centralei

- linia electrică de injecţie în Sistemul Energetic Naţional.

Linie electrică de 20 kV de la centrală până la reţeaua existentă de 20 kV se va

amplasa îngropat, pe o distanţă de 1725m, amplasată pe marginea drumului forestier,

amplasat pe marginea dreaptă a acestuia.

Executarea transei pentru amplasarea Liniei Electrice Subterane de 20kV va fi

făcută manual pe lăţimea de 0,4 m în ampriza drumului pentru a evita defrişarea

suprafeţei scoase temporar în acest scop din circuitul silvic.

Apărări de mal, care se vor realiza în zona prizei de captare şi a centralei:

- la priza de captare pe ambele maluri câte 15 m amonte de prag

- la centrală pe malul drept câte 20 m pentru protecţia centralei.

Materialul folosit pentru apărările de mal este piatră naturală provenită din roci:

eruptive (granit, diorit, andezit, bazalt), sedimentare (gresii, calcare, marnă). Piatra

întrebuinţată poate să fie piatră de râu caracterizată prin muchii mai mult sau mai

puţin rotunjite sau blocuri extrase din carieră cu muchii şi feţe neregulate sau

anrocamente.

Modul de funcţionare:

Funcţionarea amenajării utilizează debitul de apă al râului Nirajul Mic, care

este captat prin intermediul prizei de captare cu grătar lateral amplasat pe mal, care nu

modifică regimul de curgere a râului, fiind situată pe cursul principal a acestuia, la

cota talveg 960 (cota nivel apă deznisipator 959.60 mdMN) mdMN şi are în această

secţiune un bazin hidrografic cu suprafaţa de 12,00 km2.

Funcţionarea microhidrocentralei care este alimentată prin intermediul prizei

de captare, care nu modifică regimul de curgere al râului, fiind situată pe cursul râului

Nirajul Mic. Prin grătarul prizei prin care apa este condusă în galeria colectoare. Priza

este dotată cu bypass care este dimensionată pentru debitul de servitute. În cazul

viiturilor debitul excedent trece peste stavila rabatabila, acesta fiind automatizată cu

senzori de nivel pentru a coborî atunci când nivelul apei creşte. Impurităţile din apă

sunt sedimentate pe radierul deznisipatorului, care se spală sub curgerea proprie a apei,

controlată de senzorii de presiune şi stavila de golire a deznisipatorului, prin canalul

racord cu albia. Materialele plutitoare depuse pe grătarul camerei de încărcare sunt

curăţate şi eliminate printr-un canal de tip jgheab care debuşează în albie, cu ajutorul

apei sub presiune, când nivelul apei din camera de încărcare scade.

8

Fig. 1. Schema funcţională a amenajării Nirajul Mic

1.1. SCHEMA FUNCŢIONALĂ A AMENAJĂRII HIDROENERGETICE NIRAJUL MIC

Județul Harghita

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Județul Mureș

MHC NM1

1 PELTON

PNM1

v. Nirajul Mic

v. Nirajul Mare

v. Nirajul Mare

Linie electrica 20 kV – (nou proiectata)

L=1725m

Hpriza(talveg) = 960,00 mdM

Hapa= 959,60 mdM

F = 12 km2

Qm = 0,300 m3/s

Qs = 0,044 m3/s

Qi = 0,400 m3/s

Lad = 4810 m

Δh = 277,60 m

DN 600 mm

hr = 3,93%

hr = 11 m

Hcentrala = 682 mdM

Htalveg = 680 mdM

F = 25 km2

Δh = 278,60 m

Qi = 0,400 m3/s

P = 834 kW

E = 2799 MWh/an

LEGENDĂ - Priză de captare

- Microhidrocentrală

- Aducţiune

- Linie electrica 20 kV – (nou proiectata)

- Curs râu

Localitatea

Cîmpu Cetății

9

Aceste manevre se realizează automat, priza de apă fiind dotată cu

echipamente hidraulice automatizate. În cazul în care apare o problemă la aducţiune

sau la echipamentele hidraulice de la camera de încărcare, debitul din deznisipator este

evacuat prin preaplinul acestuia şi accesul apei în deznisipator este oprită prin

acţionarea stavilei.

Din deznisipator apa trece în camera de încărcare, unde se realizează umplerea

conductei de aducţiune din GRP (PAFSIN) şi menţinerea acesteia cu apă pentru

funcţionarea turbinei microhidrocentralei. Aceasta va fi amplasată pe marginea

drumului pozată la adâncimea de minim 1 m faţă de generatoarea superioară a

conductei, respectând adâncimea minimă de îngheţ.

Apa rezultată din procesul de producţie a energiei electrice a

microhidrocentralei MHC NM1 este debuşată într-un bazin, acesta fiind racordat cu

albia naturală a râului prin intermediul unui canal de evacuare.

Microhidrocentrala MHC NM1 este automatizată; pornirea şi oprirea acesteia

se va face în mod automat. Pentru pornirea hidroagregatelor (turbină, generatoare) este

necesar asigurarea cu energie electrică din reţeaua R.E.D.

Automatizarea din microhidrocentrală va comanda vana de la priza de apă

PNM1, de asemenea şi vanele fluture situate în imediata vecinătate a turbinei,

deschiderea şi închiderea acesteia în funcţie de nivelul apei din camera de încărcare,

nivel care va fi în funcţie de debitul care va fi acumulat în amonte de prag şi de gradul

de înfundare a grătarului, detectate prin intermediul senzorilor de nivel/presiune din

camera de încărcare de la prizele de apă, care vor fi transmise şi într-un centru

dispeceral de monitorizare a datelor.

Pe baza citirilor la contorul de energie se va factura energia produsă şi injectată

în R.E.D.

Pentru ca impactul asupra mediului să fie cât mai mult atenuat, soluţiile constructive

ale amenajării îndeplinesc următoarele condiţii:

- este dotată cu canal bypass proiectat atât funcţional cât şi estetic special pentru

ihtiofauna râului Nirajul Mic

- asigurarea debitului ecologic a cursului de apă

- restituţie integrală a apei fără modificarea calităţii ei din secţiunea de prelevare

- perioada execuţiei săpăturilor şi terasamentelor ce afectează albia minoră, având

ca rezultat creşterea turbidităţilor, va fi redusă la minimul posibil

- materialele de construcţii utilizate (beton, oţel, lemn) nu sunt poluanţi de natură

majoră (clasă mare de nocivitate sau perioadă îndelungată de biodegradabilitate)

- captarea cu grătar lateral şi canalul bypass este proiectată în aşa fel încât debitul

de servitute este asigurat în permanenţă în vederea protejării ihtiofaunei

- fluxul de apă uzinat în centrală nu are posibilitatea intrării în contact cu

substanţe poluante

- debitul captat este evacuat în întregime şi la un grad superior de curăţire (prin

trecerea debitelor prin grătarele de priză)

- nu se produc acumulări cu luciu important de apă care să conducă la schimbări

climatologice sau de faună acvatică

- nu se produc schimbări de curs de apă

- nu vor exista subtraversări de râu

- se va folosi o arhitectură care să se încadreze în mediul ambiant

- poziţionarea clădirii centralei, a canalului deversor şi traseul aducţiunii se va

face ţinând cont de minimizarea suprafeţelor care ar presupune defrişare.

10

LOCALIZAREA GEOGRAFICĂ ŞI ADMINISTRATIVĂ , CU

PRECIZAREA COORDONATELOR STEREO 70

Localizare: Râul Nirajul Mic, afluent de Stânga al râului Niraj

cod cadastral: IV - 1.67.1.

Localitatea Câmpul Cetăţii, judeţul Mureş

Accesul rutier este asigurat de pe DJ 153A dinspre Eremitu spre Câmpul

Cetăţii şi de drumurile, comunal DC 13 şi de exploatare dinspre Câmpul Cetăţii spre

amplasamentul lucrării. Accesul pe amplasamentul lucrării este asigurat de drumul

forestier.

Caracterizarea zonei de amplasare:

Râul Nirajul Mic are suprafaţa bazinului hidrografic de 25 km2 şi o lungime de

15 km. Prezintă un profil longitudinal de echilibru relativ, panta medie fiind de 4,5 %,

iar coeficientul de sinuozitate 1,11. Altitudinea medie este de 1043 mdMN, conform

Cadastrului Apelor. Zona amplasamentului astfel este situată în partea estică judeţului

Mureş, cu relief montan din Munţii Gurghiului. Structura geologică a zonei este

caracterizată de prezenţa rocilor vulcanice neogene. Clima se încadrează în întregime

în ţinutul climatic al Podişului Transilvaniei, aparţinând secţiunii cu climă

continental-moderată, periferia vestică a munţilor vulcanici este conturată de izoterma

anuală de 6°C, precipitaţiile medii anuale se caracterizează prin cantităţi cuprinse între

1400 mm pe cele mai înalte culmi ale munţilor vulcanici şi 600 mm în secţiunile cele

mai joase al reliefului de podiş. În regiunea de munte, constituită din roci vulcanice, se

etajează soluri brune acide şi soluri brune podzolice asociate cu andosoluri şi podzoluri humico-feriiluviale la altitudini mari. Media multianuală a debitului solid

este apreciată la 0.5 kg/s. În regiunile înalte turbiditatea medie variază intre 100-300

g/m3, iar scurgerea specifică este de circa 1 t/ha/an.

Tabel 1. Coordonate STEREO 70:

Amplasament X(N) Y(E)

Captarea de apă 575791,48 507622,49

Microhidrocentrala 574766,30 503248,50

11

MODIFICĂRILE FIZICE CE DECURG DIN PROIECT ŞI CARE

VOR AVEA LOC PE DURATA DIFERITELOR ETAPE DE

IMPLEMENTARE A PROIECTULUI

În urma realizării proiectului se vor produce modificări de teren cu caracter

temporar şi permanent. Modificările fizice temporare se vor produce prin organizarea

de şantier pentru realizarea construcţiilor şi pentru montarea aducţiunii. Modificările

permanente cuprind construcţiile funcţionale propriu-zise descrise în secţiunea

anterioară.

Modificări fizice temporare:

Se vor produce în etapa de construcţie în care se vor realiza elementele

proiectului. Aceste suprafeţe de teren nu vor suferi modificări permanente şi servesc

pentru organizarea de şantier, care va asigura în timpul construcţiilor facilităţile

necesare precum: căi de acces, grupuri sanitare, vestiare, surse de apă potabilă şi

menajeră, spaţii necesare pentru depozitare, spaţii pentru magaziile de scule şi unelte,

spaţii pentru utilaje. În cazul montării aducţiunii vor fi afectate suprafeţele de la

marginea drumului. Suprafeţele afectate temporar sunt prezentate în tabelul nr. 2.

Modificări fizice permanente:

Se vor produce prin realizare proiectului şi cuprind suprafeţe permanent

ocupate de construcţii în faza de funcţionare. Aceste suprafeţe sunt următoarele:

- captarea construită pentru a bara cursul râului, în urma căreia se va realiza o

mică acumulare de apă în amonte de aceasta,

- canalul bypass

- clădirea microhidrocentralei

- în cazul aducţiunii modificările vor fi temporare. După pozarea ţevii terenul şi

stratul vegetal va fi readus la starea iniţială

- protecţiile de mal

Tabelul nr. 2. prezintă suprafeţele ocupate permanent (în cazul aducţiunii temporar) de

construcţiile amenajării hidroenergetice.

12

Tabel 2. Suprafeţele ocupate permanent de amenajarea hidroenergetică Nirajul Mic.

Priza Nirajul Mic 800 m2

din care 180 (captare deznisipator camera

încărcare) si 70 m2

(bypass). Toată suprafaţa va fi

împrejmuită cu gard si supravegheata video

Aducţiunea de apă 4970 m2

4730 m2 scoatere temporară din fondul forestier

fără defrişare teren de pe marginea drumului

forestier

240 m2 scoatere temporară din fondul forestier cu

defrişare teren din afara drumului

Microhidrocentrala 500 m2 din care 170 m

2 construcţie

Linie electrica

subterana 20kV 690 m

2

scoatere temporară din fondul forestier fără

defrişare teren de pe marginea drumului forestier

Stâlpi (3 buc) 6 m2

Total 6966 m2 0,00052% din suprafaţa SCI (în afara SPA-ului)

Modificările fizice temporare vor persista pe suprafaţa amplasamentului în faza

de construcţie, până la etapa de dezafectare a acesteia. După terminarea lucrărilor de

construcţii în etapa de dezafectare se vor retrage din perimetrul amplasamentului toate

utilajele şi dotările necesare organizării şantierului, iar va urma refacerea ecologică a

acestor suprafeţe. În cazul încetării a lucrărilor din orice motiv se vor prevedea măsuri

pentru a reda suprafeţele de teren în circuitul economic.

Printre modificările de teren din etapa de funcţionare se notează pe lângă

construcţiile permanente, pierderea de debit a pârâului, drept urmare a funcţionării

microhidrocentralei. Metoda automată de funcţionare a acesteia va exclude

posibilitatea unor inundaţii.

RESURSELE NATURALE CE VOR FI EXPLOATATE DIN CADRUL

ARIEI NATURALE PROTEJATE DE INTERES COMUNITAR

PENTRU A FI UTILIZATE LA IMPLEMENTAREA PROIECTULUI

La realizarea lucrărilor proiectate se utilizează resursele naturale din zona ariei

protejate. Având în vedere faptul, că apa se va reda cursului natural al râului, nu se

pune problema resurselor naturale exploatate.

13

CARACTERISTICILE FACTORULUI DE MEDIU AER

În urma analizării proiectului „ Amenajarea Hidroelectrică Nirajul Mic” au fost

identificate diferite surse de poluare a aerului. Sursele identificate sunt surse mobile de

poluare şi au un caracter temporar, poluările provenind de la traficul mijloacelor de

transport în timpul executării proiectului (surse mobile cu caracter temporar). (De

obicei o altă sursă (permanentă fixă) de poluare este centrala termică pentru încălzirea

clădirii, însă microhidrocentrala nu va fi dotată cu centrală termică, încălzirea se va

realiza de la generator care emite călduăa. Pe timp de vară se va răci printr-o ventilare

naturală prin golurile care se vor lăsa în pereţii centralei.)

Sursele fixe sunt acelea care emit poluanţi atmosferici dintr-o poziţie localizată

în spaţiu, cum ar fi dispozitivele de combustie industriale sau menajere.

Sursele mobile sunt legate de mijloacele de transport. România a ratificat

Convenţia Cadru privind Schimbările Climatice la nivelul ONU. Prin semnarea

Protocolului de la Kyoto, Romania s-a angajat să reducă emisiile gazelor ce produc

efectul de seră cu 8% faţă de valorile anului 1989.

Pentru implementarea Directivei UNIUNEA EUROPEANĂ 2001/80/Ec,

Guvernul României a pregătit un proiect de hotărâre referitoare la limitarea emisiilor

în atmosferă provenind de la centralele mari de peste 50 MW, conform limitelor

impuse prin Directivele UNIUNII EUROPENE (emisii de materii solide, SO2 şi

NOX).

Poluarea aerului se defineşte ca o schimbare a compoziţiei lui fie prin apariţia

unor noi componenţi cu efecte dăunătoare asupra biocenozelor şi biotopurilor, fie

printr-un dezechilibru ce apare între componenţii existenţi.

Poluarea aerului poate proveni din surse naturale, dar cel mai des din surse

artificiale. Ca sursă de poluare naturală poate fi solul care în anumite condiţii elimină

gaze, vapori de apă etc., plantele şi animalele tot prin emanaţii, cutremurele

generatoare de praf, erupţiile vulcanice ş.a. Ca surse artificiale de poluare, sunt cele

legate de activitatea umană în industrie, transporturi, agricultură şi alte activităţi.

Sursele de poluare atmosferică estimate la realizarea investiţiei:

In perioada de execuţie a proiectului, activităţile din şantier pot avea un impact

asupra calităţii atmosferei din zonele de lucru şi din zonele adiacente acestora.

Executarea construcţiilor prevăzute în proiect, pe de o parte, o sursă de emisii

de praf, iar pe de altă parte, sursa de emisie a poluanţilor specifici arderii

combustibililor fosili (produse petroliere distilate) atât în motoarele utilajelor necesare

efectuării acestor lucrări, cât şi ale mijloacelor de transport folosite.

Emisiile de praf care apar în timpul lucrărilor de construcţii, sunt asociate

lucrărilor vehiculare şi punere în operă a materialelor de construcţie. Degajările de praf

în atmosferă variază adesea substanţial de la o zi la alta, depinzând de nivelul

activităţii, de specificul operaţiilor şi de condiţiile meteorologice.

14

Natura temporară a lucrărilor de construcţie, specificul diferitelor faze de

execuţie, diferenţiază net emisiile specifice acestor lucrări de alte surse nedirijate de

praf, atât în ceea ce priveşte estimarea, cât şi controlul emisiilor.

Modul de abordare privind estimarea emisiilor de la lucrările de execuţie a

construcţiilor utilizat şi recomandat în ţările dezvoltate (Agenţia Europeana de Mediu -

EEA, Agenţia de Protecţie a Mediului a SUA - US - EPA), se bazează pe luarea în

consideraţie a lucrărilor care se execută pe întreaga arie implicată sau, după caz, pe

porţiuni ale acestei arii, fără urmărirea în detaliu a planului de lucrări sau a proiectelor

individuale.

Sursele principale de poluare a aerului specifice execuţiei lucrării pot fi grupate

după cum urmează:

Activitatea utilajelor de construcţie

Poluarea specifică activităţii utilajelor se apreciază după consumul de

carburanţi (substanţe poluante NOx, CO, COV, particule materiale din arderea

carburanţilor etc.) şi aria pe care se desfăşoară aceste activităţi (substanţe poluante -

particule materiale în suspensie şi sedimentabile). Se apreciază că poluarea specifică

activităţilor de alimentare cu carburanţi, întreţinere şi reparaţii ale utilajelor este

redusă. Transportul materialelor, prefabricatelor, personalului muncitor: circulaţia

mijloacelor de transport reprezintă o sursă importantă de poluare a mediului pe

şantierele de construcţii.

Sursele de impurificare a atmosferei asociate activităţilor care vor avea loc în

amplasamentul lucrărilor sunt în principal surse libere, deschise, având cu totul alte

particularităţi decât sursele aferente unor activităţi industriale sau asemănătoare. Ca

urmare, nu se poate pune problema unor instalaţii de captare - epurare - evacuare în

atmosferă a aerului impurificat/gazelor reziduale.

Emisiile gazoase din etapa de construcţie (altele decât particule în suspensie)

provin în principal de la funcţionarea utilajelor şi de la motoarele mijloacelor de

transport.

Singura posibilitate de limitare a emisiilor de substanţe poluante în atmosferă

constă în utilizarea de utilaje şi camioane de generaţie recentă prevăzute cu sisteme

performante de minimizare şi reţinere a poluanţilor în atmosferă de tip Euro III.

Surse de poluanţi pentru aer în perioada de exploatare

Pe parcursul exploatării sursa de poluare atmosferică poate fii reprezentat de

funcţionarea centralei termice. În faza aceasta a proiectului nu se cunoaşte cu

exactitate tipul centralei termice ce va deservii clădirea microhidrocentralei. Se

apreciază ca nivelul concentraţiilor de noxe emise în atmosferă din funcţionarea

centralei indiferent de combustibilul folosit este foarte redus. În perioada de exploatare

nu se preconizează măsuri de protecţie a factorului de mediu aer.

Prognozarea poluării aerului

Poluarea aerului atmosferic se estimează că ar putea interveni în special în faza

de construcţie a investiţiei prin mijloacele de transport şi utilajele de construcţii care

utilizează motoare cu ardere internă.

15

În ceea ce priveşte poluarea din sursele necontrolate se apreciază că la nivelul a

5 - 6 motoare cât pot lucra în zonă nu este necesar o gospodărie de combustibil şi ca

urmare dispare sursa de emisii volatile a compuşilor organici.

După cum s-a prezentat anterior, sursele existente de poluare în zona

obiectivului sunt de importanţă redusă. Multe din utilajele de construcţie funcţionează

cu motoare Diesel, gazele de eşapament evacuate în atmosferă conţinând întregul

complex de poluanţi specific arderii interne a motorinei: oxizi de azot (NOX), compuşi

organici volatili nonmetanici (COV), oxizi de carbon (CO, CO2), amoniac (NH3),

particule cu metale grele (Cd, Cu, Cr, Ni, Se, Zn), hidrocarburi aromatice policiclice

(HAP), bioxid de sulf (SO2). Complexul de poluanţi organici şi anorganici emişi în

atmosferă prin gazele de eşapament conţine substanţe cu diferite grade de toxicitate.

Se remarcă astfel prezenţa, pe lână poluanţii comuni (NOX, SO2, CO, particule), a

unor substanţe cu potenţial cancerigen evidenţiat prin studii epidemiologice efectuate

sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi anume: cadmiul, nichelul, cromul şi

hidrocarburile aromatice policiclice (HAP). Se remarcă, de asemenea, prezenţa

protoxidului de azot (N2O) – substanţa incriminată în epuizarea stratului de ozon

stratosferic - şi a metanului, care, împreună cu CO2 au efecte la scară globală asupra

mediului, fiind gaze cu efect de seră.

În sensul prevenirii apariţiei îmbolnăvirilor profesionale, este obligatoriu a se

respecta limitele stabilite prin concentraţii admisibile de substanţe toxice si pulberi in

atmosfera zonelor de muncă, limite prevăzute în cadrul "Normelor generale de

protecţie a muncii" elaborate de Institutul Naţional de Cercetare.

Dezvoltare pentru Protecţia Muncii şi al Institutului de Igienă şi Sănătate

Publică. Concentraţiile admisibile (medii si de vârf) în mediul de muncă pentru

poluanţii de interes sunt prezentate în Tabelul nr. 3.

Concentraţia admisibilă de vârf este concentraţia noxelor în zona de muncă ce

nu trebuie depăşita în nici un moment al zilei de lucru. Concentraţia admisibilă medie

rezultă dintr-un număr de determinări reprezentative pentru locul de muncă respectiv

în diferite faze tehnologice, nu trebuie depăşita pe perioada unui schimb de muncă.

Denumirea substanței Concentrație maximă admisă (mg/m3)

Medie Vârf

Acetaldehida 90 180

Amoniac 15 30

Benzen C P 15 30

Dioxid de sulf (anhidrida sulfuroasa) 5 10

Crom hexavalent C 0,05 -

Cadmiu PC 0,05 -

Crom tnvalent 0,50

Cupru (pulberi) 0.50 1,50

Etil benzene 200 300

Etil toluene 300 400

Formaldehida PC 1,20

Heptan(n) 1500 3000

16

Hidrocarburi alifatice (white-spirit,

solvent nafta, petrol lampant, motorina)

700 1000

Hidrocarburi policiclice aromatice C 0,20

Metan 1200 1500

Nichel (compuși solubili) C 0,10

Octan 1500 2000

Ozon 0.10 0,20

Oxizi de azot (exprimați in N02) 5 8

Pentan 1800 2400

Plumb si compuși (in afara de PbS) 0,05 0,10

Propan 1400 1800

Seleniu (compuși) 0.10 0,20

Toluen 100 200

Xilen P 200

Tabel nr 3.: Concentraţiile maxime admise de substanţe toxice în atmosfera zonei de

muncă.

Substanţele cu indicativul PC sunt potenţial cancerigene, iar cele cu indicativul

C au acţiune cancerigenă, fiind necesare măsuri speciale de protecţie. Substanţele care

au indicativul P (piele) pot pătrunde în organism prin pielea sau mucoasele intacte.

Pentru prevenirea intoxicaţiilor cronice respectarea concentraţiilor admisibile trebuie

asociată, în cazul de faţă cu măsuri speciale de protecţie a pielii şi a mucoaselor.

Indicativul P nu se referă la substanţele care au numai o acţiune locală de tip iritativ.

În locurile de muncă în care se găsesc mai multe substanţe toxice având un

efect sinergic de tip aditiv, aprecierea riscului şi a măsurilor de protecţia muncii

necesare se face având în vedere acţiunea combinată a acestora. Se considera că au

efect sinergic de tip aditiv substanţele toxice care au ca ţintă a agresivităţii lor acelaşi

organ sau sistem al organismului, ori care au acelaşi mecanism de acţiune.

Ţinând cont de aceasta afirmaţie precum şi de durata de execuţie (de expunere

pentru muncitori) se poate afirma ca impactul asupra muncitorilor în etapele de

execuţie este minor.

Posibilităţile de diminuare sau eliminare a impactului asupra aerului în perioada de

realizare şi exploatare

Pentru principala sursa de impurificare a atmosferei caracteristica obiectivului

studiat pentru perioada de operare nu se pune problema unor instalaţii pentru

colectarea – epurarea – dispersia în atmosferă a gazelor reziduale.

17

ZGOMOT ŞI VIBRAŢII

Surse şi protecţia împotriva zgomotului şi vibraţiilor în perioada de execuţie

Surse de zgomot şi vibraţii (inclusiv traficul) în perioada de execuţie a lucrărilor de

reabilitare, sursele potenţiale de zgomot sunt:

- Funcţionarea utilajelor

Procesele tehnologice de execuţie a lucrărilor proiectate implică folosirea unor

grupuri de utilaje cu funcţii adecvate. Aceste utilaje în lucru reprezintă tot atâtea surse

de zgomot.

Pentru o prezentare corectă a diferitelor aspecte legate de zgomotul produs de

diferite instalaţii, trebuie avute în vedere trei niveluri de observare:

- Zgomot de sursă

- Zgomot de câmp apropiat

- Zgomot de câmp îndepărtat

Fiecăruia din cele trei niveluri de observare îi corespund caracteristici proprii.

în cazul zgomotului la sursă studiul fiecărui echipament se face separat şi se

presupune plasat în câmp liber. Aceasta fază a studiului permite cunoaşterea

caracteristicilor intrinseci ale sursei, independent de ambianta ei de lucru. Măsurile de

zgomot la sursă sunt indispensabile atât pentru compararea nivelurilor sonore ale

utilajelor din aceeaşi categorie, cât şi de a avea o informaţie privitoare la puterile

acustice ale diferitelor categorii de utilaje.

În cazul zgomotului în câmp deschis apropiat, se ţine seama de faptul că fiecare

utilaj este amplasat într-o ambianţă ce-i poate schimba caracteristicile acustice. În

acest caz, interesează nivelul acustic obţinut la distanţe cuprinse între câteva metri şi

câteva zeci de metri faţă de sursă. Pentru a avea sens valoarea de presiune acustică

înscrisa trebuie sa fie însoţită de distanţa la care s-a efectuat măsurarea.

Faţă de situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile de câmp liber, acest nivel de

presiune acustică poate fi amplificat în vecinătatea sursei (reflexii), sau atenuat prin

prezența de ecrane naturale sau artificiale între sursă şi punctul de măsură.

Deoarece măsurătorile în câmp apropiat sunt efectuate la o anumită distanţă de

utilaje, este evident că în majoritatea situaţiilor zgomotul în câmp apropiat reprezintă,

de fapt, zgomotul unui grup de utilaje şi mai rar al unui utilaj izolat.

Dacă în cazul primelor două niveluri de observare caracteristicele acustice sunt

strâns legate de natura utilajelor şi de dispunerea lor, zgomotul în câmp îndepărtat,

adică la câteva sute de metri de sursă, depinde în mare măsură de factori externi

suplimentari cum ar fi:

Fenomene meteorologice şi în particular: viteza şi direcţia vântului,

gradientul de temperatură şi de vânt;

Absorbţia mai mult sau mai puţin importantă a undelor acustice de către

sol, fenomen denumit „efect de sol”;

Absorbţia în aer, dependentă de presiune, temperatură, umiditatea relativă,

componenţa spectrală a zgomotului;

Topografia terenului;

Vegetaţia.

18

La acest nivel de observare constatările privind zgomotul se referă, în general, la

întregul obiectiv analizat. Din cele de mai sus rezultă o anumită dificultate în

aprecierea poluării sonore în zona unui front de lucru. Totuşi pornind de la valorile

nivelurilor de putere acustice ale principalelor utilaje folosite şi numărul acestora într-

un anumit front de lucru, se pot face unele aprecieri privind nivelurile de zgomot şi

distanţele la care acestea se înregistrează.

Utilaj Nivelurile de zgomot [dB(A)]

încărcătoare 112

excavatoare 117

basculante 107

Tabel nr. 4. Utilajele potenţial folosite şi puteri acustice asociate

Suplimentar impactului acustic, utilajele de construcţie, cu mase proprii mari,

prin deplasările lor sau prin activitatea în punctele de lucru, constituie surse de vibraţii.

A doua sursă principala de zgomot şi vibraţii în şantier este reprezentată de

circulaţia mijloacelor de transport. Pentru transportul materialelor (pământ, balast,

prefabricate, beton, structuri metalice, etc.) se folosesc basculante/autovehicule grele,

cu sarcină cuprinsă între câteva tone. Referitor la traseele mijloacelor de transport, se

vor folosi drumurile existente din zonă.

Niveluri de zgomot şi vibraţii la limitele obiectivului şi la cel mai apropiat

receptor protejat pe baza datelor privind puterile acustice ale surselor de zgomot

descrise anterior, se estimează că în şantier, în zona fronturilor de lucru vor exista

niveluri de zgomot de până la 90 dB(A), pentru anumite intervale de timp. Dozele de

zgomot nu vor depăşi valoarea de 90 dB(A), admisă de normele de protecţia muncii.

Parcurgerea de către autobasculantele şi utilajele de construcţii ce deservesc

şantierul a unei zone locuite, pot genera niveluri echivalente de zgomot, pentru

perioadele de referinţă de 24 ore, peste 50 dB(A), dacă numărul trecerilor depăşeşte

20. Se înregistrează niveluri echivalente de zgomot de 60 - 62 dB(A) în cazul unui

număr de treceri de ordinul a 100 şi mai mult de 65 dB(A) în cazul unui număr de

treceri de cca. 200.

La trecerea autobasculantelor prin localităţi pot apărea niveluri ale intensităţilor

vibraţiilor peste cele admise prin SR 12025/1994. Trebuie menţionat că nivelurile de

vibraţii se atenuează cu pătratul distanţei astfel că cele produse în şantier nu vor fi

sesizate la distanţe mari. În cazul studiat circulaţia mijloacelor de transport va fi

redusă. Se estimează un număr de treceri pe zi mai mic de 20. Din această rezultă că

valorile medii ale traficului, nivelul sonor echivalent la marginea drumurilor adiacente

va fi mai mic dar apropiat de 50 dB(A).

În timpul construcţiei, în fronturile de lucru şi pe anumite sectoare, pe perioade

limitate de timp, nivelul de zgomot poate atinge valori importante, fără a depăşi 90

dB( A) exprimat ca Leq pentru perioade de maxim 10 ore.

Pe perimetrul acestor staţii se admite Leq = 65 dB(A). Această condiţie este

realizată dacă distanţa de la instalaţii la marginea incintei este mai mare de 200 - 300

19

m, în caz contrar trebuie verificat nivelul de zgomot la faţa de locuinţele cele mai

apropiate şi adoptate măsurile ce se impun de reducere a zgomotului în locuinţe.

Măsuri pentru reducerea zgomotului şi vibraţiilor în perioada de execuţie

În cazul unor reclamaţii din partea populaţiei se vor modifica traseele de

circulaţie, sau vehicule de transport.

Surse şi protecţia împotriva zgomotelor şi vibraţiilor în perioada de exploatare

În perioada de exploatare singura sursă de zgomot identificat este turbina

hidrocentralei. Se preconizează că în timpul exploatării, nivelul de zgomot la o

distanţă de la clădirea microhidrocentralei va fi sub 50 dB(A), care este maxima

admisă de lege pentru zone de locuit şi recreere.

CARACTERISTICILE FACTORULUI DE MEDIU SOL

Surse de poluanţi în sol şi subsol în perioada de execuţie

Surse directe de contaminare a factorului de mediu sol sunt reprezentate de către

lucrările de construcţii.

Sursele indirecte sunt reprezentate de antrenarea poluanţilor rezultaţi din circulaţia

vehiculelor de transport şi a utilajelor de construcţii în incinta şantierului şi pe căile de

rulare, acces către şantier, adiacente şi depunerea lor direct pe sol.

Principalele surse de emisii de poluanţi pentru sol sunt reprezentate de:

Înlăturarea stratului de sol vegetal şi construirea unui profil artificial,

Modificări ale structurii geologice locale;

Pierderea caracteristicilor naturale a stratului de sol fertil prin depozitare

neadecvată a acestuia în haldele de sol rezultate din decopertări;

Izolarea unor suprafeţe de sol, faţă de circuitele ecologice naturale, prin

betonarea acestora;

Deversări accidentale ale unor substanţe/compuşi direct pe sol;

Depozitarea necontrolata a deşeurilor, a materialelor de construcţie sau a

deşeurilor tehnologice;

Modificări calitative ale solului sub influenţa poluanţilor prezenţi în aer

(modificări calitative şi cantitative ale circuitelor geochimice locale).

Impactul asupra solului şi subsolului în perioada de execuţie

Principalele forme de impact care se pot manifestă asupra factorului de mediu sol

în perioada de execuţie sunt:

degradarea fizică superficială a solului pe arii foarte restrânse în zona

excavaţiilor şi a zonelor de parcare a utilajelor - se apreciază o perioadă

scurtă de reversibilitate după terminarea lucrărilor şi refacerea acestor arii;

20

deversări accidentale de produse petroliere la nivelul zonelor de lucru -

posibilitate relativ redusă în condiţiile respectării măsurilor pentru protecţia

mediului, posibilitatea de remediere imediată;

depozitarea necontrolată a deşeurilor sau a diverselor materiale de

construcţie provenite din activităţile desfăşurate;

depozitarea direct pe sol a materialelor rezultate din excavări;

depunerea pe sol a gazelor emise din funcţionarea utilajelor de construcţii;

spălarea agregatelor, utilajelor de construcţii sau a altor substanţe de către

apele de precipitaţii poate constitui o altă sursă de poluare a solului sau a

apelor subterane;

impregnări cu soluţii şi amestecuri provenite din materialele de construcţii;

pulberile fine rezultate la manevrarea utilajelor de construcţii depuse pe sol.

În cele ce urmează sunt prezentate efectele poluanţilor atmosferici asupra solului,

cu precizarea ca aceste efecte se vor manifesta cu preponderenta pe solurile aflate în

vecinătatea amplasamentelor. Se consideră existenţa unei zone sensibile până la

distanţa de 30 m faţă de operaţiunile de execuţie desfăşurate.

Se iau în considerare pulberile fine rezultate la manevrarea materialelor de

construcţii. Suprafeţele de sol pe care se realizează o depunere de 300 - 1000 g/mp/an,

pot fi afectate de modificări ale pH-ului precum şi susceptibile de modificări

structurale.

Din punct de vedere al poluării solului, depăşirile CMA în aer ale particulelor în

suspensie nu ridică probleme, atâta timp cât acestea sunt generate la manevrarea

volumelor de pământ. Pe suprafaţa particulelor sunt acumulate în cantităţi

considerabile de poluanţi (in principal metale grele) care prin depunerea particulelor

sedimentabile ajung pe sol.

Alte particule decât cele de pământ, generate în perioada de execuţie sunt

provenite de la materialele de construcţii dintre care ponderea cea mai mare o au

particulele de ciment. SO2 si NOx Aceşti oxizi sunt consideraţi a fi principalele

substanţe răspunzătoare de formarea depunerilor acide.

Procesul de formare a depunerilor acide începe prin antrenarea celor doi poluanţi

în atmosferă care, în contact cu lumina solară şi vaporii de apă formează compuşi

acizi. Alteori gazele pot antrena praf sau alte particule care ajung pe sol în formă

uscată. Depunerile acide pot apărea însa la distante variabile, în general fiind greu de

identificat sursa exactă şi de cuantificat concentraţiile la nivelul solului. Efectul

acestor depuneri, în special al ploilor acide este acidifierea solului, care atrage după

sine sărăcirea faunei din sol, crearea unor condiţii de anabioza faţă de unele specii de

plante şi scăderea capacitaţii productive a solului. Respectarea prevederilor proiectului

şi monitorizarea din punct de vedere al protecţiei mediului constituie obligaţia

factorilor implicaţi pentru limitarea efectelor adverse asupra solului şi subsolului in

perioada execuţiei lucrărilor proiectate.

21

Impactul asupra solului şi subsolului în perioada de exploatare

În total în urma realizării investiţiei 800 m2 de sol vegetal va fi ocupat permanent

din totalul de 6966 m2 diferenţa fiind ocupat temporar de traseul aducţiunii. În

perioada de exploatare nu s-au identificat surse de poluare, degradare a solului sau a

subsolului.

Priza Nirajul Mic 800 m2

din care 180 (captare deznisipator camera

încărcare) si 70 m2

(bypass). Toată suprafaţa va fi

împrejmuită cu gard si supravegheata video

Aducţiunea de apă 4970 m2

4730 m2 scoatere temporară din fondul forestier

fără defrişare teren de pe marginea drumului

forestier 240 m2 scoatere temporară din fondul

forestier cu defrişare teren din afara drumului

Microhidrocentrala 500 m2 din care 170 m2

construcţie

Linie electrica

subterana 20kV 690 m2

scoatere temporară din fondul forestier fără

defrişare teren de pe marginea drumului forestier

Stâlpi (3 buc) 6 m2

Total 6966 m2 0,00052% din suprafaţa SCI (în afara SPA-ului)

Tabel nr. 5. Suprafeţele ocupate permanent de amenajarea hidroenergetică Nirajul

Mic.

Posibilităţile de diminuare sau eliminare a impactului asupra solului şi subsolului

1. În perioada de execuţie

În urma aprecierilor făcute în subcapitolele anterioare a rezultat că emisiile de

poluanţi în atmosfera, apă, pe sol, precum şi nivelul de zgomot generate de şantier în

perioada de execuţie au, în cea mai mare măsură, valori inferioare concentraţiilor,

respectiv limitelor maxime admisibile.

În afara de măsurile cu caracter general indicate anterior, nu se prevede alte măsuri

pentru reducerea impactului.

Prognozarea poluării solului

Poluarea solului în cazul investiţiei prezente poate intervenii în două etape

distincte:

- Etapa de realizare a construcţiei;

- Etapa de funcţionare

În etapa de realizare a investiţiei se poate menţiona că activităţile de executare

constituie surse de poluare pentru apă, aer şi sol. Vecinătatea organizării de şantier

poate genera surse punctiforme de poluare a solului şi aerului

Ţinând cont de cele prezentate rezultă că poluarea solului intervine prin degradare

fizică, respectiv prin compactare şi degradarea structurii. În caz accidental poluarea

solului se mai poate produce din deşeuri lichide sau solide utilizate în activitatea de

construire şi modernizare a drumurilor de acces.

Sursele de poluanţi ai solului intervin în cea mare parte tot în faza de construcţii,

prin excavaţii şi aport de materiale de construcţie, pentru realizarea platformelor de

22

montaj şi pentru realizarea sau modernizarea drumurilor de acces, de asemenea din

molozul rezultat din eventuala finalizare şi finisare a lucrărilor de construcţie - montaj.

CARACTERISTICI ALE FACTORULUI DE MEDIU APĂ

Surse de poluanţi pentru ape în perioada de exploatare

Potenţiale surse de impurificare a apelor în perioada de exploatare date de:

depunerea directă pe luciul apei de poluanţi rezultaţi din traficul utilajelor

(scurgeri accidentale de ulei de la sistemele şi echipamentele etc.);

salubrizarea spaţiilor tehnice şi suprafeţelor aferente

În perioada de exploatare nu au fost identificate surse de poluare a apelor de

suprafaţă sau a apelor subterane.

Pentru nevoile igienico-sanitare a angajaţilor vor fi folosite toalete ecologice.

Curăţarea şi menţinerea acestor toalete ecologice va fi sarcina operatorului

microhidrocentralei.

Impactul produs asupra resurselor de apă în perioada de execuţie

Se apreciază că emisiile de substanţe poluante (provenite de la traficul rutier

specific şantierului, de la manipularea şi punerea în opera a materialelor) care ar putea

ajunge direct sau indirect în apele de suprafaţă sau subterane nu sunt în cantităţi

importante şi nu modifică încadrarea în categorii de calitate a apei.

În ceea ce priveşte posibilitatea de poluare a stratului freatic, se apreciază că şi

aceasta va fi relativ redusă.

Dispersia poluanţilor în bazinele acvatice, cantităţile de poluanţi care vor ajunge în

mod obişnuit în perioada de execuţie în cursurile de apă nu vor afecta ecosistemele

acvatice. Numai prin deversarea accidentală a unor cantităţi mari de combustibili,

uleiuri sau materiale de construcţii s-ar putea produce daune mediului acvatic.

Apa din precipitaţii care va ajunge în apele de suprafaţă după ce a spălat

platformele şantierelor, nu va modifica încadrarea în categorii de calitate apelor.

Pentru apele uzate care vor rezulta de la organizările de şantier se va impune

respectarea limitelor de încărcare cu poluanţi a apelor uzate evacuate în resursele de

apă stabilite conform NTPA – 001, în cazul în care acestea se vor evacua după epurare

într-un curs de apă din apropierea organizărilor

Impactul asupra apelor de suprafaţă

Terenul studiat se află în imediata vecinătate a râului Nirajul Mic. Această situaţie

este o potenţială sursă de impact, mai ales prin emisii de praf sau pulberi metalice, care

se pot depune pe suprafaţa apei, generate de curenţii de aer, însă impactul asupra

apelor de suprafaţă este redus.

23

Impactul asupra apelor subterane

Substanţele poluante ce pot genera impact asupra apelor subterane pentru care au

fost prevăzute măsuri corespunzătoare, de protecţie a factorilor de mediu, sunt:

scurgeri de combustibili, lubrifianţi, în situaţii de accidente, care pot ajunge

în ape;

germeni de fermentaţie, dejecţii (poluare biologică) de la toalete ecologice.

Nu este cazul unor poluţii radioactive sau cu compuşi chimici (prin detergenţi,

dezinfectanţi, etc.).

Posibilităţile de diminuare sau eliminare a impactului asupra apelor de

suprafaţă şi subterane

Locurile unde vor fi construite aceste organizări trebuie să fie stabilite astfel încât

să nu aducă prejudicii mediului natural sau uman (prin emisii atmosferice, prin

producerea unor accidente cauzate de traficul rutier din şantier, de manevrarea

materialelor, prin descărcarea accidentală a maşinilor care transportă materialele în

cursurile de apă de suprafaţă, prin producerea de zgomot etc.). Trebuie evitată

amplasarea lor în apropierea unor zone sensibile sau trebuie asigurată respectarea

condiţiilor de protecţie a acestora. De asemenea, se recomandă ca ele să ocupe

suprafeţe cât mai reduse, pentru a nu scoate din circuitul actual suprafeţe prea mari de

teren.

GESTIUNEA DEŞEURILOR

În perioada de execuţie Prin H.G. nr. 856/2002 pentru „Evidenta gestiunii

deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile

periculoase” se stabileşte obligativitatea pentru agenţii economici si pentru orice alţi

generatori de deşeuri, persoane fizice sau juridice de a ţine evidenţa gestiunii

deşeurilor.

Evidenta gestiunii deşeurilor se ţine pe baza listei naţionale de deşeuri acceptate în

fiecare clasă de depozit de deşeuri prezentata in H.G. nr. 856/2002.

Conform listei naţionale, deşeurile din construcţii se clasifica după cum urmează:

01.04.08 deşeuri de piatra ăi spărturi de piatră;

17.01.00 beton, cărămizi, materiale ceramice şi materiale pe baza de gips;

17.02.00 lemn, sticlă, materiale plastice şi cauciuc;

17.04.07 metale (inclusiv aliajele lor), amestecuri metalice;

17.05.00 pământ şi materiale excavate sau dragate;

17.09.04 deşeuri amestecate de materiale de construcţie şi deşeuri din demolări.

Antreprenorul are obligaţia, cf. H.G. menţionate mai sus, să ţină evidenţa lunară a

producerii, stocării provizorii, tratării şi transportului, reciclării şi depozitării definitive

a deşeurilor.

Pentru proiectul analizat, tipurile de deşeuri rezultate din activitatea de construcţii

se încadrează în prevederile H.G. nr. 856/2002.

Cantitative de deşeuri pot fi apreciate, global, după listele cantităţilor de lucrări.

24

Este dificil de făcut o evaluare cantitativă a acestor deşeuri, tehnologiile adoptate

de antreprenor fiind prioritare în evaluarea naturii şi cantităţii de deşeuri. Activităţile

din bazele de utilaje vor fi monitorizate din punct de vedere al protecţiei mediului,

monitorizare ce va cuprinde obligatoriu gestiunea deşeurilor.

În perioada de exploatare

Cantităţile de deşeuri rezultate este redusă.

Modul de gospodărire al deşeurilor

Deşeurile solide se depozitează în tomberoane cu capac şi, săptămânal sau de câte

ori este nevoie, sunt ridicate de o firmă specializată pentru salubrizare.

CERINŢELE LEGATE DE UTILIZAREA TERENULUI, NECESARE

PENTRU EXECUŢIA PROIECTULUI.

Suprafaţa proiectului aparţine Fondului forestier şi va fi concesionată de către

investitor.

SERVICIILE SUPLIMENTARE SOLICITATE DE

IMPLEMENTAREA PROIECTULUI, RESPECTIV MODALITATEA

ÎN CARE ACCESAREA ACESTOR SERVICII SUPLIMENTARE

POATE AFECTA INTEGRITATEA ARIEI NATURALE DE INTERES

COMUNITAR

Conectarea microhidrocentralei cu sistemul energetic naţional va fi realizată

printr-o linie electrică subterană pe o lungime de 1725m. Linia electrică subterană va

fi amplasată pe marginea dreaptă a drumului existent. Punctul de injecţie se va face

prin linie electrică aeriană prin amplasarea a trei stâlpi lângă reţeaua existentă.

DURATA CONSTRUCŢIEI, FUNCŢIONĂRII, DEZAFECTĂRII

PROIECTULUI ŞI EŞALONAREA PERIOADEI DE

IMPLEMENTARE A PROIECTULUI

Perioada de execuţie este 1 an.

ACTIVITĂŢI CARE VOR FI GENERATE CA REZULTAT AL

IMPLEMENTĂRII PROIECTULUI.

În urma implementării proiectului activitatea principală va fi generarea

curentului electric prin utilizarea capacităţii hidroelectrice a râului Nirajul Mic.

25

IMPACTUL PROIECTULUI ASUPRA BIODIVERSITĂŢII DIN

ARIILE NATURALE PROTEJATE

INTRODUCERE

Obiectivul principal al reţelei Europene de zone protejate NATURA 2000 -

desemnate pe baza Directivei Păsări, respectiv Directivei Habitate a Uniunii Europene

-, este ca aceste zone să asigure pe termen lung „statutul de conservare favorabilă” a

speciilor pentru fiecare sit în parte care a fost desemnat.

