l

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCAFACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEISECŢIA PSIHOLOGIE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ- SEMESTRUL II -

Conf. univ. dr. Ioan BUŞ

l

TITLUL CURSULUI: PSIHOLOGIE JUDICIARĂPROPUNĂTOR : CONF. UNIV. DR. IOAN BUŞTIPUL CURSULUI – OPŢIONAL – 2 SEM. (Anul III sem. II şi Anul IV sem. I) MODALITATEA DE EVALUARE: EXAMEN SCRIS (RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI)

PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI JUDICIARE:

Fenomenul de devianţă socială în general, cel de infracţionalitate în special, implică în condiţiile actuale ale societăţii noastre, o serie de probleme şi aspecte de un deosebit interes teoretic şi practic pentru cercetarea ştiinţifică. Dacă problematica teoretică se referă la mecanismele etiologice, la modalităţile de producere a infracţionalităţii şi la semnificaţiile sociale ale comportamentului infracţional, cea practică presupune, atât metode de investigare şi cunoaştere, cât şi forme şi mijloace de prevenire şi combatere a manifestărilor antisociale la nivel individual şi social. Fenomenul infracţional, prin complexitatea factorilor care îl generează şi prin diversitatea formelor în care se manifestă, nu poate fi explicat şi înţeles fără aportul psihologiei judiciare. Factorul determinant al comportamentului infracţional este întotdeauna de natură subiectivă, dar acest aspect nu poate fi izolat de contextul în care se manifestă: social, economic, cultural etc. Din perspectiva psihologiei judiciare, persoana trebuie acceptată ca fiind o fiinţă care în mod obişnuit acţionează raţional, dar uneori automat şi chiar iraţional. Diversele trebuinţe se manifestă în conştiinţa persoanei ca mobil al comportamentului, iar în cazul unui concurs de împrejurări acestea pot determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Psihologia judiciară cercetează comportamentul sub toate aspectele, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a manifestărilor acestuia. Diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, evidenţierea cauzelor care au determinat comportamentul acestuia, constituie pârghii esenţiale în conturarea programelor de prevenire.

Cele mai importante probleme care stau în atenţia psihologiei judiciare sunt:* factorii determinanţi ai comportamentului infracţional;* mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în activitatea infracţională;* particularităţile psihologice ale personalităţii infracţionale;* mecanismele psihologice implicate în fenomenul recidivării activităţii infracţionale;* psihologia victimei;* psihologia mărturiei judiciare;* modalităţile de prevenire a infracţionalităţii;* structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;* explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară;* dimensiunile psihologice şi psihosociale ale privării de libertate;* mass-media şi infracţionalitatea;* implicaţiile psihologice ale terorismului contemporan etc.

l

PROGRAMA ANALITICĂ

Obiective: 1. Dobândirea cunoştinţelor fundamentale de psihologie judiciară;2. Înţelegerea noţiunilor de comportament şi personalitate infracţională, victimologie,

anchetă judiciară, delincvenţă juvenilă; 3. Însuşirea caracteristicilor psihologice ale principalelor categorii de infractori; 4. Însuşirea metodelor de investigare a comportamentului simulat în domeniul judiciar

(tehnica poligraf);5. Cunoaşterea celor mai eficiente metode de prevenire a infracţionalităţii.

Tematica: Tema 1Noţiuni fundamentale de psihologie judiciară

Tema 2Teorii ale fenomenului şi comportamentului infracţional:Teoriile psiho-biologice

Tema 3Teoriile psiho-sociale

Tema 4Teoriile psiho-morale

Tema 5Analiza psihologică a actului infracţional

Tema 6Tipuri de infractori

Tema 7Profilul personalităţii infractorului

Tema 8Particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de infractori

Tema 9Delincvenţa juvenilă

Tema 10Psihologia victimei

Tema 11Suicidul Tema 12Problematica psihologică a anchetei judiciare

Tema 13Investigarea psihologică a comportamentului simulat

Tema 14Detecţia simulării prin tehnica poligraf

l

TEMA 1

NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

1.1. OBIECT, DEFINIŢIE, CONCEPTE

Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind modul cum acesta se manifestă şi acţionează în mediul său fizic, dar mai ales social. Psihologia este un sistem multistratificat de discipline teoretice şi practice, genetice şi experimentale, de discipline psihologice de ramură adecvate celor mai diverse genuri şi forme ale activităţii umane.

Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care într-un fel sau altul participă la înfăptuirea actului de justiţie şi ale căror decizii au influenţă asupra vieţii celor aflaţi sub incidenţa legii. Aceasta reprezintă, de fapt, o îmbinare între psihologia generală şi psihologia socială, fiind aplicată la domeniul infracţionalităţii ca formă specifică de activitate umană.

Psihologia generală este o disciplină prin excelenţă teoretică şi fundamentală pentru celelalte ramuri din sistemul ştiinţelor psihologice. Ea evidenţiază condiţiile şi factorii care determină desfăşurarea vieţii psihice. Studiind natura psihicului uman şi procesualitatea acestuia, precum şi modalităţile sale specifice de manifestare, psihologia generală, ca ştiinţă, elaborează un sistem de concepte psihologice corespunzătoare. Ea oferă acel cuantum de adevăruri esenţiale şi de fapte reprezentative necesare pentru descrierea şi explicarea fenomenelor psihice, punând la dispoziţia celorlalte ramuri psihologice un limbaj ştiinţific adecvat, un sistem de termeni consacraţi şi căi principale de investigare a psihicului în diferite domenii concrete de activitate umană.

Psihologia socială este o ştiinţă particulară, relativ independentă care studiază fenomenele şi faptele psihosociale individuale, de grup, colective, care iau naştere din comunicarea şi interacţiunea dintre oameni în toate activităţile lor sociale şi se manifestă în concepţii, motivaţii, atitudini, convingeri, opinii, comportamente, mentalităţi, tradiţii, stări de spirit, sentimente etc.

Psihologia socială are în vedere atât studiul particularităţilor psihice ale oamenilor ca fiinţe socioculturale, al conduitelor lor în cadrul grupurilor sociale concret-istorice din care fac parte, cât şi studiul particularităţilor psihologiei de grup, colective şi de masă, aşa cum se manifestă ele în trăiri şi comportamente comune.

Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa, conduitele care se îndepărtează de la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată.

Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza complexă a comportamentelor umane implicate în procesul judiciar (omul într-o ipostază specială).

Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea judiciară (infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civilă, educator etc.), modul în care aceste caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile concrete şi speciale ale interacţiunii lor în cele trei faze ale actului infracţional: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţională (Bogdan, 1973; Buş, 1997 ).

Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie să se facă ţinându-se seama, în primul rând, de cei ce vor beneficia şi vor utiliza efectiv rezultatele cercetării din acest domeniu.

Psihologia judiciară se adresează în primul rând specialiştilor din justiţie, care prin natura activităţii lor au de-a face cu persoanele implicate în situaţii infracţionale şi ale căror hotărâri pot influenţa destinul acestora. Actul de justiţie nu poate fi înţeles şi acceptat în afara dezideratului care guvernează intenţia legiuitorului, şi anume, aflarea adevărului. Numai aşa poate fi garantat scopul procesului penal: “constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală “(C.pr.pen., art. 1). Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor. Psihologia judiciară impune o serie de exigenţe fără îndeplinirea cărora actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate şi forţă.

În privinţa metodelor, psihologia judiciară ca parte aplicată a psihologiei generale şi sociale, şi-a preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al acestora, utilizând tehnici şi instrumente de investigare specifice acestor discipline: observaţia, experimentul, ancheta psihosocială şi ancheta judiciară ca metode specifice (pe bază de chestionar şi interviu), metoda biografică, metoda analizei produselor activităţii, sondajul de opinie etc.

l

Sistemul de categorii cu care operează psihologia judiciară aparţine în mare măsură psihologiei generale şi sociale, dar şi altor discipline înrudite, conferindu-i un caracter interdisciplinar. În organizarea şi realizarea demersului său teoretic şi practic, psihologia judiciară utilizează noţiuni şi din disciplinele psihologice de ramură, cum ar fi: psihologia experimentală, psihologia diferenţială, psihologia cognitivă, psihofiziologia, psihologia medicală, psihopatologia, psihologia militară, psihologia conduitei etc.

Demersul teoretic al psihologiei judiciare constă în: organizarea, dezvoltarea şi perfecţionarea unui sistem conceptual operant; validarea unor modele conceptuale teoretico-explicative elaborate de alte ramuri ale psihologiei, în urma testării acestora pe domeniul specific activităţii judiciare; elaborarea unor modele teoretico-explicative referitoare la etiologia unor fenomene psihice din domeniul judiciar etc. (Butoi & Butoi, 2001).

Demersul practic-aplicativ al psihologiei judiciare presupune: elaborarea unei metodologii specifice de investigare-cercetare a realităţii psihice din domeniul judiciar şi evidenţierea legităţilor fenomenelor psihice specifice acestui domeniu; oferirea agenţilor specializaţi din domeniul judiciar a unor date informaţii pertinente şi utile cu privire la realitatea psihică din sistemul judiciar, în vederea stabilirii adevărului; elaborarea unor programe psiho-sociale de prevenire a infracţiunilor şi recidivelor; elaborarea unor strategii de terapie educaţională a infractorilor; elaborarea unor programe recuperative de reintegrare socio-profesională a infractorilor; acordarea de asistenţă psihologică, materializată în expertizele de specialitate oferite atât organelor judiciare, cât şi infractorilor etc.

1.2. COMPORTAMENTUL – PREZENTARE GENERALĂ

Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia judiciară cercetându-l sub toate aspectele sale normale sau deviante.

Comportamentul reprezintă reacţia globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă etc.) a unei persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne.

Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau contextul social la care orice persoană răspunde prin acte, mişcări şi gesturi vizibile, observabile, în strânsă corelaţie atât cu particularităţile situaţiei, cât şi cu particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale. Obiectele, fenomenele, evenimentele care acţionează asupra persoanei au un anumit ecou, o rezonanţă în conştiinţa sa, corespund sau nu, satisfac anumite trebuinţe, interese, aspiraţii, idealuri. Între stările interne ale persoanei şi situaţia în care se află, se stabilesc o serie de raporturi de concordanţă sau de neconcordanţă, care în plan subiectiv dau naştere trăirilor afective. Toate acestea se realizează într-un timp şi spaţiu determinat. Corelarea tuturor factorilor prezenţi la un moment dat, dă naştere la un anumit context, situaţie, împrejurare de viaţă etc.

Din interacţiunea persoanelor rezultă o multitudine de fenomene psihosociale, care nu sunt altceva decât manifestări de natură spirituală, de conştiinţă socială, în care se împletesc elementele ideologice, mai mult sau mai puţin sistematizate, cu elementele psihologice.

Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de persoană, de purtătorul lor, pentru că ele se manifestă şi au la bază concepţiile, normele de conduită pe care le aplică, atitudinile pe care le adoptă, opiniile pe care le formulează. Fenomenele psihosociale iau naştere din interacţiunea persoanei cu mediul social în care trăieşte efectiv, din interacţiunea cu situaţiile şi evenimentele cu care intră în contact.

Comportamentul normal, obişnuit, al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta reuşeşte să ofere un răspuns semnificativ unei situaţii date. Această reuşită poate apărea numai în condiţiile integrităţii funcţiilor psihice, care intervin în grade diferite, atât în evaluarea situaţiei, cât şi în elaborarea unui răspuns semnificativ şi adecvat faţă de ea. Orice persoană dispune de un ansamblu unitar de trăsături psihice şi comportamente centrate în jurul unui nucleu reprezentat de personalitate. Înseamnă că expectanţele noastre sunt ca ea să se comporte în limitele unei game de posibilităţi scontate, consistenţa internă a formelor sale de conduită fiind complementară cu constanţa reacţiilor sale semnificative şi adecvate în anumite situaţii. Aceasta presupune aprecierea personalităţii din punctul de vedere al constanţei formelor de exteriorizare comportamentală.

Datorită marii varietăţi de situaţii cu care se confruntă persoana de-a lungul vieţii sale, comportamentul suportă un proces de specializare şi diferenţiere, în funcţie de spaţiu şi timp, de vârstă şi de sex, de mediu şi cultură, de statusul socio-profesional etc.

La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt rezultanta configuraţiei totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate şi valoare, în interiorul sistemului

l

atitudinal are loc o selecţie, în urma căreia este desemnată şi promovată atitudinea cu implicaţiile cele mai profunde în forma de comportament dată.

Modificarea comportametului uman depinde de : a) - situaţia generatoare de fenomene psihosociale specifice şi b) - persoana sau colectivitatea cu care se confruntă această situaţie.

Prin natura, conţinutul şi gradul ei de periculozitate, situaţia generatoare de fenomene psihosociale afectează unitatea organism-mediu, care începe să devină extrem de contradictorie, provocând schimbări în comportamentul persoanei. În aceste situaţii organismul uman face eforturi de reechilibrare a relaţiei organism-mediu, amplificîndu-şi funcţiile de adaptare. Adaptarea este influenţată de: labilitatea proceselor nervoase, de temperament, de instinctul de apărare şi conservare, de gradul de implicare a eului, de afectarea sentimentului siguranţei, de experienţa de viaţă etc.

Înţelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în mod necesar cunoaşterea motivelor care o animă, precum şi a scopurilor sale care prefigurează şi orientează anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor şi a scopurilor, comportamentul uman se află în conexiune directă cu conştiinţa sub al cărei control este.

O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învăţat, dobândit al acestuia. În procesul interacţiunii oamenii îşi furnizează reciproc modele comportamentale corespunzătoare tot atâtor categorii de activităţi:

* activităţi necesare existenţei noastre, cum ar fi: învăţarea mersului, a vorbirii, a alegerii şi preparării hranei etc.;* activităţi necesare integrării în comunitatea în care trăim: învăţăm să salutăm, să ne comportăm civilizat, să ne îmbrăcăm conform tradiţiei sau modei, să ajutăm, să respectăm etc.;* activităţi inutile şi chiar dăunătoare atât pentru persoană cât şi pentru comunitate: consumul de alcool, fumatul, minciuna, farsele grosolane, practicile infracţionale de tot felul, de la micile răutăţi ca bârfa, calomnia, însuşirea unor bunuri care aparţin altora, până la comportamentele grave ce intră sub incidenţa legii etc. (Dumitrescu, 1991).

Procesul de învăţare este un fenomen care se extinde la întreaga viaţă umană, prin învăţare înţelegând orice achiziţii, care prin exerciţiu şi repetare acţionează asupra comportamentului nostru modificându-l. Un rol important în învăţarea unor comportamente îl au recompensa şi sancţionarea, care contribuie fie la facilitarea noilor achiziţii, fie la eliminarea celor necorespunzătoare. Acestea ocupă un rol important în învăţarea şi elaborarea comportamentelor, dar pe lângă aceasta mai există şi alte metode cu acelaşi grad de importanţă utilizate de factorul uman în procesul de învăţare.

Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianţa în materie de comportament. Statistic, devianţa reprezintă o abatere de la medie. Media o constituie comportamentul conformist, în raport cu normele şi reglementările sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifică deviaţiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament antisocial, criminalitate sau infracţionalitate.

Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant, delincvent sau aberant (Banciu, Rădulescu & Voicu, 1985). În realitate, comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi încălcările normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.

Comportamentele deviante, în marea lor majoritate se învaţă prin imitaţie. Primele “succese” ale unor astfel de comportamente constituie nu numai gratificaţii, dar şi incitaţii pentru învăţare din partea celui care imită.

Imitaţia este selectivă şi ierarhică. Nu imităm orice şi oricum. Imităm doar ceea ce ne atrage, impresionează şi fascinează de multe ori chiar în pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul model o reprezintă. Observaţia este valabilă îndeosebi pentru cei de vârste tinere la care imitarea ierarhică negativă este adesea hotărâtoare în procesul genezei comportamentului infracţional.

1.3. DEVIANŢA SOCIALĂ ŞI DELINCVENŢA

După anul 1990, problematica devianţei sociale a început să fie abordată sistematic, existând preocupări pentru elaborarea şi fundamentarea unui cadru teoretic şi metodologic.

În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale criminologiei, fundamentându-se un cadru general etiologic al infracţionalităţii, iar în plan metodologic s-au elaborat şi validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente antisociale, identificând şi

l

evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de grup, cât şi ca manifestare specifică a comportamentului individual.

Împreună cu celelalte ramuri ale ştiinţelor sociale, psihologia judiciară îşi propune să contribuie la aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii microgrupurilor infracţionale, a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea, contracararea şi destrămarea lor.

Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor săi un anume model normativ şi cultural, facilitându-le integrarea socială. Acesta permite existenţa normală a vieţii sociale, asigurând atât raţionalitatea comportamentului, cât şi stabilitatea sistemului social. Socializarea reprezintă un proces fundamental, care facilitează integrarea individului în societate, prin asimilarea culturii grupului din care face parte şi a rolurilor sociale pe care este chemat să le îndeplinească în cadrul acestui grup. Ca rezultat al socializării, individul aderă la normele şi valorile grupului, făcând din acestea un etalon al propriului comportament. La rândul ei, societatea apreciază indivizii după acest etalon, aşteptând ca ei să se comporte în moduri predictibile, conforme cu modelul cultural şi normativ.

Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural prescris pentru toţi membrii ei. Aceste norme stabilesc modalităţile de sancţiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se aplică în mod instituţionalizat, altele se aplică prin mecanisme neoficiale, informale).

Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea afirma că orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de devianţă.

Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale. Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi “devianţă penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil (Rădulescu, 1994).

În orice societate şi în orice moment al evoluţiei ei există devianţă. Dincolo de grupurile infracţionale care încalcă normativul penal, există marea masă a populaţiei care se abate de la exigenţele convenţionale sau morale. Nici un individ nu se poate supune tuturor exigenţelor normative ale unei societăţi. În funcţie de anumite criterii, comportamentul acestuia poate lua forme de devianţă socială sau de delincvenţă.

Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social. Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranţă al societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă de stabilitatea vieţii sociale. Comportamentul deviant poate fi înţeles în două moduri: fie ca produs al incapacităţii funcţionale a individului, datorită unor deviaţii fiziologice sau anormalităţii psihice (punctul de vedere “substanţialist”), fie ca rezultat al unui comportament perfect normal, dar incompatibil cu standardele de normalitate ale grupului (punctul de vedere “situaţional“). Sancţionarea sau acceptarea acestor comportamente ţine de criteriile utilizate de diferite societăţi în definirea devianţei (Rădulescu & Piticariu, 1989). Evaluat fie ca problemă socială sau comportament disfuncţional, fie ca produs tranzacţional al relaţiilor de interacţiune între indivizi, fenomenul de devianţă se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice, distincte pentru o societate sau alta, care derivă din condiţiile social-economice şi culturale, din modul de viaţă şi existenţă al soietăţii respective. Comportamentele socialmente normale ale membrilor unei societăţi emană din cultura de apartenenţă, care modelează personalitatea de bază sub aspect psiho-socio-cultural. Personalitatea este o structură fundamental culturală, reprezentând un sistem dinamic, organizat, în cadrul căruia impulsurile biopsihice sunt puse în concordanţă cu normele şi valorile sociale, interiorizate de individ prin socializare. Devianţa nu poate fi înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de contextul social. Fiind intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o fiinţă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, el avînd uneori rolul unui agent reglator al vieţii sociale (Durkheim, 1974). Devianţa, desemnând distanţarea semnificativă de la normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural determinat, într-o anumită societate şi la un moment dat, are atât o semnificaţie negativă, disfuncţională, cât şi una pozitivă, funcţională. În unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea societăţii. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din “coloană” să fie mai uniţi. Altfel spus, devianţa consolidează conformarea, sancţionează, certifică normalitatea.

l

Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură, de valorile şi normele care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţă de aceste abateri şi încălcări. De aceea, evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de încălcarea acestora.

Literatura de specialitate oferă numeroase criterii, teorii, concepţii, orientări, puncte de vedere etc. cu privire la etiologia comportamentului deviant. Un prim punct de vedere susţine că etiologia devianţei rezidă în structura biologică sau în personalitatea individului (de exemplu: orientarea biologică atribuie factorilor bio-genetici o importanţă hotărâtoare în geneza devianţei; orientarea psihologică susţine că actele deviante sunt săvârşite cu precădere de personalităţi cu deficienţe sau tulburări psihice; orientarea psihosociologică apreciază că individul nu se naşte deviant, ci este socializat în acest rol sub influenţa imitaţiei şi a unor modele culturale, încă din perioada copilăriei).

Un al doilea punct de vedere consideră devianţa ca fenomen de inadaptare sau nonintegrare socială, generat de conflictele între idealul individului, sistemul său de valori şi posibilităţile oferite de către societate, conflicte acompaniate de scăderea controlului social sau de incapacitatea sistemului social de a concilia aceste conflicte.

În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (infracţionalitatea sau criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, încălcând regulile juridice penale, impun adoptarea unor sancţiuni negative, organizate, din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie etc.).

Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, ea este primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi grupurilor.

Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi culturală (Banciu, 1995 ):

a).dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu, prin evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte şi crime, şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.;

b).dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;

c).dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte;

d).dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.);

e).dimensiunea economică sau “costul crimei” - evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material şi moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor etc.);

f).dimensiunea prospectivă – evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a delincvenţei, cât şi tendinţa anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincvenţă;

g).dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu care este investită delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din punct de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate şi variabilitate a culturilor implică deci, comportamente eterogene din punct de vedere al semnificaţiei lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele sau răul fiind într-o strânsă legătură cu normele şi valorile grupului respectiv. ”Normalul” este reprezentat de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face parte individul.

Reprezentând o instituţie de bază a dreptului penal, delictul este o faptă antisocială, ilicită, care lezează o serie de valori şi relaţii sociale, faptă imputabilă care generează o serie de consecinţe şi efecte juridice, adică o răspundere penală. Pentru acest motiv, numai în prezenţa unei anumite fapte, considerată ilicită sau ilegală, norma prevede sancţionarea persoanei vinovate. Pentru a exista deci, răspundere penală, trebuie să existe, în primul rând, o faptă antisocială reală, săvârşită de o anumită persoană care este responsabilă, iar în al doilea rând, fapta respectivă trebuie incriminată de legea penală. Inexistenţa uneia sau

l

a mai multora dintre aceste trăsături (ilicitatea, vinovăţia, incriminarea) conduce, practic la inexistenţa delictului sau crimei ca atare.

Sistemul nostru penal utilizează expres noţiunea de infracţiune, nu de delict sau crimă. Prin articolul 17 din Codul Penal al României, infracţiunea este definită ca o “faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală “.

Din punct de vedere psihologic, infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală deviantă, ce constă în încălcarea unor norme codificate de către societate, manifestare cu conţinut antisocial, faţă de care se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sancţiuni penale (Popescu-Neveanu, 1978).

Majoritatea sistemelor de sancţionare şi prevenire a criminalităţii urmăresc, prioritar, controlul efectiv asupra crimei, ca şi protecţia şi apărarea socială a indivizilor, grupurilor şi instituţiilor sociale, prin organizarea unor activităţi specifice şi utilizarea unor mijloace menite să asigure atât represiunea şi constrângerea penală, cât şi prevenirea şi diminuarea surselor potenţiale de criminalitate prin adoptarea de măsuri de profilaxie socială, culturală şi educativă.

Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă în aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni psihologice cu accent pe motivaţie, afectivitate, pe descifrarea personalităţii în ansamblul său.

A înţelege omul înseamnă a recunoaşte inegalitatea înzestrării native a indivizilor, fapt ce trebuie să ne conducă la diversificarea, nuanţarea şi individualizarea cantitativă şi calitativă a acţiunilor educative.

De asemenea, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale, de provenienţă, exercită presiuni diferite cantitativ şi calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă anumite limite individuale în privinţa rezistenţei faţă de restricţii, fie ele morale sau legale.

1.4. RELAŢIILE PSIHOLOGIEI JUDICIARE CU DIFERITE RAMURI ALE ŞTIINŢELOR JURIDICE

Între psihologie şi ştiinţa dreptului există numeroase conexiuni, interferenţe şi puncte de convergenţă, care au constituit premisele teoretice şi metodologice pentru afirmarea psihologiei judiciare. Magistratul mileniul trei, motivat de simţul datoriei duse până la capăt, nu poate face abstracţie de noţiunile psihologiei judiciare.

Psihologia judiciară, definită ca disciplină formativ-aplicativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, al cărei obiect îl constituie studiul şi înţelegerea aprofundată şi nuanţată a personalităţii umane implicată în procesul judiciar, are legături cu ştiinţa dreptului, oferindu-i acesteia un instrumentar al interpretării corecte a conduitelor umane cu implicare infracţională.

Caracterizat ca o formă de prevenire şi constrângere prin care sunt reglementate şi controlate acţiunile şi conduitele indivizilor, dreptul include un ansamblu de reguli sociale cu încărcătură normativă. Dreptul şi normalitatea juridică au un caracter imperativ, stabilind ceea ce trebuie să facă indivizii angajaţi în anumite acţiuni sociale, prin recompensarea conduitelor dezirabile şi reprimarea celor indezirabile sau deviante.

Impactul psihologiei judiciare asupra actului de dreptate este resimţit pe mai multe direcţii (Butoi & Butoi, 2001):

a) îl ajută pe magistrat la înţelegerea aprofundată şi nuanţată a complexităţii individului uman (autor, victimă, martor etc.), îl avertizează asupra limitelor general umane, oferindu-i acele strategii şi mijloace prin care acestea pot fi depăşite şi totodată îi recomandă o conduită autocontrolată, imparţială şi profesională în raport cu cel aflat sub incidenţa legii;

b) oferă magistratului o concepţie sistemică integratoare atât asupra dinamicii şi interacţiunii întregului ansamblu de factori care contribuie la producerea actului infracţional, cât şi asupra manifestărilor psihocomportamentale ale participanţilor la acţiunea judiciară;

c) atrage magistratului atenţia asupra faptului că în general, omul acţionează raţional, dar de multe ori automat şi iraţional, ceea ce presupune o intervenţie preventiv-ofensivă de eliminare sau reducere a potenţialului de iraţionalitate criminogenă;

d) pentru a înţelege persoanele aflate sub incidenţa legii, magistratul trebuie să cunoască şi să recunoască inegalitatea înzestrării native a acestora, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale de provenienţă, diferenţele în pregătirea educaţională şi profesională etc.;

e) interpretând conduitele umane în raporturile interpersonale specifice actului de justiţie, magistratul trebuie să stăpânească noţiunile referitoare la legităţile psihologice ale personalităţii şi sensibilităţii umane ( ale actului senzorio-perceptiv, ale memoriei, ale potenţialului cognitiv, afectiv şi motivaţional etc.);

l

f) în final, dobândind noţiuni de psihologie, magistratul implicat în actul de justiţie, mai ales în cazurile complexe, dificile, va şti când şi cum să apeleze la serviciile psihologilor existenţi în criminalistica modernă, în vederea valorificării unor concluzii din rapoartele de expertiză sau constatările tehnico-ştiinţifice specifice psihologiei judiciare.

Psihologul criminalist îşi aduce o contribuţie importantă la soluţionarea unor cauze penale atât prin investigarea comportamentului simulat cu ajutorul tehnicii poligraf, cât şi prin întocmirea profilului psihologic al diferitelor categorii de infractori.

Diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, prin aplicarea unor probe psihologice (testele de inteligenţă, testele proiective, inventarele de personalitate etc.) constituie sursa unor informaţii deosebit de valoroase atât în descifrarea personalităţii infractorului, cât şi în stabilirea mobilului care a dus la săvârşirea infracţiunii. Cunoaşterea trăsăturilor de personalitate ale infractorului contribuie la individualizarea celor mai eficiente tehnici şi metode de audiere şi cercetare a acestuia (Buş, 2001).

Noţiunile de psihologie judiciară contribuie, în dreptul penal, la aprecierea elementelor de culpă, vinovăţie, intenţie, prevedere, stare emoţională, conduită simulată, responsabilitate etc., ajutând la o bună dozare a pedepselor şi o justă încadrare a faptelor.

Legăturile procedurii penale cu psihologia judiciară se regăsesc în aceea că o serie întreagă de activităţi, cum ar fi: confruntarea, percheziţia, prezentarea spre recunoaştere, ascultarea, nu pot fi eficiente decât în măsura în care cei ce se ocupă de cercetare vor avea cunoştinţele psihologice necesare cunoaşterii corecte a conduitelor umane, în raport cu a căror interpretare şi obiectivare actul procedural să aibă maximum de eficienţă sub aspectul aflării adevărului.

Relaţia cu criminalistica este biunivocă, regăsindu-se atât în aspectele teoretice cât şi în cele practice ale ambelor discipline. Numai cunoscând psihologia judiciară, criminaliştii vor putea trage concluzii cu privire la intenţiile, motivaţiile şi acţiunile autorilor şi a victimelor acestora, anticipându-se conduitele de simulare, victimizare, eludare a identificării, fabricarea de alibiuri etc., toate acestea apte să ofere indicii de descoperire a autorilor şi probarea vinovăţiei acestora.

În ceea ce priveşte tactica criminalistică, numai dacă ne referim la vasta şi complexa activitate de ascultare a învinuitului, este clară necesitatea cunoaşterii întregului registru al potenţialului psihologic al individului uman (învinuit, victimă, martor, părţi, experţi etc.), implicat în procesul judiciar.

Psihologia judiciară menţine legături strânse cu criminologia, care studiază conduita infracţională din punct de vedere al genezei şi trecerii de la potenţial la act criminogen ca fenomen sociopsihologic. Psihologia judiciară oferă criminologiei date şi legităţi, instrumentar şi metodologie.

Psihologia judiciară are legături de interdisciplinaritate cu medicina legală, căreia îi oferă tabloul psihocomportamental şi caracterial al personalităţii infractorului, ilustrând în mod nuanţat motivaţiile, tendinţele, potenţialul intelectual, acţional, coeficientul de agresivitate, structura temperamentală şi echilibrul emoţional în vederea circumstanţierii conduitelor autorului din punct de vedere psihologic şi ulterior psihiatric, în legătură cu necesitatea juridică a stabilirii gradului de responsabilitate penală.

1.5. ASPECTE ETICE ŞI DEONTOLOGICE PE CARELE IMPLICĂ PSIHOLOGIA JUDICIARĂ ÎN SISTEMUL JUDICIAR

Deontologia se referă la ansamblul normelor referitoare la îndatoririle precumpănitor morale sau de alt ordin ale profesioniştilor faţă de societate şi faţă de diversele categorii de oameni în raport cu care îşi desfăşoară activitatea.Codul deontologic reprezintă un ansamblu de norme care stabilesc exigenţele morale de exercitare a unei profesiuni. Aceste exigenţe morale capătă forma unor reguli de conduită profesională. Codul deontologic cuprinde: constrângeri de conduită morală, precizări referitoare la păstrarea secretului profesional, recomandări cu privire la respectul faţă de celălalt, recomandări vizând perfecţionarea pregătirii profesionale, norme referitoare la independenţa personală, reguli de etică etc.Principiile generale de deontologie impun specialiştilor: responsabilitate, obiectivitate, competenţă şi integritate, dreptate şi demnitate, simţ critic şi autocritic, respect pentru semeni. In unele ţări au existat preocupări de elaborare a unui cod deontologic care să stea la baza activităţii psihologice din sistemul judiciar. Astfel, în S.U.A. un comitet special al Asociaţiei Psihologilor Americani (A.P.A.) a numit încă din anul 1975 o comisie care să se ocupe de problema locului psihologiei în sistemul judiciar şi mai ales de aspectele şi dilemele de natură etică pe care le au psihologii din poliţie, justiţie sau din

l

instituţiile corecţionale. Au fost formulate recomandări atât pentru problemele etice pe care sistemul judiciar le creează psihologilor, cât şi pentru problemele etice pe care psihologii le creează sistemului judiciar.

Prezenţa psihologiei judiciare în sistemul judiciar fundamentează câteva deziderate etice şi deontologice (Mitrofan & colab., 1992):* umanizează norma juridică, dându-i mai multă viaţă conţinutului acesteia;* dezvăluie magistratului pe omul real, concret, unic şi irepetabil în individualitatea sa biotipologică şi psiho-comportamentală;* orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane din punct de vedere psihocomportamental (intenţie, culpă, mărturisire, simulare, recunoaştere, regret, responsabilitate, iresponsabilitate, prevedere, provocare, consimţământ, stare emoţională etc,);* orientează justiţia către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnităţii, libertăţii de conştiinţă şi expresie, a integrităţii psihomorale şi fizice, a liberului consimţământ, a dreptului la protecţie şi apărare al persoanei implicate în acţiunea judiciară;* oferă justiţiei date utile (programe, strategii) cu privire la reeducarea şi reinserţia socială a persoanelor private de libertate.În România, psihologia judiciară se confruntă cu două întrebări fundamentale: 1) în ce măsură psihologii identifică problemele judiciare, ca intrând în sfera lor de activitate? şi 2) care sunt rolul şi contribuţia activităţii psihologice, comparativ cu alte discipline, în sistemul activităţii judiciare? Practica judiciară şi politica managerială de administrare a actului de justiţe, sunt în măsură să dea răspuns celor două întrebări.

l

TEMA 2

TEORII ALE FENOMENULUI ŞI COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL

2.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional a preocupat şi preocupă omenirea. Această preocupare este pe deplin justificată dacă se are în vedere faptul că prin fenomenul infracţional se aduce o atingere gravă intereselor umane de maximă generalitate şi importanţă, se pun în pericol valorile fundamentale afectându-i astfel buna sa funcţionalitate.

Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale şi la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri coercitive sau punitive. Datorită acestui fapt, fenomenul infracţional capătă caracteristicele unei probleme sociale de importanţă majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecinţe şi moduri de soluţionare se resimt la toate nivelurile ei.

Cei implicaţi în studierea fenomenului infracţional sunt interesaţi în primul rând de explicarea cauzală a acestuia, de evidenţierea factorilor determinanţi, deoarece concepţiile şi teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor componente ale sistemului legal şi asupra tipurilor de activităţi corecţionale şi profilactice.

În încercările de conturare a unor teorii, tipologii se lovesc de marea variabilitate a manifestărilor comportamentale implicate în conturarea unor infracţiuni. Ca urmare a unor asemenea demersuri, au apărut de-a lungul timpului o serie de teorii care tratează în maniere particulare comportamentul infracţional.

Problemele pe care încearcă să le soluţioneze aceste teorii sunt cât se poate de fireşti, astfel: - “De ce unele persoane comit acte infracţionale, iar altele nu? Există anumite cauze ori anumiţi factori care determină un comportament infracţional? Unde trebuie căutaţi acei factori?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, comportamentul a fost în general privit ca un răspuns al personalităţii faţă de o situaţie determinată. În aceste condiţii, etiologia comportamentului infracţional se poate situa în personalitatea infractorului, în situaţia preinfracţională sau în îmbinarea celor două (Gassin, 1990).

O altă categorie de întrebări ar fi: -“De ce nu toţi infractorii comit aceleaşi infracţiuni? Există factori care favorizează un anumit gen de infracţiuni? Există diferenţieri între infractori? Pentru a răspunde la aceste întrebări au fost elaborate diferite clasificări ale factorilor şi au fost realizate diverse tipologii ale infractorului.

În contextul unei amplificări a cercetării ştiinţifice în toate domeniile, caracterul uman şi social al infracţiunii nu mai putea fi ignorat, cercetarea fenomenului şi a comportamentului infracţional devenind inevitabilă.

În funcţie de factorii consideraţi a fi determinanţi în explicarea fenomenului şi a comportamentului infracţional, am selectat acele teorii care sunt reprezentative pentru domeniul psihologiei judiciare.

În această selecţie am plecat de la premisa că fenomenul şi comportamentul infracţional au un element comun, acesta fiind factorul psihologic. De acest factor nu se poate face abstracţie atâta vreme cât orice act infracţional este rezultatul acţiunii umane răsfrânte prin prisma propriei personalităţi. Având în vedere numărul mare de teorii din acest domeniu, precizăm că orice încercare de sistematizare va fi inevitabil incompletă.

Aceste teorii pot fi grupate în trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale (Cioclei, 1996).

2.2. TEORIILE PSIHO-BIOLOGICE

Teoriile psiho-biologice susţin, în esenţă, că anumite anomalii sau disfuncţii psihofiziologice constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional. Acestea consideră că infracţiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcţională.

2.2.1. TEORIA ANORMALITĂŢILOR BIOLOGICE Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) care a

întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale corpului omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, elaborând în acest sens lucrarea sa

l

fundamentală “Omul criminal” (1876), care în scurt timp îl face celebru. Studiind 383 cranii de criminali decedaţi şi 5.907 cranii ale unor delincvenţi în viaţă, autorul a concluzionat existenţa unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii de infractori (Lombroso, 1895).

Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un “fenomen natural” care este determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc.

Astfel, el a ajuns la aprecierea că omul cu înclinaţii spre viol se caracterizează prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei; hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii săi mici, îngrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară, fruntea teşită şi mişcătoare; ucigaşul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului, lungimea maxilarelor, pomeţii obrazului proeminenţi.

