Studiu RA 3orase

EVALUARE RAPIDĂ

PRIVIND COPIII STRĂZII CARE MUNCESC - Bucureşti, Iaşi, Craiova –

2003

Lucrare editată de Salvaţi Copiii şi finanţată de Departamentul de Muncă al Statelor Unite prin Biroul Internaţional al Muncii - Programul Internaţional pentru Eliminarea Muncii Copiilor

Evaluare rapidă privind situaţia copiilor străzii care muncesc – Bucureşti, Iaşi, Craiova

2

Supervizare: Gabriela Alexandrescu, Preşedinte Executiv – Salvaţi Copiii România Rodica Moise, Coordonator Naţional - Programul ILO-IPEC Echipa de cercetători: George Roman – Coordonator Evaluare Rapidă, Salvaţi Copiii Bucureşti Marius Precupeţu – Consultant Extern, Universitatea Bucureşti Diana Şerban – Psiholog, Salvaţi Copiii Bucureşti Adina Ploaie - Psiholog, Salvaţi Copiii Bucureşti Corina Mighiu – Psiholog, Salvaţi Copiii Iaşi Daniel Măgurianu – Coordonator program, Salvaţi Copiii Iaşi Liviu Măgurianu – Pedagog, Salvaţi Copiii Iaşi Operatori de teren: Liliana Bibac – Lucrător social, Salvaţi Copiii Bucureşti Mihaela Bulai - Lucrător social, Salvaţi Copiii Bucureşti Gabriela Matei - Lucrător social, Salvaţi Copiii Bucureşti Mimi Seceleanu - Lucrător social, Salvaţi Copiii Bucureşti Victor Moşneguţu - Lucrător social, Salvaţi Copiii Bucureşti Gabriel Stoica - Lucrător social, Salvaţi Copiii Bucureşti Irina Hazincop – Voluntar, Salvaţi Copiii Iaşi Irina Iordache – Asistent social, Salvaţi Copiii Iaşi Laura Boicu – Psiholog, Salvaţi Copiii Iaşi Paul Rusu – Asistent social, Salvaţi Copiii Iaşi Oana Stoicănescu – Lucrător social, Salvaţi Copiii Emilia Niţu - Lucrător social, Salvaţi Copiii Craiova Ancuţa Bălan - Lucrător social, Salvaţi Copiii Craiova

Biroul Internaţional al Muncii (ILO-IPEC) Salvaţi Copiii - Romania

3

CUPRINS

I. PREZENTARE GENERALĂ – 4

II. CADRUL ECONOMIC – 9

III. CADRUL POLITIC – 13

IV. CADRUL LEGAL – 14

V. METODOLOGIA – 17

VI. REZULTATE - ANALIZA STATISTICĂ – 18

VII. CONCLUZII – 26


4

I. PREZENTARE GENERALĂ

1.1 Programul Internaţional pentru Eliminarea Muncii Copilului

Programul Internaţional pentru Eliminarea Muncii Copilului (IPEC) în cadrul Biroului Internaţional al Muncii (ILO) dezvoltă proiecte în vederea prevenirii şi eliminării progresive a formelor grave de exploatare prin muncă a copilului stipulate în Convenţia privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copilului nr. 182, adoptată la Geneva în 17 iunie 1999.

Programul Internaţional pentru Eliminarea Muncii Copilului funcţionează în România de la data de 1 martie 2000 şi beneficiază de sprijinul financiar al Guvernului SUA. Acest program sprijină România pe următoarele direcţii:

• prevenirea extinderii fenomenului muncii copilului;

• dezvoltarea cadrului instituţional al agenţiilor guvernamentale şi neguvernamentale;

• realizarea de studii calitative şi cantitative în vederea evaluării naturii şi dimensiunile fenomenului muncii copilului şi

• sensibilizarea opiniei publice cu privire la fenomenul muncii copilului.

Cercetarea şi-a propus să furnizeze, într-o perioadă relativ scurtă de timp, date calitative şi cantitative privind angrenarea copiilor străzii din Bucureşti, Iaşi şi Craiova în forme grave de muncă. În prima fază a studiului au fost identificate formele grave ale muncii copilului, conţinuturile acestora, condiţiile de muncă, precum şi caracteristicile socio-demografice ale populaţiei-ţintă din Bucureşti. În cea de-a doua etapă, s-au realizat studiile pentru oraşele Iaşi şi Craiova.

Cercetarea a avansat către evidenţierea principalilor factori care îşi


5

exercită influenţa asupra fenomenului, în scopul explicării mecanismelor prin care copiii străzii ajung să presteze forme grave de muncă.

O componentă importantă a studiilor realizate de Organizaţia Salvaţi Copiii a urmărit identificarea şi descrierea efectelor pe care munca le are asupra copiilor străzii, în special asupra stării de sănătate fizică şi mentală, educaţiei şcolare şi a şanselor de reintegrare socială a acestora.