Definiţia exactă a termenului „statut de conservare favorabilă” nu este bine

definit, deşi Art.1 a Directivei Habitate (transpus în legislaţia naţională de O.U.G. nr.

57/20.06.2007) dă o definiţie de bază a acestei noţiuni. Foarte multe guverne din UE

au analizat această problematică (Anglia, Germania, Polonia, Bulgaria, etc.) şi au

ajuns în fiecare caz la aceleaşi concluzie, definiţia „statutului de conservare” în general

şi în special al „statutului de conservare favorabilă” este vagă şi greu aplicabilă.

În ciuda acestui fapt România va trebui să raporteze periodic către Comunitatea

Europeană, cu privire la îndeplinirea obiectivului principal al reţelei Natura2000 şi

anume asigurarea statutului de conservare favorabilă a speciilor şi habitatelor din

anexele Directivelor. În România pe moment, singurul indicator obiectiv şi cantitativ

cu privire la statutul unei specii într-o anumită zonă este mărimea populaţiei respectiv

schimbarea cantitativă a populaţiilor. Este deci esenţial ca impactul unor investiţii

asupra acelor specii pentru care zona a fost desemnată ca sit Natura2000, să fie evaluat

complet prin metode ştiinţifice. În majoritatea cazurilor impactul poate fi minimalizat

sau sensibil micşorat prin selectarea atentă şi implementarea corectă a metodelor de

diminuare a impactului.

Localizarea proiectului faţă de ariile protejate Natura2000:

Proiectul este localizat pe teritoriului ariilor protejate (figura nr.2):

- ROSCI0019 „Călimani - Gurghiu”, în partea sud-estică a ariei protejate, la

o distanţă de aproximativ 1,3 km de limita acesteia

- ROSPA0033 „Depresiunea şi Munţii Giurgeului”, la limita vestică a ariei

protejate. Priza este situată la limita SPA-ului în interiorul acesteia iar

aducţiunea şi microhidocentrala în afara sitului.

26

Fig. 2. Situaţia amplasamentului proiectat faţă de ariile protejate (linie albastră: limită

ROSCI0019 „Călimani - Gurghiu”; linie roşie: limită ROSPA0033 „Depresiunea

şi Munţii Giurgeului”; linie roşu închis: traseul amenajării hidroenergetice

Nirajul Mic)

ARIILE PROTEJATE NATURA2000 POTENŢIAL AFECTATE DE

CĂTRE PROIECT – INFORMAŢII GENERALE

SITUL DE IMPORTANŢĂ COMUNITARĂ ROSCI0019 „CĂLIMANI -

GURGHIU”

Situl de importanţă comunitară ROSCI0019 „Călimani - Gurghiu” cu suprafaţa

sa de 134936 ha cuprinde Munţii Călimani şi Munţii Gurghiului, două masive

vulcanice a grupei centrale a Carpaţilor Orientali. Aria naturală protejată se află în

regiunile administrative ale judeţelor Mureş (89%), Harghita (3%) şi Suceava (8%).

Relieful caracterizat de aglomerate vulcanice este fragmentat, cu pante abrupte,

altitudinile variază între 470 şi 2083 m, media fiind 1133 m. Aria este situată în

regiunea biogeografică alpină, iar unul dintre valorile ei constă în existenţa pădurilor

compacte de mare întindere, cu influenţe antropice relativ reduse (aşezările umane

sunt concentrate în Defileul Mureşului), care este semnificativ şi din punctul de vedere

a conservării carnivorelor mari (urs, lup, şi râs). Majoritatea suprafeţelor sitului este

27

acoperit de păduri: păduri de amestec (41%), păduri de conifere (20%), păduri de

foioase (19%), păduri în tranziţie (8%). Aici se poate menţiona, că deşi o mare parte

din zonele forestiere din lunca Mureşului se află în etajul pădurilor de fag şi a

pădurilor de amestec de fag şi brad, multe zone sunt totuşi acoperite de păduri de

molid şi brad, rezultatul plantaţiilor de pădure în urma lucrărilor forestiere. În afara

habitatelor forestiere se mai găsesc în cadrul sitului tufărişuri (3%), păşuni (7%), şi

pajişti naturale (2%).

Principalele factori de periclitare sunt amenajamentele silvice, care nu respectă

normele în vigoare, păşunatul în pădure şi dezvoltarea turismului.

Habitatele pentru care a fost desemnat situl de importanţă comunitară ROSCI0019

„Călimani - Gurghiu” sunt rezumate în tabelul nr. 6.

Cod Tipuri de habitate %

4070 * Tufărişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron myrtifolium 2,5

6150 Pajişti boreale şi alpine pe substrat silicios 0,1

6520 Fâneţe montane 2

8220 Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci silicioase 0,01

9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum 17

9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum 1

91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) 30

91E0 * Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-

Padion, Alnion incanae, Salicion albae)

0,5

9410 Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montană (Vaccinio-

Piceetea)

20

9420 Păduri de Larix decidua şi/sau Pinus cembra din regiunea montană 0,5

4060 Tufărişuri alpine şi boreale 3

6430 Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul

câmpiilor, până la cel montan şi alpin

1

6230 * Pajişti montane de Nardus bogate în specii pe substraturi silicioase 0,02

8310 Peşteri în care accesul publicului este interzis 0,1

6440 Pajişti aluviale din Cnidion dubii 0,01

7240 * Formaţiuni pioniere alpine din Caricion bicoloris-atrofuscae 0,01

9180 * Păduri din Tilio-Acerion pe versanţi abrupţi, grohotişuri şi ravene 0,1

6410 Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase

(Molinion caeruleae)

0,1

3220 Vegetaţie herbacee de pe malurile râurilor montane 0,1

3260 Cursuri de apă din zonele de câmpie, până la cele montane, cu

vegetaţie din Ranunculion fluitantis şi Callitricho-Batrachion

0,001

7110 * Turbării active 1

Tabel 6. Tipurile de habitate de interes comunitar pentru care a fost desemnat situl

ROSCI0019 „Călimani - Gurghiu”, şi procentul ocupat din suprafaţa sitului

Specii de amfibieni şi reptile de desemnare a ROSCI0019, enumerate în anexa II a Directivei

Consiliului 92/43/CEE:

28

Specii de peşti de desemnare a ROSCI0019, enumerate în anexa II a Directivei Consiliului

92/43/CEE:

Specii de nevertebrate de desemnare a ROSCI0019, enumerate în anexa II a Directivei


Specii de plante de desemnare a ROSCI0019, enumerate în anexa II a Directivei Consiliului

92/43/CEE:

Specii de mamifere de desemnare a ROSCI0019, enumerate în anexa II a Directivei


Explicaţii: C – comun, P – prezent, R – rar, V – foarte rar, RC – rareori comun; Sit. Pop. - Populaţia speciei

în sit este: A – excelent reprezentat, B – bine reprezentat, C – semnificativ reprezentat, D – prezenţă

nesemnificativă; Conserv: statut de conservare: A –excelentă, B – bună, C –conservare medie sau

redusă; Izolare – A – populaţie (aproape) izolată, B – populaţie neizolată, dar pe marginea arealului de

distribuţie, C – populaţie neizolată în arealul extins de distribuţie; Global – evaluare globală a valorii

conservative a sitului: A – valoare excelentă, B – valoare bună, C - valoare semnificativă

29

ARIA DE PROTECŢIE SPECIALĂ AVIFAUNISTICĂ ROSPA0033

„DEPRESIUNEA ŞI MUNŢII GIURGEULUI”

Aria de protecţie specială avifaunistică ROSPA0033 „Depresiunea şi Munţii

Giurgeului” cuprinde Depresiunea Giurgeului în întregime, cu o parte din pădurile

piemontale înconjurătoare de molid. Aria protejată cu o suprafaţă totală de 87892 ha

este situată în zona biogeografică alpină, 84% din teritoriu aparţinând judeţului

Harghita, şi 16% judeţului Mureş. Se poate caracteriza prin prezenţa a două tipuri mari

de habitate şi anume: pajiştile semi-naturale şi naturale din depresiune, respectiv

pădurile de molid (şi fag în mică parte) adiacente Munţilor Gurghiu. Suprafaţa sitului

este acoperită în cea mai mare parte de păduri: păduri de foioase (4%), păduri de

amestec (6%), păduri de conifere (38%), şi păduri de tranziţie (14%). Păşunile acoperă

un procent de 27%, iar terenurile arabile şi culturile 11%. Speciile cele mai importante

pentru care a fost desemnat situl sunt cristelul de câmp (Crex crex), de interes

conservativ global, acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), barza albă (Ciconia

ciconia), ierunca (Bonasa bonasia), cocoşul de munte (Tetrao urogallus), minuniţa

(Aegolius funereus), ciuvica (Glaucidium passerinum) şi ciocănitoarea de munte

(Picoides tridactylus), specii ameninţate la nivelul Uniunii Europene.

Principalele factori de ameninţare în cadrul sitului sunt următoarele:

- intensificarea agriculturii

- schimbarea habitatelor în urma încetinirii utilizării tradiţionale de terenuri

(păşunat şi cosit)

- desecarea terenurilor şi arderea vegetaţiei

- deranjarea păsărilor, distrugerea cuiburilor sau a puilor, respectiv cositul prea

timpurie

- deranjarea păsărilor prin lucrări îndelungate în vecinătatea cuiburilor

- braconajul, vânătoarea, şi scoaterea puilor pentru comerţ ilegal

- practicarea sporturilor extreme

- reglarea cursurilor de râu

- electrocutarea prin coliziunea păsărilor cu liniile electrice

- lucrările silvice ilegale care nu respectă normativele

- industrializarea

Speciile de desemnare a sitului sunt prezentate mai jos:

30

Explicaţii: Sit. Pop. - Populaţia speciei în sit este: A – excelent reprezentat, B – bine reprezentat, C –

semnificativ reprezentat, D – prezenţă nesemnificativă; Conserv: statut de conservare: A –excelentă, B –

bună, C –conservare medie sau redusă; Izolare – A – populaţie (aproape) izolată, B – populaţie

neizolată, dar pe marginea arealului de distribuţie, C – populaţie neizolată în arealul extins de

distribuţie; Global – evaluare globală a valorii conservative a sitului: A – valoare excelentă, B –

valoare bună, C - valoare semnificativă

METODELE FOLOSITE ÎN EVALUAREA BIODIVERSITĂŢII

EVALUAREA HABITATELOR ŞI SPECIILOR DE PLANTE

Evaluarea habitatelor s-a desfăşurat în data de 21.11.2012., prin parcurgerea

zonei amplasamentului şi înregistrarea speciilor identificate pe teren. Speciile

neidentificate au fost colectate şi determinate ulterior după Ciocârlan (2000).

Identificarea habitatelor s-a desfăşurat pe baza speciilor dominante şi a celor

caracteristice, după Doniţă et al. (2005) şi Gafta & Mountford (2008).

EVALUAREA IHTIOFAUNEI

Probele de ihtiofaună au fost colectate în data de 21 noiembrie 2012. La

culegerea datelor a fost folosit un aparat de electronarcoză marca Samus 725. Acesta

generează curent continuu pulsator, de mic amperaj care afectează cel mai puţin peştii

(Dwyer & Erdahl 1995, Specziár et al. 1997, Henry & Grizzle 2004, Juhász 2007). Cu

31

toate că unele studii ne informează despre efectele negative ale aparatului de

electronarcoză (Thompson et al. 1997, Henry et al. 2003), se pare că aceasta nu

afectează supravieţuirea peştilor pe termen lung (Dalbey et al. 1996). În timpul

utilizării electronarcozei s-a avut în vedere ca peştii să nu fie şocaţi timp îndelungat,

pentru a diminua efectele negative posibile (Sharber et al. 1994).

Toţi indivizii colectaţi au fost identificaţi şi număraţi pe teren, apoi eliberaţi în

apropierea locului de colectare, pe o porţiune cu curs mai lent a râului.

În total au fost prelevate probe din 4 puncte de colectare (Fig. 3). Primul punct

de colectare se află pe partea superioară a pârâului Nirajul Mic, în zona captării; al

doilea punct aproximativ la jumătatea distanţei dintre captare şi locaţia

microhidrocentralei, al treilea cu foarte puţin (100-200 m) sub zona unde se va

amplasa microhidrocentrala iar ultimul se află mult mai jos, în aval de păstrăvăria de la

Câmpul Cetăţii (aceasta este situată după confluenţa Nirajului Mic cu Nirajul Mare).

Punctele de colectare au fost alese în aşa fel, încât să acopere toată zona de interes a

proiectului. Au fost prelevate probe şi din zona din aval de microhidrocentrală, pentru

a identifica şi acele specii, care în această perioadă nu sunt prezente în partea

superioară a pârâului Nirajul Mic, însă ar putea urca ocazional pe secţiunea din

amonte.

Trebuie menţionat faptul că prelevarea probelor de ihtiofaună s-a efectuat la o

dată destul de întârziată, ceea ce poate avea un efect asupra datelor obţinute. Cu toate

acestea, având în vedere caracteristicile pârâului Nirajul Mic (prezenţa în număr mare

a pragurilor de compensare din beton), este foarte puţin probabil ca pe secţiunea de

interes a proiectului să fie prezente şi alte specii în afară de păstrăvul indigen (Salmo

trutta fario).

32

Fig. 3: Localizarea punctelor de colectare faţă de locul de captare şi faţă de

microhidrocentrală (linia verde este limita ROSCI0019 Călimani-Gurghiu,

dreptunghi roşu: captare, MHC). P1: punctul nr. 1 de colectare, P2: punctul nr. 2

de colectare, P3: punctul nr. 3 de colectare, P4: punctul nr. 4 de colectare.

EVALUAREA MAMIFERELOR MARI

Definirea mărimii populaţiei de obicei nu este un scop final, astfel acesta este

doar un atribut care caracterizează populaţia şi habitatul/arealul în care se află şi care

reflectă statutul, sănătatea, capacitatea de regenerare şi de supravieţuire a speciei.

Pentru acest scop pot fi folosite indici direcţi care pot reflecta mărimea şi evoluţia

populaţiei prin monitorizare. Bineînţeles aceste indici trebuie folosite cu precauţie.

În cazul mamiferelor mari cel mai des numărul de urme de-a lungul unor

transecte este folosit ca indice direct al populaţiei. Acesta presupune că

detectabilitatea urmelor speciilor ţintă este stabilă în arealul de studiu. Această

condiţie foarte rar este asigurată, detectabilitatea urmelor depinzând de vreme,

perioadă şi felul substratului.

Date despre structura populaţiei (mărimea indivizilor, prezenţa puilor şi de

pildă mai rar mărimea haitei lupilor) se pot colecta în mod indirect pe baza urmelor

tipar.

În funcţie de anotimp şi vreme detectabilitatea diferitelor specii scade sau

creşte schimbând permanent posibilităţile de inventariere. Astfel metodologia utilizată

pentru inventariere trebuie să se încadreze într-o perioada relativ scurtă când

circumstanţele sunt optime pentru metodologia aleasă.

Lupul şi râsul sunt specii extrem de mobile şi foarte prudente, ai căror

observare directă este foarte dificilă. Pentru studiul acestor specii au fost dezvoltate

mai multe metode moderne: capcane de păr pentru colectarea mostrelor genetice,

metode cu colier radio sau GPS este deseori combinată cu observarea directă a

haitelor din elicopter sau avion, identificarea indivizilor bazată pe metode genetice din

mostre de excrement proaspăt.

În România în general, dar mai ales în zonele de deal prezenţa câinilor hoinari

îngreunează diferenţierea excrementelor de lup de cele de câine. Metoda tradiţională şi

totodată cea mai răspândită pentru evaluarea populaţiei de lup şi râs este căutarea

urmelor şi urmărirea lor sistematică în zăpadă. Singurul dezavantaj semnificativ

al urmăririlor în zăpadă este dependenţa de condiţiile meteorologice. Cu toate

acestea avantajele sunt mult mai mari: furnizează date despre teritoriul haitei,

coridoare verzi, locurile vizitate de lupi (locuri de odihnă, vizuină, rutele folosite mai

frecvent, etc.), numărul membrilor haitei, în condiţii optime despre structura haitei

(femele, masculi), pradă, mostre genetice din excrement proaspăt etc. Metoda este

adecvată în condiţii favorabile pentru studiul tuturor mamiferelor active în timpul

iernii.

Urşii având activitate foarte redusă în această perioadă, acesta nu este

adecvată pentru inventarierea pe baza urmelor. Astfel se parcurge la diferite metode

în privinţa colectării datelor: prezenţa detectării pe urma muşuroaielor de furnici

distruse. Dezavantajul acestei metode este că indicele de activitate nu poate fi

transformate în indice de abundenţă pe scară mai mică de 10x10 km, iar avantajul

metodei este că poate servi informaţii legat de intensitatea de utilizare a

33

habitatului/arealului de specie şi pe o scară mai mică, permițând localizarea ariilor

mai importante pentru urs în perioada de primăvară - început de vară. Condiţiile date

nu permit întotdeauna inventariere bazate pe metode prestabilite. În aceste cazuri se

parcurge la orice fel de semn de viaţă a speciei ţintă pe un transect prestabilit. Astfel se

colectează date despre: urme măsurabile, excremente pentru identificarea rămăşiţelor

hranei consumate.

Pentru inventarierea vidrei toate metodele folosite se bazează pe detectarea

speciei pe baza semnelor de viaţă, observarea directă a speciei fiind foarte rară. Pe

baza semnelor de viaţă este aproape imposibil aprecierea numărului de indivizi

existente. Totuşi cu eforturi foarte mari specialiştii foarte bine antrenaţi pot determina

numărul aproximativ a vidrelor existente pe o secţiune de râu de câţiva kilometri, dar

această metodă necesită zăpadă umedă proaspătă de o zi. O astfel de inventariere care

trebuie efectuată foarte rapid, poate fi utilizată numai pe suprafeţe relativ reduse. Pe de

altă parte definirea mărimii populaţiei de obicei nu este un scop final, acesta fiind doar

un atribut care caracterizează populaţia şi habitatul/arealul în care se află.

Metodologia după care se planifică astfel de inventarieri este metoda standard

recomandat de IUCN/SSC - Otter Specialist Group, prin utilizarea căruia putem

dispune date privind distribuţia, caracterul prezenţei vidrei permanente sau ocazionale

şi astfel vom fi capabili să delimităm zonele cheie pentru conservarea speciei. Pe lângă

prezenţa vidrei din fiecare secţiune de apă curgătoare (pârâuri, râuri) sau stătătoare

putem colecta informaţii despre prezenţa adăposturilor (vizuină), secţiuni unde sunt

semne clare de reproducere, hrănire, secţiuni care au rol de coridor, şi să depistăm şi să

localizăm factorii ameninţători.

Determinarea prezenţei/absenţei ajustându-se după Metoda Standard se

bazează prin căutarea atentă a semnelor de prezenţă (urme, lăsături, jeleu anal, marcări

teritoriale, vizuini, etc.) într-o zonă, unde se investighează de-a lungul apelor o

secţiune reprezentativă de cel puţin 600 m.

Dacă împrejurările sunt adecvate (nu au fost inundaţii în ultimele 2 săptămâni)

căutarea se efectuează până ce se găseşte atât semne proaspete cât şi semne vechi,

amândouă semne însemnând prezenţa permanentă (PP – permanent positive) a vidrei

pe secţiunea respectivă a râului. Tot prezenţă permanentă indică în sine unele semne

cum sunt ”jeleul anal”, vizuină activă, ”grămezi de nămol”, ”mingi de iarbă”, etc.

Cealaltă subcategorie a prezenţei pozitive este cea ocazională (PNP – positive non-

permanent) în funcţie de calitatea şi vechimea semnelor de prezenţă găsite. Astfel pe

fiecare eşantion observaţiile se efectuează până la găsirea de cel puţin un semn sigur

de prezenţă, proaspătă sau veche. Prezenţa speciei este negativă (N) în cazul în care nu

se găsesc semne de orice calitate şi vechime, pe segmentul respectiv.

Este indicat repetarea sezonieră a studiului. Pe teren este completat un formular

special care ajută la evaluarea calităţii habitatului, factorilor periclitanţi, perturbatori şi

rezultatul observaţiei, sunt luate date GPS şi se examinează pe loc sau se colectează

toate mostrele găsite pe lungimea aferentă adaptându-se după metoda standard.

În cazul de faţă ţinând cont de lungimea pârâului care va fi afectată s-a parcurs

în totalitate segmentul afectat de către investiţie, şi pe baza semnelor de viaţă găsite s-a

categorizat starea de prezenţă.

Inventarierea a fost efectuată în data de 2 şi 4 decembrie 2012, pe ultima dată

ne-am ales cu un strat de zăpadă de cca. 7-10 cm, fapt care a îngreunat parţial studiul,

totodată oferind şi prilejul de a detecta semne proaspete de activitate a speciilor ţintă

de pe ziua respectivă sau semne vechi de o zi.

34

Ţinând cont de lungimea arealului unde trebuia efectuat recensământul (4,5

km) am propus să notăm toate semnele de viaţă a speciilor ţintă de pe segmentul

respectiv, acoperind toată zona de interes a proiectului.

Transectul a fost prelungit cu câte 300 de metri înainte şi după zonele unde se

va amplasa microhidrocentrala şi captarea. Segmentul pârâului a fost parcurs pe

ambele versante, paralel, de către doi oameni. Totodată a fost parcurs de două ori

drumul de pământ situat paralel cu transectul studiului. Au fost marcate cu GPS şi

notate toate semnele de viaţă de pe distanţa parcursă.

Trebuie menţionat faptul că datele colectate de pe zona respectivă în perioada

dată indică o calitate a prezenţei şi a activităţii speciilor, acestea fiind vieţuitoare cu un

areal larg de răspândire şi activitate.

EVALUAREA AVIFAUNEI

Deplasarea pe teren a avut loc pe data de 21 noiembrie 2012. Speciile

observate (cu binocluri şi pe baza sunetelor specifice) au fost identificate şi notate.

Menţionăm, că evaluarea avifaunei s-a realizat în afara perioadei de

reproducere, în decembrie, când o mare parte din speciile locale de păsări se află în

cartierele de iernare. Speciile care sunt prezente şi în această perioadă nu prezintă

comportament teritorial (cu excepţia ciocănitorilor), se află în dispersie

postnupţială/posjuvenilă, sau sunt exemplare nordice, aflate în migraţie. Astfel datele

prezentate mai jos sunt incomplete şi nu se referă la populaţiile clocitoare din zona

potenţial afectată. Se poate trage însă concluzii despre importanţa zonei, pentru

speciile de păsări care iernează aici.

Această perioadă (octombrie-noiembrie), este potrivită pentru evaluarea

populaţiei huhurezului mare (Strix uralensis), păsările fiind teritoriale şi vocale în

perioada aceasta. Evaluarea populaţiei de huhurez mare s-a realizat prin metoda de

“play-back”: se joacă de pe un aparat sonor vocea teritorială a masculului speciei, în

diferite puncte de observaţie (plasate pe toată lungimea proiectului, cu o distanţă de

800 de m între ele). Sunetul difuzat al speciei stârneşte comportamentul teritorial al

păsărilor/perechilor din zonă.

Evaluarea a avut loc pe data de 21 noiembrie, după lansarea întunericului (după

ora 18). În fiecare punct de observare s-a difuzat sunetul de Strix aluco şi Strix

uralensis timp de cinci minute, după care cinci minute au fost petrecute cu ascultarea

răspunsului. Sunetele celorlalte specii de bufniţe de desemnare nu au fost difuzate,

fiindcă în zona potenţial afectată de proiect nu sunt prezente habitatele preferate de

acestea (stâncării – Bubo bubo, păduri de conifere mozaice, cu pâlcuri de arbori de

vârste diferite, cu luminişuri – Aegolius funereus, Glaucidium passerinum).

EVALUAREA HERPETOFAUNEI ŞI A AMFIBIENILOR

Luna noiembrie nu este potrivită pentru recensământul amfibienilor şi

reptilelor, astfel aceste evaluări nu au fost efectuate.

35

IMPACTUL PROIECTULUI ASUPRA ARIILOR NATURALE

PROTEJATE

IMPACTUL INVESTIŢIEI ASUPRA ROSCI0019 „CĂLIMANI - GURGHIU”

Cei 6966 mp ai proiectului reprezintă 0,000516% din suprafaţa totală a ariei protejate.

Pierderea acestor suprafeţe nu afectează integritatea sitului (suprafaţa SCI-ului este de 134 936

ha).

ASPECTE DE FLORĂ ŞI VEGETAŢIE

Tipuri de habitate existente şi potenţial afectate în perimetrul proiectului

Vegetaţia zonală constă în păduri de molid şi brad, aceasta acoperind şi partea

majoră a proiectului, situată de-a lungul pârâului. Drumul forestier se află în valea

cursului de apă, la o distanţă de 10-150 m de aceasta. Suprafaţa dintre pârâu şi drumul

forestier este acoperit în mare parte de pădure fag (Fagus sylvatica), iar în zonele

aproape orizontale de pe malul apelor se află pâlcuri de vegetaţie ierboasă higrofilă

caracterizată de Filipendula ulmaria, Lythrum salicaria, Deschampsia caespitosa,

Rumex sp.; pe unele locuri se găsesc tufişuri de salcie (Salix capraea) şi câteva

exemplare de anin (Alnus glutinosa). În partea inferioară a proiectului se găsesc păşuni

mai întinse, însă acestea prezintă un anumit grad de degradare. Având în vedere, că

proiectul afectează o fâşie relativ îngustă pe marginea drumului forestier, presupunem

că aceste păşuni (care nu sunt habitate de interes comunitar) nu vor fi afectate în mod

semnificativ. În toată zona proiectului se poate observa o anumită degradare datorită

lucrărilor forestiere şi turismului, mai ales în imediata vecinătate a drumurilor şi ale

altor construcţii.

În urma vizitelor efectuate pe teren au fost identificate următoarele tipuri de

habitate:

- Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) (Cod Natura2000: 91V0) reprezentate

de păduri sud-est carpatice de fag (Fagus sylvatica) cu Symphytum cordatum

(R4109) şi de păduri sud-est carpatice de molid (Picea abies), fag (Fagus

sylvatica) şi brad (Abies alba) cu Pulmonaria rubra (R4101)

- Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion

incanae, Salicion albae) (Cod Natura2000: 91E0*), reprezentate de păduri

daco-getice de lunci colinare de anin negru (Alnus glutinosa) cu Stellaria

nemorum.

- Pajişti daco-getice de Arrhenatherum elatius (R3802) şi pajişti daco-getice de

Agrostis capillaris şi Anthoxanthum odoratum (R3804)

- Comunităţi dacice cu Deschampsia caespitosa şi Agrostis stolonifera (R3712)

- Comunităţi danubiene cu Juncus effusus, Juncus inflexus şi Agrostis canina

(R3709)

36

- Comunităţi daco-getice cu Angelica sylvestris, Crepis paludosa şi Scirpus

sylvaticus (R3708)

- Comunităţi sud-est carpatice cu Calamagrostis arundinacea, Epilobium

angustifolium şi Atropa belladonna (R8706).

Distribuţia principalelor tipuri de habitate conform bazei de date Corine Landcover

sunt prezentate pe Fig. 4.:

Fig. 4. - Habitatele din zona proiectului conform bazei de date Corine Landcover

Nume habitat Prezenţa în perimetrul de

impact

6410 Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase,

turboase sau argiloase (Molinion caeruleae) Absent

6440 Pajişti aluviale din Cnidion dubii Absent

7240* Formaţiuni pioniere alpine din Caricion

bicoloris-atrofuscae Absent

9180* Păduri din Tilio-Acerion pe versanţi abrupţi,

grohotişuri şi ravene Absent

4060 Tufărişuri alpine şi boreale Absent

4070* Tufărişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron

myrtifolium Absent

6150 Pajişti boreale şi alpine pe substrat silicios Absent

6230* Pajişti montane de Nardus bogate în specii

pe substraturi silicioase Absent

6430 Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte

higrofile de la nivelul câmpiilor, până la cel

montan şi alpin

Absent

6520 Fâneţe montane Absent

8220 Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică

pe roci silicioase Absent

37

8310 Peşteri în care accesul publicului este interzis Absent

9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum Absent

9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum Absent

91E0* Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi

Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion

incanae, Salicion albae)

PREZENT

91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) PREZENT

9410 Păduri acidofile de Picea abies din regiunea

montana (Vaccinio-Piceetea) Absent

9420 Păduri de Larix decidua şi/sau Pinus cembra

din regiunea montană Absent

9160 Păduri subatlantice şi medioeuropene de

stejar sau stejar cu carpen din Carpinion

betuli

Absent

Tabel 7. - Prezenţa tipurilor de habitate de interes comunitar în perimetrul proiectului

În zona prizei de apă pădurea de fag acoperă aproximativ 100% din suprafaţa

respectivă, iar pe malul apei se găseşte o vegetaţie alcătuită în mare parte din arbuşti

de salcie (Salix caprea) şi Rubus sp.

În perimetrul unde va fi construită microhidrocentrala vegetaţia este

reprezentată de comunităţi puţin degradate, reprezentate de mozaicul unor tipuri de

vegetaţie higrofilă-mezofilă.

Descrierea habitatelor de interes comunitar prezente în zona

amplasamentului:

Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) (Cod Natura2000: 91V0) reprezentate

de păduri sud-est carpatice de fag (Fagus sylvatica) cu Symphytum cordatum (R4109).

Aceste păduri sunt caracteristice etajului nemoral din Carpaţii Orientali, se dezvoltă pe

soluri eutrofice de tip cambosol, pe versanţi cu înclinaţie şi expoziţie diferită. Nivelul

arborilor este dominat de fag (Fagus sylvatica), cu următoarele specii de amestec:

paltin de munte (Acer pseudoplatanus), ulm (Ulmus glabra), carpen (Carpinus

betulus), brad (Abies alba) şi molid (Picea abies). Nivelul arbuştilor este slab

dezvoltat, format din puieţi ale arborilor şi următoarele specii de arbuşti: Lonicera

xylostemum, Daphne mezereum, Sambucus nigra, Spiraea chamaedryfolia, Corylus

avellana. Stratul ierbos este de asemenea slab dezvoltată din cauza umbririi, speciile

caracteristice sunt: Symphytum cordatum, Dentaria glandulosa, Pulmonaria rubra,

Lamium galeobdolon, Euphorbia amygdaloides.

Acest tip de pădure este prezent pe majoritatea suprafeţei afectate de proiect,

inclusiv suprafaţa captării proiectate, acoperind aproximativ 60-65% a suprafeţei

dintre cursul pârâului şi drumul forestier (la marginea căruia este proiectată traseul

conductei). Pădurea este densă, arborii au o vârstă cuprinsă între 50-70 ani, cu câteva

exemplare şi mai în vârstă.

În partea superioară a proiectului, în apropierea captării se găsesc

suprafeţe acoperite de păduri mixte, păduri sud-est carpatice de molid (Picea abies),

fag (Fagus sylvatica) şi brad (Abies alba) cu Pulmonaria rubra (R4101). Aceste

suprafeţe cu mare posibilitate sunt rezultatul reîmpăduririi cu molid, astfel pot fi

38

caracterizate cu stratul arbuştilor şi stratul ierbos asemănător tipului descris anterior,

însă în cazul nivelului arborilor specia dominantă a devenit molidul.

Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion

incanae, Salicion albae) (Cod Natura2000: 91E0*), reprezentate de păduri daco-getice

de lunci colinare de anin negru (Alnus glutinosa) cu Stellaria nemorum.

Aceste păduri sunt răspândite de-a lungul cursurilor de ape din etajul nemoral. Nivelul

arbuştilor este dominat de anin negru (Alnus glutinosa), cu următoarele specii de

amestec: Fraxinus excelsior, Populus nigra, Salix sp., Acer campestre, Viburnum

opulus. Stratul arbuştilor este compus din Frangula alnus, Cornus sanguinea, Corylus

avellana, Crataegus monogyna, Sambucus nigra, iar în stratul ierbos găsim specii

higrofile şi mezofile precum Rubus caesius, Aegopodium podagraria, Eupatorium

cannabinum, Geranium robertianum, Glechoma hederacea, Ranunculus repens,

Solanum dulcamara, Mentha longifolia, Salvia glutinosa.

Fragmentele acestui tip de habitat sunt slab reprezentate pe suprafaţa proiectului,

numai sub forma unor pâlcuri restrânse pe malul cursului de apă (de câteva zeci de

mp), dominate de anin negru (Alnus glutinosa), şi specii de salcie (Salix alba, Salix

cinerea, Salix pentandra).

Pajişti de diferite grade de degradare, reprezentate de pajişti daco-getice de

Arrhenatherum elatius (R3802) şi pajişti daco-getice de Agrostis capillaris şi

Anthoxanthum odoratum (R3804).

Aceste pajişti sunt larg răspândite în etajul colinar, pe soluri brune fertile. Sunt

utilizate ca păşuni sau fâneţe. Speciile de graminee dominante sunt Arrhenatherum

elatius, Agrostis capillaris, Dactylis glomerata, dar găsim şi Cynosorus cristatus,

Anthoxanthum odoratum, Phleum pratense, Poa pratensis, Lolium perenne. Dintre

dicotiledonate cel mai des întâlnite putem menţiona Campanula patula, Daucus

carota, Pimpinella saxifraga, Salvia pratensis, Lotus corniculatus, Trifolium pratense,

Trifolium repens, Betonica officinalis, Leucanthemum vulgare, Leontodon autumnalis,

Achillea millefolium, Knautia arvensis, Hypericum perforatum, Carlina vulgaris,

Ranunculus acris.

În partea inferioară a proiectului, şi pe terenurile adiacente găsim suprafeţe întinse

acoperite de aceste tipuri de pajişti, deseori cu exemplare solitare de fag şi molid în

vârstă, arbuşti (Crataegus monogyna, Rosa sp.) şi pomi (Pyrus pyraster).

În adânciturile mici, cu nivelul freatic ridicat, de asemenea în jurul băltoacelor

temporare găsim comunităţi puţin degradate, reprezentate de mozaicul unor tipuri de

vegetaţie higrofilă-mezofilă: comunităţi dacice cu Deschampsia caespitosa şi Agrostis

stolonifera (R3712), comunităţi danubiene cu Juncus effusus, Juncus inflexus şi

Agrostis canina (R3709), şi comunităţi daco-getice cu Angelica sylvestris, Crepis

paludosa şi Scirpus sylvaticus (R3708).

Aceste comunităţi sunt prezente sub forma unor pâlcuri de câteva mp, în zonele cu

umiditate ridicată. Vegetaţia este reprezentată de comunităţi formate mai ales din

specii higrofile, de talie înaltă, precum: Deschampsia caespitosa, Scirpus sylvaticus,

Juncus sp., Angelica sylvestris, Mentha longifolia. Un strat puţin mai scund este

alcătuit din speciile de graminee Agrostis stolonifera, Agrostis canina, iar sunt

prezente şi multe dicotiledonate specifice habitatelor umede: Geranium palustre,

Myosotis scorpioides, Equisetum palustre, Lychnis flos-cuculi, Cirsium oleraceum,

etc.

39

În zona proiectului aceste pâlcuri sunt restrânse, se găsesc pe suprafaţa

microhidrocentralei proiectate, şi prezintă semnele degradării prin abundenţa unor

specii ruderale precum Urtica dioica, Cirsium vulgare, Cirsium arvense.

Comunităţi sud-est carpatice cu Calamagrostis arundinacea, Epilobium angustifolium

şi Atropa belladonna (R8706).

Aceste comunităţi se formează pe locul tăieturilor de pădure, speciile edificatoare sunt

plante de talie mare cu caracter pionier: Calamagrostis epigeios, Epilobium

angustifolium, Senecio fuchsii, Aruncus dioicus, Doronicum austriacum, Digitalis

grandiflora. Alte specii care pot fi menţionate în aceste habitate sunt Gnaphalium

sylvestris, Eupatorium cannabinum, Fragaria vesca, Hypericum perforatum, Luzula

luzuloides, Galeopsis speciosa.

Acest tip de habitat este prezent sub forma unor pâlcuri restrânse de câteva mp în

zonele unde se desfăşoară transportarea lemnului exploatat, în apropierea captării.

De asemenea există porţiuni ale pajiştilor sus menţionate care sunt invadate de

Calamagrostis arundinacea.

Impactul estimat al proiectului asupra habitatelor de importanţă comunitară

Impact din faza de construcţie şi operare

În locul în care va fi amplasată priza de apă şi microhidrocentrala vegetaţia

lemnoasă va fi eliminată, iar comunităţile de lizieră şi vegetaţia arbuştivă de pe malul

cursului de apă vor fi de asemenea eliminate. În aceste locuri potenţialul de regenerare

spontană a vegetaţiei este redusă, şi există o posibilitate ridicată de răspândire a unor

specii ruderale sau chiar alohtone (de exemplu Impatiens glandulifera). Impactul

proiectului asupra habitatelor de interes comunitar este rezumat în tabelul nr. 9 şi 10.

COD

N2000 HABITAT IMPACT

6410 Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase

(Molinion caeruleae)

-

6440 Pajişti aluviale din Cnidion dubii -

7240* Formaţiuni pioniere alpine din Caricion bicoloris-atrofuscae -

9180* Păduri din Tilio-Acerion pe versanţi abrupţi, grohotişuri şi ravene -

4060 Tufărişuri alpine şi boreale -

4070* Tufărişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron myrtifolium -

6150 Pajişti boreale şi alpine pe substrat silicios -

6230* Pajişti montane de Nardus bogate în specii pe substraturi

silicioase

-

6430 Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul

câmpiilor, până la cel montan şi alpin

-

6520 Fâneţe montane -

8220 Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci silicioase -

8310 Peşteri în care accesul publicului este interzis -

9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum -

9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum -

91E0* Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno- impact

40

Padion, Alnion incanae, Salicion albae) negativ

91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) impact

negativ

9410 Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montana (Vaccinio-

Piceetea)

-

9420 Păduri de Larix decidua şi/sau Pinus cembra din regiunea

montană

-

9160 Păduri subatlantice şi medioeuropene de stejar sau stejar cu

carpen din Carpinion betuli

- Comunităţi sud-est carpatice cu Calamagrostis arundinacea,

Epilobium angustifolium şi Atropa belladonna (R8706)

impact

pozitiv

- Pajişti daco-getice de Arrhenatherum elatius (R3802) impact

negativ

- Pajişti daco-getice de Agrostis capillaris şi Anthoxanthum

odoratum (R3804)

impact

negativ

- Comunităţi dacice cu Deschampsia caespitosa şi Agrostis

stolonifera (R3712)

impact

negativ

- Comunităţi danubiene cu Juncus effusus, Juncus inflexus şi

Agrostis canina (R3709)

impact

negativ

- Comunităţi daco-getice cu Angelica sylvestris, Crepis paludosa

şi Scirpus sylvaticus (R3708)

impact

negativ

Tabel 8. Impactul asupra habitatelor de interes comunitar

În zona unde va fi amplasată captarea de apă, vegetaţia lemnoasă precum şi

comunităţile de lizieră cu ierburi înalte vor fi eliminate. Din cauza deranjului, pe malul

acestora creşte posibilitatea de colonizare de către comunităţi ruderale (cu specii ca

Epilobium angustifolium, Cirsium arvense, Urtica dioica, Tussilago farfara, Salix

capraea, Rubus idaeus), sau chiar răspândirea unor specii alohtone (precum Impatiens

glandulifera, Solidago canadensis sau Solidago gigantea).

În cazul conductei care va situată sub ampriza drumului forestier, impactul

negativ asupra vegetaţiei constă în disturbare în timpul construcţiilor, care implică

degradarea zonelor din vecinătatea drumului (zonă acoperită în mare parte de pădure

de fag, pe alocuri cu pâlcuri de pajişti), totodată va creşte abundenţa speciilor ruderale

amintite mai sus. Din cauza acestor disturbări va creşte posibilitatea de răspândire şi a

unor specii alohtone invazive.

În zona microhidrocentralei vegetaţia lemnoasă va fi eliminată de pe

suprafeţele respective. Ca şi în cazurile mai sus descrise creşte posibilitatea de apariţie

a speciilor ruderale şi alohtone (cu specii ca Epilobium angustifolium, Cirsium

arvense, Urtica dioica, Tussilago farfara, Salix capraea, Rubus idaeus), sau chiar a

unor specii alohtone (în cazul acestei regiuni cel mai frecvent Impatiens glandulifera,

Solidago canadensis sau Solidago gigantea).

Eliminarea unei cantităţi semnificative de apă din cursul pâraielor poate duce la

uscarea zonelor cu vegetaţie higrofilă de-a lungul malului acestora, astfel suprafaţa

ocupată de comunităţile mezofile şi higrofile se va micşora; vegetaţia va fi alternată

spre una cu caracter mezofil. Având în vedere, că aceste de habitate nu reprezintă

tipuri de interes comunitar, totodată deja prezintă semnele degradării impactul negativ

asupra lor poate fi considerat nesemnificativ.

41

Cod Tipuri de habitate

% din

suprafaţa

ROSCI0019

suprafaţa

eliminată

permanent

(m2)

% din suprafaţa

habitatului

respectiv din SCI

91E0*

Păduri aluviale cu Alnus

glutinosa şi Fraxinus

excelsior (Alno-Padion,

Alnion incanae, Salicion

albae)

0,5% 0 m

2 dacă nu vor fi defrişări decât în

zona prizei şi microhidrocentralei

91V0 Păduri dacice de fag

(Symphyto-Fagion) 30% 800 m

2 0,000197%

Tabel 9. Pierderi permanente din suprafaţa habitatelor de interes comunitar.

MAMIFERE MARI

În cazul lupului (Canis lupus) am găsit semn de prezenţă (excremente) lângă

drumul forestier (Fig. 5).

Fig 5. - Excrement de lup (Canis lupus)

În cazul ursului (Ursus arctos) am găsit urmele speciei în patru locuri diferite

pe suprafaţa zonei studiate. Urmele au fost proaspete din ziua respectivă şi arătau

foarte clar direcţia indivizilor către sau dinspre pârâu, acesta fiind o sursă de apă

frecvent folosită de specie. Urmele s-au convergat din direcţii diferite de pe ambele

părţi a apei, o parte a pârâului putându-se caracteriza cu pante abrupte, uneori

stâncoase, iar pe cealaltă parte cu pantă mai moderată (uneori orizontală),

continuându-se în dealuri cu înclinaţie mică.

Urmele au provenit cu presupunere de la patru indivizi diferiţi: două de la

indivizi solitari, celelalte aparţinând unei femele cu pui. În cazul urmelor provenite de

la mamă-pui acestea erau proaspete din ziua respectivă, restul le-am identificat ca

având vechimea de o zi – fapt justificabil prin schimbarea palpabilă a condiţiilor

meteorologice şi datarea evaluării (Fig. 6).

42

Fig. 6. - Urmă de urs brun (Ursus arctos)

În cazul râsului (Lynx lynx) nu s-au găsit semne de prezenţă.

Am găsit excremente de vidră (Lutra lutra) vechi şi proaspete, în total 63,

dintre care 29 de excremente vechi (Fig. 7) de o săptămână şi 34 de excremente

proaspete din ziua respectivă sau vechi de o zi (Fig. 8). La două puncte am găsit jeleu

anal, secreţie specifică a glandulelor anale cu ajutorul căruia animalul îşi marchează

revirul, şi aproximativ între 3-5 puncte excrementele s-au găsit în vizuine folosite

activ (Fig. 9).

Conform rezultatelor şi ajustându-se Metodei Standard, vidra arată prezenţă

permanentă (PP) pe aria respectivă.

Fig. 7.- Excrement de vidră (Lutra lutra) vechi de câteva săptămâni

43

Fig. 8. - Excrement de vidră (Lutra lutra) proaspăt de o zi

Fig. 9. - Tip de adăpost folosit activ de vidră (Lutra lutra)

Excrementele nu au fost colectate, ci s-au analizat pe loc macroscopic,

determinând componenţa acestora numai până la nivelul taxonilor mari (Pisces,

Mammalia, Amphibia, etc.). După analiza macroscopică a componentelor, datele au

fost introduse într-o bază de date în format electronic şi prelucrate ulterior. Din totalul

de 63 de excremente găsite am identificat taxonii Amphibia, Pisces şi Mammalia, care

intră în componenţa hranei. Cuantificat dintre cele 63 excremente 58 aveau în

componenţa lor Amphibia, 29 Pisces şi 3 Mammalia. S-a determinat şi proporţia

procentuală a taxonilor componenţi corelând la totalitatea excrementelor colectate şi

analizate. Rezultatele figurează mai jos (Fig. 10 ):

Fig. 10. - Compoziţia procentuală a taxonilor din hrana vidrei (Lutra lutra)

0,00%

10,00%

20,00%

30,00%

40,00%

50,00%

60,00%

70,00%

Amphibia Pisces Mammalia

64,44%

32,22%

3,33%

44

Dieta vidrelor sau compoziţia dominantă a acestora se poate varia în funcţie de

habitat, de sezon, perioadă secetoasă, –estivală, etc.

Pe parcursul recensământului s-a putut urmări printr-o examinare rapidă

macroscopică componenţa excrementelor. Amphibia ocupă primul loc fiind o

componentă permanentă a dietei probabil din cauza nivelului scăzut al apei în această

perioadă a anului sau în locuri cu secare intermitentă. Perioadele secetoase mai pot

duce la un consum ridicat de Aves sau Mammalia, dar în cazul nostru nu se poate

observa o astfel de tendinţă din motivul lipsei datelor de pe o perioadă mai

îndelungată.

Am urmărit cu atenţie influenţa impacturilor antropice ca potenţial factor

negativ privind distribuţia, intensitatea activităţii speciei. Aşezările umane sunt relativ

departe şi traficul scăzut nu prezintă impact negativ asupra prezenţei speciei. Poluarea

(deşeuri aduse de apă sau cele depozitate) şi degradarea habitatelor ca urmare a

impactelor antropice (defrişare, arsuri, depozite de gunoaie) în totalitatea punctelor de

observaţie erau reprezentate cu o valoare scăzută, aproape inexistentă. Putem să

spunem ca şi concluzie finală că prezenţa speciei pe aria cercetată este frecventă.

Perioada secetoasă estivală nu s-a presimţit privind prezenţa speciei, valorile semnelor

de prezenţă fiind bine reprezentate. Impactele antropice actuale arată valori scăzute

privind habitatul speciei, fapt care astfel nu influenţează într-o direcţie negativă

distribuţia şi intensitatea activităţii speciei. Populaţia locală a vidrei pe teritoriul zonei

studiate se pare a fi stabil şi sănătos. Totuşi, ca să putem afirma cu certitudine aceste

constatări, este nevoie de o cercetare pe termen lung.