La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal, în zona occipitală medie, a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic). Urmărind ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic şi copilul - în care vedea un “mic primitiv”. El a cercetat şi unele anomalii ale creierului, ale scheletului şi ale unor organe interne (inimă, ficat).

Extinzând cercetările la criminalii în viaţă, Lombroso îi studiază atât din punct de vedere anatomic cât şi fiziologic. O constatare interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii (analgezia) care îl apropie pe criminal de omul sălbatic. Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat şi de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, argou, alcoolism, credinţă şi practică religioasă, literatura criminalilor etc.

A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformaţii morfo-funcţionale de natură degenerativă, cercetările axându-se în special asupra componentelor psihice.

Bazându-se pe propriile studii, dar şi pe cercetările unor psihiatri din epocă, Lombroso (1895) stabileşte existenţa unor anomalii între “nebunul moral“ şi “criminalul înnăscut”, mai cu seamă sub aspectul simţului moral.

Examinarea “criminalului nebun” scoate şi ea la iveală existenţa aceloraşi stigmate ca în cazul “omului criminal”, stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza degenerescenţei.

Într-o ultimă etapă, Lombroso (1895) se concentrează asupra studierii epilepsiei pe care o consideră alături de atavism, un factor cheie în etiologia criminală. Mai mult, el vede în epilepsie o punte de legătură între omul criminal, criminalul nebun şi nebunul moral considerând epilepsia atât “una din psihozele cele mai atavistice”, cât şi “nucleul tuturor degenerescenţelor”.

În teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică (Cioclei,1996).

Eroarea centrală a studiilor iniţiate de Lombroso a constat în faptul că cei mai mulţi dintre subiecţii săi erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Aceştia au comis mai multe crime decât populaţia generală, nu datorită tipologiei fizice, ci datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat mai mult în direcţia comiterii unor acte criminale.

Teoria lombrosiană cu privire la etiologia crimei nu poate constitui o explicaţie cu caracter general valabil. “Omul criminal”, în sensul de universal valabil, nu există. Însuşi Lombroso excludea această idee.

Cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigaţii cu caracter ştiinţific legate de fenomenul criminal. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un precursor al biotipologiei. Opera sa conţine constatări deosebit de utile şi actuale încă, cum ar fi cele referitoare la infractorii bolnavi mintal.

Precizăm că, opera lui Lombroso fiind deosebit de vastă şi complexă, o analiză şi o interpretare exhaustivă a acesteia este foarte dificilă.

2.2.2. TEORIA BIO-TIPOLOGICĂ Această teorie cuprinde mai multe variante ce au ca element comun susţinerea ideii potirivit căreia

există o corelaţie între activitatea criminală şi biotip.Psihiatrul german Ernest Kretschmer (1888-1964), mergând în cercetare pe linia corelării

elementelor de ordin biologic cu cele psihice, a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a

l

lui Kretschmer în acest domeniu a fost “Structura corpului şi caracterul”. Acesta consideră că, în funcţie de constituţia corporală, se pot distinge patru tipuri fizice, fiecare tip având o predispoziţie spre comiterea unor infracţiuni specifice:

TIPUL PICNIC - constituţie orizontală; scund, cu extremităţi scurte; sistem osteo-muscular plăpând; faţa rotundă, craniul rotund, puţin ridicat, voluminos; calviţie; cavitatea toracică şi abdominală dezvoltată; strat de grăsime la suprafaţa trunchiului; adeseori inteligent şi expansiv, ce poate deveni autor de escrocherii şi fraude.

TIPUL ASTENIC - constituţie verticală; sistem osteo-muscular firav; slab, craniul mic, chipul prelung, fruntea înclinată înapoi, nasul alungit, maxilarul inferior scurt; forţă fizică scăzută; dotat divers din punct de vedere intelectual; interiorizat; de regulă adaptarea socială este precară, criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă; ar comite mai ales falsuri, furturi şi abuzuri de încredere.

TIPUL ATLETIC - sistem osteo-muscular puternic, trunchi piramidal cu baza mare în sus, aspect fizic plăcut, oscilează între sentimentalism şi brutalitate, ar avea o răspândire relativ ridicată în rândul infractorilor de aproape toate vârstele, ar comite preponderent asasinate, tâlhării cu folosirea armelor, incendii şi ar fi predispuşi la recidivă indiferent de vârstă.

TIPUL DISPLASTIC - diferite malformaţii corporale, deficienţe ale caracterelor sexuale, slab dezvoltat psihic şi morfologic; din punct de vedere psiho-medical, regăsim în această categorie debili mintal şi schizofreni; displasticii comit de regulă delicte sexuale, dar nu numai, operează într-un mod neaşteptat, îşi încep cariera infracţională după vârsta de 18 ani şi sunt expuşi recidivei.

Pe baza experienţei clinice, Kretschmer a asociat anumite portrete psihologice tipurilor somatice (Ceauşu, 1978). Astfel, persoanele cu o constituţie picnică prezintă un grupaj de trăsături psihice cum ar fi: vioiciune, mobilitate, optimism, uneori spontaneitate în gesturi şi vorbire, sociabilitate, dar şi o anumită superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţie către concesii şi compromisuri, spirit practic etc. Acest grupaj de trăsături formează un profil temperamental denumit de Kretschmer ciclotimic.

La persoanele cu constituţie fizică de tip astenic întâlnim: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate pentru forma exterioară a relaţiilor dintre oameni, meticulozitate dusă uneori până la pedanterie, un simţ acut al onoarei, manifestări de ambiţie ascunzând adesea un complex de inferioritate etc. Acest profil temperamental a fost denumit schizotimic.

TIPUL ATLETIC - intermediar între tipurile extreme menţionate, prezintă ca trăsături psihice: înclinaţie spre activităţi care presupun un volum mare de mişcări şi un mare consum de energie (ramuri sportive, activităţi deşfăşurate pe spaţii mari cu schimbări rapide de situaţie etc.), încredere în sine, autoapreciere realistă.

Wiliam H. Sheldon stabileşte o corelaţie între anumite caracteristici fizice şi caracteristicile temperamentale, între tipul fizic şi comportament. După gradul de dezvoltare al celor trei foiţe embrionare, distinge trei tipuri fizice:

TIPUL ENDOMORF (viscerotonic) - dezvoltare corporală predominant internă: rotund, gras; reacţii încete, uniformitate în activitatea emoţională; fire extravertită; comunicare uşoară şi rapidă; sociofilie; iubire de ceremonii; plăcere de confort fizic; plăcerea relaxării în repaus şi mişcare.

TIPUL MEZOMORF (somatotonic) - dezvoltare corporală echilibrată, atletic, puternic, musculos, viguros; plăcere pentru mişcare, interes pentru sport; trăsături pline de energie, căutarea riscului; manieră directă, deschisă, chiar puţin dură, curaj şi combativitate; agresivitate competitivă; voce nereţinută, fără intonaţii; maturitate în prezentare.

TIPUL ECTOMORF (cerebrotonic) - dezvoltare corporală predominant externă; corp lung, slab; muşchi slab dezvoltaţi; poziţie şi mişcare reţinute; ermetism, inhibiţie,însingurare; activism mintal; sociofobie; evitarea zgomotului; prezentare infantilă.

După raportul torace-membre şi funcţionalitate endocrină, N.Pende distinge tipul brevilin (scund ), tipul mediu (normal) şi tipul longilin (înalt).

După raportul torace-membre, G.Viola distinge tot trei tipuri fizice: brachitip (macrosplanchnic), torace mai dezvoltat decât membrele, scund; mediotip (normosplanchnic) şi longitip (microsplanchnic), membre mai dezvoltate decât toracele, înalt.

Fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul infracţional, însă poate favoriza anumite tipuri de infracţiuni.

2.2.3. TEORIA GENETICĂ

Dezvoltarea tehnicilor moderne de cercetare în domeniul genetic a permis investigarea unor zone noi în domeniul biologiei.

l

Studiul microscopic al cromozomilor a permis relevarea cariotipului, respectiv formula cromozomilor în cadrul celulei. Cercetările în acest domeniu consemnează existenţa unor aberaţii cromozomiale la subiecţii care au mai mult de un cromozom X sau Y în cariotipul lor. Pornind de la aceste realităţi unii autori (Brodski, 1973 & Sheley, 1985) susţin că anomalia genetică, cum ar fi un extracromozom, poate conduce la retardare mintală şi la un comportament antisocial şi criminal.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se desfăşoară ample studii în închisori din Anglia, S.U.A. şi Australia, pe bărbaţi deţinuţi în vederea evidenţierii unei anomalii cromozomiale, considerată drept posibilă cauză a comportamentului criminal.

Cariotipul uman are 46 de cromozomi dispuşi în 23 de perechi, din care 22 de perechi sunt obişnuiţi sau autozomi, iar o pereche este alcătuită din cromozomi sexuali; pentru femeie ambii sunt cromozomi X, iar pentru bărbat unul este X şi celălalt Y.

Sexul genetic este condiţionat de prezenţa sau absenţa unui cromozom particular notat cu litera Y: astfel formula feminină normală este 46 X.X., iar formula masculină este 46 X.Y. În urma fertilizării ovulului, zigotul primeşte un cromozom X de la mamă, iar de la tată, fie un cromozom X, fie unul de tip Y. Uneori în timpul diviziunii pot apare unele anomalii cantitative sau calitative, unele abateri de la cariotipul normal.

Prima anomalie o reprezintă existenţa suplimentară a unui cromozom de tipul X, având formula XXY, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Persoanele ce prezintă această anomalie au o aparenţă masculină, sunt înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barbă rară sau absentă. S-a stabilit că frecvenţa acestei anomalii printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale.

Infracţiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune, tentativă de omor etc., dar se poate observa o tendinţă spre “tematică” sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism etc.

Din punct de vedere psihologic, aceste persoane se evidenţiază prin: pasivitate, timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie; deseori prezintă tulburări mintale.

A doua anomalie este reprezentată de sindromul XYY, unde apare un cromozom Y în exces. Persoanele din această categorie prezintă, în plan morfologic, puţine particularităţi: aparenţă masculină, înălţime peste medie, Q.I. sub medie, anomalii în configuraţia urechilor, calviţie, miopie, dar aceste trăsături nu sunt constante.

Frecvenţa acestui cariotip printre criminali este, după unele estimări, de circa 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale.

Unii autori (Court Brown, Lise Moor, W.H.Price, P.B.Whatmore etc.) tind să considere cauză a comportamentului criminal valoarea scăzută a Q.I. ce caracterizează pe cei cu anomalii cromozomice.

Aceste anomalii cromozomice constituie o predispoziţie, dar nu o condiţie obligatorie la comiterea unei infracţiuni. Explicaţiile bazate pe formula cromozomială nu pot fi generalizate.

2.2.4. TEORIA INADAPTĂRII BIO-PSIHICE

Această teorie a fost formulată de criminlogul suedez Olof Kinberg (1959) în lucrarea sa “Problemele fundamentale ale criminologiei”. Olof Kinberg a fost unul dintre continuatorii şcolii lombrosiene. El reia ideea unei antropologii criminale, ce caută să deceleze caracterele fundamentale ale delincventului într-un complex bio-psihic.

Pentru Kinberg, omul este o fiinţă nu doar biologică, ci una psihologică şi socială, caracterizată prin “plasticitate”, adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu numai în funcţie de influenţele fizice şi chimice, dar şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă “plasticitatea” nu se corelează cu influenţele mediului se creează o stare de inadaptare între organism şi mediu. Inadaptarea poate avea surse şi forme diverse.

Aceste forme diverse de inadaptare conduc la o inadaptare socială şi implicit la infracţiune. În opinia lui Kinberg persoana reacţionează în general în funcţie de propria structură bio-psihică. Astfel, pentru a stabili cauzele crimei, este necesară analiza structurii bio-psihice a persoanei implicate în cauză.

Există două elemente ce trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-psihice: nucleul constituţional şi funcţia morală.

Nucleul constituţional reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale persoanei, cuprinzând patru trăsături psihologice fundamentale:

a).capacitatea - respectiv nivelul maxim pe care poate să-l atingă inteligenţa unei persoane sub influenţa unor condiţii optime de mediu;

b).validitatea - respectiv cantitatea de energie de care dispune persoana;

l

c).stabilitatea - respectiv facultatea subiectului de a dobândi comportamente ferme, fixată prin obiceiuri durabile, în aşa fel încât să poată face aceleaşi lucruri în acelaşi fel, economisind forţă;

d).soliditatea - trăsătură ce se referă la coeziunea internă a personalităţii, în opoziţie cu disociabilitatea.

La nivelul personalităţii, aceste trăsături se regăsesc în cantitate variabilă: fie excedentară, fie medie, fie deficitară. În cazurile extreme, vom avea următoarele perechi diametral opuse:

* supercapabil - inteligent, spiritual, adaptabil;* subcapabil - stupid, mărginit, inert;* supervalid - atent, expansiv, întreprinzător, calm, sigur, tenace, responsabil;* subvalid - precaut, anxios, teamă de acţiune şi de răspundere;* superstabil - rece afectiv, abil, abstract, elegant, asiduitate ideatică;* substabil - afectiv, interesat de lucruri concrete, asiduitate practică; * supersolid - lent, ferm, obiectiv circumspect;* subsolid - schimbător, subiectiv, neserios, uneori mincinos.

Funcţia morală reprezintă, în opinia lui Kinberg, modalitatea şi profunzimea asimilării valorilor morale ce compun atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăieşte.

Ca fenomen psihologic, funcţia morală este compusă din elemente emoţionale şi cognitive. Dacă se ia în considerare calitatea acestor elemente se pot distinge patru categorii de subiecţi:

* subiecţi a căror funcţie morală se reduce la unele cunoştinţe ale evaluărilor morale general acceptate, dar cărora le lipseşte elementul emoţional aproape complet (imbecilii, debilii mintal etc.);* subiecţi care nu numai că posedă cunoştinţe despre regulile morale dar sunt capabili să reacţioneze emoţional la stimuli adecvaţi (oameni aşa-zis normali );* subiecţi ale căror funcţii morale au suferit modificări în urma unor leziuni patologice ale ţesuturilor cerebrale (traumatisme, encefalite etc.); fiind afectate elementele emoţionale, la această categorie, se întâlnesc frecvent fapte antisociale;* subiecţi care cunosc regulile morale, răspund emoţional la stimuli, însă, au o percepţie deformată a sensului real al actului; sunt în eroare cu privire la semnificaţia morală a acestuia.

Din combinaţia ce rezultă între un anumit tip de nucleu constituţional şi o anumită configuraţie a funcţiei morale, rezultă persoane inadaptate care, la anumiţi stimuli, vor reacţiona în contradicţie cu legea penală.

2.2.5. TEORIA CONSTITUŢIEI CRIMINALE

Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio (1951) profesor la Universitatea din Roma, a cărui lucrare “Tratat de antropologie criminală” a fost publicată prima oară în anul 1945.

Prin constituţie criminală autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică spre crimă, altfel spus capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalităţii oamenilor.

Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci întotdeauna biosociologic. Rezultă că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât după criterii biopsihosociologice.

Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii ce conduc la formarea unei personalităţi criminale.

Un prim factor important este ereditatea; cu toată influenţa sa puternică, aceasta nu trebuie considerată ca o determinare absolută.

Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi cerebrale, hormonale etc.Vârsta şi crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante: pubertatea, cu

modificările ei specifice de ordin psihofiziologic, precum şi procesele involutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă.

Se poate afirma, spune autorul, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal.

Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o influenţă reală decât în măsura în care întâlnesc o constituţie criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de personalităţi.

TEMA 3

l

TEORIILE PSIHO-SOCIALE

O serie de teorii moderne au acordat o importanţă sporită factorilor sociali ai fenomenului infracţional.

Teoriile psiho-sociale susţin că achiziţiile rezultate în procesul interacţiunii şi învăţării psiho-sociale sunt principalele cauze, explicaţii ale infracţionalităţii. Tendinţa unor persoane de a devia în plan comportamental este relativ generală şi constantă, astfel că acestea se vor comporta în mod frecvent antisocial dacă ele nu sunt formate şi susţinute în a evita această tendinţă.

Conform acestor teorii comportamentul infracţional este învăţat prin interacţiunea dintre persoană şi ambianţă. Învăţarea ar include tehnicile comiterii actelor criminale, motivele, trebuinţele, raţionalizările şi atitudinile favorabile comiterii infracţiunii.

3.1. TEORIA ASOCIERILOR DIFERENŢIALE

Această teorie aparţine sociologului american, criminolog Edwin Sutherland (1966), profesor la Universitatea din Indiana, teorie expusă în lucrarea “Principii de Criminologie”. Ulterior, ea a fost mult dezvoltată şi modificată. O ultimă variantă cu acelaşi titlu a fost publicată în anul 1955 sub îngrijirea colaboratorului principal al lui Sutherland, Donald R.Cressey.

În cuprinsul lucrării “Principii de Criminologie”, Sutherland formulează teoria asocierilor diferenţiale care i-a adus celebritatea.

Promotorii acestei teorii îşi propun să descopere mecanismele psihosociale care generează şi explică infracţionalitatea.

Sutherland constată că există două tipuri de explicaţii ştiinţifice ale fenomenului criminal: fie în funcţie de elementele care intră în joc în momentul în care infracţiunea este comisă, fie în funcţie de elementele care şi-au exercitat influenţa anterior, mai ales în viaţa infractorului. În primul caz, explicaţia poate fi calificată situaţională sau dinamică; în al doilea caz, istorică sau genetică.

Sutherland consideră că teoria sa face parte din categoria explicaţiilor genetice. El fondează această explicaţie pe ipoteza că un act criminal se produce atunci când există o situaţie propice, pentru un individ determinat.

Explicaţia actului criminal în viziunea lui Sutherland presupune următoarele coordonate:a).comportamentul criminal se învăţă ca oricare alt comportament;b).învăţarea comportamentului infracţional are loc printr-un proces complex de interacţiune şi

comunicare directă cu alte persoane;c).învăţarea are loc mai ales în interiorul unui grup restrâns de persoane;d).procesul de învăţare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor, orientarea

motivelor, a tendinţelor impulsive, a raţionamentelor şi atitudinilor care conduc şi întreţin violenţa;e).orientarea motivelor şi a tendinţelor impulsive este în funcţie de interpretarea favorabilă sau

defavorabilă a dispoziţiilor legale;f).un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii domină interpretările

favorabile; “acesta constituie principiul asocierilor diferenţiale”…; “cei care devin criminali o fac pentru că sunt în contact direct cu modelele criminale şi mai puţin cu cele anticriminale”;

g).asocierile diferenţiale pot varia în privinţa duratei, frecvenţei, intensităţii etc.h).formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte doar prin imitaţie;i).comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de trebuinţe şi valori, dar nu se explică prin

acestea (hoţul fură în general pentru a avea bani, dar tot pentru bani muncesc şi oamenii cinstiţi).Acest mecanism explică fenomenul criminal la nivel individual. Rata criminalităţii este expresia unei

organizări diferenţiale a grupului.

3.2. TEORIA CONFLICTELOR DE CULTURI

Teoria conflictelor de culturi, aparţine criminologului american Thorsten Sellin (1960), profesor al Universităţii din Pennsylvania şi timp de mai mulţi ani, Preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie.

Termenii cultură şi conflict, ce alcătuiesc atât titlul lucrării lui Sellin, “Conflict cultural şi crimă”, cât şi elementele principale ale teoriei sale, au o semnificaţie particulară ce impune unele explicaţii.

l

Astfel, prin termenul "cultură" autorul desemnează totalitatea ideilor, instituţiilor şi produselor muncii care aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane, permite a se vorbi despre regiuni culturale, despre tipuri de cultură, despre cultură naţională şi aşa mai departe. În acest sens orice tip de populaţie posedă o cultură.

Prin “conflict cultural”, autorul desemnează lupta între valori morale sau norme de conduită opuse aflate în dezacord. La rândul lor, normele de conduită înseamnă reguli exprimate sau implicite, pe care o persoană le urmează atunci când se găseşte într-o situaţie care impune o acţiune sau un răspuns din partea sa.

Codul moral al persoanei depinde de normele pe care le-a trăit ca membru al unor diverse grupuri sociale. Fiecare grup are propriile norme de conduită care se impun a fi respectate.

În lumea modernă, persoana se găseşte din ce în ce mai des în contact cu valori şi norme diferite.Diferenţele etnice, sociale, de vârstă, profesionale, religioase etc. antrenează diferenţe de reguli şi

valori morale. În aceste condiţii apar inevitabil situaţii în care persoana, supunându-se unei norme acceptate de grupul din care face parte, riscă să încalce o alta aparţinând altui grup cu care intră în contact.

Există trei situaţii generatoare de conflict:a).conflictul poate să apară între două atitudini perfect morale dar bazate pe valori diferite (este cazul

colonizării când asimilarea legislativă este prea rapidă); b).conflictul se poate situa între legi arbitrare (ca cele din starea de ocupaţie) ori legi care favorizează

corupţia, pe de o parte, şi persoane care se supun unor concepţii morale sănătoase, pe de altă parte;c).conflictul se poate ivi între legi conforme cu valorile socialmente acceptate şi persoane ce au

coduri morale particulare (cazul imigranţilor). Teoria conflictelor de culturi nu poate fi însă decât o explicaţie parţială a fenomenului criminal. Ea

poate fi considerată ca o formă particulară de manifestare a teoriei asocierilor diferenţiale aşa cum de altfel o considera Sutherland.

3.3. TEORIA ANOMIEI

Conceptul de “anomie” a fost introdus de sociologul american Robert K.Merton în anul 1938 odată cu lucrarea “Structura socială şi anomia”, în scopul explicării, cu ajutorul său, a comportamentului infracţional. În anul 1957 apare lucrarea cu titlul “Teoria socială şi structura socială”.

Anterior, termenul de “anomie” a fost utilizat de către teologi (sec. XVI-XVII), pentru a desemna atitudinea de dispreţ a unor persoane faţă de “dreptul divin”, apoi a fost utilizat de către sociologul francez Emile Durkheim, pentru explicarea fenomenului infracţional.

Anomia este concepută de Merton ca o stare socială de absenţă ori de slăbire a normei, ceea ce duce la o lipsă de coeziune între membrii comunităţii. În explicarea stării de anomie, autorul utilizează două concepte: cel de cultură şi cel de organizare socială.

Prin cultură se înţelege ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor în societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă.

Organizarea socială reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care reglementează accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.

Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare, între scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Astfel, în societate există un permanent conflict între posibilităţile formal recunoscute de lege, de realizare de către persoană a scopurilor sale materiale şi spirituale, pe de o parte, şi posibilităţile efective reale, de atingere a acestor scopuri, posibilităţi care sunt foarte limitate. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambiantă.

Merton elaborează o tipologie a modurilor de adaptare personală şi analizează principalele tipuri ale acestei adaptări.

Între scopuri şi mijloace se menţine un echilibru atât timp cât persoanele pot obţine satisfacţii, rezultate din atingerea obiectivelor şi scopurilor, precum şi din utilizarea unor mijloace socialmente acceptate. El poate fi însă şi perturbat, în funcţie de comportamentul persoanei faţă de rolul ei într-o situaţie dată, de reacţiile acesteia la presiunile ce le exercită asupra sa grupurile sociale, care, la rândul lor, sunt supuse într-o manieră diferită la stimuli culturali şi la frâne sociale.

Pornind de la asemenea observaţii, Merton ajunge să formuleze următoarele tipuri de comportament:* conformismul, care presupune simultan conformitatea persoanei la scopuri şi mijloace;* inovaţia, care rezultă din acceptarea scopurilor, obiectivelor prezentate ca legitime de către societate, aşa cum este cazul succesului şi respingerea mijloacelor legale pentru atingerea lor; autorul cantonează tocmai aici viciile şi crima, prezentându-le ca pe o reacţie “normală” faţă de

l

situaţia în care se află persoana, apreciind că este normal ca ea să adopte un comportament deviant;* ritualismul este specific persoanelor care abandonează idealul reuşitei financiare şi ascensiunii rapide şi se limitează la aspiraţii ce pot să le satisfacă prin mijloace acceptate de societate. Cu alte cuvinte, renunţă la scopurile şi obiectivele cultivate de societate, păstrând mijloacele;* evaziunea este caracteristică persoanelor care abandonează atât scopurile, cât şi mijloacele propuse de societate, fără a oferi în schimb alte soluţii, aşa cum sunt: deficienţii mintal, paria, exilaţii, nomazii, vagabonzii, drogaţii etc. din rândul cărora unii devin infractori periculoşi;* rebeliunea se întâlneşte la persoanele ce resping scopurile şi mijloacele propuse şi acceptate de societate, urmăresc să introducă o structură socială în care să existe o corespondenţă mai strânsă între merit, efort şi recompensă socială, să schimbe deci inechităţile, valorile date cu altele noi prin intermediul revoluţiei ce ia forma unei acţiuni politice organizate.

Teoria anomiei, cu toate lacunele pe care le are, este importantă deoarece evidenţiază unele realităţi caracteristice societăţii contemporane.

3.4. TEORIA INTERACŢIONISMULUI SOCIAL

Teoria interacţionismului social sau teoria stigmatizării are ca promotori pe H.S.Becker (1985), F.Tannenbauman, E.Lemert etc. şi încearcă să dea o nouă explicaţie fenomenului criminal.

Conform teoriei interacţionismului social, fenomenul criminalitaţii este rezultatul interacţiunii dintre două categorii de factori sociali: activitatea nonconformistă a unor persoane, pe de o parte, şi activitatea grupurilor sociale dominante, pe de altă parte, care reacţionează, atribuindu-le celor din prima categorie pecetea comportamentului infracţional şi, totodată, îi stigmatizează ca infractori. Ca o consecinţă a acestor operaţii de “denumire” sau “etichetare”, indivizii în cauză sunt marginalizaţi, fiind respinşi în exteriorul grupului social.

Ca urmare a acestei reacţii sociale şi a stigmatizării, la persoanele în cauză apare o contrareacţie de natură psihică, o rezistenţă, care le determină să-şi asume rolul atribuit, cel de infractori.

Reprezentanţii acestei teorii susţin că infracţionalitatea nu îşi are izvorul în realitatea obiectivă, în condiţiile concrete de existenţă a persoanelor în cauză, ci în contrareacţia psihică negativă pe care infractorii primari o au faţă de reacţia socială, prin care ei sunt etichetaţi ca infractori, sunt stigmatizaţi ca atare. Această contrareacţie care se materializează într-o atitudine de rezistenţă, de ignorare sau de negare faţă de modelele de conduită din viaţa socială perseverează, în continuare, în sfera infracţională (Ursa, 1994).

TEMA 4

TEORIILE PSIHO-MORALE

l

În general, teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate. Comportamentul criminal şi infracţionalitatea sunt simptome ale problemelor emoţionale fundamentale.

Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni şi psiho-morali. Diversitatea explicaţiilor de natură psihomorală face dificilă o clasificare a acestora. Aceste teorii poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta directă a psihanalizei freudiene sau a gândirii altor psihanalişti.

4.1. TEORIA ANALITICĂ

Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). Concepţia psihologică a lui Freud - Freudismul sau Psihanaliza - constituie unul dintre principalele curente ale psihologiei contemporane, care nu numai că a deschis cu hotărâre drumul interpretării unitare, integrative şi determinist-dinamice a fenomenelor psihice şi a conduitei umane, ci a exercitat, în acelaşi timp şi o largă influenţă asupra altor ştiinţe.

La origine, psihanaliza este o teorie şi o metodă medicală, cu implicaţii în modul de a concepe structura şi dinamica psihicului, relaţia dintre psihic şi somatic, influenţa copilăriei asupra evoluţiei persoanei. Psihanaliza devine cu timpul o teorie a fenomenului uman, atribuindu-i persoanei anumite însuşiri zoologice şi anumite însuşiri specifice omeneşti, anumite servituţi faţă de trecutul filogenetic şi istoric ca şi tensiuni caracteristice în raport cu inhibiţiile şi constrângerile sociale.Pretenţiile sale explicative se dezvoltă în pretenţii interpretative privind societatea şi cultura, ca şi esenţa fenomenelor biologice (Săhleanu & Popescu-Sibiu, 1972).

Freud a desfăşurat o vastă activitate practică, în calitate de medic, precum şi o prodigioasă activitate de cercetare ştiinţifică, publicând un număr mare de lucrări, dintre care amintim: “Interpretarea viselor” (1900), “Psihopatologia vieţii cotidiene” (1904), “Totem şi Tabu” (1913), “Metapsihologia” (1915), “Introducere în psihanaliză” (1916), “Dincolo de principiul plăcerii” (1919), “Eul şi Sinele” (1922), “Noi prelegeri de psihanaliză” (1932) etc.

Atât în timpul vieţii, cât şi în prezent, personalitatea şi opera lui Freud a fost fie elogiată, fie supusă unor critici necruţătoare.

Este greu să se separe partea de adevăr de partea de eroare într-o doctrină atât de vastă, de complexă şi atât de discutată cum este psihanaliza. Aceasta a avut meritul de a fi propus spre cercetare noi domenii, ignorate până atunci, cum ar fi motivaţia inconştientă, ce se manifestă atât în comportamentul normal (uitare, lapsusuri, vise), cât şi în cel morbid, mai ales în nevroze.

Concepţia psihologică a lui Freud, nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea ideilor sale cu privire la structura şi mecanismele vieţii psihice. După opinia sa, viaţa psihică umană cuprinde trei niveluri sau trei instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume: sinele (id), eul (ego) şi supraeul (superego).

SINELE denumit id, eu apersonal sau inconştient, reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe refulate, care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Sinele constituie polul pulsiunilor personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive, predominant sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune, neputând suporta creşterea energiei pe care singur o dezvoltă. Rolul adaptativ al sinelui se exprimă prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea, asigurând astfel echilibrul, liniştea şi persistenţa organismului. În vederea reducerii tensiunii, a evitării disconfortului şi a obţinerii plăcerii şi gratificaţiei, sinele recurge la două mecanisme: acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate, înnăscute şi imediat operante în reducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie psihologică amplă care caută să realizeze diminuarea tensiunii sau obţinerea gratificaţiei pe plan imaginativ sau simbolic.

Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în “id” reuşesc să iasă la suprafaţă, să se manifeste în afară (să defuleze), străbătând “cenzura” pe care o instituie eul şi supraeul, aflându-se din această cauză într-un conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu instanţele superioare al psihicului. “Răbufnirile” inconştientului au loc, de cele mai multe ori, sub formă deghizată, sublimată.

Tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijată “în sus” spre lumea conştiinţei, dar nu reuşesc acest lucru decât într-o formă simbolică, modificată, spre a nu fi recunoscute de către subiect. După Freud, această pătrundere a refulărilor în conştiinţă are loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri. Refularea este un mecanism de protecţie, atât faţă de insuccesul anticipat, cât şi fată de cel deja consumat.

EUL denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii în alcătuirea căruia intră ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile faţă de cele mai importante interese şi valori individuale sau sociale. Eul garantează conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui

l

echilibru între instinctele, tendinţele şi impulsurile refulate în id, pe de o parte, şi exigenţele supraeului, pe de altă parte, asigurând, de fapt, acea “constanţă individuală”.

SUPRAEUL denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii, care constituie expresia persoanei în mediul social; el este purtătorul normelor etico-morale, a regulilor de convieţuire socială. Supraeul are funcţia de autoobservare şi de formare a idealurilor. El este achiziţia cea mai recentă, dar totodată şi cea mai fragilă a personalităţii, reflectând particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care persoana trăieşte şi se formează ca om. Supraeul îşi are originea în “id” (sinele) şi se dezvoltă în interrelaţia ocazionată de experienţele eului (egoului), în cadrul personalităţii. Prin rolul şi statusul său, supraeul împreună cu eul, contribuie la refularea în “id” a instinctelor primare şi a trăirilor necorespunzătoare exigenţelor acestora sau nedorite. Obligă eul la substituţia scopurilor realiste, moraliste şi îl împinge la lupta spre perfecţiune şi sublim; reprezintă instanţa verificatoare, cenzurantă a personalităţii. Născut din inconştient, supraeul ca şi eul, constituie un triumf al elementului conştient, element care devine cu atât mai manifest, cu cât persoana în cauză este mai matură, mai sănătoasă şi mai elevată sub aspect social.

În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego).

Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id.

Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în vederea uşurării stării de vinovăţie datorate sentimentelor incestuoase inconştiente de tip oedipian din perioada copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii şi deci, în vederea purificării de vinovăţie.

Conform teoriei lui Freud “evenimentele din prima copilărie” au o influenţă hotărâtoare. În perioada primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în funcţie de anumite zone erogene în jurul cărora se situează libidoul: faza orală; faza anală şi faza genitală. Parcurgerea acestor faze poate da naştere unor “fixaţii ale libidoului” care reprezintă “predispoziţii pentru ulterioare breşe ale năzuinţelor refulate” şi pot genera unele nevroze ori perversiuni (Freud, l994).

În concordanţă cu tezele freudiene, până spre sfârşitul celui de-al treilea an de viaţă, diferenţele cele mai semnificative între cele două sexe rămân încă nedezvăluite copliului. Fundamental pentru această etapă este conştientizarea de către copil a diferenţelor genitale. Intrând în raporturi de dragoste, dar şi de gelozie cu părinţii lor, copiii de ambele sexe experimentează diferite complexe.

Tot în această perioadă a copilăriei, ca urmare a unei prime fixaţii a libidoului spre un “obiect sexual” exterior, apare şi se dezvoltă “Complexul lui Oedip”. Teoria psihanalitică desemnează prin “Complexul oedipian”, în esenţă, atracţia sexuală manifestată de individ, în primele faze ale copilăriei, faţă de părintele de sex opus şi dorinţa corelativă de suprimare a părintelui de acelaşi sex. Astfel, la copilul băiat, dragostea faţă de mamă este însoţită de dorinţa de înlocuire a tatălui. Deşi îşi admiră tatăl, băiatul se confruntă cu teama că acesta îl va sancţiona pentru dragostea sa pentru mamă. Rezolvarea acestui complex (Oedip) are loc printr-un compromis: băiatul va încerca să se comporte ca orice bărbat, căutându-şi ulterior altă femeie, probabil asemănătoare cu mama sa.

În cazul fetei, aceasta îşi concentrează toată dragostea asupra tatălui, blamându-şi mama. Realizând însă imposibilitatea de a-şi înlocui mama, va ajunge şi ea la un compromis care-i rezolvă complexul (Electra), identificându-se cu mama sa şi căutând ulterior un alt bărbat.

Etapa acestui complex (Oedip/Electra) este o etapă ce se parcurge în mod inevitabil de orce individ. Modul în care se va rezolva “conflictul”, fie prin suprimarea tendinţelor, fie prin refularea lor, va prezenta cheia diferenţierii ulterioare între personalităţile normale şi personalităţile nevrotice. De aceea, Freud vede în cele două complexe, nucleul nevrozelor.

Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană deoarece el nu s-a preocupat în mod nemijlocit de acest subiect. Câteva referiri ce merită a fi semnalate le găsim în lucrarea “Totem şi Tabu”. Analizând câteva tabuuri dintre care unele cu relevanţă criminologică (uciderea, incestul), Freud consideră că transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor dorinţe refulate.

Dorinţa este însă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuală.

Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei. Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă unde “responsabilitatea” crimei aparţine tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morţii.

Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. La mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei.

l

Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea instinctuală a acesteia, ci o intermediază, dacă ţinem seama de faptul că sentimentul vinovăţiei este consecutiv unor instincte condamnabile.

4.2. TEORIA CRIMINALULUI NEVROTIC

Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine lui Fr.Alexander şi H.Staub şi este expusă în lucrarea “Criminalul şi judecătorii săi “.

În viziunea celor doi cercetători (Cioclei, 1996), criminalitatea poate fi clasificată în următoarele categorii:

1).Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate; 2).Criminalitatea ocazională, specifică persoanelor şi situaţiilor în care Supraeul suspendă instanţa

morală în urma unei vătămări sau ameninţări iminente pentru Eu (cazurile în care conduita criminală este consecutivă unui şantaj, unei ameninţări ori unei stări de legitimă apărare etc.)

3).Criminalitatea obişnuită, categorie care cuprinde la rândul ei trei tipuri de criminali: a).criminalii organici, a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavii mintal care prezintă

alterări ale capacităţii de discernământ ori lipsa acestuia);b).criminalii normali, caracterizaţi prin aceea că sunt sănătoşi din punct de vedere psihic, dar sunt

socialmente anormali; aceştia fac parte, de regulă, dintr-o colectivitate criminală şi se comportă conform moralei acesteia şi nu prezintă conflicte între Eu şi Supraeu;

c).criminalii nevrotici, respectiv cei care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente. Eul este învins de Sine, care scapă determinării Supraeului. În aceste cazuri, se constată existenţa unui sentiment de vinovăţie, însoţit de angoasa pedepsei. Criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o autorizare a recidivei; doar gândul criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate şi nevoia de pedeapsă.