Biroul Internaţional al Muncii, prin intermediul IPEC/SIMPOC, sprijină realizarea a 38 de evaluări rapide ale celor mai grave forme ale muncii copilului în 20 de ţări. Aceste investigaţii vor fi realizate prin aplicarea metodologiei de evaluare rapidă dezvoltată de ILO/UNICEF. Obiectivele generale ale programului sunt:

• furnizarea de informaţii calitative şi cantitative privind cele mai grave forme ale muncii copilului în urma realizării celor 38 de investigaţii;

• explicarea dimensiunilor, a naturii şi a cauzelor fenomenului;

• cadrul metodologic, în special metodologia de evaluare rapidă privind cele mai grave forme ale muncii copilului dezvoltată de ILO/UNICEF.

Evaluarea de faţă privind copiii străzii care muncesc în Bucureşti este una dintre cele 38 de evaluări rapide şi cuprinde, alături de datele statistice privind situaţia din Bucureşti şi concluziile, studiile desfăşurate în Craiova şi Iaşi. Studiile furnizează factorilor de decizie o imagine detaliată asupra dimensiunilor, a cauzelor şi a consecinţelor celor mai grave forme ale muncii copilului. Astfel, se vor putea determina ulterior obiectivele strategice pentru prevenirea şi eliminarea celor mai grave forme ale muncii copilului, pentru stabilirea unor linii directoare şi pentru implementarea şi evaluarea acestor programe.


6

1.2. Tipurile şi incidenţa muncii copilului

Plecând de la experienţa anterioară a lucrătorilor sociali stradali, cercetarea s-a concentrat pe tipurile de muncă cu incidenţă ridicată în eşantionul ales: cerşetorie, spălatul maşinilor în intersecţii sau garaje, colectarea deşeurilor refolosibile, căratul mărfurilor grele (în pieţe, depozite sau magazine), munci menajere, vânzarea de mărfuri. Dat fiind timpul scurt alocat desfăşurării studiului, au fost surprinse într-o măsură redusă formele de muncă puţin vizibile în plan social (cum sunt, spre exemplificare, prostituţia, furturile). Interviurile semi-structurate cu copii ai străzii au pus în evidenţă frecvenţa de manifestare a formelor grave de muncă în cadrul eşantionului investigat.

1.3. Factori care contribuie la extinderea fenomenului de exploatare prin muncă a copilului

• Starea de sărăcie a familiilor copiilor din stradă;

• Dezorganizarea familială1 (familii monoparentale, părinţi alcoolici sau aflaţi în închisoare);

• Nivelul scăzut de educaţie al părinţilor şi tutorilor, fapt care contribuie la mentalităţi şi modele culturale care favorizează munca copilului;

• Lipsa formelor alternative de învăţământ pentru copiii care au abandonat şcoala;

• Mediul urban în care copiii şi uneori familiile acestora trăiesc, mediu caracterizat printr-un grad mai redus de control sau suport social faţă de mediul lor rural de provenienţă.

1 Noţiunea de "dezorganizare a familiei” se referă la oricare dintre următoarele tipuri de structuri familiale: concubinaj, familie formată dintr-un singur părinte ca rezultat al decesului celuilalt, divorţ, încarcerare şi abandon. O familie poate fi considerată dezorganizată şi dacă este vorba de alcoolism sau violenţă domestică.


7

• Lacunele de ordin legislativ, aplicarea defectuoasă a legislaţiei în vigoare, obstacole în eliminarea fenomenului.

1.4. Consecinţe ale muncii asupra copiilor

Cercetările au arătat că majoritatea copiilor au un nivel foarte scăzut de educaţie şcolară, indicând şi o amplitudine mare a abandonului şcolar. Majoritatea copiilor au o atitudine favorabilă faţă de şcoală (aproape trei sferturi dintre cei care au abandonat şcoala declară că doresc să se întoarcă).

Cercetarea a furnizat şi informaţii referitoare la riscurile la care copiii sunt expuşi în cursul muncii din stradă. Oboseala accentuată intervine ca o consecinţă gravă a muncii copiilor. Alte efecte negative semnalate sunt îmbolnăvirile şi accidentele suferite.

1.5. Strategii de prevenire şi eliminare a implicării copiilor în munci grele

Datele obţinute prin intervievarea copiilor, a unor membri maturi ai familiilor acestora, precum şi prin discuţiile de grup focalizate (focus-group) cu reprezentanţi ai autorităţilor şi ai organizaţiilor non-guvernamentale au permis conturarea unor soluţii pentru eradicarea fenomenului. Acestea sunt:

• Necesitatea organizării unor servicii de consiliere psihologică şi îndrumare profesională adresate familiilor în dificultate, care să furnizeze acestora suportul social în vederea depăşirii perioadelor de criză;

• Intensificarea şi diversificarea modalităţilor de informare şi sensibilizare a opiniei publice la problematica copiilor străzii angrenaţi în forme grave de muncă;

• Coordonarea la nivel naţional a eforturilor vizând eliminarea fenomenului;


8

• Identificarea unor modalităţi de implicare mai profundă a comunităţilor locale în mobilizarea de resurse şi articularea de politici în domeniu.

Considerăm că au fost realizate toate obiectivele generale şi specifice pe care cele trei cercetări şi le-a propus, rezultatele obţinute permiţând conturarea de noi direcţii în politicile publice care se adresează problematicii implicării copiilor străzii în forme grave de muncă.


9

II. CADRUL ECONOMIC

Diferenţele dintre segmentele de populaţie au devenit tot mai clare în ultimii ani. Procesul de transformare economică, politică şi socială a fost urmat de o creştere explozivă a sărăciei, care a condus la exacerbarea privaţiunilor de tot felul.