Specii de mamifere care au fost identificate în timpul prelevării probelor (pe bază de

urme şi excrement), însă nu apar în fişa standard a zonei ROSCI0019 sunt:

Vulpes vulpes - vulpea

Cervus elaphus – cerbul

Capreolus capreolus – căpriorul

Sus scrofa - mistreţul

Impactul proiectului asupra mamiferelor mari

Trebuie să ţinem cont de câteva fapte stricte:

- speciile identificate au o arie de activitate larg răspândită, totodată caracterizată

prin coridoare bine definite, rute folosite mai frecvent

- densitatea mamiferelor mari depinde de efectivele speciilor de pradă şi este

limitată de interacţiunile sociale între ei

- speciile cu comportament teritorial accentuat, adaptate parţial mediului acvatic

suferă declin din cauza degradării habitatului

Secţiunea studiată reprezintă o sursă de apă frecventată atât de speciile de

pradă cât şi de prădători. Aceste animale vor fi afectate de către reducerea debitului

apei, efectele având un impact negativ nesemnificativ asupra lor.

Efectele negative cauzate de lucrările în volumul apei pot fi reduse la un nivel

nesemnificativ, însă reducerea semnificativă a debitului va avea un impact negativ

semnificativ asupra populaţiei de vidră de pe secţiunea afectată de 5,7 km. Scăderea

debitului râului prin scăderea abundenţei peştilor atrage după sine o retragere treptată a

speciei spre locuri cu condiţii de trai mai favorabile.

45

Pe secţiunile râului neafectate de lucrări populaţia locală de vidră nu va suferi

impact negativ semnificativ, dar însumând efectele negative de pe segmentele afectate

şi neafectate, pe toată lungimea Nirajului Mic putem vorbi despre un impact negativ

potenţial semnificativ.

Impactul proiectului asupra efectivului de vidră din interiorul ROSCI0019

„Călimani-Gurghiu” este foarte greu de apreciat fără a avea o imagine clară asupra

populaţiilor de vidră din celelalte râuri/pârâuri din interiorul ariei protejate.

Considerăm, că impactul acestei investiţii nu va afecta semnificativ populaţia de vidră

din SCI „Călimani-Gurghiu”. (Menţionăm, că este foarte important ca în viitorul

apropiat să se efectueze evaluarea populaţiilor de vidră de pe fiecare râu/pârâu din

interiorul sitului şi la luarea deciziilor să se aibă în vedere rezultatul acestor evaluări.)

IMPACTUL PROIECTULUI ASUPRA HERPETOFAUNEI ŞI

AMFIBIENILOR

Din cauza sezonului nefavorabil nu s-a evaluat populaţia locală de amfibieni şi

reptile. În această secţiune a Nirajului Mic râul curge într-o albie îngustă, unde nu sunt

locuri pentru acumularea apei cvasi-stătătoare, astfel nu există habitate adecvate pentru

amfibieni, care ar putea fi impactate de scăderea debitului râului.

În şanţul de pe marginea drumului forestier (unde va fi amplasată conducta de

aducţiune) în sezonul de reproducere al amfibienilor foarte probabil se formează

acumulări de apă, care pot servi ca un loc de reproducere. Aceste pâlcuri de habitate

vor fi distruse, însă considerăm că acest impact negativ se limitează doar pe perioada

de execuţie a proiectului. După terminarea lucrărilor apa izvoarelor şi apa pluvială din

nou se va acumula pe alocuri, formând noi pete de habitate efemere adecvate pentru

amfibieni.

Un alt impact negativ din faza de construcţia poate fi căderea animalelor în

şanţul săpat pentru conducta de aducţiune. În cazul respectării măsurilor propuse de

diminuare a impactului (construire de ieşiri pentru amfibieni) acest impact nu va fi

semnificativ.

Pe baza celor menţionate mai sus suntem de părere, că acest tip de investiţie nu

are impact negativ semnificativ pe termen lung asupra populaţiilor locale de amfibieni.

Deoarece proiectul pe termen lung nu afectează semnificativ habitate preferate

de reptile (păşuni, liziere, taluzul drumurilor, etc.), considerăm că construirea

amenajării hidroenergetice Nirajul Mic nu va afecta în mod semnificativ populaţia

reptilelor din SCI “Călimani-Gurghiu”. (Este de menţionat, că printre speciile de

desemnare a sitului nu figurează reptile.)

46

IMPACTUL PROIECTULUI ASUPRA IHTIOFAUNEI

Râul Nirajul Mic se încadrează în zona păstrăvului. Se caracterizează printr-un

curs rapid, cu fund acoperit mai ales de pietre şi bolovani de dimensiuni mari. Apa

este puternic oxigenată. Versanţii de pe ambele maluri sun acoperite cu păduri de fag,

pe unele secţiuni se găseşte şi molid.

Speciile de peşti identificate în timpul colectării probelor au fost:

Salmo trutta fario – păstrăv

Phoxinus phoxinus – boiştean

Specie Punctul nr. 1 Punctul nr. 2 Punctul nr. 3 Punctul nr. 4

Salmo trutta fario 11 10 3 3

Phoxinus phoxinus 0 0 0 1

Tabel nr. 10: Numărul exemplarelor colectate în timpul prelevării probelor.

Punctul nr. 1: Se află în partea superioară a pârâului Nirajul Mic, în apropierea captării

Punctul nr. 2: Se află aproximativ la jumătatea distanţei dintre captare şi MHC

Punctul nr. 3: Este situat în zona microhidrocentralei (cu aproximativ 100-200 m în

aval de acesta)

Punctul nr. 4: Se află în aval de confluenţa Nirajului Mic cu Nirajul Mare

Speciile de peşti Natura 2000 identificate în timpul prelevării probelor:

Nu au fost identificate specii de peşti Natura 2000 în timpul prelevării probelor,

investiţia planificată nu va avea impact negativ asupra populaţiilor speciilor de

desemnare din SCI.

Specii de peşti protejate la nivel naţional:

Nu au fost identificate specii de peşti protejate la nivel naţional în timpul

prelevării probelor.

Alte specii de peşti identificate:

Salmo trutta fario (păstrăv indigen)

Specia a fost identificată la fiecare punct de colectare. Funcţionarea

microhidrocentralei va avea un impact negativ semnificativ asupra păstrăvului

indigen prin reducerea debitului pe o secţiune de aproximativ 5 km. Astfel se vor

pierde unele locuri ideale de reproducere, hrănire şi ascunziş necesare speciei. Ca

urmare efectivul de păstrăv de pe acest sector va scădea. Efectul negativ cauzat de

lucrările de deznisipare pot fi reduse prin respectarea măsurilor de diminuare a

impactului. Impactul negativ creat de pragul de captare (întreruperea conectivităţii

longitudinale) este redus la un nivel nesemnificativ prin amplasarea canalului bypass.

Phoxinus phoxinus (boiştean)

Specia a fost identificată la punctul nr. 4. Acest punct se află la 2,5-3 km în

aval de locaţia microhidrocentralei. Astfel specia nu va fi afectată de reducerea

debitului. Este foarte puţin probabil ca specia să apară pe sectorul afectat de către

reducerea debitului, deoarece obstrucţiile prezente pe pârâul Nirajul Mic nu permit

migrarea speciei în zona din amonte. Specia poate fi afectată negativ de către lucrările

47

de deznispiare. Cu respectarea măsurilor de diminuare a impactului, acest efect negativ

va fi una nesemnificativă. La fel ca şi în cazul păstrăvului indigen, este foarte greu de

estimat impactul asupra efectivului speciei din ROSCI0019 ”Călimani-Gurghiu” fără a

avea o imagine clară asupra populaţiilor din celelalte râuri/pârâuri din interiorul

sitului.

IMPACTUL PROIECTULUI ASUPRA NEVERTEBRATELOR

Din cauza sezonului nefavorabil nu s-au efectuat evaluări ale populaţiilor

locale de nevertebrate. Totuşi pe baza prezenţei habitatelor în zona potenţial afectată

de proiect şi pe baza preferinţei de habitate a speciilor, în unele cazuri se poate aprecia

impactul potenţial.

Deşi în zonă sunt prezente pădurile de foioase, acestea nu vor fi afectate pe

suprafeţe mari, şi în imediata vecinătate a proiectului nu se găsesc porţiuni de păduri în

vârstă, astfel habitatele preferate de speciile Cerambyx cerdo, Carabus hampei,

Lucanus cervus, Cucujus cinnaberinus şi Rosalia alpina nu vor fi afectate.

Euphydras maturna preferă pădurile de luncă, habitat inexistent în zona

afectată de către proiect.

Lycaena dispar apare cel mai des pe pajişti întinse, xerofile, habitate absente în

zona proiectului. Omizile speciei se hrănesc şi cu Urtica dioica, plantă prezentă pe

amplasament, însă fiind o specie de fluture rară şi senzitivă la orice fel de deranj

antropic, este foarte scăzută posibilitatea prezenţei în apropierea unui drum forestier,

în habitat nepotrivit. Este de menţionat, că specia rareori apare la înălţimi mai mari de

zona fagului.

Specia Nymphalis vaualbum nu a fost semnalată de ani în România, ultima

dată a fost observată în Banat.

Callimorpha quadripunctaria – nu putem exclude prezenţa speciei în zonă.

Fiind o specie relativ comună şi rezistentă la deranj, în cazul prezenţei sale nu

anticipăm impact negativ semnificativ la adresa populaţiei locale.

Pholidoptera transsylvanica preferă fâneţele întinse, şi nu putem exclude

prezenţa speciei. Nu anticipăm impact negativ semnificativ asupra populaţiei locale a

speciei.

Osmoderma eremita – Specie forestieră foarte rară, care preferă arborii bătrâni,

cu scorburi. Pe suprafeţele direct afectate de lucrări nu au fost identificaţi arbori

bătrâni, iar proiectul nu va afecta pădurea prin defrişări.

Pe baza celor amintite mai sus, presupunem că construirea microhidrocentralei

nu va afecta în mod semnificativ populaţiile speciilor de nevertebrate de desemnare a

ROSCI0019 „Călimani - Gurghiu”.

48

IMPACTUL INVESTIŢIEI ASUPRA ROSPA0033

„DEPRESIUNEA ŞI MUNŢII GIURGEULUI”

Din ansamblul investiţiei doar captarea este localizată în SPA, restul se află în afara

ariei protejate. (Cei 800 mp ai captării reprezintă 0,000091% din SPA, iar suprafaţa proiectului

este echivalent cu 0,00079% din suprafaţa SPA.) Pierderea acestor suprafeţe nu afectează

integritatea sitului (suprafaţa SPA-ului este de 87.892 ha).

Impactul proiectului asupra speciilor de desemnare

Deşi majoritatea speciilor de desemnare nu sunt prezente în această perioadă,

pe baza habitatelor prezente şi a preferinţei de habitate a speciei respective se poate

aprecia posibila prezenţă a acestuia, respectiv impactul investiţiei.

Specia Prezenţa

habitatului preferat

Barză albă Ciconia ciconia absent

Viespar Pernis apivorus PREZENT

Cristel de câmp Crex crex PREZENT

Acvilă ţipătoare mică Aquila pomarina PREZENT

Acvila de munte Aquila chrysaetos absent

Minuniţă Aegolius funereus absent

Ciocănitoare de munte Picoides tidactylus absent

Sfrâncioc roşiatic Lanius collurio PREZENT

Ciocârlie de pădure Lullula arborea PREZENT

Şerpar Circaaetus gallicus PREZENT

Erete de stuf Circus aeruginosus absent

Erete vânăt Circus cyaneus absent

Ieruncă Bonasa bonasia PREZENT

Buhă Bubo bubo absent

Ciuf de câmp Asio flammeus absent

Ciocănitoare cu spate alb Dendrocopos leucotos PREZENT

Ciocănitoare neagră Dryocopus martius PREZENT

Muscar gulerat Ficedula albicollis PREZENT

Muscar mic Ficedula parva PREZENT

Şoim călător Falco peregrinus absent

Caprimulg Caprimulgus europaeus PREZENT

Ciuvică Glaucidium passerinum absent

Huhurez mare Strix uralensis PREZENT

Tabel 11. – Prezenţa habitatelor preferate de speciile de desemnare a SPA în zona

potenţial afectată de proiect

Cu ocazia deplasării pe teren nu au fost observate specii de interes comunitar,

însă prezenţa ciocănitorii negre (Dryocopus martius), a fost confirmată prin urmele

49

caracteristice (găuri de hrănire) găsite pe un copac muribund în apropierea clădirii

micro-hidrocentralei (cca. 300 m de aceasta).

Rezultatele recensământului de bufniţe

În urma recensământului huhurezului mare (Strix uralensis), nu s-a identificat

nici-o pasăre/pereche teritorială în apropierea şi pe suprafaţa proiectului.

Au fost identificate două teritorii de huhurez mic (Strix aluco): una la captare,

cealaltă în jumătatea din amonte a proiectului.

Impactul anticipat asupra speciilor de desemnare

Proiectul nu va afecta în mod semnificativ habitatele speciilor de desemnare,

astfel pe termen lung nu va avea impact negativ semnificativ asupra populaţiile locale

ale acestora.

Dacă se respectă măsurile propuse de diminuare a impactului (lucrările de

construcţie să se efectueze în afara perioadei de reproducere – după 15 iulie), atunci

nici impactul pe termen scurt (din faza de construcţie nu va fi semnificativ).

Impactul proiectului asupra altor specii de păsări

În tabelul de mai jos sunt prezentate speciile şi efectivele de păsări observate

cu ocazia deplasării pe teren. Speciile observate nu sunt enumerate în Anexa 1 a

Directivei Păsări (79/409/EEC), însă toate speciile sunt protejate la nivel naţional.

SPECIE TOTAL Huhurez mic Strix aluco 2 ex Cocoşar Turdus pilaris 4 ex

Auşel cu cap galben Regulus regulus 9 ex Piţigoi sur Poecile palustris 4 ex Piţigoi de munte Poecile montanus 2 ex Piţigoi de brădet Periparus ater 9 ex Piţigoi mare Parus major 20 ex Cojoaică de pădure Certhia familiaris 2 ex Gaiţă Garrulus glandarius 1 ex Corb Corvus corax 3 ex Cinteză Fringilla coelebs 2 ex Scatiu Carduelis spinus 11 ex Mugurar Pyrrhula pyrrhula 5 ex Botgros Coccothraustes coccothraustes 11 ex Presură galbenă Emberiza citrinella 1 ex

Tabel nr. 12 – Speciile şi efectivele observate cu ocazia recensământului pe teren (ex.

– exemplar)

Speciile observate sunt comune în pădurile regiunilor de deal şi de munte.

Proiectul are impactul cel mai intens asupra avifaunei în faza de construcţie. Dacă

aceasta coincide cu reproducerea păsărilor, impactul poate fi negativ semnificativ.

Pentru reducerea impactului la un nivel nesemnificativ şi în faza de construcţie,

propunem ca lucrările să fie executate în afara perioadei de reproducere a păsărilor

(înainte de 15 martie sau după 15 iulie).

50

ASPECTE GENERALE AL IMPACTULUI ASUPRA BIODIVERSITĂŢII

FRAGMENTARE, IZOLARE, SCHIMBĂRI ÎN DENSITĂŢI, POPULAŢII, DURATĂ,

PERSISTENŢĂ

Floră şi habitate

Majoritatea proiectului se situează pe suprafaţa pădurii de fag, care este tipul

de vegetaţie cel mai răspândit în zonă. În pădurea în vorbă există lucrări forestiere

aproape permanente, astfel drumul forestier de-a lungul căruia se întinde aducţiunea

este în utilizare continuă. Având în vedere acest fapt, se presupune că realizarea

proiectului nu va cauza o fragmentare adiţională în cazul habitatelor.

În cazul suprafeţelor disturbate în etapa de execuţie se poate aştepta la o

regenerare spontană numai parţială şi foarte lentă.

Referitor la speciile de plante de interes comunitar, pentru care a fost desemnat

situl, se pot afirma următoarele:

- În zona proiectului sau în vecinătatea acestuia nu s-au găsit habitate umede

(pajişti umede sau turbării), care ar servi ca habitat potenţial pentru speciile

Drepanocladus vernicosus, Ligularia sibirica, Dicranum viridae, Tozzia

carpathica şi Meesia longiseta.

- Nu s-au găsit în zonă ape stagnante care ar fi habitate potrivite pentru Marsilea

quadrifolia.

- Nu s-au găsit tufărişuri şi zone de marginea pădurii însorite, care ar servi ca

habitat potenţial pentru Iris aphylla ssp. hungarica, Cypripedium calceolus sau

Campanula serrata.

- Deşi proiectul urmăreşte cursul pârâului, malul căruia găzduieşte pâlcuri foarte

restrânse de zăvoaie, aceste pâlcuri sunt într-o stare relativ degradată şi

disturbată, şi nu s-a găsit specia Angelica palustris.

Ihtiofaună

Pragul de captare va fi de o dimensiune peste care păstărvul nu poate să treacă.

Din acest motiv a fost propus canalul bypass. Folosind acest canal, va fi posibilă

migraţia păstrăvilor din aval în amonte şi invers. În timpul funcţionării

microhidrocentralei populaţia de păstrăv (Salmo trutta fario) se va reduce pe porţiunea

afectată de către retragerea unei părţi semnificative a debitului (pe o porţiune de 5 km).

Populaţia de păstrăv (ca şi celelalte populaţii de peşti) care se află în afara zonei

afectate de către reducerea debitului nu vor fi afectate semnificativ.

Menţionăm, că segmentul pârâului afectat de investiţie este izolat cu şase

obstacole din beton (Anexa nr. 1, Fig. 11). Aceste obstacole sunt de o dimensiune

peste care nici păstrăvul nu poate trece. Astfel conectivitatea pârâului Nirajul Mic este

grav afectat în prezent.

51

Fig. 11. - Localizarea celor şase praguri din beton (puncte roşii) faţă de locul

microhidrocentralei (punct galben) şi faţă de punctul de colectare nr. 2 (punct

verde).

Mamifere mari

Populaţiile de urs, lup, râs, cât şi celelalte populaţii de mamifere (exceptând

vidra) care se află în zona potenţial afectată nu vor fi afectate irevocabil de către

reducerea debitului apei.

Segmentul de 5,7 km afectat de scăderea debitului nu va însemna o barieră de

netrecut pentru vidre, astfel secţiunea râului din amonte de captare nu va fi izolat de

restul reţelei hidrografice.

Avifaună

Realizarea construcţiei nu va fragmenta/izola habitate sau populaţii ale

avifaunei locale. Scăderile în efectivele locale de păsări cauzate de degradarea

habitatelor nu se consideră a fi semnificative la nivelul ariilor protejate, nici la nivel

local.

IMPACT DIRECT ŞI INDIRECT

Floră şi habitate

Impactul direct al proiectului constă în pierderile de habitate (mai ales prin

tăierea exemplarelor de fag, şi a dispariţiei pâlcurilor de zăvoaie cu vegetaţie

higrofilă).

Se poate considera impact indirect potenţialul ridicat pentru colonizarea

speciilor alohtone cu caracter invaziv, de asemenea ruderalizarea suprafeţelor

disturbate. Astfel se poate aştepta la creşterea abundenţei speciilor precum: Salix

purpurea, Urtica dioica, Cirsium arvense, Cirsium vulgare, Betula pendula, Rubus

52

idaeus, Chamaenerion angustifolium, Calamagrostis arundinacea, specii cunoscute

tăierilor de pădure.

Ihtiofaună

În timpul lucrărilor ihtiofauna va suferi un impact negativ din cauza lucrărilor

de amenajare a captării. La fel lucrările de deznisipare pot prezenta un pericol, în cazul

în care nu sunt efectuate corespunzător. În timpul de funcţionare a

microhidrocentralei, retragerea unei părţi însemnate din debitului pârâului va cauza

dispariţia unor habitate necesare păstrăvului indigen, specie prezentă pe această zonă.

Mamifere

Pe termen scurt mamiferele vor suferi impact direct local negativ (deranj

antropic) în urma lucrărilor de amenajare a microhidrocentralei. Populaţia stabilă de

vidră de pe Nirajul Mic va suferi şi impact indirect pe termen lung prin schimbarea

habitatelor preferate de speciile de pradă cauzate de scăderea semnificativă a debitului

râului.

Avifaună

Impactul direct constă în deranjului vizual şi acustic reprezentat de către

lucrările de construcţie. Impactul indirect constă în degradarea calitativă a habitatelor,

intensificarea efectului margine. Acest impact indirect probabil va cauza scăderi

nesemnificative în efectivele populaţiilor locale.

IMPACT PE TERMEN SCURT ŞI LUNG

Floră şi habitate

Impactul pierderii de habitate este cel mai accentuat în cazul comunităţilor

higrofile şi mezofile din zona centralei, aceste comunităţi însă nu sunt de interes

comunitar. Acest impact va persista în timp îndelungat, având în vedere capabilitatea

redusă de regenerare a acestui tip de habitat, totodată şi posibilitatea instalării speciilor

alohtone invazive.

Ihtiofaună

Impact pe termen scurt (faza de construcţie)

În faza de construcţie una dintre cele mai importante probleme este angrenarea

suspensiilor solide în masa apei, ceea ce poate bloca procesul de respiraţie a speciilor

de peşti. O altă problemă care poate să apară este poluarea apei pârâului cu carburanţi

şi lubrifianţi. Lucrările pentru amenajarea captării pot duce şi ele la angrenarea

suspensiilor solide în masa apei. Pentru a preveni acest impact negativ, se propune ca

prima dată să se amenajeze canalul bypass şi doar după aceasta să se efectueze

lucrările de amenajare a captării. În timpul în care se va amenaja zona de captare apa

pârâului va fi deviată pe canalul bypass, astfel fiind evitată angrenarea suspensiilor

solide in masa apei. Lucrările pentru introducerea aducţiunii în sol nu vor duce la

53

schimbarea parametrilor hidromorfologici ale albiei, deoarece conducta nu va trece pe

sub albia pârâului, aceasta fiind amplasată pe partea dreaptă a pârâului.

Pentru a reduce efectele negative, se interzic lucrările din albia minoră a

pârâului Nirajul Mic, cu excepţia lucrărilor de realizare a canalului bypass cât şi cele

pentru amenajarea zonei de captare. Toate celelalte lucrări realizate în aval de zona de

captare trebuie efectuate în afara albiei minore a pârâului. Acest lucru este posibil,

deoarece aducţiunea nu va trece de pe o parte pe cealaltă parte a pârâului. În timpul

lucrărilor din albia minoră apa pârâului Nirajul Mic va fi deviată de pe secţiunea

afectată, astfel lucrările vor fi efectuate în albia ”uscată”. Astfel aceste lucrări nu vor

duce la angrenări majore de suspensii solide în masa apei. În cazul în care se respectă

aceste prevederi şi cele scrise la capitolul ”Măsuri de diminuare a impactului asupra

mediului”, lucrările din faza de construcţie vor avea un impact negativ redus asupra

ihtiofaunei.

Impact pe termen lung (faza de funcţionare)

În faza de funcţionare populaţiile de peşti vor fi afectate cel mai grav de către

reducerea debitului. Pe timpul de funcţionare a microhidrocentralei va fi asigurat un

debit de servitute de 0,044 m3/s (Fig. 12). Datorită reducerii debitului, vor dispărea

majoritatea locurilor ideale de hrănire, adăpost şi reproducere necesare păstrăvului,

specie prezentă pe secţiunea afectată. Reducerea debitului va duce la reducerea

populaţiei de păstrăv (pe o porţiune de 5 km). Astfel funcţionarea microhidrocentralei

va avea un impact negativ semnificativ asupra populaţiei de păstrăv de pe secţiunea

mai sus menţionată.

Fig. 12. - Variaţia debitelor medii lunare pe pârâul Nirajul Mic în regim natural

(partea roşie reprezintă debitul de servitute)

În cazul respectării metodelor propuse de diminuare a impactului, efectele

negative cauzate de deznisipare vor fi reduse la un nivel nesemnificativ.

54

Un alt impact negativ este întreruperea conectivităţii longitudinale prin

amenajările din zona captării. Acest impact negativ poate fi redus la un nivel

nesemnificativ prin amplasarea canalului bypass.

Mamifere

Impact pe termen scurt (faza de construcţie)

În faza de construcţie una dintre cele mai importante probleme sunt: impactul

antropic existent şi de durată asupra unei specii cu teritorialitate puternică.

În cazul în care se respectă aceste prevederi şi cele scrise la capitolul ”Măsuri

de diminuare a impactului asupra mediului”, lucrările din faza de construcţie vor avea

un impact negativ redus asupra populaţiei existente de vidră.

Impact pe termen lung (faza de funcţionare)

În faza de funcţionare populaţia de vidră şi de peşti vor fi afectate cel mai

accentuat de către reducerea debitului, datorită căruia vor dispărea locurile ideale de

hrănire, adăpost şi reproducere necesare vidrelor şi peştilor. Astfel funcţionarea

microhidrocentralei pe secţiunea direct afectată va avea un impact negativ

semnificativ asupra populaţiei locale de vidră.

Impactul proiectului asupra efectivului de vidră din ROSCI0019 „Călimani-

Gurghiu” este foarte greu de apreciat fără a avea o imagine clară asupra populaţiilor de

vidră din celelalte râuri/pârâuri din interiorul ariei protejate. Însă ţinând cont de

lungimea segmentului de râu direct afectat (aproximativ 5 km) şi de suprafaţa SCI-ului

(134 936 ha) nu considerăm că la nivelul ariei protejate acest impact va fi semnificativ.

Avifaună

Impact pe termen scurt (faza de construcţie): impactul pe termen scurt ar avea efecte

negative asupra populaţiilor de păsări prezente, dacă s-ar derula în perioada de

cuibărit. Dacă lucrările cad în afara perioadei de cuibărit, impactul pe termen scurt

este neglijabil.

Impact pe termen lung (faza de funcţionare):impactul pe termen lung va avea efecte

negative minime asupra avifaunei locale. Impactul se restrânge la intensificarea

efectului margine şi la degradarea calitativă a habitatelor.

În general, impactul pe termen lung probabil va cauza scăderi nesemnificative în

populaţiile locale de păsări.

IMPACT REZIDUAL ŞI CUMULATIV

Floră şi habitate

În cazul habitatelor şi speciilor de desemnare nu este cazul impactului rezidual

sau cumulativ. În cazul în care se observă colonizarea speciilor alohtone invazive se

vor urma măsurile stabilite în secţiunea monitorizare şi diminuarea impactului.

55

Ihtiofaună

Impact cumulativ

Construcţia microhidrocentralelor este în expansiune în ultima vreme. Astfel

fauna râurilor şi pârâurilor de munte este afectată de aceste investiţii. Această

problemă apare şi în cazul ROSCI0019 Călimani-Gurghiu. Investiţiile de acest gen din

zonă sunt:

- trei microhidrocentrale existente pe pârâul Iod

- acord de mediu emis pentru MHC pe Nirajul Mare

- MHC pe pârâul Secuş – în procedură de obţinere acord de mediu

- MHC pe pârâul Fâncel - în procedură de obţinere acord de mediu

- MHC pe râul Sebeş – certificat de urbanism

- lucrări de reparaţii şi reabilitări MHC existent pe râul Sovata – în afara

ariilorNatura2000

- construcţie de MHC autorizat pe pârâul Iuhod – în afara ariilor Natura2000

La aceste investiţii se mai adaugă lucrările de apărare contra inundaţiilor

efectuate de către Administraţia Naţională ”Apele Române” (de exemplu pârâul

Gudea). În cazul în care toate aceste lucrări vor fi avizate, acestea vor avea un impact

negativ semnificativ asupra ihtiofaunei din interiorul ROSCI0019 „Călimani-Gurghiu”

(în special asupra speciei Cottus gobio). Deoarece în Nirajul Mic nu s-au identificat

specii de interes comunitar, în acest caz nu este cazul impactului cumulativ asupra

speciilor de peşti de desemnare din SCI „Călimani-Gurghiu”.

Este indicat ca aceste avizări să se facă doar după o evaluare a pârâurilor/râurilor

din interiorul ariei protejate, fiind avizate doar acelea care sunt proiectate pe

pârâurile/râurile care sunt cel mai grav afectate. Având în vedere cele observate pe

teren (prezenţa celor şase praguri impasabile pentru speciile de peşti) şi rezultatele

evaluării de ihtiofaună (pe sectorul care va fi afectat a fost găsită doar păstrăvul, iar în

aval de secţia afectată cu aproximativ 2,5-3 km atât păstrăvul cât şi boişteanul) credem

că pârâul Nirajul Mic este una dintre cele mai grav fragmentate pârâuri din interiorul

sitului ROSCI0019 ”Călimani-Gurghiu”. În pârâu nu a fost identificată nici o specie

Natura 2000. Aceasta cel mai probabil se datorează amenajărilor de apărare contra

inundaţiilor prezente atât pe pârâul Nirajul Mic, cât şi pe pârâul Niraj (după confluenţa

Nirajului Mare cu Nirajul Mic).

Mamifere

În lipsa datelor referitoare la prezenţa vidrei pe celelalte râuri/pâraie

afectate/neafectate nu putem cuantifica impactul cumulativ. Putem însă spune că

realizarea tuturor investiţiilor planificate la nivelul ariei protejate ROSCI0019 va avea

un impact negativ potenţial semnificativ asupra habitatelor preferate de vidră, unde

specia poate fi prezentă.

Este indicat ca aceste avizări să se facă doar după o evaluare a tuturor

pârâurilor/râurilor din interiorul ariei protejate, fiind avizate doar acelea care sunt

proiectate pe pârâurile/râurile aflate în cea mai gravă stare de conservare.

Avifaună

Impact rezidual: prin respectarea măsurilor recomandate de diminuare a impactului

(lucrările de construcţie vor fi efectuate în afara sezonului de reproducere, înainte

56

de 15 martie sau după 15 iulie), efectele negative asupra avifaunei din faza de

construcţie pot fi reduse la nivel nesemnificativ.

Impact cumulativ: nu sunt cunoscute alte proiecte în zona de studiu sau în apropierea

acestuia care să afecteze în mod accentuat avifauna din zonă, astfel impactul

rezidual cumulativ cu alte planuri sau proiecte este de asemenea nesemnificativ.

57

MĂSURI PROPUSE DE REDUCERE A IMPACTULUI

MĂSURI DE REDUCERE A IMPACTULUI ÎN PERIOADA DE

CONSTRUCŢIE

Măsuri pentru diminuarea impactului asupra biodiversităţii

Pentru evitarea procesului de colonizare cu plante alohtone şi pentru a favoriza

recolonizarea de către comunităţile seminaturale se recomandă cosirea vegetaţiei

ierboase şi eliminarea biomasei vegetale (toamna) din vecinătatea captării.

Totodată se recomandă monitorizarea, pentru a evita apariţia ori răspândirea

speciilor alohtone. În cazul depistării acestora, se vor elimina prin metode

specifice (cosit în majoritate), recomandate de un specialist.

Se recomandă monitorizarea tuturor zonelor afectate de construcţii pentru a evita

apariţia speciilor alohtone, iar în zonele unde este inevitabilă afectarea vegetaţiei

dintre drum şi cursul apei, se recomandă de asemenea cosirea vegetaţiei o dată pe

an (toamna) pentru a diminua procesul de ruderalizare.

În cazul locaţiei microhidrocentralei, se recomandă, ca pe lângă monitorizare, să

se efectueze şi cositul vegetaţiei în jurul construcţiilor finalizate pentru a favoriza

regenerarea pâlcurilor rămase de pajişte şi pentru a evita răspândirea speciilor

ruderale şi alohtone. Totodată, se interzice plantarea cu scop ornamental sau cu

scopul restaurării covorului vegetal a unor specii alohtone cum ar fi Impatiens

glandulifera, Helianthus tuberosus, Robinia pseudoacacia, Reynoutria japonica,

Solidago gigantea, Solidago canadensis, Helianthus tuberosus, Rudbeckia

laciniata, Amorpha fruticosa, care pot deveni invazive. De asemenea nu se

recomandă plantarea sau semănarea oricăror mixturi de seminţe de graminee în

vederea reecologizării. Se recomandă asigurarea regenerării naturale prin

succesiune spontană. Speciile de arbori care pot fi plantate sunt următoarele:

Picea abies, Abies alba, Fagus sylatica, Acer pseudoplatanus, Ulmus laevis. Se

recomandă plantarea acestor specii de-a lungul albiei disturbate din cauza

aducţiunii, pentru a evita instalarea speciilor ruderale. Având în vedere, că

pădurile aluviale de anin (Alnus glutinosa) din zona montană, sau pădurea de

molid (Picea abies) sunt tipuri de habitate caracteristice zonei, se recomandă

plantarea acestor două specii în locul comunităţilor higrofile cu ierburi înalte care

vor fi eliminate în urma lucrărilor.

Se recomandă efectuarea decopertărilor necesare în blocuri a solului fertil (în

blocuri cu grosime de 20 cm, pe toată lăţimea suprafeţei de lucru) care să fie

reaşezate după finalizarea lucrărilor.

Evitarea, pe cât posibil, distrugerii arborilor, pajiştilor, tufişurilor şi arbuştilor din

perimetrul şi din jurul perimetrului de montare a conductei şi tăierea arborilor

numai în măsura strict necesară.

Lucrările care duc la tulburarea apei, sau la micşorarea debitului se vor efectua în

perioadele în care debitul pârâului este crescut.

În timpul lucrărilor din albia minoră apa pârâului (când se va amenaja zona de

captare) va fi deviată de pe secţiunea afectată, astfel lucrările vor fi efectuate în

58

albia ”uscată”. Astfel aceste lucrări nu vor duce la angrenări majore de suspensii

solide în masa apei.

Organizarea şantierului se va face în aşa fel încât aceasta să fie amplasată cât mai

departe de malul râului, evitându-se astfel deteriorarea albiei şi a malului.

În faza de construcţie se va avea grijă să fie turnată beton pe o suprafaţă cât mai

restrânsă.

Scurgerile de pe platformele unde vor fi depozitate utilajele şi materialele folosite

în timpul construcţiei vor fi adunate în bazine vidanjabile, având grijă ca acestea

să nu se deverse în râu.

Deşeurile generate în perioada de construcţie (ambalaje din hârtie şi carton,

ambalaje de material plastic, beton, cărămizi, ţigle şi material ceramic, lemn,

rumeguş, sticlă etc.) vor fi adunate şi eliminate la depozite de deşeuri.

După terminarea construcţiei şantierul va fi ridicat şi se vor efectua lucrări de

reamenajare a terenului, astfel încât urmele şantierului să dispară pe cât este

posibil.

Pentru a afecta cât mai puţin locurile de ascunziş şi de hrănire pentru ihtiofaună

conducta (aducţiunea) se va poza cât mai departe de malul râului.

Se va avea grijă ca din albia râului să nu fie îndepărtate pietrele de mari

dimensiuni, deoarece în vecinătatea acestor pietre se află locurile de ascunziş şi de

hrănire a speciilor prezente.

La locul de captare nu se va crea un lac de acumulare.

Se va păstra regimul natural de adâncime a râului.

Vor fi excluse activităţile de curăţare a albiei de masa organică naturală moartă

(lemn, frunze, ierburi, etc.).

Vor fi excluse activităţile de extragere de piatră şi nisip din albia râului.

Vor fi excluse şi evitate acţiunile tehnice agresive cu impact direct sau indirect

asupra râului în perioada primăverii (aprilie-mai) şi a începutului verii (iunie), cât

şi la sfârşitul toamnei (noiembrie-decembrie), pentru a nu deranja peştii în

perioada de reproducere. Pe sectorul afectat de retragerea debitului este prezentă

doar păstrăvul, însă în zona din aval apare şi boişteanul, din acest motiv este

necesar excluderea acestor lucrări şi în perioada de primăvară, pentru a nu afecta

această specie în perioada de reproducere (aprilie-mai).

Vor fi luate măsuri de protecţie împotriva poluării râului, o atenţie specială trebuie

acordată poluării cu carburanţi şi lubrifianţi.

Pentru a preveni poluarea râului, lucrările vor fi proiectate în aşa fel încât utilajele

folosite să pătrundă de cât mai puţine ori în râu, pentru a preveni poluarea

acesteia, cât şi deranjarea comunităţilor de ihtiofaună prezente.

Se vor restrânge la minimul posibil suprafeţele acvatice perturbate de utilajele

folosite.

Drumurile de acces vor fi proiectate în aşa fel încât în cazul unei viituri mari să nu

fie inundate de râu, pentru a preveni poluarea acestuia prin carburanţii scurşi din

utilajele de lucru.

Organizările de şantier se vor reglementa distinct, atât din punct de vedere al

protecţiei mediului, cât si din punct de vedere al gospodăririi apelor.

Se vor lua măsuri de preîntâmpinarea deversărilor de substanţe cu potenţial toxic

sau mutagen (ape menajere, ape tehnologice, carburanţi, uleiuri, detergenţi, etc.).

Apa menajeră rezultată de la grupurile sanitare va fi colectată şi evacuată într-un

bazin vidanjabil.

59

Se va interzice circulaţia autovehiculelor în afara drumurilor trasate pentru

funcţionarea şantierului (drumuri de acces, drumuri tehnologice).

Se va interzice staţionarea şi spălarea autovehiculelor în pârâu sau cu apă din

pârâu.

Se va interzice reparaţia utilajelor şi mijloacelor de transport în afara incintelor

specializate legale.

Materialul extras din locul unde va fi pusă conducta de aducţiune, în nici un caz

nu va fi depozitat în albia râului.

Reparaţiile utilajelor şi mijloacelor de transport să se efectueze numai în interiorul

incintelor specializate legale.

Pentru minimalizarea impactului negativ asupra populaţiilor de păsări din zona

potenţial afectată lucrările de construcţie se vor efectua în afara perioadei de

reproducere a acestora (înainte de 15 martie sau după 15 iulie).

Pentru a diminua restricţionarea mişcării reptilelor şi a amfibienilor de către

şanţurile săpate (capcane potenţiale), se vor construi ieşiri de amfibieni: la distanţe

regulate (50 m) se vor excava platouri cu înclinaţie mică (mai mică de 40o) care

leagă fundul şanţului cu nivelul solului, astfel făcând posibilă ieşirea animalelor

căzute în şanţul conductei de aducţiune.

MĂSURI DE REDUCERE A IMPACTULUI ÎN PERIOADA DE

FUNCŢIONARE

Măsuri pentru diminuarea impactului asupra biodiversităţii

Nu se vor evacua ape uzate în pârâu.

Nu se vor introduce în zonă specii care nu sunt caracteristice habitatelor specifice

zonei.

Nu se vor arunca gunoaie în zonele din apropierea amplasamentului.

Se va evita poluarea organică a apelor şi a solului.

Pentru a nu permite pătrunderea peştilor în lanţul de uzinare la intrarea în priză va

fi amplasată un grătar cu lumina între bare de cca. 1,5 cm. Aceasta va bloca

intrarea peştilor de dimensiuni mai mari.

În timpul funcţionării microhidrocentralei nisipul şi eventual nămolul adunat în

amonte de prag vor fi eliminate în afara perioadei de reproducere a speciilor

prezente (martie-iunie respectiv noiembrie-decembrie), în mai multe etape, şi în

acele situaţii când debitul rămas pe râu este mai mare, pentru a preveni tulburarea

excesivă a apei, astfel fiind asigurată una dintre condiţiile de bază pentru

supravieţuirea şi reproducerea speciilor de peşti prezenţi.

Repopulare de Cottus gobio

În momentul de faţă pe pârâul Nirajul Mic a fost identificată doar păstrăvul

(Salmo trutta fario). Foarte probabil în trecut era prezentă şi zglăvoaca (Cottus gobio)

în acest pârâu. Cauzele dispariţiei speciei nu sunt cunoscute, acest lucru s-a putut

60

întâmpla din cauza fragmentării habitatului, din cauza exploatărilor forestiere

intensive, din cauza plutăritului (dacă această metodă s-a utilizat pe valea Nirajului

Mic), din cauza poluărilor, etc. În momentul de faţă dintre acestea pe valea Nirajului

Mic persistă doar fragmentarea cursului de apă. În cazul în care zglăvoaca a dispărut

din una din motivele mai sus amintite (în afară de fragmentaţie) prin reintroducerea

speciei în pârâu sunt şanse destul de mari să se formeze o populaţie stabilă în acest

pârâu. Din acest motiv se propune reintroducerea acestei specii prin populări făcute

atât sub zona implementării proiectului cât şi în amonte de aceasta. Zona în care va fi

implementată proiectul este foarte fragmentată (există şase praguri din beton pe

această zonă, Anexa nr. I.), din acest motiv sunt foarte puţine şanse ca prin

reintroducerea speciei pe această secţiune să se formeze o populaţie stabilă. Din acest

motiv s-a propus popularea cu zglăvoacă atât în amonte cât şi în aval de zona de

implementare a proiectului.

Diminuarea mortalităţii cauzate de firele electrice

Pentru a evita mortalitatea păsărilor prin electrocutare, în cazul liniei electrice

aeriene, există următoarele metode:

1. Îngroparea liniei – cabluri izolate sub pământ – cea mai sigură metodă, astfel

atât electrocutarea cât şi coliziunea este evitată. Probleme – este foarte

costisitoare. Se justifică în cazul în care în zonă sunt specii periclitate pentru

care coliziunea este o problemă (dropia, pelicanul, etc.)

2. Linie aeriană cu cabluri izolate – metodă sigură, este eliminat riscul

electrocutării, iar cazurile de coliziune sunt reduse datorită grosimii cablului,

ceea ce îl face vizibilă şi în condiţii de vizibilitate reduse. Probleme – costul

ridicat.

3. Linie aeriană cu cabluri neizolate, cu izolatoare îndreptate spre pământ –

rezolvă problema electrocutării aproape total, costurile nu sunt mari. Probleme:

- coliziunea nu este rezolvată.

Noi recomandăm ca măsură de diminuare metoda prezentată la punctul 2 sau 3. În

cazul punctului 3, tipurile de coronamente recomandate sunt următoarele:

1. Stâlp de susţinere (vezi imaginea)

2. Stâlp de întindere (vezi imaginea)

3. Stâlp transformator – toate cablurile care pot fi atinse de păsări să fie cabluri

izolate

4. Stâlp comutator – toate cablurile care pot fi atinse de păsări să fie cabluri

izolate, respectiv să se realizeze locuri alternative unde să se aşeze păsările

(vezi imaginea).

Stâlp de susţinere Stâlp de întindere Stâlp comutator

61

Asigurarea conectivităţii longitudinale a râului cu ajutorul canalulul Bypass (la

captare)

Fig. nr. 13 – Schemă şematică a canalului Bypass

Canalul bypass

Pe lângă pragul de captare va fi amenajată canalul bypass (Fig. 14). Aceasta va

permite migraţia păstrăvului atât în amonte, cât şi în aval. Pentru ca acest canal să

funcţioneze cât mai eficient, este necesar ca tot debitul de servitute să curgă pe acest

canal. Astfel se va facilita migraţia păstrăvului.

Fig. 14. - Canal bypass amplasat la nivelul captării.

62

MĂSURI DE COMPENSARE

Nu se impun măsuri de compensare a impactului.

MONITORIZARE

MONITORIZARE BIODIVERSITATE

MONITORIZARE ÎN FAZA DE CONSTRUCŢIE

În perioada de construcţie a proiectului se recomandă prezenţa unui specialist

ecolog/biolog (de exemplu angajat al Parcului Natural Defileul Mureşul Superior) care

să supravegheze respectarea măsurilor impuse de diminuare a impactului.

MONITORIZARE ÎN FAZA DE OPERARE

Monitorizarea florei şi habitatelor

Se recomandă monitorizarea anuală în perioada estivală a următoarelor factori:

- gradul de renaturare spontană/artificială a vegetaţiei naturale în zonele

afectate

- apariţia şi răspândirea speciilor invazive

- în cazul apariţiei speciilor alohtone invazive se recomandă consultarea unui

specialist pentru strategiile de eliminarea acestora.

Monitorizarea ihtiofaunei

Se va asigura monitorizarea populaţiilor de ihtiofaună în pârâul Nirajul Mic (o

dată pe an în primii cinci ani, iar după aceasta o dată la cinci ani), şi în cazul unor

schimbări negative vor fi luate măsurile necesare pentru readucerea populaţiei locale la

starea iniţială (în primul rând va fi mărită debitul de servitute, deoarece acest factor

afectează cel mai grav ihtiofauna prezentă).

Monitorizarea vidrei

Se va asigura monitorizarea populaţiilor de vidră în pârâul Nirajul Mic (de

două ori pe an în primii trei ani, iar după aceasta odată la trei ani), şi în cazul unor

schimbări negative vor fi luate măsurile necesare pentru readucerea populaţiei locale la

starea iniţială.

Monitorizarea avifaunei

Nu considerăm că este necesară monitorizarea impactului investiţiei asupra avifaunei,

acesta fiind nesemnificativ.

63

Monitorizarea habitatelor adecvate pentru amfibieni

Anual se va monitoriza formarea habitatelor de reproducere pentru amfibieni.

În cazul neformării sau formării prea lente ale acestora se vor crea artificial gropi

pentru acumularea apei pluviale sau de izvor.

REZUMAT FĂRĂ CARACTER TEHNIC, CONCLUZII

Evaluarea pe teren a avut loc în noiembrie, în afara sezonului ideal pentru

evaluarea biodiversităţii. Considerăm că microhidrocentralele au impactul cel mai

negativ (potenţial semnificativ) asupra ihtiofaunei şi habitatelor, elemente de

biodiversitate care pot fi evaluate şi în luna noiembrie. Au fost evaluate habitatele,

ihtiofauna, bufniţele (Strigiformes) şi populaţia de mamifere mari, inclusiv vidră.

Autorii studiului se angajează, că la cerinţa autorităţilor o să completeze prezentul

studiu cu date provenite din evaluări pe teren din sezonul de primăvară-vară a anului

2013.

Referitor la impactul proiectului asupra florei şi habitatelor din zonă putem

conclude, că investiţia nu reprezintă un impact semnificativ asupra acestora. Specii de

floră de desemnare nu au fost găsite în preajma amplasamentului. Zona afectată este

deja disturbată de lucrările forestiere, astfel aducţiunea plasată de-a lungul drumului

forestier existent nu reprezintă pierderi semnificative de habitate.