4.3. TEORIA INSTINCTELOR

Reprezentantul acestei teorii este criminologul belgian Etienne de Greef, care susţine că personalitatea delincventului ca şi personalitatea umană, în general, este determinată de instincte. Instinctele nu se opun inteligenţei şi nu pot fi separate de aceasta. La om nu se poate identifica o manifestare instinctuală pură, în sensul că mai multe instincte, mai multe tendinţe acţionează şi îşi produc efectele asupra conduitei umane în acelaşi timp. Acest ansamblu de tendinţe instinctive organizate între ele potrivit preocupărilor inteligenţei formează structura afectivă (De Greef, 1947).

În cadrul acestei structuri afective se pot distinge două grupe fundamentale de instincte: instinctele de apărare şi instinctele de simpatie.

Instinctele de apărare contribuie la conservarea eului, funcţionează sub semnul sentimentului de justiţie şi de responsabilitate a “celuilalt”, au la bază agresivitatea, tind spre o reducere progresivă a individului la o entitate abstractă, supusă legilor morale concepute mecanic.

Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei, funcţionează sub semnul abandonului de sine şi acceptarea totală a “celuilalt”, au la bază subordonarea şi devotamentul faţă de celălalt, tind spre o valorizare extremă a celuilalt.

Nici una din cele două categorii nu se poate realiza integral, există o opoziţie permanentă între instinctele de apărare şi cele de simpatie, viaţa psihică se desfăşoară sub semnul conflictului permanent între structurile afective. Tendinţa de a alege securitatea în dauna afectivităţii dă naştere unui sentiment de vinovăţie a cărui lichidare se încearcă prin “reîntoarcerea către celălalt”. În tot acest conflict se creează un echilibru precar; în aceste condiţii tulburările de caracter şi insuficienţele inteligenţei vor favoriza trecerea la actul criminal.

4.4. TEORIA PERSONALITĂŢII CRIMINALE

Această teorie aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica actului criminal. Personalitatea criminală este “un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional” (Pinatel, 1971).

l

Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi, nu există o diferenţă de natură între oameni cu privire la actul criminal. Orice om, în circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent. Inexistenţa acestor deosebiri nu exclude însă existenţa unor diferenţe graduale în privinţa “pragului lor delincvenţial”.

Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare intense, iar alţii de “instigări” lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul central al personalităţii criminale”.

Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o “deficienţă de organizare în timp”, o instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un “dinamism combativ”, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.

Pentru ca un subiect să treacă la act este necesar ca el să nu fie reţinut de oprobiul social care este asociat răufăcătorului. Acest proces de “autolegitimare subiectivă” este asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reţinut de ameninţarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. În ultimă instanţă, când subiectul ajunge în situaţia de a comite o crimă, este necesar ca el să nu fie reţinut de sentimentul că produce rău aproapelui său, atentând la persoana sau bunurile acestuia. Indiferenţa afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act. Cele patru componente nu trebuie analizate în mod individual. Reunirea tuturor componentelor, precum şi legăturile dintre acestea, dau un caracter particular personalităţii în ansamblul ei.

Fiecare din teoriile prezentate încearcă să ofere cea mai bună explicaţie şi să individualizeze factorii predominant responsabili, implicaţi în fenomenul infracţional. Unele teorii insistă asupra factorilor bio-constituţionali sau fiziologici, altele asupra factorilor ambientali şi sociali, altele asupra unor factori psihologici individuali, altele asupra unor interinfluenţe dintre individual şi social etc.

Nici una dintre teoriile prezentate nu poate fi considerată suficientă şi deplin consistentă în explicaţiile oferite, dar nici nu poate fi respinsă în totalitate, datorită nevalidării ei practice. Din punctul de vedere al validităţii există diferenţe foarte mari între diverse teorii, însă nici una nu oferă explicaţii detaliate pentru toate manifestările comportamentului infracţional.

Etiogeneza fenomenului infracţional este multinivelară. Fiecare teorie surprinde un anumit aspect al fenomenului infracţional. Teoriile sunt complementare, nu contradictorii. Acestea se pot organiza, ierarhiza pe mai multe niveluri. Din integrarea lor poate rezulta o teorie unificată, globală, care să evidenţieze personalitatea implicată în actul infracţional în toată unitatea şi complexitatea sa.

Profilul personalităţii infractorului

TEMA 5

ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL

5.1. COMPLEXITATEA CAUZALĂ A FENOMENULUI INFRACŢIONAL

Fenomenul infracţional este deosebit de complex şi pentru a putea fi cunoscut, trebuie abordat multidisciplinar. Aceasta implică stăpânirea unor noţiuni de: criminologie, psihologie judiciară, sociologie judiciară, biologie criminală, medicină legală, psihiatrie criminală, antropologie criminală, statistică infracţională etc.

Infracţionalitatea deşi este un fenomen social, trebuie cercetată ca act individual, ca act comis de o persoană concretă într-o situaţie concretă. Este vorba de o acţiune umană, determinată de anumite elemente psihologice, trebuinţe, tendinţe, motive, scopuri etc.

O viziune coerentă asupra dinamicii şi interacţiunii elementelor întregului ansamblu de factori care concură la producerea actului infracţional nu o poate oferi decât o concepţie sistemică integratoare asupra conduitei şi a manifestărilor psihocomportamentale.

Factorii care stau la baza fundamentării teoriilor psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale, luaţi separat, nu pot explica în mod corespunzător originea fenomenului şi a comportamentului infracţional. Aceasta presupune elaborarea unui sistem teoretico-ştiinţific şi metodologic cu posibilităţi integratorii şi generalizatoare pentru realitatea concretă.

În România, evoluţia fenomenului infracţional este o consecinţă a impactului problemelor economico-sociale grave, caracteristice perioadei de tranziţie, precum şi a crizei de autoritate pe care au traversat-o instituţiile statului de drept. Legislaţia lacunară şi supraâncărcarea sistemulul justiţiei penale, corelate cu deficitul de personal şi logistică, au făcut ca efectul măsurilor preventive şi represive să fie limitat.

Având în vedere rata înaltă de profit şi gradul scăzut al riscurilor asumate, elemente ale crimei organizate au apărut şi s-au dezvoltat cel mai rapid în domeniul economico-financiar. Corupţia ameninţă nu numai drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului, ci însăşi buna funcţionare a instituţiilor statului de drept, societatea democratică în ansamblul său.

O serie de organizaţii transnaţionale şi-au creat legături în rândul grupurilor de infractori autohtoni şi acţionează în cooperare cu aceste, în domeniul traficului de droguri, armament, al afacerilor cu autoturisme furate, al formelor moderne de sclavie, plasării de valută falsă, introducerii ilicite de deşeuri toxice, atacul cu arme de foc etc. Prin contrabandă, au fost scoase din ţară o gamă largă de produse, de la cele de strictă necesitate pentru populaţie, până la obiecte de valoare aparţinând patrimoniului naţional.

O amploare deosebită au luat actele de înşelăciune, fals şi uz de fals realizate prin cele mai diverse forme, fraude valutar-vamale şi nerespectarea legislaţiei în domeniul operaţiunilor de import-export etc. De asemenea, a crescut numărul infracţiunilor legate de practicarea jocurilor de noroc, pretinderea unor sume consistente de bani pentru asigurarea “protecţiei”, sechestrarea de persoane, violenţele între grupurile rivale de infractori etc.

Ca fenomen social, corupţia reprezintă expresia unor manifestări de descompunere morală şi degradare spirituală întrucât implică deturnarea şi folosirea avutului public în interes personal, obţinerea unor avantaje materiale pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, încheierea unor afaceri şi tranzacţii prin eludarea normelor morale şi legale. O astfel de stare de criză, are un efect demoralizator asupra întregii societăţi.

Criminalitatea organizată are o psihologie aparte. Îşi fac simţită prezenţa persoane inteligente, cu o cultură infracţională avansată.

Criminalitatea organizată se caracterizează prin: 1) profesionalizarea modului de operare (sistemul de comunicare şi deplasare rapidă, studiul calificat al obiectivului, neutralizarea sistemelor de pază şi alarmare electronică, măsuri de contracarare a identificării prin dezinformare, false identităţi, distrugeri de probe, crearea de alibiuri);2) gravitatea consecinţelor (distrugeri uriaşe, inducerea sentimentului de insecuritate, panică socială, pierderi de vieţi omeneşti);3) ierarhizarea structurilor de subordonare în mediile criminale ( conducerea acţiunii, împărţirea profitului, reinvestirea profitului);

Profilul personalităţii infractorului

4) utilizarea corupţiei, şantajului, până la cele mai înalte nivele sociale (funcţionari publici, oameni de afaceri, oameni politici). În ultima perioadă s-au diversificat infracţiunile comise prin violenţă (omoruri, violuri, lovituri cauzatoare de moarte, tâlhării, vătămări corporale grave - ca forme ale violenţei private, şi conflicte de grup, interetnice, interconfesionale, profesionale, acte de terorism). Violenţa este intim legată de esenţa umană şi de funcţionarea societăţii. Violenţa acoperă o gamă largă de comportamente individuale şi sociale, având o etiologie proprie.

Analiza etiologică a acestor forme de manifestare poate indica o multitudine de cauze: standardul economic, şomajul, alienarea psiho-socială, criza de autoritate, criza morală etc.

Înţelegerea apariţiei fenomenului infracţional şi a evoluţiei sale până când se concretizează în act infracţional, presupune apelarea la unele noţiuni şi concepte aparţinând principiilor conexiunii şi determinismului: posibilitate şi realitate; necesitate şi întâmplare; probabilitate; cauzalitate; finalitate şi scop; lege (Stanca, 1992).

Pentru explicarea mecanismului apariţiei şi dinamicii fenomenului infracţional, este necesar să pornim de la conceptul de conexiune care presupune interacţiunea obiectelor şi fenomenelor, corelaţia subsistemelor în sistem şi sistemelor în context.

În concordanţă cu principiul conexiunii, originea şi dinamica fenomenului infracţional nu poate fi rezultatul unui factor monocauzal şi nici al mai multor factori, ci numai al interacţiunilor dintre aceştia, care îi dă configurarea şi care are un caracter obiectiv.

Dificultatea demersului teoretic şi de investigare practică a etiogenezei fenomenului infracţional derivă tocmai din impedimentele ce se ridică în decelarea tipurilor de relaţii care acţionează în mod specific în acest domeniu.

Apelarea la categoriile “posibilitate şi realitate” mijloceşte surprinderea mecanismului sintezei între continuu şi discontinuu în trecerea de la o stare la alta în procesul determinării obiective a fenomenului infracţional. Realitatea acestuia surprinde tocmai starea sa de fapt existentă prin ansamblul infracţiunilor prezente şi trecute.

Spre deosebire de realitate, posibilitatea desemnează totalitatea stărilor virtuale prin care fenomenul infracţional poate trece, dar pentru care nu există încă suficiente condiţii de realizare. La nivelul acesteia se impune a fi localizată adevărata prevenire, care trebuie să aibă menirea tocmai de a împiedica sau elimina apariţia şi influenţa condiţiilor ce facilitează trecerea din sfera posibilului în cea a realului în cazul unei infracţiuni concrete. Intervenţia oportună şi eficientă este strâns condiţionată de înţelegerea faptului că dinamica interacţiunilor interne şi externe, actuale sau de perspectivă, a factorilor biopsihosociali marcaţi de influenţe criminogene, determină o gamă variată de posibilităţi prezente sau viitoare ale apariţiei şi manifestării fenomenului infracţional.

Graniţele dintre posibilul şi imposibilul infracţional sunt relative, deoarece evoluţia stărilor de manifestare are un caracter concret şi reprezintă expresia conţinutului intern şi a variabilităţii gamei care favorizează ori suprimă unele direcţii.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că dacă anumite direcţii ţin de esenţa sistemului, altele se cantonează la nivelul aspectelor accidentale ale acestuia. Primele sunt direcţii necesare şi se manifestă ca tendinţe principale şi dominante, pe când celelalte sunt întâmplătoare şi nu depind de condiţiile interne şi stabile, ci de condiţiile variabile neesenţiale.

Necesitatea fenomenului infracţional este modalitatea de existenţă ori de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe criminogene, circumscrise la nivelul factorilor biopsihosociali, luaţi în interacţiunea lor, decurgând din natura internă a acestora şi, în condiţii constante, se desfăşoară ca inevitabilitate, într-un anumit fel bine precizat.

Opusă necesităţii, întâmplarea reprezintă modalitatea de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe criminogene, localizate la acelaşi nivel, care decurge din factorii periferici sau exteriori şi se caracterizează prin variabilitate şi inconstanţă, reuşind să se producă sau nu, să se realizeze într-un fel sau altul, fără să afecteze esenţa sistemului.

Necesitatea şi întâmplarea nu au caracter absolut, ci relativ, inclusiv în domeniul psihologiei judiciare, astfel că într-un anumit raport sau în anumite condiţii date, ceea ce este necesar poate fi întâmplător, într-un alt raport sau în alte condiţii. Aşa, de exemplu, furtul comis de o persoană, căreia nu i s-a oferit şansa unui loc de muncă şi în concepţia sa nu are alte posibilităţi de câştig cinstit, apare ca necesar, pe când în condiţiile unui loc stabil de muncă, poate fi întâmplător. Schimbarea condiţiilor în funcţie de loc şi timp, poate conduce la trecerea uneia în cealaltă.

Dacă realitatea, posibilitatea şi imposibilitatea, alături de necesitate şi întâmplare, sunt categorii care exprimă stări calitative ale fenomenului infracţional, existenţa acestuia implică şi determinări de ordin

Profilul personalităţii infractorului

cantitativ regăsite în conceptul de probabilitate. El se referă, în acest caz, la posibilităţile devenirii ilicitului penal, la măsura şi frecvenţa realizării condiţiilor care favorizează trecerea de la o stare virtuală la una reală, la şansele comiterii unei fapte penale.

Probabilitatea se regăseşte în ecuaţia de frecvenţă ca raport dintre numărul de cazuri de realizare efectivă a unor infracţiuni şi numărul total de cazuri posibile ale acestora. Probabilitatea are sens şi valoare numai în cazul infracţiunilor întâmplătoare, pentru că există cel puţin două posibilităţi: să fie comise sau nu, să fie săvârşite într-o formă sau alta. Probabilitatea capătă o semnificaţie şi o importanţă din ce în ce mai mare, pe măsură ce prognozarea criminologică îşi conturează locul şi rolul în profilaxia infracţională.

Relaţia cauzală, ca formă particulară a determinării fenomenului infracţional cu genurile sale proxime şi faptele concrete de manifestare, exprimă un raport genetic şi se obiectivează ca legătură independentă de voinţa omului între două subsisteme sau elemente ale aceluiaşi sistem care se succed, unul provocându-l pe celălalt.

Fenomenul care precede şi provoacă producerea unui alt fenomen se numeşte cauză şi care, din perspectivă criminologică, are drept conţinut interacţiunea factorilor biopsihosociali ce determină, în mod necesar, infracţiunea. Cauza este condiţia necesară fără de care un anumit comportament nu s-ar manifesta şi totodată ea precedează efectul fiind invariabil urmată de acelaşi efect.

Efectul reprezintă fenomenul sau procesul care succede cauza şi a cărui producere este determinată de aceasta. Între cauză şi efect se stabileşte un raport de necesitate. Constanţa acestui raport este mediată de condiţii. Cauzele provoacă aceleaşi efecte numai dacă acţionează în aceleaşi condiţii, la fel cum variabilitatea condiţiilor mijloceşte variabilitatea efectelor în raport cu acţiunea aceloraşi cauze.

Interacţiunea dintre cauză şi efect are un caracter complex. Pe de o parte, fenomenele sunt, în acelaşi timp, în raporturi diferite, atât cauze cât şi efecte, iar pe de altă parte, în producerea efectelor interacţionează mai multe cauze, acestea la rândul lor acţionând în strânsă legătură cu diverse condiţii. Odată apărut, efectul poate avea un rol activ asupra cauzei care l-a generat, influenţând-o favorabil sau nefavorabil.

Condiţiile reprezintă un complex de fenomene ce nu pot genera prin ele însele comportamente infracţionale, dar care, însoţind în timp şi spaţiu cauzele şi influenţându-le, asigură o anumită evoluţie a lor pentru producerea efectului. Condiţiile pot fi necesare, întâmplătoare, suficient necesare, insuficient necesare. Condiţiile însoţind acţiunea cauzei, îşi pun pecetea pe manifestarea ei, grăbind sau încetinind, stimulând sau frânând apariţia unui anumit efect.

Dificultatea dezvăluirii relaţiilor cauzale în determinarea fenomenului infracţional derivă din faptul că acestea se corelează cu întreaga reţea a celorlalte relaţii prezente în structura şi dinamica sa. Pentru facilitarea decelării lor, îndeosebi la nivelul faptelor penale concrete, teoreticienii şi practicienii sunt preocupaţi de izolarea relaţiilor cauzale din universul relaţiilor posibile, oprindu-se îndeosebi la mobilurile şi raporturile pe care se fundamentează latura subiectivă a infracţiunii studiate.

Orice infracţiune nu reprezintă altceva decât punctul nodal al intersecţiilor din lanţurile cauzale care este, în acelaşi timp, determinat şi determinator, având atât valoare de cauză, cât şi de efect. Astfel, un omor poate avea ca mobil profunda duşmănie şi ură dintre autor şi victimă. Sigur că prin cunoaşterea prealabilă a acestui mobil în unele situaţii date, se poate acţiona preventiv, dar antecedenţa imediată din lanţul cauzal are la bază tocmai motivele pentru care s-a ajuns la duşmănia respectivă. Deci, activitatea preventivă eficientă trebuie să cuprindă în câmpul său de manifestare relaţiile din întregul lanţ cauzal.

Înţelegerea determinismului cauzal al fenomenului infracţional este facilitată de sesizarea acţiunii concomitente a unei pluralităţi de cauze. În etiologia infracţională se împletesc cauzele interne ce ţin de natura umană, socială a persoanei şi cauzele externe ce vizează diverşi factori culturali, economici, juridici etc. Ponderea, în cazul infracţiunilor concrete, o deţin însă cauzele interne (bazate pe factorii individuali) care au greutate specifică mai mare în raport cu cele externe. Altfel nu s-ar putea explica de ce o persoană, în anumite condiţii, trece la actul infracţional, pe când alta, în împrejurări similare, nu face acelaşi lucru. Concluzia ce se desprinde este că, în domeniul infracţional, cauza externă nu-şi poate subordona şi nu poate anula cauza internă.

Analiza specificităţii cauzelor de natură subiectivă si obiectivă, a ponderii lor în lanţul cauzal, presupune tratarea fenomenului infracţional ca fenomen social - istoric concret, marcat evident de structura sistemului economico-social, de legităţile care îl guvernează.

Expresia sintetică a complexităţii etiogenezei, stării, structurii şi dinamicii fenomenului infracţional este dată de lege şi legitate, concepte care surprind, pe de o parte, unitatea acţiunii tipurilor de interacţiuni abordate (posibilitate şi realitate, necesitate şi întâmplare, cauzalitate şi condiţionare) şi sistemul ce înglobează ansamblul de legi care îl guvernează, pe de altă parte.

Actul infracţional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacţiunii dintre factorii ce structurează personalitatea individului şi factorii externi, de ambianţă. În ceea ce priveşte factorii

Profilul personalităţii infractorului

interni, endogeni, orice persoană poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puţin favorabil comportamentului infracţional, conturând sau nu o personalitate infracţională. Ambianţa, condiţiile şi împrejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui nucleu în plan infracţional.

Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate structurile şi funcţiile psihice începând cu cele cognitiv-motivaţionale şi terminând ce cele afectiv-volitive, implicate fiind şi activităţile ca şi însuşirile psihice. Actul infracţional este generat de tulburări de ordin emoţional şi volitiv, susţinut de lipsa sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii, al incapacităţii subiectului de a renunţa la satisfacerea imediată a unor trebuinţe în pofida perspectivei unei pedepse.

Trecerea la actul infracţional constituie un moment critic, nodal. Această trecere reprezintă o procesualitate care cunoaşte multe inconstanţe în desfăşurarea ei.

O analiză strict psihologică a actului infracţional, constă în analiza modului în care personalitatea infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi în atitudinea postinfracţională.

5.2. FAZELE ACTULUI INFRACŢIONAL

Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracţional, trebuie avute în vedere cele trei faze ale actului infracţional, şi anume: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţională.Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii infractorului, care precede actul infracţional. Această situaţie implică două elemente: a) evenimentul, care determină apariţia ideii infracţionale şi b) circumstanţele, în care infracţiunea se pregăteşte şi se realizează. În săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă, mobilizându-şi pentru reuşită întregul său potenţial motivaţional şi cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a comite infracţiunea este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză, de lupta motivelor, deliberarea şi actele executorii antrenând profund, în toată complexitatea sa, personalitatea infractorului. Până la luarea hotărârii de a comite infracţiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea şi prelucrarea informaţiilor declanşatoare de motivaţii ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive, servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracţional. În calitate de pas iniţial al formării mobilului comportamental infracţional, se situează trebuinţele a căror orientare antisocială este de o importanţă fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situaţia externă. Din punct de vedere psihologic trebuinţele se manifestă în conştiinţa individului ca mobil al comportamentului posibil şi, în cazul unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Rezultatul procesului de deliberare depinde în mare măsură de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalităţii infractorului.

În faza preinfracţională se constituie premisele subiective ale săvârşirii faptei, determinate atât de predispoziţiile psihice ale făptuitorului, cât şi de împrejurările favorizante cu valenţe declanşatoare. Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, ajungând chiar la un grad înalt de surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât şi asupra mizei puse în joc. În procesul de deliberare intervin criterii motivaţionale, valorice, morale, afective şi materiale. Capacitatea de proiecţie şi anticipare a consecinţelor influenţează, de asemenea, în mare măsură actul decizional.

Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi de structurare a acestora într-o gamă de variante concrete de acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanşează în faza a doua a actului, faza infracţională propriu-zisă. Planul de acţiune, în desfăşurarea sa (timpul de săvârşire, succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.), este reprezentat mental.

Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul infractorului este de expectativă, după luarea hotărârii acesta se caracterizează prin activism, realizarea actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea de complici, culegerea de informaţii, supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui comportament poate fi, după caz, fie concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condiţiilor optime reuşitei ei, fie desistarea, amânarea, aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante.

Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionale intense. Teama de neprevăzut, criza de timp, obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute în timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victimă, martori, context spaţio-temporal al desfăşurării faptei etc.), în funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziţie spaţială etc.) amplifică aceste stări emoţionale. Lipsa de control asupra comportamentului în timpul operării, o caracteristică a unei

Profilul personalităţii infractorului

activităţi normale, poate genera o serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte personale în câmpul faptei, uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea ştergerii unor categorii de urme, renunţarea la portul mănuşilor, diverse accidentări etc.), care ulterior, fiind exploatate, vor contribui la identificarea autorului.

Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei este tendinţa de a se apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii şi sancţiunii. Faza postinfracţională are o configuraţie foarte variată, conţinutul său este determinat în bună măsură de modul în care s-a desfăşurat faza anterioară.

Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-acţional, întreaga lui activitate psihică fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul faptei. Practica a demonstrat în această direcţie existenţa unui registru de strategii de contracarare a activităţilor de identificare şi tragere la răspundere penală a autorilor. În acest sens, o serie de infractori îşi creează alibiuri care să convingă autorităţile că era imposibil ca ei să fi săvârşit fapta. Strategia utilizată este, de regulă, aceea de a se îndepărta în timp util de locul infracţiunii şi de a apărea cât mai curând în alt loc, unde, prin diferite acţiuni caută să se facă remarcaţi pentru a-şi crea probe, bazându-se pe faptul că, după o anumită perioadă va fi dificil să se stabilească cu exactitate succesiunea în timp a celor două evenimente. Alteori, infractorul apare în preajma locului unde se desfăşoară cercetările, căutând să obţină informaţii referitoare la desfăşurarea acestora, şi acţionând ulterior prin denunţuri, sesizări anonime, modificări în câmpul faptei, înlăturări de probe, dispariţii de la domiciliu, internări în spital sau comiterea unor acţiuni mărunte pentru a fi arestat. Toate aceste acţiuni întreprinse au scopul de a deruta ancheta în curs şi implicit, identificarea lui.

Fuga de la locul unde s-a produs o infracţiune şi grija de a-şi procura un “alibi” nu este întotdeauna un indiciu cert al culpabilităţii. Se cunosc cazuri când persoane care întâmplător au asistat sau au descoperit o infracţiune, nu rămân la locul faptei, pentru a nu fi suspectate sau citate ca martor. Asemenea comportare este tipică recidiviştilor, care în urma antecedentelor penale ar fi uşor învinuiţi.

În urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloace care i-ar putea ajuta: minciuna, perfidia, atitudini variate, căutând să inspire compătimire pentru nedreptatea ce li se face sau pentru situaţia în care au ajuns “siliţi de împrejurări”. Când aceste strategii nu au succes, unii infractori manifestă aroganţă faţă de anchetator sau uneori recurg, chiar la intimidarea acestuia.

Procesarea informaţiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la nivel cerebral apariţia unui focar de excitaţie maximă, cu acţiune inhibitorie asupra celorlalte zone, şi în special asupra celor implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu infracţiunea, iar la nivel comportamental acţionează conform legii dominantei defensive. Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul săvârşirii infracţiunii, cât şi după arestare, în timpul cercetărilor şi a procesului, uneori chiar şi în timpul executării pedepsei.

În momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecţi şi este invitat pentru audieri, comportamentul acestuia continuă să se caracterizeze prin tendinţa de simulare. Are o atitudine defensivă, care merge de la mici denaturări până la încercări sistematice de a-şi îmbunătăţi condiţia procesuală. Infractorul adoptă diferite poziţii tactice determinate nu numai de gradul lui de vinovăţie, ci şi de poziţia pe care o are faţă de anchetator. Dacă infractorul simte că îl domină pe anchetator (fie în capacitatea de argumentare, fie în privinţa probelor pe care le are asupra vinovăţiei lui), acesta va fi extrem de precaut în ceea ce relatează şi nu va renunţa la poziţia lui decât în faţa unor dovezi puternice. Dacă realizează superioritatea anchetatorului, atunci rezistenţa lui scade şi dominanta defensivă se va manifesta doar prin unele ajustări ale declaraţiilor pe care le face. Cei mai mulţi infractori sunt inconstanţi în depoziţii, recunosc o parte la început, apoi neagă cu înverşunare, revin asupra celor declarate, pentru ca în final să facă o mărturisire, dar şi aceea incompletă.

Printre împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante stipulate în Codul penal (Art. 74, lit. c), este şi aceea privind atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii. Această atitudine poate consta în prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală, în atitudinea sinceră pe tot parcursul procesului, recunoscând de la început că a comis fapta şi relatând exact împrejurările legate de aceasta.

Odată ce infractorul a fost depistat şi primeşte pedeapsa stabilită juridic, ideal ar fi să i se întocmească un profil psihocomportamental, în vederea aplicării unui program corecţional corespunzător. Dificultăţile în acest domeniu rezidă în faptul că diagnosticarea fiecărui caz în parte este o activitate laborioasă, necesitând participarea mai multor specialişti (psihologi, magistraţi, sociologi, criminologi, medici legişti etc.).

Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportamental al infractorilor, evidenţierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial ar constitui cerinţe esenţiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor corecţionale, având impact asupra reinserţiei şi reintegrării sociale a acestora.

Profilul personalităţii infractorului

TEMA 6

TIPURI DE INFRACTORI

Investigarea personalităţii infractorului şi conturarea unei tipologii, presupune cunoaşterea aspectelor generale şi speciale ale acesteia (anatomice, fiziologice, psihologice, sociologice, economice, culturale etc.), care implicit influenţează sau determină comiterea infracţiunii.

Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate comportamentală. Fiecare infractor este un caz particular, care se caracterizează printr-o seamă de trăsături fiziologice, psihologice şi atitudini sociale care nu se regăsesc întocmai la toţi infractorii. Din aceasztă cauză propunerea unei tipologii a infractorilor este dificilă. Prin tip, ca noţiune generală, se înţelege o totalitate de trăsături caracteristice, distinctive ale unui grup social. Aceste trăsături distinctive ar trebui să ofere o imagine sintetică asupra infractorului.

Aspectele juridice ale infracţiunilor nu se limitează numai la definirea, identificarea şi explicarea noţiunii şi structurii acestora, ci se extind şi asupra găsirii unor criterii certe de clasificare, în vederea depistării caracteristicilor lor generale şi specifice.

În criminologia contemporană (Oancea, 1998) predomină încă tipologia lui E. Seelig (1956) şi tipologia lui J. Pinatel (1963).

6.1. Infractorul agresiv sau violent

Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecinţe individuale şi sociale deosebite (vătămare corporală, tentativă de omor, lovitură cauzatoare de moarte, omor). Acest infractor se caracterizează prin agresivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mânie, ostilitate, autocontrol foarte scăzut etc.

Agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituţie atletică) se manifestă şi prin folosirea unor obiecte, cum ar fi cuţit, topor, armă, baston etc., iar agresivitatea verbală prin insultă, calomnie, ameninţare, plângerea la autorităţi etc. (cu predilecţie la infractorii cu o constituţie astenică).

Agresivitatea, ca trăsătură specifică acestui tip de infractor, de cele mai multe ori este asociată cu abuzul de alcool, ceea ce determină o creştere a tensiunii emoţionale şi o scădere a capacităţii de autocontrol, favorizând trecerea la actul infracţional agresiv.

6.2. Infractorul achizitiv

Infractorul achizitiv se caracterizează prin tendinţa de achiziţionare, de luare, şi însuşire de bunuri şi valori în scop personal, în scop de câştig, în scop de întreţinere, de îmbogăţire etc. Infractorul achizitiv comite o gamă variată de infracţiuni: furt, tâlhărie, abuz de încredere, înşelăciune, tulburarea de posesie, fals şi uz de fals, delapidare, evaziune fiscală, luarea de mită etc. În funcţie de genul infracţional, acest tip de infractor prezintă anumite particularităţi specifice.

6.3. Infractorul caracterial

Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a omului. Caracterul apare ca nucleu al personalităţii, întrucât exprimă profilul psihomoral evaluat după consistenţă şi stabilitate. Acesta reprezintă un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj, exprimându-se printr-un ansamblu de atitudini-valori.Infractorul caracterial prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului, unele deficienţe în capacitatea de organizare şi ierarhizare a valorilor sociale. Acest tip de infractor se caracterizează prin: orgoliu, vanitate, trufie, ambiţie, individualism, dominaţie, încredere excesivă în sine, suspiciune, instabilitate comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalţi, lipsa emoţiilor şi a sentimentelor superioare etc. Este foarte revendicativ şi deseori intră în conflict interrelaţional. Cele mai frecvente infracţiuni pe care le comite sunt: furtul, înşelăciunea, abuzul de încredere, distrugerea prin incendiere, omorul, violul etc.

Profilul personalităţii infractorului

6.4. Infractorul sexual

Acest infractor se caracterizează prin: impulsivitate, brutalitate, violenţă, indiferenţă afectivă, autocontrol scăzut, impuls sexual puternic, devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simţului moral, sadism sau masochism etc.La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentală, evidenţiată prin dezinhibiţia unor modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. Persistenţa impulsurilor sexuale şi imposibilitatea depăşirii lor, pot determina comportamente delictuale. Infracţiunile comise sunt cele cu tematică sexuală: viol, incest, pedofilie sau chiar omor. La sadic satisfacerea impulsului sexual, are loc numai dacă îl face pe partenerul său sexual să sufere fizic (bătut, chinuit, torturat etc.) şi moral (sfidat, batjocorit, umilit etc.). Uneori, îşi poate consuma actul sexual numai prin omorârea partenerului, când acesta se află în agonie. În schimb, masochistul îşi satisface impulsul sexual numai dacă el însuşi este chinuit, torturat (biciuit, rănit, însângerat etc.) sau, la instigarea lui, un altul aplică unui terţ aceeaşi procedură. Trecerea la act nu poate fi blocată sau amânată, deoarece infractorul sexual nu are un sistem etic interiorizat. El nu anticipează consecinţele şi nici nu atribuie faptelor sale o semnificaţie negativă. Actul infracţional se desfăşoară în condiţiile dictate de impulsul sexual puternic, la sfârşitul căruia infractorul se simte “eliberat” organic şi psihic.

6.5. Infractorul ocazional

Infractorul ocazional comite o faptă penală datorită unor incitaţii exterioare, a unor ocazii speciale. Se pune problema dacă la acest tip de infractor, factorii externi sunt decisivi ( ocazia îl face pe individ infractor) sau factorii interni, personali (ocazia descoperă infractorul din individ). Majoritatea criminologilor şi a psihologilor criminalişti susţin că factorii externi sunt predominanţi, dar există şi o contribuţie a factorilor interni. Astfel, sunt situaţii, împrejurări excepţionale care pot determina la infracţiune şi pe o persoană care, în alte împrejurări nu ar comite o asemenea faptă. O caracteristică a infractorului ocazional este faptul că el nu recidivează.Infractorul ocazional se caracterizează prin: sugestibilitate, sensibilitate, impresionabilitate, autocontrol psihocomportamental scăzut, luarea rapidă a deciziilor etc.În funcţie de contextul situaţional şi genul infracţiunilor, acest tip de infractor este de mai multe feluri:a). infractorul ocazional comun care, sub presiunea unor trebuinţe imediate şi prezenţa unor circumstanţe defavorabile, comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică sau, pentru obţinerea unor beneficii ilegale, săvârşeşte activităţi frauduloase;b). infractorul care săvârşeşte fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice (mânie, furie, ură, jignire etc.), pe care nu le poate stăpâni; c). infractorul care sub influenţa unor condiţii personale critice şi defavorabile (situaţie materială precară, criză financiară momentană etc.), poate comite o infracţiune;d). infractorul care comite un delict din imprudenţă, din neprevedere (automobilistul care încalcă regulile de circulaţie).

6.6. Infractorul profesional

Infractorul profesional sau de “carieră” este format şi socializat în direcţia comiterii infracţiunii. Unica lui sursă de existenţă o constituie infracţiunea. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură esenţială a acestui tip de infractor. Obiectul principal al activităţilor sale infracţionale îl constituie câştigurile financiare, neimplicându-se în infracţiuni cu violenţă, în afară de cazul în care violenţa este “specialitatea” sa (tâlhăria). De obicei debutează în calitate de copil delincvent, provenind dintr-un mediu social disfuncţional.

În cadrul acestei specialităţi infracţionale se întâlnesc două categorii: a). infractorul profesional pasiv, care nu desfăşoară o activitate socială utilă, câştigându-şi existenţa din săvârşirea unor infracţiuni, din practicarea unor activităţi parazitare (cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, jocurile de noroc etc.).

Infractorul profesional pasiv se caracterizează prin: nivel scăzut atât al inteligenţei, cât şi a pregătirii şcolare, capacitate redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice, structură caracterială labilă, sugestibilitate, tendinţa de supunere, motivaţie scăzută, autocontrol comportamental oscilant etc. b). infractorul

Profilul personalităţii infractorului

profesional activ, dinamic şi organizat, îşi câştigă existenţa din infracţiuni mai complexe (furt din buzunare, fals şi uz de fals, proxenetism etc.).

Infractorul profesional activ îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt specialist, este capabil să-şi planifice activităţile, să-şi aleagă victimele şi să-şi îndeplinească planul de comitere a infracţiunii în aşa fel încât să evite depistarea ei. El planifică acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face infractorul obişnuit. De cele mai multe ori comite infracţiuni acţionând în mod organizat şi în bandă (furturi prin spargere din locuinţe, magazine, hoteluri, bănci, case de bani, furturi de autovehicule, contrabandă, escrocherii etc.). Se caracterizează printr-un nivel de inteligenţă mediu sau chiar ridicat, este insensibil, indiferent afectiv, lipsit de simpatie şi compasiune, este impulsiv, egocentric, tupeist, pervers, răzbunător, are un autocontrol general scăzut, manifestă intoleranţă la frustrare şi nu poate realiza afectul aşteptării etc.

În general, infractorul profesional este pregătit pentru arest şi judecată, fiind mereu în expectativa unei pedepse privative de libertate, considerând aceasta ca făcând parte din viaţa sa. În penitenciar, intrând în contact cu alţi infractori, are posibilitatea de a învăţa noi metode de comitere a infracţiunilor, participând la un adevărat schimb de experienţă, profesorii lui fiind infractorii profesionişti mai în vârstă. Ca rezultat al infracţiunii, el îşi păstrează o parte din bani pentru cheltuieli de judecată şi pentru perioada post-detenţie.

La infractorul profesional afectul atinge o formă pasională pronunţată, iar acţiunea este profund dirijată de raţiune. Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni, nu printr-o funcţionare deosebită a proceselor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial. Aptitudinile lui specifice, elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl situează în unele privinţe deasupra omului normal, obişnuit, nu-i determină acţiunea infracţională fără un mediu favorabil, reprezentat de condiţiile socio-economice.