Dacă în 1989 se estima că 7% din populaţia ţării trăia în sărăcie, incidenţa sărăciei a crescut la 44% în anul 2000 (Cartea Albă a Guvernului). “Colapsul economic a reprezentat principala cauză a sărăciei structural-economice, dar şi inegalitatea în distribuirea resurselor şi lipsa unei protecţii sociale adecvate au jucat un rol important”.2

Raportul Naţional de Dezvoltare Umană – România 2001-2002 (UNDP) arată că sărăcia afectează în principal familiile numeroase, în care unul dintre părinţi (sau ambii) este şomer, are un nivel scăzut de educaţie, aparţine etniei rome sau se ocupă cu agricultura, familiile în care capul familiei lucrează pe cont propriu şi familiile care locuiesc în zone rurale. În ceea ce priveşte legătura dintre sărăcie şi grupurile sociale, cele mai afectate de sărăcie sunt familiile cu mai mult de 3 copii, membrii comunităţii rome şi femeile vârstnice care locuiesc singure. Zonele rurale sunt afectate de sărăcie într-un procent mai mare decât cele de la oraş.

Munca copiilor, ca fenomen social extins la scară naţională, este legat în mod direct de rata sărăciei din diferitele zone ale ţării. Muntenia, Oltenia şi Moldova au mai multe probleme economice la ora actuală decât alte zone. Ca urmare, pentru acest studiu au fost selecţionate trei oraşe din aceste regiuni: Iaşi pentru Moldova, Craiova pentru Oltenia şi Bucureşti pentru Muntenia.

Din păcate, nu există date necesare cu privire la magnitudinea şi caracteristicile fenomenului pentru fiecare judeţ şi nici o evaluare 2 Raportul Naţional de Dezvoltare Umană – România 2001-2002, UNDP


10

amănunţită a eforturilor făcute de autorităţile locale referitor la copiii străzii care muncesc. Numărul estimat de copii ai străzii pentru toată ţara variază de la 3.000 la 5.000. Principala zonă de unde provin copiii este Moldova (o treime din numărul total), urmată de Muntenia. La nivelul capitalei, numărul estimat de copii ai străzii se ridică la 1.800.3 În orice caz, se presupune că 60% din numărul total de copii care trăiesc şi muncesc în Bucureşti provin din diverse zone ale ţării.

2.1. Bucureşti

Bucureşti, capitala României, este situat în zona de sud-est şi are o populaţie de 2.016 mii de locuitori, din care 19,3% sunt copii de până la 15 ani.

Bucureşti deţine prima poziţie în ceea ce priveşte numărul de copii ai străzii, oraşul fiind preferat de copii deoarece oferă cele mai mari oportunităţi de supravieţuire (surse de câştig, organizaţii cu activităţi în domeniu, anonimat etc.).

Conform estimărilor realizate în Studiul Naţional privind Situaţia Copiilor fără Adăpost (1998-1999), mai mult de jumătate din numărul total al copiilor aflaţi în stradă permanent sau numai pentru a cerşi trăiesc în Bucureşti (aproximativ 2000).

Deşi privită de către lege ca infracţiune, cerşetoria constituie o activitate prezentă şi vizibilă la tot pasul în capitală. A devenit o afacere şi constituie singura sursă de supravieţuire nu numai pentru copiii străzii cât şi pentru familiile care îşi folosesc în acest scop proprii copii.

Rata de sărăcie din Bucureşti este cea mai scăzută comparativ cu celelalte oraşe mari ale ţării (19,81%), dar reprezintă, totuşi, mai mult de jumătate de milion de oameni. De altfel, indicele dezvoltării umane este cel mai ridicat în capitală, reflectat şi în rata de şcolarizare la primele niveluri de învăţământ (primar, gimnazial şi

3 Studiul Naţional privind Situaţia Copiilor fără Adăpost, 1999, Salvaţi Copiii.


11

secundar): 90 faţă de 81, rata la nivel naţional.

Capitala României poate fi privită şi ca un centru economic al ţării cu suficiente premise de dezvoltare, nu numai un spaţiu decizional.

Este oraşul în care investiţiile au fost mai numeroase decât în alte oraşe sau zone ale ţării, existând o reală creştere economică. Însă, tot atât de bine se poate spune că Bucureşti reprezintă un adevărat „colector” al populaţiilor defavorizate (familii fără locuinţe, copiii fără adăpost, minoritatea etnică a romilor, şomerii) şi o arie socială cu un indice ridicat de delincvenţă.

2.2. Iaşi

Iaşi este cel mai important oraş din Moldova, regiune situată la est de Carpaţii Orientali. Zona unde se află Iaşi este cea mai afectată de sărăcie.

Rata sărăciei pentru această regiune, conform studiului PNUD menţionat anterior, este de 40,61%, cea mai ridicată din toată ţara. În această regiune se află două treimi din totalitatea celor mai sărace zone rurale. Aşadar, municipiul Iaşi constituie principalul punct de oprire al rutei de migraţie din zonele rurale din estul ţării. În prezent, 3 lucrători sociali profesionişti oferă servicii stradale în fiecare zi.