Ihtiofaună - În pârâul Nirajul Mic a fost identificată doar păstrăvul (Salmo

trutta fario). Boişteanul (Phoxinus phoxinus) a fost identificată doar după confluenţa

Nirajului Mic cu Nirajul Mare. Lucrările de construcţie vor avea un impact negativ

nesemnificativ asupra populaţiei de păstrăv şi boiştean. Turbinarea debitului va avea

un impact negativ semnificativ asupra populaţiei locale de păstrăv prezente pe

secţiunea afectată de către reducerea debitului (o secţiune de 5 km). Acest impact

negativ este cauzat de către reducerea debitului. Impactul negativ creat de pragul

de captare (întreruperea conectivităţii longitudinale) poate fi redus la un nivel

nesemnificativ prin amplasarea canalului bypass (Fig. 14). Specia Phoxinus phoxinus

a fost identificată doar după confluenţa Nirajului Mic cu Nirajul Mare. Proiectul

propus va avea un impact negativ nesemnificativ asupra populaţiei de boiştean (în

special prin lucrările de deznisipare), aflată în aval de zona de implementare a

proiectului.

Dintre mamiferele mari de interes comunitar au fost identificate: Canis lupus,

Ursus arctos şi Lutra lutra. Lucrările de construcţie vor avea un impact negativ

nesemnificativ asupra populaţiilor de mamifere cu excepţia vidrei (Lutra lutra), în

cazul căruia putem vorbi despre impact negativ semnificativ local asupra populaţiei

existente. Ţinând cont de lungimea segmentului de râu neafectat de lucrări, de

schimbările condiţiilor de viaţă a vidrei (efectul asupra teritorialităţii, hranei,

perturbare antropică), investiţia va atrage după sine o retragere treptată a speciei spre

locuri cu condiţii de trai mai favorabile. Cu presupunere se va retrage numai în aval,

pe secţiunile mai joase a reţelei hidrografice. La nivelul ROSCI0019 Călimani-

Gurghiu impactul nu va semnificativ, dar acesta se poate afirma cu certitudine numai

după investigarea tuturor pârâurilor şi a râurilor din interiorul ariei protejate.

64

Avifauna este slab reprezentată, cu ocazia deplasării pe teren nu am putut

identifica specii de desemnare a ROSPA0033 „Depresiunea şi Munţii Giurgeului”,

nici alte specii de păsări Natura2000. Cu toate acestea nu putem exclude cu certitudine

prezenţa lor în zona potenţial afectată de către amplasament. Implementarea

proiectului nu afectează în mod semnificativ habitatele preferate de aceste specii,

astfel investiţia planificată nu va avea impact negativ semnificativ asupra populaţiilor

de păsări din SPA.

Havadtői Krisztina

Mezey Zsófia SC Eco-Logic Consulting SRL

Miholcsa Tamás 20.12.2012

Nagy András Attila Târgu Mureş

Ölvedi Szilárd

65

BIBLIOGRAFIE

Almăşan, H. A., Babuţia, T., Cotta, V., Popescu, C. ( 1963): Contribuţii la

cunoaşterea răspândirii şi biologiei ursului (Ursus arctos L.) în R.P.R. Studii

şi Cercetări INCEF, Bucureşti, 23A: 51–70.

Almăşan, H., Ilie, E. (1977): Fenomene biologice legate de popularea suplimentara a

unor terenuri cu urs (Ursus a. arctos L .) in Carpati, Studii si Cerc. Vol.

XXXV. București

Almăşan, H., Scărlătescu, G., Nesterov,V., Manolache, L. (1970): Contribution á la

connaisance du regieme de nouritoure du loup (Canis lupus) dans les

Carpathes Roumaines, Trabsactions of the IX. International Congress of

Game Biology, Moscow 1970

Almăşan H., Popescu C. (1963): Răspîndirea speciilor de vînat din R.P.R.- Studii şi

cercetari Volumul 23 (1), pag. 35-49

Bănărescu P. (1964). Pisces-Osteichthyes. Fauna R.P.R. XIII. Editura Acad. R.P.R.

Bucureşti.

Bănărescu P. (1969). Cyclostomata-Chondrichthyes. Fauna R.P.R. XII. Editura Acad.

R.P.R. Bucureşti. pp. 30-54.

Bibikow, D. I. (1990): Der Wolf, Westarp Wissenschaften

Botnariuc N. & Tatole V. (2005). Cartea roşie a Vertebratelor din România. Muzeul

Naţional de Istorie Naturală “Grigore Antipa”, Academia Română. Bucureşti

Breitenmoser, U. & Breitenmoser-Würsten, Ch. (1990): Status, Conservation Needs and Re-introduction of the Lynx Lynx lynx in Europe. Council of Europe, Nature and

Environment Series, Strasbourg, No. 45: 1-43.

Carpathian Large Carnivor Project Annual reports 1998-2002

Ciocârlan, V. (2000). Flora ilustrată a României, Ed. Ceres, Bucureşti

Cotta, V. (1982): Vânatul – cunoaştere, ocrotire şi recoltare. Ed. Ceres, Bucureşti

Csaba Domokos, Attila Kecskés (2005): Carnivores and humans - Can they

peacefully coexist in Romania?; Published by the Mammal Conservation

Workgroup of the “Milvus Group” Bird and Nature Protection Association,

with the support of the Royal Netherlands Embassy of Romania

CITES species database: Lynx lynx”

Dalbey, S.R., McMahon T.E. & Fredenberg, W. (1996) Effect of electrofishing pulse

shape and electrofishing-induced spinal injury on long-term growth and survival

66

of wild rainbow trout. North American Journal of Fisheries Management, 16,

560–569.

David, M. (1974): Canis lupus, in Mammalian Species No. 37, pp.1-6, published 2

May 1974 by The American Society of Mammalogists

Domokos Csaba, Kecskes Attila ( 2006): Lupul - biologie, ecologie si masuri de

prevenire a pagubelor _ Pliant realizat in cadrul proiectului Carnivore si

Oameni: Ameliorarea relatiei om-lup in Muntii Calimani si Gurghiului finantat

de Fundatia Pentru Parteneriat din Miercurea Ciuc

Documentaţir Tehnică pentru obţinerea Certificatului de Urbanism - Amenajarea

Hidroenergetică Secuş, judeţul Mureş (2011)

Doniţă, N., Popescu, A., Paucă-Comănescu, M., Mihăilescu, S., Biriş, I. A. (2005).

Habitatele din România, Ed. Tehnică Silvică, Bucureşti

Dwyer, W.P., & Erdahl, D.A. (1995) Effects of electroshock voltage, wave form, and

pulse rate on survival of cutthroat trout eggs. North American Journal of

Fisheries Management, 15, 647–650.

Fişele Fondurilor de Vânătoare (http://www.mmediu.ro/paduri/vanatoare.htm -

accesat la data de 07. 05. 2011

Gafta, D., Mountford, J. O. (2008). Manual de interpretare a habitatelor Natura 2000

din România, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca

Henry, T. B., Grizzle, J. M. & Maceina, M. J. (2003) Electroshocking-induced

mortality of four fish species during posthatching developement. American

Fisheries Society, 132 (2), 299-306.

Henry, T.B., & Grizzle, J.M. (2004) Survival of largemouth bass, bluegill and channel

catfish embryos after electroshocking. Journal of Fish Biology, 64, 1206–1216.

Ionescu O., Ionescu G. (1994): The otter from the Danube Belta to the Carpathian

Mountains in Romania, Seminar on the conservation of the European otter

(Lutra lutra), Leeuwarden, the Netherlands, 7-11 June 1994

Jedrzejewski, W., Schmidt, K., Theuerkauf, J., Jedrzejewski, B., Selva, N., Zub, K.,

Szymura, L., (2002): Kill rates and predation by wolves on ungulate

populations in Bialowieza Primeval Forest (Poland), Ecology, 83 (5), pp.

1341-1356

Juhász, L. (2007) A Bódva szakaszjellege a haltársulások összetétele alapján. Pisces

Hungarici, I., 37-44.

Knaepkens G., Baekelandt K., Eens M. (2006). Fish pass effectiveness for bullhead

(Cottus gobio), perch (Perca fluviatilis) and roach (Rutilus rutilus) in a

regulated lowland river. Ecology of Freshwater Fish. pp. 20-29.

http://www.mmediu.ro/paduri/vanatoare.htm

67

Lanszki, J. ( 2007): Otters along river Drava a guide to the survey and

habitat evaluation of the otter population along river Drava, publ by

University of Kaposvár

Linnell, J. D. C. (2004): Wolves and dogs: ancestors, prey, competitors, guardians

and hybrids. Feature Article Series 3: 1–3, www.lcie.org.

Maanen, E. van, G. Predoiu, R. Klaver, M. Soulé, M. Popa, O. Ionescu, R. Jurj, S.

Negus, G. Ionescu, W. Altenburg (2006):- Safeguarding the Romanian

Carpathian Ecological Network. A vision for large carnivores and

biodiversity in Eastern Europe, A&W ecological consultants, Veenwouden,

The Netherlands, Icas Wildlife Unit, Brasov, Romania

Negrutiu A., Selaru N., Ionescu D., Codreanu C., Iordache D., Popescu V. (2004):

Fauna cinegetica si Salmonicola. Univ. "Transilvania" Braşov

Nowak S., Myslajek R. W. and Jêdrzejewska B. (2005): Patterns of wolf Canis

lupus predation on wild and domestic ungulates in the Western Carpathian

Mountains (S Poland). Acta Theriologica 50: 263–276.

Okarma, H., Dovhanych, Y., Findo, S., Ionescu, O., Koubek, P. & Szemethy, L.

(2000): Status of Carnivores in the Carpathian Ecoregion. Report of the

Carpathian Ecoregion Initiative: 1-37.

Kuszálik M., Kuszálik P. (1984). Fák és cserjék, Ed. Kriterion, Bucureşti

Ovidio M. & Philippart JC. (2002). The impact of small physical obstacles on

upstream movements of six species of fish. Hydrobiologia 483: 55-69.

Predoiu, G., Neguş, Ş. (2002): Large carnivores in Romania. Carpathian Large

Carnivor Project – Annual Report 2001, pp. 7–9, www.clcp.ro, Carpathian

Wildlife Foundation, Braşov.

Pricope F., Battes W., Ureche D. & Stoica I. (2004). Metodologia de monitorizare a

ihtiofaunei din bazinele acvatice naturale şi antropice. Vasile Goldiş University

Press, Arad.

Promberger, C., Ionescu, O. (2000): Lupul – Biologie, ecologie şi management.

Romanian Wildlife Series, Haco International, Braşov, pp. 1–26.

Ramon, J. (2011): Raport Final pentru „Studiul privind estimarea populaţiilor de

carnivore mari si pisică sălbatică din România (Ursus arctos, Canis lupus,

Lynx lynx si Felis silvestris) în vederea menţinerii într-o stare favorabilă de

conservare si pentru stabilirea numărului de exemplare din speciile strict

protejate care se pot recolta în cadrul sezonului de vânătoare 2011-2012”,

realizat de Fundaţia Carpaţi, Institutul De Cercetări si Amenajări Silvice,

Universitatea „Transilvania” din Brasov, Facultatea de Silvicultură si

Exploatari Forestiere- Brasov, http://mmediu.ro/file/2012-01-

16_carnivore_mari_evaluare_2011_raportcarnivoremari2011.pdf accesat în

data de 25.06.2012

http://www.lcie.org/

http://www.clcp.ro/

http://mmediu.ro/file/2012-01-

http://mmediu.ro/file/2012-01-

68

Utzinger J., Roth C., Peter A. (1998). Effects of environmental parameters on the

distribution of bullhead Cottus gobio with particular consideration of the

effects of obstructions. Journal of Applied Ecology, 35: 882-892.

Vasiliu, G. D. & Decei, P. (1964): Über den Luchs in den rumänischen

Karpaten. Säugetierk. Mittl. 12: 155-183.

http://www.floraofromania.transsilvanica.net/documents_and_photographs_of_the_flo

ra_of_romania.htm

http://www.kora.ch/en/proj/elois/online/index.html

http://www.rosilva.ro/categorie.php?id=7

http://www.floraofromania.transsilvanica.net/documents_and_photographs_of_the_flora_of_romania.htm

http://www.floraofromania.transsilvanica.net/documents_and_photographs_of_the_flora_of_romania.htm

http://www.kora.ch/en/proj/elois/online/index.html

http://www.rosilva.ro/categorie.php?id=7

69

ANEXE

ANEXA NR. 1 - Pragurile artificiale existente

Fig. 15. - Pragul nr. 1 aflată pe Nirajul Mic în zona de interes a proiectului (între

captare şi MHC).


captare şi MHC).

70


captare şi MHC).


captare şi MHC).

71

Fig. 19. - Pragul nr. 5 aflată pe Nirajul Mic în zona de interes a proiectului (se situează

la aproximativ 240 m în aval de amplasarea MHC).

Fig. 20. - Pragul nr. 6 aflată pe Nirajul Mic în zona de interes a proiectului (se situează

în aval de amplasarea MHC).

72

ANEXA NR. 2 - Lista speciilor de plante găsite în perimetrul proiectului

Abies alba

Agrostis tenuis

Alnus incana

Anthoxanthum odoratum

Arctium lappa

Bellis perennis

Betula pendula

Calamagrostis arundinacea

Campanula patula

Chaerophyllum hirsutum

Chamaenerion angustifolium

Cirsium oleraceum

Corylus avellana

Cynosorus cristatus

Dactylis glomerata

Daphne mezereum

Dentaria glandulosa

Epilobium parviflorum

Fagus sylvatica

Fragaria vesca

Galium schultesii

Huperzia selago

Impatiens noli-tangere

Juncus effusus

Juniperus communis

Leontodon autumnalis

Leucanthemum vulgare

Lychnis flos-cuculi

Lythrum salicaria

Maianthemum bifolium

Petasites hybridus

Picea abies

Plantago major

Poa pratensis

Prunella vulgaris

Rosa canina

Rubus idaeus

Salix capraea

Salix purpurea

Scirpus sylvaticus

Sorbus aucuparia

Taraxacum officinale

Telekia speciosa

Tussilago farfara

Urtica dioica

Vaccinium myrtillys

Veronica officinalis

Viola arvenis

73

ANEXA NR. 3 – FOTOGRAFII DE PE AMPLASAMENT

Locaţia captării

Locaţia captării

74

Locaţia microhidrocentralei

Locaţia microhidrocentralei

75

Nirajul Mic în zona investiţiei

Drumul forestier, lângă care va fi îngropată conducta de aducţiune

76

ANEXA NR. 4 - Caracterizarea succintă a habitatelor de desemnare a

ROSIC0019 “călimani-Gurghiu”:

6410 Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase (Molinion

caeruleae). Acest tip de habitat ocupă aproximativ 0,1 % din suprafaţa sitului, şi se instalează

mai ales pe soluri umede şi oligotrofe, ori în locul unor mlaştini drenate. Speciile caracteristice

ale acestui tip de habitat sunt: Molinia caerulea, Sanguisorba officinalis, Dianthus superbus,

Colchicum autumnale, Serratula tinctoria.

6440 Pajişti aluviale din Cnidion dubii. Acest habitat reprezintă o tranziţie între

pajiştile higrofile şi xerofile, şi sunt răspândite pe suprafeţe foarte reduse. După literatura de

specialitate, pajişti de Cnidium dubium în sens strict nu se găsesc în România, însă pajiştile

aluviale cu Deschampsia caespitosa şi Agrostis stolonifera pot fi considerate tipuri

asemănătoare de staţiune, din punct de vedere ecologic. Acest tip de habitat ocupă 0,01% din

suprafaţa sitului. Speciile caracteristice sunt: Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis,

Festuca pratensis, Galium palustre, Briza media, Cirsium canum.

7240* Formaţiuni pioniere alpine din Caricion bicoloris-atrofuscae. Aceste habitate

sunt edificate în zone alpine, pe soluri saturate în ape reci (marginea izvoarelor, pârâiaşelor,

torentelor glaciare), îngheţate permanent, sau continuu pe un timp îndelungat. În cadrul sitului

habitatul ocupă 0,01%. Speciile caracteristice sunt: Carex bicolor, Carex atrofusca, Juncus

alpinoarticulatus.

9180* Păduri din Tilio-Acerion pe versanţi abrupţi, grohotişuri şi ravene. Aceste

păduri sunt formate pe versanţi abrupţi mai ales calcaroase, dar şi silicatice. Ocupă 0,1% din

suprafaţa sitului. Se pot distinge două tipuri, una caracteristică zonelor mai umede, format din

specii sciatofile (Acer pseudoplatanus, Actaea spicata, Lunaria rediviva, Ulmus glabra), şi

alta tipică grohotişurilor uscate şi calde (Tilia cordata, Tilia platyphyllos, Quercus sp., Corylus

avellana, Carpinus betulus).

4060 Tufărişuri alpine şi boreale. Acest tip de habitat ocupă 3% în cadrul ariei

protejate. Vegetaţia este dominată de forme arbuştive pitice, răspândite în zone alpine: Dryas

octopetala, Empetrum nigrum, ericacee (Vaccinium sp., Loisleuria sp., Rhododendron sp.,

Bruckenthalia spiculifolia), Cytisus sp., Juniperus nana, Arctostaphylos uva-ursii,

Lycopodiaceae, licheni, şi muşchi.

4070* Tufărişuri de Pinus mugo şi Rhododendron myrtifolium. Acest tip de habitat

este răspândit în zonele alpine, şi ocupă 2,5% din suprafaţa sitului, şi sunt în derulare proiecte

de conservare a acestui tip de habitat în cadrul sitului. Este caracterizat de dominanţa

jneapănului (Pinus mugo), cu alte specii caracteristice precum Rhododendron myrtifolium,

Homogyne alpina, Soldanella hungarica, şi ericacee (Vaccinium sp., Bruckenthalia

spiculifolia).

6150 Pajişti boreale şi alpine pe substrat silicos. Aceste pajişti sunt răspândite în

zonele boreale, în munţi înalţi, în cadrul sitului ocupă 0,1%. Speciile caracteristice sunt: Carex

curvula, Juncus trifidus, Primula minima, Salix herbacea, Vaccinium sp., şi diferite specii de

muschi şi licheni.

6230* Pajişti montane de Nardus bogate în specii pe substraturi silicoase. Pajiştile

permanente, închise din zonele de şesuri, dealuri şi munţi, dominate de ţăpoşică acoperă

0,02% din suprafaţa sitului. Aceste pajişti sunt caracterizate de bogăţia lor de specii, astfel

staţiunile degradate în urma suprapăşunatului nu se încadrează în acest tip de habitat de

desemnare. Speciile caracteristice sunt: Nardus stricta, Viola declinata, Arnica montana,

Scorzonera purpurea, Hypochaeris maculata, Leucorchis albida, Carex pallescens,

Antennaria dioica.

6430 Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile, de la nivelul câmpiilor până la

cel montan şi alpin. Aceste comunităţi sunt răspândite de-a lungul cursurilor de ape din zonele

77

colinare şi de munte, ocupând aproximativ 1% din suprafaţa sitului. Edificarea acestor tipuri

de vegetaţie este funcţia nivelului pânzei freatice şi a gradului de umbrire. Potenţialul lor de

regenerare este foarte redusă din aceste motive. Speciile caracteristice sunt: Petasites sp.,

Filipendula ulmaria, Cirsium oleraceum, Cirsium waldsteinii, Telekia speciosa,

Chaerophyllum hirsutum, Angelica archangelica, Crepis paludosa.

6520 Fâneţe montane. Aceste fânaţe mezofile, caracteristice zonelor montane ocupă

2% în cadrul sitului. Speciile caracteristice pe lângă gramineele dominante (Trisetum

flavescens, Anthoxanthum odoratum, Festuca rubra, Agrostis capillaris) sunt: Persicaria

bistorta, Campanula glomerata, Trollius europaeus, Salvia pratensis, Viola tricolor, Astrantia

major, Heracleum sphondylium, Alchemilla vulgaris.

8220 Versanţi stâncoşi cu vegeaţie chasmofitică pe roci silicioase. Acest tip de habitat

ocupă 0,01% din suprafaţa sitului. Se poate caracteriza cu o vegetaţie deschisă, instalată în

fisurile rocilor, cu speciile caracteristice precum Asplenium septentrionale, Jovibarba

heuffelii, Asplenium trichomanes.

8310 Peşteri în care accesul publicului este interzis. Acest tip de habitat ocupă 0,1%

din situl de interes comunitar, şi pe lângă peşteri cuprinde şi izvoarele şi pâraiele subterane,

care adăpostesc o serie de elemente de faună specializate şi endemice (nevertebrate şi

moluşte), respectiv lilieci.

9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum. Acest tip de habitat cuprinde pădurile de

fag şi de amestec (cu molid şi brad) din munţii mai înalţi, dezvoltate pe soluri acide. Ocupă

aproximativ 17% din suprafaţa sitului. Speciile caracteristice sunt: Fagus sylvatica, Abies

alba, Picea abies, Luzula sylvatica, Luzula luzuloides, Deschampsia flexuosa, Pteridium

aquilinum.

9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum. Acest tip de habitat cuprinde pădurile de

fag şi cele mixte de fag-brad-molid (Fagus sylvatica, Abies alba, Picea abies) din regiunile

montane medio-europene mai joase, dezvoltate pe soluri neutre sau slab acide, cu humus.

Comunităţile ocupă 1% din suprafaţa sitului. Speciile caracteristice din stratul ierbos sunt:

Asperula odorata, Dentaria bulbifera, Lamium galeobdolon, Melica uniflora, Anemone

nemorosa.

91E0* Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion

incanae, Salicion albae). Aceste păduri ocupă 0,5% din suprafaţa sitului. Pădurile de luncă

sunt răspândite de-a lungul cursurilor de ape din regiunile colinare şi montane. Speciile

dominante sunt Alnus glutinosa sau Alnus incana (aceasta în regiunile mai înalte), Fraxinus

excelsior, Salix alba, Salix fragilis, Populus nigra, iar din stratul ierbos pot fi amintite speciile

comunităţilor de buruienişuri înalte (Telekia speciosa, Cirsium oleraceum, Geum rivale,

Lycopus europaeus).

91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion). Acest tip de pădure este cea mai

răspândită şi caracteristică în cadrul sitului (acoperă aproximativ 30%). Pădurile de fag şi

mixte (fag-brad-molid) spre deosebire de pădurile de fag şi mixte mai sus amintite adăpostesc

o serie de specii endemice caracteristice în stratul ierbos, precum Pulmonaria rubra, Dentaria

glandulosa, Hepatica transilvanica, Aconitum moldavicum, Symphytum cordatum.

9410 Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montană (Vaccinio-Picetea). Acest

tip de habitat cuprinde pădurile de conifere (de molid şi brad) din regiunile subalpine şi alpine.

Este un tip de vegetaţie relativ răspândită în cadrul sitului, ocupând 20% din suprafaţă.

Speciile caracteristice al etajului arborilor şi a arbuştilor sunt: Picea abies, Abies alba, Acer

pseudoplatanus, Fagus sylvatica, Ulmus laevis, Sorbus aucuparia, Daphne mezereum, Ribes

sp., iar în stratul ierbos se găsesc specii acidofile precum Maianthemum bifolium, Vaccinium

myrtillis, Luzula sylvatica, Luzula alba, Veronica officinalis, Homogyne alpina, Huperzia

selago.

78

9420 Păduri de Larix decidua şi/sau Pinus cembra din regiunea montană. Acest tip

de habitat ocupă 0,5% din suprafaţa ariei protejate. Pădurile sunt răspândite în zonele alpine şi

subalpine, şi formează comunităţi pure, mixte, sau amestecate cu Picea abies. În afara

speciilor de arbori dominante în stratul ierbos se găsesc ericacee (Rhododendron myrtifolium,

Bruckenthalia spiculifolia) şi alte specii alpine sau boreale (Saxifraga cuneifolia).

9160 Păduri subatlantice şi medioeuropene de stejar sau stejar cu carpen din

Carpinion betuli. Aceste păduri sunt răspândite pe 0,5% din suprafaţa sitului. Comunităţile

sunt edificate pe soluri cu pânza freatică relativ ridicată, lutoase sau argiloase. Speciile

dominante ale stratului de arbori sunt Quercus robur, Quercus petraea, Tilia cordata,

Carpinus betulus, Acer campestre, iar din stratul ierbos pot fi amintite: Stellaria holostea,

Carex brizoides, Galium sylvaticum.

79

ANEXA NR. 5 - Descrierea succintă a speciilor de plante de desemnare a

ROSCI0019 „Călimani-Gurghiu”:

Drepanocladus vernicosus este o specie din familia briofitelor, caracteristică turbărilor

sau pajiştilor cu Molinia coerulea.

Marsilea quadrifolia este o specie de ferigă, caracteristică apelor stagnante puţin

adânci de câmpie. Are înălţimea de până la 20 cm, rizom subţire, târâtor, frunze cu patru

foliole care plutesc pe suprafaţa apei. În sezonul nefavorabil supravieţuieşte în stadiu vegetativ

sub formă de spori.

Angelica palustris este o specie perenă higrofilă robustă, de înălţime până la 1 m,

caracteristică pajiştilor înmlăştinite şi zăvoaielor. Înfloreşte în iunie-august.

Ligularia sibirica este o specie relictară, cu înălţimea până la 120 cm, înfloreşte în

august-septembrie. Este caracteristică pajiştilor înmlăştinite şi turbărilor.

Cypripedium calceolus este o orchidee foarte rară, calcifilă, specifică tufărişurilor şi

pădurilor caducifoliate de fag şi de amestec. Înfloreşte în mai-iunie, petalele sunt brun-

roşietice, şi labelul galben, umflat în forma unui papuc.

Campanula serrata este un endemit carpatic, trăieşte în pajişti, fânaţe, tufărişuri şi

margini de pădure, mai ales în zonele alpine şi subalpine. Înfloreşte în lunile iulie-septembrie.

Iris aphylla ssp. hungarica este o specie continentală, caracteristică stepelor, trăieşte

în pajişti însorite, stepe, tufărişuri xerice şi pajişti de stâncărie. Înfloreşte în lunile aprilie-mai.

Tozzia carpathica este o specie semiparazită din familia Scrophulariaceae, cu flori

axilare solitare, zigomorfe, galbene, şi cu tulpina păroasă şi fragilă. Trăieşte în pajişti umede

ale regiunii subalpine şi alpine.

Dicranum viridae, alături de Meesia longiseta este o specie de muşchi, specifică

turbăriilor cu Sphagnum sp..

80

ANEXA NR. 6 - Descrierea succintă a speciilor de mamifere de desemnare

a ROSCI0019 „Călimani-Gurghiu”:

Lutra lutra (Linnaeus, 1758) – vidră Descriere şi identificare: vidra face parte

din familia Mustelidelor, constituţia

corpului reprezentând un compromis între

adaptarea la mediul terestru şi modul de

viaţă acvatic. Blana deasă compusă din

două straturi are rol important în

termoizolare şi înot. Corpul alungit,

fusiform, cu membrele scurte are o culoare

variabilă între maro deschis şi închis,

atingând o lungime de 70-80 cm, lungimea

cozii fiind între 30-40 cm. Masculii sunt

mai mari ca femelele, avănd greutatea în

jur de 10 kg, în timp ce femelele au cu aproximativ 1/3 mai puţin. P e c apul lor plat

şi lat au urechi mici şi rotunjite, ochii situându-se pe partea superioară a craniului. Nasul şi

gura înconjurate cu vibrize lungi au scopul localizării pradei, chiar şi în apa tulbure. Dentiţia

este caracteristică modului de viaţă prădător. Picioarele sunt dotate cu 5 degete, cu

membrane înotătoare între ele. Când înoată liniştit, vâsleşte cu toate cele patru membre,

asemenea câinilor, dar la nevoie membrele anterioare se lipesc de corp, cele posterioare de

coadă şi animalul înaintează prin mişcări ondulante ale corpului. Pe distanţe scurte poate

atinge viteza de 12 km/h. Poate rămâne chiar şi 4 minute sub apă la nevoie, dar media

scufundărilor este de 20-50 secunde, când poate parcurge chiar şi 400 de metri sub apă. Pe

uscat pare neîndemânatică, dar în ciuda aparenţelor este capabilă să alerge foarte repede şi să

parcurgă distanţe mari. Coada este mai groasă la bază, cilindrică, subţiindu-se spre capăt,

având rol în menţinerea direcţiei în timpul înotului.

Ecologie: este un animal singuratic, preferând să se evite reciproc, dar totuşi cu o fire jucăuşă:

deseori au fost observaţi jucându- se în grup sau alunecând pe noroiul de pe mal sau pe

zăpadă, rar se observă convieţuire.

Trăiesc în râuri, lacuri, mlaştini, pe malul mării, de-a lungul cărora indivizii deţin un

teritoriu de vânătoare propriu, aceştia putându-se suprapune parţial: teritoriul unui mascul

înglobează frecvent teritoriile mai multor femele. Necesită vegetaţia bogată pe malul apelor

şi se poate folosi de scorburile, cavităţile, vizuinile părăsite de vulpi sau bursuci, marcând

teritoriul cu ajutorul excrementelor, amplasate în locuri care ies în evidenţă (pietre ieşite din

apă, buturugi, sub poduri, la gura râurilor şi a pâraielor). Deseori mai mulţi indivizi folosesc

aceleaşi puncte pentru marcarea teritoriilor, astfel excremnetele au rol informativ despre

meniu şi teritorialitate, a cărui lungime de-a lungul cursurilor de apă poate să fie de 7

km la femele, la masculi atingând 15 km, mărimea fiind determinată de abundenţa hranei.

Perioada de activitate maximă este în orele matinale şi seara, când vânează, parcurgând până

la 10 km într-o noapte. Hrana de bază o constituie peştii, periodic, un procent important al

dietei îl pot constitui amfibienii (în primul rând broaştele), iar ocazional consumă şi păsări,

mamifere mai mici, raci, melci şi scoici.

Vidra se poate reproduce în orice perioadă a anului, perioada de gestaţie fiind de 61-

65 zile, dar se poate extinde şi până la nouă luni. Femela fată 2-3, rareori 5 pui într-o vizuină

subterană, crescându-şi singură puii până la vârsta de un an. În acest timp ei învaţă tehnica

pescuitului, îşi însuşesc tehnica de uscare a blănii, deoarece răceala cauzată de blana udă

fiind una dintre principalele cauze de mortalitate în rândul puilor de vidră. Ajung la

maturitatea sexuală la vârsta de doi ani. Mulţi nu apucă să trăiască mai mult de trei ani

(conform datelor din Europa de Vest), ajung victimele accidentelor rutiere, a poluării apei

sau mor de foame cu totuşi că ele trăiesc în medie 10-12 ani, dar longevitatea medie este mai

mică. În captivitate pot ajunge la vârsta de 22 de ani.

81

Statutul speciei: acesta a fost descris ca fiind una din speciile cu cele mai mari arealuri

de răspândire dintre toate mamiferele Palearcticului. În ultimii 40 de ani, pe majoritatea

arealului de distribuţie a fost marcată un declin numeric al speciei, în special în Europa de

Vest. În Europa de Est informaţiile referitoare la populaţia de vidră sunt puţine şi nu

întotdeauna convingătoare. (Mason şi MacDonald, 1986).

Din România, de asemenea există puţine date despre vidră. În 1980 Reuther se referă

(în Mason & MacDonald, 1986) că această specie a fost, probabil, larg răspândită

atât în Bulgaria, cât şi în România, deşi în România în unele areale numărul vidrelor în

general pare să prezinte semne clare de declin. Mai târziu, Georgescu (1994) a raportat că

specia în ţara noastră poate fi găsită în întreaga ţară, de la nivelul mării până în zona

subalpină (1700 ASL). Conform statisticilor oficiale ale ROMSILVA (Ministerul Apelor,

Pădurilor si Protecţiei Mediului), populaţia de vidra a fost instabilă în ultimii 25 de ani.

Scăderea numerică ar putea fi explicat ca fiind numai o aparenţă prin faptul că

identificarea speciei pe teren este foarte dificilă sau prin deteriorarea progresivă a

echilibrului hidrologic în ultimii 25-30 de ani. Estimările populaţionale din România privind

vidra sunt subiective, şi de asemenea metodele de estimare folosite sunt foarte diferite, dar

în orice caz în ultimii 25-30 de ani arată scădere (Conroy & Chanin, 2002). De

exemplu, Ionescu si Ionescu (1994) estimează populaţia de vidră folosind informaţii de

la administraţia de vânătoare pe baza numărului de exemplare vânate. Estimarea de 3.000

ex. publicată în Cartea Roşie (Murariu, 2005), nu se bazează pe studii populaţionale

sistematice a speciei. Sike şi Mark Nagy (2008) a publicat ultimele date recente din zona

râului Tur (NV România) ca rezultat al unui studiu de evaluare populaţională pe o scală mai

mică.

România are o vastă reţea hidrologică asigurând vidrelor o distribuţie aproape

continuă pe nivel de ţară, astfel putând fi unul din cele mai comune specii de mamifere din

România. Deşi poate fi ameninţată la nivel local, în prezent, în România, vidra nu este

ameninţată cu dispariţie. Populaţia din Bazinul Carpatic ar putea juca un rol important în

supravieţuirea speciei în Europa. Principalele ameninţări la adresa vidrei este braconajul (mai

ales în jurul crescătoriilor de peşte, păstrăvăriilor sau heleşteielor unde în multe cazuri este

considerat ca fiind dăunător), poluarea apei şi călcarea de către maşini pe drumurile care

fragmentează teritoriul lor.

Protecţie: Legislaţie Internaţională: Vidra este o specie strict protejată fiind inclusă în

apendicele I al CITES, apendicele II din Convenţia de la Berna, anexele II şi IV ale UE şi a

Directivelor Habitate, apendicele I al Convenţiei de la Bonn (Convenţia privind conservarea

speciilor de animale sălbatice migratoare (CMS)), care recomandă cel mai înalt grad de

protecţie pentru specie. Este, de asemenea listată ca specie pe cale de dispariţie în multe din

ţări din Asia, fiind listată ca “Critically Endangered” în Cartea Roşie a Mongoliei

(Shagdarsuren et al . 1987).

Vidra este considerat de către IUCN ca Near Threatened - ver 3.1 (2004,

actualizat în 2008) fiind o specie în declin şi în Europa. Un program european de

reproducţie (EEP) a fost început în 1985 pentru susţinerea exemplarelor captive, iar

programe de reintroducere au fost iniţiate în mai multe ţări din Europa, precum şi in

Marea Britanie, Suedia, unde au repopulat cu succes o parte din habitatele sale anterioare.

Legislaţie în România: În trecut vidra a fost vânată şi în România, mai ales în Delta

Dunării. La început putând fi vânat numai în sezonul legal de vânătoare bine definit apoi

a devenit strict protejat încă în ultimii ani al erei comuniste.

România a aderat la Convenţia de la Berna prin Legea nr. 13 din 1993 pentru aderarea

României la Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor

naturale din Europa, adoptată la Berna la 19 septembrie 1979 (anexa2). Această convenţie,

cât şi Legea nr.103/1996 completată de Legea nr.654/2001 apoi de Legea 407 din 09-Nov-

2006 denumit Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic (Anexa 2), Directiva

habitate anexele II şi IV, Regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor

naturale, a florei şi faunei sălbatice (anexa 3, anexa 4A), Legea nr.462 din 18 iulie 2001

pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr.236/2000 privind regimul ariilor naturale

protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice (Anexa III şi IV),

82

Conventia de la Washington (CITES) prin Legea nr. 69 din data: 08/12/94 pentru aderarea

României la Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sãlbatice de faunã şi florã pe

cale de dispariţie, adoptatã la Washington la 3 martie 1973( Anexa I), EU Wildlife Trade

Regulation (Anexa A) definesc protecţia vidrei în România. Conform acestor legi, vidra

este un animal strict protejat în România.

Canis lupus (Linnaeus, 1758) – lupul

Descriere şi identificare: ca mărime este cel

mai mare reprezentant al familiei

canidelor (Canidae) şi al treilea dintre

animalele prădătoare de pe uscat din Europa,

după ursul polar şi ursul brun. Are mărimea

şi culoarea blănii foarte variată, datorită

variabilităţii fenotipice a speciei, acesta

devenind evidentă mai ales în cursul selecţiei

şi diversificării raselor de câini de către om.

Din punctul de vedere al fenotipului

seamănă cu ciobănescul german, cu

picioare mai lungi, corp şi coadă mai scurtă,

mai pufoasă, iar toracele este mai puţin adânc decât toracele majorităţii câinilor de mărime

asemănătoare. Blana este deasă, de culoare variabilă: de la alb, prin gri şi maroniu-roşcat

până la negru. Lupii europeni par gri la prima vedere, impresie creată de amestecul firelor de

păr de diferite culori - alb, negru, galben-maroniu şi roşcat, astfel acelaşi animal poate să pară

de culori diferite în funcţie de condiţiile de iluminat şi mediu. Greutatea adulţilor variază între

20-80 kg (mascul), respectiv 15-55 kg (femela), în România lupii având în medie 35-60 kg.

Lungimea corpului este de 110-150 cm, iar cea a cozii de 30-35 cm. Înălţimea la greabăn este

de 50-70 cm. Mărimea lupilor se poate corela cu mărimea animalelor cu care se hrănesc -

astfel exemplarele cele mai mari se regăsesc în America de Nord şi în tundrele asiatice, unde

hrana lor de bază o constituie bizonul, boul moscat sau elanul. Lupii umblă pe degete, urmele

lor cu 4 degete şi gheare seamănă cu urmele câinilor mai mari, dar sunt uşor ovale din cauza

degetelor mai lungi. Lipsa celui de-al cincilea deget de pe picioarele posterioare este

caracteristic lupilor, acest deget putând fi regăsit la unii câini şi fiind cunoscut sub

denumirea de pinten. Dentiţia este formată din 42 de dinţi, caninii şi incisivii fiind bine

dezvoltaţi. Ca fapt divers putem aminti că volumul creierului poate depăşi cu până la 30% pe

cel al câinilor de aceeaşi mărime. Lupii din sălbăticie pot ajunge până la vârsta de 10 ani, iar

în captivitate trăiesc chiar şi 16 ani.

Ecologie: lupii sunt animale de pradă, şi pentru că se hrănesc cu animale ce depăşesc

mărimea lor, trăiesc în grupuri sociale numite haite. Colaborarea dintre membrii haitei creşte

şansele de succes a vânătorii, a creşterii puilor şi a apărării teritoriului. În cadrul haitei,

membrii comunică prin poziţia corpului şi sunete. Haita este guvernată de o ierarhie strictă,

atât între masculi, cât şi printre femele. În centrul haitei se situează perechea dominantă

(alfa), cărora li se subordonează toţi ceilalţi membri. În România în general o haită are 3-6

membri. Mărimea teritoriului folosit de o haită depinde de mărimea haitei, densitatea şi

mărimea animalelor ce le servesc ca pradă, factorii geografici şi factorul uman, astfel media

europeană este de 100-500 km pătraţi.

De obicei se deplasează în trap cu aproximativ 8 km/h. Astfel deseori parcurg mai

mult de 50 km într-o noapte. Se hrănesc cu ungulate, în România în special cu cerb comun,

căprior, mistreţ, capră neagră, cerb lopătar, dar şi cu iepuri, rozătoare, păsări, eventual leşuri.

Toamna consumă şi fructele coapte. Pentru că este o pradă uşoară şi de multe ori accesibilă,

deseori atacă şi oile din turme. Modul de viaţă a lupilor presupune parcurgerea unor

distanţe mari şi hrănirea ocazională. Stomacul lupilor are o capacitate de dilatare

remarcabilă, ei pot mânca dintr-o dată chiar şi 10 kg de carne. Digestia este foarte rapidă,

astfel în câteva ore animalul se poate hrăni din nou. Un exemplar adult are nevoie zilnic de 1

kg carne pentru supravieţuire şi de 2-2,5 kg zilnic pentru a-şi menţine condiţia fizică şi pentru

a se putea reproduce. Singurul studiu existent despre hrana lupului în România publicat în

83

1970 de H. Almăşan şi colab. demonstrează că animalele domestice au constituit hrana

lupului într-o proporţie de 70%, iar dintre animalele sălbatice, căpriorul şi iepurele erau cele

mai frecvente. Acest studiu a fost efectuat în perioada când lupii erau combătuţi cu orice

mijloace, tocmai din cauza pagubelor produse în şeptel, deşi efectivul de lup, la sfârşitul anilor

60, era mic (cca. 1500 de exemplare). Fiind vânaţi fără restricţii, formarea haitelor era

aproape imposibilă, lupii fiind nevoiţi să vâneze animale pe care le puteau doborî şi singuri:

oi, căpriori, iepuri. În timpul vânătorii, lupii reuşesc să doboare mai ales animalele bătrâne,

slăbite, bolnave sau foarte tinere. Căpriorii, ciutele, caprele negre sănătoase de obicei reuşesc

să fugă, iar mistreţii şi masculii de cerb se pot apăra. De obicei în cadrul haitei se reproduce

doar perechea dominantă, în perioada februarie-martie, perioada de gestaţie fiind 62-64 de

zile. Locul pentru naşterea puilor este ales de femela alfa, în perioada următoare acest loc

devenind centrul activităţilor haitei. Numărul puilor în situaţii excepţionale poate ajunge până

la 12, dar în medie nu depăşeşte 3-6. La creşterea lor participă întreaga haită. Începând de la

vârsta de 3-4 săptămâni, puii pe lângă laptele matern, consumă şi carnea regurgitată de adulţi,

dezvoltarea lor accelerându-se din acest moment. La 7-8 luni sunt deja membri cu

drepturi depline ai haitei, dar numai la vârsta de doi ani ajung la maturitatea sexuală. Lupii

dominanţi ajunşi la maturitate până la împlinirea vârstei de 3 ani ori încearcă să-şi câştige

rolul de conducător –alfa - ori îşi părăsesc haita. Primii trei ani din viaţă sunt cei mai critici

pentru lupi, numai o mică parte din ei ajungând la maturitate. Astfel putem deduce că, în

pofida părerii larg răspândite, lupul nu este un animal foarte prolific. Pe lângă acesta populaţia

de lupi se şi autoreglează datorită nevoilor teritoriale, a concurenţei dintre haite, a

caracteristicilor de reproducere şi a agresivităţii teritoriale. Rata de supravieţuire a lupilor în

populaţii neexploatate este de 6-43% pentru pui din momentul în care se nasc şi până în

prima iarnă, 55% din prima până în a doua iarnă, şi 80% anual în cazul adulţilor. Este

interesant că în populaţiile neexploatate se reproduc numai 60% dintre femele, iar în

populaţiile exploatate se pot reproduce chiar şi 90% dintre femele. Cele mai mari densităţi

naturale observate oriunde în lume, pe parcursul unui an întreg, au fost în medie de 1lup/26

km2.

Statutul speciei: După cel de-al II-lea Război Mondial, numărul lupilor din pădurile

României a fost de aproximativ 4000-5000 exemplare, dar mai târziu acest număr a scăzut

semnificativ din cauza braconajului. În perioada imediat următoare a războiului,

foametea a condus la intensificarea braconajului pentru carne - oamenii folosindu-se de

armele de foc rămase din timpul războiului. În lipsa prăzii sălbatice, lupii au cauzat tot mai

multe pagube în rândul animalelor domestice. Ajungând astfel în atenţia conducerii centrale,

în anii ‟50 a început exterminarea lor organizată, statul plătind premii substanţiale pentru

exemplarele împuşcate şi puii omorâţi. S-a făcut uz de toate mijloacele posibile: capcane,

otravă, până când la sfârşitul anilor „60, numărul lupilor a scăzut la 1500 de exemplare

(Promberger & Ionescu 2000, Predoiu & Neguş 2001). Din cauza folosirii otravei şi numărul

corbilor a scăzut dramatic, iar vulturii au dispărut în totalitate de pe teritoriul României. Până

la urmă, guvernul comunist a interzis posesia de arme, ceea ce a dus la scăderea radicală a

numărului vânătorilor ilegali (braconieri). Animalele ce constituiau prada lupilor au început să

se înmulţească, acest lucru contribuind la creşterea populaţiei de lupi. In momentul actual

populaţia este estimata oficial la peste 4000 de exemplare cu toate ca unii experţi independenţi

considera acest număr prea exagerat. Distribuţia lupului în România cuprinde o suprafaţă

relativ mare fiind prezent peste tot în zona montană şi colinară populând nu numai

bioregiunea alpină dar şi o parte însemnată din bioregiunea continentală. Lupul în abundenţă

mai moderată este prezent şi în bioregiunea stepică în sudul Dobrogei. Protecţie: Legislaţie în România: În 1991 printr-o hotărâre ministerială s-a interzis folosirea

otravei, iar în 1993 România a aderat la Convenţia de la Berna prin Legea nr. 13 din 1993

pentru aderarea României la Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a

habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna la 19 septembrie 1979 anexa2. Această

convenţie, cât şi Legea nr.103/1996 completată de Legea nr.654/2001 apoi de Legea 407 din

09-Nov-2006 denumit Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic Anexa 2, Directiva

habitate anexele II şi IV, Regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a

florei şi faunei sălbatice anexa 3, anexa 4A, Legea nr.462 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea

84

Ordonanţei de urgenţă nr.236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea

habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice Anexa IV, Convenţia de la Washington

(CITES) prin Legea nr. 69 din data: 08/12/94 pentru aderarea României la Convenţia privind

comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie, adoptată la

Washington la 3 martie 1973 Anexa II, EU Wildlife Trade Regulation Anexa A definesc

protecţia lupului în România. Conform acestor legi, lupul este un animal strict ocrotit.

Populaţia de lupi din Carpaţi este considerat de către IUCN ca LC- ver 3.1 (2001) fiind

consideraţi în afara pericolului de dispariţie.

Lynx lynx (Linnaeus, 1758) – râsul

Descriere şi ecologie: Este un animal mai ales de

amurg şi nocturn, a v â n d perioade active şi în timpul

zilei când îi e foame sau nu este deranjat. Caută

locurile ascunse, stânci mari cu crăpături şi cavităţi

adânci, desişuri foarte dense, locuri accidentate în urma

calamităţilor naturale. Are capacitatea de a se căţăra în

arbori şi la nevoie de a înota, deşi la munte are rare

ocazii de a trece prin ape adânci. Ca orice altă felină îi

place să stea la soare tolănind. Există numeroşi factori

periclitanţi în cazul râşilor, printre care se poate

număra: agricultura, exploatarea forestieră, traficul

rutier, dezvoltarea infrastructurii (industria, turismul,

construcţiile, măsurile de construcţie a drumurilor,

autostrăzilor), braconajul, competitorii, dar factorul cel mai important este degradarea

habitatelor.

În anul 1964 pe baza analizelor gastro-intestinale efectuate asupra a 22 râşi din ţara

noastră, s-a constatat că în 50% din cazuri s-au găsit rămăşiţe de căprioare, iar în restul de

50% rămăşiţe de cerb, mistreţ, şoareci, păsări, părţi de plante. Nu s-a constatat existenţa

părului de animale domestice. În România nu există date oficiale nici din ultimele decenii,

privind pagubele produse în animalele domestice. Hrana râsului care diferă şi sezonal este

exclusiv animală, selectând exemplarele mai mici, consumând zilnic 1- 2,5 kg de carne.