6.7. Infractorul recidivist

Infractorul recidivist comite infracţiunea în mod repetat, din obişnuinţă. După comiterea unei infracţiuni, fiind descoperit şi pedepsit, comite din nou alte infracţiuni. Acesta se caracterizează prin: imaturitate intelectuală, impulsivitate, agresivitate, egocentrism, scepticism, tendinţă de opoziţie, indiferenă afectivă etc.

Infractorii recidivişti au tendinţa de a percepe realitatea într-un mod neobişnuit şi deformat, având impresia că nimeni nu le oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrece conform legilor “baftei” sau "ghinionului". Acestora le este caracteristică prezenţa unor manifestări de indecizie şi incertitudine interioară, dificultate de autoreprezentare, tendinţa de a-şi ascunde propria personalitate.

Succesul obţinut de infractor la prima infracţiune, acţionează drept stimul pentru alte situaţii infracţionale asemănătoare. Acceptă greu dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv. Un indiciu deosebit de relevant al periculozităţii persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut faţă de exigenţele legii penale. De aceea, individualizînd pedeapsa, instanţa nu poate face abstracţie de lipsa saude existenţa unor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia, graţierea sau chiar reabilitarea.

6.8. Infractorul ideologic

Infractorul ideologic sau politic, nu se confundă cu infractorul de drept comun. Infractorul ideologic este persoana care, având anumite idei şi convingeri politice, economice, ştiinţifice sau religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor penale existente într-un anumit stat, motiv pentru care este considerat adversar şi implicit este sancţionat. De regulă, infractorul ideologic este un militant pentru reforme şi schimbări sociale, economice, ştiinţifice etc. El nu este determinat în faptele sale de scopuri personale, ci de dorinţa de a face bine altora, de a înlătura suferinţe sau nedreptăţi. Istoria a demonstrat că mulţi militanţi politici, consideraţi la un moment dat ca infractori, şi pedepsiţi pentru aceasta, ulterior ideile lor au triumfat, iar aceştia au fost consideraţi eroi. Nu se consideră infractori politici, persoanele care comit acte de terorism.

6.9. Infractorul debil mintal

Statistica a demonstrat că procentul debililor mintali în populaţia penală este ridicat, ceea ce presupune existenţa unui tip special de infractor şi anume infractorul debil mintal. Infracţiunile comise de acesta sunt în funcţie de gradul debilităţii sale (uşoară, medie, gravă).

Profilul personalităţii infractorului

Infractorul debil mintal are o gândire infantilă, concretă. Predomină doar achiziţia de cunoştinţe, fără a putea prelucra şi elabora soluţii proprii în diferite situaţii. Atenţia şi memoria funcţionează limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut Este credul, sugestibil, instabil emotiv, egocentric, iar empatia lipseşte cu desăvârşire. Conştiinţa de sine este slab dezvoltată, nu îşi dă seama de limitele restrânse ale propriei judecăţi. Apreciază realitatea după nivelul său de înţelegere. Îi lipseşte capacitatea de prevedere şi implicit consecinţele faptelor sale. La deficienţele mintale se adaugă şi carenţele caracteriale, ceea ce îl face şi mai mult un inadaptat social. Insuficienţa capacităţii mintale generează un comportament infracţional cu atât mai periculos, cu cât defectivitatea sa este mai accentuată. Infractorul debil mintal este lipsit de posibilităţile de adaptare adecvată, suplă, la situaţiile nou intervenite în ambianţă.

6.10. Infractorul alienat

Criminologia şi psihologia judiciară modernă abordează studiul personalităţii infractorului alienat în procesul depersonalizării sale, studiind multilateral cauzele şi condiţiile ce se manifestă în circumstanţele atât de ordin obiectiv, cât şi subiectiv. Orice cercetare a comportamentului anormal se orientează într-un sens etiologic, precizând rolul factorilor bio-psiho-socio-culturali, structura personalităţii individului, capacităţile sale intelectual-afective şi motivaţionale, modul cum ele contribuie la realizarea conduitei deviant-aberante.

Infractorul alienat se caracterizează printr-o dizarmonie structurală a personalităţii, care afectează funcţiile cognitive, afective, motivaţionale, volitive şi terminând cu acţiunile, activitatea şi conduita socială. Acesta are o gândire haotică, stăpânită de idei fixe, de tendinţe şi acţiuni străine de realitatea în care trăieşte. Este stăpânit de frică sau mânie pronunţată, de emoţii şi stări afective puternice, explozive, necontrolate.

Sub raport social, acesta pierde legătura cu familia, prietenii, profesia, ajungând la un pronunţat proces de înstrăinare şi însingurare. Infractorul alienat comite fapte brutale, crude, fără motiv, atacând prin surprindere, pe neaşteptate, din “senin” (omor deosebit de grav, distrugere prin incendiere etc.),. Infractorul alienat nu are control de sine şi nici conştiinţa stării sale, ceea ce îl face iresponsabil şi implicit nu răspunde penal (Oancea, 1998).

În funcţie de boala de care suferă, infractorul alienat se poate clasifica în: infractorul schizofrenic, paranoic, maniaco-depresiv, epileptic, alcoolic sau toxicoman, traumatizat fizic sau psihic, senil. La aceştia se mai adaugă o altă categorie, şi anume infractorul alienat datorită unor cauze organice, îmbolnăviri grave care afectează în special, sistemul nervos central (Mărgineanu, 1999).

Quay (1987) încadrează infractorii în patru categorii:a).”Nesocializat” (subsocializat). Acesta reprezintă un grup problematic pentru societate. Sunt cei

care arată că nu vor să se schimbe şi au cea mai pesimistă prognoză de a se adapta.b).”Socializat” (socializatul agresiv). Aceştia manifestă o bună relaţionare faţă de partenerul din

relaţia infracţională (furt, plasare de droguri etc.). Predomină, în general, în mediile urbane aglomerate.c).”Deficit de atenţie”. Persoanele ale căror comportamente sunt susceptibile de a fi influenţate de

mediu, ajungând la delincvenţă în funcţie de circumstanţe. Este vorba de o influenţă la nivelul patternului cognitiv şi la nivelul trăsăturilor de personalitate.

d).”Anxietate-retragere”. Quay consideră anxietatea ca fiind o motivaţie a comportamentului infracţional.

Clasificare delictelor se poate face în funcţie de obiectul acestora (Banciu, 1992), mai exact după valorile sociale lezate, distingându-se: delicte contra patrimoniului (public sau privat), contra persoanei, autorităţii, contra bunelor moravuri, delicte economice, delicte contra siguranţei instituţiilor de stat etc.

O altă clasificare a delictelor se realizează în funcţie de elementele constitutive ale acestora:a).după latura subiectivă (delicte cu intenţie sau din culpă, delicte cu mobil şi fără mobil etc.);b).după latura obiectivă (delicte comise prin acţiune, delicte comise prin inacţiune, delicte de

rezultat, delicte de pericol etc.);c).după numărul de subiecţi (delicte cu un singur participant, delicte cu mai mulţi participanţi, în

grup etc.).În funcţie de intensitatea delictelor, de gravitatea prejudiciilor, de modalităţile şi mijloacele de

săvârşire, acestea pot fi: * delicte simple (uşoare), fără urmări sociale deosebite (furtul necalificat, calomnia, insulta, cerşetoria etc.);* delicte calificate, cu urmări negative mai pronunţate, săvârşite cu anumite mijloace şi în anumite modalităţi (furtul calificat);

Profilul personalităţii infractorului

* delicte grave care pun în pericol viaţa şi sănătatea indivizilor, securitatea instituţiilor şi a statului (asasinatul deosebit de grav, genocidul, pirateria aeriană sau navală, traficul de droguri etc.).

Fenomenul delincvent include dimensiuni şi aspecte diferite în funcţie de săvârşirea, descoperirea, înregistrarea şi judecarea delictelor, după cum urmează (Banciu, 1992):

1).Delincvenţa (criminalitatea) reală, denumită şi cifra neagră a criminalităţii. Ea cuprinde totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate, indiferent dacă ele au fost descoperite şi înregistrate de instituţiile penale. Criminalitatea reprezintă adevărata dimensine a ilicitului penal, însă estimarea ei este aproape imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice, operaţionale şi statistice;

2).Delincvenţa (criminalitatea) descoperită, care cuprinde faptele săvârşite în realitate şi care au fost depistate şi identificate de către serviciile specializate. De regulă, cifra delincvenţei descoperite este inferioară celei reale, deoarece nu toate delictele sunt descoperite şi nu toţi delincvenţii sunt identificaţi; unele delicte nu sunt reclamate, altele, nu sunt înregistrate, altele sunt retractate chiar de către victimă etc.;

3).Delincvenţa (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte din delincvenţa descoperită şi înregistrată de unităţile de poliţie care este judecată şi sancţionată de instanţele penale. Volumul ei este mult diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie judecate. Astfel unele delicte sunt graţiate şi amnistiate, altele nu mai sunt sancţionate datorită împlinirii termenelor legate de prescripţie, decesul delincvntului etc.

Profilul personalităţii infractorului

TEMA 7

PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

7.1. CARACTERISTICILE PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientate către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale.

Personalitatea infractorului este fondul pe care se intersectează, în cadrul duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultimă instanţă, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiţionate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce spre o pedeapsă mai uşoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Există şi situaţii în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei sau al obişnuinţei infracţionale, cărora societatea nu le-a găsit remedii propice.

Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce se fundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. De aceea justiţia îşi racordează activitatea la serviciile psihologiei judiciare.

Factorii externi nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de a acţiona şi reacţiona în spaţiul psihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar mereu în acest spaţiu.

Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.

Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul infracţional ca atare (Banciu, 1992).

Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice, s-a reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea:

7.2. INADAPTAREA SOCIALĂ. Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptaţii, cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianţii, sunt elemente a căror educaţie s-a realizat în condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, alcoolici etc.) unde nu există condiţii, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenţia cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă din influenţa necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate, conducând la devianţă şi apoi la infracţiune.

Acţiunea infracţională reprezintă etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamental este o reacţie atipică.

7.3. DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI. Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional, infractorul lucrează în taină, observă, plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor, în general şi ai autorităţilor în special. Reprezentând o dominantă puternică a personalităţii, duplicitatea infractorului este a doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracţională, ci tot timpul. El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale “specialităţii” infracţionale. Acest “joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a “vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieţii.

7.4. IMATURITATEA INTELECTUALĂ. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, acordând o mică importanţă viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este centrat pe prezent şi nu discriminează cert delincvenţa de nondelincvenţă. Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu

Profilul personalităţii infractorului

rata scăzută a coeficientului de inteligenţă (Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional, trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt (Bogdan & colab., 1983).

7.5. IMATURITATEA AFECTIVĂ. Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor plăceri imediate, minore şi uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi importante, este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist, instabil emoţional. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

7.5.1. INSTABILITATEA EMOTIV-ACŢIONALĂ. Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acţional, un element care în reacţiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură esenţială a personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde tr aumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive. Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvolatre a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de autoevaluare şi de evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.

7.5.2. SENSIBILITATEA DEOSEBITĂ. Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre acţiune cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor acestora. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială, aceasta ducând la canalizarea trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinţe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.

7.5.3. FRUSTRAREA. Reprezintă starea celui care este privat de o satisfacţie legitimă, care este înşelat în speranţele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii în mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstrucţionării satisfacerii unei trebuinţe, a deprivării subiectului de ceva ce îi aparţinea anterior. Frustrarea este, de fapt, experienţa afectivă a eşecului, trăirea mai mult sau mai puţin dramatică a nereuşitei. Una şi aceeaşi situaţie poate fi resimţită ca favorabilă de către o persoană şi poate fi trăită ca frustrantă de către alta.

Starea de frustrare se manifestă printr-o emoţionalitate mărită, şi în funcţie de temperamentul individului, de structura sa afectiv, de formula echilibrului afectiv (stabilitate – instabilitate emoţională) se poate ajunge la un comportament deviant, individul nemaiţinând seama de normele şi valorile instituite de societate (Preda, 1998).

Procesul de frustrare implică trei elemente: a) cauza sau situaţia frustrantă în care apar obstacole şi relaţii privative printr-o anumită corelare a condiţiilor interne cu cele externe; b) starea psihică (trăiri conflictuale, suferinţe cauzate de privaţiune etc.); c) reacţiile comportamentale, efectele frustrării (Popescu-Neveanu, 1978). Frustrarea se dezvoltă din conflict, generându-l la rândul său, mai ales atunci când starea de frustrare este rezultatul unui act de atribuire nejustificată, subiectivă a unei intenţii răuvoitoare. Conflictul reprezintă doar o condiţie generală care poate duce la instalarea stării de frustrare. Pentru a se produce frustrarea trebuie să aibă loc “priza de conştiinţă motivaţională“ prin care i se atribuie persoanei frustrate o intenţie răuvoitoare (Rudică, 1985). La infractori aceasta apare ca o proiecţie a motivării unor fapte antisociale pe care le-au săvârşit. Imposibilitatea de a pune în acord trebuniţele interne cu exigenţele mediului social duce la apariţia unor conflicte emoţionale şi stări de frustrare.

Reacţiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant şi de personalitatea celui supus acestui agent. În cazul infractorului, frustrarea apare atunci când acesta este privat de unele drepturi, recompense, satisfacţii etc. care consideră că i se cuvin sau când în calea obţinerii acestor drepturi se

interpun unele obstacole. Frustrarea infractorului este resimţită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instanţei corticale de comandă a acţiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.

Frustrarea presupune îngustarea câmpului de acţiune. În cadrul unui grup, subiectul se confruntă cu intenţiile celorlalţi. Reacţia la această situaţie poate fi activă, deci agresivă, pentru ca subiectul să-şi impună intenţiile sau pasivă, când acesta îşi reprimă actele, pentru a limita agresivitatea celorlalţi.

Profilul personalităţii infractorului

Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la frustrare) şi amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. Cei puternic frustraţi au tendinţa să-şi piardă pe moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi violent cu urmări antisociale grave. Trăirea tensiunii afective generate de conflict şi de frustrare depinde nu atât de natura şi forţa de acţiune a factorilor frustranţi cât mai ales de gradul maturizării afective şi morale a infractorului şi de semnificaţia acordată factorilor conflictuali şi frustranţi prin procesul de evaluare şi interpretare.

7.5.4. COMPLEXUL DE INFERIORITATE. Desemnează o totalitate de trăiri şi de trăsături personale cu un conţinut afectiv foarte intens, favorizate de situaţii, evenimente, relaţii umane etc. care au un caracter frustrant. Complexul de inferioritate reprezintă o structură dinamică inconştientă, înzestrată cu mecanisme de autoreglare, reprezentând reacţia împotriva existenţei, la nivelul întregii structuri a personalităţii, a unei surse permanente de dezechilibru (Popescu-Neveanu, 1978). Din punct de vedere comportamental, complexul este un altgoritm, o strategie a subiectului când acesta nu reuşeşte să reducă o tensiune psihică, ci o fixează.

Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală. Uneori complexul de inferioritate se cristalizează în jurul unor caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi. Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.

J.Pinatel (1971) arată că la majoritatea marilor delincvenţi există un nucleu al personalităţii ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Alături de aceste trăsături ale nucleului personalităţii criminale sunt menţionate şi aşa-numitele variabile, care se raportează la aptitudinile fizice, aptitudinile intelectuale şi tehnice, la trebuinţele nutritive şi sexuale ale individului. În timp ce nucleul central de trăsături este răspunzător de trecerea la actul criminal, guvernându-l, variabilele determină direcţia generală, gradul reuşitei şi motivaţia conduitei criminale.

7.5.5. EGOCENTRISMUL reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi, el şi numai el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Îşi minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă virulent.

7.5.6. LABILITATEA este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capriciozitatea şi ca atare o accentuată deschidere spre influenţe. Infractorul nu-şi poate inhiba sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale. Nu realizează consecinţele pe care le aduce actul criminal.

7.5.7. AGRESIVITATEA reprezintă un comportament violent şi destructiv orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Agresivitatea se referă la toate acţiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, acţiuni care au drept scop producerea, într-o formă directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri sau dureri (Ranschburg, 1979). Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan acţional sau verbal, care în mod obişnuit constituie o reacţie disproporţionată la o opoziţie reală sau imaginară (Bogdan, 1983). Deşi există şi o agresivitate nonviolentă, de cele mai multe ori agresivitatea presupune atac deliberat, ofensivă directă, cu adresă ţintită, punere în pericol etc. Agresivul nu aşteaptă ca situaţia conflictuală să apară, ci caută să o provoace, uneori chiar printr-o acţiune de avertisment. El atacă intens şi numai la un pericol iminent fuge. Agresivitatea este un fenomen de convertire comportamentală spre o acţiune automată, neelaborată, persoana decăzând din nivelul autodeterminării morale (Pamfil & Ogodescu, 1976).

La infractor agresivitatea apare fie în situaţii frustrante, fie atunci când acesta comite infracţiuni prin violenţă. Agresivitatea şi violenţa nu pot fi separate de alte trăsături ale personalităţii infractorului. Astfel agresivitatea este strâns legată nu numai de intoleranţa la frustrare, ci şi de forţa exacerbată a trebuinţelor polarizate în plăcerea de a domina ( Mucchielli, 1981). Agresivitatea şi violenţa infractorilor este declanşată uşor şi datorită lipsei sentimentului de culpabilitate şi tendinţei de a considera actele lor drept legitime.

Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea şi heteroagresivitatea. Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenţei spre alţii, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.

Profilul personalităţii infractorului

J.Pinatel mai distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şi profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient.

7.5.8. INDIFERENŢA AFECTIVĂ este strâns legată de egocentrism. Ea se caracterizează prin lipsa emoţiilor, a sentimentelor şi a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a înţelege nevoile şi durerile celorlalţi, prin satisfacţia resimţită faţă de problemele altora. Indiferenţa afectivă redă în fond stările de inhibare şi dezorganizare emoţională. Această latură a personalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe ale procesului socializării, un rol important deţinându-l în acest plan funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat în cadrul acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este conştient de propria-i stare de inhibare emoţională, ceea ce explică atât calmul cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.

După cum spune Pinatel, aceasta este ordinea intrării în acţiune a trăsăturilor din nucleul personalităţii criminale atunci când se trece la actul infracţional agresiv. Dintre aceste trăsături, labilitatea şi gradul agresivităţii par a influenţa cel mai mult pragul delincvenţial.

Aceste componente ale personalităţii criminale se pot întâlni şi la celelalte persoane, însă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnită la delincvenţi. Diferenţa dintre nedelincvenţi şi delincvenţi rezidă în pragul delincvenţial. Astfel, delincventul format, recidivistul, în opoziţie cu nedelincventul sau cu delincventul ocazional, nu aşteaptă ivirea unei situaţii propice, a unei incitaţii exterioare, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. Cu cât trăsăturile personalităţii criminale sunt mai intense, cu atât facilitează trecerea la actul infracţional.

Infractorul are o personalitate psiho-morală deficientă. Ca urmare a orientării axiologice, a sistemului de valori pe care îl posedă, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să desfăşoare o muncă socială susţinută. Această incapacitate este dublată de atitudinea negativă fată de muncă, faţă de cei ce desfăşoară o activitate organizată, productivă. Nu se poate spune însă că această atitudine, că această incapacitate fizică este generată de deficienţe ale voinţei. Procesele volitive funcţionează la ei în mod normal, conţinutul lor se îndreaptă spre acţiuni conflictuale în raport cu societatea, spre acţiuni antisociale. Atitudinea negativă faţă de muncă, lipsa unor preocupări susţinute care să dea un scop mai consistent vieţii, provoacă la ei o stare de continuă nelinişte, de nemulţumire de sine, o continuă stare de irascibilitate. Această nelinişte alimentează tendinţa, elaborată în cursul vieţii lor, spre vagabondaj şi aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le favorizează activitatea infracţională. Faptul că în decursul activităţilor, infractorii îşi constituie un stil specific de lucru, poate sugera uneori sărăcie de idei sau lipsa imaginaţiei creatoare, dar în acelaşi timp mai probabil o specializare superioară, fapt ce contrazice teoria despre inteligenţa nativă, specifică a infractorilor. Analizând modul lor de lucru, ajungem să recunoştem că este vorba, în cea mai mare parte a cazurilor, de idei simple, cu mici variaţii pe acelaşi motiv fundamental. Cu toate acestea, măiestria lor poate oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie, precum şi o dexteritate deosebită ce se dobândeşte pe baza unui antrenament îndelungat.

Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei, prin succesele obţinute în activitatea infracţională devin încrezuţi, orgolioşi, supraapreciindu-se şi ajungând la manifestări de vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte mereu în continuă apărare legitimă faţă de societatea care refuză să îi ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital şi în acelaşi timp şi o trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna.

Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri social-morale, lipsa unor valori etice către care să tindă, îl fac pe infractor indiferent faţă de viitor, îi împrumută o atitudine de totală nepăsare faţă de propria-i soartă. Din acest motiv aparentul curaj de care dă dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate, indiferenţă în urma tensiunii continue, în urma obişnuinţei de a fi mereu în pericol. Egoismul elimină complet orice urmă de compasiune, şi ca urmare poate duce la acte de mare cruzime. Se remarcă sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forţă mobilizatoare majoră, constituind resortul care îl împinge spre acţiune.

Profilul psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul general, cuprinzând acele elemente care se pot desprinde din analiza trăsăturilor fundamentale ale unui număr mare de infractori. Imaginea prezentată este mai degrabă una statistică, ea permite un număr nesfârşit de excepţii, un joc mare de deplasări cauzate fie de elemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea unei specialităţi infracţionale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă foarte mult de la un infractor la altul, în funcţie şi de genul de infracţiune pe care îl realizează.

Profilul personalităţii infractorului

TEMA 8

PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR CATEGORII DE INFRACTORI

Încercările de clasificare şi portretizare a infractorilor prezintă importanţă atât din punct de vedere teoretic, cât şi din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor modele explicative privind modul de structurare a personalităţii infractorilor şi totodată, la evidenţierea unor aspecte privind formarea şi evoluţia unor asemenea structuri în timp. Practic, deoarece ajută la organizarea unor acţiuni sociale preventive şi la elaborarea unor programe de recuperare şi reinserţie socială.

Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite în primul rând organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi reinserţie socială. În al doilea rând, cunoşterea acestui profil este profitabilă organelor judiciare în finalizarea intenţiei lor de stabilire a adevărului şi de soluţionare legală a cauzelor.

Prezentăm în continuare particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de infractori:8.1. CERŞETORUL - formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Se poate spune că cerşetorul are

o personalitate histrionică. Acesta este în posesia unor elemente ale artei dramatice, stiind să-şi valorizeze defectele fizice în aşa fel încât să impresioneze, să sensibilizeze. Acţionează prin intermediul rolului jucat verbal, prin mimica şi costumaţia adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerşetorie, ştiu să utilizeze metode cu totul deosebite (modularea vocii, gestica, invocarea unor mari necazuri etc.) pentru a atrage atenţia trecătorilor şi a obţine compasiunea lor. Cerşetorul dispune de inteligenţă emoţională şi un grad ridicat de adaptabilitate. Este abil, subtil, ingenios, speculativ. De fiecare dată face apel la principiile creştine, invocând divinitatea.

Unii cerşetori îşi adaptează rolul după sezon, clientelă, oraş, cartier. Locurile pe care le preferă cerşetorul sunt cele cu afluenţă mare de public (pieţe, gări, la intrarea în magazine, săli de spectacol, stadioane, mijloace de transport în comun şi staţiile acestora etc.) sau cele care prin specificul activităţii generează compasiune (biserică, spital etc.). Eventualele infirmităţi sunt subliniate cu grijă şi apar fie etalate ostentativ, fie abia discret sugerate, nuanţate. Acest tip de infractor profită fără jenă de orice sentiment sau interes al publicului, fiind totodată bun cunoscător empiric în sesizarea şi exploatarea trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerşesc.

Cerşetorii sunt organizaţi în adevărate “reţele” naţionale sau internaţionale, liderii acestora având un profit consistent, uneori chiar fabulos. În reţea sunt foarte bine organizaţi, respectându-şi fiecare ierarhia şi rolul pe care îl are: unii transportă şi plasează cerşetorul în locul stabilit, alţii trec periodic, la anumite ore, să ia banii rezultaţi din cerşit. Cea mai mare parte din banii adunaţi trebuie să o predea şefului său, care îi asigură şi “protecţia.” Cerşetorul care nu reuşeşte să adune suma stabilită, este pedepsit de şeful lui, uneori, foarte dur.

8.2. HOŢUL - săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. Acţiunea în sine constă din mişcări relativ simple: întinderea mâinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor, camuflarea şi transportarea acestuia într-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii obiectului şi apoi îndepărtarea rapidă de la locul infracţiunii, ascunderea de acei care l-ar putea urmări şi implicit identifica. Hoţul lucrează mai mult cu mâna şi cu corpul, dar acest lucru se referă numai la acţiunea în sine, deoarece pregătirea unui furt cere o activitate mintală minuţioasă, deosebit de laborioasă. Caracterul predominant fizic al acţiunii presupune din partea lui un antrenament deosebit. Dexteritatea lui caracteristică, mobilitatea fizică, rapiditatea mişcărilor sunt rezultatele în primul rând al exerciţiului şi, numai în al doilea rând, sunt favorizate şi de unele predispoziţii native (mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, nivelul de dezvoltare şi perfecţionare al analizatorilor etc.). Automatizarea unor mişcări specifice, declanşate de stimuli specifici, în urma unui exerciţiu îndelungat, nuanţat şi perfecţionat îi face pe unii hoţi “să fure fără să vrea”.

Hoţul are un spirit de observaţie bine dezvoltat, orientare promptă în situaţia dată şi organizarea imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete. Mijloacele lui de operare, deşi unele ingenioase, se bucură totuşi de puţină variabilitate. Sistemul acestuia de a acţiona într-o situaţie sau alta, în general, se împrumută prin imitaţie. Ca şi ceilalţi infractori, hoţul nu are o gândire care să exceleze prin calităţi deosebite, deoarece ea este limitată la preocupările lui specifice. Hoţul acţionează după “şabloane şi reţete” puţin variabile, fiind lipsit de acele calităţi ale voinţei care au sens socio-moral. Înclinaţia spre risc este deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizează pe elemente cu extrem de puţine şanse de reuşită. Reacţia tipică este debarasarea de obiectul furat şi fuga. Acesta nu se apără şi nu opune rezistenţă, numai în

Profilul personalităţii infractorului

cazul când este atacat fizic. Coincidenţa unor factori externi, nefavorabili, cu nereuşita acţiunii infracţionale îl determină pe hoţ să fie superstiţios, uneori chiar mistic.

8.3. HOŢUL DIN BUZUNARE SAU ŞUŢUL cum i se mai spune, acţionează de obicei, numai în locurile aglomerate (magazine, gări, pieţe, mijloace de transport în comun, stadioane, săli de spectacole etc.). În mod obişnuit, locul din care se fură este buzunarul, poşeta, sacoşa etc., unde întotdeauna se păstrează valori. De aici decurg o serie întreagă de consecinţe care se referă la îmbrăcămintea infractorului, mijloacele de operare, trucurile folosite şi altele. Anotimpurile preferate ale hoţului din buzunare sunt cele călduroase, deoarece persoanele sunt îmbrăcate uşor, cu buzunare expuse, cu haine mai largi, ceea ce oferă mai puţine obstacole. Furturile din buzunare se comit de obicei noaptea, în gări, în trenuri etc., iar ziua numai la anumite ore, în special în mijloacele de transport în comun, când lumea este grăbită şi se înghesuie să plece sau să vină de la serviciu sau de la diverse spectacole. Când au loc manifestaţii cultural-sportive, în special meciuri de fotbal, concerte şi spectacole în aer liber, atunci deverul este mare. Dacă persoanele au mai consumat şi băuturi alcoolice, misiunea hoţilor din buzunare este mult uşurată. Hoţii din această categorie, îi sesizează foarte uşor pe cei distraţi, neglijenţi, naivi etc. Femeile îndrăgostite, bine dispuse sunt o ţintă ideală pentru hoţi. Aceştia nu au nici un fel de scrupule, speculează toate situaţiile din care pot profita. Acest tip furturi au o incidenţă mai mare în preajma sărbătorilor de iarnă sau primăvară. Femeile infractoare preferă în special magazinele, deoarece sunt mai puţin suspectate decât bărbaţii, deşi uneori ele acţionează în complicitate cu bărbaţii.Hoţul din buzunare operează de regulă în echipă, fiecare membru având un rol bine stabilit. De exemplu, unul provoacă înghesuiala sau o accentuează, altul sustrage portmoneul sau ceasul, iar altul, plasat în spatele acestuia, primeşte obiectul furat. Instrumentul ajutător cel mai folosit în comiterea faptei este lama. Hoţul din buzunare poate fi recunoscut uşor, în primul rând după îmbrăcăminte şi apoi după “tapiţerie”, cum îi spun ei la “faţă”. Este tentat să se îmbrace cât mai elegant, pentru a nu crea suspiciuni şi pentru a poza în cetăţeni onorabili. Întotdeauna sunt bărbieriţi proaspăt şi tunşi normal, nu poartă plete, ca să nu atragă atenţia. Cu toate acestea, ei pot fi uşor recunoscut deoarece cei mai mulţi sunt creoli, miros a parfumuri tari, îşi ung părul cu gel şi poartă pantofi cu tocuri înalte sau în culori stridente, ceea ce nu are nimic comun cu distincţia. Pentru a-şi masca mâna pe care o introduc în buzunarele sau poşetele “husănilor”- expresie pe care o atribuie victimelor, o acoperă cu un obiect pe care îl ţin în cealaltă mână. Procedeul este obligatoriu, mai ales când operează singur. De regulă, aceste obiecte sunt: un pulover, o bască, o sacoşă, o pungă din plastic de culoare închisă, un ziar etc. Un alt element de identificare a hoţului din buzunare sunt gesturile tipice în staţiile mijloacelor de transport în comun, înainte de sosirea acestora. Alegându-şi victima, hoţul începe să facă diferite mişcări din încheietura mâinii cu care va opera (o contractă, o relaxează, o contractă…, îşi încălzeşte tendoanele mîinii). Cu cât momentul se apropie, starea tensională a hoţului este tot mai accentuată, emoţiile crescând în intensitate. La apariţia mijlocului de transport în comun, i se schimbă culoarea feţei, alternând paloarea cu hiperemia. Ca un reflex de apărare, hoţul din buzunare dă mereu din cap şi transpiră intens. Suspicios, aruncă neâncetat priviri în spatele său, concomitent mişcându-şi arătătorul şi indexul mâinii cu care urmează să facă “priza”. Zâmbeşte fără motiv, dacă cineva se uită la el, îşi trece de mai multe ori mâna prin păr sau se piaptănă, se şterge cu batista etc.Hoţul din buzunare caută să nu lase nici cea mai mică impresie că se cunoaşte cu ceilalţi membri ai grupului infracţional. Apropiindu-se mijlocul de transpost în comun, ei se intercalează printre călătoriidinstaţieîntroanumită ordine, în raport cu sarcina pe care o are fiecare.

Unii hoţi din buzunare, când observă că i s-a făcut rău cuiva, sunt primii care sar în ajutor. Intenţiile lor nu sunt însă de binefacere, ci de a-l “opera” pe cel neajutorat.

Argoul hoţilor din buzunare este foarte important în acţiunea infracţională. În scop preventiv, aşa-zisele “neologisme de tarabă” nu trebuie pierdute din atenţie, în sensul că auzindu-le, trebuie să ne pună în gardă că persoanele respective fac parte din categoria răufăcătorilor. Cunoscând şi sensul unor asemenea cuvinte, se poate afla intenţia celor care le utilizează, luând măsuri în consecinţă.

Profilul personalităţii infractorului

În argoul hoţilor din buzunare, cuvântul “coajă”, de pildă, înseamnă portofel; “ploască” – geantă; “lămâi”

– bani; “moară” – ceas; “spital” – palton; “căldură” – buzunarul din interior al hainei; “caraimane” – buzunarele exterioare; “nicovală” – spate; “semans” – buzunarul de la spate al pantalonilor; “fulg” – borsetă; “scafă” – mână; “lustră” – pălărie; “mahăr” – şef; “muialii” – poliţişti; “arhiepiscop” – persoană cu bani mulţi; “scalpet” – beţiv; “usturoi” – atenţie; “piper” – nu ţine; “strănut” – e al nostru; “şalupe” – pantofi; “udătură” – trădare; “boboci” – îl atacăm; “papură” – pericol mare; “săpun” – să fugim repede; “sirop” – victimă; “varză” – acoperire; “ţest” – inel; “cercuri” – cercei (Tandin, 1999).O categorie aparte sunt hoţii de maşini. Aceştia acţionează şi independent, dar mai ales constituiţi în reţele naţionale şi transnaţionale. O serie de organizaţii transnaţionale şi-au creat legături în rândul grupurilor de hoţi autohtoni şi acţionează în cooperare. Traficul cu autoturisme de lux, a devenit o afacere deosebit de profitabilă, obţinându-se sume foarte mari de bani. Furturile de autoturisme, în special de lux, se efectuează

la comandă (se caută o anumită marcă, model sau an de fabricaţie). Aceste reţele de hoţi dispun de aparatură performantă, sofisticată atât pentru anihilarea sistemelor de alarmă cu care sunt prevăzute autoturismele, cât şi pentru falsificarea seriilor de identificare a acestora. Acest tip de hoţi sunt experţi în forţarea geamurilor şi în deschiderea uşilor. Unele autoturisme, după ce au fost furate li se schimbă imediat, numerele de înmatriculare, plăcuţele cu seriile de identificare, culoarea, prin revopsire, sunt falsificate documentele de provenienţă sau se întocmesc altele false şi sunt transportate în altă localitate spre vânzare. Alteori, în ateliere clandestine, sunt dezmembrate şi apoi valorificate ca piese de schimb, în toată ţara. Există hoţi care fură numai piese, accesorii auto sau bunuri pe care le găsesc în autoturisme. De asemenea, sunt hoţi care fură autoturisme pentru a le folosi la comiterea altor fapte infracţionale ( furturi din locuinţe, magazine etc.), după care le abandonează, fie în stare normală, fie accidentate.O altă categorie, sunt hoţii ocazionali, care fură autoturismele mai mult în scop de distracţie. In timp ce se vin de la o petrecere, neavând alt mijloc de transport, sau din teribilism, recurg la furtul unui autoturism, pe care îl abandonează când ajung la destinaţie sau când s-a terminat combustibilul. Uneori, aceştia profită chiar de neglijenţa proprietarului, care îşi lasă portierele autoturismului neasigurate cu yala sau îşi uită cheile în contact, în bord etc.

8.4. SPĂRGĂTORUL - se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în bandă şi prin utilizarea forţei ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în special cel modern, posedă temeinice cunoştinţe de ordin tehnic. Deoarece comiterea actului infracţional presupune acţiuni complexe, de securitate individuală, spărgătorii se recrutează din rândul celor mai evoluaţi infractori. Pe lângă inteligenţa practică, necesară efectuării unei spargeri, ei au nevoie şi de unele calităţi deosebite, cum ar fi calmul, curajul, “sângele rece”, aprecierea corectă a situaţiei etc. Utilizând violenţa în apărare, spărgătorii, se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-şi însuşească bunuri, de hoţi. De multe ori când nu găsesc bani sau bunuri de valoare, devin răzbunători , distrugând totul.

8.5. TÂLHARUL – acţionează de obicei în stradă sau în locuri deschise mai puţin circulate. Întreaga sa activitate infracţională se caracterizează prin violenţă, susţinută de o constituţie fizică, somatică adecvată. Ca particularităţi specifice dobândite în cursul activităţii infracţionale, putem aminti o motricitate sporită faţă de normal, hotărâre şi îndrăzneală în timpul operării, de multe ori cruzime, deşi tâlharul recurge la asasinat numai în caz de nevoie şi mai mult în scop defensiv. Se manifestă violent, odată planul fiind elaborat nu-şi mai poate suspenda sau amâna cu uşurinţă acţiunea infracţională.

În ultima perioadă, în funcţie de noile condiţii de viaţă, modurile de operare ale tâlharilor s-au diversificat. Astfel, au apărut tâlhăriile comise din autoturisme, autocare şi T.I.R. – uri, atât în ţară, cât şi în afara graniţelor. Banda de tâlhari încadrează şi urmăreşte autovehicul ţintă cu ajutorul autoturismelor proprii. Când condiţiile sunt favorabile, cei din faţă îl blochează, iar cei din “coarda de urmăritori”, mascaţi cu cagule, deghizaţi în poliţişti etc., înarmaţi cu pistoale sau bâte, pătrund în autovehicul şi îi tâlhăresc pe pasageri de bani, valută, bijuterii sau bunuri de valoare, după care dispar rapid de la locul faptei.