2.3. Craiova

Craiova se află în centrul Olteniei, la 227 km depărtare de capitala ţării. Aşezare istorică, Craiova este situată pe malul Jiului şi are o populaţie de 300.000 de locuitori.

Ca oraş reşedinţă de judeţ şi cel mai mare centru economic al judeţului, Craiova constituie un punct de atracţie pentru familiile sărace şi copiii care fug din instituţii sau de acasă. Industrializarea rapidă a încurajat migraţia din partea de sud a ţării. Salvaţi Copiii Craiova derulează în prezent trei proiecte destinate copiilor străzii:


12

• Clubul Copiilor Străzii – centru rezidenţial de tranzit pentru 15 copii (băieţi şi fete) cu vârste cuprinse între 6-16 ani;

• Serviciul de Asistenţă Socială Stradală;

• Micro-ferma "Hanne" - care oferă servicii pentru 5 foşti adolescenţi ai străzii în vederea integrării sociale.


13

III. CADRUL POLITIC

3.1. Munca copilului - instituţii

Următoarele mecanisme de instituţionalizare au fost stabilite în cadrul Programului Internaţional pentru Eliminarea Muncii Copilului din România:

• Comitetul Naţional de Conducere pentru Eliminarea Muncii Copilului, înfiinţat pe baza Memorandumului semnat între ILO şi Ministerul Muncii şi Solidarităţiii Sociale pe data de 9 iunie 2000. Acest comitet este format din reprezentanţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, ai Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, ai Ministerului Educaţiei şi Cercetării, Ministerului Sănătăţii şi al Familiei, Ministerului Integrării Europene, Inspectoratului General al Poliţiei, organizaţii patronale şi sindicale, organizaţii neguvernamentale şi universităţi.

• au fost înfiinţate Unităţi privind Munca Copilului în cadrul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, în Inspectoratele de Muncă şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie;

• a fost înfiinţat Grupul Naţional Consultativ, format din membrii Unităţilor de Muncă şi Echipa Centrală de Pregătire Intersectorială.


14

IV. CADRUL LEGAL

3.1. Legislaţia internaţională

În 2000, între Guvernul României şi Organizaţia Internaţională a Muncii a fost semnat un Memorandum de Înţelegere care a fost extins până în 2007. România a ratificat Convenţia ONU privind drepturile copilului pe 28 septembrie 1990. Convenţia ILO nr. 138 (1973) privind vârsta minimă în toate ramurile a fost ratificată în 1975, iar Convenţia ILO nr. 182 (1999) privind eliminarea formelor celor mai grave de muncă a copilului în anul 2000.

3.2. Obligativitatea învăţământului

Legea învăţământului4 măreşte prin articolul 6 învăţământul obligatoriu de la 8 clase la 9 clase. Copiii pot urma şcoala în forma de zi până la vârsta de 17 ani. Formele de organizare a învăţământului sunt: învăţământ de zi, seral, cu frecvenţă redusă şi învăţământul prin corespondenţă sau la distanţă.

Cu toate că au existat numeroase schimbări în ceea ce priveşte accesul populaţiei la sistemul educaţional, perioada de tranziţie a avut un impact negativ datorită micşorării resurselor bugetare comparativ cu nevoile şi creşterii costurilor pentru educaţie în familiile cu copii, chiar dacă sistemul educaţional este gratuit. În anul şcolar 2001/2002, rata înscrierii în sistemul de învăţământ obligatoriu a fost de 97%.

Rata înscrierii în cazul copiilor aparţinând minorităţii Roma este mult scăzută faţă de medie. Se estimează că, în cazul grupei de vârstă 7 – 9 ani, 29.9% dintre copii nu au mers niciodată la şcoală, aceeaşi situaţie înregistrându-se pentru 17.2% dintre copiii cu vârste între 10 – 16 ani. Studiile estimează că 48.3% dintre copiii

4 Legea nr. 84/1995 din 24 iulie 1995 republicată în 1999.


15

cu vârste între 7 – 9 ani vor abandona şcoala înainte de a termina clasa a IV-a.

În cele mai multe cazuri, din cauza problemelor financiare, părinţii nu îşi pot permite cheltuielile necesare frecventării şcolii. Astfel, copiii stau acasă şi se implică în diverse activităţi gospodăreşti, munci agricole împreună cu părinţii, sunt puşi să muncească pe diferite sume de bani pentru ca părinţii să plătească unele datorii etc. Se presupune că mulţi copii migrează spre oraşe, unde muncesc în loc să meargă la şcoală. În cel mai rău caz, copiii sunt forţaţi să cerşească sau chiar să se prostitueze.

3.3. Legislaţia privind munca copilului

Principalele prevederi legislative privind munca copilului se regăsesc în Constituţia României, Codul Muncii, Codul Familiei şi în convenţiile şi recomandările Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

Constituţia României, ca lege supremă, instituie următoarele principii:

• munca forţată este interzisă (art. 39, alin. 1);

• exploatarea copiilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise (art. 45, al. 3);

• copiii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi (art. 45, alin. 4).

Noul Cod al Muncii, adoptat în 24 ianuarie 2003, prevede în articolul 13 că persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. În alineatul 2 se face precizarea că un copil poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională.


16

Încadrarea în muncă a persoanelor sub vârsta de 15 ani este interzisă. În privinţa locurilor de muncă grele, vătămătoare sau periculoase angajarea se poate face după împlinirea vârstei de 18 ani.