Râsul nu extermină prada, dar în unele cazuri deosebite, prădarea poate să fie considerabilă.

Sunt multe opinii în această temă, dar nu s-a ajuns încă la un numitor comun. Totuşi ca şi

concluzie se poate afirma faptul că prădarea râsului este un factor important în formarea

densităţii, distribuţiei şi comportamentului principalelor specii de pradă.

În condiţii naturale, densitatea râşilor depinde de efectivele speciilor de pradă şi este limitată

de interacţiunile sociale între ei. Credinţa răspândită că numărul râşilor dintr-o zonă este

invers proporţional cu numărul lupilor din acea zonă, nu este dovedită. Astfel densitatea

populaţiei (la adulţi) variază între 1,9-3,2 indiv/100 km2

(2,8- 5,2 indiv/100 km2

inclusiv

juvenilii) (Polonia), 0,94-2,10 indiv/100 km2 (Elveţia), 0,25 indiv/100 km

2 (partea sudică a

Norvegiei), 1 indiv/100 km2 (partea sud-centrală a Suediei). În Polonia raportul între sexe

este de 1:1. În România densitatea medie a populaţiei de râs este de 0,8348 indiv./100

km2

(cea mai mică fiind în judeţul Mehedinţi cu 0,06 indiv/100 km2

şi cea mai mare în

judeţul Covasna cu 1,84 indiv/100 km2).

În România râsul este răspândit de-a lungul Munţilor Carpaţi populând fiecare grup

montan din acestea, preferând locurile cele mai retrase. Efectivul de râs din România

conform datelor oficiale este între 1182-1374 de exemplare (anul 2011). Populează mai ales

regiunile montane. Numai în Asia Centrală trăieşte în locuri deschise (este vorba despre

subspecia L. l. isabellinus). În Europa de obicei se putea găsi în orice fel de păduri, dar

în prezent se găseşte numai în pădurile de mare întindere, liniştite din zona montană

cu cele mai virgine locuri. Densitatea speciei este mai înaltă în zonele inaccesibile şi

stâncoase, unde găseşte mai multă linişte, relief variat şi animale de pradă din abundenţă.

Statutul speciei: Ca şi lupul sau ursul, populaţia de râs a suferit direct sau indirect în

perioada de după război din cauza braconajului. În ultima vreme însă populaţia de râs a

85

început să revină fără să se înmulţească exagerat. Nefiind un vânat foarte căutat de vânători

şi producând pagube doar accidental în şeptel, a rămas în afara vizorului administratorilor

terenurilor de vânătoare, astfel şi cea mai necunoscută specie de carnivor mare din

România. Râsul se leagă cel mai mult de pădure dintre cele trei carnivore mari, astfel

distribuţia sa fiind mult mai strâmtă faţă de lup şi urs.

Protecţie. Legislaţia în România: În anul 1991, printr-o hotărâre ministerială a fost

interzisă folosirea otravei, iar în anul 1993 România a aderat la Convenţia de la Berna.

Acesta din urmă, cât şi Legea nr. 103/1996 completată de Legea nr.654/2001 respectiv

Legea 407 din 09-Nov-2006 denumit Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic

Anexa 2, Directiva habitate anexele II şi IV, regimul ariilor naturale protejate, conservarea

habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice anexa 3, anexa 4A, Conventia de la Berna

prin Legea nr. 13 din 1993 pentru aderarea României la Convenţia privind conservarea

vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna la 19 septembrie

1979 anexa 2 şi 3, Lega nr.462 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă

nr.236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a

florei şi a faunei sălbatice Anexa III şi V, Conventia de la Washington (CITES) prin Legea

nr. 69 din data: 08/12/94 pentru aderarea României la Convenţia privind comerţul

internaţional cu specii sãlbatice de faunã şi florã pe cale de dispariţie, adoptatã la

Washington la 3 martie 1973 anexa II, EU Wildlife Trade Regulation Anexa A,

reglementează protecţia râşilor în România. Conform acestora, râsul este un animal strict

protejat. Populatia de râs din Carpaţi este categorizat de către IUCN ca Least Concern (ver.

3.1 2008), având un statut asemănător ca lupul sau ursul.

Ursus arctos (Linnaeus, 1758) –ursul brun

Descriere şi identificare: fenotipul ursului

brun variază în funcţie de cantitatea şi

calitatea hranei disponibile şi de habitatul

animalului. De obicei masculii sunt mai

mari ca femelele. Lungimea ursului brun

din Carpaţi în general variază între 150-

200 cm, greutatea fiind între 100-300 kg,

iar înălţimea la greabăn oscilează între 90-

150 cm. Ridicându-se pe picioarele

posterioare, poate să atingă o înălţime de

2,5 m. Coloritul este variat, putând fi de

toate nuanţele de la maro deschis până la

aproape negru. Primul lucru care se observă la urşi este constituţia robustă şi impresionantă

cocoaşă dintre umeri, formată din muşchi enormi, cu ajutorul cărora ursul îşi poate dezgropa

cu uşurinţă din pământ hrana: rădăcini, larve de insecte şi cuiburi de mamifere mici. Pe labe

sunt dispuse câte cinci degete, care se termină în gheare de 5-10 cm de forma unei secere.

Datorită acestora este un bun săpător, şi la nevoie un bun căţărător. Ghearele sunt utile pentru

desfacerea butucilor putreziţi sau la răsturnarea pietrelor în căutarea insectelor, în special a

furnicilor. Urmele ursului este caracteristic, putându-se distinge cu uşurinţă cele 5 degete

dotate cu gheare, urmele labelor posterioare fiind mai lungi. Dentiţia ursului indică dieta

acestuia: are canini bine dezvoltaţi, dar spre deosebire de celelalte carnivore, suprafaţa

molarilor destinată măcinării hranei de origine vegetală este mai mare. Dentiţia urşilor

indică astfel un mod de viaţă omnivor.

Ecologie: Urşii trăiesc în medie 20-25 ani, ducând o viaţă solitară, ocolindu-se reciproc

dacă este posibil. De la această regulă face excepţie perioada de împerechere, totodată şi

urşii tineri de 2-3 ani pot rămâne împreună încă un timp destul de îndelungat. Periodic, pe

teritoriile cu hrană abundentă se pot observa mai multe exemplare, dar în acest caz între ei

există o ierarhie strictă. Ursul preferă pădurile de fag şi de stejar ale zonelor colinare, sau

pădurile de conifere din zonele montane. Mărimea teritoriului variază în funcţie de abundenţa

hranei: de la 50 de km2

(Croaţia) se poate extinde până la 1600 km2

(pădurile Scandinaviei).

Pe lângă abundenţa hranei, mărimea teritoriului folosit de urşi este influenţată şi de

86

efectul deranjant al activităţilor umane pe teritoriul respectiv, cât şi prezenţa, respectiv lipsa

locurilor de refugiu pentru animal. Urşii sunt activi atât ziua, cât şi noaptea, dar de obicei sunt

mai activi noaptea, iar spre deosebire de majoritatea carnivorelor, ochii ursului sunt mici,

văzul lor fiind slab. Astfel cel mai important rol în procurarea hranei îi revine

simţului olfactiv şi celui auditiv.

După compoziţia hranei este omnivor, meniul lui fiind foarte variat. Primăvara

consumă predominant ierburi proaspete si fragede, lăstari, insecte şi larvele acestora, rozătoare

şi seminţele stocate în cuiburile acestora, fructe sălbatice rămase din toamnă. Caută şi

consumă şi rămăşiţele animalelor pierite de-a lungul iernii. Vara se hrăneşte preponderent cu

fructele coapte (zmeură, afine negre şi roşii, mure, frăguţe), insecte (furnici, albine, viespi) şi

larvele acestora, dar pe lângă acestea jefuieşte şi cuiburile mamiferelor mici şi - dacă

poate – prădează nou născuţii ungulatelor.. Animalele domestice însă de obicei nu sunt în

stare să se apere, nici să fugă, şi pe deasupra se regăsesc în număr mare pe suprafeţe relativ

mici, astfel urşii pot încerca destul de des să le doboare. Prada care nu poate fi consumată

deodată este acoperită cu crengi, frunze, pământ. Ursul va continua să se hrănească cu ea

până ce o termină. Toamna, pe lângă fructe, consumă şi seminţelele diferitelor plante cu

valoare nutritivă ridicată, astfel în România acestea ar fi predominant jir, ghindă, pere şi mere

sălbatice, scoruş păsăresc, coarnă, sânger, mure, afine, alune, eventual nuci. Apetitul urşilor

variază în funcţie de anotimp: primăvara este mai redus, vara normală, iar toamna ursul

devine deosebit de lacom, mâncând practic tot ce găseşte şi este comestibil. Explicaţia acestui

fenomen este una foarte simplă: pentru a supravieţui iarna, animalul trebuie să acumuleze

destulă grăsime. Acest lucru este vital mai ales în cazul femelelor gestante, care dau naştere în

timpul iernii şi îşi alăptează puii, fără să se hrănească între timp. Contrar crezului popular,

ursul nu hibernează iarna, deşi petrece timpul dormind - aşa numitul "somn de iarnă". În acest

timp temperatura corpului scade cu câteva grade şi i se încetinesc procesele vitale, având ca

scop economisirea de energie. Uneori însă se trezeşte şi iese din adăpost.

Femela gestantă se retrage în adăpostul de iarnă mai devreme decât ceilalţi urşi.

Specia nefiind un mamifer prolific: se reproduce pentru prima oară la vârsta de 4-6 ani.

Începând de la această vârstă, în condiţii optime, femelele nasc o dată la 2-3 ani.

Împerecherea are loc în perioada iunie-iulie, dar dezvoltarea ovulului fecundat se sistează la

un moment dat, nidaţia (implantarea în mucoasa uterina) având loc în jurul lunii noiembrie.

Atunci reîncepe şi dezvoltarea acestuia. Naşterea se produce în ianuarie-februarie, după o

perioadă de gestaţie „reală” de numai două luni. De obicei se nasc doi pui, rareori trei şi în

cazuri excepţionale şi mai mulţi. La naştere puii sunt foarte slab dezvoltaţi (cântăresc

maximum 0,5 kg) şi depind în totalitate de ursoaică. Puii rămân alături de ursoaică până la

vârsta de 2 ani, când pot ajunge să cântărească 80-100 kg. În zona gâtului, ursuleţii prezintă

un „guler”, care dispare cu timpul. Contrar crezului popular, în ţara noastră nu trăiesc “urşi

guleraţi” (aceştia fiind puii ursului brun), şi nici “urşi furnicari” - fiind denumiţi astfel

exemplarele tinere, urşii mai mici de statură - în realitate toţi urşii consumă cu plăcere

furnicile şi larvele acestora. Exemplarele denumite „urşi carnivori” sunt considerate acelea

care au încercat de mai multe ori - cu succes - să doboare animale domestice. Dacă

ursul îşi dă seama că animalele domestice reprezintă o sursă de hrană uşoară şi oricând

accesibilă, va încerca şi în continuare să prade. De altfel, mult temuţii „urşi carnivori”

consumă cu plăcere şi hrană de origine vegetală.

Statutul speciei: În prezent se afirmă oficial că 40-50% din populaţia europeană de urşi la

vest de Rusia, trăieşte în Carpaţii României. La începutul secolului XX în România cei mai

mulţi urşi trăiau în Munţii Gurghiului, Maramureş, Munţii Bistriţei-Năsăud, Munţii Făgăraş,

în zona Sebeşului, în judeţele Harghita şi Covasna, Gorj, Vâlcea, Argeş, Muscel şi zona

Putnei. Într-un număr mai redus erau prezenţi în împrejurimile Hunedoarei, în Banat, în

judeţele Dâmboviţa, Prahova, lângă Râmnicu-Sărat şi în judeţele Bacău şi Neamţ. În timpul

celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi în perioada imediat următoare, în ţara noastră urşii

au fost persecutaţi fără milă, având ca urmare scăderea drastică a numărului lor, până la

valoarea minimă de 860 exemplare - la începutul anilor 50. Atunci a intervenit o schimbare

favorabilă pentru specie, autorităţile comuniste introducând măsuri severe pentru ocrotirea

urşilor, practic interzicând vânarea lor: lucru permis numai câtorva persoane. Astfel urşii au

87

fost hrăniţi primăvara şi toamna, iar femelele cu pui se bucurau de protecţie specială. La fel şi

împrejurimile peşterilor apărute în evidenţele silvice erau strict protejate. Un alt factor pozitiv

a fost reducerea semnificativă a braconajului. La începutul anilor 70 a crescut numărul

permiselor de vânătoare aprobate, ceea ce a rezultat în scăderea efectivului cu aproximativ

20% în decursul a 5 ani. La sfârşitul anilor 80, în România trăiau aproximativ 8000 de urşi,

depăşind capacitatea de suport a mediului natural, totodată crescând şi numărul pagubelor

cauzate de ei. Trebuie subliniat faptul că în unele zone urşii s-au obişnuit cu turiştii care-i

hrăneau şi cu depozitele de gunoi accesibile care reprezentau o sursă sigură de hrană (de

exemplu în Braşov, Tuşnad, Predeal, Sinaia, Buşteni). Aceste probleme nu s-au rezolvat nici

după scăderea efectivului de urşi. Animalele hrănite de turişti vizitează locurile cu care s-au

obişnuit şi după terminarea sezonului turistic, punând astfel în pericol gospodăriile

localnicilor, iar în anumite cazuri şi integritatea corporală sau chiar viaţa oamenilor. La

începutul anilor 90, ca urmare a pagubelor cauzate de urşi, a crescut şi nivelul braconajului,

populaţia folosind în multe cazuri otravă pentru a scăpa de urşi. Acesta, cât şi creşterea cotelor

de vânătoare a condus la scăderea efectivului de urşi, în prezent – conform estimărilor oficiale

- populaţia din România numărând aproximativ 5-6000 de exemplare. Conform afirmaţiilor

unor ONG-uri de mediu, cifra estimată este mult supraevaluată de autorităţile centrale, cea

reală situându-se la jumătate. Cele mai mari densităţi a populaţiei de urşi se înregistrează în

Carpaţii de curbură: în judeţele Harghita, Covasna, Vrancea şi Braşov.

Protecţie. Legislaţie în România: În anul 1991, printr-o hotărâre ministerială a fost interzisă

folosirea otravei, iar în anul 1993 România a aderat la Convenţia de la Berna. Acesta din

urmă, cât şi Legea nr. 103/1996 completată de Legea nr.654/2001 respectiv Legea 407

din 09.11.2006 denumit Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic Anexa 2, Directiva

habitate anexele II şi IV, regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a

florei şi faunei sălbatice Anexa 3, Anexa 4A, Conventia de la Berna prin Legea nr. 13 din

1993 pentru aderarea României la Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a

habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna la 19.09.1979 Anexa2, Lega nr. 462 din

18.07.2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr.236/2000 privind regimul ariilor

naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice Anexa III şi

IV, Conventia de la Washington (CITES) prin Legea nr. 69 din data 08.12.1994 pentru

aderarea României la Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sãlbatice de faunã şi

florã pe cale de dispariţie, adoptatã la Washington la 03.03.1973 Anexa II, EU Wildlife Trade

Regulation Anexa A, reglementează protecţia urşilor în România. Conform acestora, ursul

este un animal strict protejat. Populatia de urşi din Carpaţi este categorizat de către IUCN

ca LC ver 2.3 (2008) fiind considerat în afara pericolului de dispariţie.

Barbastella barbastellus – Liliacul cârn - Este o specie de mărime medie cântărind cca. 10 g,

foarte rară în întreaga Europă şi fiind ameninţată de dispariţie în unele regiuni. Blana lungă

a acestei specii este aproape neagră. Liliacul cârn se adăposteşte în spaţii înguste (de obicei

în spatele scoarţei desprinse, chiar şi la arbori foarte subţiri) sau în spatele jaluzelelor unor

clădiri, întotdeauna în vecinătatea sau chiar în interiorul pădurii. Având un zbor relativ

rapid foloseşte drumurile forestiere ca rute spre habitatele de hrănire. Majoritatea

adăposturilor de iarnă sunt subterane.

Rhinolophus ferrumequinum – Liliacul mare cu potcoavă - Specie care, originar avea

adăposturi în peşteri (în Europa de Sud), s-a adaptat destul de bine la construcţiile

omeneşti. În Europa centrală coloniile de maternitate se pot găsi aproape în exclusivitate în

poduri de clădiri. Între adăposturi şi habitatele de hrănire zboară lângă elemente lineare de

vegetaţie, şiruri de arbori, garduri vii.

Miotis blythii, Myotis myotis - Aceste specii sunt discutate împreună, fiindcă identificarea

separată pe teren nu este întotdeauna posibilă. Sunt specii larg răspândite în România,

formează colonii atât în peşteri cât şi în clădiri. Toleranţa faţă de prezenţa umană este

ridicată.

88

Miniopterus schreibersi - Acest liliac are un bot scurt şi un cap arcuit, acoperit cu un puf

moale şi zburlit, diferit ca textura de cel de pe corp. Aripile sunt lungi si înguste, şi este un

zburător rapid. Are mărimea de 4,8-6,2 cm cu o coadă de până la 6,4 cm şi o amplitudine a

aripilor de până la 34,2 cm. Hrana constituie din insecte. Preferă regiunile rurale deschise

din zonele calcaroase. Sudul şi estul Europei; numărul acestor lilieci se află in scădere.

89

ANEXA NR. 7 - Descrierea succintă a speciilor de amfibieni de desemnare

a ROSCI0019 „Călimani-Gurghiu”:

Bombina variegata – Buhai de baltă cu burtă galbenă - Este asemănător buhaiului de baltă cu

burta roşie, se deosebeşte de acesta prin desenul ventral galben. Este o specie cu activitate

atât diurnă cât şi nocturnă, preponderent acvatică, euritropă. Este sociabilă, foarte mulţi

indivizi de vârste diferite putând convieţui în bălţi mici. Se reproduce din aprilie până în

iunie. Hrana constă din insecte, viermi, moluşte mici, terestre şi acvatice. Trăieşte de

preferinţă în smârcuri, în ape stătătoare, apărând pe maluri dimineaţa şi către seară. Poate

rezista şi în ecosisteme foarte poluate. Este larg răspândită de la 150 m până la aproape

2000 m altitudine.

Triturus montandoni – triton carpatic - Masculul 17 cm, femela 10 cm. Coada puternic

comprimată, terminându-se printr-un vârf filiform, pe care se continuă foarte îngust

muchiile, dorsală şi ventrală, ale cozii. Culoarea, primăvara, la mascul, pe spate verzuie-

galbenă-pământie, mai târziu gălbui-cafenie, pe laturile capului, trunchiului şi cozii cu câte

o dungă longitudinală cafenie închis, ventral gălbuie deschis fără pete. Femela cu dungile

laterale cafenii şi mai late decât la mascul. Către sfârşitul lunii iunie, adulţii părăsesc apa şi

capătă o coloraţie roşiatică sau galbenă-cafenie deschis, iar dungile laterale ies bine în

evidenţă.

Este o specie montană, nepretenţioasă pentru reproducere la calitatea apei, dar puţin

rezistentă la căldură. Tolerează relativ bine ape poluate, deşi preferă ape limpezi, reci, cu

pH acid. Trăieşte în zone de deal şi de munte, la altitudini cuprinse între 200 (la limita

nordică de răspândire) şi până la 2000 m, frecvent între 500-1500 m. Foloseşte orice ochi

de apă stătătoare pentru reproducere, de la şanţuri la marginea drumului până la lacuri.

Răspândit doar în Munţii Carpaţi, pe ambele versante la vest de valea Ialomiţei, până în

munţii Tatra (sudul Poloniei, estul Cehiei şi Slovacia). Zona cea mai vestică din România

unde a fost găsit este valea Mâra din Munţii Iezer. Prezent în vestul extrem al Ucrainei, în

Carpaţi. Colonizat în câteva localităţi din vestul Europei, în special în Bavaria.

Triturus csistatus - Triton cu creastă - Este cea mai mare specie de triton din România.

Masculii au o coloraţie vie, specifică: dorsal cafenie-măslinie sau cafenie până la

negricioasă, cu pete de un negru intens. Laturile corpului şi gâtul negru, punctat cu alb şi

cafeniu-roşu. abdomenul roşu-gălbui, pătat cu negru. Femelele au aceiaşi coloraţie, dar fără

creastă dorsală; muchiile cozii înguste şi fără benzi longitudinale pe laturi. Trăieşte prin

bălţile şi iazurile din regiunile de câmpie până în zona subcarpatică, ascunsă prin printre

tulpinile plantelor acvatice. Este o specie vulnerabilă, în anumite zone chiar periclitată.

Reducerea locurilor de reproducere a afectat mult această specie. Este o specie predominat

acvatică, preferând ape stagnante mari, cu vegetaţie palustră.

90

ANEXA NR. 8 - Descrierea succintă a speciilor de nevertebrate de

desemnare a ROSCI0019 „Călimani-Gurghiu”:

Rosalia alpina – Gândac caracteristic, cu o lungime de 1,5-3,8 cm şi o culoare albastru deschis

cu pete negre mari răsfirate. Tentacule mari (mai mari la masculi decât la femele) tot de

culoarea corpului cu pete negre. Trăieşte în zonele muntoase, în păduri de foioase. La noi

mai ales în păduri de fag. Este extinct dintr-o mare parte al Europei Centrale. Populaţii

însemnate în România, Ungaria şi Slovacia.

Euphydras maturna – Este o specie de fluture specializată pe habitate forestiere mozaicate de

a lungul râurilor sau în zone umede în zone de şes şi de deal. În condiţii favorabile apare şi

în regiuni montane cu microclimat cald de a lungul pâraielor. Femela depune ouăle pe lemn

câinesc (Ligustrum vulgare) sau diferite specii de frasin (Fraxinus spp.), omizile consumă

aceste specii şi iernează pe nivelul pajiştilor. Primăvara omizii consumă în special specii de

Veronica spp.

Lycaena dispar – Specie de flutur comun specializat pe pajişti umede sau mlăştinoase

indiferent de altitudine. În habitatele propice apare în toată ţara. Omizile se hrănesc pe

diferite specii din genul Rumex (în special Rumex hydrolaphatum şi Rumex aquaticus) şi

Polygonum. Zboară din luna mai până la mijlocul lunii Septembrie.

Callimorpha quadripunctaria – este o specie de flutur generalistă care apare în toată ţara cu

excepţia celor mai înalte masive de munţi. Habitatul preferat fiind marginile de pădure şi

păşunile împădurite, omidele nu sunt specializate pe o anumită plantă ci consumă multe

specii tipice lizierelor. Zboară în lunile Iulie şi August, ocazional chiar şi în luna

Septembrie.

Cucujus cinnaberinus – Gândac cu o culoare roşie distinctivă cu picioare şi tentacule negre. Se

găseşte în păduri de foioase unde trăieşte sub scoarţa copacilor aflate în putrezie. Se

găseşte într-o varietate de păduri: Quercus, Acer, Populus şi mai rar Pinus. O putem întâlni

în mai multe ţări din Europa. În Scandinavia, Europa Centrală iar în sud Spania şi Franţa.

Lucanus cervus – insectă rară de dimensiuni relativ mari, cu dezvoltare larvală îndelungată.

Masculul are „coarne” caracteristice, care sunt folosite în luptele între masculii rivali. Este

specializată pe habitate forestiere mature cu diferite specii de Quercus.

Carabus hampei – Gândac cu o lungime de 2,8-3,5 cm. Culoarea corpului variază de la

albastru închis până la culoarea bronzului. Trăieşte în zone de deal şi submontane, în păduri

de foioase, unde se găseşte numai pe marginea pădurii şi pe pajişti. Specie răpitoare, se

hrănreşte cu alte insecte şi nevertebrate. Arealul de distribuţie e foarte restrânsă,

concentrându-se pe Bazinul Carpatic (România, Ungaria şi Ucraina).

Nymphalis vaualbum – Fluture cu dedesubtul aripilor cu pete şi striaţii maro, ca la scoarţă de

copac cu un singur punctuleţ alb. Pe deasupra, aripile sunt portocalii cu vârfuri negre.

Trăieşte în pădurile de foioase şi de conifere în marea parte al emisferei nordice. Larva se

hrăneşte cu pe Populus sp., Salix sp., Betula populifolia, Betula papyrifera, insecta adultă

pe sucul plantelor, pe fructe în descompunere respectiv pe nectar de Salix sp.

Areale întinse în Europa, Asia şi America de Nord.

Pholidoptera transsylvanica. Este o specie răpitoare care preferă pajiştile mezo-xerofile.

Trăieşte de obicei în zona marginală a pâlcurilor de pajişti. Este răspândită în fânaţe

montane întinse, masculul poate fi identificat după cântecul lui specific. Pentru a găsi o

pereche, cosaşul transilvan străbate distanţe mari, de aceea este esenţial asigurarea

91

culoarelor ecologice pentru supravieţuirea speciei. Fragmentarea habitatelor şi

reîmpădurirea fânaţelor înseamnă cele mai mari ameninţări pentru specia.

Osmoderma eremita - Este o specie de dimensiuni relativ mari (2-4 cm), din familia

Scarabidae, de culoare neagră, cu miros de caise. Este considerat foarte rară în toată

Europa. Trăieşte în scorburi de copaci, mai ales în stejar, este saproxilofag. Are un mod de

viţă sedentară, chiar şi adulţii rar părăsesc scorbura în care trăieşte colonia.

Cerambyx cerdo - Este o specie de dimensiuni mari, cu trup negru şi subţire, cu antene mai

lungi decât corpul. Ciclul de viaţă are o lungime de 3-5 ani, este o specie saproxilofagă,

relativ sedentară. Trăieşte în copaci seculari, mai ales în stejar, dar se poate găsi şi în nuc,

castan, salcie, fag, etc. Factorii cei mai importanţi care periclitează supravieţuirea speciei

sunt fragmentarea de habitate, lipsa copacilor bătrâni, şi continuitatea între aceste copaci.

92

ANEXA NR. 9 - Descrierea succintă a speciilor de peşti pentru care a fost

desemnat ROSCI0019 „Călimani-Gurghiu”, respectiv a altor specii

capturate în zona potenţial afectată de proiect

Eudontomyzon danfordi (Regan, 1911) – chişcar

Descriere şi identificare: Corpul este relativ

comprimat lateral în regiunea anterioară. Cele două

dorsale sunt distanţate. Prima dorsală este scundă şi

rotunjită. Dorsala a doua este mai înaltă, rotunjită

sau vag triunghiulară. Ventuza bucală are foarte

multe odontoizi labiali externi, cei de pe partea

inferioară a ventuzei sunt dispuşi pe mai multe

rânduri, dintre care cei din primul rând sunt mai

mari. Placa supraorală are doi dinţi puternici

laterali. Adulţii de obicei au o mărime sub 300 mm,

rareori mai mari. Stadiul intermediar (imediat după

metamorfoză) diferă de adult prin talia mai mică (156-202 mm), dorsalele scunde şi partea

anterioară a capului îngustată, ceea ce dă acestor exemplare aspectul de Eudontomyzon

mariae. Dentiţia este însă de Eudontomyzon danfordi.

Colorit: Adulţii sunt cenuşii închis, bătând în măsliniu sau bruni închis cu luciu metalic,

partea ventrală este gălbuie-albicioasă. Larvele sunt mai deschise la culoare decât adulţii şi

fără luciu metalic.

Ecologie: Specia trăieşte în râuri de munte, în zona păstrăvului şi cea a lipanului şi a

moioagei, mai rar în partea superioară a zonei scobarului. Frecvenţa sa în diferite râuri şi

chiar în diversele porţiuni ale aceluiaşi râu este inegală. Larvele trăiesc înfundate în mâl,

mai ales în mâlul amestecat cu nisip. Hrana larvelor constă mai ales din microfloră

(diatomee), microfaună şi detritus. Hrana adulţilor constă din peşti (vii sau de curând

morţi), păsări şi mamifere ucise, şi probabil unele nevertebrate. Chişcarii pot ataca peştii

buni înotători (păstrăvul), dar mai ales atacă peştii de fund, puţini mobili (zglăvoacă,

babete) sau uşor răniţi. Ei se fixează cu ventuza pe pielea prăzii, pe care o perforează cu

ajutorul plăcilor orale şi linguale, după care atacă musculatura. Se orientează mai ales cu

ajutorul mirosului. De obicei pe acelaşi peşte, după ce a fost atacat de un chişcar, se fixează

şi alţii. Când nu sunt fixaţi pe pradă, chişcarii stau de obicei liniştiţi pe fundul râului, pe sub

pietre sau fixaţi cu ventuza bucală pe pietre. Când are loc reproducerea (mai-iunie) adulţii

urcă în susul pâraielor.

Protecţie: Specia este protejată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 57 din 2007 anexa III. Conform

listei IUCN este încadrată în categoria cu risc scăzut (Least Concern-LC), cu specificarea

că în estul Europei populaţia este în declin din cauza dezvoltării economiei în această

regiune. Specia este prezentă în Cartea Roşie a Vertebratelor din România, fiind amintită

ca o specie periclitată.

Hucho hucho - lostriţă

Descriere şi identificare: Corpul este alungit şi

gros, aproape circular în secţiune. Capul mare,

botul conic şi ascuţit. Gura terminală foarte mare.

Prevomerul este mai masiv şi mai scurt decât la

celelalte salmonide, cu placa triunghiulară sau

trapezoidală purtând în partea superioară 4-8 dinţi

încovoiaţi şi puternici, dispuşi pe un singur rând

transversal; la exemplarele bătrâne majoritatea

acestor dinţi cade. Pe fiecare latură a limbii se află

câte 6-8 dinţi, 18-20 de dinţi ascuţiţi şi încovoiaţi

pe falca inferioară, 13-15 pe cea superioară. Spaţiul

interorbital convex. Pedunculul caudal scund. Ventralele se inserează sub partea terminală a

93

dorsalei, anala mult în urma dorsalei şi a ventralelor, iar adipoasa deasupra părţii posterioare

a analei. Linia laterală aproape rectilinie.

Colorit: Partea dorsală vânătă, brună sau cenuşie, flancurile argintii, partea ventrală albă-

argintie sau albă cenuşie. Uneori, mai ales la exemplarele bătrâne, flancurile bat în roşcat. Pe

cap, piesele operculare şi partea anterioară a spatelui, mici pete rotunde negre, relativ

distanţate. Spre partea posterioară şi pe flancuri aceste pete devin semilunare. Dorsala şi

caudala cu puţine pete negre; celelalte înotătoare sunt cenuşii sau roşcate, lipsite de pete.

Creşte până la 1,2 – 1,5 m şi 12-16 kg.

Ecologie: Trăieşte în râuri mari de munte (zona lipanului şi a moioagei), în apă adâncă şi la

curent puternic, fie printre bolovanii de la fund, fie sub malurile râpoase. Ziua stă ascunsă,

noaptea iese la vânat. Reproducerea are loc primăvara, la sfârşitul lui martie sau în aprilie,

îndată după scurgerea sloiurilor şi a apelor provenite din topirea zăpezii; temperatura este de

5-10 grade C. Locurile de reproducere sunt situate în zona lipanului, pe râurile mari sau la

gura afluenţilor acestora, pe fund de pietriş. Maturitatea sexuală este atinsă la 4-5 ani. Hrana

constă aproape din peşti. Deja puii de câteva luni încep să consume puiet de peşte.

Protecţie: Specia este protejată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 57 din 2007 anexa III, Legea

nr. 13 din 1993 anexa III (prin care România este parte a Convenţiei de la Berna). Conform

listei IUCN lostriţa este o specie periclitată (Endangered), cu specificarea că amenajările

hidroenergetice sunt unele dintre cele mai periculoase investiţii, care afectează atât specia

cât şi acele specii care constituie hrana lostriţei. Pe lângă aceasta, poluarea este un alt factor

periclitant care afectează grav specia. Lostriţa este prezentă în Cartea Roşie a Vertebratelor

din România, fiind amintită ca o specie critic periclitată.

Barbus petenyi/meridionalis (Risso, 1827) – moioagă

Descriere şi identificare: Dimensiuni mijlocii; corp

alungit şi rotund; abdomen rotunjit; cap mare; ochi

mici; bot lung şi proeminent; preorbitare alungite;

gura inferioară semilunară; buze cărnoase, în special

cea inferioară care este divizată; două perechi de

mustăţi, una mai scurtă la vârful botului alta mai

lungă la colţurile gurii; peduncul caudal comprimat

lateral; caudala adânc scobită; solzi cu striuri

divergente pe partea vizibilă; linie laterală completă

slab arcuită şi dispusă pe mijlocul pedunculului

caudal; dinţi faringieni pe 3 rânduri, ascuţiţi, îndoiţi la vârf, cu o excavaţie la baza coroanei;

intestine scurte; peritoneu incolor sau castaniu. Ultima radie simplă a dorsalei este subţire şi

flexibilă; inserţia ventralelor situată în urma capătului anterior al inserţiei dorsalei; anala

lungă, culcată atinge sau aproape atinge (uneori depăşeşte) baza caudalei; pe spate are pete

întunecate. La maturitate creşte la lungimea de 15 - 20 cm.

Habitat: Trăieşte exclusiv în râurile şi pâraiele din regiunea de munte şi partea superioară a

regiunii colinare; în majoritatea râurilor care izvorăsc din zone de podiş sau deal lipseşte

chiar din cursul lor superior care este rapid. Trăieşte atât în râuri pietroase, rapide şi reci, cât

şi unele pâraie mai nămoloase, care vara se încălzesc puternic, însă numai la munte. Arată

preferinţă mai ales pentru porţiunile cu curent puternic şi fund pietros.

Ecologie: Trăieşte doar în apă dulce. Reproducerea are loc primăvara, prelungindu-se uneori

până spre sfârşitul verii. Bentopelagic. Se hrăneşte în primul rând cu nevertebrate acvatice

bentonice (efemeroptere, trichoptere, gamaride, oligochete, etc.) mai rar cu vegetale sau cu

detritus.

Protecţie: Specia este protejată prin Legea nr. 13 din 1993 anexa III (prin care România este

parte a Convenţiei de la Berna), Ordonanţa de Urgenţă nr. 57 din 2007 anexa III şi anexa

VA. Conform listei IUCN este încadrată în categoria cu risc scăzut (Least Concern-LC).

Specia nu este prezentă în Cartea Roşie a Vertebratelor din România.

Gobio uranoscopus (Agassiz, 1828) - porcuşor de vad

94

Descriere şi identificare: Corpul alungit, gros,

cilindric, necomprimat lateral. Grosimea puţin

mai mică decât înălţimea. Profilul dorsal slab

convex, cel ventral orizontal. Botul ascuţit,

aproape totdeauna mai lung decât spaţiul

postorbital. Ochii privesc mai mult în sus.

Mustăţile sunt mult mai dezvoltate decât la

celelalte specii ale genului. Ventralele se

inserează exact sub inserţia dorsalei sau puţin

mai în urmă. Vârful pectoralelor uneori

depăşeşte inserţia ventralelor, alteori nici nu o

atinge. Caudala adânc scobită, lobii ei rotunjiţi,

egali, sau cel inferior cu foarte puţin mai lung. Marginea dorsalei uşor scobită. Anusul mai

aproape de anală decât de ventrale. Pieptul şi istmul complet acoperite cu solzi.

Colorit: Faţa dorsală e cenuşie-verzuie sau brună bătând în roşcat; solzii spatelui cu margine

neagră. În urma dorsalei 2-3 pete negricioase mari, foarte evidente, care dau un aspect

brăzdat. Pe laturile corpului 7-10 pete mari rotunde, rar alungite. Faţa ventrală albă-gălbuie.

La baza înotătoarei caudale două pete albe foarte evidente. Pe solzii liniei laterale două

puncte mici negre, slab pronunţate. Pe radiile înotătoarelor dorsală şi caudală (rar şi a altor

înotătoare) se află două rânduri de pete negre, mai slabe ca la Gobio gobio.

Dimensiuni: Până la 10,5 cm fără caudală, 12,3 cm lungime totală.

Variabilitate: Coloritul variază mult şi în cadrul aceleiaşi populaţii.

Ecologie şi comportament: Trăieşte în râuri de munte şi deal, localizându-se la vaduri şi în

repezişuri, unde apa are o viteză de 70-115 cm/s, iar fundul e bolovănos. Uneori ajunge şi la

şes, dar numai în repezişuri. Puietul stă in apă mai înceată, uneori pe fund nisipos. Deşi în

anumite repezişuri se întâlnesc mulţi indivizi, nu formează niciodată adevărate cârduri.

Hrana constă din biodermă şi mici nevertebrate reofile. Reproducerea are loc în mai-iunie;

icrele sunt depuse pe pietre. Dimorfismul sexual se manifestă numai prin grosimea mai mare

a corpului femelei şi prin lungimea mai mare a înotătoarelor perechi la masculi.

Protecţie: Specia este protejata prin Legea 13 din 1993 (prin care România este parte a

Convenţiei de la Berna), Ordonanţa de Urgenţă nr. 57 din 2007 anexa 3. Conform listei

IUCN este încadrată în categoria cu risc scăzut (Least Concern-LC), cu specificarea că

specia este sensibilă la diferitele poluări şi la construcţiile de baraje. Specia este prezentă în

Cartea Roşie a Vertebratelor din România, fiind inclusă în categoria vulnerabilă.

Sabanejewia aurata (radnensis)

Descriere şi identificare: Corpul de înălţime variabilă,

moderat comprimat lateral. Spinul suborbitar puternic,

cele două ramuri divergente, ramura mare puternic

curbată. Ochii apropiaţi; spaţiul interorbital plan, egal,

puţin mai mare sau mai mic decât ochiul. Nara

anterioară prelungită sub forma unui tub. Pedunculul

caudal cu o creastă adipoasă, mai dezvoltată în

perioada de reproducere; limita anterioară a acestei

creste coincide cu vârful dorsalei (când această

înnotătoare este culcată). Fără creastă adipoasă

ventrală. Inserţia ventralelor situată la o scurtă distanţă

în urma marginii anterioare a bazei dorsale. Caudala uşor trunchiată. Pectoralele şi

ventralele rotunjite, marginea dorsalei şi a analei dreaptă.

Colorit: Este mult mai intens colorat decât la celelalte subspecii. Petele dorsale sunt în număr

de 11-18; ele sunt mari şi apropiate; în spaţiul dintre ele există numeroase puncte

pigmentate, astfel încât acest spaţiu e întunecat. Petele laterale în număr de 11-17, mari,

pătrate sau alungite în sens transversal, multe dintre ele cu tendinţă de bifurcare. Pigmentaţia

95

intermediară bogată, constând din numeroase pete mărişoare sau mici, puternic

anastomozate, reducând spaţiul alb dintre ele la mici dungi şerpuitoare. Toate petele se

caracterizează printr-o intensitate mare a pigmentului, ele apărând aproape negre.

Ecologie: Trăieşte între bolovanii mari ai râurilor de munte. Reproducerea are loc primăvara,

deseori până la mijlocul verii. Hrana constă din diatomee şi din mici nevertebrate.

Protecţie: Specia este protejata prin Legea 13 din 1993 (prin care România este parte a

Convenţiei de la Berna), Ordonanţa de Urgenţă nr. 57 din 2007 anexa 3. Conform listei

IUCN este încadrată în categoria cu risc scăzut (Least Concern-LC). Specia nu este prezentă

în Cartea Roşie a Vertebratelor din România.

Cottus gobio (Linnaeus, 1758) – zglăvoc

Descriere şi identificare: Corpul alungit şi

gros, înălţimea maximă reprezintă 15,1 -

22,6% din lungimea corpului, iar grosimea

este puţin mai mică sau egală cu înălţimea.

Profilul uşor convex între vârful botului şi

ochi, apoi aproape orizontal, capul fiind

doar cu puţin mai scund decât corpul. Capul

mare, turtit dorsoventral şi mai gros decât

corpul. Grosimea capului la unele

exemplare egalează aproape lungimea

capului, la altele e simţitor mai mică.

Obişnuit exemplarele juvenile au un cap

mai îngust. Ochii situaţi în jumătatea

anterioară a capului, bulbucaţi, privesc în

sus. Jumătatea superioară a ochiului adesea acoperită de o pleoapă pigmentată, uşor de

confundat cu pielea. Două perechi de nări mici, simple, îndepărtate. Spaţiul interorbitar

uşor scobit. Botul rotunjit, lungimea sa reprezintă 7,3 - 10% din cea a corpului. Gura

terminală, mare, colţurile ei ajung, la exemplarele adulte, până sub mijlocul ochiului sau

aproape de acesta; la cele juvenile abia sub partea anterioară a ochiului. Dinţi mărunţi, sub

formă de perie, dispuşi pe mai multe rânduri pe premaxilar, prevomer şi dentar. Dinţi mărunţi

şi pe arcurile branhiale (afară de primul) şi pe oasele faringiene. Preopercularul cu un ţep

puternic, îndreptat în sus şi uşor încovoiat; celelalte piese ale aparatului opercular şi ale

capului netede. Deschiderile branhiale largi, membrana branhială se ataşează de istm.

Colorit: Partea dorsală a corpului este brună-cafenie, cu pete marmorate, bătând uneori în

roşcat; mai rar este cenuşie-închis. Faţa ventrală este galbenă-deschis sau albă, în jumătatea

posterioară a corpului, 3 - 4 dungi transversale întunecate, uneori aproape negre; aceste

dungi sunt foarte evidente la exemplarele deschise la culoare; la cele întunecate aceste

dungi abia se pot distinge. Dorsalele, caudala şi pectoralele cu pete cafenii dispuse în dungi

longitudinale; anala şi ventralele nepătate, foarte rar anala cu dungi slab evidente, formate

din pete cafenii.

Dimensiuni. Obişnuit 80 - 100, rar 120 - 130 mm lungime totală.

Ecologie şi comportament: Trăieşte exclusiv in apele dulci, reci de munte, în general în râuri

şi pâraie. Se reproduce primăvara, în martie - aprilie.

Protecţie: Specia este protejată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 57 din 2007 anexa 3. Conform

listei IUCN este încadrată în categoria cu risc scăzut (Least Concern-LC). Nu figurează în

Cartea Roşie a Vertebratelor din România.

Alte specii de peşti prezente în zona potenţial afectată de proiect:

96

Salmo trutta fario (Linnaeus, 1758) – păstrăv indigen

Descriere şi identificare: Gura largă terminală

sau subterminală, deschiderea ei ajunge aproxi-

mativ sub mijlocul ochiului, iar marginea

posterioară a maxilarului sub marginea

posterioară a ochiului sau puţin în urma

acesteia, rareori puţin înaintea acestei margini

sau la o distanţă mai mare în urma ei.

Mandibula se inserează mult în urma ochiului,

sub partea anterioară a opercularului. Marginea

dorsalei dreaptă, cea a analei uşor convexă,

pectoralele şi ventralele scurte şi rotunjite, la

baza ventralelor un solz axilar puternic.

Caudala slab excavată (ceva mai excavată la tineri decât la adulţi). Ventralele se inserează în

urma mijlocului dorsalei, iar adipoasa deasupra părţii posterioare a analei. Solzii mărunţi,

îndeosebi pe partea ventrală. Capul şi piesele operculare lipsite de solzi. Linia laterală

continuă, rectilinie, dispusă pe mijlocul corpului şi al pedunculului caudal. De obicei atinge

20-30 cm lungime şi 200-600 g; ajunge şi de 40 cm şi peste 800 g, rar peste 1 kg, excepţional

mai multe kg.

Colorit: Variază mult în funcţie de apă, vârstă, maturitatea sexuală, temperatură etc.; în apele

umbrite şi bogate în vegetaţie, păstrăvii sunt mai întunecaţi. Fondul general al corpului

variază între verde-măsliniu şi gălbui, mai închis pe spate şi mai deschis ventral. Flancurile

corpului au în partea dorsală pete negre dispuse în şiruri longitudinale neregulate; câteva pete

negre şi pe cap. Pe mijlocul flancurilor, în apropierea liniei laterale, pete roşii înconjurate de

o margine albă îngustă. Dorsala şi caudala cenuşii, dorsala cu pete negre, mai mici decât cele

de pe corp. Caudala nepătată. Pectoralele, ventralele şi anala cenuşii-gălbui. Variabilitatea

este foarte pronunţată.

Ecologie: Specie criofilă şi oxifilă, trăieşte exclusiv în ape de munte, îndeosebi în cursul

superior al râurilor şi pâraielor. Perioada de reproducere durează din octombrie până la

sfârşitul lunii decembrie, rar până în ianuarie, la o temperatură sub 6-8ºC. În vederea

reproducerii, păstrăvii migrează în susul pâraielor, spre izvoare, iar exemplarele din lacuri

urcă pe afluenţi. Locurile de pontă sunt zonele puţin adânci ale pâraielor, cu fund de prundiş

mărunt. Femela „sapă" cu ajutorul înotătoarelor gropiţe în care depune icrele, pe care apoi le

acoperă cu prundiş, ferindu-le în acest mod de duşmani.

Protecţie: Conform listei IUCN este încadrată în categoria cu risc scăzut (Least Concern-LC).

Specia nu este prezentă în Cartea Roşie a Vertebratelor din România.

Phoxinus phoxinus (Linnaeus, 1758) – boiştean

Descriere şi identificare: Corpul alungit, gros,

aproape cilindric. Pedunculul caudal lung,

comprimat lateral. Linia laterală este

incompletă, cu mai multe întreruperi. În

majoritatea apelor depăşeşte cu puţin 9 cm lun-

gime totală, uneori ajunge la 14,5 cm.

Colorit: Spatele şi cea mai mare parte a

flancurilor sunt cenuşii-întunecate sau verzui,

uneori aproape negre; laturile au un luciu auriu.

Partea ventrală este albă sau gălbuie. Pe laturi

se află un număr mare de pete întunecate,

uneori negre intens, care în multe cazuri se

contopesc complet într-o singură dungă neagră longitudinală. În perioada de reproducere,

masculii se înnegresc foarte mult; partea ventrală devine portocalie sau roşiatică, iar spatele

verde-irizant ca smaraldul. Înotătoarele sunt incolore; baza înotătoarelor pare a bate în

97

portocaliu. În epoca de reproducere apare şi o erupţie de tuberculi nupţiali pe cap, la ambele

sexe, dar care la masculi sunt mai pronunţate. Variabilitatea este în general redusă.