Victima infracţiunii de tâlhărie trebuie să riposteze inteligent şi calm pentru a zădărnici acţiunea agresorului, folosind mijlocul de ripostă cel mai simplu şi cel mai eficace. Sub nici o formă nu trebuie să accepte resemnarea. 8.6. INFRACTORUL INTELECTUAL (escrocul, falsificatorul, şantajistul etc.) - din punct de vedere psihologic, se caracterizează prin perspicacitate, imaginaţie, viclenie, perfidie, ipocrizie, ceea ce îi conferă o inteligenţă delictuală. Are capacitatea de a părea simpatic, cinstit, convingător, deosebit de amabil, crează impresia că are relaţii multe şi sus – puse, că este influent şi altruist. Are un aer de gentlemen şi un talent eminamente artistic de a păcăli aproape pe oricine. La acesta forţa fizică este mai puţin importantă, în general fizicul trece pe un plan secundar şi joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii)

Profilul personalităţii infractorului

săvârşirea infracţiunii. Modul de acţiune al infractorului intelectual este preponderent pe cale verbală. Deşi nu are un nivel de pregătire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat rolului şi adecvat scopului urmărit, accesibil victimei. Îşi alege dintre victimele potenţiale, pe cele mai naive sau predispuse la înşelăciune. Principala armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. Bun cunoscător al psihologiei oamenilor, ştie să se facă agreabil, folosind un limbaj protocolar şi etalând o înfăţişare generală atrăgătoare. Se îmbracă elegant, acordă o mare atenţie ţinutei şi modului de prezentare, se manifestă ca foarte bun prieten şi camarad de drum sau petrecere. Este vorbăreţ şi dispune de o fantezie exagerată, etalându-se ca atotştiutor, vanitos şi egoist, gustă plăcerea rolurilor pe care le interpretează.

Escrocul şi şantajistul se caracterizează în special printr-o elasticitate a gândirii, prin posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei şi prin găsirea unor soluţii rapide care duc la eschivare şi ieşire din încurcătură. Escrocul are, pe lângă simţul improvizaţiei şi o uimitoare vitalitate, putere de convingere, mobilitate, forţând adesea succesul (Tandin, 1997).

Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează conştiinţa, logica şi mai ales prudenţa victimei. Relevant este faptul că victima intră în jocul escrocului şi crede afirmaţiile acestuia, deoarece acestea corespund trebuinţelor sale lăuntrice. În acest sens, escrocul descifrează imediat gândurile victimei şi succesul lui depinde de corecta lor interpretare. Această situaţie face ca fiecare din cei doi protagonişti să joace un rol important. În această diadă, între autor şi victimă, funcţionează o relaţie de insolită complicitate, succesul primului nefiind posibil fără coparticiparea celui de al doilea. Infractorul intelectual speculează credulitatea, naivitatea, vulnerabilitatea, ignoranţa, dorinţele victimei etc.

De regulă, acest tip de infractor cunoaşte normele morale, răspunde emoţional la stimuli, însă are o percepţie deformată a sensului real al actului său. Acesta nu aşteaptă ivirea unor ocazii prielnice, a unor incitaţii exterioare pentru a acţiona, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. După subiectul sau obiectul acţiunii întâlnim escroci sentimentali, care urmăresc obţinerea unui profit dintr-o relaţie interumană, iar dacă urmăresc un câştig material aceştia pot comite infracţiuni de genul: înşelăciune, fals, trafic de influenţă, abuz de încredere etc.

Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică, el fiind în stare să-şi asume o identitate convingătoare, diferită de cea reală, prin care reuşeşte să-şi păcălească victimele. Identitatea asumată este adaptată victimei: om de afaceri, persoană aflată în dificultate financiară momentană care vinde bunuri de valoare la preţuri foarte mici sau se oferă să efectueze convenabil diferite servicii etc., persuasiunea prin minciună fiind punctul său forte.

Pentru a zădărnici sau îngreuna identificarea sa, infractorul intelectual acţionează sub identitate falsă, sens în care depune toate diligenţele pentru a intra în posesia actului de identitate sau legitimaţiei altei persoane, de la care le obţine prin furt sau prin diverse promisiuni. Ulterior, pe aceste acte aplică propria sa fotografie şi se prezintă sub identitatea respectivă, pe care periodic o schimbă. Pentru falsificarea actelor şi documentelor folosesc instrumente performante (calculatoare, copiatoare etc.).

Escrocii folosesc adesea legitimaţii false, atribuindu-şi tot felul de calităţi, de la inspectori în ministere, organe ale puterii şi administraţiei de stat , la persoane în diferite posturi cheie (procurori, avocaţi, ofiţeri de poliţie etc). Aceştia promit potenţialelor victime, că rezolvă orice: repartizarea sau cumpărarea de locuineţe, terenuri de construcţie, obţinerea unui serviciu, instalarea rapidă a unui post telefonic, obţinerea unor împrumuturi bancare, procurarea de medicamente străine, efectuarea de tratamente în străinătate, procurarea unor locuri de veci etc.

O altă categorie de infractori sunt “bişniţarii sau şmenarii”, care comit înşelăciuni cu ocazia schimbului valutar (“şmenul” este un teanc de hârtii de forma unor bancnote). Între două bancnote reale se aşează un teanc de bucăţi de hârtie cu aceleaşi dimensiuni ale bancnotelor, dând impresia unei anumite sume de bani, “corespunzătoare” tranzacţiei. Iniţial, “şmenarul” îi prezintă “clientului” teancul real de bancnote, iar într-un moment de neatenţie creat special, schimbă teancul real cu “şmenul”. Cele două teancuri de bancnote ( cel real şi “şmenul”) sunt prevăzute cu bendiţe identice din plastic, pentru a nu fi sesizată diferenţa. Imediat ce “şmenul” a fost plasat victimei, infractorul, printr-o strategie derutantă special creată (“semnalarea” apariţiei unui lucrător de poliţie), dispare de la locul faptei. Victima, ştiind că a efectuat o tranzacţie ilegală, ascunde repede “banii” şi dispare şi ea de la locul faptei, descoperind mai târziu ce i s-a întâmplat.

De asemenea, nu trebuie neglijate ţigăncile gicitoare în: cărţi, ghioc, bobi, cafea, palmă etc., vrăjitoarele care prin descântece, crează impresia că scot răul din oameni etc.

Chiromanţia este o practică superstiţioasă care susţine că se poate ghici caracterul sau destinul cuiva, pe baza interpretării liniilor din palmă. În general, această practică este apanajul ghicitoarelor. De cele mai multe ori ghicitoarele profită din plin de naivitatea şi credulitatea victimelor. Având o intuiţie remarcabilă, ghicitoarele descoperă foarte rapid problemele victimelor, dându-le satisfacţii, precum: promisiuni de

Profilul personalităţii infractorului

căsătorie, prosperitate, viaţă lungă, călătorii, o posibilă răzbunare etc., promiţând-le îndeplinirea tuturor dorinţelor.

De cele mai multe ori, informaţiile sunt oferite chiar de către victime sau sunt culese de către ghicitoare de la alte persoane din anturajul acestora. O banală discuţie conduce la intuirea statusului social şi sentimental al victimei. Pe măsură ce încep să ghicească în palmă, în funcţie de confirmările sau infirmările victimelor, ghicitoarele îşi adaptează, îşi orientează strategia prezicerii.

Ghicitoarele şi vrăjitoarele pretind de la victime sume de bani, bijuterii, îmbrăcăminte etc. Vrăjitoarele care “dezleagă” cununii, pretind pe lângă bani chiar şi rochia de mireasă, coroniţa, seturi de lenjerie pentru pat, perne, care să le “servească” la ritualuri şi care nu mai pot fi înapoiate, chipurile, deoarece necuratul ar tăia astfel vraja.

8.7. ASASINUL este cel mai odios şi cel mai nociv infractor. Acesta se caracterizează prin: irascibilitate, impulsivitate, agresivitate crescută, labilitate, autocontrol foarte scăzut al reacţiilor instinctiv-emoţionale, intoleranţă la frustrare, viclenie, perversitate, lipsa empatiei, indiferenţă afectivă, complex de inferioritate etc. Este egocentric, dominator, revendicativ, având o capacitate de raţionalizare scăzută, instabil şi superficial în relaţiile cu ceilalţi, ceea ce îl face să se angajeze chiar spontan în situaţii conflictuale, reacţionând violent. Comiterea infracţiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care oferă situaţii conflictuale de la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă.

După mobilul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale, ură, gelozie, răzbunare, fanatism etc.) şi gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte fapta, putem să ne dăm seama dacă avem de-a face sau nu cu un infractor normal. În cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o relaxare după o mare tensiune, în urma rezolvării unei situaţii conflictuale pe calea asasinatului. Este deci o aparentă satisfacţie, o detensionare momentană după actul săvârşit. Situaţia conflictuală în care se află asasinul este dublată de implusivitate şi agresivitate, de o motricitate mărită, care se exteriorizează prin violenţă de ordin fizic. Asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora şi de aceea este lipsit de compasiune faţă de ceilalţi. Această insensibilitate nu este înnăscută, ci se câştigă ca urmare a stilului de viaţă dusă în condiţii de vicisitudini fizice şi psihice.

Pentru exemplificare prezentăm un caz de omor deosebit de grav comis la data de 19.04.1999 în Cluj-Napoca, într-un apartament situat pe strada Alexandru Vlahuţă, asupra victimei T.I. în vârstă de 23 de ani, student. Victima locuia în acel apartament împreună cu prietena.

În data de 19.04 1999, ora 1300 prietena victimei a plecat la cursuri, iar T.I. a rămas singur în apartament. După ora 1600, la terminarea cursurilor tânăra s-a întors acasă, găsindu-l pe prietenul său într-o baltă de sânge, decedat.

T.I. a încercat să vândă un computer prin intermediul unui anunţ publicitar. În aceeaşi zi, după cum declara prietena, aştepta potenţialii cumpărători.

Medicii legişti au constatat că victimei i-au fost aplicate mai multe lovituri de cuţit în cap şi în zona toracică, descoperindu-se şi urme de strangulare. Loviturile de cuţit i-au perforat plămânii, aorta şi inima. Decesul a survenit în urma înţepăturii transfixiante.

Din apartament s-a constat lipsa mai multor obiecte electronice de valoare, pe care victima intenţiona să le vândă.

Datele de la faţa locului şi numărul mare de leziuni de pe corpul victimei indicau ca posibil autor al omorului un individ deosebit de agresiv, sadic, cu o personalitate dizarmonic structurată. Prin activităţile specifice desfăşurate, autorul omorului a fost identificat după cinci zile în persoana lui V.K.Z.A.

Pentru a întocmi profilul psihologic al acestui criminal, specialistul psiholog i-a administrat o baterie de teste (MPS, EPI şi MMPI) care l-a diagnosticat ca fiind o persoană cu un intelect de nivel mediu (CI= 93), cu un grad ridicat de instabilitate emoţională (N= 7) şi scoruri înalte la scalele de Schizofrenie (Sc= 39) şi Devianţă psihopatică (Pd= 33) (Buş, 2001).

Conform Inventarului de Personalitate Eysenck, subiectul V.K.Z.A. se încadraează în profilul “introvertit neurotic”. Cota înaltă la scala de neuroticism îl caracterizează ca o personalitate cu labilitate emoţională accentuată şi cu reale dificultăţi în restabilirea echilibrului psihic după şocuri emoţionale. Pe plan psihic acuză stări de anxietate şi declară că îl preocupă multe probleme.

Scorurile peste medie la scala de Schizofrenie (Sc) indică existenţa unei afectivităţi ambivalente. Comportamentul unei astfel de persoane este caracterizat de bizarerie şi agresivitate. La nivel cognitiv apar idei de persecuţie, iar la nivel comportamental dificultăţi în inhibarea impulsurilor.

În cadrul anamnezei, subiectul V.K.Z.A. a afirmat că în anii de liceu a practicat artele marţiale, pentru a-şi controla impulsurile de agresivitate.

Scorurile înalte la scala de Devianţă psihopatică (Pd) îndică prezenţa unor tendinţe antisociale (delincvenţă, dificultăţi cu autorităţile, probleme familiale etc.) şi criminale. O astfel de persoană este

Profilul personalităţii infractorului

impulsivă, incapabilă să amâne satisfacerea impulsurilor. Are un respect redus pentru standardele socio-morale şi deseori se găseşte în conflict cu acestea. Prezintă sentimente de ostilitate şi agresivitate, fiind incapabilă să-şi exprime sentimentele într-o manieră adaptativă.

Conform datelor anamnezei şi a informaţiilor obţinute de către specialiştii criminalişti în cadrul investigaţiilor de teren, subiectul se încadrează în tiparul caracterizărilor efectuate pe baza scalelor testelor aplicate. O asemenea persoană, în condiţii de stres, este predispusă la tulburări nevrotice şi manifestări agresive.

V.K.Z.A. declară că l-a omorât pe T.I. pentru că i s-a adresat într-o manieră batjocoritoare în ceea ce priveşte naţionalitatea sa, maghiară. În acel moment, autorul infracţiunii afirmă că şi-a pierdut autocontrolul, a prins victima de gât şi a început să o strângă. Deoarece aceasta a ripostat, între cei doi a avut loc o adevărată luptă. Agresorul a reuşit să ia un ciocan de bătut şniţele de pe masa din camera în care a avut loc agresiunea, aplicându-i victimei mai multe lovituri în cap. După ce victima a căzut, V.K.Z.A. i-a mai aplicat şi câteva lovituri de cuţit în zona toracică. În urma autopsiei, medicii legişti au constatat că victimei i-au fost aplicate 23 lovituri în cap şi 5 în zona toracică.

Reacţiile descrise mai sus indică o slabă capacitate de autocontrol psihoemoţional, subiectul reacţionând pe baza impulsivităţii de moment determinată de situaţia de criză.

Deoarece obiectele cu care a fost comisă crima (ciocanul şi cuţitul) aparţineau victimei, justifică faptul că agresorul nu a premeditat crima, ci a acţionat sub influenţa impulsului de moment (aspect confirmat atât de investigaţiile criminalistice, cât şi de declaraţiile autorului).

Examinarea psihologică a subiectului V.K.Z.A. evidenţiază prezenţa unor pronunţate deviaţii şi anomalii ale personalităţii, care l-au condus la săvârşirea unui omor deosebit de grav. Întocmirea profilului personalităţii criminalului s-a dovedit a fi deosebit de utilă în elucidarea acestui caz.

Este necesar să se facă o distincţie între crima accidentală, crima în masă şi crima teroristă. Dacă distincţia în ceea ce priveşte crima accidentală este evidentă, crima în masă poate fi definită ca o acţiune în care un număr oarecare de persoane sunt ucise de un singur criminal, într-un timp relativ scurt şi aproximativ în aceeaşi arie geografică. In ceea ce priveşte crima teroristă, asasinatele au loc într-o perioadă de timp mai lungă, ore sau zile, şi au cu predilecţie, o motivaţie politică. O caracteristică, atât a autorului crimiei în masă, cât şi a autorului crimei teroriste, este relativa lui indiferenţă faţă de preocuparea de a scăpa de consecinţele actelor sale, sau faţă de siguranţa personală. Frecvent, acest tip de ucigaş se sinucide ulterior acţiunii criminale (Alămoreanu, 2000).

8.8.CRIMINALUL ÎN SERIE trebuie să comită cel puţin trei crime, disparate în timp, având o anumită periodicitate. Cei mai mulţi criminali în serie sunt bărbaţi (80%), relativ tineri ( 30-40 de ani), sunt sadici, au un intelect relativ normal şi acţionează de obicei singuri. Sunt indivizi dinamici, mobili, capabili să parcurgă kilometri întregi în căutarea victimei potrivite, care să fie vulnerabilă şi uşor de controlat. Victimele criminalilor în serie pot fi femei, copii, homosexuali, vagabonzi, prostituate etc. În ciuda aparenţelor exterioare, criminalul în serie este un individ nesigur. Acesta dobândeşte siguranţă doar în “zona de confort“, locul în care îşi poate controla victima. Pentru a rămâne singur cu victima, criminalul recurge la diferite trucuri. El simte o mare plăcere în exercitarea puterii şi a controlului asupra victimei. Cruzimea actului său îl excită, şi de aceea uneori înregistrează audio sau video ţipetele de durere ale victimei, pe care ulterior le poate folosi fie pentru a “savura“ momentul atunci când nu are o victimă, fie pentru a teroriza viitoarele victime.

. Majoritatea criminalilor în serie au fost privaţi în copilărie de afecţiune, fiind supuşi unor violenţe fizice sau sexuale. Cei mai mulţi sunt psihopaţi, având o personalitate instabilă, violentă. Aceştia ucid pentru a-şi atenua ura, dorinţa de putere, dominare şi răzbunare, fiind marcaţi şi de un puternic sentiment de inferioritate, favorizat uneori de o disfuncţie sexuală. Umilirea victimelor şi săvârşirea crimelor au un efect “terapeutic”, stimulându-le încrederea în ei înşişi. La unii criminali în serie apare ura împotriva femeilor, care de cele mai multe ori este dublată de tendinţele sadice. Într-o oarecare măsură şi pentru o perioadă limitată de timp, ei se “vindecă” ucigând, înjunghiatul şi strangularea fiind metodele preferate. Sub influenţa alcoolului sau a drogurilor, fanteziile sadice ale criminalilor în serie se exacerbează. Apare evident faptul că aceştia trebuie să ucidă mult mai des pentru a-şi satisface plăcerea pe care o obţin săvârşind acest act. Mulţi criminali în serie au fost depistaţi şi identificaţi accidental, pe măsură ce deveneau mai îndrăzneţi în actele lor şi mai indiferenţi faţă de risc.

Pentru a rezolva crimele în serie americanii au creat o specialitate “profiling”, care are ca obiectiv stabilirea portretului psihologic al criminalului. La Quantico în Virginia, Academia F.B.I. din S.U.A. îşi antrenează agenţii şi pregăteşte poliţişti din toată lumea în această insolită specialitate poliţienească. Programul de pregătire durează trei ani, dar pentru a accede la el, condiţia obligatorie este experienţa judiciară de cel puţin 10 ani. Reuniţi în Departamentul de ştiinţe ale comportamentului (psihologia şi

Profilul personalităţii infractorului

psihiatria), aceşti specialişti (profilers) dispun, pe lângă aptitudini şi experienţa personală, de o uriaşă bancă de date. VICAP (“Violent Criminal Apprehension Program”) se îmbogăţeşte în fiecare an, atât cu date din cele peste 23.000 de crime comise anul în S.U.A., dintre care 7000 sunt fără mobil aparent, cât şi cu elemente despre cazuri asemănătoare comise în străinătate (Alexandrescu, 2000).

Acest sistem centralizat de informaţii (VICAP) are ca obiectiv stabilirea rapidă a modului de acţiune şi procedeele utilizate de criminalul în serie în săvârşirea faptelor. Sistemul de înregistrare a datelor după modul de săvârşire şi procedeele utilizate de criminal este denumit MOS (Modus Operandi Sistem).

Pentru a evidenţia personalitatea criminalului, profilerul lucrează, în principal, pe baza fotografiilor criminalistice de la locul faptei şi a datelor din dosarele medico-legale. In acest demers, profilerul parcurge următoarele etape: studierea detaliată a dosarului cauzei, efectuarea examenului victimologic (biografic şi medico-legal), stabilirea şi evaluarea modului de operare, estimarea mobilului posibil al crimei şi în final elaborarea profilului psihologic al prezumtivului criminal. Profilerul nu participă în mod direct la capturearea criminalului, ci pe baza profilului psihologic întocmit, asistă poliţia locală în orientarea investigaţiilor spre o anumită arie de suspecţi, propunând strategii şi metode de acţiune care ar putea ajuta atât la descoperirea, cât şi la anchetarea acestuia.

Prima problemă pe care şi-o profilerul este cărei categorii aparţine criminalul: “psihopat – organizat” sau “psihotic - dezorganizat”. Criminalul “psihopat – organizat” îşi va planifica omorul cu minuţiozitate şi nu va lăsa prea multe indicii. La criminalul în serie “psihotic – dezorganizat”, locul crimei este întotdeauna în mare dezordine, o dovadă că acţionează impulsiv şi nu îşi poate “controla” în totalitate victima. Adesea, crimele sale sunt spectaculare şi deosebit de sângeroase. În general, criminalul pătrunde prin efracţie, foloseşte ca armă de atac un instrument sau obiect găsit la locul faptei, pe care o şi abandonează imediat.. Mai rar, se întâlneşte şi tipul intermediar “organizat-dezorganizat”.

A doua problemă se referă la modul de operare, care poate permite evaluarea inteligenţei criminalului. Este un concept dinamic, ce se modifică în funcţie de curajul criminalului, de traseul parcurs, de dorinţa de a plasa anchetatorii pe alte piste etc. Prin modul de operare se face legătura între fapte, stabilindu-se numărul omorurilor comise de un criminal.

A treia problemă este “semnătura” sau “amprenta” criminalului. Pentru a sfida, criminalul în serie “pune în scenă” corpurile victimelor sale, depersonalizându-le prin diverse procedee: legare, strangulare, acoperire, dezbrăcare, mutilare, secţionare şi plasare în diferite locuri etc. Acestea constituie indicii relevante asupra disfuncţionalităţii personalităţii autorului. În unele cazuri, criminalul inscripţionează pe corpul victimei anumite iniţiale sau semne, indicii-simbol ale personalităţii sale. Pe baza acestor indicii, profilerul stabileşte legăturile dintre diferite crime. Această “semnătură” poate fi schimbată de criminal, pentru a deruta anchetatorii.

Tehnica de lucru a profilerului se bazează pe o profundă cunoaştere şi înţelegere a psihologiei comportamentului uman. Toate acestea conduc la o recostituire mentală a desfăşurării faptelor şi de aici, la conturarea portretului psihologic al criminalului. Acest portret este un rezultat al asocierii de probe şi de intuiţii care permite anchetatorilor să trieze diferitele piste şi să elaboreze strategii de capturare. Este lucrul cel mai dificil şi, cel mai adesea, esenţial în rezolvarea cazului. Pentru că, odată stabilită tipologia asasinului şi mecanismele intime care îl determină să procedeze la actul ucigaş, se poate stabili atât cercul bănuiţilor, cât şi cel al prezumtivelor victime, putându-se acţiona preventiv. Nu de puţine ori ucigaşul în serie a fost surprins în momentul în care era pe cale să comită o nouă crimă.

Pentru a studia modelele comportamentale ale criminalului în serie, profilerul din F.B.I. îşi consacră o parte a timpului, stând de vorbă cu cei care au fost depistaţi şi arestaţi. Acestora, spre deosebire de alţi criminali, le place să vorbească despre crimele lor. Exploatând această “slăbiciune”, profilerul învaţă să descifreze şi să interpreteze “cheia” crimei. În alte ocazii, profilerul elaborează tehnici de abordare a criminalului în timpul anchetei, pentru a-l determina să mărturisească.

În România sunt câteva cazuri celebre de criminali în serie, care pot fi încadraţi în tipul “psihotic – dezorganizat”. De exemplu, Râmaru Ion, criminal cu o triadă infracţională odioasă: viol, tâlhărie şi omor, fost student la Facultatea de medicină veterinară din Bucureşti. La data arestării avea 26 de ani şi în sarcina lui s-au reţinut patru omoruri săvârşite cu mare cruzime, şase tentative de omor, două tâlhării, un viol, o tentativă de viol şi un furt.

Criminalul Râmaru Ion, psihopat sexual, acţiona în plină noapte (între orele 22:00-04:00) având asupra sa instrumente de atac cum ar fi: topor, cuţit, bare din metal de diferite dimensiuni. Îşi alegea victimele din rândul femeilor, relativ tinere, care veneau de la serviciu noaptea târziu. De regulă, acţiona pe timp ploios, cu grindină, ninsoare sau în plină furtună. Ataca victimele prin surprindere, lovind-le puternic, decisiv, în zona craniană, după care le viola, uneori chiar în timpul agoniei. În final, le deposeda de obiectele de valoare (genţi, ceasuri, bijuterii etc.).

Profilul personalităţii infractorului

Un alt caz de criminal în serie este Vereş Romulus, cunoscut sub numele de “Omul cu ciocanul”, care în perioada 1972-1974 a terorizat Clujul.

În perioada septembrie-decembrie 1972 în municipiul Cluj-Napoca au fost comise două omoruri şi cinci tentative de omor ale căror victime au fost numai fetiţe şi femei de diferite vârste (9, 15, 16, 17, 28, 35, 84 ani), unele dintre acestea fiind şi violate. Criminalul în prealabil studia locul şi acţiona de obicei dimineaţa (între orele 06:30-11:00) surprinzând victimele singure în locuinţă, uneori chiar dormind, şi seara (între orele 20:00-24:00), cînd le aştepta în holul blocului sau la intrarea în lift. Criminalul aplica victimelor lovituri în cap cu un corp contondent (de unde şi denumirea "omul cu ciocanul") provocându-le traumatisme craniene cu înfundări. Una dintre victime, în vârstă de 16 ani, a fost omorâtă cu o deosebită ferocitate, aplicându-i 17 lovituri de cuţit. Când aceasta era în agonie, a fost violată.

Victimele erau complet dezbrăcate, iar criminalul îşi însuşea lenjeria intimă a acestora, precum şi diferite bunuri sau sume de bani. În cele mai multe cazuri, criminalul a incendiat încăperea în care se afla victima, focarul incendiului fiind localizat de obicei în dulap.

În urma cercetărilor şi analizelor de caz efectuate, s-a ajuns la concluzia că actele criminale sunt săvârşite de către un singur autor, care face parte din categoria psihopaţilor sexuali, cu manifestări de sadism, fetişism şi exhibiţionism. Prin activităţi multiple de investigaţii, au fost verificate peste 4000 de persoane, inclusiv bolnavii psihic din municipiul Cluj-Napoca.

După aproape doi ani de la întreruperea acţiunilor criminale, în dimineaţa zilei de 14 februarie 1974 apare o nouă victimă, Z.I. în vârstă de 84 ani. Victima a fost surprinsă de criminal în pat, în timp ce dormea, aplicându-i o lovitură în cap cu o sticlă de un litru. Criminalul a provocat şi aici un incendiu, focarul acestuia fiind sub perna victimei.

În urma trierii şi reverificării bolnavilor psihic, s-a ajuns în sfârşit, la Vereş Romulus, bolnav psihic descris de către vecini ca având manifestări violente, care recurgea uneori la ameninţări cu cuţitul. Acesta locuia singur, într-un apartament, în care nu avea voie să intre nici o persoană, nici chiar rudele apropiate.

Vereş Romulus a fost internat de mai multe ori în Clinica de psihiatrie din Cluj, cu diagnosticul de parafrenie. Din documentaţia existentă la Clinica de psihiatrie, a rezultat că prima criză a pacientului s-a manifestat în anul 1968, când acesta, în calitate de mecanic de locomotivă pe un tren accelerat, nu a respectat semnalul de oprire într-o staţie C.F.R. şi ca urmare, a fost pensionat.

La percheziţia domiciliară s-a găsit un tratat de medicină legală în care erau adnotări şi sublinieri cu privire la traumatismele craniene şi diversele forme ale morţilor violente, diferite cărţi cu tematică sexuală şi filosofică, mai multe caiete scrise gen-jurnal. Lectura caietelor a evidenţiat prezenţa unui delir mistic pe fond sexual. Vereş Romulus avea un dulap, locul său preferat de rugăciuni, unde după cum susţinea el, se întâlnea cu spiritul "Satanei", care îi dădea dispoziţii cu privire la săvârşirea omorurilor şi a jertfei prin foc în dulap.

Prin extinderea cercetărilor cu privire la comportamentul lui Vereş Romulus au fost descoperite noi elemente de suspiciune. Astfel, cea de-a doua soţie a divorţat datorită comportamentului său anormal şi violent, de multe ori maltratând-o fără motiv. Periodic se izola ore întregi în pivniţă, unde - spunea el - avea întâlniri cu "spiritul Satanei". Mai mulţi martori l-au văzut în timp ce studia curţile şi imobilele din zona unde s-au comis faptele.

Pe parcursul audierii, Vereş Romulus a făcut unele recunoaşteri parţiale, a manifestat tendinţa unor retractări, dar niciodată nu a făcut o recunoaştere completă a tuturor faptelor comise. Atunci când i-au fost prezentate probe certe descoperite cu ocazia cercetării infracţiunilor comise, Vereş Romulus a declarat că el nu a comis nici un omor, dar s-ar putea ca "Satana"să-l fi trimis acolo, fără voia lui.

Având în vedere afecţiunea sa psihică, "parafrenie pe fondul unui delir mistic şi sexual", şi principalele probe (manuscrisele tip jurnal în care Vereş Romulus a relatat modul de operare în cele opt omoruri, corpurile delicte găsite asupra sa anterior arestării, probele testimoniale obţinute prin declaraţiile a 30 de martori, rezultatul expertizelor biologice asupra firelor de păr "corp delict"), instanţa de judecată a reţinut în sarcina acestuia cele 8 fapte. S-a stabililit însă, iresponsabilitatea sa penală, ca urmare a afecţiunii psihice, şi a fost luată hotărârea internării sale într-o unitate sanitară specială din localitatea Ştei, judeţul Bihor, unde a stat 20 de ani, până în momentul decesului (Ceacanica, 1976).

Criminalul în serie B. G. în vârstă de 41 de ani, brancardier la un spital, căsătorit, fără copii, cunoscut homosexual, a comis în perioada aprilie - august 2000 pe raza municipiului Baia Mare un număr de 11 omoruri. Un număr de nouă cadavre au fost descoperite pe malul şi în albia râului Săsar, iar două în zona Staţiei C.F.R. Baia Mare. Victimele proveneau din rândul persoanelor fără familie sau cu familie dezorganizată, a cerşetorilor şi alcoolicilor – aşa zişilor – “boschetari”, de unde şi denumirea de acţiunea “Boschetarul”. Dispariţia acestor persoane nu a fost reclamată, ceea ce a îngreunat atât activităţile de identificare a cadavrelor, cât şi cele de identificare a autorului. Criminalul ataca noaptea, în timp ce victimele

Profilul personalităţii infractorului

dormeau, prin diverse locuri sub cerul liber, aplicându-le o lovitură în cap, în zona urechii, cu o bară metalică sau cu o piatră.

Din investigaţiile efectuate s-a stabilit că B. G. afişa un comportament normal în relaţiile cu prietenii şi colegii de serviciu. Nimeni nu l-a bănuit de comiterea unor asemenea fapte. În noaptea de 22/23 august 2000 în zona Staţiei C.F. Baia Mare, criminalul a fost surprins de o echipă de poliţişti în momentul când încerca să-l lovească în cap, cu o bară metalică pe un “boschetar”. La intervenţia poliţiştilor, criminalul a exprimat: “Dacă aş avea un pistol, i-aş împuşca pe toţi boschetarii ăştia”.

Criminalul B. G. a fost testat cu tehnica poligraf, ocazie cu care i s-a întocmit şi profilul psihologic, recomandându-se anchetatorilor modul de abordare a acestuia în anchetă.

Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni, nu printr-o funcţionare deosebită a proceselor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial. Aptitudinile lui specifice, elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl situează în unele privinţe deasupra omului normal, nu-i determină acţiunea infracţională fără un teren favorabil, reprezentat de mediul social. Cunoaşterea particularităţilor psihice ale infractorului contribuie la explicarea comportamentului, la posibilitatea identificării, depistării şi reeducării acestuia. Alături de factorii interni, psihoindividuali, un rol important în structurarea dizarmonică a personalităţii infractorului îl au şi factorii externi, de mediu. Comportamentul agresiv, antisocial al infractorului, este în mare măsură învăţat, dobândit în contextul climatului familial agresogen şi în contextul împrejurărilor de viaţă, disfuncţionale din punct de vedere psihosocial.

Delincvenţa juvenilă

TEMA 9

DELINCVENŢA JUVENILĂ

9.1. CONSIDERAŢII TEORETICE

Drumul foarte lung şi complex pe care îl parcurge copilul de la existenţa biologică la cea socială este, în esenţă, drumul umanizării şi socializării acestuia. Acest fenomen de adâncă transformare a copilului se realizează treptat prin extinderea şi perfectarea continuă a relaţiilor cu mediul, ceea ce echivalează cu ridicarea sa de la conduitele primare, inferioare, la conduitele superioare, sociale. Procesul de umanizare şi socializare a fiinţei umane nu este un fenomen simplu, supus unei coordonări totale şi certe. În acest proces intervin un complex de factori care favorizează dezvoltarea conduitelor fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. Ca urmare, diversele manifestări exprimate în conduita copilului constituie criteriul de evaluare a nivelului de conştiinţă pe care l-a atins în dobândirea sensului social al vieţii, precum şi gradul devierilor de conduită contractate (asimilate).

În societate există concomitent mai multe sisteme de norme (morale, culturale, religioase, juridice etc.), consacrate prin reguli scrise sau nescrise, transmise, răspândite şi sancţionate prin legislaţie sau prin tradiţii, obiceiuri şi opinia publică, orice abatere sau atitudine contrar acestora se încadrează în fenomenul de devianţă.

Fenomenul delincvenţei juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui fenomen o investigaţie interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de comportament (termen medical); tineri inadaptaţi (termen sociologic); “copii - problemă” (termen psiho-pedagogic); minori delincvenţi (termen juridic) etc. Toţi aceşti termeni se referă la minori care, într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu normele morale şi juridice, valabile pentru comunitatea în care trăiesc. Conduita normală este reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale ale societăţii din care face parte minorul.

Organizarea şi funcţionarea societăţii depinde de conformitatea indivizilor şi grupurilor sociale ce o compun faţă de modelul său etic, normativ şi cultural. Acest model, alcătuit dintr-un ansamblu articulat şi ierarhizat de valori, norme, reguli şi îndatoriri asigură, în cele din urmă, stabilitatea, continuitatea şi progresul societăţii. Normele sociale conţin reguli de comportament mai mult sau mai puţin obligatorii, în funcţie de care îşi ghidează acţiunile indivizii sau grupurile sociale. Astfel, pot apărea diferite tipuri de comportament, atât conformiste, inovatoare, cât şi nonconformiste, evazioniste sau deviante. Societatea apreciază diferenţiat comportamentele, stimulând pe unele şi respingând pe altele. Modalitatea concretă de apreciere (pozitivă sau negativă) a comportamentelor se face prin intermediul “controlului social”, care reprezintă în esenţă, un ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale şi culturale, prin intermediul cărora: a) sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri referitoare la necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile; b) sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recomandate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ şi cultural (Banciu, 1992).

Controlul social este un factor principal de organizare şi ordonare a conduitelor individuale şi a raporturilor sociale, asigurând consistenţa şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa internă, orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate. Prin intermediul său, societatea formează şi impune indivizilor motivaţia asimilării şi respectării valorilor şi normelor sociale dezirabile, recompensând conduitele conforme cu modelul său etico-juridic şi respingând pe cele care se abat de la acest model.

În orice societate controlul social poate să fie pozitiv sau negativ, formal sau informal, direct sau indirect (Banciu, 1992).

Controlul social pozitiv se fundamentează pe asimilarea şi cunoaşterea de către indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire socială, ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din convingere. În schimb, controlul social negativ se bazează, în special, pe temerile individului că va fi sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor sociale. Incluzând o serie de tabuuri şi interdicţii de natură morală, culturală, religioasă, administrativă, juridică, această formă a controlului social constă în dezaprobarea şi respingerea comportamentelor indezirabile, prin utilizarea unor mijloace variate: ironizare, ridiculizare, marginalizare, izolare, detenţie etc. În acest caz, indivizii se vor conforma faţă de regulile de conduită nu din convingere, ci din teama de a nu fi sancţionaţi.

În funcţie de instanţele de la care emană, controlul social poate fi organizat (instituţionalizat), exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul unor organisme şi organizaţii specializate, statale şi

Delincvenţa juvenilă

sociale şi neorganizat (neinstituţionalizat), realizat de anumite grupuri de apartenenţă (de prieteni, vecinătate, cartier etc.). Din aceeaşi perspectivă controlul social poate fi: formal, realizat prin intermediul unor legi şi prescripţii de natură morală, administrativă, juridică etc. şi informal, întemeiat pe aprobare difuză şi spontană.

Mijloacele controlului social constau dintr-o serie de instrumente de presiune şi persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi informale, conştiente şi difuze etc. menite să influenţeze indivizii pentru a respecta normele morale şi juridice.

Mijloacele controlului social pot fi grupate în: 1) psihosociale, prin care se încearcă realizarea conformităţii acţionându-se asupra reprezentărilor, atitudinilor, sentimentelor, opiniilor, ideilor şi comportamentelor indivizilor, astfel încât să se realizeze o internalizare morală şi o respectare din convingere a normelor şi valorilor sociale; 2) instituţionalizate, prin care se exercită presiunea socială şi este impusă ordinea socială şi juridică, prin intervenţia organizată a diferitelor organisme statale, juridice, politice-administrative etc.; 3) neinstituţionalizate, reprezentate de obiceiuri, tradiţii, moravuri, uzanţe, cutume etc. care, datorită evoluţiei cultural-istorice şi recunoaşterii de către majoritatea membrilor unei societăţi, devin adevărate etaloane de conduită.