Table 1: Tabel comparativ pe categorii de vârstă

14 ani 15 ani 16-18 ani

Învăţământ obligatoriu

Fără învăţământ obligatoriu

Continuarea studiilor în învăţământul secundar în şcoli profesionale

Fără învăţământ obligatoriu

Continuarea studiilor în învăţământul secundar în şcoli profesionale

Consimţământul scris al părinţilor pentru angajare

Fără consimţământul părinţilor

Aviz medical

Numai activităţi gospodăreşti, artistice sau sportive

Munci uşoare Munci industriale

Interzicerea muncilor grele sau periculoase


17

V. METODOLOGIA

În realizarea celor trei cercetări, s-a optat pentru Evaluarea Rapidă (Rapid Assessment - RA) ca modalitate de cercetare, practica metodologică ce combină abordările de tip preponderent cantitativ cu demersuri calitative de cercetare. Metodologia ER reuneşte avantajele ambelor tipuri de practici metodologice, furnizând atât date statistice, cât şi rezultate descriptive şi analitice de natură calitativă. Aplicarea acestei metodologii facilitează obţinerea de date calitative într-un timp relativ scurt, spre deosebire de metodele mari consumatoare de timp (cum este observaţia participativă). În acelaşi timp, ea produce şi informaţii de factură cantitativă, fapt care permite un grad satisfăcător de cuantificare a rezultatelor. Un avantaj semnificativ al ER este şi nivelul relativ scăzut al resurselor (materiale, financiare, umane şi de timp) pe care le necesită.

S-au folosit următoarele instrumente:

1. interviul semi-structurat, aplicat atât copiilor străzii, cât şi, dacă a fost posibil, unui membru adult al familiei;

o în Bucureşti, au fost intervievaţi 150 de copii şi 45 de adulţi (părinţi ai copiilor intervievaţi); în Iaşi, au fost intervievaţi 60 de copii şi 20 de părinţi iar în Craiova, 75 de copii şi 25 de părinţi.

2. observaţii structurate ale operatorilor de teren, realizate pe parcursul desfăşurării interviurilor;

3. două discuţii de grup focalizate (focus-group) având ca participanţi reprezentanţi ai autorităţilor, precum şi reprezentanţi ai ONG-urilor.

Practică metodologică de tip explorativ prin definiţie, ER apare drept cea mai potrivită alegere pentru cercetarea fenomenului social al copiilor străzii care desfăşoară forme grave de muncă – domeniu puţin studiat în România.


18

VI. REZULTATE - ANALIZA STATISTICĂ

7.1 Profilul copiilor intervievaţi în funcţie de sex, vârstă, etnie, mediu de provenienţă

Cei mai mulţi copii intervievaţi au fost băieţi (68% în Bucureşti, 75% în Iaşi şi 63% în Craiova). Motivul este acela că fetele sunt mai vulnerabile şi mai puţin eficiente în munca pe stradă, de aceea părinţii preferă să le pună la munci casnice. Cu toate acestea, operatorii din Bucureşti au întâlnit cerşind 8-10 ore în stradă, într-o arşiţă greu de suportat, 34 de fete sub 14 ani, din totalul de 150 de copii incluşi în cercetare.

În ceea ce-i priveşte pe copiii care trăiesc permanent în stradă şi care deci nu depind de familiile lor, diferenţele care apar la distribuţia pe sexe se explică şi prin faptul că fetele sunt dispuse într-o mai mare măsură decât băieţii să îndure conflictele familiale, violenţa şi mizeria materială decât să înfrunte spaţiul străzii, de care se tem foarte mult.

Vârsta copilului

1716151413121110987654

Pro

cent

20

10

0

9

7

11

15

17

14

3

76

5

2

3

1

Media de vârstă a eşantionului este de între 12 şi 13 ani. O


19

considerăm foarte scăzută, indicând o stare de fapt gravă. Statistic vorbind, numărul copiilor sub această vârstă folosiţi la munci grave este egal într-o anumită măsură cu numărul adolescenţilor folosiţi la aceleaşi munci abuzive. Aceste rezultate ne conduc la concluzia că munca copilului ca fenomen acoperă toate categoriile de vârstă ale copiilor din stradă. Copiii de vârstă mică sunt folosiţi cu precădere în cerşetorie, mai mult decât adolescenţii, fiind mai potriviţi să provoace mila trecătorilor.

Conform ultimelor statistici, etnia romă constituie aproximativ 10% din populaţia capitalei şi a oraşului Craiova. În Iaşi, acest procent este mai scăzut (între 5 şi 7%). În Bucureşti şi Craiova, rezultatele arată că aproape jumătate (49% şi 47%) dintre copiii intervievaţi sunt de etnie romă. În Iaşi, doar 28% din eşantionul investigat aparţin acestei minorităţi, însă proporţia se păstrează. Această situaţie confirmă faptul că romii sunt o minoritate dezavantajată, în sensul că anumiţi factori (migraţia şi impenetrabilitatea comunităţilor de romi, lipsa unei politici serioase privind şcolarizarea copiilor romi, tradiţiile lor şi lipsa solidarităţii politice a liderilor acestora) contribuie la izolarea socială şi educaţională sistematică a comunităţilor de romi.5