Ecologie: Trăieşte în râuri şi pâraie de munte şi de deal, din zona păstrăvului până în cea a

scobarului, precum şi în lacurile de baraj şi micile iezere montane din aceste zone; în lacurile

glaciale alpine nu ajunge însă. Se întâlneşte şi pe cursul principal al râurilor, în apă rapidă

(cantonându-se aici mai ales sub rădăcini), dar preferă braţele laterale, cu apă încet

curgătoare şi năpădite de vegetaţie, precum şi pâraiele mai încete, al căror substrat e un

amestec de pietre, nisip şi mâl. Aproape totdeauna se grupează pe cârduri mari; indivizii de

talii diferite se grupează adesea în cârduri diferite. Reproducerea are loc din aprilie până în

iunie, uneori chiar în iulie. Dimorfismul sexual este foarte marcat în perioada de

reproducere. Icrele sunt depuse pe pietre, o femelă depune până la 1000 de boabe.

Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de doi ani (în cazuri rare la vârsta de numai un an).

Longevitatea este de aproximativ cinci ani. Hrana constă din larve de insecte şi crustacee

acvatice, insecte aeriene, mai rar din vegetaţie sau detritus.

Protecţie: Conform listei IUCN este încadrată în categoria cu risc scăzut (Least

Concern-LC). Specia nu este prezentă în Cartea Roşie a Vertebratelor din România.

98

ANEXA NR. 10 – Descrierea speciilor de păsări pentru care a fost

desemnat ROSPA0033 „Depresiunea şi Munţii Giurgeului”

Barză albă - Ciconia ciconia (Linnaaeus, 1758) - White Stork

Descriere şi identificare

Lungimea este de 100-115 cm, din care corpul aproximativ jumătate, anvergura e de

155-165 cm. Este o pasăre de apă mare, cu gâtul şi picioarele lungi. Sexele sunt asemănătoare

şi nu există variaţii sezoniere.

Păsările adulte au corpul, gâtul, capul şi coada albă, numai remigele şi tectricele

superioare sunt negri. Penele gâtului inferior şi pieptului sunt alungite. Ciocul şi picioarele

sunt roşii.

Juvenili se aseamănă adulţilor, doar ciocul şi picioarele nu sunt roşu intens, sunt de

culoare maro, care spre maturitate treptat se va transforma în roşu.

Habitat

Trăieşte în regiuni cu climat temperat sau mediteranean. Supravieţuirea pe termen

lung a speciei depinde de menţinerea în stare cât mai naturală a locurilor de hrănit preferate de

berze – fâneţe, păşune, pajişti umede, terenuri inundabile în apropierea locurilor de cuibărit.

Poate fi prezent şi în regiunile de stepă, sau în timpul iernării pe savană. Acceptă şi habitatele

umede secundare, cum sunt terenurile agricole irigate, lanuri de orez, etc. În Maroc cuibăreşte

la altitudini de 2500 m, însă în Europa este rar peste 500 m.. La noi cuibăreşte aproape în

exclusivitate în zone antropizate - pe şură, case, coşuri, claie, pomi, ruine sau pe stânci. În

ultimele 4 decenii au început să-şi construiască cuibul pe stâlpi de joasă tensiune.

Distribuţie

Barza albă este larg răspândită în întreaga Europă cu excepţia Insulelor Britanice şi

ţărilor nordice. Populaţii mai mari sunt în centrul şi estul continentului, în Polonia, Belorusia,

Ucraina, Lituania şi în Spania. La noi este răspândită în toată ţara, dar populaţii mai însemnate

are în partea de vest a ţării (jud. Satu-mare, Timiş, etc.) respectiv în sud-estul Transilvaniei

(jud. Sibiu, Braşov, Harghita).

Populaţie

Populaţia europeană este de 180 000 – 220 000 de perechi, şi este în creştere

moderată. Conform ultimului recensământ sunt cca. 5500 perechi în ţară. În România, datorită

mai ales desecării excesive a zonelor umede în multe părţi ale ţării populaţia a suferit o

diminuarea accentuată.

Ecologie şi comportament

Mănâncă în exclusivitate animale, pe care le prinde pa pajişti umede umblându-se prin

iarbă. Prada mai mică este înghiţită în întregime, animalele mai mari sunt făcute bucăţi cu

ciocul înainte de a fi mâncaţi. Este o pasăre diurnă, se hrăneşte singur, în perechi, în familie

sau în cete mari, mai ales unde prada este concentrată.

Dieta este foarte variată, compoziţia depinde de umiditatea zonei. În regiuni (sau

anuri) mai aride mănâncă în principal insecte şi rozători, în condiţii umede animale acvatice.

Mănâncă insecte şi larvele acestora (mai ales gândaci şi lăcuste), amfibieni (broaşte adulte),

şerpi, şopârle, micromamifere (chiţcani, şoareci, şobolani, hamsteri), râme. Uneori mănâncă şi

ouăle păsărilor clocitoare pe sol, moluşte şi crustacee, peşti şi scorpioni

Este o specie gregară, mai ales în afara perioadei de cuibărit, când se adună în cete

uneori alcătuite din sute de indivizi. Este monogamă, perechile de multe ori se formează doar

pe durata reproducerii. Unele perechi se reproduc ani la şir la acelaşi cuib. În restul anului

aceste perechi nu stau împreună, se întâlnesc în timpul pasajului de primăvară sau ajung

separat la cuib în acelaşi timp. De multe ori masculul ajunge mai devreme (în aprilie), şi

începe singur renovarea şi dezvoltarea cuibului. În general subadulţii sosiţi mai târziu încearcă

să ocupe cuiburi deja ocupate, în asemenea cazuri perechea îşi apără agresiv teritoriul, de

multe ori rezultând răniri grave.

99

Au un ritual caracteristic de întâmpinare, îşi ridică şi îşi „aruncă” capul în spate, apoi o

readuc în poziţie normală, şi o mişcă sus-jos. Aceste mişcări sunt repetate de mai multe ori şi

sunt acompaniate de sunetul caracteristic berzelor făcut cu ciocul, „tocitul”. Depun 3-5 ouă,

incubarea durează 33-34 de zile. Ambele părinţi au grijă de pui până părăsirea cuibului (în a

doua jumătate a lunii iunie), după acesta juvenilii formează cete mai mari şi se mişcă, se

hrănesc în cadrul acestor grupuri. Prima împerechere de obicei este la vârsta de 4 ani,

majoritatea păsărilor înaintea maturităţii nici nu se întorc din Africa.

Măsuri de conservare necesare şi aplicate

Este necesară conservarea pajiştilor, păşunilor umede, care se poate realiza prin

conservarea practicilor agriculturale tradiţionale, durabile. În România specia cuibăreşte în

principal pe stâlpi de electricitate sau telefonice, adeseori cauzând scurtcircuite, lăsând fără

electricitate mai multe gospodării. În alte cazuri din cauza instabilităţii cuibul cade de pe stâlp.

Pentru prevenirea acestor evenimente aproape în toate judeţele din ţară s-au montat pe stâlpi

suporturi pentru cuib, astfel cuibul se poate construi mult mai stabil, şi nu ating firele de păr.

O altă problemă, încă netratată este electrocutarea prin atingerea firelor de

electricitate. Mortalitatea cauzată de electricitate în cadrul berzelor este foarte ridicat. Această

problemă s-ar putea rezolva prin izolarea cablurilor electrice în apropierea stâlpilor şi

scoaterea din funcţiune a modelelor „ucigaşe” de stâlpi de medie tensiune. Din păcate

implementarea acestor metode întârzie din cauza costurilor ridicate.

Viespar - Pernis apivorus (Linnaeus, 1758) - Honey Buzzard


Viesparul este o specie răpitoare de talia şorecarului comun, dar are aripi mai lungi,

mai late şi coada mai lungă. Există variaţii mari în ceea ce priveşte coloritul la această specie,

pot fi observate exemplare aproape albe până la cafeniu închis. În zbor, viesparul îşi ţine aripa

în jos şi nu în sus ca şorecarul comun, acesta fiind una dintre cele mai importante chei de

determinare.

Masculul adult are remigele primare negre doar la vârf şi mai puţine dungi pe remige

decât femelele. In zbor se vede o bandă terminală din sus în aripă şi coadă. Capul este de

culoare gri în precădere, dar unele exemplare pot avea colorit gri şi în spate şi coadă. Femelele

adulte au colorit mai maroniu decât masculii şi au mai multe striaţii în remige decât acestea.

Anvergura aripii: 113-135 cm; lungimea corpului: 52-59 cm. Greutatea corpului: 600-1000 g.

Habitat Cuibăreşte în păduri de foioase şi conifere în care găseşte copaci în vârstă. Cuibul îşi

construieşte exclusiv pe copaci. Hrana îşi procură din pădure sau lizieră. Preferă păduri cu

coronament deschis.

Distribuţie

Este o specie cu largă răspândire în Eurasia, distribuţia populaţiei cuibăritoare fiind

restricţionat în Palearcticul de Vest. Nu cuibăreşte în zonă de tundră. Limita vestică a de

distribuţie este în Portugalia, spre est poate fi găsit până în Asia Centrală. Cuibăreşte aproape

în toate ţările din Europa şi are o distribuţie neuniformă. Reducerea suprafeţei pădurilor

cauzează restrângerea arealului de răspândire.

În România viesparul are o distribuţie generală şi uniformă. Lipseşte din zonele întinse

fără păduri şi la altitudini peste limita pădurii (1700 m). Este mai rar în zonele de şes, fiindcă

aici găseşte mai puţine locuri favorabile pentru cuibărire.

Populaţie

Populaţie mondială: 180.000 – 260.000 perechi

Populaţia Europeană: 110.000 – 160.000 perechi

Populaţia din România: 2.000-2.600 perechi

Populaţia viesparului în Europa este considerat stabil şi relativ abundent. Puţine studii pe

termen lung există care vizează trendul populaţiei. În Finlanda şi Germania s-a dovedit ca fiind

în descreştere numerică. În România reducerea suprafeţelor împădurite influenţează în mod

negativ atât arealul de distribuţie cât şi efectivele populaţiei cuibăritoare.


100

Este o pasăre care cuibăreşte solitar, fiind teritorial. Cuibul este construit pe copac, de

obicei în nivelul coronamentului. Deşi fidelitatea păsărilor faţă de zona de cuibărire este foarte

mare, cuibul este schimbat foarte des, aproape anual. Cuibul viesparului este o construcţie

unică căci este construit în totalitate din crengi verzi. Uneori ocupă cuibul părăsit al altor

specii ca şorecarul comun sau uliu porumbar. Incăptuşeşte cuibul cu frunze verzi care este

înprospăţit de-a lungul cuibăritului.

Zborul nupţial foarte caracteristic al masculului este vizibil în lunile aprilie şi mai. În

afară de acest fenomen, viesparul are o viaţă destul de ascunsă în timpul reproducerii. Femela

depune de obicei 2 ouă în prima jumătate a lunii mai. Ponta cu un singur ou sau trei este foarte

rar. Coloritul ouălor este alb crem cu pete mari maronii. Ambii părinţi particip la incubaţie,

care durează 33-45 zile. Puii sunt hrăniţi la început cu larvă de viespe, mai târziu părinţii le

aduc şi altă hrană ca pasari mici, insecte de talie mare etc. Puii rămân în cuib timp de 40 de

zile şi devin independenţi la vârsta de 55 zile. Rămân în jurul cuibului încă 30-40 de zile după

care încep migraţia. Până în momentul de faţă nu au fost efectuate studii referitoare la succesul

de reproducere în România.

Migraţia de toamnă începe în cel de al doilea jumătate a lunii august. Primii care

migrează sunt adulţii după care urmează juvenili. Ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 3

ani. Păsările imature rămân la cartierele de iernare în primul an, şi revin în Europa în cel de-al

treilea an calendaristic.

Hrana viesparului constă în mare majoritate din insecte de talie mare, larve de viespe

dar consumă şi păsări de talie mică, amfibieni şi reptile. Metoda de vânătoare este cel de

pândă. Pasărea găseşte cuibul de viespe urmărind mişcarea acestora din pândă, apoi larvele

sunt scoasă din sol cu ghearele.

În timpul migraţiei viesparii se adună în grupări mari şi folosesc rute bine determinate

pentru migraţie. Păsările din Europa ocolesc suprafeţele mari de apă astfel folosesc coridoarele

de migraţie ca strâmtorile Gibraltar, Italia-Malta şi Bosfor. Populaţia din România migrează

spre Bosfor şi probabil prin Italia. Iernează sud de deşertul Sahara. La noi primele exemplare

pot fi văzute la sfârşitul lunii martie, dar majoritatea păsărilor sosesc în aprilie.

Măsuri de conservare necesare şi aplicate Factorul periclitant cel mai important cu privire la această specie este degradarea

habitatelor prin tăierea pădurilor bătrâne şi deranjarea permanentă a locurilor de cuibărit. În

afara de această problemă a fost identificat pe plan global ca problemă conservaţională:

împuşcarea exemplarelor pe căile de migraţie (în special pe insulele din marea mediterană).

Cristel de câmp - Crex crex (Linnaeus, 1758) - Corncrake


Are lungimea de 27-30 cm, anvergura e de 46-53 cm. Dimensiunile sunt asemănătoare

cu cele ale unei potârnichi mici şi slabe. Penajul e maroniu cu un ruginiu pronunţat pe aripi,

vizibil în special în zbor. Sexele sunt asemănătoare.

Partea dorsală a păsărilor adulte este maro-gri, centrele penelor sunt maro şi negru,

care formează linii longitudinale pe spate şi scapulare. Faţa e gri-albăstruie, tectricele

auriculare, partea posterioară a gâtului şi creştetul sunt maro pestriţ cu negru. Aripa inferioară

este roz-maroniu.

Juvenilii sunt un pic mai pali şi mai deschişi la culoare, cu o nuanţă gălbuie mai

pronunţată.

Cristelul de câmp are un sunet caracteristic, un strigăt puternic bisilabic „crre-crre”

care poate fi auzit noaptea în lunile mai şi iunie de la mari distanţe.

Habitat Este o specie cu distribuţie largă, de la regiuni temperate continentale şi oceanice până

la cele boreale, de stepă, marginal mediteraneene. În principal cuibăreşte pe şes dar în habitat

prielnic este prezent şi în altitudini până la 1400 m. Evită apele stătătoare, mocirlele, marginile

lacurilor sau râurilor, la fel nu preferă suprafeţele deschise, pietroase, nisipoase etc. Preferă

locurile umede, răcoroase cu vegetaţie ierboasă densă dar mai mică decât înălţimea sa. De

101

multe ori cuibăreşte şi pe terenuri agricole, în lanuri de cereale. În România cuibăreşte

preponderent pe fâneţe şi păşuni însă în unele zone este prezent şi în terenuri cultivate.

Distribuţie

Este o specie larg răspândită în Europa, populaţii însemnate sunt în Belorusia,

Bulgaria, Cehia, Letonia, Polonia, România, Ucraina. În România este prezent atât în zonele

de câmpie cât şi în zonă de deal şi mai ales depresiuni intra şi extramontane. Populaţiile cele

mai însemnate se găsesc în zone, unde încă predomină agricultura tradiţională extensivă pe

terenuri ierboase umede.

Populaţie

Populaţia europeană a suferit un declin puternic între anii 1970-1990, cauzat probabil

de accentuarea agriculturii şi folosirea tehnicilor de cultivare intensivă şi diminuarea

habitatelor ierboase umede. În prezent pe continent cuibăresc 1,3-2 milioane de perechi (50-

74% din populaţia mondială). Specie în unele ţări este în declin, în alte ţări se extinde, în

ansamblu, pe plan european efectivul speciei fluctuează. Populaţia din România este apreciată

între 44,000 – 60,000 de perechi, fiind foarte probabil existenţa unei supraevaluări

semnificative în cazul acestei specii.


Cristelul de câmp este omnivor, mănâncă nevertebrate mici, insecte (gândaci, muşte,

lăcuste, greieri, libelule, furnici etc.), moluşte, păianjeni, râme, mici broscuţe, frunzele

plantelor, muguri, seminţe. Rareori poate mânca şi micromamifere şi păsări.

Cu excepţia sezonului de reproducere şi uneori migraţia, este o pasăre solitară. În

timpul pasajului poate fi în perechi, sau chiar în grupuri mai mici formate din 20-40 de

exemplare. Uneori se asociază cetelor de prepeliţe. La cristelul de câmp întâlnim monogamie

sezonială, uneori există şi relaţii poligine.

Este o specie cu comportament teritorial ridicat, îşi apără agresiv teritoriul, al cărui

poziţie este semnalat prin strigătul caracteristic, uneori şi în timpul zilei. În timpul strigătului,

cristelul adoptă o poziţie a corpului verticală, cu gâtul întins, capul ridicat. Dacă un alt mascul

pătrunde în teritoriul său se apropie de el, scoţând acest sunet permanent. Dacă masculul rival

nu se sperie şi pleacă, începe o goană în zbor. Dacă nici această metodă nu dă rezultate, începe

lupta propriu-zisă dintre cei doi masculi.

Cuibăreşte solitar, uneori în densităţi ridicate. În astfel de cazuri cuiburile pot fi la o

distanţă de doar 55-110 m unul de celălalt. Cuibul este construit pe sol, în vegetaţia densă.

Copulaţia nu este precedată de dans ritual, dar uneori masculul aduce cadou (hrană) femelei.

Cele 8-12 (6-14) ouă sunt depuse în mai, numai femela cloceşte timp de 16-19 zile. Juvenilii

devin independenţi la vârsta de aproximativ 34-38 zile.

Iernează în Africa.


Cristelul de câmp este o specie periclitată pe plan global, astfel conservarea populaţiei

sănătoase din România are o importanţă cheie. Principalul factor ameninţător la adresa speciei

este dispariţia habitatelor adecvate, a păşunilor şi fâneţelor întinse. Motivele sunt complexe, pe

de o parte schimbarea metodelor tradiţionale de agricultură în metodele agriculturii intensive,

care a dus la transformarea acestor câmpuri în terenuri agricole. Un alt motiv este oprirea

păşunatului sau cositului. Ca urmare apare vegetaţia lemnoasă spontană, care treptat duce la

împădurirea acestor habitate ierboase. Un al treilea motiv este schimbare metodelor

tradiţionale de cosit. Cu noile coase motorizate mari suprafeţe pot fi cosite în timp scurt, astfel

păsările aflate în aceste fâneţe nu au unde să se refugieze, căzând pradă acestor maşini.

Este necesară sprijinirea de către stat a activităţilor care conservă aceste habitate

ierboase în condiţie cât mai apropiată de cea naturală. Astfel de metode sunt(păşunatul adecvat

(nu cel excesiv), cositul în afara perioadei de cuibărit (după luna iulie) şi într-o formă care

oferă posibilitate de a se refugia păsărilor respective, formele tradiţionale şi durabile de

agricultură.

102

Acvilă ţipătoare mică - Aquila pomarina (Brehm 1831) - Lesser Spotted Eagle


Este o specie de acvilă de talie medie, cu aripi late şi coadă relativ scurtă. Dimorfismul

sexual este puţin accentuat femelele fiind puţin mai mari decât masculii. Adulţii au un penaj

general maroniu pe tot corpul, cu remige şi rectrice mai închise, negricioase. Capul şi

supraalarele aripilor sunt mai deschise (maroni-crem) decât restul corpului. Are picioare lungi,

acoperite cu pene până la baza degetelor ca la toate celelalte specii de acvile. Ciocul este

relativ mic de culoare neagră cu ceroma galbenă.

Păsările tinere au aripa mai îngustă, coloritului general al penajului fiind de asemenea

maroniu, însă de nuanţă mult mai întunecată decât cel al adulţilor. Pe aripi prezintă şiruri de

dungi şi stropi albe, date de către vârfurile albe ale penelor de acoperire (supraalare). Între

penajul de juvenil şi cel adult se pot distinge şi penaje de tranziţie, caracteristice exemplarelor

subadulte, cu pene de generaţii diferite.

Lungimea corpului este de 55 - 65 cm iar anvergura aripii de 143 - 168 cm. Greutatea

corporală este de cca. 1,2 - 1,8 kg.

Habitat

În România preferă pădurile foioase bătrâne din zonele de deal, şes şi cele de luncă.

Unele perechi urcă şi în zona de munte unde cuibăresc în păduri de fag şi de molid. În

Slovacia majoritatea populaţiei cuibăreşte pe conifere. Alege pentru cuibărit zone unde se

întind păşuni, câmpii umede şi zone agricole, suficient de mari pentru procurarea hranei.

Preferă păduri de dimensiuni medii, cuibărind de regulă aproape de lizieră sau în

vecinătatea unui poieni. În România cel mai mare efectiv şi densitate se găseşte în partea de

est şi sud-est al Transilvaniei.

Distribuţie

Este o specie monotipică cu un areal relativ restrâns. Cuibăreşte doar în partea estică

al Europei, Germania, Slovacia, România, Polonia, ţările Baltice şi unele regiuni din Rusia.

Izolat se poate întâlni în peninsula Balcanică, Ungaria şi Asia Mică.

Populaţie

Specie cu areal de distribuţie în diminuare. Nu se cunoaşte exact efectivul clocitor

mondial, o parte al acestuia cuibărind în Rusia. Nu dispunem de informaţii nici despre

populaţia de dincolo de M-ţii Urali. Este mai uşor de evaluat populaţia după efectivul

migrator.

Până nu demult era o specie puţin cunoscută la noi în ţară, cu un efectiv apreciat la

doar 100 - 200, mai apoi 500 - 1.000 perechi. După un studiu mai detaliat implementat de

Asociaţia Grupul Milvus, în prezent efectivul naţional este apreciat a fi între 2.800 - 3.000 de

perechi. Populaţia globală este apreciată la 13.000 – 16.600 de perechi, fiind poate puţin

subevaluat.


Este o specie migratoare de distanţă lungă. Marea majoritate a păsărilor sosesc la noi

în luna aprilie, unele exemplare apar însă în zonele de reproducere încă din martie.

După stabilirea cuplurilor, ambii părinţi încep repararea cuibului. Cuibul este instalat pe arbori

bătrâni, de regulă lângă trunchi, fiind construit din crengi uscate groase la bază şi mai subţiri

spre interior. Cuibul este căptuşit bogat cu ramuri cu frunze verzi. Cuibul este de regulă

utilizat mai mulţi ani la rând. Uneori poate ocupa cuiburile părăsite ale altor specii, precum

şorecar comun, uliu porumbar, barză neagră.

Ponta compusă din 2 ouă (rar 1, excepţional 3) este depusă la interval de 1 - 3 zile, de

regulă în primele zile ale lunii mai. Clocitul durează 40 - 42 (38 - 45) zile. Din cei doi pui

eclozaţi doar unul poate supravieţui din cauza fenomenului numit „cainismului”, când puiul

mai mare îl omoară pe cel mic. Puiul este la început acoperit cu un puf dens de culoare albă;

părăsind cuibul după 50 - 57 zile.

Consumă cu precădere rozătoare (şoarecele de câmp) şi broaşte, ocazional şopârle şi

puii păsărilor cuibăritoare pe sol (ciocârlii, fâse, presuri). Uneori poate fi semnificativ şi

procentul insectelor (greieri, cosaşi). Vânează atât din aer cât şi de pe locuri de pândă. În

căutarea insectelor umblă foarte mult pe sol, capturând pe acestea din iarbă.

103

Migrează spre cartierele de iernare în septembrie, exemplare întârziate putând fi

observate şi în octombrie. Migrează de regulă în stoluri mari de câteva sute de exemplare. Cele

mai cunoscute rute de migraţie de la noi sunt în Dobrogea, unde în toamna anilor 2002 - 2004

s-au numărat peste 4.300 de ex. Alte căi de migrare se cunosc însă şi din interiorul ţării cum ar

fi Valea Mureşului, Trotuşului şi Valea Oltului. Părăseşte continentul prin Bosfor, înaintându-

se spre cartierele de iernare din Africa, la sud de Sahara.


Factorul periclitant cel mai important cu privire la această specie este degradarea

habitatelor prin tăierea pădurilor bătrâne şi deranjarea permanentă a locurilor de cuibărit. În

afara de această problemă a fost identificat pe plan global ca problemă conservaţională:

împuşcarea exemplarelor pe căile de migraţie, respectiv mecanizarea agriculturii şi

schimbările de folosinţă a terenurilor agricole.

Acvila de munte - Aquila chrysaetos (Linnaeus, 1758) -Golden Eagle


Este o pasăre răpitoare de talie mare, anvergura aripii fiind de 190-220 cm, iar

lungimea corpului de 80-93 cm. Femela este considerabil mai mare decât masculul. Silueta îi

este caracteristică: aripile sunt lungi îngustând la bază şi coada este mai lungă decât la cealalte

specii de acvile. În timpul rotirii îşi ţine aripile în sus (formă de V), iar în timpul zborului

planat poate să ţină în diferite posturi depinzând de condiţiile atmosferice. Penajul diferă mult

între păsări tinere şi adulţi. Ca un caracter comun putem menţiona coroana aurie, care este în

contrast cu faţa şi partea inferioară a corpului închise la culoare. Acest caracter de obicei este

vizibil de la distanţă mare.

Juvenilii (de la părăsirea cuibului până la primăvara anului 2) sunt uşor de identificate.

Partea de sus are o culoare uniformă de cafeniu închis cu o mică pată albă pe aripi. Coada este

albă cu o bandă terminală neagră, vizibilă atât din sus cum şi din jos. Partea inferioară a

corpului respectiv subalarele (pene de acoperire ale aripii) sunt cafenii închişi, iar pe aripi se

vede o pată albă întinsă.

Imaturii (vara anului 2 – primăvara anului 4) sunt asemănători juvenililor, însă în aripi

se văd urme de năpârlire (mai multe generaţii de pene). În penajul al doilea (vara anului 2-

primăvara anului 3) supraalarele au o culoare deschisă datorită uzurii penelor.

În penajul de subadult (vara anului 4 – anul 6 sau 7) în continuare se vede albul din

aripi, dar suprafaţa petei este mai mică şi încep să apară remige de tip adult (primele schimbate

sunt primarele interioare). În penajele 4 şi 6 supraalarele au o culoare deschisă datorită uzurii

penelor. Şi în coadă încep să apară pene închise de tip adult, primele schimbate sunt penele din

mijloc. Astfel subadulţii arată caractere mixte de adulţi şi imaturi.

La adulţi (din anul 6 sau 7) dispar petele albe din aripi şi coadă. Remigele şi rectricele

sunt gri cu o bandă terminală neagră şi pot fi dungate. De la distanţă adulţii de obicei par

închişi la culoare, singurele zone mai deschise sunt coroana aurie respectiv banda mai deschisă

formată de supraalarele mijlocii, care însă este vizibilă numai în anumite etape ale năpârlirii.

Habitat

În ceea mai mare parte a arealului de răspândire cuibăreşte preponderent în munţi, însă

în unele locuri îl găsim şi în zona de deal şi câmpie. Preferă stâncăriile pentru cuibărit, însă îşi

poate construi cuibul şi pe copaci bătrâni. Cel mai important aspect a habitatului speciei este

prezenţa unor habitate deschise (pajişti, tufărişuri scunde), fiind incapabil să vâneze în păduri

închise. În România majoritatea perechilor cunoscute cuibăresc pe stâncării. Îl găsim la

diferite altitudini: de la nivelul Dunării (60 m) prin dealurile din estul Transilvaniei până la

aproximativ 1400 m. Până în momentul de faţă nu au fost găsite cuiburi în zona alpină, aici

apar numai exemplare în căutarea hranei.

În afara perioadei de cuibărit acvila de munte poate fi observat şi în afara habitatelor în

care cuibăreşte. Mai ales imaturii sunt cei care apar în zona de deal sau uneori chiar la câmpie.

104

Distribuţie

Este cea mai răspândită specie din genul Aquila din lume, cuibărind pe toate

continentele emisferei nordice. În Europa îl găsim mai ales în munţi, dar în unele ţări

cuibăreşte pe şesuri împădurite. Răspândirea speciei din România nu este clarificată. Efective

semnificative se găsesc în Carpaţii Occidentali şi în sud-vestul Carpaţilor Meridionali, dar se

cunosc perechi şi din restul Carpaţilor respectiv a dealurilor de la poalele munţilor. Deşi există

stâncării în Dobrogea, specia lipseşte ca cuibăritor şi apare numai foarte rar.

Populaţie

Populaţia mondială este estimată la 250 000 exemplare, din care în Europa cuibăresc

aproximativ: 8 500 – 1 1000 de perechi. Aceste efective sunt considerate stabile în momentul

de faţă, dar înainte de anii 1970 populaţia europeană a suferit o scădere importantă. Despre

situaţia speciei în România nu există date concrete, însă este probabil că efectivele sunt stabile,

numărul acvilelor de munte este estimată la 50-100 perechi.


Activitatea nupţială a acvilei de munte începe în ianuarie-februarie, când are loc şi

reparaţia cuibului. O pereche de obicei are mai multe cuiburi, din care 1-3 sunt folosite. Dacă

există mai multe cuiburi folosite, aceştia sunt schimbate în fiecare an sau în fiecare al doilea

an. În România numărul maxim de cuiburi identificate pe teritoriul unui perechi este 10.

Cuibul de obicei este construită pe stâncă, rareori pe copac şi este folosit timp de mai mulţi ani

(există cuiburi de peste 100 de ani) de mai mulţi perechi. Materialul de cuib este alcătuit din

crengi uscate, iar în perioada cuibăritului sunt aduse pe cuib şi crengi cu frunze verzi.

Femela depune de obicei 2, mai rar 1 sau 3, ouă în martie, care sunt clociţi timp de 43-

45 zile. Puii ies la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai. Dacă ies doi pui, există o

diferenţă de 3-4 zile între ei, iar de obicei puiul mai mic moare în primele săptămâni datorită

agresivităţii fratelui. Acest fenomen se numeşte cainism. Puii stau în cuib 9-10 săptămâni,

după care devin independenţi de părinţi după încă 13-15 săptămâni. De obicei masculul este

cel care vânează, iar hrănirea puilor este sarcina femelei. Păsările tinere pot alcătui pereche în

al treilea an de viaţă, însă devin fertili cel mai devreme în anul patru, de obicei însă în anul

cinci.

Pe tot arealul de răspândire principalele grupuri de pradă a acvilei de munte sunt

diferitele specii de iepuri şi galinacee. În unele zone însă acestea pot fi înlocuite de alte specii

de talie mijlocie, cum ar fi marmota, ungulatele (de obicei puii) sau chiar şerpii. Consumă şi

leşuri, mai ales iarna.

Adulţii de acvilă de munte, în afară de populaţiile cele mai nordice, sunt sedentare.

Juvenilii şi imaturii se mişcă mai mult. Dispersia imaturilor în Europa de Vest acoperă distanţe

mai scurte în toate direcţiile, tinerii populaţiilor nordice şi estice se mişcă mai mult, acoperind

distanţe mari cu o direcţionare sudică sau sud-vestică. De exemplu o acvilă tânără inelată în

Finlanda a fost recapturată la Cluj Napoca în 2003, la o distanţă mai mare de 3000 de km.


Cele mai importante factori periclitanţi identificate în România sunt deranjul

neintenţionat, cum ar fi turismul necontrolat, practicarea unor sporturi extreme (alpinism,

zborul cu parapanta), practicarea de motosporturi, sau deranjul localnicilor; deranjul

intenţionat (de exemplu de ciobani), braconajul şi jefuirea cuiburilor.

Alţi factori negativi posibili, deocamdată neidentificate, sunt otrăvirea păsărilor

răpitoare, electrocutarea pe stâlpi de medie tensiune, coliziunea de eoliene sau pierderea

habitatului din cauza construcţiilor sau a plantaţiilor forestiere.

Soluţia pentru protecţia speciei ar fi în primul rând educarea localnicilor, a turiştilor, a

practicanţilor sporturilor extreme şi a vânătorilor. Controlarea turismului de masă în rezervaţii

şi păzirea cuiburilor poate fi de asemenea benefică. În cazul construcţiei eolienelor şi a

clădirilor, respectiv a plantării pădurilor în zonele neîmpădurite din apropierea zonelor

stâncoase, cererea opiniei experţilor ar ajuta mult la salvarea speciei.

Acvila de munte este o specie protejată de lege şi considerată Monument al Naturii.

105

Minuniţă - Aegolius funereus (Linnaeus, 1758) - Tengmalm‟s owl


Are lungimea de 24-26 cm, anvergura este de 54-62 cm, este o bufniţă un pic mai

mare, decât cucuveaua. Este predominant maro închis des pătat cu alb. Capul este relativ mare

şi lat, discul facial alb este colţuros şi are un contur negru, ciocul şi irisul sunt galbene.

Sprâncenele sunt albe şi par ridicate, astfel faţa minuniţei este caracteristică şi inconfundabilă.

Sexele sunt similare.

Adulţii au partea dorsală maro închis dens pătată cu alb (remigele, tectricele etc. Au

vârfurile albe). Remigele şi codalele sunt maro cu pete albe, care formează 4-5 linii albe

întreruptă pe coadă şi aripa deschisă. Pieptul, abdomenul şi părţile laterale sunt alb murdare cu

pete dense şi şterse de culoare maro-ruginiu.

Juvenilii sunt mult mai închişi la culoare, capul, partea dorsală şi laterală, abdomenul

şi pieptul sunt nepătate, astfel cu excepţia remigelor şi codalelor (care sunt asemănătoare

adulţilor) pasărea este maro închis uniform. Discul facial este maro, doar mustaţa şi

sprâncenele sunt albe.

Sunetul este distinctiv, constă într-o serie rapidă de fluierături joase, de obicei 6-10

sunete, uşor ascendente ca tonalitate spre final: „pupupupupu”.

Habitat Bufniţă specializată pe păduri dense de conifere (preferabil molid) din taiga nordică şi

regiunile montane temperate pe alocuri cu poieniţe. De multe ori este prezent şi în păduri

mixte cu Pinus, Betula (carpen), Fagus (fag) şi Populus (plop). În munţii Europei centrale

trăieşte la altitudini între 1100-1800 m. Cuibăreşte aproape exclusiv în scorburile părăsite de

ciocănitoarea neagră, este strâns legată de prezenţa acestei specii. Habitatul preferat este

complex şi divers, are nevoie de porţiuni de păduri dense, dar şi de poieniţe şi luminişuri

înconjurate de puieţi, respectiv porţiuni cu vegetaţie mică şi densă (arbuşti, tufe, ferigă).

Juvenilii hoinăritori pot fi văzuţi şi în parcuri şi grădini.

Distribuţie

Cuibăreşte în toate ţările europene cu excepţia Insulelor Britanice, în număr mare în

Norvegia, Suedia, Finlanda, Rusia, Germania, România. Distribuţia minuniţei în România este

uniformă, însă pretutindeni este o specie rară. Este prezent în pădurile de conifere între 1100 şi

1800 m înălţime.

Populaţie

Populaţia europeană este apreciată între 110 000- 350 000 de perechi. În unele ţări

specia este în declin, în altele în creştere, în ansamblu populaţia continentală este aparent

stabilă. În ţara noastră cuibăresc 6 000-10 000 de perechi, numărul lor este stabil. Această

populaţie este foarte importantă în regiunea Europei Centrale, este importantă şi pe plan

continental.


Se hrăneşte în mare parte cu micromamifere (şoareci, chiţcani, etc.), păsări mici (sturz

cântător, piţigoi, mugurar, cinteză etc.) rareori lilieci. Vânează în principal în timpul nopţii, dar

în perioada de împerechere şi în zori sau în timpul zilei. Vânează din pândă, când a observat

prada o localizează exact prin mişcarea laterală, verticală şi rotirea capului, după care se

lansează în zbor şi o prinde. Păsările sunt prinse de obicei din zbor activ, nu din pândă. Este

cunoscut şi fenomenul canibalismului, uneori puii mai slabi sunt mâncaţi de către părinţi sau

fraţi.

Este o pasăre solitară, în mare parte monogamă, dar apare şi polighinia şi poliandria.

În afara sezonului de împerechere masculii sunt teritoriali iar femelele nomazi. Densitatea

cuibăritoare este foarte variabilă, distanţa dintre cuiburi variază între 250 m şi 3,5 km.

Se odihneşte în timpul zilei ascunsă în coroana densă a copacilor, aproape de trunchi,

rareori în scorburi. În sezonul de reproducere se odihneşte în apropierea cuibului.

Masculul prin strigătul nupţial atrage femelele, după un duet „cântat” de cele două

sexe masculul oferă mai multe scorburi, dintre care femele alege locul final al cuibului. Cele

3-7 (1-10) ouă sunt depuse în martie, incubaţia durează 28 zile. Doar femela hrăneşte puii,

masculul vânează şi acumulează un depozit de hrană. Îşi apără activ cuibul, atacă animalele

106

(veveriţă, jder, cerb etc.) care se apropie prea tare. Juvenilii devin independenţi la vârsta de 7-8

săptămâni.


Minuniţa este ameninţată în principal de către degradarea şi dispariţia habitatelor

adecvate. În România intensificarea alarmantă a exploatărilor forestiere din ultimii ani

reprezintă un pericol iminent asupra speciei. Pentru îmbunătăţirea stării de conservare a acestei

specii în ţară ca măsură generală este necesară reducerea şi controlarea intensităţii tăierii

pădurilor. Minuniţa ocupă scorburile artificiale, astfel cu amplasarea multor scorburi se pot

coloniza şi porţiuni de păduri mai tinere, lipsite de scorburi, ori se poate stabiliza sau mări

populaţiile din pădurile suboptime, cu puţine scorburi.

Ciocănitoare de munte - Picoides tidactylus (Linnaeus, 1758) - Three-toed Woodpecker


Are o lungime de 21-22 cm, anvergura este de 32-35 cm. Este cu aproximativ 10%

mai mic decât ciocănitoarea pestriţă mare. Această specie de ciocănitoare are doar trei degete,

caracter foarte rar printre păsări. Ciocul este ascuţit, capul relativ mare. Penajul este alb negru,

spre deosebire de celelalte specii de ciocănitori, lipseşte culoarea roşie din penaj. Pe partea

laterală a capului sunt trei dungi negri longitudinale separate de două dungi albe. Pieptul este

alb, abdomenul şi părţile laterale sunt barate fin cu negru, care de la distanţă pot părea gri.

Ceafa, scapularele şi supracodalele sunt negri, codalele sunt negri pătate cu alb, aripa deschisă

formează dungi albe. Codalele sunt albe barate cu negru. Spatele subspeciei tridactylus este

albă spre deosebire de subspecia alpinus al cărui spate albe este des dungat transversal cu

negru.

Creştetul masculului adult este galben, pătat cu negru. Creştetul femelei este negru,

pătat cu alb. Juvenilii au creştetul galben la ambele sexe, părţile albe au o nuanţă gri mai

accentuată decât în cazul adulţilor.

Habitat Este o specie rezidentă în Europa, ocupă două grupe de habitate distincte: în zona

boreală/arctică habitate de şes; în zona temperată păduri montane. În regiunile boreale

cuibăreşte în pădurile taiga, de multe ori în porţiuni mlăştinoase de păduri. În regiunile

temperate este o specie montană, specializată pe păduri bătrâne de molid, dar o putem întâlni

şi în pădurile subalpine de mesteacăn. Prezenţa sa depinde de cantitate lemnului mort în

pădurea respectivă. Preferă zonele de păduri cu pante abrupte. Pentru cuibărit alege porţiunile

mai deschise de păduri, de exemplu cu căderi de copaci cauzate de vânt sau avalanşe.

Distribuţie

Ciocănitoarea de munte cuibăreşte în aproape toate ţările Europene, în densităţi mai

mari în ţările nordice. Cele mai mari populaţii trăiesc în Rusia, Finlanda, Norvegia, România,

Austria. În ţara noastră este o specie greu de observat cu distribuţie uniformă în pădurile

conifere din Carpaţi.

Populaţie

Populaţia europeană este estimată la 350 000- 1100 000 de perechi, trendul este

necunoscut. În România cuibăresc aproximativ 15 000-20 000 de perechi, numărul lor este

stabil. Această populaţie este una dintre cele mai mari din Europa, astfel având o importanţă

deosebită pe plan continental.


Mănâncă predominant insecte, larvele şi adulţii coleopterelor xilofage. Se hrăneşte de-

asemenea cu insectele din muşchi şi licheni, cu furnici şi larvele lor din muşuroaie, cu omizi,

muşte, viespi, păianjeni. Se hrăneşte pe copaci morţi şi vii, în timpul iernii la înălţimi mai

mici. De multe ori consumă zeama copacilor. Urmele circulare ale ciocănirii pe trunchiul

copacilor sunt caracteristice speciei. Deseori cojeşte scoarţa copacilor.

Este o specie predominant solitară, teritorială pe tot parcursul anului. Este monogamă,

perechile pot fi împreună şi în afara sezonului de reproducere. Este destul de curajos în

prezenţa omului, poate fi apropiat până o distanţă de 5 m sau mai aproape. Dacă se simte

107

ameninţat, îşi ridică penele creştetului şi scoate sunete de alarmă sau se ascunde în spatele

copacilor.

Teritoriile sunt demarcate prin darabană, care se pot auzi mai ales dimineaţa devreme,

uneori şi toamna. Când un mascul rival pătrunde în teritoriu, masculul adoptă o postură

ameninţătoare cu corpul, gâtul întins, ciocul ridicat care este de multe ori acompaniat de

legănatul capului.

Femelele sunt atrase de darabană. Comportamentul nupţial constă în zboruri nupţiale

alcătuite din goane aeriene, în legănatul capului, în „duete” de darabană „cântate” după apus

de soare. Scorburile sunt excavate la 1-10 m înălţime, cu intrarea spre sud. Cele 3-5 (-7) ouă

sunt depuse în luna mai. Incubarea durează 11 zile şi este efectuată de ambele sexe. Puii sunt

îngrijiţi de în măsură egală ambele părinţi. În primele săptămâni cuibul este păzit riguros.

Când puii sunt mai mari, stau împreună pe o creangă în apropierea cuibului, în caz de pericol

toţi se înghesuie în scorbură. Juvenilii devin independenţi la vârsta de aproximativ o lună.


Ciocănitoarea de munte este ameninţată în principal de către degradarea şi dispariţia

habitatelor adecvate. În România intensificarea alarmantă a exploatărilor forestiere din ultimii

ani reprezintă un pericol iminent asupra speciei. Pentru îmbunătăţirea stării de conservare a

speciei în ţară ca măsură generală este necesară reducerea şi controlarea intensităţii tăierii

pădurilor. Este importantă prezenţa copacilor bătrâni şi cantitatea ridicată de lemn mort,

respectiv diversitatea structurii pădurii, prezenţa locurilor mai deschise şi a poienilor. Şi în

cadrul practicilor silvice prezente se poate îmbunătăţi calitatea habitatului forestier relativ cu

efort mic prin lăsarea câtorva arbori bătrâni sau moarte în cursul exploatărilor, respectiv prin

lăsarea lemnului mort în pădure. Astfel ciocănitoarea de munte poate ocupa habitate forestiere

anterior inadecvate, iar aceste practici sunt benefice şi multor altor specii, cauzând creşterea

biodiversităţii, astfel valoarea ecologică şi conservaţională a ariei respective.

Sfrâncioc roşiatic - Lanius collurio (Linnaeus, 1758) - Red-backed Shrike


Are lungimea de 17 cm, anvergura este de 24-27 cm. Este o pasăre cântătoare adaptată

secundar la o viaţă de răpitor. Are ciocul scurt şi puternic, cârligat. Coada şi aripile sunt relativ

lungi.

Masculul adult are pieptul, burta, flancurile şi regiunea anală alb-roz. Bărbia şi partea

inferioară a obrazului sunt albe. Fruntea, creştetul, ceafa şi gâtul posterior sunt gri. Ciocul şi

picioarele sunt negri. Pe obraz se întinde o bandă neagră de la baza ciocului peste ochi până la

tectricele auriculare. Spatele şi supraalarele sunt roşu-castaniu, remigele sunt negre. Târtiţa

este gri, coada este alb negru, cu două pete albe pe părţile laterale ale bazei.

Părţile inferioare ale femelei adulte sunt albe fără nuanţă roz, cu striaţii transversale

fine de culoare maro deschis. Capul este maro-gri deschis, lipseşte marcajul capului specific la

masculi. Ciocul este negricios, tectricele auriculare sunt maro închis. Spatele este maro

uniform, târtiţa maro gri, coada prezintă acelaşi marcaj ca la masculi.

Juvenilii sunt asemănători femelelor. Ciocul lor este mai deschis, dungile transversale

de pe piept, abdomen şi flancuri sunt mai dense puternice. Spre deosebire de femele, juvenilii

au striaţii transversale maro deschis şi pe spate.

Habitat

Trăieşte în regiunile cu climat temperat, mediteranean şi de stepă, mai ales în zone

continentale colinare de şes. Cuibăreşte în regiuni deschise, terenuri agricole cu tufişuri cu

spini (măceş, porumbar, păducel) şi în luminişuri. Preferă climatul cald, uscat sau chiar semi-

arid, cu multă soare, dar are nevoie şi de locuri umbrite. Favorizează câmpiile, fâneţele,

păşunile plate sau uşor înclinate cu tufe împrăştiate. Poate cuibări şi în grădini sau livezi.

Distribuţie

Sfrânciocul roşiatic este o specie larg răspândită pe continent, cuibăreşte în toate ţările

europene. Cele mai mari populaţii sunt în Rusia, România, Bulgaria, Spania, Turcia etc. Se

distribuie uniform în zonele deluroase cu terenuri agricole mixte cu păşuni şi pajişti din

108

Transilvania şi Moldova. În Ţara Românească este mai rar din lipsa habitatelor

corespunzătoare.

Populaţie

Populaţia europeană este foarte mare, este estimată la 6,3-13 milioane de perechi. În

unele ţări numărul lor creşte, în altele cade, în ansamblu este în declin moderat. Populaţia din

România este estimată între 1.380.000 - 2.600.000 de perechi cuibăritoare şi este în creştere.


Se hrăneşte cu insecte, mai ales cu gândaci, pe care de multe ori le depozitează

împunse pe spinii unei tufe. Fiind o pasăre răpitoare din punct de vedere ecologic, se hrăneşte

şi cu prade mai mari decât nevertebratele (micromamifere, păsări şi reptile). De obicei vânează

din pândă, stând pe o tufă sau stâlp, de unde efectuează zboruri scurte pentru a prinde prada.

Insectele zburătoare sunt prinse după o scurtă goană aeriană. Dieta constă în greieri, lăcuste,

viespi, albine, fluturi, omizi, libelule, furnici, păianjeni, miriapode, râme, moluşte, şoareci,

guzgani, broaşte, păsări (de obicei pui dar şi adulţi), şopârle, mici şerpi. Aripile şi picioarele

insectelor de obicei sunt smulse înaintea consumării. Rareori mănâncă şi fructe (cireşe, măceş,

soc etc.).

Este o specie solitară pe tot parcursul anului, însă rareori se pot forma cete mici. Este

teritorială, şi pe arealul de iernat. Mărimea teritoriului variază între 0,25-3,4 ha. Fidelitatea

faţă de teritoriul avut în anul anterior depinde de calitatea acestuia, păsările care s-au reprodus

cu succes, în anul următor se întorc în acelaşi teritoriu.