În mod obişnuit copilul dobândeşte propria personalitate prin învăţarea şi asimilarea treptată a modelului socio-cultural pe care societatea îl promovează. Socializarea devine pozitivă sau negativă ca urmare a influenţei factorilor sociali, a interacţiunilor dintre individ şi mediul social. În multe cazuri procesul de socializare se desfăşoară pe fondul unor conflicte între individ şi societate, între aspiraţiile legitime şi mijloacele pe care societatea le pune la dispoziţie pentru îndeplinirea lor, între condiţii, aptitudini şi fapte, ceea ce duce adesea la anumite forme de inadaptare şi implicit la formarea unor personalităţi dizarmonic structurate, pretabile să comită acte infracţionale. Conţinutul fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat prea mult în decursul timpului, în schimb frecvenţa lor a continuat să crească într-un mod care în prezent ridică probleme deosebite cu privire la integrarea socială a viitorului adult. În unele situaţii, devierile de conduită pot lua forma unor manifestări antisociale grave, ca aceea a delincvenţei infantilo-juvenile.

Delincvenţa juvenilă reprezintă un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme sociale săvârşite de către tineri sub 18 ani, încălcări sancţionate penal (Popescu-Neveanu, 1978). Ea se referă aşadar la activităţile ilegale comise de copil sau adolescent (Henggeler, 1989).

Din perspectiva psihofiziologiei vârstelor se consideră că perioada minoratului coincide cu copilăria şi adolescenţa. Între aceste două perioade nu există graniţe cronologice precis determinate. Adolescenţa cuprinde două etape, preadolescenţa, de la 11-12 la 14-15 ani şi adolescenţa propriu-zisă, de la 14-15 ani până la 18 ani, când de regulă, s-au produs toate modificările psihofiziologice şi biologice care marchează trecerea la maturitatea normală. Acest proces de transformare şi evoluţie a copilului însoţit adesea de momente de criză, de îndoieli, de nelinişti etc. se desfăşoară în medii şi contexte sociale diferite, cu propriile lor particularităţi, influenţând dezvoltarea şi formarea personalităţii minorului.

Odată cu vârsta adolescenţei încep să apară conflictele de autoritate, conflictele de idei, conflictele afective etc. Adolescenţa este considerată “vârsta contestaţiei” (Vincent, 1972). Adolescentul se revoltă împotriva atitudinii “protecţioniste” şi “paternaliste”. Preocuparea lui majoră în relaţia cu adultul este să stabilească raporturi de egalitate şi nu raporturi de tipul celor dintre cel educat şi educator. Contestarea reprezintă, de fapt, o etapă de maturizare psihologică. Nevoia de a contesta aproape totul nu este altceva decât reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regândi totul independent şi de a nu accepta nici o idee “de-a gata”, fără ca mai întâi să o fi trecut printr-un raţionament personal.

Termenul de delincvenţă juvenilă este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa infracţiunile în funcţie de criteriul de vârstă a infractorului.

Sistemul nostru juridic diferenţiază în cadrul categoriei largi de minori câteva subcategorii. Astfel, minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit infracţiuni (pentru aceştia se iau măsuri cu caracter de ocrotire prin încredinţarea familiilor ori altor persoane pentru supraveghere deosebită sau de internare în şcoli speciale de reeducare). Cei care au vârsta între 14 şi 16 ani răspund juridic limitat numai dacă se stabileşte existenţa discernământului la expertiza medico-legală psihiatrică, iar minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani, având discernământ răspund în faţa legii.

Definirea delincvenţei juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la evidenţierea caracteristicilor specifice personalităţii delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la conturarea unui “profil psihologic” al acestuia (Popescu-Neveanu, 1978): înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate (munca, de exemplu); instabilitatea emoţională generată de carenţe educaţionale şi, în ultimă instanţă, de fragilitatea eului; inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul caută să-l suprime prin schimbarea frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viaţă

Delincvenţa juvenilă

şi muncă; duplicitatea conduitei, manifestată în discordanţa dintre două planuri: unul, cel al comportamentului tainic, intim în care se pregăteşte infracţiunea şi celălalt, nivelul comportamental de relaţie cu societatea, prin care îşi trădează de cele mai multe ori infracţiunea; dezechilibrul existenţial, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni etc.

Alte cercetări susţin ca în definirea delincvenţei să se pornească de la conceptul de maturizare socială (Preda, 1981). Din această perspectivă, delincventul ne apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare în societate, care intră în conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezintă un deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-cultural şi a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. La majoritatea delincvenţilor se manifestă în diverse moduri, un caracter disonant al maturizării sociale şi implicit , al dezvoltării personalităţii. Astfel, întâlnim decalaje între nivelul maturizării intelectuale, pe de o parte, şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de altă parte, decalaje între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale sau atât o perturbare intelectuală cât şi o perturbare afectiv-motivaţională şi caracterială.

Caracteristicile individuale ale adolescenţilor care ţin de comportamentul delincvenţial includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. şi judecăţile morale, precum şi aspecte ale competenţei sociale, incluzând abilităţile sociale, abilităţile în rezolvarea de probleme şi imaginea de sine (self-esteem) (Henggeler, 1989).

Competenţele sociale se referă la abilităţile de a utiliza mediul şi resursele personale pentru a achiziţiona o bună dezvoltare ulterioară. Fiecare din aceste caracteristici se formează prin influenţa mediului social asupra adolescentului, care la rândul său influenţează mediul social. Este vorba de un feed-back. De exemplu, familia şi grupul social interacţionează sinergic în influenţarea acestor competenţe sociale ale adolescenţilor, iar rezultatele acestor influenţe se răsfrâng asupra relaţiilor cu familia şi grupul social. Aceste variabile se interrelaţionează, Q.I. fiind asociat cu fiecare dintre ele. Cercetările sugerează că asocierea dintre delincvenţă şi Q.I. este dependentă de relaţiile disfuncţionale şi de variabilele de personalitate ale adolescentului.

Quay (1987) concluzionează că delincvenţii juvenili au un Q.I. mai scăzut decât subiecţii nondelincvenţi. Un Q.I. ridicat ajută la protejarea riscului de a fi implicat în cazuri de delincvenţă.

Abilităţile intelectuale scăzute predispun copiii la dificultăţi de adaptare şcolară şi fiecare dintre acestea este asociată cu un comportament delincvent. Abilităţile intelectuale scăzute sunt asociate cu dificultăţi psihosociale, delincvenţa crescută reprezentând o manifestare a acestor dificultăţi (Rutter & Giler, 1984).

Există cercetări (Henggeler, 1989) care atestă faptul că minorii delincvenţi posedă o deficienţă morală care-i împiedică să înţeleagă ce e bine şi ce e rău şi că limitele acestei aprecieri rămân la latitudinea lor.

Kohlberg (1969) a formulat un model conform căruia comportamentul delincvent este rezultatul unor întârzieri în dezvoltarea structurilor cognitive. Kohlberg a postulat existenţa a cinci stadii în dezvoltarea judecăţilor morale la copii. În stadiul 1 şi 2 (preconvenţional) binele şi răul sunt larg determinate în termenul contingenţei externe (întăriri pozitive sau negative). În stadiul 1 copiii cedează în favoarea autorităţii doar pentru a nu fi pedepsiţi. În stadiul 2, copiii au o conştiinţă naivă asupra a ceea ce alţii doresc de la ei şi apreciază noţiunea de “bine” (pozitiv), doar în sensul acţiunilor ce le satisfac dorinţele personale şi câteodată şi dorinţele altora. Stadiul 3 şi 4 (convenţional) asimilează regulile şi aşteptările familiei şi societăţii. Stadiul 3 defineşte binele ca pe nişte acţiuni care vin în întâmpinarea aşteptărilor celorlalţi. În stadiul 4, binele reprezintă acele acţiuni care vin să ajute la menţinerea ordinii sociale. Stadiul 5 (postconvenţional) recunoaşte caracterul utilitar dar arbitrar al legilor sociale şi apreciază că aceste legi pot fi schimbate.

Gibbs (1987) apreciază că în stadiul 2, adolescenţii sunt mai predispuşi activităţilor delincvenţiale decât în stadiul 3, deoarece gândirea lor este egocentrică şi pragmatică, evaluând avantajele şi dezavantajele acţiunii doar prin punctul lor de vedere.

Arbuthnot (1987) concluzionează că această asociere între judecăţile morale şi comportamentul antisocial nu este mediată de vârstă, clasă socială sau severitatea infracţiunii.

În completarea judecăţilor morale, teoreticienii (Goldstein & Glick, 1987) au sugerat că empatia este un factor important în decizia adolescenţilor de a fi morali. Empatia are un rol important în ameliorarea comportamentului antisocial.

În general, stima de sine (self-esteem) se referă la percepţia individului asupra lui însuşi sub aspectul competenţei şi al succesului, cât şi asupra propriului potenţial.

Delincvenţa juvenilă

Cercetările arată că o stimă de sine (self-esteem) scăzută favorizează un comportament delincvent (Gold & Kaplan, 1980). Adolescenţii care au avut experienţă de succes relativ se pot angaja în săvârşirea unui comportament delincvent în încercarea de a-şi îmbunătăţi stima de sine.

Stima de sine scăzută a adolescentului delincvent reprezintă o apreciere realistă a experienţelor negative de viaţă ale acestuia şi a eşecurilor concomitente şi nu cauza acestor dificultăţi. De asemenea este logic faptul că o slabă apreciere a propriei competenţe va duce în mod cert la exacerbarea propriilor probleme de către adolescent.

9.2. FACTORII IMPLICAŢI ÎN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL LA MINORI

Cu toată complexitatea şi varietatea lor, factorii implicaţi în determinarea devianţei comportamentale a minorilor pot fi sistematizaţi în două mari categorii: a) factori individuali, de personalitate şi b) factori externi, sociali. Din prima categorie fac parte: particularităţile şi structura somato-fiziologică şi neuro-psihică, structura psihologică particulară a minorului, posibilităţile intelectuale, particularităţile afectiv-temperamentale etc. În a doua categorie se includ factorii de ordin familial, socio-afectivi şi educaţionali, socio-culturali, economici etc.

Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea fiecăruia în determinarea devianţei comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul unei categorii de factori. Aceşti factori nu acţionează izolat, unilateral, ci concertat, delincvenţa fiind rezultatul interacţiunii la un nivel scăzut al acestora.

Dezacordul dintre factorii individuali şi cei sociali este defavorabil structurării unor conduite concrete. Dezacordul poate să apară fie prin creşterea solicitărilor de mediu la un nivel care depăşeşte posibilităţile minorului, fie cînd acestea sunt sub nivelul posibilităţilor sale reale.

Devianţa comportamentală rezultă din “întâlnirea” specifică a diferiţilor factori pentru fiecare caz în parte (Mitrofan & colab., 1992).

Studii efectuate (Dragomirescu, 1980) au stabilit că factorii implicaţi în apariţia devianţei comportamentale a minorilor au următoarea pondere: 31,20% cei de ordin individual, de personalitate, 25% cei de ordin extern, sociali şi 43,8% combinaţi, care subliniază caracterul de concurare şi potenţare reciprocă a condiţiilor care duc la decompensarea pe fondul evident al inadaptării.

Cercetarea efectuată pe bază de chestionar (Pitulescu, 1995) asupra unor minori din centrele de reeducare Găieşti, Târgu Ocna (240 minori) şi din aresturile unor poliţii judeţene (734 minori) a evidenţiat cauzele şi condiţiile care determină comportamentul infracţional în rândul minorilor (procentele se referă la subiecţi):* 98% incriminează teribilismul şi spiritul aventurier specifice vârstei minoratului;* 93% se referă la imaturitatea psihică datorită unei insuficiente socializări în familie şi şcoală şi nedepistarea la timp a unor eventuale afecţiuni psihice;* 93% menţionează ca negativă lipsa de conlucrare între factorii educaţionali (familie, şcoală, alte forme instituţionalizate);* 92% remarcă o creştere considerabilă a libertinajului în rândul minorilor şi perceperea alterată a valorilor democraţiei;* 87% din subecţii chestionaţi au acuzat carenţele educaţionale din familiile dezorganizate sau aparent organizate;* 86% acuză lipsa de preocupare de la toate nivelurile pentru orientarea minorilor spre activităţi folositoare, cultural-educative, care să se defăşoare în timpul liber al acestora;* 82% incriminează consumul de băuturi alcoolice practicat, de obicei, de minorii proveniţi din familii cu părinţi alcoolici;* 79% menţionează insuficienta preocupare pentru pregătirea minorilor în ceea ce priveşte viaţa sexuală, fapt care se află la originea infracţiunilor de viol, perversiuni sexuale etc.;* 79% menţionează dezinteresul total din partea unor cadre didactice faţă de elevii care prezintă deficienţe de adaptare; * 78% incriminează - în contexul atitudinal general - inadaptarea şcolară, aptitudinile şcolare slab dezvoltate, tulburările afectivităţii şi cele caracteriale;* 78% acuză răspândirea divorţului pe o scară din ce în ce mai largă, ca o determinantă a abandonării obligaţiilor de educare şi supraveghere a copiilor;* 70% se referă la decalajul dintre aspiraţiile şi tentaţiile specifice vârstei minorilor şi posibilităţile reale ale familiei de a le satisface, ceea ce duce la comiterea unor furturi, tâlhării, înşelăciuni etc.;

Delincvenţa juvenilă

* 68% se referă la exemplul negativ al părinţilor - relaţii conflictuale persistente, consum de alcool etc.;* 67% constată că mulţi minori receptează rapid modelul speculanţilor, care ajung prin mijloace frauduloase la un standard de viaţă ridicat şi manifestă predilecţie pentru a adopta un asemenea model existenţial;* 57% vizează pericolul pe care îl reprezintă liderii negativi - majori şi minori - mai ales spre influenţarea spre devianţă a minorilor marginalizaţi ori cu deficienţe;* 48% manifestă îngrijorare faţă de amploarea cazurilor de minori care inhalează aurolac şi alte substanţe halucinogene deosebit de nocive pentru sănătatea lor fizică şi psihică;* 47% se referă al inadaptarea minorilor proveniţi din mediul rural la modul de viaţă urban, fapt ce facilitează atragerea lor de către infractorii majori la comiterea unor infracţiuni;* 43% acuză cu severitate tendinţele unor cadre didactice de a promova toţi elevii, menţionând fluctuaţia profesorilor şi a învăţătorilor, tolerarea aspectelor de indisciplină din şcoli etc.;* 35% se referă la consecinţele pe plan infracţional pe care le produce necuprinderea tuturor minorilor în procesul de învăţământ.

Corelarea complexă a datelor obţinute pe baza interviurilor structurate aplicate eşantionului format din minori infractori şi eşantionului derivat format din părinţi, precum şi al cadrelor didactice a pus în evidenţă o disfuncţionalitate de tip familial.

Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii, al condiţiilor economico-sociale şi a deficitului educativ. Mediul familial poate prezenta carenţe foarte diverse de ordin juridic, social, moral, pedagogic, legate de situaţii ca: infidelitate, părăsire, divorţ, concubinaj, deces, narcomanii, vicii sexuale etc., fără a mai aminti de însăşi absenţa mediului familial, ca în cazul copiilor orfani, abandonaţi, aflaţi în seama asistenţei publice.

Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauză a eşecului în procesul de integrare şi, implicit cauza esenţială a devianţei comportamentale a minorilor. Părinţii cercetaţi făceau educaţie în mod empiric, bazându-se pe intuiţie şi obişnuinţă. Carenţele educative ale familiei se manifestă prin: lipsa totală de interes pentru educaţia copilului; excesul de grijă, răsfăţul din afecţiune exagerată; lipsa unităţii de opinie în măsurile educative ale membrilor familiei; lipsa autorităţii morale a părinţilor datorată unor deficienţe caracteriale, a unor vicii etc.; neputinţa de a oferi copilului modele umane pozitive prin propriul lor exemplu de comportare; lipsa de înţelegere şi afectivitate datorită egoismului şi indiferenţei faţă de copil; severitatea excesivă, inconştientă sau voită, care creează un climat familial anxios; folosirea actelor de violenţă ca mijloace educative.

Cea mai frecventă formă de manifestare a inadaptării copiilor, având drept cauză carenţele mediului familial, este vagabondajul, 20% dintre minori au părăsit înaintea săvârşirii infracţiunilor familia sau şcoala; dintre aceştia 18% provin din familii deficitare comportamental. Formele cu deficienţe de structură a familiei sunt multiple. În 20% din cazuri, familia avea un singur părinte, datorită dezorganizării ei prin divorţ, 18% prin abandon şi 3% prin deces; în 5% din cazuri familia fusese reconstituită prin mariaj, avînd un părinte vitreg, 88% din aceste familii aveau un mediu conflictual. Şocul produs de despărţirea părinţilor a constituit momentul hotărâtor care a marcat evoluţia spre devianţă comportamentală.

Cadrele didactice investigate au semnalat în proporţie de 98% că, aducând la cunoştinţa părinţilor numărul mare de absenţe şi nivelul scăzul la învăţătură al minorilor, aceştia au răspuns prin indiferenţă.

În delincvenţa juvenilă trebuie luate în considerare alterările complexului somato-psihic, întârzierile de maturizare intelectuală sau social-morală, profundele perturbări în dezvoltarea afectivă, alături de rolul unor factori de macro şi microclimat social (trăiri confictuale în familie, traume psihice, educaţie incorectă etc.), nefavorabil unei dezvoltări armonioase şi unui comportament adecvat.

Din anul 1990 delincvenţa juvenilă se înscrie pe o linie ascendentă. Factorii care au determinat această creştere sunt în general de ordin economic, social, cultural etc. Perioada de tranziţie în care ne aflăm generează în mod obiectiv unele efecte economice imprevizibile, care la rândul lor au devenit cauze imediate ale multora din disfuncţile apărute pe plan social. Astfel, trecerea de la sistemul economic supercentralizat la cel al economiei de piaţă, a dat naştere unei inflaţii galopante, necontrolabile, cu consecinţe negative pentru standardul de viaţă al oamenilor. În această perioadă apare în societate un fenomen nou, necunoscut majorităţii cetăţenilor, fenomenul şomajului, cu impact asupra venitului familial şi implicit asupra individului. Se conturează o disproporţie între nivelul preţurilor şi puterea de cumpărare, efectul resimţindu-l, în primul rând, categoriile sociale cu venituri mici.

Afectarea generală a condiţiilor de viaţă le determină pe unele persoane să caute soluţii de obţinere a unor venituri compensatorii prin care să-şi poată ameliora condiţiile de existenţă, folosindu-se de căi ilegale. Are loc o diminuare a autorităţii şi funcţiei de control social al familiei. Se conturează tot mai pregnant

Delincvenţa juvenilă

apariţia unor stări permisive accentuate faţă de comportamentele deviante ale minorilor. Permisivitatea în asociere cu indiferenţa faţă de viitorul propriilor copii, influenţează negativ personalitatea acestora, determinându-i chiar să comită acte infracţionale.

Condiţiile de viaţă precare ale unor familii au contribuit la apariţia fenomenului social cunoscut sub denumirea de “copiii străzii”, care se adăpostesc prin gări, autogări, subsolurile clădirilor, reţele de termoficare şi a căror sursă de existenţă o reprezintă cerşetoria, furtul etc., devenind în mod frecvent victime ale unor pedofili.

9.3. GENURI DE INFRACŢIUNI COMISE DE MINORI

Comportamentul, luat ca rezultantă dinamică a interacţiunii complexe organism-mediu, are la bază multiple asocieri psihologice, elaborate în funcţie de dinamica mediului, de condiţiile de viaţă şi de educaţie. Când mediul acţionează organizat, stabil şi asigură satisfacerea trebuinţelor minorului, atunci comportamentul său este pozitiv, iar când acţiunea mediului este nefavorabilă, comportamentul va fi negativ, deviant.

În procesul socializării, minorul operează relaţional cu atitudini adoptate după modelul oferit de mediul social. Prin repetare, atitudinile sale se consolidează şi se organizează în comportamente ce se pot modifica în funcţie de motivaţie şi interes. Psihologic, manifestarea exterioară a comportamentului apare ca o modalitate de acţiune tipic umană influenţată de însuşirile temperamentale ale persoanei.

Debutul infracţional al minorului este greu de precizat. Acesta capătă semnificaţie într-un anumit context familial, şcolar, social, reprezentând o perturbare a raportului relaţional al copilului cu obiecte sau persoane, constituind întotdeauna un răspuns la atitudinea altora. La vârsta preşcolară încep să apară manifestări cu adresă relativ conturată. Ele apar cu precădere în mediul familial şi pot lua expresia unei ostilităţi la adresa unora dintre membrii familiei, ostilitate obiectivată în gesturi de neascultare, deteriorare sau distrugere de obiecte, impoliteţe, obrăznicie, uneori chiar injurii şi loviri etc.

La vârsta şcolară pot să apară tulburări de comportament, cu semnificaţie morală, care merg de la forma preinfracţională până la cea infracţională propriu-zisă. Chiar dacă minorii nu comit în toate cazurile acte cu caracter antisocial, comportamentul lor indezirabil, atitudinile lor în dezacord cu exigenţele şcolare, lasă deschisă ori grăbesc această posibilitate. La această vârstă încep să apară unele conduite discordante: nesupunerea, obraznicia faţă de profesori, violenţa faţă de colegi, absenteismul, minciuna, fuga şi vagabondajul, furtul etc.

În ceea ce priveşte infracţiunile de furt din avutul public şi privat, numărul deosebit de mare al acestora, diversitatea modurilor de operare, mărimea grupurilor de minori şi valoarea pagubelor, presupune o analiză cauzală mai atentă. Este de remarcat faptul că, în timp ce furturile în dauna avutului public înregistrează o uşoară tendinţă de scădere, cele din avutul particular cresc (Pitulescu, 1995). Principala explicaţie a acestor tendinţe constă în creşterea patrimoniului privat al unor persoane fizice după anul 1990, prin achiziţionarea de bunuri şi valori care suscită interesul minorilor.

Infracţiunile de furt comise de minori au anumite particularităţi, astfel:* furturile săvărşite de minori se disting în primul rând prin valoarea mai redusă a bunurilor furate. Ei sustrag obiecte mici şi uşor vandabile (radiocasetofoane, casete audio şi video, minicalculatoare etc.), manifestând o anumită predilecţie pentru furtul dulciurilor, ţigărilor fine şi chiar băuturilor;* manifestă multă fantezie şi ingeniozitate în comiterea furturilor, pătrund prin locuri inaccesibile unui infractor major;* de regulă nu folosesc instrumente sau dispozitive specifice spărgătorilor profesionişti, ci improvizează şi utilizează mijloace găsite întâmplător;* în foarte puţine situaţii devin violenţi; în condiţiile în care sunt descoperiţi de cele mai multe ori folosesc fuga;* nu manifestă prea multă grijă pentru a-şi proteja urmele, ceea ce duce la descoperirea lor rapidă;* infractorii minori manifestă multă precipitare în a se debarasa de bunurile furate, astfel încât pot fi întâlniţi la scurt timp după comiterea faptei, oferind spre vânzare bunurile însuşite, la preţuri derizorii;* de obicei, furturile sunt comise prin participarea mai multor minori conduse adesea de infractori recidivişti.

După anul 1990 se manifestă o recrudescenţă a infracţiunilor comise de minori îndreptate asupra vieţii şi integrităţii persoanelor (omor, tentativele de omor şi lovirile cauzatoare de moarte). Cea mai mare parte din aceste infracţiuni au fost săvârşite în grup, având ca mobil jaful, violul etc. De obicei sunt vizate persoane vârstnice, lipsite de apărare, care locuiesc în case izolate. Anterior săvârşirii infracţiunii, se remarcă

Delincvenţa juvenilă

o anumită predispoziţie a minorilor spre consumul de băuturi alcoolice sau spre inhalarea unor substanţe halucinogene.

O altă categorie de infracţiuni cu violenţă care a înregistrat o evoluţie constant ascendentă este cea a tâlhăriilor. Se constată că tot mai multe infracţiuni de acest tip sunt săvârşite de minori constituiţi în grupuri, care, noaptea sau ziua în diferite medii şi locuri acţionează cu violenţă asupra unor persoane presupuse sau studiate că ar poseda bani sau bunuri de valoare. Uneori tâlhăriile săvârşite de minori se soldează cu obţinerea unor sume derizorii sau bunuri de mică valoare, dar împotriva victimelor se foloseşte o violenţă extremă. Tâlhăriile sunt comise mai mult în mediul urban şi pe stradă decât în mediul rural sau în imobile, uneori participând şi infractori majori.

Violurile săvârşite de minori (Pitulescu, 1995), în afara faptului că înregistrează creşteri alarmante, dobândesc şi unele caracteristici specifice, cum sunt: * numărul infractorilor este de regulă mai mare decât cel al infracţiunilor, ceea ce denotă existenţa mai multor participanţi la comiterea violului;* într-un procent de 58% din totalul infracţiunilor săvârşite, făptuitorii nu au cunoscut anterior victimele;* 32% din numărul violurilor s-au comis în imobilele infractorilor, iar 68% s-au consumat în case părăsite, pe câmp sau alte locuri;* în 32% din cazuri, violurile au fost însoţite de perversiuni sexuale;* infracţiunile de viol au fost comise atât asupra victimelor foarte tinere, cât şi asupra celor vârstnice.

Edificator în acest sens sunt infracţiunile de viol, perversiuni sexuale şi tâlhărie comise în Cluj-Napoca asupra unei eleve în vârstă de 16 ani.

În seara zilei de 14 martie 1997 eleva se deplasa cu un autobuz spre Cartierul Zorilor, unde locuia. Când a ajuns în staţia de lângă Complexul Studenţesc “Observator” a coborât din autobuz împreună cu mai mulţi călători, continuându-şi drumul spre locuinţă. Ajunsă într-o zonă mai întunecată şi mai puţin circulată la acea oră (21:00), a fost acostată de către un grup de tineri ţigani - doi băieţi şi două fete - aflaţi sub influenţa băuturilor alcoolice (care ulterior au declarat că au călătorit în acelaşi autobuz cu victima). Aceştia au imobilizat-o şi au târât-o într-o ghenă de gunoi de lângă căminele studenţeşti. Eleva a fost lovită cu pumnii şi cu picioarele, iar apoi a fost dezbrăcată. Cu toată împotrivirea, victima a fost violată de către cei doi tineri, iar prietenele acestora au supus-o la perversiuni sexuale. În final, victima a fost tâlhărită de către grupul de infractori şi abandonată la locul unde s-a comis fapta.

Poliţia Municipiului Cluj-Napoca a fost sesizată despre această faptă abia după trei zile. În această perioadă grupul de infractori fiind încă în libertate prezenta un real pericol în victimizarea altor tinere.

În urma activităţilor specifice intreprinse de către poliţie, în numai două zile de la sesizare, acest grup periculos de infractori a fost depistat: M.C. în vârstă de 18 ani - recidivist, A.S. în vârstă de 16 ani, F.I. în vârstă de 15 ani - însărcinată în luna a cincea şi A.V. în vârstă de 19 ani, toţi fără ocupaţie, cu un grad redus de şcolarizare (F.I. fiind chiar neşcolarizată, iar A.S. având doar trei clase).

Infractorii minori care acţionează în mediul urban au posibilitatea de a recepţiona experienţa negativă cu mult mai repede decât cei din mediul rural, datorită multitudinii locurilor şi mediilor favorabile săvârşirii de infracţiuni. Minorii frecventează barurile, sălile de jocuri mecanice, locurile aglomerate, cinematografele, sălile de sport, practică jocurile de noroc, având astfel posibilitatea să-şi studieze victimele şi să comită furturi din buzunare, furturi de bagaje, furturi din autoturisme, iar în timpul nopţii chiar tâlhării. Minorii infractori din mediul urban se cunosc între ei, se asociază în grupuri, cunosc gazdele de infractori la care uneori dorm şi prin intermediul cărora valorifică bunurile provenite din infracţiunile comise. La aceste grupuri acţionează şi minorii fugiţi din şcolile de reeducare, centrele de primire, şcolile ajutătoare, casele de copii etc. (Minorul N.M. în vârstă de 13 ani, în luna martie 1997, a fugit din Centrul de reeducare Nedelea, jud.Prahova, fiind depistat în municipiul Cluj-Napoca, unde a comis mai multe furturi din buzunare). De cele mai multe ori locuiesc în condiţii insalubre la câte un minor fără familie sau unde există familii dezorganizate, alcoolice, cu părinţi infractori, foşti condamnaţi etc. Constituirea în grupuri se realizează pe bază de amiciţie (cartiere, străzi etc.), pe bază de legături infracţionale anterioare. Se constituie şi în grupuri mixte minori-adulţi, conduse de lideri periculoşi cu experienţă infracţională. După săvârşirea infracţiunii, părăsesc localitatea de domiciliu şi tranzitează în alte judeţe unde comit noi infracţiuni, uneori încearcă sau trec fraudulos frontiera de stat. Sunt buni cunoscători ai oraşelor, fiind la curent cu locurile vulnerabile ale unităţilor comerciale, precum şi cu mărfurile care pot fi sustrase. Îşi formează locuri de întâlnire în subsolurile blocurilor, în holurile cinematografelor, în pasajele subterane etc., unde îşi planifică acţiunile şi elaborează ipotezele.

Din grupul de infractori fac parte şi minorele care se grupează, de obicei, pe lângă barurile particulare deschise toată noaptea, acostând diferite persoane, cu care întreţin relaţii sexuale în schimbul unor foloase materiale. De cele mai multe ori aceste persoane ajung victime ale diferitelor genuri de infracţiuni comise de grupul din care fac parte minorele.

Delincvenţa juvenilă

În mediul rural ponderea infracţiunilor comise de minori este mult mai scăzută decât în mediul urban. În acest mediu există posibilitatea ca infractorii să fie recunoscuţi de victime şi mai uşor de depistat.

9.4. PROFILAXIA DELINCVENŢEI JUVENILE

Profilaxia delincvenţei juvenile se realizează prin intervenţia asupra cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor care pot genera acte infracţionale, acţionându-se atât asupra minorilor cât şi asupra mediului micro şi macrosocial căruia îi aparţin. Prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile presupune cercetarea ştiinţifică a fenomenului, perfecţionarea cadrului legal de sancţionare a comportamentului deviant al minorilor şi elaborarea unui sistem unitar şi coerent de prevenire a acestuia.

Cercetarea ştiinţifică a infracţionalităţii în rândul minorilor implică studii complexe, interdisciplinare, care să abordeze etiologia comportamentului infracţional la nivel individual, de grup şi la nivel social, global. Trebuie avuţi în vedere factorii de control social, asistenţă socială şi educativi care concură la activitatea profilactică şi la ocrotirea minorilor aflaţi în situaţia de a săvârşi acte infracţionale. În funcţie de complexitatea factorilor care generează comportamentul infracţional al minorilor trebuie formulate şi orientate măsurile de prevenire.

Prevenirea eficientă a delincvenţei juvenile poate fi realizată numai printr-o intervenţie educativ-coercitivă a unor instituţii specializate, exercitată printr-un control social strict, iar în cazuri de excepţie, în instituţii închise, anume create, profilate pe un sistem corespunzător de şcolarizare, de pregătire profesională şi de redresare morală, pe o durată care să poată fi individualizată de instanţele judecătoreşti în funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de particularităţile individuale ale minorului.

Prevenirea delincvenţei juvenile reclamă necesitatea elaborării unei strategii noi şi unitare, cu acţiuni concertate din partea tuturor instituţiilor, organismelor şi organizaţiilor care pot contribui la reducerea fenomenului infracţional, avându-se în vedere:* înfiinţarea unor organisme naţionale şi locale, care să contribuie la cunoaşterea exactă a situaţiilor familiilor cu mulţi copii, îndeosebi a celor cu greutăţi materiale şi insuficient consolidate moral;* cunoaşterea familiilor care îşi neglijează îndatoririle faţă de copii, îi abandonează, maltratează sau îi expun unor riscuri sociale;* avându-se în vedere deficitul de experienţă pedagogică existent în prezent în interiorul unei familii, îndeosebi a celor recent constituite, instituţiile specializate vor trebui să elaboreze împreună cu alţi factori educativi, acţiuni menite să deprindă părinţii în legătură cu îndatoririle ce le revin în domeniul îngrijirii şi educării copiilor, relaţiile care trebuie să caracterizeze o familie, perioadele critice din viaţa copiilor, metodele care trebuie folosite pentru depăşirea momentelor dificile etc.;* cunoaşterea riguroasă, pe fiecare localitate şi unitate teritorială a minorilor care prezintă tulburări de comportament, tendinţe de inadaptabilitate, astfel încât să se poată lua măsurile care se impun (medicale, educative etc.);* cunoaşterea pe bază de analiză a stării infracţionale în rândul minorilor şi elaborarea unor strategii de diminuare a acesteia;* instituirea unui sistem de pregătire a unor specialişti în probleme de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile;* asigurarea necesarului de instituţii special amenajate pentru ocrotirea minorilor, care din diverse motive nu au nici un fel de cămin, trăind în stradă;* organizarea de către autorităţile publice locale a unor acţiuni de cuprindere în procesul de învăţământ a copiilor care provin din familii de romi.

În prezent, mai mult ca oricând, instituţiile de învăţământ trebuie să coopereze într-o mai mare măsură cu familia, organizaţiile comunitare şi toţi factorii implicaţi în sistemul educativ al societăţii. Învăţământul trebuie să răspundă unităţilor socioprofesionale actuale şi de perspectivă, astfel încât toţi tinerii să aibă posibilitatea de a se încadra în muncă.

Majoritatea cercetărilor (Knopp, 1985) implicate în prevenirea delincvenţei juvenile operează cu strategii derivate din paradigme, condiţionări operante, cognitiv-comportamentale şi învăţare socială. Se propun câteva modele generale, având drept ţintă caracteristicile cognitiv-comportamentale:

a).reducerea neîncrederii şi stimularea motivaţiei în vederea unei integrări sociale adecvate;b).stimularea capacităţii empatice, cultivarea relaţiei şi dezvoltarea înţelegerii pentru situaţia

victimelor;c).furnizarea unor modalităţi de acţiune faţă de evenimente, situaţii neaşteptate;d).consilierea tinerilor victimizaţi;

Delincvenţa juvenilă

e).educaţia sexuală, modificarea distorsiunilor cognitive în privinţa comportamentului sexual inadecvat;

f).utilizarea unor procedee de condiţionare faţă de modelele de comportament alterate;g).dezvoltarea abilităţilor sociale şi controlul anxietăţii;h).terapia familială.Mass-media exercită o influenţă deosebită asupra personalităţii în formare a minorului. De aceea, se

impune chiar interzicerea difuzării, unor materiale (scene, cazuri) care elogiază furtul, violenţa, amoralul, nefirescul şi excentricul în raport cu firescul, ceea ce degradează imaginea relaţiilor interpersonale, contaminează deosebit de periculos viaţa şi comportamentul minorului.

Se impune o reconsiderare a concepţiei de organizare atât a centrelor de primire, cât şi a celor de reeducare a minorilor, pentru a oferi condiţii corespunzătoare de cazare, hrană, educaţie, supraveghere şi formare profesională, elemente definitorii în reintegrarea socială a delincventului minor.

Unităţile de poliţie trebuie să-şi înfiinţeze formaţiuni distincte specializate pe probleme de minori, formaţiuni încadrate cu specialişti din domeniul sociologiei, psihologiei, pedagogiei, criminologiei etc., care să studieze acest fenomen sub toate aspectele (etiologia, evoluţia şi tendinţele sale) pentru a întreprinde cele mai adecvate măsuri de prevenire a delincvenţei juvenile.

Programa de învăţământ preuniversitar trebuie să cuprindă activităţi de educaţie morală, juridică şi pregătire antiinfracţională a minorilor.

Direcţiile pentru muncă şi ocrotire socială şi autorităţile tutelare să fie încadrate cu psihologi şi asistenţi sociali în mod corespunzător pentru a găsi cele mai optime soluţii în problema minorilor.

Psihologia victimei

TEMA 10

PSIHOLOGIA VICTIMEI

10.1. NOŢIUNI DE VICTIMOLOGIE

Studiul fenomenului infracţional nu poate fi complet dacă nu avem în vedere că orice act infracţional aduce după sine şi apariţia de victime. Domeniul ştiinţific care studiază victima este victimologia.

Obiectul de cercetare şi acţiune al victimologiei actuale, ca latură a criminologiei, se referă la starea şi condiţia unei victime individuale sau generale, stare ce este confirmată prin criterii identificabile ca suferinţă fizică, morală sau materială. Această stare rezultă din efectul şi consecinţele unei forme de agresiune (Pirozynski, Scripcaru & Berlescu, 1996).

Victimologia are o fermă şi precisă delimitare ce operează în cadrul raportului dintre o formă de agresiune şi efectul unei consecinţe, confirmate de existenţa unei victime şi a victimizării ei. Victimologia este un concept relaţional, în care tipurile de relaţii nu sunt numai simple şi directe, ci pot avea chiar un caracter polimorf, de la pasivitate la reacţii tensionale, violente.

Analiza şi cunoaşterea rolului pe care îl ocupă victima în activitatea infracţională şi în cea judiciară, contribuie la formularea unor recomandări preventive şi autoprotective în raport cu pericolul victimizării.

Într-un sens mai larg orice persoană poate fi un fel de victimă. Astfel, toţi suntem victime ale efectelor negative pe care le are civilizaţia asupra noastră: ritmul de viaţă care depăşeşte uneori posibilităţile noastre de a face faţă solicitărilor la care suntem supuşi, poluarea etc. De asemenea, suntem victime potenţiale ale unor accidente de circulaţie, ale unor accidente de muncă, iar unii dintre noi ne autovictimizăm prin consumul exagerat de băuturi alcoolice, fumatul excesiv etc.