Oraşele mari exercită o puternică atracţie pentru populaţia din satele limitrofe. Deşi majoritatea copiilor provin din mediul urban, un procent semnificativ îl reprezintă copiii din satele învecinate (20% pentru Bucureşti, 25% pentru Iaşi şi 27% pentru Craiova). Aceşti copii vin ziua în oraşe pentru a cerşi sau a munci, întorcându-se seara în satele lor. Trebuie să avem în vedere şi situaţia celorlalţi copii de la sate care abandonează şcoala pentru a-şi ajuta părinţii la munci agricole epuizante care le pun în pericol

5 Munca copiilor rromi. Fundaţia ECHOSOC, 2001. Implicarea copiilor roma în muncă pentru a contribui la veniturile familiilor lor este o tradiţie. În comunităţile selectate, Ferentari – Bucureşti, Calvini – Buzău şi Pata Rat – Cluj, copiii muncesc în cadrul gospodăriei (curăţenie, îngrijirea fraţilor/surorilor) sau participă împreună cu părinţii la munci agricole, producţia sau vânzarea de diferite bunuri, colectarea materialelor reciclabile, muncesc în pieţe/depozite, în construcţii sau pe stradă.


20

atât sănătatea cât şi dezvoltarea fizică.6

7.2 Munca copiilor în stradă

Numărul copiilor care muncesc în România este în creştere. Copiii muncesc din diferite motive. Ei muncesc pentru a-şi ajuta familiile, pentru a supravieţui sau pentru a avea bani proprii. Majoritatea copiilor sunt implicaţi în munci necalificate şi temporare, cele mai multe fiind în agricultură, alături de părinţii lor. Alţi copii sunt implicaţi în activităţi comerciale.

Activităţile copiilor - Bucureşti

Spălat maşini

17%

Vânzare de mărfuri

15%

Cerşetorie44%

Activităţi casnice

8%

Colectare de obiecte

reciclabile5%

Incărcat/descărcat mărfuri

9%

Furturi2%

6 Munca copiilor în mediul rural, Studiu privind munca copiilor în mediul rural, Institutul pentru Protecţia Mamei şi Copilului, 2002. Peste 70% din 400 de copii din mediul rural, cu vârste între 6 - 14 ani, consideră că este normal să muncească. Zilnic, sarcinile primite de la părinţi includ curăţenia casei, gătitul, hrănitul animalelor, curăţarea adăpostului animalelor, îngrijirea fraţilor şi/sau surorilor mai mici, diferite munci agricole, mulsul animalelor, tăiatul lemnelor etc. 64 de copii au declarat că lucrează pentru un “angajator local”.


21

Activităţile copiilor - Iaşi

Spălat maşini

3% Vânzare de mărfuri

17%

Cerşetorie41%

Activităţi casnice

7%

Colectare de obiecte

reciclabile5%

Incărcat/descărcat mărfuri

25%

Furturi2%

Activităţile copiilor - CraiovaSpălat maşini

20%

Vânzare demărfuri

13%Incărcat/descărcat mărfuri

9%

Alte munci25%

Cerşetorie33%


22

Studiile au scos în evidenţă şase activităţi principale în care sunt implicaţi copiii din stradă:

Cerşetoria. Copiii cerşesc în diferite locuri (staţii de metrou, intersecţii, complexe comerciale, autobuze, parcări şi orice alte zone aglomerate) cântând sau spunând diverse povestioare despre situaţia dramatică a familiilor lor. Uneori copiii sunt însoţiţi de fraţii lor mai mici (unii dintre ei mai mici cu doi sau trei ani) sau de căţeluşi. Printre pericolele pe care le implică cerşetoria se numără: frigul şi căldura extreme, riscul de accidentare, poluarea din intersecţii etc.

Spălarea maşinilor. Este o activitate prestată în intersecţii sau în parcări, de obicei, de către adolescenţi şi constă în spălarea rapidă a parbrizelor şi a farurilor maşinilor. În parcări, această activitate poate implica spălarea întregii maşini. Principalele pericole la care sunt expuşi copiii sunt accidentele, inhalarea gazelor de eşapament o zi întreagă şi violenţele verbale şi fizice ale conducătorilor auto.

Vânzarea de mărfuri. Aceasta reprezintă o formă de muncă mai puţin periculoasă şi se referă la vânzarea la preţuri mici a unor mărfuri, cum ar fi ziare, hărţi, deodorante de maşină etc. Unii copii îşi însoţesc părinţii la piaţă, ajutându-i să vândă diferite produse: fructe, legume etc. De vreme ce aceste activităţi sunt ilicite, copiii şi părinţii lor riscă să fie amendaţi de către poliţie.

Încărcarea şi descărcarea de mărfuri este una dintre cele mai grave forme de exploatare. Acest tip de muncă se face de către adolescenţi (dar nu exclude copiii mai mici) în depozite mari, complexe comerciale, şantiere de construcţii sau orice zone comerciale, în general. Deşi aceasta este o formă de muncă care presupune un mare efort fizic din partea copiilor, este foarte prost plătită.

Menajul reprezintă munca prestată de copii în cadrul familiilor lor sau ale altora, în cazul în care părinţii sunt îndatoraţi. În mod tradiţional, fetele prestează cu precădere acest tip de muncă.