Masculii cântă de pe marginile teritoriului, mişcându-se permanent, astfel delimitând

clar marginile ariei apărate. Când este agitat (din cauza unui mascul rival sau răpitor) îşi mişcă

coada sus-jos şi în lateral scoţând sunete tăcănitoare. Rivali sunt atacaţi şi alungaţi cu zboruri

din picaj.

Este monogamă. Femelele sunt atrase de cântecul masculului. În cursul formării

perechilor au loc goane aeriene, după care masculul zboară înainte şi înapoi într-o linie

undulatoare în faţa femelei. Locaţia cuibului este aleasă de femelă, cuibul este construit de

ambele sexe ascuns în interiorul tufelor spinoase. Cele 3-7 (-9) ouă sunt depuse în luna mai.

Numai femela cloceşte timp de 14-16 zile. Puii sunt hrăniţi de ambii părinţi, la început hrana

este procurată numai de mascul. Puii din a doua generaţie sunt îngrijiţi în general doar de

femelă. Devin independenţi la vârsta de 3-4 săptămâni, dar familia rămâne împreună şi după

acesta.

Sfrânciocul roşiatic este o pasăre migratoare, iernează în Africa tropicală.


Deşi populaţia sfrânciocului roşiatic din România este în creştere, habitatele preferate

de această specie trebuiesc protejate, deoarece sunt habitate diverse, mozaice care susţin o

biodiversitate valoroasă. Principalul factor ameninţător este dispariţia habitatelor mozaice. În

principal din cauza restrângerii metodelor tradiţionale de agricultură se schimbă peisajul,

dispar fâneţele, păşunile, livezile bătrâni cu vegetaţie densă etc. Acest caracter mozaic al

peisajului (fâneţe cu grupuri de copaci, păşuni cu livezi, teren agricol cu vegetaţie naturală

(tufe)) este esenţial pentru ciocârlia de pădure.

Un alt pericol important este dezvoltarea infrastructurală a ţării. Datorită extinderii

aşezărilor umane respectiv dezvoltării în viitor a reţelei de drumuri, peisajul va fi tot mai

fragmentat, vor fi tot mai puţine locuri izolate.

Măsuri eficiente de conservare se pot lua doar pe plan local, pentru îmbunătăţirea

stării de conservare a speciei este necesară elaborarea şi respectarea unui plan de management

adecvat al ariilor protejate.

Ciocârlie de pădure - Lullula arborea (Linnaeus, 1758) - Woodlark


Are lungimea de 15 cm, anvergura este de 27-30 cm. Coada este scurtă, aripile sunt

late şi rotunjite, ciocul e subţire. Sprâncenele albe se unesc în formă de „V” pe ceafă. Sexele

sunt similare. Spre deosebire de majoritatea speciilor de ciocârlii coada nu are alb pe rectricele

externe, doar o dungă deschisă la vârf. Spatele, creştetul şi partea posterioară a gâtului sunt

109

maro cu striaţii negre. Remigele sunt maro uniform, supraalarele primare închise la culoare

sunt bordurate de alula şi vârfurile albe ale supraalalelor formând un marcaj alb-negru

contrastant la îndoitura aripii. Tectricele auriculare sunt maro-roşiatic înconjurate cu alb

(sprânceana, mustaţa). Pieptul este alb cu dungi maro închise longitudinale. Bărbia şi burta

sunt albe.

Juvenilii sunt mai pali datorită vârfurilor albe a penelor de pe spate aripa posterioară.

Cântecul constă în perechi de note melodice sonore, care încep într-o manieră mai

nesigură, dar apoi se accelerează şi cresc ca intensitate, scăzând în acelaşi timp ca tonalitate:

„tii-li, tiu-li, tiu-li, tiu-li, tiutiutiutiutiu”

Habitat Cuibăreşte în regiunile temperate şi mediteraneene ale Europei între izotermele de 17-

31oC a temperaturii medii a lunii iulie. Arealul speciei se întinde parţial şi în zona boreală şi de

stepă. Evită locurile friguri extreme, vânturi severe şi cantităţi mari de precipitaţii, ca şi

regiunile aride şi fierbinţi. Preferă microclimatul cald, zonele deschise cu arbuşti şi copaci

răsfirate, liziere, crânguri şi dumbrăvi. Poate fi prezent şi în locuri umede, mlăştinoase sau

terenuri agricole. Preferă peisajul colinar în faţa celui de şes. Adesea cuibăreşte în livezi sau în

vie.

Distribuţie

Ciocârlia de pădure este larg răspândită pe continent, cuibăreşte aproape în toate ţările

europene, în special în zone colinare şi depresiuni dar prezent şi în zone muntoase de

altitudine mică şi mijlocie. Populaţiile cele mai mari sunt în Italia, Rusia, Spania, Turcia,

Franţa, Bulgaria etc. Larg răspândit şi în România, însă abundenţa locală diferă semnificativ

între diferitele zone ale ţării.

Populaţie

În Europa cuibăresc 1,3-3,3 milioane de perechi, efectivul speciei este stabil. Populaţia

din România este apreciat a fi între 65,000 - 87,000 de perechi şi este în creştere uşoară.


În sezonul de reproducere mănâncă în principal păianjeni şi insecte de mărime medie,

în restul anului seminţele domină dieta. Hrana este culeasă de sol şi de pe părţile oase ale

plantelor. Mănâncă libelule, greieri, lăcuste, coleoptere, omizi, furnici, diptere, himenoptere,

miriapode melci şi râme.

E mai puţin gregară decât celelalte specii de ciocârlii, în afara sezonului de

reproducere poate fi văzut în cete formate din 10-30 de exemplare. În sezonul de reproducere

este solitar şi teritorial, prezintă o agresivitate ridicată faţă de intruşi. Adeseori mai multe

perechi cuibăresc aproape unul de celălalt. Densitatea speciei variază între 0,1-7,7 perechi pe

km2. În teritoriu trebuie să fie câteva copaci potrivite, despre care masculii cântă şi inspectează

teritoriul.

Masculii cântă de pe un copac sau din zbor: se înalţă în formă de spirală dup ce se

roteşte la o înălţime de maxim 100 m. Intensitatea cântecului dimineaţa este maximă, rareori

cântă şi în timpul nopţii. Uneori perechile se pot formaşi în timpul migraţiei. În cadrul

comportamentului nupţial sunt frecvente urmăririle aeriene. Dacă femela acceptă masculul,

acesta cântă în zbor şi de mai multe ori consecutiv aterizează pe sol, lângă femelă. Masculii

păzesc femelele de masculii învecinaţi, care încearcă să copuleze cu câte mai multe femele

posibil. De obicei înainte să-şi ia zborul de pe cuib, se îndepărtează la 10-15 m pe sol de

acesta, ca să nu-şi dezvăluie locaţia cuibului pentru răpitori. În caz de pericol stă nemişcat pe

sol după ce încet se ascunde în vegetaţie sau zboară pe un copac.

Cele 3-5 (2-6) ouă sunt depuse la începutul lunii aprilie în coibul construit pe pământ.

Numai femela cloceşte timp de 12-15 zile, puii se dezvoltă în 10-13 zile. Femelele de obicei

încep depunerea unei a doua generaţii de ouă după ce puii au părăsit deja cuibul, dar încă nu

sunt independenţi. În acest timp puii din prima generaţie sunt hrăniţi doar de mascul. Familiile

stau împreună până începerea pasajului de toamnă.


Deşi populaţia ciocârliei de pădure din România este în creştere, habitatele preferate

de această specie trebuiesc protejate, deoarece sunt habitate diverse, mozaice care susţin o

biodiversitate valoroasă. Principalul factor ameninţător este dispariţia habitatelor mozaice. În

110

principal din cauza restrângerii metodelor tradiţionale de agricultură se schimbă peisajul,

dispar fâneţele, păşunile, livezile bătrâni etc. Acest caracter mozaic al peisajului (fâneţe cu

grupuri de copaci, păşuni cu livezi, teren agricol cu vegetaţie naturală (grupuri de copaci,

tufe)) este esenţial pentru ciocârlia de pădure.



fragmentat, vor fi tot mai puţine locuri izolate. Un pericol real pentru păsările cuibăritoare pe

sol reprezintă şi numărul alarmant de mare al câinilor şi pisicilor vagabonzi, care de multe ori

îşi procură hrana din natură, distrugând cuiburile ciocârliilor (şi a altor specii cuibăritoare pe

sol).




Şerpar - Circaaetus gallicus (Gmelin, 1788) - Short-toed Eagle


Este o specie de talie mare cu aripi late. Coada este lungă şi cu formă pătrată când este

ţinută închis. Lungimea cozii este identică sau este puţin mai scurtă decât lăţimea aripii. Capul

este mare, ceea ce se vede şi în zbor; păsările aşezate par să aibă capul aproape ca bufniţele.

Irisul este galben şi picioarele sunt gri la toate vârstele. Linia terminală a aripii este dreaptă

chiar şi atunci când pasărea îşi ţine aripa puţin arcuită. Acest fapt se datorează remigelor

primare interioare destul de lungi.

Partea inferioară a aripii şi corpul sunt albe, acestea fiind cele mai importante chei de

determinare. Supraalarele sunt mai deschise decât restul aripii fiind în contrast cu acestea.

Partea superioară a aripii este maronie, iar pe coadă se văd 3 benzi late, aşezate în mod

uniform. Vârful remigelor primare exterioare sunt gri închise.

Pe corp există pete maronii a căror mărime şi număr variază mult. Juvenilii de obicei

sunt mai deschise la culoare decât adulţii fiindcă au pete mai mici şi mai deschise la culoare.

Remigele sunt dungate, intensitatea dungilor este mai evidentă la adulţi.

Majoritatea păsărilor au capul maroniu, dar există şi indivizi (mai ales juvenili) cu capul alb.

Coloritul adulţilor variază de la indivizi aproape albe până la cele des pătate, la care domină

culoarea maronie.

Sexele nu diferă în colorit. Femela este mai mare decât masculul, dar această cheie de

determinare poate fi folosit doar atunci, când perechea este văzută împreună.

Anvergura aripii: 162-178 cm; lungimea corpului: 62-69 cm; greutatea: 1400-1800 g.

Habitat Cuibăreşte în zonele muntoase xerofile cu stâncării, unde găseşte păduri cu copaci

bătrâne pentru favorabili pentru amplasarea cuibului şi habitate cu reptile, hrana lui preferată.

În estul Europei cuibăreşte şi în alt tip de habitat: în zone muntoase cu multă pădure şi păduri

de şes etc.

Distribuţie

Este o specie care cuibăreşte în Eurasia şi nordul Africii. Arealul de răspândire nu este

uniformă. Limita estică a arealului de răspândire a populaţiei vestice este Centrul Asiei, dar

există şi două populaţii izolate: în centrul Republicii China şi pe Subcontinentul Indian. În

Europa cuibăreşte în partea sudică şi estică a continentului, cele mai mari populaţii fiind în

Franţa, Spania şi Rusia.

În România distribuţia şerparului nu este uniformă, majoritatea populaţiei cuibăreşte

în sud – vestul ţării, Muntenia şi Dobrogea. Există populaţi punctiforme în zonele de deal în

Transilvania, Banat şi Moldova. Izolat cuibăreşte în Carpaţii Orientali Meridionali şi Munţii

Apuseni dar cu densitate foarte redusă. Lipseşte din zonele întinse fără păduri şi altitudini

peste 1700 m.

111

Populaţie

Populaţie mondială: 5.900 – 14.000 perechi

Pe baza celor mai recente evaluări efectuate de Asociaţia Grupul Milvus, populaţia din

România se situează între 300-500 de perechi cuibăritoare.

Populaţia şerparului se află intr-un regres numeric în Europa, dar populaţia globală este

considerat stabilă. Nu există date asupra dinamicii populaţiei în România.


Şerparul cuibăreşte solitar, este o specie teritorială, masculii păzesc teritoriul atacând

intruşii. Îşi construieşte cuibul pe copac, de obicei pe vârful acestuia.. Cuibul este o construcţie

mică comparativ cu mărimea speciei. Preferă copaci bătrâne şi înalte pentru cuibărit sau cele

de la lizieră, de unde păsările au posibilitatea să vadă la distanţă mare. Cuibul este construit

din crengi şi este încăptuşit cu frunze verzi care sunt înprospăţite de-a lungul cuibăritului.

Zborul nupţial se poate observa mult înainte a depune ouăle. Păsările sosesc în martie-

aprilie şi oul este depus doar în luna mai. Prolificitatea este foarte scăzută, femela depune un

singur ou mare comparativ cu mărimea ei. Oul este de culoare alb murdar. Incubaţia durează

destul de mult (45 zile), iar puiul eclozat este deosebit de dezvoltat. Incubaţia este asigurată de

ambele părinţi, cu precădere de femelă. Creşterea puiului este foarte lentă, durează 68-70 de

zile. Până în momentul de faţă nu au fost efectuate studii referitoare la succesul de reproducere

în România. Nu cuibăreşte în fiecare an, există ani în care păsările sunt prezente, se comportă

teritoriali dar nu cuibăresc. Ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 3 ani.

Hrana şerparului este constituit aproape în exclusivitate din reptile, mai ales şerpi pe

care le prinde din zbor staţionar. Uneori prinde şi mamifere mici, insecte de talie mică,

amfibieni păsări.

Marea majoritate a populaţiei din Europa este migratoare. Populaţia din China este

migratoare, iar cel din India este sedentară. Păsările de la noi petrec iarna în regiunea

subtropicală a Africii sud de deşertul Sahara. Este relativ comun ca perechea să migreze

împreună. Păsările tinere migrează mai târziu decât adulţii. Fiind o specie de talie mare cu

zbor planat, în timpul migraţiei ocoleşte suprafeţele mari de apă unde nu există curenţi

ascendenţi şi foloseşte coridoarele de migraţie ca strâmtorile Gibraltar, Italia-Malta şi Bosfor.

Populaţia din România migrează spre Bosfor şi probabil prin Italia.


Factorul periclitant cel mai important cu privire la această specie este degradarea

habitatelor prin pierderea locurilor de cuibărit şi/sau de procurare a hranei. În afara de această

problemă a fost identificat pe plan global ca problemă conservaţională: împuşcarea

exemplarelor pe căile de migraţiei.

Erete de stuf - Circus aeruginosus (Linnaeus 1758) - Marsh Harrier


Este cea mai mare specie de erete din Europa. Dimorfismul sexual în ceea ce priveşte

coloritul penajului este caracteristic şi la această specie ca şi la toate celelalte specii de ereţi.

Masculul adult are un colorit general maro cu gri şi cremă. Capul este de gri-albăstrui

cu striaţii longitudinale de culoare mai închisă, spatele este maro culoarea continuând şi pe

partea proximală a părţii dorsale a aripii. De sus majoritatea remigelor sunt de o culoare gri

deschis, făcând excepţie doar primele 5-6 remige primare care sunt negre. În zbor, pe partea

ventrală pasărea este mai mult sau mai puţin de o culoare cremă uniformă, cu burta şi

flancurile cu un ton maroniu roşcat. Coada este gri. Femela este de o culoare generală de maro

foarte închis cu pete de culoare cremă deschisă pe cap şi pe umeri, aceste pete ocazional au o

culoare aproape albă.

Anvergura aripii: 110 – 130 cm; Lungimea corpului: 48 - 56 cm

Habitat

Specie specializată pe zone umede, mlăştinoase întinse, cu vegetaţie bine dezvoltată.

Cuibul este construit în cazurile tipice în stufăriş aproape de suprafaţa apei. Ocazional se

stabileşte şi în habitate atipice cuibărind în zone agricole sau pajişti cu vegetaţie înaltă, şi în

aceste cazuri preferă însă apropierea unor zone umede.

112

Distribuţie

Specia este răspândită în principal în zona cu climă temperată, dea lungul latitudinii

medii al Eurasiei. Pe lângă acesta, mai întâlnim unele populaţii şi în regiunea mediterană şi

boreală. Este o pasăre caracteristică Palearcticului de Vest. Cea mai vestică populaţie se

găseşte în Portugalia, spre est arealul se extinde mult peste Munţii Urali până la partea estică a

Kazahstanului. Populaţii izolate re regăsesc şi în nordul Africii, cu precădere în Maroc,

Algeria şi Tunisia.

Populaţie

Populaţie mondială: 500.000 – 2.000.000 perechi


Populaţia din România: 1.700 – 2.500 perechi

Trendul populaţiei globale este una pozitivă cu o uşoară creştere permanentă, nu dispunem

date pe baza cărora ar fii posibil determinarea trendului momentan al speciei în România.


Este o pasăre care trăieşte în perechi izolate, dar care în locuri favorabile cu loc de

cuibărit şi hrană suficientă (de exemplu Delta Dunării), poate cuibării în densităţi destul de

ridicate sau în cazuri rare în mici semi-colonii răzleţe.

Clocitul începe în luna aprilie sau mai, fiind anticipată de zborul nupţial sincronizat şi

spectaculos al cuplului. Depunerea pontei se face în cuibul construit în principal de femelă - de

obicei din stuf şi crengi subţiri – în stufăriş sau alte plante înalte care oferă un camuflaj bun

cuibului, fiind folosit doar pentru un singur sezon. Ponta constă de regulă din 3-6 ouă, a căror

incubaţie este de 31-38 zile. Puii părăsesc cuibul în aproximativ 35-40 zile şi devin

independenţi după două-trei săptămâni. Masculii pot fi şi poligami, caz în care, pe perioada

incubaţiei hrănesc două femele mai apoi puii din cele două cuiburi.

Este o specie parţial-migratoare. Păsările din sudul Europei petrecând iarna în europa

în zona Mării Mediteraniene, populaţiile din nord migrează pentru iernat pe continentul

african, la sud de Sahara, iar cele din Asia iernează pe subcontinentul Indian. Migrează în

exemplare solitare sau grupuri răzleţe de câteva indivizi, folosind trecătorile de la Gibraltar,

Bosfor dar şi traseul Italia-Malta.

Din punct de vedere a hranei, eretele de stuf este un oportunist de succes, compoziţia

hranei depinzând în mare parte de sursele trofice existente, în cazuri ideale preferă ca pradă

specii de păsări de mărime mică-mijlocie.

Măsuri de conservare necesare şi aplicate Este o specie cu o distribuţie largă, cu un trend global pozitiv şi cu o populaţie stabilă

(sau în uşoară creştere) pe plan naţional. Nu necesită măsuri de conservare specifice, din cauza

ecologiei speciei este sensibil la pierderea habitatelor umede din cauza desecării sau drenării

zonelor umede.

Erete vânăt - Circus cyaneus (Linnaeus 1766) - Hen Harrier

Descriere şi identificare Este a doua specie de erete ca mărime din Europa. Dimorfismul sexual în ceea ce

priveşte coloritul penajului este caracteristic şi la această specie ca şi la toate celelalte specii de

ereţi. Masculul adult are un colorit general gri deschis albăstrui cu alb şi puţin negru. Capul,

gâtul, guşa, spatele şi partea dorsală a aripilor este de o culoare de gri-albăstrui în contrast cu

remigele primare exterioare negricioase şi cu supracodalele albe. Partea inferioară a aripii şi a

corpului este alb. Femela adultă seamănă mult cu femela eretelui sur şi cel alb, însă are aripi

mai late, partea inferioară a corpului este mai închis, subalarele aripilor de o culoare destul de

deschisă fără striaţii bine definite. Partea superioară are coloritul general maroniu cu excepţia

târtiţei, care este albă. Coada prezintă benzi de culoare mai închisă.

Anvergura aripii: 97 – 118 cm; Lungimea corpului: 45 - 55 cm

113

Habitat Specie specializată pe zone deschise ca pajişti, zone mlăştinoase întinse, zone agricole

etc. Cuibul este construit în cazurile tipice pe sol.

Distribuţie Specia are o răspândire holarctică uriaşă, cuibărind în Eurasia din Marea Britanie până

în peninsula Kamchatka, iar în America de Nord din Nord-vestul Mexicului până în Canada de

Nord. În Europa cele mai însemnate populaţii cuibăresc în Franţa, Finlanda, Suedia şi Marea

Britanie. Populaţia se răspândeşte în Europa Centrală şi de Sub în timpul iernării.

Populaţie Populaţie mondială: apr. 1.300.000 perechi


Populaţia din România: doar oaspete de iarnă

Trendul populaţiei globale nu este cunoscută fiind în uşor declin în Europa, nu dispunem date

pe baza cărora ar fii posibil determinarea trendului populaţiei care iernează în România.

Ecologie şi comportament Este o pasăre care cuibăreşte în mici colonii răzleţe sau ocazional în perechi izolate. În

multe locuri la specie apare o tendinţă spre poligynie, regulat fiind prezente 2-3 femele pe un

mascul cuibăritor.

Clocitul începe între luna Aprilie şi Iulie depinzând de latitudine, în Europa cele mai

multe perechi încep sezonul de reproducere în Mai. Depunerea pontei se face în cuibul

construit pe sol în vegetaţie înaltă sau tufăriş, care oferă un camuflaj bun cuibului, fiind folosit

doar pentru un singur sezon. Ponta constă de regulă din 3-6 ouă depuse la un interval de 1-3

zile, perioada de incubaţie a fiecărei ouă este de 29-31 zile. Puii părăsesc cuibul în aproximativ

29-38 zile (masculii părăsind cuibul cu 2-3 zile înaintea femelelor) şi devin independenţi după

încă două-trei săptămâni.

Este o s pecie parţial-migratoare. Păsările din sudul Europei petrecând iarna în Europa

în zona Mării Mediteraneene, populaţiile din nord migrează spre sudul Europei şi extremitatea

nordică a continentului african.

Din punct de vedere a hranei, eretele vânăt este un oportunist, cu o preferinţă spre

mamifere mici până la talia unei iepuri tinere.

Măsuri de conservare necesare şi aplicate Este o specie cu o distribuţie largă, cu o populaţie cât de cât stabilă (sau în uşor declin)

pe plan European. Nu necesită măsuri de conservare specifice în România.

Ieruncă - Bonasa bonasia (Linné, 1758) - Hazel Grouse, Hazel Hen


Ierunca este cea mai mică specie din familia cocoşilor sălbatici, având lungimea de

numai 35-38 cm şi anvengura de 48-54 cm, greutatea de 0,3-0,5 kg. Cele două sexe sunt

relativ asemănătoare, partea superioară este predominant gri, pieptul şi abdomenul alb-gălbui

cu dungi transversale maro. Mustaţa este albă şi are un moţ erectibil pe creştet. Aripa este

maro, în zbor se vede o groasă bandă terminală neagră pe coada gri. Masculul este aproximativ

cu 10% mai mare decât femela şi se deosebeşte de aceasta prin bărbia neagră. Este o specie

destul de timidă, greu de observat, se ascunde în vegetaţia densă, adeseori aflăm de prezenţa ei

numai după sunet, care este un strigăt subţire, în caz de pericol un ciripit rapid. Cu putină

neatenţie de departe se poate confunda cu femela cocoşului de munte, dar talia mai mică şi

coada gri o deosebeşte de aceasta. Juvenilii sunt asemănători femelei dar sunt un pic mai

deschişi şi palizi la culoare.

Dacă este posibil, evită zborul, care este greoi şi are un zgomot specific speciei. De

obicei se lasă în zbor de pe copaci. Puii mici de doar câteva zile pot deja să efectueze zboruri

mai scurte.

Habitat Ierunca de obicei trăieşte în păduri de conifere mature nederanjate dar poate fi prezent

şi în păduri mixte sau de foioase, de exemplu în păduri de fag. De obicei preferă pădurile

închise cu molizi şi larici înalte, cu arini şi mesteacăn pe marginile poienilor. Îi plac pădurile

114

mai umede, de multe ori este prezentă în apropierea pârâurilor, izvoarelor montane. Are

nevoie de prezenţa tufărişului des (afine de exemplu), preferă de asemenea vegetaţiile de

tranziţie dintre diferite asociaţii arboroase. Nevoile speciei se schimbă pe parcursul anului,

doar un habitat foarte divers, aproape neatins poate satisface aceste nevoi.

Distribuţie

Ierunca este o specie sedentară, trăieşte în partea nordică a Eurasiei, Europa centrală şi

de Est. Este răspândita în pădurile taiga, în zona temperată este prezentă în munţi între

altitudini de 600-1800 m.

Populaţie

Populaţia europeană este mare, mai mult de 2,5 milioane de perechi şi reprezintă 25-

49% din populaţia mondială. În unele ţări trendul este negativ, dar datorita creşterii masive din

Rusia, populaţia europeană este în creştere moderată. În România trăiesc 10,000-13,000 de

perechi, populaţia este stabilă.


Se hrăneşte pe sol, este în mare parte vegatarian. Mănâncă muguri, frunze, flori,

seminţe, fructe de pădure, mai ales afine. Plantele preferate sunt arinul, teiul, alunele, afinele,

murul de pădure, frăguţe de pădure, măcrişul iepurelui etc. Hrana vegetală este completată cu

insecte, de cele mai multe ori furnici, gândaci şi diferite larve. În timpul iernii din cauza

stratului de zăpadă se hrăneşte în copaci cu seminţe, frunze şi muguri (salcie, mesteacăn, arin,

fag etc.).

De obicei se mişcă în perechi, care stau împreună pe tot parcursul anului, dar putem

să ne întâlnim şi cu exemplare singuratice. Iarna uneori formează grupuri mai mici. Este a

specie teritorială, mărimea teritoriului variază mult. În Europa Centrala în mediu trăiesc cinci

perechi pe un kilometru pătrat. Ierunca îşi apără teritoriul doar în timpul primăverii şi verii,

iarna poate să se mişte pe arii mai mari, dar primăvara se întoarce la teritoriul său.

Postura nupţiala este asemănătoare cocoşului de munte, capul ridicat, coada desfăcută,

aripile îndreptate spre pământ. Conflictele dintre masculi sunt rare, fiindcă rotitul se

desfăşoară separat, în perechi.

Ierunca este o pasăre monogamă. După împerechere de cele mai multe ori masculul

părăseşte femela, care creşte singur puii. Cuibăreşte pe pământ, diametrul cuibul este în jur de

20 cm, adâncimea 4-5 cm. Este căptuşită cu ierburi, frunze şi muşchi. Depune 7-11 ouă la un

interval de 1-2 zile între ele. Incubaţia de 25-27 zile începe cu depunerea ultimei ouă, ouăle se

eclozează în acelaşi timp. Puii în 24 de ore abandonează cuibul şi se hrănesc independent.

După câteva zile sunt deja capabili de zboruri mai mici. Ajung la mărimea finala în 30-40 de

zile, iar la vârsta de trei luni sunt total independenţi. Când puii sunt mai mari sau la sfârşitul

verii masculul se întoarce la familia lui, perechea se reasociază şi sunt împreuna pe tot timpul

iernii. Rareori perechea stă împreună cu juvenilii şi pe timpul iernii.

Măsuri de conservare necesare şi aplicate Conform Uniunii Internaţionale de Conservarea Naturii (IUCN) ierunca este o specie

cu risc scăzut. Nu figurează în Convenţia de la Bonn privind conservarea speciilor migratoare

de animale sălbatice, nici în Convenţia de la Washington pentru comerţ cu specii pericilitate

(CITES). În tara noastră este specie ocrotită de lege.

In Romania ierunca poate fi vânată între 15 septembrie şi 15 decembrie. Metodele

principale pentru ocrotirea speciei sunt conservarea habitatelor şi restricţii mai severe la adresa

vânătorilor.

Buhă - Bubo bubo (Linnaeus, 1758) - Eagle owl


Având lungimea de 60-75 cm şi anvergura de 160-188 cm este cea mai mare specie de

bufniţă din Palearctic. Este în mare parte nocturnă, sexele sunt similare (masculii sunt un pic

mai mici), nu există variaţii sezonale.

Culoarea dominantă a păsărilor adulte este maro-gălbui. Partea dorsală este maro

închis, cu model negru-gri, asemănător scoarţei copacilor. Burta este galbenă cu striaţii fine

transversale negre. Gâtul şi pieptul este gălbui, des dungat cu negru. Această striaţie spre

115

abdomen devine mai rar. Discul facial este gri, ochii portocalii şi ciocul sunt foarte mari. Are

moţuri mari deasupra urechilor care se văd şi în zbor. La baza remigelor primare şi a celor

secundare exterioare este o pată galbenă mare, remigele sunt de culoare maro ruginii cu striaţii

transversale. Aripa inferioară este galben deschis.

Juvenilii sunt asemănători adulţilor, dar „urechile” sunt mai mici, iar culoarea este mai

pală, cu nuanţă gri mai accentuată, desenul penelor este mai ştearsă.

Specia are un strigăt puternic bisilabic caracteristic „u-huu”, care poate fi auzit de la

distanţe mari, chiar şi de la 5 km.

Habitat

Trăieşte în regiunea boreală, temperată şi cea de stepă, în regiuni naturale întinse şi

nederanjate de oameni, unde densitatea prăzii de talie mai mare este suficient de ridicată.

Astfel de zone există numai în regiunile unde densitatea localităţilor umane este scăzută sau

sunt zone îndeajuns de extinse inaccesibile oamenilor (în regiuni montane sau stâncoase, cu

păduri mari şi nederanjate). Necesită teren abrupt, de multe ori stâncos, cu mult material

lemnos mort şi multe peşteri, crăpături în stânci. Este importantă prezenţa apei în apropiere

(pâraie, râuri, mlaştini, terenuri inundabile, păşuni umede etc.). În timpul vânătorii are nevoie

de terenuri deschise (poieni, marginea pădurii, câmpuri) dar deseori vânează şi în pădurea

închisă.

Cuibăreşte pe stânci, copaci bătrâni (de cele mai multe ori brazi) în scorburi sau în

cuiburi de răpitori părăsite, rareori pe sol, sau ocazional în balastiere, cariere şi clădiri părăsite.

Distribuţie

Specia are o distribuţie uniformă în Europa, cuibăreşte în aproape toate ţările de la

sudul până în nordul continentului. Populaţii mai mari sunt în Cehia, Franţa, Germania,

Suedia, Spania etc. Distribuţia acestei specii este uniformă în Munţii Carpaţi şi în zonele de

deal bine împădurite, cum ar fi bazinele montane, Subcarpaţii şi pe alocuri Podişul

Transilvaniei.

Populaţie

În ţară cuibăresc 750-1000 de perechi, numărul lor este în uşoară creştere. Populaţia

europeană este estimată la 19,000-38,000 de perechi. Deşi numărul lor pe plan continental este

stabil, buha este o specie vulnerabilă şi periclitată, în multe ţări este în declin, care este

contrabalansat de creşterea populaţiei din alte regiuni. Datorită prezenţei în număr mare a

habitatelor de buhă, populaţia din România este important pe plan european şi efectivul

naţional este în creştere.


Dieta constă în principal din mamiferi de la mărimea şobolanului de apă până la

iepure şi păsări de mărimea cuprinsă între cea a gaiţei şi a raţei mari. Porneşte la vânătoare

imediat după apus de soare, vânează în timpul nopţii dar în regiunile boreale poate vâna şi în

timpul zilei. Evită pădurile închise, de multe ori stă de pândă pe un loc mai ridicat şi de aici se

lansează în atac. Este un vânător foarte feroce, rareori omoară chiar şi vulpea sau alte specii de

răpitori, sunt cunoscute şi cazuri de canibalism.

Dieta constă în arici, iepuri, veveriţe, pârşi, hârciogi, şobolani, şobolan de apă, şoareci,

vulpe, marmote, păsări de apă (raţe, lişiţe etc.), alte păsări (fazani, cocoşi de munte, sturzi,

gaiţe, ciori, răpitoare etc.), reptile, amfibieni şi peşte.

Buha este o specie monogamă, perechile se formează pe toată durata vieţii. Este

solitară, mărimea teritoriului depinde de densitatea prăzii, variază între 12-20 km2. deseori îşi

împarte teritoriul cu acvile de munte sau codalbi. În timpul zilei se odihneşte solitar ascuns

între stânci, sau pe copaci, în locuri cu vizibilitate ridicată. Începând cu luna ianuarie masculul

efectuează zboruri de patrulă deasupra teritoriului şi în timpul zilei, iar în timpul clocirii stă în

apropierea cuibului.

Vocalizarea masculului începe în septembrie-octombrie şi îşi atinge apogeul în

decembrie-ianuarie. Acest strigăt atrage femela şi începe un duet de vocalizări între cele două

sexe. În timpul iernii perechea vizitează împreună locaţiile posibile a cuibului. După alegerea

locului femela stă acolo îndelungat, imitând poziţia de clocit.

116

Buha îşi apără activ teritoriul, goneşte orice animal care se apropie de cuib (ciori,

răpitori, cocoşi de munte, iepuri, capre negre, câini, etc.), uneori atacă chiar şi omul. În caz de

pericol imediat femela transportă puii într-un loc mai sigur.

Fiecare pereche are mai multe (3-4) locuri de cuibărit pe care le folosesc alternativ timp de

mai mulţi ani. Femela depune 2-4 (1-6) ouă în ianuarie (sfârşitul lui decembrie, începutul lui

februarie), incubarea durează 34-36 de zile, juvenilii devin independenţi la vârsta de 20-24

săptămâni. Prima împerechere are loc la vârsta de 2-3 ani. Puii sunt îngrijiţi de femelă,

juvenilii sunt dependenţi de părinţi până vârsta de 5 luni.


Buha este ameninţată în principal de către degradarea şi dispariţia habitatelor


reprezintă un pericol iminent asupra speciei. Pentru îmbunătăţirea stării de conservare a buhei

în ţară ca măsură generală este necesară reducerea şi controlarea intensităţii tăierii pădurilor.

Pentru protecţia mai eficientă a speciei sunt necesare cunoştinţe exacte despre populaţiile,

perechile cuibăritoare locale. În posesia acestor informaţii este necesară elaborarea şi

respectarea unui plan de management adecvat pentru aria protejată respectivă, care va aborda

corect aceste probleme şi va oferi soluţii de rezolvare, măsuri concrete şi eficiente de protecţie

ale habitatelor şi a buhei.

Ciuf de câmp - Asio flammeus (Pontoppidan, 1763) - Short-eared Owl


Este o bufniţă de mărime medie, are lungimea de 37-39 cm, şi anvergura este de 95-

110 cm. Are aripile relativ mai lungi şi mai înguste decât celelalte specii de bufniţe. Penajul

este deschis la culoare şi contrastant cu părţile mai închise. Discul facial este alb-gălbui, cu o

pată neagră în jurul ochiului. Moţurile sunt mici, greu vizibili, irisul este galben. Ciocul este

negru, penele din împrejurimea gurii sunt albe. Este specia cea mai diurnă dintre bufniţele

europene.

Culoarea de bază a părţilor dorsale ale adulţilor este galben-maroniu deschis. Partea

posterioară a capului şi gâtului, spatele şi tectricele sunt dungate cu maro închis, negru. Coada

este galben-portocalie cu 4-5 dungi transversale maro-negri. Remigele primare sunt galbene,

cu 2-3 linii negri pe vârf, astfel aripa posterioară este contrastantă şi caracteristică. Alula,

supraalarele mici şi mijlocii sunt de asemenea de culoare mai închisă decât restul aripii.

Remigele secundare sunt galbene cu benzi maro-negri, cu o bandă terminală albicioasă.

Pieptul este galben-maroniu, des dungat cu maro închis. Pieptul inferior şi abdomenul este alb,

aproape fără dungi. Aripa inferioară este albă, dungile negri a vârfului şi linia carpală neagră

sunt clar vizibile, la fel dungile închise ale cozii.

Juvenilii sunt asemănători adulţilor, dar coloritul penajului este mai închis şi mai puţin

contrastant. Discul facial este neclar, centrul negru este mai întins, părţile albe ale feţei nu sunt

evidente. Dungile de pe piept sunt mai rare şi mai şterse decât la sulţi, abdomenul şi pieptul

este mai închis la culoare.

Masculul scoate un strigăt nupţial înăbuşit „buu-buu”.

Habitat Trăieşte în regiunile boreale, temperate, oceanice, în tundra arctică, zona de stepă şi

cea mediteraneană. Tolerează multe tipuri de climă, dar evită iernile nordice extreme. Prezenţa

sa este strâns legată de abundenţa mare a micromamiferelor. În lipsa densităţii ridicate ale

acestora chiar şi habitatele din alte puncte de vedere optime rămân nepopulate. Este mai

degrabă o specie terestră şi aeriană decât de pădure, preferă habitatele deschise, nederanjate,

îndepărtate de aşezările omeneşti.

Este o specie răspândită a tundrei. Cuibăreşte pe terenuri cu vegetaţie ierboasă şi

umedă, smârcuri, mlaştini, pe alocuri cu tufe, pe turbă, pe păşuni mlăştinoase, etc. În sezonul

de înmulţire nu preferă zonele de agricultură, dar în iernează des pe terenuri agricole cu zone

de vegetaţie naturală sau semi-naturală.

117

Distribuţie

În Europa cuibăreşte aproape în fiecare ţară, cu excepţia Bulgariei, Italiei, Elveţiei. În

Număr mai mare cuibăreşte în ţările nordice, în Rusia şi Scandinavia. Distribuţia din România

a acestei specii este puţin cunoscută. Cuibăreşte mai ales pe Podişul Transilvaniei, pe alocuri

în Moldova. Iarna este prezent aproape în toată ţara, mai ales pe câmpii.

Populaţie

Mărimea populaţiei europene fluctuează între 58 000 – 180 000 de perechi

cuibăritoare. În număr mare cuibăresc în Norvegia, Rusia, Finlanda, Suedia şi Belorusia. În

România cuibăreşte o populaţie mică, de aproximativ 100-400 de perechi, numărul exact

fluctuează puternic de la an la an.


În multe locuri se hrăneşte exclusiv cu şoareci. Vânează în principal pe timp de zi dar

şi pe timp de noapte. Caută după pradă prin zbor activ, dar deseori stă de pândă pe un loc mai

înalt, sau pe pământ. Mănâncă şi păsări mai mici, pui de chirighiţe, fluierari, fâse, vrăbii,

grauri, sturzi. Hrana constă în general din: arici, şoareci, chiţcani, cârtiţe, hârciogi, iepuri,

lilieci, şobolani, hermeline, auşeli, cinteze, pui de fazani etc. Rareori mănâncă şi insecte (mai

ales gândaci şi viespi), şopârle, broaşte, râme şi melci.

Este o pasăre în general solitară, dar poate migra în cete mai mici, iar la locurile cu

abundenţa ridicată a prăzii pot fi prezente mai multe păsări în acelaşi timp. În afara sezonului

de reproducere ciufii de câmp se odihnesc în grupuri mai mici (6-20 păsări) în tufe sau copaci,

ascunşi în vegetaţia densă.

Ciuful de câmp este monogam, perechile stau împreună doar pe durata sezonului de

împerechere. Este solitară şi teritorială, dar de multe ori se hrănesc în afara teritoriului. Îşi

apără activ teritoriul, masculul în postura ameninţătoare îşi arată aripa inferioară rivalilor, dacă

intrusul nu pleacă, după acesta urmează o goană din zbor. Când se simte ameninţat, ciuful de

câmp îşi ridică moţurile şi veghează nemişcat, sau sâsâie şi pocneşte cu ciocul. În caz de

pericol puii stau nemişcaţi pe sol, părinţii scot sunete de avertisment, masculul face zboruri de

distragere a atenţiei, sau se lansează în atac (chiar şi la adresa omului).

Formarea perechilor începe spre sfârşitul iernii cu zborul nupţial caracteristic vertical

cu bătăi de aripi lente şi planări cu aripi ţinute nemişcaţi în formă de „V”. Împerecherea are

loc pe sol, uneori este precedată de un cadou nupţial (hrană) oferit de mascul.

Femela depune cele 4-8 (-16) ouă în luna martie-aprilie în cuibul aflat pe sol, ascuns

în vegetaţia (iarbă) densă. Incubarea durează 24-29 zile, în timpul clocirii şi a creşterii puilor

hrana este procurată în mare parte de către mascul. La vârstă mai mare puii sunt foarte curioşi

faţă de orice fel de animal. Puii devin independenţi la vârsta de 6 săptămâni, se împerechează

pentru prima dată în anul următor.


Principalul factor ameninţător la adresa speciei este dispariţia habitatelor adecvate, a

păşunilor şi fâneţelor întinse, mlăştinoase. Motivele sunt complexe, pe de o parte schimbarea

metodelor tradiţionale de agricultură în metodele agriculturii intensive, care a dus la

transformarea acestor câmpuri în terenuri agricole. Un alt motiv este oprirea păşunatului sau

cositului. Ca urmare apare vegetaţia lemnoasă spontană, care treptat duce la împădurirea

acestor habitate ierboase. Un al treilea motiv este schimbare metodelor tradiţionale de cosit.

Cu noile coase motorizate mari suprafeţe pot fi cosite în timp scurt, astfel păsările aflate în

aceste fâneţe nu au unde să se refugieze, căzând pradă acestor maşini.

Este necesară sprijinirea de către stat a activităţilor care conservă aceste habitate

ierboase în condiţie cât mai apropiată de cea naturală. Astfel de metode sunt(păşunatul adecvat

(nu cel excesiv), cositul în afara perioadei de cuibărit (după luna iulie) şi într-o formă care

oferă posibilitate de a se refugia păsărilor respective, formele tradiţionale şi durabile de

agricultură.

118

Ciocănitoare cu spate alb - Dendrocopos leucotos (Bechstein, 1803) - White-backed

Woodpecker


Are lungimea de 24-26 cm şi anvergura de 38-40 cm, este cea mai mare specie din

genul Dendrocopos, este cu 10% mai mare, decât ciocănitoarea pestriţă mare. Ciocul şi gâtul

este relativ lung, obrajii, bărbia, pieptul şi pieptul sunt albe, abdomenul şi părţile laterale ale

corpului sunt alb murdar cu striaţii negre. Subcodalele şi zona anală sunt roz. Mustaţa, ceafa,

partea anterioară a spatelui, tectricele şi supracodalele sunt negri. Codalele şi remigele sunt

negri cu puncte albe, care pe coada şi aripa deschisă formează dungi albe. Creştetul masculului

adult este roşu, creştetul femelei este negru.

În România trăiesc două subspecii a ciocănitoarei cu spatele alb: Dendrocopos

leucotos spp. leucotos (jumătatea caudală a spatelui este albă) şi Dendrocopos leucotos spp.

lilfordi (pata albă a spatelui are striaţii negre transversale, regiunea anală este roşie şi striaţiile

de pe abdomen sunt mai accentuate).

Habitat

Ciocănitoarea cu spate alb este o specie rezidentă a regiunilor temperate, este

considerată ca una specializată pe pădurile de foioase din regiuni colinare şi muntoase, fiind

prezent în special în păduri dominate de fag. Preferă pădurile compuse din fag (Fagus),

mesteacăn (Betula), paltin (Acer), frasin (Fraxinus), ulm (Ulmus), plop (Populus). Deseori

este prezent în păduri mixte, uneori şi în păduri conifere. De cele mai multe ori cuibăreşte pe

versanţii sudici a dealurilor, munţilor, dar şi în pădurile de galerie dea-lungul pâraielor

dominate de specii de copaci cu esenţă moale.

Distribuţie

În Europa specia are o distribuţie uniformă, cuibăreşte în toate ţările de pe continent,

populaţii mari trăiesc în Rusia, România, Slovacia, etc. În România prezenţa ciocănitoarei cu

spate alb este determinată de distribuţia habitatelor propice, astfel specia se regăseşte în

principal în regiunile submontane. Făgetele extrazonale pot atrage populaţii mici, ca de

exemplu făgetele extrazonale din Munţii Măcin.

Populaţie

Populaţia europeană este estimată între 180 000 – 550 000 de perechi cuibăritoarea.

Deşi în mai multe ţări este în declin, pe plan continental efectivul speciei este stabilă. În

România cuibăresc între 16,000 - 24,000 de perechi, populaţia este stabilă. Importanţa

europeană este sporită de prezenţa a două subspecii în ţară.


Hrana este alcătuită mai ales din insecte, în principal din larvele care trăiesc în

trunchiul copacilor. Mănâncă şi omizi, furnici, uneori se hrăneşte şi cu alune şi fructe de

pădure.

Este o pasăre solitară şi teritorială, mărimea teritoriului variază între 0,25-2 km2. Se

odihneşte în scorburi, în sezonul de reproducere împreună cu puii sau într-o scorbură separată,

excavată special pentru odihnă. Când se simte ameninţat, adoptă o poziţie întinsă a corpului şi

a capului, în general pe partea ascunsă a trunchiului. În sezonul de reproducere este foarte

teritorial, intruşii sunt alungaţi agresiv.

Este o specie monogamă. Femelele sunt atrase de darabana masculilor, care pot fi

auzite începând cu luna martie. Perechea efectuează zboruri nupţiale care constă din goane

aeriene, zboruri demonstrative, posturi nupţiale, etc. În această perioadă ambele sexe sunt

foarte zgomotoase. Împerecherea are loc pe coaja copacilor. Ambele sexe participă în

excavarea scorburii, care este situată la o înălţime între 1,-6,5 m. Cele 3-5 ouă sunt incubate de

ambele sexe, timp de aproximativ 100 de zile. Mascul cloceşte mai ales în timpul nopţii. Puii

sunt îngrijiţi de ambii părinţi, dezvoltarea lor durează 24-28 zile.


Ciocănitoarea cu spate alb este ameninţată în principal de dispariţia pădurilor de fag

de vârstă medie şi bătrâni din cauza intensificării exploatărilor forestiere. Este foarte

importantă conservarea acestor porţiuni de păduri naturale, sau semi-naturale diverse, în locul

tăierilor rase plantarea pădurilor cu componenţă mixtă a speciilor autohtone caracteristică

zonei respective şi limitarea exploatărilor forestiere intensificate în ultimii ani. Cu plantarea

119

pădurilor de fag mixte cu alte specii de arbori foioase este posibilă mărirea densităţii (astfel şi

a populaţiei) ciocănitoarei cu spate alb prin îmbunătăţirea calitativă a habitatului. Extinderea

aşezărilor umane şi fragmentarea habitatelor de drumuri etc. de-asemenea reprezintă o

ameninţare reală la adresa speciei.

O altă problemă generală tot mai intensă la adresa ecosistemelor forestiere este

practicarea sporturilor extreme ca off-road, moto-cross, ATV-uri etc.