Prin victimă se înţelege orice persoană care fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără să vrea, suferă direct sau indirect consecinţele fizice, morale sau materiale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale (Bogdan & colab., 1983).

Statusul sau ipostaza de victimă presupune acţiunea unui agent victimizator, reprezentat de persoana infractorului. Nu orice persoană lezată într-o acţiune infracţională este neapărat şi victimă. Cel care pune în mişcare o acţiune infracţională, cel care iniţiază această acţiune cu bună ştiinţă, nu poate fi considerat victimă nici dacă este grav rănit sau omorât în cadrul acţiunii respective. Un spărgător prins în flagrant şi împuşcat (de către persoane abilitate prin lege) nu este victimă. De asemenea nu pot fi considerate victime obiectele distruse de infractori sau instituţiile prejudiciate de activităţile acestora.

Aşa cum rezultă din studiul actelor infracţionale, între infractor şi victimă este de fapt o relaţie de ordin social, o interacţiune care constituie esenţa acţiunii delictuale. Există infracţiuni ale căror deznodământ tragic este condiţionat de atitudinea şi reacţia victimei. Uneori, victima poate împiedica săvârşirea infracţiunii, poate schimba deznodământul în favoarea sa, sau poate întrerupe desfăşurarea acestui eveniment. Calităţile, atitudinea, comportamentul şi reacţia victimei acţionează de multe ori asupra forţelor inhibitorii ale autorului potenţial, în funcţie de procesul dinamic ce înlesneşte sau condiţionează trecerea la săvârşirea actului infracţional.

10.2. FACTORI VICTIMOGENI

Situaţia psihologică a victimei este foarte complexă. În cadrul acţiunii infracţionale, direct sau indirect, victima contribuie la activarea mecanismelor latente agresive ale infractorului. De aici rezultă noţiunea de potenţial de receptivitate victimală, respectiv capacitatea de a deveni victima unor infracţiuni.

O formă aparte de receptivitate o constituie impresionabilitatea victimei. Astfel, unele persoane devin victime prin gradul lor de naivitate, fiind impresionate de comportamentul şi ţinuta elegantă pe care unii o afişează, acordându-le credit moral. De obicei, infractorii intelectuali, profită de acest lucru şi determină victima să participe în mod activ la acţiunea infracţională. Persoanele astfel victimizate nu reclamă fapta, pentru a nu fi considerate complice sau pentru a nu fi puse într-o situaţie penibilă.

Contribuţia victimei la săvârşirea unei infracţiuni, nu se rezumă numai la provocare, ci ea constă din orice act care, direct sau indirect, antrenează un mod de manifestare susceptibil de a deveni periculos. Pietonul care intră intempestiv şi total neglijent în faţa unui autovehicul în mers, cei care au o comportare nejustificată în relaţiile sociale, de familie ori de muncă şi care atrag indignare, cei care nesocotesc în mod nepermis bunul simţ, în toate asemenea situaţii este posibil ca persoana vizată să reacţioneze impulsiv şi să săvârşească acte grave de violenţă care, privite izolat, de cele mai multe ori nu au explicaţie.

Psihologia victimei

Interesul nostru pentru studiul victimei este cu atât mai mare, cu cât orice persoană poate deveni victima unei infracţiuni. Psihologia judiciară urmăreşte stabilirea naturii reale a relaţiei dintre infractor şi victimă. Aceasta înseamnă să studiem victima şi infractorul în acelaşi grup social, în aceeaşi cultură sau subcultură în care relaţiile sunt supuse evoluţiei fie în sens pozitiv, fie negativ. În analiza unui caz trebuie să cunoaştem întreaga dinamică a evenimentelor, trebuie ca totul să fie văzut în context şi nu în afara lui.

Gradul de vulnerabilitate victimală depinde de două categorii de factori:a).factori personali: vârstă, sex, pregătire socio-culturală, inteligenţă, aspect bio-constituţional,

caracteristici psiho-comportamentale, calităţi morale, atitudini (infatuarea, aroganţa, neglijenţa, indiferenţa, naivitatea) ş.a.

b).factori situaţionali: medii, locuri frecventate, izolarea socială, consumul de băuturi alcoolice, jocurile de noroc, relaţiile extraconjugale, perversiuni sau inversiuni sexuale etc.

Realitatea confirmă că un număr însemnat de victime provin din rândul copiilor, vârstnicilor şi femeilor.

Copiii prezintă o vulnerabilitate victimală crescută datorită faptului că sunt fragili sub raportul forţelor fizice şi psihice, au o capacitate redusă de anticipare a acţiunii agresorilor, imaturitate în aprecierea oamenilor şi situaţiilor, sunt sugestibili, creduli etc. Adesea infractorii îi utilizează pe copii drept complici la diverse acţiuni.

Formele cele mai grave de victimizare a copiilor sunt: maltratarea fizică, incestul, violul, tâlhăria etc.Persoanele în vârstă prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală, deoarece forţa fizică şi

psihică este mult diminuată. Prezintă de asemenea, deficienţe senzoriale şi motorii, dificultăţi la nivelul activităţii intelectuale, amnezie etc. De obicei locuiesc singure şi în locuri mai izolate.

Agresorii acestui gen de victime provin de cele mai multe ori din familie, din anturajul apropiat (prieteni, vecini, persoane care le îngrijesc etc.) sau din cei “specializaţi” în acest gen de infracţiuni. Formele cele mai frecvente de acţiune sunt: furtul, tâlhăria, violul, omorul, infractorii căutând să-şi însuşească valorile materiale pe care victimele le deţin (bani, valută, bijuterii, tablouri, obiecte de uz casnic, îmbrăcăminte etc.).

Prezentăm un caz ce evidenţiază că victimizarea femeilor în vârstă care locuiesc singure, poate avea un mobil de ordin sexual:

În dimineaţa zilei de 1 septembrie 1993, într-o localitate din judeţul Cluj a fost găsită decedată în locuinţa sa numita C.F. în vârstă de 85 de ani. A fost anunţată fiica victimei. Leziunile de pe gâtul mamei sale au dus-o la ideea că aceasta fiind în vârstă, a căzut, s-a lovit şi a decedat. Nici rudele venite în grabă pentru pregătirile de înmormântare nu s-au gândit că ar fi vorba de o crimă. Fiind în vârstă şi bolnavă, toţi se aşteptau din moment în moment la moartea ei. Dar, un nepot al victimei, văzând numărul mare de leziuni de pe torace şi gât, a intrat la bănuieli. Moartea mătuşii fiind suspectă a sesizat poliţia şi procurorul criminalist. Până la venirea lor, rudele au făcut curăţenie în camera în care se afla decedata. Criminaliştii nu au găsit nici o urmă prin care să depisteze făptuitorul. La autopsia cadavrului, din vaginul victimei s-au recoltat câteva fire de păr.

În urma cercetărilor întreprinse, printre suspecţi a fost inclus şi văcarul comunei, I.I. în vârstă de 23 de ani. Acesta a fost supus imediat unei testări cu poligraful (“detectorul de minciuni”). Chiar în timpul testării suspectul I.I. a recunoscut că el este autorul crimei. Din declaraţiile acestuia a rezultat că în seara zilei de 31 august 1993, după ce a adus cireada de vite în comună, I.I. a consumat (pe la mai multe baruri din localitate) o cantitate apreciabilă de băuturi alcoolice. Trecând pe lângă casa bătrânei C.F., pe care o cunoştea de mult, i-a venit ideea să intre la aceasta. Ştia că locuieşte singură în casă pentru că de multe ori a ajutat-o la unele activităţi gospodăreşti. De fiecare dată femeia l-a servit cu un pahar de ţuică şi i-a plătit pentru munca efectuată. Era seara târziu şi afară ploua. Bătrâna se culcase, neaşteptând un asemenea “musafir”. Cunoscând casa, I.I. a deschis uşa de la intrare în cameră şi a pătruns pe întuneric în încăpere. Cu toată opunerea victimei, prin forţă, violatorul a întreţinut raporturi sexuale cu aceasta. După realizarea violului, când să părăsească locuinţa, bătrâna l-a recunoscut şi l-a ameninţat că îl reclamă la poliţie. Infractorul, pentru a nu fi descoperit, s-a întors la victimă şi a sugrumat-o cu ambele mâini, aceasta decedând. Criminalul a părăsit în grabă casa. După două zile a fost arestat. La examinările de laborator, pe îmbrăcămintea autorului s-au găsit urme de sânge, ce aparţineau victimei.

În final, instanţa l-a condamnat la 22 de ani închisoare.O categorie specială a acestui gen de infracţiuni este maltratarea persoanelor în vârstă. Aceasta are

loc în familie sau în instituţiile de asistenţă socială, fiind înfăptuită în diverse forme: agresiune fizică şi psihică, deposedare de bunuri prin minciună şi înşelăciune, privare de hrană şi medicamente, izolare socială etc. Toate acestea sunt fapte greu de stabilit, iar prevenirea şi combaterea lor se realizează cu dificultate.

Femeile prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală datorită unor particularităţi psihologice proprii: sensibilitate, gingăşie, fineţe, aspect fizic plăcut, forţă fizică redusă, uneori credulitate, aroganţă, indiferenţă, consum de băuturi alcoolice, anturaj dubios etc., toate acestea fiind abil exploatate de infractori.

Cea mai întâlnită formă de victimizare a femeii este violul. Acesta este expresia unei agresiuni sexuale exercitate de agresor asupra unei persoane de sex feminin, sub impactul forţei fizice sau a presiunii

Psihologia victimei

psihologice. De regulă, violatorii provin fie din categoria persoanelor cunoscute, fie din categoria unor indivizi cunoscuţi numai din vedere sau complet necunoscuţi.

Pentru ilustrare prezentăm două cazuri:(1). În perioada 1990-1992 la Poliţia Cluj s-au prezentat mai multe femei tinere, majoritatea studente şi eleve,

care reclamau faptul că au fost victimele unor infracţiuni de tâlhărie şi viol comise în zona pădurii Hoia de către un bărbat în vârstă de aproximativ 45 de ani. După semnalmentele oferite de victime şi modul de operare al infractorului, s-a stabilit că în toate cazurile este vorba de acelaşi autor. Victimele erau acostate dimineaţa în zona centrală a municipiului Cluj-Napoca, de obicei, în momentul când acestea priveau vitrinele unor magazine. Foarte politicos, infractorul intra în vorbă cu viitoarele victime, spunându-le că le poate procura îmbrăcăminte (în special încălţăminte) la un preţ avantajos. De asemenea lăsa să se înţeleagă că prin “relaţiile” pe care le are, poate să le rezolve un loc de muncă. Dacă acceptau, le conducea la o aşa-zisă soră, şefă de unitate, la Cheile Baciului, unde are depozitată “marfa” şi unde le poate perfecta angajarea. Din zona centrală a oraşului tinerele (nu mai puţin de 11 - care au reclamat !?!) erau conduse, de cele mai multe ori mergând pe jos, câţiva kilometri buni, până în zona pădurii Hoia. Când ajungea într-un loc mai izolat, infractorul, dintr-o persoană amabilă, chiar docilă, se transforma brusc într-o persoană dură, deosebit de agresivă. Prin ameninţare şi lovire viola victima şi apoi o tâlhărea, deposedând-o de bijuterii, obiecte de valoare şi chiar de îmbrăcăminte (unei victime i-a luat şi cizmele din picioare). După comiterea faptelor acesta dispărea în pădure abandonându-şi victima.

După activităţi complexe de investigare şi supraveghere, întocmirea portretului robot şi testarea la poligraf a unui număr mare de suspecţi, s-a ajuns la identificarea acestui periculos infractor, în persoana lui S.G. în vârstă de 45 de ani, de profesie strungar, divorţat.

(2). În dimineaţa zilei de 26 februarie 1997 la Poliţia Municipiului Cluj-Napoca s-a prezentat numita M.R. în vârstă de 18 ani, elevă, care a reclamat faptul că în noaptea de 25/26 februarie 1997 a fost victima unui viol.

În seara zilei de 25 februarie 1997 orele 19:30 a fost acostată într-un parc din zona centrală a municipiului Cluj-Napoca de către un tânăr în vârstă de aproximativ 20 de ani. Acesta a servit-o cu o ţigară şi ea a acceptat. Au discutat câteva minute, timp în care tânărul a invitat-o la o cafea. Aceasta a refuzat, motivând că nu doreşte, moment în care s-au despărţit, fiecare mergând în direcţii diferite.

Victima s-a mai plimbat prin oraş, iar la orele 21:30 a urcat într-un autobuz pentru a merge acasă. Spre surprinderea ei, în autobuz s-a urcat şi tânărul pe care l-a cunoscut în parc. Când au ajuns în staţia de la Autogara II Cluj, la insistenţele tânărului de a servi împreună o cafea şi “ajutată” fizic de acesta, eleva M.R. a coborât din autobuz. De aici a fost condusă forţat până într-un imobil de pe strada Gării, unde sub scara de intrare în subsolul imobilului, după ce agresorul a lovit-o cu capul de perete, M.R. a fost obligată să întreţină relaţii sexuale cu acesta.

În urma activităţilor întreprinse de către poliţişti a fost identificat autorul violului în persoana lui C.I. în vârstă de 22 de ani, de profesie zidar, necăsătorit, care în urma testării la poligraf a recunoscut fapta comisă.

O altă modalitate de victimizare a femeii este maltratarea şi chiar uciderea acesteia de către soţ. Cauzele care duc la acest gen de infracţiuni sunt diverse: conflicte intrafamiliale, gelozie, infidelitate conjugală, alcoolism sau unele boli psihice de care suferă soţul.

De o complexitate aparte sunt unele cazuri în care soţia maltratată, ajunge în postură de criminal, ucigându-şi soţul.

Dintre cazurile de acest gen, prezentăm câte un exemplu:* În dimineaţa zilei de 13 mai 1996, Poliţia Cluj a fost sesizată telefonic despre faptul că într-o garsonieră din

municipiul Cluj-Napoca a avut loc o explozie care a provocat şi victime.Echipa de cercetare s-a deplasat la faţa locului şi a constatat că explozia a avut loc, iar în interior se afla

cadavrul femeii C.K. în vârstă de 25 ani care prezenta multiple plăgi prin înţepare în zona toracică, iar gâtul acesteia era secţionat aproape în întregime.

Investigaţiile efectuate au stabilit faptul că victima C.K. era căsătorită şi avea un copil în vârstă de 2 ani. Soţul (28 de ani) acesteia a lipsit o anumită perioadă de timp din ţară, fiind plecat la o specializare. Când a revenit în ţară, a constatat că soţia vrea să divorţeze, deoarece a cunoscut un alt bărbat cu care intenţiona să se căsătorească. Surprins şi nemulţumit de această situaţie, soţul (în seara zilei de 12 mai 1996), după ce a consumat băuturi alcoolice, a avut o “discuţie” cu soţia, dicuţie care s-a transformat într-o altercaţie, culminând cu aplicarea mai multor lovituri de cuţit. Când şi-a dat seama că soţia a decedat, a deschis gazul şi în garsonieră a avut loc o explozie, în urma căreia a suferit arsuri foarte grave. După 7 zile acesta a decedat la spital.

* În luna iulie 1995 a fost transportat de urgenţă la spital, O.T. în vârstă de 39 de ani dintr-o comună din judeţul Cluj. Acesta prezenta o plagă prin înţepare în zona abdominală. La scurt timp după internare, în urma complicaţiilor survenite, O.T. decedează.

Din relatările soţiei acestuia a rezultat că victima fiind în stare avansată de ebrietate a căzut într-un cuţit, autoaccidentându-se.

După o anumită perioadă de timp (în anul 1996) cercetările cu privire la acest caz au fost reluate de către poliţie şi procurorul criminalist. S-a dispus testarea la poligraf a soţiei victimei, O.M. în vârstă de 40 de ani, casnică. În timpul testării, O.M. a revenit asupra declaraţiilor date iniţial cu privire la aşa-zisa autoaccidentare a soţului. Aceasta a relatat că soţul în mod frecvent consuma băuturi alcoolice, iar când ajungea în stare de ebrietate de fiecare

Psihologia victimei

dată o bătea şi uneori o înţepa cu cuţitul (prezentând urme vizibile). Într-un asemenea moment, nemaisuportând “tratamentul” la care era supusă din partea soţului, O.M. a luat un cuţit şi l-a înjunghiat pe acesta în abdomen.

În general, bărbaţii provoacă un număr mai mare de victime decât femeile. Acest lucru este explicabil prin faptul că bărbaţii sunt mai agresivi decât femeile şi se implică mai mult în situaţiile conflictuale violente.

Se apreciază că sunt şi profesii cu o vulnerabilitate victimală ridicată, iar altele cu una mai scăzută. Printre profesiile din rândul cărora se recrutează mai multe victime se află cele de factor poştal, vânzător, casier, taximetrist, reporter, personalitate politică etc. Explicaţia constă în faptul că astfel de profesii implică prezenţa persoanelor respective în locuri izolate unde pot fi atacate cu uşurinţă. Vulnerabilitatea victimală poate fi atenuată prin gradul ridicat de socializare şi integrare psihosocială pe care îl implică unele profesii.

S-a constatat că “timpul” şi “spaţiul” constituie factori victimogeni. Astfel, în zilele de sâmbătă şi duminică, numărul victimelor este mai mare decât în celelalte zile ale săptămânii, iar spaţiile închise şi izolate favorizează comiterea unor infracţiuni cu violenţă.

10.3. COMPORTAMENTUL VICTIMAL

Victima nu este implicată în mod identic în derularea unui act infracţional, iar interacţiunea comportamentală a celor doi “parteneri” are caracteristici diferite. În faza preinfracţională relaţiile dintre cuplul infracţional (infractor-victimă), de cele mai multe ori, sunt de indiferenţă. De regulă, iniţiativa aparţine infractorului, atitudinea viitoarei victime fiind aproape nerelevantă pentru declanşarea acţiunii infracţionale.

În faza infracţională raporturile funcţionale dintre infractor-victimă nu se modifică în mod esenţial, exceptând cazurile când prin comportamentul manifestat victima îl determină pe infractor să îşi schimbe planul de acţiune sau chiar să renunţe la unele din obiectivele sale. Comportamentul victimei din această fază este marcat atât de modul de acţiune al infractorului, cât şi de stările emoţionale puternice pe care le trăieşte (teamă, frică, spaimă, groază).

Activismul comportamental al victimei se accentuează substanţial în faza postinfracţională, în special pe parcursul desfăşurării anchetei penale şi a cercetării judecătoreşti, având uneori un rol decisiv în derularea acestora.

Devenită parte în proces, victima poate oferi informaţii utile pentru mersul cercetării, în special, pentru stabilirea identităţii infractorului şi a reconstituirii infracţiunii. Deşi foarte valoroase declaraţiile victimei, acestea trebuie analizate şi verificate minuţios, cu competenţă şi responsabilitate, deoarece pot intra în acţiune unele mecanisme psihologice speciale care contribuie la denaturarea involuntară a faptelor.

În general, depoziţia victimei despre evenimentul la care a participat depinde de mai mulţi factori: a) de modul în care a perceput evenimentul; b) de modul în care l-a păstrat în memorie; c) de modul în care poate să şi-l amintească; d) de modul în care poate să-l exprime; e) de modul în care vrea sau este interesată să-l exprime.

Memoria victimei poate fi distorsionată de următoarele surse: a) schemele cognitive la care victima raportează evenimentul; b) trăirea afectivă asociată evenimentului respectiv; c) informaţiile posteveniment; d) modul de reactualizare a informaţiei despre eveniment. Aceste surse de distorsiune trebuie raportate permanent la sugestibilitatea interogativă.

În cadrul acţiunii infracţionale, victima, dintr-o persoană oarecare devine “cineva”, de care se ocupă familia, autorităţile, mass-media etc. În această situaţie apare fenomenul psihologic numit “schimbare de rol”, care duce la modificarea comportamentului iniţial: persoana începe să trăiască noul rol, “pozează” în victimă, accentuează, amplifică acţiunea infracţională. În acest fel victima câştigă simpatii, se bucură de credit, simte nevoia de a fi compătimită.

Dorind să aibă o poziţie cât mai favorabilă în proces, victima poate “ajusta” faptele infracţionale în mod conştient, fie prin exagerări, fie prin omisiuni. În unele cazuri aceste ajustări sunt influenţate de afectivitate, sugestibilitate, imaginaţie etc. Jocul psihologic, dramatizarea - nu întotdeauna conştientă - pe care o realizează victima, ne determină ca şi faţă de ea să procedăm cu acelaşi spirit critic ca şi faţă de orice alt participant la actul infracţional.

Depoziţiile victimelor trebuie analizate cu grijă, chiar cu circumspecţie, întrucât ele joacă un rol special în procesul judiciar. O prudenţă deosebită se impune în cazurile când victimele suferă traumatisme, ca urmare a infracţiunilor comise prin violenţă, deoarece şocul produs de traumatism poate denatura conţinutul obiectiv al depoziţiilor.

Psihologia victimei

Cu toate rezervele necesare faţă de relatările oferite de victime, în numeroase cazuri grave, mai ales în infracţiunile de omor, acestea au un rol important în “dezlegarea enigmelor” care apar în elucidarea cazului. În aceste situaţii putem obţine informaţii cu valoare deosebită, din reconstituirea şi descifrarea personalităţii, preocupărilor, viciilor, mentalităţii şi obiceiurilor victimei, a activităţii desfăşurate, precum şi a cercului de relaţii, a anturajului şi locurilor frecventate cu predilecţie, a mişcărilor în timp şi spaţiu, mai ales în perioada anterioară producerii evenimentului infracţional. Investigarea acestei perioade preinfracţionale prezintă un interes prioritar şi trebuie realizată nu numai strict tehnic, ci şi prin modalităţi de manieră psihologică, care să dezvăluie aspectele “cheie” din viaţa şi relaţiile victimei.

Modul de reacţie al victimei, psihologia acesteia pot oferi informaţii utile cu privire la profilul psihocomportamental al infractorului. O semnificaţie deosebită în procesul identificării autorului de infracţiuni comise prin violenţă o reprezintă:

- datele referitoare la precizarea naturii juridice a faptei, pentru a stabili dacă este vorba de omor, sinucidere sau moarte accidentală;- datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârşirii infracţiunii;- datele relative cu privire la precizarea circumstanţelor esenţiale ale evenimentului (de loc, timp, mod de comitere, alte împrejurări seminificative.);- datele care definesc personalitatea victimei (nivel de educaţie şi cultură, calităţi morale, temperamentale, atitudini, obiceiuri, echilibrul psihic, izolarea socială, anumite vicii ascunse cum ar fi consumul de băuturi alcoolice, droguri, jocuri de noroc, relaţii extraconjugale etc.);

- cercul de relaţii al victimei (de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu etc.), mediile şi locurile frecventate, natura relaţiilor (de prietenie, duşmănie, gelozie, indiferenţă etc.);

- informaţii cu privire la mişcarea în timp şi spaţiu a victimei;- informaţii despre bunurile şi valorile pe care le deţinea victima, dispariţia acestora;- informaţii cu privire la antecedentele penale, medicale şi morale ale victimei;În cazul infracţiunilor cu violenţă, situaţia victimei poate lua mai multe variante posibile :

- victime dispărute;- victime decedate; - victime care supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot oferi date despre infractor din motive obiective (întuneric, infractor mascat, victima legată la ochi sau atacată prin surprindere);- victime care supravieţuiesc agresiunii şi cunosc infractorul, dar nu-l denunţă din teama de răzbunare a acestuia;- victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul, dar nu-l denunţă din motive personale (prieten, amant etc.);- victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul, dar în loc să-l denunţe, încearcă să ofere alte explicaţii, protejându-l pe infractor;- victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul, dar acuză o altă persoană pe care vrea să se răzbune;- victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc infractorul, însă încearcă să pună pe seama acestuia şi fapte pe care nu le-a comis;

- victime care incriminează o anumită faptă ca fiind infracţiune comisă asupra sa, cu intenţia de a profita sau de a pedepsi pe cineva.

Actuala reglementare penală şi procesual penală este centrată aparent firesc, pe persoana infractorului, fără a acorda atenţia care se cuvine victimei infracţiunii şi cu atât mai puţin protecţiei acesteia.În democraţiile tradiţionale protecţia victimei este asigurată printr-o strânsă cooperare între poliţie, procuratură, instanţele de judecată, diverse instituţii din sfera serviciilor sociale, sănătate, educaţie şi organizaţii neguvernamentale. Mecanismele de coordonare instituite permit identificarea cu claritate a atribuţiilor specifice fiecărui compartiment din această structură şi promovarea celor mai eficiente măsuri de soluţionare a unor astfel de cazuri.Din studiile elaborate în domeniul victimologiei, rezultă că: între 25% şi 50% din totalul cazurilor de omucidere sunt provocate de victimă; în majoritatea cazurilor de victimizare, acţiunea agresorului a fost facilitată involuntar de victimă, prin neluarea unor măsuri elementare de autoprotecţie; circa 50% din omucideri sunt comise fie la domiciliul infractorului, fie la cel al victimei; de obicei, infractorii şi victimele infracţiunilor cu violenţă se cunosc şi locuiesc în aceeaşi zonă; aproximativ 55% dintre victime sunt tineri între 17 şi 35 de ani; în grupa de vârstă de peste 60 de ani, procentul victimelor din rândul femeilor este de 3 ori mai mare decât al bărbaţilor; 68% din victimele infracţiunilor de tâlhărie au fost atacate în apropierea domiciliului; iluminarea stradală nu împiedică infractorii să comită fapte penale; prezenţa unor martori potenţiali nu protejează populaţia de victimizare (Abraham & Iaşnic, 2000).

Psihologia victimei

În ţările cu democraţie avansată, conform atribuţiilor ce îi revin, poliţia acordă victimei ajutor de urgenţă (prim ajutor medical, transportarea la cea mai apropiată unitate sanitară, la o reşedinţă sigură etc.), precum şi sprijin în a contacta agenţiile de asistenţă socială şi juridică. Pe tot parcursul procesului penal, poliţia realizează legătura între procuratură, instanţa de judecată şi victimă, furnizându-i acesteia informaţii în legătură cu variantele legale pe care le are la dispoziţie, evoluţia anchetei, statutul juridic şi locul în care se află agresorul etc.Expertizele şi procedeele speciale de interogare a victimelor (mai ales în cazul copiilor şi a femeilor agresate) sunt concepute şi realizate de specialişti în diferite domenii (psihologi, sociologi, medici etc.). Victima trebuie contactată cât mai rapid posibil după consumarea evenimentului, atât pentru a împiedica eventualele acţiuni de intimidare din partea agresorului, cât şi pentru a-i acorda sprijin moral.Se impune ca legislaţia română să se armonizeze cu prevederile documentelor internaţionale şi în domeniul protecţiei victimei.

10.4. CLASIFICAREA VICTIMELOR

Comportamentul uman nu poate fi etichetat şi clasificat în categorii individuale strict distincte şi clar stabilite, orice clasificare având un caracter mai mult sau mai puţin arbitrar.

Încercările de clasificare a victimelor implică o multitudine de dificultăţi care ţin atât de marea diversitate a infracţiunilor, cât şi de responsabilitatea şi rolul avut de victimă în comiterea infracţiunii, de faptul că victimele aparţin tuturor categoriilor de variabile: vârstă, sex, pregătire generală şi profesională, rol-status socio-economic etc.

O clasificare victimală riguros ştiinţifică poate constitui şi un instrument deosebit de util pentru prevenirea victimizării multor persoane.

Cu toate problemele pe care le ridică victima, numeroşi autori au încercat să realizeze diverse clasificări, în funcţie de o serie de criterii şi variabile. Astfel, criminologul german Hans von Hentig (1948), pe baza sintezei unor criterii psihologice, biologice şi sociale distinge victimele înnăscute (born victims) de victimele societăţii (society - made victims). Conform acestei clasificări se disting 13 categorii de victime: victime tinere, victime vârstnice, victime femei, consumatorii de alcool şi stupefiante, imigranţii, minorităţile etnice, indivizii normali, dar cu inteligenţă redusă, indivizii (temporar) deprimaţi, indivizii achizitivi (lacomi), indivizii destrăbălaţi şi desfrânaţi, indivizii singuratici (izolaţi), chinuitorii (torturanţii) şi indivizii “blocaţi” (în datorii) şi “nesupuşii” (mai greu victimizaţi). Fiecare dintre aceste tipuri de victime prezintă caracteristici comportamentale specifice care le conferă un grad sporit de victimizare (Bogdan & Sântea, 1988).

Criticând clasificarea lui Hans von Hentig, criminologul american Stephen Schafer (1977) arată că aceasta nu se referă la caracteristicile victimelor, ci mai degrabă la tipurile de situaţii psihologice şi sociale.

Schafer propune o clasificare mai consistentă sub aspectul logico-ştiinţific, criteriul acesteia fiind gradul de participare şi de responsabilitate al victimei în interacţiunea ei cu infractorul.

Tipologia victimală a lui Stephen Schafer cuprinde:1).Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu făptaşul. Victima nu

are nici o parte de vină în actul infracţional; incidental victima s-a aflat la locul infracţiunii. Astfel, este cazul funcţionarului de la ghişeul unei bănci care nu are nici o legătură cu infractorul, el devine victimă numai pentru că, întâmplător, la ora respectivă se afla acolo.

În cazurile de acest tip, acţiunea infractorului este rezultatul unei decizii unilaterale luate de el, victima sub nici un aspect nu are vreo parte de vină, caracteristicile sale fizice sau psihice nu sunt determinante.

2).Victime provocatoare sunt acelea care anterior victimizării lor au comis ceva, conştient sau inconştient, faţă de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când cineva (victima ulterioară) se comportă arogant faţă de viitorul infractor sau dacă nu îşi ţine o promisiune dată solemn ori dacă intră în relaţii “amoroase” cu iubita infractorului etc. Multe fapte de acest fel pot stârni instinctele agresive ale răufăcătorului, care apoi “trece uşor la act”, victimizându-l pe cel care i-a provocat starea de frustrare.

3).Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului. Este cazul persoanelor care, prin conduita lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni, deşi între cei doi protagonişti nu a existat o legătură. Comportamentul neglijent al viitoarei victime îl incită pe infractor (persoana care trânteşte portierea autoturismului, dar uită să o încuie; femeia care umblă seara prin locuri puţin frecventate şi are o costumaţie provocatoare etc.).

Schafer sublimia că oricât de ademenitoare ar fi “ocaziile”, ele nu au nici un efect asupra unor persoane care sunt perfect integrate în societate şi acceptă normele moral-legale. Totuşi şi în aceste cazuri o

Psihologia victimei

parte din vină aparţine victimei, care prin comportamentul neglijent, prin lipsa de grijă faţă de bunuri sau propria persoană o fac să devină pradă uşoară pentru infractori.

4).Victime slabe sub aspect biologic, ale căror slăbiciuni fizice şi psihice trezesc ideea comiterii unor acte criminale împotriva lor (copiii, bătrânii, debilii fizic sau mintal). Deşi constituţia biologică, lipsa posibilităţii de apărare adecvată sau chiar de raportare ulterioară facilitează sau chiar precipită comiterea infracţiunii, totuşi victima nu poate avea nici o parte din responsabilitate. O parte din responsabilitate le revine persoanelor care, prin gradul de rudenie sau profesiune, îşi neglijează datoria expunând la victimizare pe cei faţă de care au răspunderi moral-legale.

5).Victime slabe sub aspect social sunt considerate de autor acei indivizi care, prin statusul de etnici minoritari sau aparţinând unor religii neagreate de către comunitate, fără să aibă nici un fel de vină reală personală, cad frecvent victime agresiunii manifestate de către reprezentanţii comunităţii. Populaţia de culoare din anumite ţări cu ideologie rasistă, diversele secte ale unor religii neagreate de majoritatea populaţiei, constituie victime faţă de care linşajul se aplică unori cu destul zel.

6).Victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană, ele însele ajung să devină proprii lor criminali. Toxicomaniile, suicidul, cartoforia etc. sunt acte deviante sau chiar criminale în care cel lezat joacă rolul dublu de criminal şi de victimă, responsabilitatea nicidecum nu poate fi împărţită în aceste cazuri între infractor şi victimă.

7).Victime politice sunt persoanele care au de suferit din cauza convingerilor lor, convingeri care nu trebuie să se materializeze neapărat în acţiuni.

O interesantă tipologie este cea pe care criminologul Wolf Middendorf o face victimei escrocheriei (Bogdan & Sântea, 1988). Această tipologie cuprinde patru categorii de victime escrocate:

1).Victima “generoasă”, care este deseori păgubită nu prin faptul că ar dori vreun avantaj material din relaţia cu infractorul, ci din cauza disponibilităţii sale de a sări în ajutorul oricui îi cere concursul. Falşii cerşetori, care afişează diverse infirmităţi fizice sunt profitorii naivităţii victimelor. Tot aici se încadrează “generoşii” care găzduiesc diverse persoane, după care se trezesc jefuiţi de o parte din bunuri.

2).Victimele “bunelor ocazii” sunt cele ce fac cumpărături ocazionale de la indivizi necunoscuţi care se pretind a fi în “jenă financiară momentană” şi oferă la preţuri derizorii diverse obiecte de mare valoare.

3).Victimele devoţiunii şi ale afectivităţii. În această categorie intră religioşii fanatici, care sunt dispuşi să doneze bani, bunuri, să renunţe la proprietăţi etc. pentru a putea fi pe placul unor puteri supranaturale. Tot din această categorie de victime fac parte şi acele femei mai vârstnice care vor să se căsătorească cu orice preţ.

4).Victimele lăcomiei şi ale doritorilor de mari câştiguri ilicite. În cazul acestora este greu de stabilit ce parte de vină are fiecare dintre protagoniştii acţiunii. Cumpărătorii de acţiuni ale căror valoare va creşte imediat, finanţatorii unor sisteme sigure de câştig la ruletă, sunt mostre din infinitele variante pe care escrocii mai rafinaţi le utilizează pentru atragerea şi jefuirea victimelor.

Fattah (1967) diferenţiază victimele după gradul de participare şi implicare în comiterea actelor infracţionale: nonparticipare; latent, predispus; provocator; participant; fals.

Aproximativ tot în baza acestui criteriu Lamborn (1968) stabileşte şase categorii de victime, subliniind în special tipul de “întâlnire” victimă-infractor: iniţiere; facilitare; provocare; comitere, săvârşire; cooperare; instigare.

Cea mai simplă clasificare pare a fi cea realizată după criteriul agentului victimizator: victime ale omorului, ale loviturilor cauzatoare de moarte, ale tâlhăriei, ale violului, ale furtului, ale înşelăciunii etc.

Psihologia victimei

TEMA 11

SUICIDUL

11.1. CONSIDERAŢII TEORETICE

În general, agresivitatea se manifestă ca urmare a interacţiunii dintre două categorii de factori: impulsurile latente sau manifeste din interiorul nostru şi reacţiile stimulative din exterior. Când forţa agresivă acumulată în interior se orientează spre persoana care a produs-o, aceasta devine autoagresivitate, autoagresiune.

Autoagresiunea cuprinde atitudini, acte, fapte, manifestări de agresivitate şi violenţă faţă de propria persoană.

Autoagresiunea cunoaşte o gamă variată de comportamente care culminează cu sinuciderea. Această reacţie comportamentală extremă care este suicidul, are la bază dezechilibrul între forţa şi semnificaţia stimulilor interni, respectiv externi şi modalitatea de răspuns a persoanei.

Cercetările din domeniul psihologiei şi psihiatriei arată că cel care se sinucide o face din cauza cuiva sau a ceva, cu care nu a reuşit să comunice şi acest fapt i-a blocat în mod tragic fluxul existenţial.

Când exprimarea acestui conflict se face în interior, are loc suprimarea eului, respectiv sinuciderea. Cauzele sinuciderii sunt biopsihosociale şi ţin atât de structura personalităţii, cât şi de structura şi dinamica societăţii.

Majoritatea definiţiilor date suicidului scot în evidenţă elementul intenţional, faptul că persoana în mod conştient îşi suprimă viaţa. Suicidul este o acţiune voită a subiectului care constă în suprimarea propriei vieţi.

Situaţiile dificile, tentativele autolitice şi suicidul, exprimă o gravă perturbare a stării de conştiinţă a acelor persoane ce îşi pot pierde capacitatea de rezistenţă şi depăşire a funcţionării, în proiecţia lor de afirmare. Aceste constatări cuprind dominantele unor situaţii expresive pentru categorii diferite ce aparţin unor culturi, tradiţii, relaţii psihopatologice şi ale unor situaţii din traiectoria unor societăţi.

Situaţiile autolitice succed şi agravează stările cunoscute ca fiind dificile pentru o persoană şi condiţia sa de existenţă şi afirmare în viaţă. Preocupările dominante în situaţiile existenţiale şi autoanaliza lor individuală se pot constitui ulterior în acte de suicid, acte dezvoltate în procese de conştiinţă şi conduite polimorfe de auto şi hetero-agresivitate (Pirozynski, Scripcaru & Belescu, 1996).