23

Colectarea deşeurilor este mai des întâlnită în rândul copiilor şi familiilor de romi. Printre deşeurile pe care copiii le reciclează, se numără fierul, sticla sau hârtia. Pericolul acestei forme de muncă este mediul cu care copiii intră în contact în fiecare zi: gropi de gunoi şi şantiere de construcţii abandonate.

7.3. Efectele negative asupra educaţiei

Relaţia dintre educaţie şi implicarea copiilor în muncă are, am putea spune, o dublă natură. Pe de o parte, implicarea copiilor în forme grave de muncă determină participarea redusă a acestora la procesul educaţiei, iar pe de altă parte, lipsa posibilităţilor de a merge la şcoală face ca implicarea în muncă să fie singura alternativă viabilă. Multe familii preferă să-şi trimită copii la muncă, gândindu-se că astfel ei vor dobândi abilităţi care le vor folosi mai mult decât educaţia şcolară. Şcoala este percepută ca o pierdere de timp şi de bani. În familiile care sunt confruntate cu probleme socio-economice grave, educaţia este slab valorizată.

Analiza statistică a datelor colectate evidenţiază efectele negative ale muncii asupra educaţiei. Cei care muncesc pe stradă şi, în acelaşi timp, frecventează şcoala reprezintă numai o treime.

Frecvenţa şcolară

62.7%

34.7%

2.7%

Nu

Da

NR

Situaţia în Bucureşti


24

88,2%

10,6%

1,2%

Nu

Da

NR

Cei care muncesc pe stradă şi, în acelaşi timp, frecventează şcoala reprezintă în Bucureşti o treime, în timp ce în Craiova 10% şi în Iaşi 17%. Aceste procente ne indică faptul că există o categorie numeroasă de copii cu risc ridicat de abandon şcolar. Aceşti copii nu au timp să-şi facă temele, iar timpul liber pentru joacă este limitat, uneori inexistent. Chiar dacă merg la şcoală copiii au declarat că sunt zile în care lipsesc pentru a-şi ajuta părinţii la diferite munci. „Am lipsit două săptămâni că am avut treabă cu mama. O ajutam pe mama să măture scările pe la blocuri, păzeam animalele şi păsările unei vecine.” „Am lipsit de câteva ori şi temele nu le fac des pentru că încerc să câştig şi eu ceva.” „Da, lipsesc de sărbători, la sfârşit de săptămână, ca să câştig şi să muncesc.”

Tabelul 2: Nivelul de educaţie - scris/citit

Nivelul de educaţie Bucureşti Iaşi Craiova

Nivel ridicat 25 39 45

Nivel scăzut 40 36 39

Analfabeţi 35 25 16

Total 100 100 100

Situaţia în Craiova


25

Atitudinea copiilor faţă de şcoală este pozitivă, trei sferturi dintre cei care au abandonat şcoala exprimându-şi dorinţa de a se întoarce la şcoală. De asemenea, este de remarcat faptul că cei intervievaţi sunt conştienţi de importanţa educaţiei pentru viitorul lor profesional: „Dacă termini liceul poţi să faci ce vrei în viaţă. Fără şcoală eşti un nimeni.” În cele mai multe cazuri, cei care vor să-şi continue şcoala identifică educaţia cu realizarea socio-profesională: „Mi-ar plăcea să mă întorc la şcoală, să termin măcar liceul, să-mi pot găsi ceva mai bun de muncă.” Din analiza calitativă reiese că atitudinea inadecvată a unor cadre didactice, condiţiile proaste în care se află majoritatea unităţilor şcolare precum şi atitudinea agresivă a elevilor mai mari sunt cele mai frecvente răspunsuri referitoare la ceea ce nu le place copiilor la şcoală.


26

VII. CONCLUZII

O radiografie generală asupra studiului nostru ne arată o serie de factori care determină copiii să muncească: climatul familial, climatul şcolar, grupul de prieteni şi extinderea la nivel social a mentalităţii de inutilitate a educaţiei şcolare.

1. Climatul familial. În interiorul familiei se manifestă o serie de cauze care pot influenţa negativ viaţa copilului: relaţii tensionate între părinţi, insuficienţe material-financiare, nivel cultural scăzut, lipsa de comunicare intrafamilială.

2. Grupul de prieteni poate avea în multe cazuri o influenţă importantă în dezvoltarea personalităţii şi integrării sociale a copilului. Mulţi dintre copiii intervievaţi declară că şi-au găsit de muncă cu ajutorul prietenilor care munceau şi ei.

3. Climatul şcolar ostil faţă de nevoile reale ale copiilor cu dificultăţi în familie. Aceşti copii fac parte din categoria celor aflaţi în dificultate, ceea ce implică din partea şcolii un program educaţional care să răspundă nevoilor emoţionale, intelectuale şi comportamentale ale acestora. Din păcate, şcoala, ca instituţie, are tendinţa de a se descotorosi de “elevii-problemă”.

4. Extinderea în plan social a mentalităţii de inutilitate a învăţării, întărită şi întreţinută de eşecurile de reinserţie şi reorientare profesională a părinţilor.