Ciocănitoare neagră - Dryocopus martius (Linnaeus. 1758) - Black Woodpecker


Este cea mai mare specie de ciocănitoare de pe continent, are lungimea de 45-57 cm,

anvergura este de 64-68 cm. Este o pasăre puternică de mărimea unei ciori. Spre deosebire de

celelalte specii de ciocănitori zboară în linie aproape dreaptă. Este negru uniform cu un luciu

metalic. Masculii au creştetul complet roşu, la femele doar partea posterioară a creştetului este

roşie, fruntea este neagră. Juvenilii sunt mai maronii, lipseşte luciul metalic al penajului,

mărimea petei roşii de pe creştet este mai mică.

Este o pasăre zgomotoasă, strigătul de zbor este tare „cru-cru-cru”, serveşte ca şi

strigăt de alarmă. Când stă pe copac scoate un strigăt caracteristic, prelung, plângăreţ,

puternic: „cliuuu”.

Habitat Este o pasăre rezidentă a regiunilor boreale şi temperate. Trăieşte în păduri montane,

uneori până la limita arborilor, în Alpi şi la înălţimi peste 2000 m. În taiga nordică este în

principal o specie de şes. Preferă trunchiurile înalte şi bătrâne ale pădurilor bătrâne, aflate în

stadiul climax al succesiunii vegetale. Preferă porţiunile de păduri mai rare, poate fi prezent şi

în porţiuni de păduri izolate, relativ departe de pădurea intactă. În afara sezonului de

reproducere vizitează şi păduri doborâte de vânt sau arse. Deseori se apropie de aşezările

omeneşti.

În România specia a fost considerată ca una specializată pe pădurile de fag şi molid

din zonele montane. În ultimele decenii însă a devenit o specie larg răspândită în toate tipurile

de păduri de la zonele montane până la pădurile de luncă.

Distribuţie

Ciocănitoarea neagră este larg răspândită în Europa, în număr mare cuibăreşte în

Rusia, Germania, România, Belorusia, Suedia etc. Ciocănitoarea neagră are o distribuţie

generală dar nu uniformă în România. Lipseşte din zonele întinse fără păduri şi la altitudini

peste limita pădurii (1700 m). Este mai rar în zonele de şes şi în pădurile aride din bio-

regiunea stepică.

Populaţie

Populaţia europeană este mare şi stabilă, cuibăresc 740 000-1 400 000 de perechi. În

anii ‟90 în multe ţări a suferit un declin moderat, dar şi-a revenit, iar acum (ca şi în ţara

noastră) în multe ţări este în creştere. Populaţia din România este apreciat a fi între 40,000 –

60,000 de perechi, este una dintre cele mai importante populaţii de pe continent.


Mănâncă mai ales larvele, pupele şi adulţii furnicilor şi larvele coleopterelor care

trăiesc în copaci. Insectele sunt prinse de limba lungă care este lipicioasă de un lichid excretat

de către glandele salivare. În timpul căutării hranei ciocănitoarea neagră cu ciocul său puternic

face găuri mari în trunchiurile putrezite ale copacilor. Dieta constă în afara furnicilor în viespi,

albine, larve de coleoptere (croitor, răgace, cărăbuşi etc.), muşte, ţânţari etc. Rareori mănâncă

şi hrană vegetală ca fructe de pădure, seminţe etc.

Este o pasăre solitară şi teritorială, în afara sezonului de înmulţire masculul şi femela

apără teritorii diferite, care uneori se pot suprapune. Mărimea unei teritorii variază între 100-

400 ha, din care doar unele zone mai importante sunt apărate activ. Teritoriul este împărţit la

zone de darabană, de hrănit, de cuibărit, de „poteci” de zbor, de locuri de odihnit şi la zone

neutrale. Se odihnesc în timpul nopţii în scorburi. Masculul şi femela petrec noaptea în aceeaşi

scorbură doar în cazuri excepţionale. Au şi scorburi „de urgenţă” unde se ascund în caz de

pericol.

120

Agresiunea faţă de rivali depinde de zona teritoriului unde se află intrusul şi de

distanţa dintre cel două păsări. În general ameninţă şi atacă de la o distanţă mai mică de 100

m. Între perechile învecinate adeseori sunt lupte crâncene.

Este o specie monogamă, femelele sunt atrase de darabană, care de multe ori încep încă în

noiembrie. Copularea are loc după finisarea scorburii, în apropierea acestuia pe o creangă

orizontală, care uneori este folosită în acest scop ani în şir. Sunt frecvente şi încercările de a

copula în afara sezonului de reproducere. Cele 4-6 (1-9) ouă sunt depuse în martie sau

începutul lui aprilie, incubarea durează aproximativ două săptămâni. Puii sunt hrăniţi de

ambele părinţi, dezvoltarea lor durează o lună. După părăsirea cuibului imediat încearcă să-şi

procure hrana singuri cu mai mult sau mai puţin succes. Părinţii încă îi hrănesc o perioadă de

timp.


Populaţia ciocănitorii negre este în siguranţă, numărul lor este în creştere. Totuşi

trebuie să acordăm atenţie unor factori ameninţători posibili, precum exploatările forestiere

intense, dispariţia porţiunilor de păduri cu componenţa mixtă a speciilor şi de copaci bătrâni.

Este foarte importantă conservarea acestor porţiuni de păduri naturale, sau semi-naturale

diverse. Este de asemenea necesară ca în locul tăierilor rase să se planteze păduri cu

componenţă mixtă a speciilor autohtone caracteristică zonei respective şi ca să se limiteze

exploatările forestiere intensificate în ultimii ani. Extinderea aşezărilor umane şi fragmentarea

habitatelor de drumuri etc. reprezintă o ameninţare reală la adresa speciei.



Muscar gulerat - Ficedula albicollis (Temminck, 1815) - Collared Flycatcher


Are lungimea de 13 cm, anvergura este de 22,5-24,5 cm.

Masculul adult are bărbia, pieptul, burta, flancurile şi subcodalele albe. Capul este

negru cu excepţia frunţii şi a gulerului alb din jurul gâtului. Coada şi spatele este negru, târtiţa

albă. Supraalarele sunt negri, remigele sunt de asemenea negri cu baza albă, care pe aripa

deschisă formează o bandă albă. Şi scapularele sunt parţial albe, astfel pe aripa închisă se văd

două pete albe.

Părţile inferioare ale femelelor sunt alb-maroniu iar cele superioare sunt maro-gri.

Aripa este maro-negricios, marcajul alb al aripii este asemănător masculilor, doar nu este atât

de întins. Uneori poate fi o a doua dungă albă pe aripă formată din petele albe de pe vârful

supraalarelor mijlocii.

Juvenilii sunt asemănători femelelor.

Habitat

Trăieşte în regiunile cu climat temperat cald continental ale Europei. Cuibăreşte destul

de frecvent în pădurile de foioase cu poieni şi subarboret, în grădini, livezi şi parcuri cu

vegetaţie densă. Preferă pădurile de stejar, fag, tei, frasin şi mesteacăn. Îşi construieşte cuibul

exclusiv în scorburi, astfel prezenţa speciei depinde de cantitatea arborilor bătrâni.

Distribuţie

Populaţia din Europa se concentrează în centrul şi estul continentului. Populaţii mari

trăiesc în Rusia, România, Ungaria, Cehia, Slovacia şi Ucraina. În ţara noastră distribuţia este

uniformă în pădurile din zona deluroasă. Niciunde nu este prezent în număr mare, dar îl

întâlnim oriunde, unde sunt păduri de foioase în stare apropiată de cea naturală. Astfel de

distribuie pe Podişul Transilvaniei şi Moldovei şi în Subcapaţi.

Populaţie

Populaţia europeană este estimată la 1,4-2,4 milioane de perechi şi este în uşoară

creştere. În România cuibăresc între 460.000 - 712.000 de perechi, populaţia este aparent

stabilă. Fiind una dintre cele mai mari populaţii de pe continent, are o importanţă deosebită în

conservarea speciei.

121


Se hrăneşte cu artropode, hrana cea mai importantă sunt omizii. Se mişcă mai ales în

părţile superioare ale coroanei copacilor, rar este văzut partea de jos a arborilor sau pe sol. De

obicei stă de pândă şi efectuează zboruri scurte pentru a prinde insectele din aer, după care se

întoarce la locul respectiv. O altă metodă de hrănire este culegerea prăzii de pe frunzele

copacilor. Hrana constă în libelule, cosaşi, omizi, fluturi, muşte, furnici, coleoptere, păianjeni,

miriapode şi alte insecte mici zburătoare şi nezburătoare prezente în coroana copacilor. Se

hrăneşte şi cu fructe de pădure: mură, soc etc.

Este solitar şi teritorial. Mărimea teritoriului se schimbă în cursul sezonului de

reproducere: la început (în timpul formării perechilor este cea mai mare, după care se

micşorează treptat, la sfârşitul sezonului se restrânge doar la imediata apropiere a scorburii.

Densitatea perechilor cuibăritoare variază puternic între 50-800 /km2 în funcţie de habitat şi

an. Masculii sunt foarte intoleranţi faţă de alţi masculi şi competitori potenţiali de scorburi

(piţigoi albastru, codroş de pădure, etc.).

Masculul cântă de obicei de pe copacul în care este cuibul. În timpul cântatului îşi coboară

aripile şi îşi scutură coada. Femela îşi alege perechea mai ales după calitatea teritoriului apărat

de acesta. Masculul de multe ori oferă cadouri nupţiale (hrană) femelelor. Cuibul este construit

în scorbura aleasă de femelă.

La muscarul gulerat este cunoscută o strategie alternativă de reproducere foarte

interesantă: în afara celor alb-negre în număr mic sunt şi masculi cu penaj asemănător

femelelor. Aceste păsări nu apără un teritoriu propriu. Fiind toleraţi de masculii alb-negru,

aceşti „furişători” încearcă să copuleze cu femelele din teritoriul altor masculi.

Cele 5-7 (1-9) ouă sunt depuse la sfârşitul lui aprilie, la începutul lui mai. Ouăle sunt

incubate doar de femelă timp de 12-14 zile. Puii sunt hrăniţi de ambele părinţi, ei se dezvoltă

în 15-18 zile depinzând de condiţiile meteorologice. Devin independenţi la 6-10 zile după

acesta.

Sunt păsări migratoare, iernează în Africa. Se reproduc pentru prima dată la vârsta de

un an.


Populaţia muscarului gulerat este în siguranţă, numărul lor este în creştere. Totuşi

trebuie să acordăm atenţie unor factori ameninţători posibili, precum exploatările forestiere

intense, dispariţia porţiunilor de păduri cu componenţa mixtă a speciilor şi de copaci bătrâni.

Este foarte importantă conservarea acestor porţiuni de păduri naturale, sau semi-naturale

diverse. Este de asemenea necesară ca în locul tăierilor rase să se planteze păduri cu

componenţă mixtă a speciilor autohtone caracteristică zonei respective şi ca să se limiteze

exploatările forestiere intensificate în ultimii ani. Extinderea aşezărilor umane şi fragmentarea

habitatelor de drumuri etc. reprezintă o ameninţare reală la adresa speciei.



Muscarul gulerat ocupă frecvent scorburile artificiale, astfel cu amplasarea multor

scorburi se pot coloniza şi porţiuni de păduri mai tinere, lipsite de scorburi, ori se poate

stabiliza sau mări populaţiile din pădurile tinere, de calitate suboptimă pentru această specie,

cu puţine scorburi.

Muscar mic - Ficedula parva (Bechstein, 1794) - Red-breasted Flycatcher


Este cea mai mică specie de muscar din Europa, are lungimea de 11,5 cm, anvergura

este de 18,521 cm. Capul este rotund, ciocul mic şi subţire, coada şi aripile sunt relativ lungi.

Pieptul, burta, subcodalele şi părţile laterale sunt albe, spatele şi aripa sunt maro-gri uniform,

picioarele sunt negre. Ochiul este relativ mare, irisul este negru. Coada este albă cu o bandă

terminală lată de culoare neagră. Codalele mijlocii sunt gri, astfel pe coada alb-negru este o

linie longitudinală închisă în mijloc.

Capul masculului adult este gri, bărbia şi gâtul anterior este portocaliu-roşcat.

Femelele au capul maro, bărbia şi gâtul este alb-murdar, maroniu. Juvenilii sunt asemănători

122

femelelor, se pot diferenţia de acestea prin petele deschise de pe vârful supraalarelor mari, care

formează o linie crem pe aripă închisă.

Habitat

Trăieşte în regiunile continentale temperate dar şi în cele boreale sau montane.

Cuibăreşte în pădurile cu frunze căzătoare sau de amestec, cu vegetaţie luxuriantă, umbroase,

cu subarboret des, preferă porţiunile de păduri cu copaci înalţi. Muscarul mic cuibăreşte la

altitudinile cele mai mari dintre muscari. Favorizează zonele mai abrupte şi mai umede ale

pădurilor, de cele mai multe ori îl întâlnim în apropierea pâraielor sau izvoarelor.

Distribuţie

Cu excepţia vestului Europei cuibăreşte în aproape fiecare ţară a continentului.

Populaţiile cele mai mari sunt în Rusia, Belorusia, Letonia, Ucraina şi România. În ţara

noastră distribuţia acestei specii nu este uniformă, are mai multe populaţii localizate în

anumite zone ale ţării cu păduri naturale, umede şi abrupte, unde local este abundent. Este

prezent în Bazinul Gheorgheni, Valea Cernei, Porţile de Fier, Piemontul Retezat, Făgăraş etc.

Populaţie

Populaţia din Europa este foarte mare (3,2-4,6 milioane de perechi cuibăritoare), şi

stabilă. Populaţia din România este estimată între 360.000 - 512.000 de perechi cuibăritoare,

efectivul speciei aparent nu este în schimbare. Fiind una dintre cele mai mari populaţii de pe

continent, are importanţă deosebită în conservarea speciei.


Hrana constă în principal din insecte şi alte nevertebrate. Acestea sunt procurate mai

ales în zona de mijloc şi cea inferioară a coroanei copacilor. Rareori se hrăneşte şi de pe sol,

cu nevertebrate inclusiv cu râme. Dieta constă din: libelule, cosaşi, greieri, omizi şi fluturi,

coleoptere, muşte (larve şi adulţi), viespi, furnici, păianjeni, miriapode, melci etc. Mănâncă şi

seminţe şi fructe: soc, zmeură, mură, etc.

Este de obicei solitar şi în afara sezonului de reproducere, dar uneori se asociază cu

alte specii. Este teritorial, în habitat optim mărimea teritoriului este de 0,5-0,7 ha, în condiţii

mai puţin favorabile poate ajunge şi până la 2 ha. Goanele aeriene dintre masculii rivali sunt

destul de comune. Masculul cântă de pe o creangă aproape de trunchi sau din vârful copacului.

În prezenţa femelei îşi ridică frecvent coada, după care zboară la mai multe scorburi (locaţii

potenţiale a cuibului) şi îi arată femelei prin intrări şi ieşiri frecvente. Între două „vizite” cântă

intensiv. Aceste vizite de scorburi sunt repetate până când şi femela intră într-una dintre ele,

probabil în această vizuină va fi construi cuibul. În timpul curtării masculul aduce şi cadouri

nupţiale (hrană).

Cele 5-6 (4-7) ouă sunt depuse în mai. Numai femelele incubează ouăle, timp de 12-

15 zile. Ambele sexe hrănesc puii, care se dezvoltă în 12-13 zile. Ei sunt alimentaţi încă 8-10

zile după părăsirea cuibului. Dacă un răpitor ameninţă siguranţa puilor, masculul îşi mişcă

coada sus-jos, coboară aripile, pocneşte cu ciocul, scoate sunete de alarmă, deseori atacă capul

intrusului sau încearcă să-i atragă din apropierea cuibului.

Este o specie migratoare, iernează în Asia de Vest.


Muscarul mic este ameninţat în principal de exploatările forestiere intense, de

dispariţia porţiunilor de păduri cu componenţa mixtă a speciilor şi de copaci bătrâni. Este

foarte importantă conservarea acestor porţiuni de păduri naturale, sau semi-naturale diverse, în

locul tăierilor rase plantarea pădurilor cu componenţă mixtă a speciilor autohtone

caracteristică zonei respective şi limitarea exploatărilor forestiere intensificate în ultimii ani.

Extinderea aşezărilor umane şi fragmentarea habitatelor de drumuri etc. reprezintă o

ameninţare reală la adresa speciei.



123

Şoimul călător - Falco peregrinus (Tunstall, 1771) - Peregrine Falcon


Specie de şoim de talie mare, cu dimorfism sexual accentuat. Lungimea corpului la

femele este între 46-51 cm, cu o anvengură de 104-113 cm, iar la masculi această cifră se

încadrează între 38-45 cm cu o anvengură între 89-100 cm.

Silueta sa dă impresia de soliditate, cu o coadă destul de scurtă şi aripi late la bază şi

foarte îngustate la vârf. Zbor normal cu bătăi de aripi rapide şi de mica amplitudine, cu viteză

moderată.

Pasărea adultă este caracteristică cu ventral alb-negru, parte dorsală gri-albăstruie

închisă, piept alb strălucitor, cap negru cu o mustaţă neagră groasă şi bine definită pe obrajii

albi. Penajul păsărilor tinere e mai modest cu partea superioară a corpului de un maro închis,

ca şoimul sudic (Falco biarmicus) şi cel dunărean (Falco cherrug), dar are o mustaţă evidentă

şi creştet mai închis. Dedesubtul aripilor are un colorit uniform, iar târtiţa este mai deschisă

decât restul penajului faţă de cele două specii menţionate anterior.

Strigăt de alarmă aspru: “chee-chee-chee”.

Habitat

Cuibăreşte într-o varietate de habitate, de la coaste stâncoase până la altitudini mari în

zone muntoase sau chiar în deşerturi sau oraşe mai mari, unde cuibăreşte pe clădiri mai înalte.

În ţara noastră preferă stâncăriile mai mari din zonele muntoase. Îi place vecinătatea satelor,

deoarece hrana lui preferată, porumbelul domestic aici se găseşte în număr mare. În afara

perioadei de cuibărit putem să-l întâlnim aproape oriunde, în zone deschise şi semi-deschise

unde sunt concentraţii mai mari de păsări, mai ales în apropierea suprafeţelor mari de apă

(iazuri, eleştee, fluvii) sau localităţi.

Distribuţie

Specie larg răspândită, care cuibăreşte pe toate continentele în afară de Polul Sud. În

Europa populaţii mai semnificative sunt în ţările de vest (Spania, Franţa) şi de nord (ţările din

Peninsula Scandinavă, Rusia).

În ţara noastră este o specie cuibăritoare al cărei populaţie se află încă în restabilire din

cauza persecuţiei, colectării ouăelor şi puilor, otrăvirii cu pesticide (mai ales DDT) şi

braconajului din mijlocul secolului trecut.

Populaţie Populaţia europeană este estimată la cca. 11 000 perechi clocitoare, cu efective mai

mari în Spania, Franţa şi Rusia.

Momentan populaţia europeană se află într-o uşoară creştere sau este stabilă. Declinul

populaţiei a fost notat numai în Albania şi Turcia.

Recensământul populaţiei acestei specii în România indică că abundenţa cea mai mare

este în Carpaţii Occidentali, mai ales în Munţii. Apuseni şi Metaliferi.


Este un şoim specializat de a prinde prada din zbor. Se hrăneşte aproape exclusiv cu

păsări, pe care le prinde cu diferite metode, dintre care cea mai impresionantă este picajul pe

diagonală, cu aripile strânse, de la o înălţime de câteva sute de metri, când depăşeşte viteza de

100 de km/h. Prada cea mai importantă în cele mai multe locuri este reprezentată de

porumbelul domestic (Columba livia f. domestica). Mai prinde şi diferite specii de limicole

(Charadriiformes), pescăruşi (Laridae) şi păsări cântătoare, din care graurul (Sturnus vulgaris)

merită menţionat.

Ca toate speciile de şoimi nu îşî construieşte propriul cuib, preferând să ocupe

cuiburile de corb (Corvus corax) neocupate sau abandonate în zonele stâncoase, dar poate să-

şi depune ouăle şi pe pervazuri sau în crăpături. În zonele deschise cuiburile de cioară grivă

(Corvus cornix) sau de alte răpitoare (Accipitriformes) aflate pe stâlpi de înaltă tensiune sunt

ocupate cu desăvârşire. Îşi depune ouăle şi în cuiburi artificiale, mai ales în zone urbane.

Se împerechează pe viaţă, perechea fiind fidelă teritoriului, care este marcat prin zbor

nuptial, oferire de pradă femelei de către mascul şi vocalizări. În timpul cuibăritului perechea

este foarte teritorială, ei alungând nu numai intruşii din specia lor ci şi alte specii de păsări

răpitoare. În ţara noastră femela depune cele 3-4 ouă în sfârşitul lui martie- începutul lui

aprilie. Cele 29-33 zile de incubaţie sunt făcute mai ales de femelă, în timp ce masculul

124

vânează, dar uneori şi masculul poate să stea perioade mai scurte pe ouă. Puii sunt acoperiţi cu

un puf alb după eclozare, iar după 42-46 zile, când părăsesc cuibul, penajul devine maro la

juvenili.


În mijlocul secolului trecut specia a fost greu persecutată. Problemă mare reprezenta

pesticidele folosite în vremea aceea (DDT), care acumulate în organismul animalelor de pradă

ajungeau în organismul şoimilor, care ducea la însubţirea coajei ouăelor, şi zdrobirea lor

accidentală de către femelă în perioada de incubare. După retragerea de pe piaţă acestor

pesticide, populaţia de şoimi călători a început să se revină.

În zilele de azi colectarea ouăelor sau puilor pentru şoimărit reprezintă o problemă

reală pentru această specie. În ţara noastră şi braconajul constituie o problemă.

Cocoş de munte - Tetrao urogallus (Linné, 1758) - Capercaillie


Este cea mai mare specie din familia cocoşilor sălbatici, cu polimorfism sexual

accentuat, este foarte greu de confundat cu alte specii. Cocoşul are 75-100 cm lungime şi

cântăreşte 4-6 kg. Culoarea penajului variază între gri şi maro cenuşiu, pieptul este verde

închis cu strălucire metalică. Abdomenul şi subcodalele sunt de obicei negri, dar ocazional pot

fi mai deschişi, chiar albi. Cantitatea penelor albe creşte de la vest la est de-a lungul

continentului (are 12 subspecii). Găina este aproximativ de două ori mai mică, are 54-53 cm

lungime si cântăreşte in jur de 2 kg. Partea dorsală este maro cu dungi transversale negri şi

argintii, pieptul este maro-ruginiu. Abdomenul este mai deschis, alb-gălbui cu dungi

transversale maro. Variaţia penajului este mult mai mică decât in cazul masculului. Ambele

sexe au supraalalele primare albe si o pată roşie deasupra ochiului. Picioarele sunt acoperite cu

pene pentru protecţia împotriva frigului. Penajul puilor este asemănător găinii, care oferă o

protecţie pasivă împotriva prădătorilor. Puii la vârsta de trei luni încep năpârlirea în plumajul

de adult. Ouăle sunt asemănătoare ouălor de găina, doar cu pete maro.

Zborul speciei de munte este greoi datorită aripilor scurte rotunjite si a greutăţii

păsării. Zgomotul tare al zborului poate atrage atenţia prădătorilor, de acea cocoşul de munte

evita zborul daca este posibil, mai degrabă se ascunde in vegetaţia densă.

Habitat Favorizează pădurile de conifere mature diverse din punct de vedere al speciilor de

copaci cu părţi deschise şi cu o vegetaţie interioară bogată. Îi plac pădurile de molid şi brad,

amestecate cu mesteacăn, larice. O întâlnim de cele mai multe ori în păduri montane bătrâne

cu multe luminişuri. Pentru a se ascunde, are nevoie şi de copaci tineri, mici, vegetaţie densă

precum zmeura, ferige, etc.

Distribuţie

Este o specie sedentară prezentă în nordul Europei, în vestul şi centrul Asiei. Este

răspândită nu numai în pădurile taiga de pe latitudinile mai nordice, e prezent şi in pădurile de

conifere montane din regiunea temperata a Eurasiei, de asemenea in Munţii Carpaţi la atitudini

mai mari de 800 m. Populaţia din Scoţia s-a stins, dar specia a fost reîntrodusă din Suedia. În

Germania este pe cale de dispariţie.

Populaţie

Populaţia globală este estimată la 1,500,000-2,000,000 de exemplari, din care în

Europa trăiesc 760,000-1,000,000 de perechi. Specia este în declin aproape în toata Europa dar

acest trend negativ este neutralizat de creşterea masivă a populaţiei din Rusia. Motivul

principal al declinului din ţările europene este distrugerea habitatelor şi perturbaţia umană. În

România trăiesc aproximativ 4,500-5,200 de perechi, populaţia este stabilă.


Cocoşul de munte, mai ales femela cu pui are nevoie de multe resurse naturale, care

pot fi asigurate numai de un habitat cu caracter mozaic la scală mică. Au nevoie de plante şi

insecte pentru hrană, vegetaţie densă pentru a se ascunde, copaci înalţi cu crengi orizontale

pentru noapte. Aceste condiţii se găsesc mai ales in pădurile bătrâne de molid şi de pin de

125

pădure. Hrana este alcătuită din muguri, frunze, ierburi, fructe de pădure, mai ales afine,

insecte. Cocoşul de munte este specializată in mare parte pe frunzele si fructele afinei. Pentru

creşterea puilor insectele sunt cele mai valoroase nutriente, care variază mult în funcţiune de

vreme. De acea condiţiile climatice au mare influenţă asupra mortalităţii puilor.

În timpul iernii, când vegetaţia deasupra solului este acoperită de un strat gros de

zăpadă, cocoşii de munte se hrănesc în copaci cu frunze de conifere, care sunt digerate cu

ajutorul pietricelelor înghiţite şi a bacteriilor simbiotice.

Cocoşii adulţi sunt foarte teritoriali, apără un teritoriu de circa 500-600 de mii m2,

mărimea teritoriului găinilor este aproximativ 400,000 m2. Ariile sexelor pot fi în acoperire.

Începutul sezonul de împerechere depinde de condiţiile de vreme, de obicei se datează

in martie-aprilie. Pozitura cocoşului în timpul paradei nupţiale este caracteristică: coada

ridicată si desfăcută, gâtul întins spre cer, aripile deschise parţial şi îndreptate spre pământ. În

timpul rotitului scoate un sunet caracteristic alcătuit din două silabe: prima sună ca o bătaie de

tocă iar a doua ca sunetul produs de tocilă. Mai mulţi cocoşi se adună la un loc numit “lek” în

timpul împerecherii, unde deseori se luptă între ei. Această păşune este vizitată de mai multe

femele, care aleg dintre masculii prezenţi. De obicei cocoşul dominant se împerechează cu

toate femelele. La trei zile după împerechere începe depunerea a 6-10 ouă în cuibul făcut pe

sol. După patru săptămâni de clocire puii se eclozează şi abandonează cuibul. Puii îşi caută

independent hrana, care constă in mare parte din insecte. Se dezvoltă foarte rapid, la vârsta de

3-4 săptămâni sunt deja capabili de zbor.

La începutul septembriei familiile încep să se destrame.


Conform Uniunii Internaţionale de Conservarea Naturii (IUCN) cocoşul de munte este

o specie cu risc scăzut. Nu figurează în Convenţia de la Bonn privind conservarea speciilor

migratoare de animale sălbatice, nici în Convenţia de la Washington pentru comerţ cu specii

periclitate (CITES). În ţara noastră este specie ocrotită de lege.

In România cocoşul de munte se poate vâna între 1 aprilie şi 15 mai, dar numai

masculul, femela este protejată şi în această perioadă.

Principalele surse de ameninţare sunt degradarea habitatelor, tăierea pădurilor şi

plantarea pădurilor de tip monocultură fără caracter mozaic din punctul de vedere al

habitatelor. Vânatul excesiv constituie o ameninţare serioasă la adresa speciei. Turismul de

asemenea poate sa aibă efecte negative, deoarece în sezonul de împerechere chiar şi la cea mai

mică deranjare femelele pot să părăsească lek-ul, făcând imposibil copulaţia. În anumite zone

prădătorii mici pot fi de asemenea o sursă de periclitare. Emisia intensă de oxiduri de nitrogen

poate ameninţă cocoşul de munte prin efectele sale negative severe asupra dezvoltării

vegetaţiei. Din păcate şi schimbările climatice contribuie la degradarea habitatului cocoşului

de munte.

Prima măsura de conservare ar fi interzicerea vânatului în perioada de împerechere,

fiindcă sunt împuşcaţi chiar în timpul rotitului, când sunt foarte vulnerabil. Ar fi mult mai bun,

dacă vânătoarea speciei ar fi permisă toamna în locul primăverii. Este important de asemenea

schimbarea practicii forestiere în modul care permite conservarea habitatelor existente si

crearea habitatelor noi prin plantarea pădurilor diverse din punct de vedere al speciilor, a

vârstei copacilor si al structurii vegetaţiei în locul monoculturilor defrişate.

Caprimulg - Caprimulgus europaeus (Linnaeus, 1758) - Nightjar


Are lungimea de 26-28 cm, din care coada 10-11 cm, anvergura este de 57-64 cm, este

de mărimea unui vânturel roşu. Este o pasăre insectivoră nocturnă cu forma corpului foarte

asemănătoare unui vânturel sau cuc. De la distanţă pare gri maroniu uniform, de aproape se

vede desenul gri, maro, negru şi alb asemănător scoarţei copacilor. Ciocul este mic, gura este

foarte lată şi mare.

Culoarea masculul adult variază de la gri argintiu (cel mai pronunţat pe cap, spate,

scapulare şi codalele centrale) până la maro roşiatic (cel mai evident pe obraji, bărbie, gât,

abdomen şi regiunea anală şi subalare). Marcajul penajului este foarte complex, când în timpul

126

zilei se odihneşte nemişcat pe o creangă sau pe un butuc este aproape imposibil de diferenţiat

de către acesta. Partea dorsală este predominant gri cu marcaje fine negre şi alb-gălbui,

abdomenul, gâtul, pieptul şi subalarele sunt maro castanii cu striaţii transversale fine de

culoare mai închisă. Masculul are două pete albe bine vizibile la marginea cozii şi pe remigele

primare, aproape de vârful aripii.

Femela adultă este asemănătoare masculului, dar lipsesc petele albe de pe coadă şi aripi.

Juvenilii se deosebesc de femele prin culoarea mai pală, marcajul mai şters, lipsa

punctelor deschise a remigelor primare.

Sunetul caprimulgului este caracteristic, strigătul intens „crrrrrrurrrrrcrrrurrrr”

asemănător unui motor se aude noapte în luna mai şi iunie.

Habitat Este larg răspândit în regiunile cu climat oceanic, zona temperată, boreală, de stepă,

cea mediteraneană şi semideşert. Este o specie rară a regiunilor păduroase deschise, aride cu

poieni şi rarişti. Preferă pădurile de conifere cu soluri nisipoase, vegetaţia de stepă cu tufişuri

sau copaci mici, dar este prezent şi în apropierea mlaştinilor mai uscate sau lângă păduri

tinere. Cuibăreşte şi în păduri mixte cu fag, carpen sau plop, în păduri cu frunze căzătoare de

deal şi de şes (Quercus). Evită pădurile mari, dense şi închise. De asemenea evită lanurile de

cereale înalte şi dense, stufărişurile. Este sensibil la disturbanţa umană, astfel evită apropierea

aşezărilor umane.

Distribuţie

Caprimulgul este larg răspândit pe continent, populaţii mai mari trăiesc în Rusia,

Turcia, Spania, Belorusia, Franţa, Italia etc. În România cuibăreşte în zonele de deal cu

vegetaţie mozaică: are nevoie de păduri pentru cuibărit şi de terenuri agricole cu vegetaţie

naturală pentru hrănit. Caprimulgul trăieşte pe Podişul Transilvaniei, Banat şi Moldova, dar

este prezent pe alocuri şi în munţi până la 1500 m altitudine.

Populaţie

În Europa cuibăresc aproximativ 0,5-1 milioane de perechi. Specia încă nu a reuşit să

compenseze declinul mare din anii 1970-1990, magnitudinea acestui trend negativ a scăzut

semnificativ, dar numărul lor este tot în este tot în scădere. Populaţia stabilă din România cu

cei 12,000-15,000 de perechi cuibăritoare este una din cele mai sănătoase de pe continent,

astfel este important pe plan continental.


Este o specie aeriană şi nocturnă, îşi procură hrana (planctonul aerian) pe timp de

noapte în zbor. Mănâncă mai ales insecte (fluturi de noapte, gândaci, lăcuste, greieri, ţânţari,

furnici etc.). Rareori vânează şi în timpul zilei (după amiaza târziu, seara), în astfel de cazuri

de multe ori în apropierea turmelor de animale, prinde insectele speriate de către acestea. În

caz de lipsă îndelungată de hrană temperatura corpului, pulsul, respiraţia şi celelalte funcţii

vitale scad iar caprimulgul intră într-o stare hipoternică.

Nu este o specie gregară, dar în locurile cu abundenţa ridicată a hranei pot fi prezente

mai multe păsări. Ocazional migrează în cete mici. Se odihneşte în timpul zilei în acoperirea

vegetaţiei pe solul gol, pe buşteni sau crengi, deseori în apropierea cuibului. Când se simte

ameninţat stă nemişcat, zboară doar în ultimul moment.

Este monogamă, perechile se formează doar pe durata sezonului. În sezonul de

reproducere este solitară şi teritorială. Mărimea teritoriului şi densitatea speciei depinde mult

de calitatea habitatului, variază între 5-15 de perechi pe km2. Femelele sunt atrase de strigătul

masculilor. Copularea are loc pe sol, urmează după zborul nupţial asemănător fluturilor.

Cuibul este pe sol, ascuns în vegetaţia densă. Depun cele 2-3 (4) ouă la sfârşitul lunii mai sau

în iunie. Incubarea durează17-18 zile, în timpul zile femela cloceşte. Puii sunt îngrijiţi de

ambii părinţi, şi devin independenţi la vârsta de 4-5 săptămâni. Juvenilii se împerechează

pentru prima dată în anul următor.

Iernează în Africa.


Principalul factor ameninţător la adresa caprimulgului este dispariţia habitatelor

mozaice. În principal din cauza restrângerii metodelor tradiţionale de agricultură se schimbă

peisajul, dispar fâneţele, păşunile, livezile bătrâni etc. Acest caracter mozaic al peisajului

127

(păduri bătrâni cu poieni, fâneţe, păşuni cu livezi, teren agricol cu vegetaţie naturală (grupuri

de copaci, tufe)) este esenţial pentru caprimulg.



fragmentat, vor fi tot mai puţine locuri izolate. Deoarece caprimulgul este foarte sensibil la

deranj, această dezvoltare va avea impact negativ sporit asupra acestei specii.

Un pericol real pentru păsările cuibăritoare pe sol reprezintă şi numărul alarmant de

mare al câinilor vagabonzi, care de multe ori îşi procură hrana din natură.




Ciuvică - Glaucidium passerinum (Linnaeus, 1758) - Pygmy Owl


Este cea mai mică specie de bufniţă, are lungimea de 16-17 cm, anvergura de 34-36

cm este de talia unei vrăbii. Are capul relativ mic şi coada îngustă.

Partea dorsală a păsărilor adulte este maro-gri închis, cu pete albe (pe vârful

tectricelor). Coada este maro închis, remigele sunt maro cu pete albe. Partea inferioară a aripii

este deschisă, tectricele inferioare sunt albe, remigele de dedesubt sunt albe cu dungi

transversali maro. Partea inferioară a pieptului şi abdomenul este alb cu striaţii longitudinale

maro. Pieptul superior şi părţile laterale sunt maro, cu dungi transversale albe. Capul este maro

cu pete albe, bărbia este albă, sprâncenele sunt albi murdar, ochii sunt galbeni şi par mai

apropiaţi în comparaţie cu celelalte bufniţe.

Juvenilii sunt asemănători adulţilor, dar sunt mai închişi, lipsesc petele albe de pe

partea dorsală şi striaţiile transversale de pe pieptul superior, discul facial este mai uniform.

Zboară în line undulată, ca şi ciocănitoarele. Strigătul teritorial este un fluierat moale

„hiu” repetat ritmic din secundă în secundă în zori şi amurg, adesea din vârful unui molid.

Habitat Trăieşte în taiga şi pădurile montane întinse de conifere (mai ales de molid) sau mixte.

În regiunile nordice poate fi întâlnit şi la altitudini mici, între 250-300 m, în regiunile

temperate la altitudini peste 1000 m. Câteodată o putem întâlni şi în apropierea hotarului de

arbori. Preferă porţiunile interioare dense şi înalte ale pădurilor pentru cuibărit, iar pentru

vânătoare luminişurile, marginile de păduri, mlaştinile montane, poienile, locurile avalanşelor

etc. Din cauza modului ei de a vâna, structura pădurii este mai importantă decât compoziţia de

specii a arborilor.

Cuibăreşte în scorburi părăsite de ciocănitori, în molizi, fagi, plop tremurător sau

carpen. În timpul iernii se mută în pădurile mixte sau în apropierea localităţilor.

Distribuţie

Cu excepţia ţărilor sudice este larg răspândit pe continent, în număr mai mare trăieşte

în regiunile montane (Alpi, Carpaţi) şi cele nordice (Scandinavia). În ţara noastră este prezent

pretutindeni în pădurile Carpaţilor, însă densitatea ei este destul de redusă, este o specie destul

de greu de observat.

Populaţie

Pe continent cuibăresc între 47 000 – 110 000 de perechi, populaţia este stabilă, deşi în

Rusia suferă un declin puternic. În număr mai mare trăiesc în Austria, Finlanda, Norvegia,

Rusia şi Suedia. În România numărul ciuvicelor este estimată la 2500 – 4000 de perechi,

populaţia este stabilă.


Se hrăneşte cu micromamifere, mai ales cu şoareci. Vânează mai ales în amurg şi în

zori, dar uneori şi în timpul zilei, foarte rar în timpul nopţii. Vânează din pândă, îşi cară prada

într-un loc unde o mănâncă. Prinde şi păsări (cinteze, piţigoi etc.) până la mărimea unui

ciocănitori sau unui sturzi. Rareori mănâncă lilieci şi reptile. În timpul iernii mănâncă mai

multe păsări şi mai puţine rozători din cauza abundenţei scăzute a acestora.

128

Este o pasăre solitară sau stă în perechi şi în afara sezonului de reproducere. În Europa

Centrală este teritorial pe tot timpul anului. Ca sistem de împerechere întâlnim monogamia

sezonală. Deseori după perioada de înmulţire perechile se despart şi se reformează în timpul

toamnei. Ciuvica este teritorială pe tot parcursul anului, mărimea teritoriului în funcţie de

condiţii variază între 0,5-4 km2.

Când este agitat, îşi mişcă coada lateral sau sus-jos. Atacă masculii rivali în general

din spate, lovind cu ghearele la ceafa adversarului. Cele două sexe de multe ori se gonesc şi în

sezonul de reproducere. Femela este atrasă de strigătele masculului. Masculul prezintă locul de

cuibărit femelei, zburând de mai multe ori la scorbura aleasă, intră (deseori cu hrană) pentru

timp scurt. Dacă femela acceptă locul de cuibărit, întră şi ea şi stă îndelungat în scorbură, o

curăţă. După acesta masculul oferă cadouri nupţiale femelei (hrană). Copularea are loc pe o

creangă în apropierea scorburii. În sezonul de înmulţire îşi apără agresiv cuibul, atacă păsările

mai mari, câinele, chiar şi omul.

În luna aprilie depune 4-7 (3-10) ouă, pe care le incubează timp de 28-30 zile. Numai

femela cloceşte şi hrăneşte puii, masculul procură hrana pe tot timpul reproducerii. Juvenilii

devin independenţi la vârsta de două luni, se împerechează pentru prima dată în anul următor.


Ciuvica este ameninţată în principal de către degradarea şi dispariţia habitatelor


reprezintă un pericol iminent asupra speciei. Pentru îmbunătăţirea stării de conservare a

ciuvicăi în ţară ca măsură generală este necesară reducerea şi controlarea intensităţii tăierii

pădurilor. Ciuvica ocupă scorburile artificiale, astfel cu amplasarea multor scorburi se pot

coloniza şi porţiuni de păduri mai tinere, lipsite de scorburi, ori se poate stabiliza sau mări

populaţiile din pădurile suboptime, cu puţine scorburi.

Huhurez mare - Strix uralensis (Pallas, 1771) - Ural Owl


După buhă huhurezul mare este cea mai mare specie de bufniţă din România. Are

lungimea de 60-62 cm, anvergura de 124-134 cm. Culoarea dominantă a păsării este gri

maroniu şters. Coada este relativ lungă, capul este rotund, ochii sunt negri. Discul facial este

gri-crem, ciocul este galben. Sexele sunt similare.

La adulţii culoarea de bază a capului şi a spatelui este gri gălbui, cu pete albe şi striaţii

dense şi late de culoare maro închis. Pieptul este alb-maroniu cu dungi maro longitudinale,

burta şi regiunea anală este albă, striaţiile sunt mai rare. Aripa superioară este gri închis, cu

mici pete negre , remigele au linii transversale maronii. Subalarele sunt albe, parte inferioară a

păsării este în general deschisă.

Discul facial al juvenililor este mai palid, vârfurile penelor de pa cap sunt albe, partea

ventrală este gri, dungat cu maro.

Strigătul nupţial este caracteristic format din două părţi: strigătul bisilabic „hu-u” după

o pauză de aproximativ 4 secunde este urmată de un „râset” „huuhuhuhuhu”.

Habitat

Huhurezul mare trăieşte în zona boreală din nordul continentului, şi în pădurile

montane întinse din zona temperată (Carpaţi, Alpi etc.). În România specia preferă pădurile de

foioase, cu precădere cele de fag, fiind însă întâlnit şi în cele de amestec până altitudini de

1600 m. Preferă mai degrabă pădurile mai umede decât cele uscate. Unele populaţii cuibăresc

în păduri pure de conifere şi chiar în cele de stejar cu carpen. În regiunea boreală preferă mai

ales pădurile de conifere. Vânează în zone deschise, pe poieni, în apropierea marginii pădurii.

În timpul iernii se apropie de aşezările umane, de multe ori vânează în apropierea satelor.

Cuibăreşte în gaura formată în trunchiul rupt al copacilor, dar şi în scorburi naturale sau

artificiale.

Distribuţie

Cuibăreşte în marea majoritate a ţărilor europene, lipseşte din vestul continentului.

Populaţii mai mari sunt în Finlanda, Estonia, Rusia, Belorusia, Suedia, România. În România

cuibăreşte atât în zonele de deal cât şi în regiunea muntoasă. Putem întâlnii de la altitudini

129

joase, începând cu 300 m unde cuibăreşte în păduri de foioase până la peste 1800 m, unde

cuibăreşte în păduri bătrâne de molid sau de brad. Densitatea este foarte variabilă în diferite

locuri ale ţării.

Populaţie

Populaţia cuibăritoare din Europa este estimată la 53 000- 140 000 de perechi,

populaţia este stabilă. Efectivul speciei este în creştere în mai multe ţări, precum Polonia,

Cehia, Austria, Ungaria, România etc. Pe baza ultimelor evaluări populaţia din ţară este

apreciată la 12.000-20.000 perechi. Această populaţie este stabilă şi are importanţă europeană.


Hrana este alcătuită în general din mamifere de la şoareci până la şobolanul de apă, şi

din păsări de mărimea cuprinsă între cea a cintezelor şi a porumbelului gulerat. Vânează

noaptea, în general stă de pândă dar uneori îşi caută prada cu zbor activ. Are auz foarte ascuţit,

pe baza locaţiei cu ajutorul urechilor poate prinde rozătoare aflate şi la 20-30 cm sub zăpadă.

Mănâncă arici, chiţcani, cârtiţe, iepuri, veveriţe, şobolani, nevăstuici, pisici sălbatice, broaşte,

şopârle, rareori şi insecte.

Este o pasăre solitară sau se află în perechi pe tot parcursul anului, întotdeauna

vânează singur. Perechile formate sunt în general sedentare, îşi apără teritoriul pe tot timpul

anului. Păsările singure în timpul iernii deseori se deplasează la altitudini mai joase. Se

odihnesc în timpul zilei, în perioada de împerechere femela se odihneşte pe cuib sau în

apropierea acestuia, masculul altundeva în teritoriu. Huhurezul mare este o specie teritorială şi

agresivă, în apropierea cuibului atacă chiar şi omul (poate cauza răni serioase cu ghearele în

zona capului, cefei, gâtului şi a umerilor). Când se simte ameninţat pocneşte cu ciocul şi sâsâie

cu penele ridicate.

Sistemul de împerechere este monogamă, perechile se formează probabil pe toată

durata vieţii. Distanţa minimă dintre perechi este de 2-5 km. Femela este atrasă de strigătele

masculului, care pot fi auzite de la sfârşitul lunii octombrie. Copulaţia este precedată de

intrările consecutive a ambelor sexe în scorbură, respectiv un duet „cântat” de pereche. Uneori

masculul oferă femelei cadouri nupţiale (hrană).

Cele 2-4 (1-6) ouă sunt depuse în martie, perioada de incubaţie durează 27-29 zile.

Femela cloceşte, hrăneşte puii şi apără cuibul, masculul vânează, şi procură hrana pentru

întreaga familie. La vârsta fragedă a puilor femela stă tot timpul în cuib, dar cu creşterea

acestora timpul petrecut în scorbură şi în imediata apropiere a acestuia scade treptat. Puii

părăsesc cuibul la vârsta de 25 de zile, cu mult înaintea dezvoltării complete a penajului.

Juvenilii părăsesc teritoriul părinţilor la vârsta aproximativă de 3 luni. Prima împerechere are

loc în al treilea sau al patrulea an de viaţă.


Huhurezul mare este ameninţată în principal de către degradarea şi dispariţia

habitatelor adecvate. În România intensificarea alarmantă a exploatărilor forestiere din ultimii

ani reprezintă un pericol iminent asupra speciei. Pentru îmbunătăţirea stării de conservare a

speciei în ţară ca măsură generală este necesară reducerea şi controlarea intensităţii tăierii

pădurilor. Pentru protecţia mai eficientă a speciei sunt necesare cunoştinţe exacte despre

populaţiile, perechile cuibăritoare locale. În posesia acestor informaţii este necesară elaborarea

şi respectarea unui plan de management adecvat pentru aria protejată respectivă, care va

aborda corect aceste probleme şi va oferi soluţii de rezolvare, măsuri concrete şi eficiente de

protecţie ale habitatelor şi a huhurezului mare. Această specie ocupă şi scorburile artificiale,

astfel cu amplasarea multor scorburi se pot coloniza şi porţiuni de păduri mai tinere, lipsite de

trunchiuri de copaci rupte, de scorburi, ori se poate stabiliza sau mări populaţiile din pădurile

suboptime, mai tinere.

STUDIUdeEAMHCNirajMic

Documents

Transcript of STUDIUdeEAMHCNirajMic