Din analiza calitativă reiese că nivelul economic scăzut dublat de nivelul cultural scăzut determină la aceşti copii manifestarea unor dorinţe modeste, limitate la nevoile de bază, bunuri materiale, ceea ce indică faptul că trebuinţele de bază ale acestor copiii nu sunt satisfăcute. Acesta este unul din motivele pentru care trebuinţele superioare, de autorealizare şi autocunoaştere sunt aproape inexistente. Alte motive ale absenţei intereselor de autorealizare sunt: accesul limitat la educaţie şi înţelegerea informaţiei, mediul


27

de origine şi grupul din care fac parte, dar în special lipsa unui model pozitiv. Copiii care muncesc nu au acces la un mediu normal în care copiii sunt valorizaţi şi asistaţi continuu în dezvoltarea lor bio-psiho-socială.

Analiza calitativă confirmă ipoteza conform căreia copilul va internaliza modelul părinţilor şi îşi va trimite copiii la muncă (“ei trebuie să aducă bani pentru că şi ei mănâncă în casă”). Această corelaţie indică faptul că există un risc crescut în menţinerea modelelor parentale şi de aceea acest grup de copii este considerat o prioritate pentru implementarea de către serviciile sociale a programelor de prevenire şi reabilitare.

Din analiza cantitativă au reieşit o serie de date semnificative pentru cunoaşterea dimensiunii şi consecinţelor fenomenului muncii copilului:

• media de vârstă a copiilor intervievaţi este de 12 ani – o vârstă suficient de scăzută pentru ca fenomenul să ne îngrijoreze; aceşti copii aflaţi în perioada de preadolescenţă sunt la primii paşi în formarea personalităţii şi a propriei identităţi psiho-sociale;

• nivelul educaţional este în medie de patru clase; consecinţele acestui fapt se pot reflecta în probleme de adaptare şi integrare socială, în transmiterea intergeneraţională a unui model care nu valorizează educaţia precum şi în şanse minime de a avea un statut profesional (o calificare); o altă consecinţă negativă este şi faptul că, în medie, un sfert dintre copiii intervievaţi sunt analfabeţi, iar mai mult de o treime au noţiuni limitate de scris şi de citit;

• proporţia băieţilor este de trei ori mai mare decât a fetelor; cauzele pot fi următoarele: fetele sunt mai vulnerabile pe stradă, mai puţin eficiente în prestarea unor munci grele şi de obicei familia preferă să le folosească în activităţile casnice;


28

• cele mai întâlnite activităţi sunt cerşetoria, munca de încărcare şi descărcare de mărfuri, spălare parbrizelor sau a maşinilor în parcări, vânzarea de flori sau ziare şi colectarea de deşeuri;

• copiii implicaţi în muncă sunt lipsiţi de trebuinţele de bază (somn, hrană şi adăpost) şi sunt victime ale diferitelor forme de abuz (suprasolicitare, insulte, bătăi, ameninţări, înfometare, violuri etc.);

• dezvoltarea fizică (subponderală, înălţime mică, volum/masă musculară reduse etc.) este în neconcordanţă cu vârsta lor;

• copiii care muncesc în stradă sunt victime ale tuberculozei, hepatitei şi bolilor de piele;

• principala cauză a implicării copilului în muncă este de ordin financiar, familiile copiilor având un venit lunar sub salariul minim pe economie;

• numărul de ore de muncă pe zi a unui copil este în medie de 6, de asemenea aceşti copiii muncesc toată săptămâna (în medie 6 zile pe săptămână),în fiecare zi şi tot timpul anului.

Concluziile la acest studiu ne conduc şi la formularea unor propuneri de prevenire şi intervenţie în cazurile de copiii care muncesc:

• implicarea comunităţii în controlul acestui fenomen

• formarea unei reţele de prevenire şi intervenţie formate din organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale;

• campanii de conştientizare a consecinţelor şi a dimensiunilor fenomenului de exploatare prin muncă a copilului;

• monitorizarea cazurilor de abandon şcolar şi a celor care nu au fost înscrişi niciodată;


29

• monitorizarea de către profesionişti a copiilor care muncesc şi a familiilor acestora;

• creare de forme alternative de învăţământ în vederea recuperării şcolare a copiilor analfabeţi şi a celor care au abandonat şcoala;

• dezvoltarea sistemului de acordare de rechizite în mod gratuit familiilor aflate în dificultate;

• crearea, cu ajutorul şcolii, a unor evenimente speciale de succes pentru stimularea elevilor.

Cu toate că se cunoaşte faptul că numărul copiilor neşcolarizaţi creşte în fiecare an, eforturile în stabilirea unor reglementări juridice de iniţiere a unor programe de educaţie non-formală pentru copiii aflaţi în dificultate par să se fi blocat. Reglementări clare care să fie elaborate de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului pot încuraja apariţia de programe diverse de reintegrare şi recuperare şcolară în cadrul şcolilor, adevărate instituţii de referinţă pentru comunităţile de cartier. Aceste reglementări pot cuprinde şi măsuri de stimulare a familiilor de a participa la acest proces. Considerăm că acesta este cel mai important aspect care va permite în final dezvoltarea unei autonomii reale a şcolilor în stabilirea de programe educaţionale adaptate situaţiei economice şi sociale a comunităţii în care acestea îşi desfăşoară activitatea.

Studiu RA 3orase

Documents

Transcript of Studiu RA 3orase