Orice dificultate firească din afirmarea vieţii poate distinge, în durata unei personalităţi, o motivaţie existenţială, în care pot interveni crize sau stări critice de epuizare, cu neputinţa vitală de a exista şi întreţine o comunicare funcţională.

Autoanularea existenţei de sine aparţine unei condiţii subiective şi unor factori victimologici. Procesele psihice, dominantele lor psihologice şi patologice deţin expresivităţi latente, parţial mascate sau aparent ignorate, suprimate sau convertite în reacţii paradoxale ce pot precipita tensiuni supraliminare care declanşează starea de criză a riscului vital.

Suicidul şi motivaţia sa exprimă semnificaţia gravă a condiţiei umane, a personalităţii şi a unor relaţii interpersonale. Psihologia fiecărei personalităţi exprimă caracteristica individuală a unei mentalităţi străbătută de evenimentele trăite şi gradul lor distinct de a acţiona şi reacţiona la frustraţii.

În structura personalităţii sinucigaşilor pot fi găsite anumite predispoziţii latente care în condiţii situaţionale adecvate pot fi activate. Trecerea la act este condiţionată atât de structura specifică a personalităţii sinucigaşului (labilitate, egocentrism, indiferenţă afectivă etc.), cât şi de incitaţiile exterioare, care pot fi chiar de intensitate minimă, dar resimţite acut ca frustrante, nefavorabile, neconforme cu cerinţele şi sentimentele intime ale subiectului. Ei cred că moartea este singurul mod de rezolvare a problemelor pe care le au.

Considerată o formă specifică de conduită deviantă, prin sinucidere nu se urmăreşte autodesfiinţarea, ci mai degrabă moartea, fuga de viaţă şi modul în care aceasta se prezintă sau este percepută la un moment dat.

11.2. FAZELE SINUCIDERII

Sinuciderea presupune parcurgerea a trei faze diferite (Dragomirescu, 1976):1).Suicidaţia - faza de incubaţie, de apariţie a ideii de a termina cu totul şi de a-şi pune capăt zilelor.

Cauzele sunt de natură psihopatologică (tulburări psihice grave, strări depresive severe, etilism cronic etc.),

Psihologia victimei

de natură socială (eşec şcolar, profesional, familial etc.) sau de natură psihosomatică (boli incurabile, infirmităţi fizice, malformaţii congenitale etc.).

2).Suicidacţia - faza de trecere de la idee la decizie, ea incluzând şi căutarea formelor, metodelor şi procedeelor de realizare a actului propriu-zis. În această fază asistăm la o creştere marcată şi progresivă a stării de tensiune intrapsihică, este momentul “exploziei autodistructive” când individul adoptă decizia înfăptuirii suicidului.

3).Traumatizaţia - faza de realizare efectivă, de punere în practică a modalităţilor autodistructive. Important în această etapă a conduitei suicidare sunt metodele folosite şi efectul lor. Traumatizaţia poate fi urmată de reuşită sau nu, în acest ultim caz ea rămânând la nivelul de tentativă de suicid.

Alex Thio (1988) diferenţiază trei categorii de suicid şi anume:a).Suicidul-ameninţare. Persoanele care ameninţă cu suicidul urmăresc de fapt, atingerea unor

scopuri în viaţă, tendinţa acestora fiind mai mult să trăiască decât să moară. Atunci când nu reuşesc să-şi atingă scopurile propuse unele dintre aceste persoane pun în aplicare ameninţările lor (şantajul suicidar).

Comportamentele presuicidare sunt adesea avertismente sau forme de ameninţare pe care cei din jur nu le recepţionează ca atare ori nu le acordă importanţa cuvenită şi nu realizează starea de pericol în care se află cel ce emite asemenea avertismente. În această situaţie se impune ajutorul social sau medical.

b).Suicidul-tentativă. Persoanele care fac parte din această categorie sunt uşor labile, nehotărâte, neconvingătoare, ambigue în intenţia lor. Foarte adesea afirmă că “nu-mi pasă dacă mor sau trăiesc”. Cele mai multe tentative de suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă, probabilă sau chiar inevitabilă.

EXEMPLU:Numitul V.T. în vârstă de 25 de ani este un caz edificator, pentru că în cinci ani a avut 16 tentative de

sinucideri. A încercat, cam tot ce intră în arsenalul unui sinucigaş “profesionist”. Şi-a tăiat venele de la braţe, a înghiţit cantităţi mari de pastile, a vrut să se înece, s-a dat cu capul de pereţi, s-a aruncat de la etajul trei şi ultima dată şi-a tăiat meticulos, cu o bucată de sticlă, tot pieptul, “încercând (spunea el) să ajungă la inimă”. Toate tentativele de sinucidere le-a făcut “teatral”. Nu îl interesează că se automutilează, el ştie una şi bună: “tot de mâna mea o să mor”. Mama lui a decedat, iar tatăl a “dispărut” în lume. Nu are fraţi, nici surori, a fost căsătorit şi a divorţat. Consumă băuturi alcoolice în mod frecvent şi motivul încercărilor sale este că nimeni nu îl ajută. Medicii îl compătimesc, dar de înţeles nu îl înţelege nimeni.

c).Suicidul-reuşit. Două treimi din cei care se sinucid sunt cunoscuţi a fi având cel puţin o tentativă suicidară în perioada anterioară. Cei mai mulţi dintre ei au comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidară altor persoane. Actul suicidar implică existenţa (reală sau imaginară) a unei probleme care aparent nu are soluţie şi din care suicidantul nu poate ieşi decât prin actul tragic al sinuciderii.

Pornind de la notele scrise de către sinucigaşii-reuşiţi şi de la relatările celor care încearcă să se sinucidă, se pot discerne mai multe tipuri de sentimente suicidare, cum ar fi: sentimente de scuză, de remuşcare, de vinovăţie, de răzbunare, de generozitate şi uneori sentimente suprarealiste.

În ceea ce priveşte structura personalităţii, toate statisticile demonstrează că frecvenţa sinuciderii cunoaşte o curbă ascendentă de la vârsta de 14-15 ani până la vârsta de 50 de ani, cu două creşteri foarte accentuate la adolescenţă şi la vârsta a treia (Păunescu, 1994). Adolescenţa este perioada cea mai vulnerabilă, în care forţele impulsionale se confruntă cu exigenţele valorilor morale. La vârsta a treia, legea vulnerabilităţii determinată de vârsta biologică rămâne valabilă. Legea vulnerabilităţii este dovedită şi prin raportul dintre numărul sinuciderilor la adolescenţă şi la vârsta a treia, care este de 3/9.

Cercetările cele mai pertinente arată că nu există o ereditate suicidară propriu-zisă, ci numai un procentaj ridicat de anumite predispoziţii suicidare, sau trăsături psihopatologice generale.

Adolescentul sinucigaş se dezvoltă într-un mediu psihosocial cu grave perturbări structurale şi relaţionale. Totuşi, este greu de stabilit un raport precis între perturbările mediului socio-familial şi frecvenţa suicidului, pentru că există o multitudine de modalităţi prin care copilul sau adolescentul recepţionează şi integrează aceste influenţe.

Societatea actuală creează condiţiile pentru apariţia, dezvoltarea şi amplificarea sentimentului de insecuritate afectiv-relaţională. Tensiunile existente în societate sunt prezente şi se amplifică şi la nivelul familiei, sinuciderea fiind o soluţie preferată în faţa dificultăţilor existenţei.

Motivarea conduitelor autoagresive la tineri (cu personalităţi vulnerabile) se face pe seama dificultăţilor de adaptare, a eşecului în procesul de şcolarizare, instruire sau de ordin sentimental, inadaptării pe fondul imaturităţii afective, volitive şi din punct de vedere a conştiinţei sociale. Se impune identificarea factorilor de ordin predispozant, favorizant şi declanşant (biogeni, neuropsihogeni, socioculturali etc.).

Psihologia victimei

Adolescenţii suicidari au o conduită în limitele largi ale normalităţii, dar sunt prezente şi unele tulburări de comportament, reacţii depresive, stări reactive, uneori foarte exagerate din cauza hipersensibilităţii şi a “exploziei” de personalitate.

Sindromul presuicidar la adolescenţi se manifestă prin depresie, anxietate, agitaţie, perturbări ale somnului, manifestări psihosomatice, schimbări în comportamentul social, cu afectivitate labilă, iritabilitate crescută şi agresivitate manifestă, o pierdere a umorului, a performanţelor şcolare, a iniţiativei şi preţuirii de sine etc. Depistarea adolescenţilor care prezintă acest sindrom este deosebit de utilă în practica prevenirii sinuciderilor.

Actul suicidar poate avea loc ca rezultat al unui “scurt circuit”, cu componente impulsive, fără ca subiectul să poată decide conştient asupra lor, executând acţiunea în timpul unei obnubilări a conştiinţei; alteori este rezultatul unei premeditări anterioare sau poate fi urmarea unei fantasme, în care actul sinucigaş a fost de multe ori executat imaginar, în funcţie de consecinţele sale asupra propriei persoane (narcisism, dorinţa de a se răzbuna, de a pedepsi pe cineva, pentru a fi iubit, dorinţa de a deveni erou etc.).

Încadrată în autoagresivitate, sinuciderea este o formă ambivalentă de autopedepsire şi heteropedepsire, în sensul că adolescentul, prin acest act îşi pedepseşte părinţii, ştiind astfel că îi distruge sufleteşte, şi în acelaşi timp, se pedepseşte pe sine pentru fapte - de multe ori imaginare. Adler a emis ideea că sinuciderea este o formă de hipercompensare faţă de sentimentul de inferioritate. Adolescentul recurge la sinucidere pentru a demonstra lumii importanţa şi valoarea lui şi pentru a arăta anturajului cât pierde prin dispariţia sa (Păunescu, 1994).

Printre mecanismele psihologice ale sinuciderii la această vârstă, sunt şi reacţiile nestăpânite faţă de privarea de dragoste, fie a părinţilor, fie a unei persoane de sex opus. Tendinţa adolescentului de a-şi intensifica stările sufleteşti sau tendinţele afective, îl conduce uneori la supoziţia că este nedreptăţit, marginalizat, umilit, acestea fiind situaţii greu de suportat. Frustrarea provoacă tendinţa de agresivitate împotriva celor care au determinat-o şi totodată declanşează un sentiment de culpabilitate, care orientează agresivitatea către propria persoană.

Tendinţele agresive pot fi amplificate şi de factorii constituţionali, prin raportarea la unele modele agresive parentale sau ambientale. Uneori agresiunea ambientală determină la adolescent apariţia impulsului de sinucidere, prin întoarcerea acesteia către propria persoană.

Când autoagresivitatea devine foarte puternică, adolescentul nu mai reuşeşte să-şi utilizeze mecanismele de compensare, nu mai poate să stabilească relaţii cu propriul eu, nu mai găseşte la alţii nici încredere, nici dragoste, iar în interiorul său există numai ură şi violenţă. Această stare, trăită conştient sau inconştient, activează toată frustraţia din copilărie. În această stare de tensiune adolescentul se simte singur, abandonat, încărcat de resentimente, pentru el existenţa nu mai are sens, tendinţa de sinucidere fiind singura cale de rezolvare a acestei situaţii.

Statisticile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (Păunescu, 1994) stabilesc o corelaţie între grupa de vârstă şi sinucidere. Perioada de involuţie (îmbătrânire) cunoaşte cel mai ridicat procent de persoane care se sinucid. Procesele biopsihosociale aparţinând îmbătrânirii, produc o serie de modificări psihopatologice în personalitatea vârstnicilor care, de multe ori, declanşează impulsul de autoagresivitate sub diferite forme, printre care şi sinuciderea. Pe lângă stările patologice, situaţia vârstnicilor este afectată atât de cauze economice, cât şi de cauze sociale, relaţionale. Nevoile materiale, sentimentul abandonului total, lipsa de asistenţă şi protecţie socială, singurătatea, traumatismele psihoafective etc., fac să crească numărul sinuciderilor la vârstnici.

În peste 90% din cazuri, sinuciderea este primul semn al unei boli psihice, chiar dacă aceasta nu a fost diagnosticată. Pentru clarificarea eventualelor cauze psihice ale actului de suicid, se face aşa-numita “autopsiere psihologică”. De cele mai multe ori, subiectul prezintă tulburări psihice, cu toate că pentru cei din jur el părea un om perfect normal şi cu atât mai mult gestul lui era inexplicabil.

Frecvenţa sinuciderilor este mai mare la bărbaţi decât la femei. Mariajul influenţează pozitiv rata sinuciderilor atât la bărbaţi cât şi la femei. Astfel, văduvii se sinucid mult mai frecvent decât celibatarii, urmează divorţaţii şi pe ultimul loc sunt cei căsătoriţi. Pe lângă mariaj, existenţa copiilor pare să constituie un factor de diminuare a riscului de sinucidere.

Cu cât nivelul intelectual şi cultural este mai ridicat, cu atât scad tendinţele suicidare. Persoanele cu o pregătire superioară au capacitatea de a descoperi sistemele de compensare. Situaţia socio-morală întăreşte motivaţia existenţială.

În cazul conduitei suicidare, în general, trebuie adoptată următoarea schemă de intervenţie (Dragomirescu, 1980):

a).Prevenţia sau pre-intervenţia acţionează asupra etapei clinice a suicidacţiei şi cuprinde totalitatea măsurilor profilactice îndreptate asupra individului sau comunităţii sociale în scopul prevenirii conduitei

Psihologia victimei

suicidare, a cauzelor care o pot genera. În această categorie de măsuri se pot distinge două grupe: măsuri psihoprofilactice (educaţie sanitară, psihopedagogică etc.) şi măsuri psihosociale (inserţie socio-familială pozitivă, relaţii interpersonale pozitive etc.). Măsurile psihoprofilactice se opun acţiunii cauzelor patologice de ordin individual, ale conduitei suicidare, iar măsurile psihosociale - acţiunii cauzelor de ordin comunitar, sociale ale conduitei suicidare.

b).Intervenţia sau etapa terapeutică include totalitatea măsurilor cu caracter curativ îndreptate asupra persoanei sau asupra circumstanţelor sociale, extraindividuale, în scopul combaterii factorilor care o întreţin sau o agravează. În această categorie de măsuri se pot distinge trei grupe: măsuri medicale, măsuri psihiatrice (terapie biologică, psihoterapie, terapie ocupaţională) şi măsuri medico-sociale (socio-pedagogice, protecţie socială, siguranţă medico-legală). Măsurile de intervenţie medicală (reanimare, terapie etiologică intensivă de urgenţă) trebuie acţionate în momentul crizei autoagresive, cele de intervenţie psihiatrică se opun circumstanţelor de ordin psihopatologic, iar măsurile medico-sociale contracarează circumstanţele sociopatice.

c).Recuperarea sau post-intervenţia cuprinde totalitatea măsurilor de eliminare a urmelor crizei suicidare, de anulare a consecinţelor conduitei suicidare, îndreptate atât asupra individului cât şi asupra comunităţii sale sociale. În cadrul acestor măsuri de recuperare distingem două grupe: măsuri individuale (psihoterapie, asistenţă psihiatrică constând în terapie şi supraveghere psihiatrică, socioterapie) şi măsuri sociale (adaptare familială, profesională, socială). În general măsurile recuperatorii urmăresc îndepărtarea efectelor traumatizaţiei pe plan somatic, iar pe plan psihologic, restabilirea echilibrului normal al personalităţii individului.

11.3. MĂSURI DE PROTECŢIE ÎMPOTRIVA VICTIMIZĂRII

Protecţia împotriva victimizării este o strategie care duce la consolidarea sentimentului de securitate al membrilor unei societăţi. Ideal ar fi ca într-o societate liberă şi democratică să nu existe nici un pericol de victimizare, fiecare persoană să se simtă în siguranţă indiferent de poziţia sa socială, economică, vârstă, sex etc. Sentimentul de securitate, atât la nivelul persoanei cât şi la cel al colectivităţii,este expresia unui cadru social stabil şi echilibrat.

Măsurile de protecţie socială revin în special compartimentelor judiciare responsabile cu prevenirea infracţiunilor, descoperirea infractorilor şi pedepsirea acestora. Existenţa normelor juridico-penale, a sistemului de judecată şi pedepsire a infractorilor diminuează în mare măsură activitatea infracţională şi creşte nivelul de securizare psihologică a persoanelor. Acţiunea preventivă în domeniul social presupune câteva obiective (Bogdan & Sântea, 1988):

* educarea moral-juridică a cetăţenilor pe baza cunoaşterii legilor şi a formării unor convingeri ferme cu privire la necesitatea respectării conştiente a dispoziţiilor legale. O asemenea activitate complexă se poate realiza numai printr-o acţiune sistematică, cu caracter permanent, la care să contribuie toţi factorii politici, sociali şi culturali-educativi cu răspundere în acest domeniu;* pregătirea antiinfracţională a populaţiei pentru a cunoaşte normele de convieţuire socială, cerinţele comportamentale generale de evitare a situaţiilor sau circumstanţelor în care persoanele ar putea deveni victime ale unor infracţiuni;* consilierea şi îndrumarea individuală a cetăţenilor cu privire la conduita ce se recomandă a fi urmată - în cazuri concret determinate - pentru a împiedica evoluţia negativă a unor stări de fapt şi ajungerea lor în poziţie de victime;* identificarea din timp a unor victime potenţiale - îndeosebi prin posibilităţile de cunoaştere specifice organelor judiciare - şi promovarea unor măsuri de protecţie sau autoprotecţie ale acestora.

Măsurile de autoprotecţie sunt cele ce revin în sarcina persoanelor particulare, măsuri care trebuie să aibă un caracter organizat şi de permanenţă pentru a evita riscul victimal şi al victimizării.

În ceea ce priveşte prevenirea şi evitarea riscului victimal s-a încercat să se formuleze o serie de recomandări integrate în diferite strategii, programe, tactici. Toate aceste încercări comportă un anumit grad de dificultate, deoarece este foarte greu de identificat toate situaţiile particulare în care ele ar putea preveni acţiunile victimizante.

În vederea prevenirii victimizării este necesar să fie luate atât măsurile de protecţie socială, cât şi cele de autoprotecţie.

Psihologia victimei

Realitatea socială din ţara noastră confirmă faptul că multe persoane, unele cu un nivel cultural ridicat şi cu o experienţă bogată de viaţă, nu acordă întotdeauna importanţă unor reguli de prudenţă comportamentală şi ajung cu uşurinţă în postura de victime.

Pregătirea antiinfracţională a populaţiei este necesară în condiţiile în care rata criminalităţii creşte, determinând o intensificare a sentimentului de insecuritate resimţit de către toate persoanele, dar mai ales de cei care prezintă un risc victimal mai mare (copii, femei, persoane în vârstă, handicapaţi etc.).

Măsurile de protecţie împotriva victimizării trebuie să se adreseze publicului larg şi să vizeze cât mai multe situaţii de posibil risc victimal, punând accent pe următoarele aspecte:* evitarea persoanelor cunoscute ca având manifestări violente, care poartă asupra lor cuţite ori consumă excesiv băuturi alcoolice şi provoacă scandaluri, trecând chiar din motive minore la acţiuni violente;* acordarea unei atenţii sporite selecţiei relaţiilor cu persoanele cunoscute ocazional şi pe cât posibil evitarea acestora, motivat de faptul că din partea unor asemenea indivizi putem avea oricând surprize neplăcute, chiar suferinţe fizice şi morale. Se vor evita relaţiile ocazionale cu persoanele care cer găzduire, care oferă sau solicită spre vânzare băuturi alcoolice, bunuri, valori sau îşi oferă serviciile pentru efectuarea diverselor activităţi. În această categorie de multe ori sunt implicaţi infractori recidivişti sau fără ocupaţie, cu mod de viaţă parazitar, care urmăresc plasarea unor bunuri, valori furate sau înşelarea bunei credinţe a cetăţenilor;* evitarea frecventării locurilor şi mediilor unde se adună elemente dubioase pentru consum de băuturi alcoolice, practicarea jocurilor de noroc etc.; evitarea pe cât posibil a zonelor aglomerate (unde se pot comite furturi din buzunare sau poşete) şi a zonelor slab circulate sau iluminate (unde pot fi victime ale unor infracţiuni de tâlhărie, viol, vătămare corporală etc.), precum recomandarea ca în asemenea locuri şi la ore târzii, să nu circule femeile singure, alegând alte trasee de deplasare mai sigure, chiar dacă acestea sunt mai lungi;* îndrumarea minorilor rămaşi singuri la domiciliu de a nu deschide uşa şi de a nu primi în locuinţă persoane necunoscute, indiferent de motivul care-l invocă. Instruirea acestora ca, în zonele în care se joacă sau în vecinătatea şcolilor să nu accepte relaţii ocazionale cu persoane care se comportă binevoitor, le oferă dulciuri, prăjituri, jucării, îi invită la plimbare, în parc sau pădure ori se autoinvită la domiciliul copiilor sub diverse pretexte (să bea un pahar cu apă, să dea un telefon etc.). În multe cazuri, asemenea elemente fac parte din rândul hoţilor (care iau de la copii bunurile de valoare sau se informează prin aceştia despre starea materială şi programul părinţilor), adeseori din categoria psihopaţilor sexuali periculoşi, care ademenesc şi corup copiii (îndeosebi fetiţele); * neacceptarea de către tineri şi mai ales de către tinere a unor invitaţii tentante din partea unor necunoscuţi, pentru a merge la discotecă, restaurant sau în excursie(eventual cu autoturismul), ori la diverse ceaiuri sau onomastice la domiciliul celor în cauză, unde pot deveni victime ale unor infracţiuni de viol, tâlhărie etc.; recomandarea tinerelor fete să poarte o vestimentaţie neprovocatoare care să nu incite la acostare;* este recomandabil ca persoanele în vârstă şi care locuiesc singure, dacă doresc să vândă bunuri de valoare, să nu apeleze la mica publicitate sau la anunţurile afişate pe imobile, deoarece pot fi vizate de infractori;* posesorii de autovehicule să nu lase în interiorul acestora aparatură, bunuri sau valori care pot incita infractorii. Este indicat să se instaleze sisteme antifurt atât la autovehicule cât şi la locuinţe;* unităţile din domeniul colectării, transportului şi păstrării valorilor monetare trebuie să ia măsuri ferme de asigurare a acestora prin grile metalice, sisteme de închidere eficiente, case de bani sigure fixate la sol sau în perete, instalarea unor sisteme de alarmare şi după caz, cu pază înarmată;* când unele persoane ajung victime şi sunt în contact direct cu infractorii, trebuie abordat un comportament care să vizeze manifestări hotărâte de atenţionare a cetăţenilor din împrejurimi sau folosirea unor trucuri, cum ar fi strigarea pe nume al unui bărbat, ca şi cum acesta ar fi în apropiere etc. Când acestea nu dau rezultate, victimele trebuie să ia o atitudine prudentă şi elastică, de negociere cu cel în cauză pentru a câştiga timp şi a nu accentua tentativele de violenţă ale infractorilor. În situaţiile limită, când atacul este iminent şi deosebit de grav, este indicat ca victima să nu ameninţe cu reclamarea faptei, acceptând de nevoie un “tratament de compromis“, pentru a nu-şi pune în pericol viaţa.

Cele mai multe împrejurări din viaţă pot fi tot atâtea prilejuri pentru declanşarea unor comportamente agresive interpersonale sau de grup; intervenţia trebuie să contribuie la scăderea gradului de tensiune intrapsihică, în primul rând prin înlăturarea cauzelor conflictualizării, care pot fi obţinute prin adoptarea unei atitudini afective pozitive, manifestate printr-o vorbire caldă, calmă, convingătoare şi o gestică de bunăvoinţă.

Psihologia victimei

Recomandări utile se pot face referitor la modalitatea în care o persoană poate interveni pentru aplanarea unei stări conflictuale, a unui scandal sau încăierări, în sensul de a nu acţiona de una singură şi în mod direct, intercalându-se între agresori şi eventuala victimă, deoarece riscă să devină victimă. Sigur că intervenţia hotărâtă a unor asemenea persoane poate fi salvatoare, dar ea trebuie să fie bine orientată şi să nu fie riscantă. În acest sens cel în cauză este bine să solicite concursul altor persoane din apropiere şi numai după aceea, cu prudenţă, să încerce aplanarea nu prin forţa fizică proprie, ci prin dialog, crearea convingerii agresorilor că pot fi anihilaţi.

O activitate preventivă eficientă presupune analiza temeinică a fiecărui caz grav de infracţiune comisă pentru a se desprinde concluzii pertinente cu privire la cauzele acestora, la condiţiile care le-au favorizat, frecvenţa lor în timp şi spaţiu, lipsurile manifestate de diverşi factori implicaţi în activitatea de prevenire, precum şi la factorii de risc victimal. Acest mod de lucru completează şi îmbunătăţeşte activitatea specifică de prevenire, coroborându-se datele concrete obţinute din studiul de caz cu cele de ordin mai general desprinse din analiza globală a criminalităţii sau a diferitelor genuri de infracţiuni.

Stilul de viaţă al fiecăruia dintre noi, reprezintă chintesenţa măsurilor de autoprotecţie.

Problematica psihologică a anchetei judiciare

TEMA 12

PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A ANCHETEI JUDICIARE

12.1. ANCHETA JUDICIARĂ - CARACTERIZARE GENERALĂ

În cazul săvârşirii unei infracţiuni, aflarea adevărului şi determinarea autorului să-şi recunoască vina şi să facă mărturisiri cât mai complete referitoare la aceasta îi revine anchetatorului,iar demersul efectuat în asemenea împrejurare poartă numele de anchetă.

Ancheta se poate defini drept o cercetare efectuată de către un organ de stat (anchetator) desfăşurată sistematic şi organizată ştiinţific, în vederea strângerii dovezilor privitoare la o faptă ilegală, apoi a prelucrării şi verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs şi pentru a stabili răspunderile (Dumitrescu, 1991 ; Mitrofan & colab., 1992).

Din perspectivă psihologică ancheta judiciară (urmărirea penală şi cercetarea judecătorească) reprezintă o relaţie interpersonală de tip special care reuneşte, de regulă, două persoane cu interese opuse: un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un adevăr, şi un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-l acopere, să-l ascundă sau să-l prezinte într-o manieră care să limiteze căt mai mult consecinţele care ar urma să decurgă.

În cadrul anchetei judiciare, orice demers pe care îl întreprinde anchetatorul trebuie să plece de la principiul prezumpţiei de nevinovăţie, care asigură obiectivitate rezultatelor acesteia.

În relaţia anchetator-anchetat, indiferent dacă acesta din urmă este învinuit (sau inculpat), martor sau persoană nevinovată, elementul de interacţiune îl constituie convorbirea. În această situaţie însă, convorbirea nu trebuie înţeleasă în forma simplă a unui dialog, a unei discuţii, ci ca un proces deosebit de complex, un demers anevoios, o stare conflictuală profund tensionată în care, pe de o parte se încearcă obţinerea de date cât mai veridice, iar pe de alta, ascunderea sau denaturarea acestora, eşecul fiind posibil la oricare din cei doi protagonişti.

Ancheta judiciară presupune parcurgerea a două faze care se succed logic, şi anume, ancheta de urmărire penală şi cercetarea judecătorească. Uneori prima fază poate lipsi (când părţile se adresează direct instanţei de judecată sau în situaţiile de extindere a acţiunii penale datorită suficienţei probelor când cercetarea judecătorească îndeplineşte obiectivele urmăririi penale).

Ancheta de urmărire penală este înfăptuită de specialişti aparţinând poliţiei şi Ministerului Public (procurori), iar cercetarea judecătorească este de competenţa magistraţilor.

12.2. COORDONATELE PSIHOLOGICE ALE ACTIVITĂŢII DE ANCHETĂ JUDICIARĂ

Tensiunea anchetei judiciare este comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide de şah, în care se confruntă doi parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul, tehnic, plin de imaginaţie şi infractorul viclean şi speculativ. Privite pe aceste coordonate psihologice, stările de tensiune generate de permanenta dispută a anchetatorului cu partenerii săi nu trebuie să depăşească cadrul legal stabilit pentru ancheta judiciară, altfel se poate compromite întreaga anchetă.

Cele mai frecvente planuri situaţionale în care se confruntă anchetatorul şi anchetatul sunt:a).Planul deschis - datele despre infracţiune sunt cunoscute atât de anchetator cât şi de infractor,

ancheta având din start o situaţie pozitivă pentru cauză;b).Planul orb - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de anchetator, infractorul neştiind că

ele se află la dispoziţia anchetatorului. În asemenea condiţii, infractorul poate comite erori în construcţia apărărilor formulate, fiind la discreţia anchetatorului;

c).Planul ascuns - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de infractor, fapt ce poate duce la eşecul anchetei, autorul infracţiunii putând să rămână mult timp neidentificat, uneori ani la rând, iar alteori cauza intră în prescripţie;

d).Planul necunoscut - datele despre infracţiune nu le cunoaşte, în prima fază, nici anchetatorul şi nici infractorul, acestea fiind cunoscute de o terţă persoană (eventual un martor întâmplător), despre care cei doi parteneri nu au cunoştinţă (Mitrofan & colab., 1992).

Relaţia interpersonală anchetator-anchetat pun în evidenţă trăirea emoţională creată de confruntarea cu reprezentantul oficial al autorităţii, în cadrul căreia se va desfăşura un câmp psihologic cu valenţe speciale. Atitudinea oficială, profesională, politicoasă, dar rezervată prin ţinută şi vocabular a anchetatorului

Problematica psihologică a anchetei judiciare

care dirijează ancheta, creează un fond emoţional difuz pentru interlocutor (bănuit, învinuit), fapt resimţit de altfel de oricare altă persoană invitată în mod oficial să dea relaţii în cauză (martor, reclamant).

În biroul de anchetă, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, în mod special mimica învinuitului ca pe o totalitate de trăsături şi caracteristici dinamico-funcţionale care evidenţiază stări, sentimente şi dispoziţii afective a căror interpretare corectă este o necesitate absolută. Anchetatorul trebuie să surprindă atât componentele voluntare ale comportamentului cât şi cele deghizate, simulate. Învinuitul poate simula cu multă uşurinţă calmul, stăpânirea de sine, nedumerirea, unele stări de suferinţă (afecţiuni cardio-respiratorii, leşin), atitudinea de revoltă ori de protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe anchetator (o categorie aparte sunt romii).

Artificialitatea (lipsa de naturaleţe) acestor simulări este evidentă în faţa unei conduite ferme, ofensive a anchetatorului, înlăturarea lor fiind, de regulă, consecinţa exploatării calificate a unor momente psihologice abil create pe parcursul ascultării.

Personalitatea anchetatorului, intuiţia profesională, experienţa acestuia este edificatoare în interpretarea corectă a tabloului psihocomportamental al persoanei anchetate. Pentru a atenua starea emoţională a anchetatului (care poate fi amplificată de labilitatea psihocomportamentală, de trecutul său infracţional, de starea de sănătate, de problematica critică a cauzei pentru care este cercetat) se recomandă unele discuţii introductive cu referire la situaţia familială, profesională, starea de sănătate, probleme de perspectivă, aptitudini, pasiuni etc. Astfel se poate obţine o deconectare a subiectului, o “încălzire” a relaţiei interpersonale, care favorizează chestionarea cu privire la cauza în speţă (în această fază se poate da un sfat, eventual se poate strecura o glumă).

În cazul persoanelor sincere, dar labile emoţional (sferă din care fac parte minorii, femeile, vârstnicii, unii convalescenţi etc) este necesar crearea unui climat de siguranţă şi încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat, cooperant. Nerealizarea acestui climat poate duce la inhibiţii emoţionale artificiale cu manifestări mimico-gesticulare şi neurovegetative. Labilul emoţional, dar sincer, va reacţiona sub impulsul temerii naturale pe care o resimte faţă de implicaţiile conjuncturale referitoare la învinuire, la care se adaugă blocajul afectiv faţă de anchetator. Gesturile de nervozitate, de agitaţie, de ridicare a tonului, de agresivitate etc. din partea anchetatorului pot provoca o adevărată degringoladă în gândirea şi stările emoţionale ale anchetatului emotiv.

În momentul în care anchetatorul apreciază că s-a creat un climat introductiv de încredere, anchetatului i se poate aduce la cunoştinţă problematica critică. Aceasta va determina un comportament în care se poate uşor descifra naturaleţea şi dezinvoltura în argumentare, sinceritatea surpinderii, anchetatul manifestând, mai degrabă, curiozitate faţă de învinuire decât teamă, exprimându-şi păreri, răspunzând prompt la întrebări şi punând la rândul său o serie de întrebări.

Altfel stau lucrurile când anchetatul este chiar autorul faptei. Dialogul introductiv nu are relevanţa scontată. Ambianţa rămâne rece, răspunsurile sunt doar monosilabice, anchetatul este apatic, nu cooperează, nu se angajează sincer în dialog. Dacă se abordează o problematică antrenantă, atmosfera rămâne artificială, fără deschidere către dialog, lipsită complet de spontaneitatea firească acelui context.

Persoana care nu este implicată în cauza penală, dispune în planul personalităţii sale, de capacitatea psihică de a se detaşa cu uşurinţă de situaţia de învinuit în cauză. Ea, neavând nimic cu cauza în care este audiată, îşi comută cu uşurinţă sfera preocupărilor şi a atenţiei către problematica introductivă, colaterală, ce o captivează şi pe care o acceptă cu plăcere şi interes. Persoana care a comis fapta penală sau are un anumit grad de implicare nu dispune de capacitatea psihică de comutare, de detaşare. Problematica sa centrală se exercită cu o forţă inhibitorie deosebită asupra oricăror alte aspecte care se aduc în discuţie, polarizându-i întreaga personalitate către fapta comisă şi implicaţiile acesteia.

Suspiciunea învinuitului, în raport cu incertitudinea datelor pe care le deţine referitor la ce ştie anchetatorul, cât ştie, de la cine ştie, amplifică la maximum tensiunea acestuia. Manifestările comportamentale şi psihofiziologice însoţesc starea de disconfort psihic pe care o trăieşte anchetatul. Aceste manifestări luate ca atare nu pot fi socotite drept probe de vinovăţie sau de nevinovăţie, eventual pot confirma sau infirma ca un argument în plus, o teză valabilă, constituind indicii orientativi asupra comportamentului anchetatului.

12.3. ASCULTAREA INVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Aşa cum rezultă din prevederile legale, ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge următoarele etape (Aioniţoaie & Sandu, 1992):

a).Verificarea identităţii invinuitului sau inculpatului. Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită (inculpată) altă persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea identităţii

Problematica psihologică a anchetei judiciare

constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, precum şi alte date care pot contura situaţia personală a învinuitului. Verificarea identităţii constituie şi un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului faţă de situaţia în care se află, modul cum reacţionează la întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le afişează.

b).Ascultarea relatării libere. Această etapă începe prin adresarea unei întrebări temă, cu caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare tot ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. În această etapă anchetatorul are posibilitatea să-l studieze pe învinuit, să-l observe şi să noteze omisiunile, ezitările. Toate observaţiile făcute vor constitui suport pentru stabilirea procedeelor tactice care vor fi folosite în continuare. În timpul ascultării libere anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, să-şi manifeste satisfacţia ori nemulţumirea faţă de cele declarate. Trebuie să dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm, în general o atitudine prin care să nu-şi exteriorizeze sentimentele faţă de învinuit.

c).Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor sau ascultarea dirijată. După ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei şi la învinuire. Întrebările formulate trebuie să îndeplinească anumite condiţii:* să fie clare şi precise;* să fie pe înţelesul celui interogat; să nu sugereze răspunsul;* să oblige pe învinuit să relateze şi nu să determine un răspuns scurt de genul “da” sau “nu”;* să nu intimideze pe cel ascultat sau să-l pună în încurcătură.

Din perspectiva psihologiei judiciare etapele ascultării învinuitului sau inculpatului au o importanţă deosebită, deoarece aici se pot identifica anumite mecanisme psihologice de care este bine ca cei în drept să ţină seama. Urmărind relatările învinuitului anchetatorul va reţine logica expunerii, cursivitatea exprimării, siguranţa de sine, contradicţiile posibile etc., pe baza acestora urmând să-şi stabilească tactica de acţiune.

Pentru a obţine de la învinuit sau inculpat declaraţii complete şi veridice, anchetatorul poate utiliza anumite procedee tactice de ascultare. O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea celui ascultat şi la poziţia învinuitului sau inculpatului.

În cele ce urmează vom prezenta unele procedee tactice folosite în ascultarea învinuitului sau inculpatului (Aioniţoaie & Sandu, 1992):

a).Folosirea întrebărilor detaliu - procedeul presupune utilizarea unor întrebări prin care se solicită învinuitului amănunte referitoare la împrejurările săvârşirii faptei, amănunte care să permită verificarea explicaţiilor lui. Intrebările detaliu se folosesc frecvent în cazul când învinuitul face declaraţii nesincere, contradictorii, adoptă o poziţie refractară pe parcursul cercetărilor. Scopul folosirii acestor întrebări este de a demonstra învinuitului netemeinicia declaraţiilor sale şi de a-l determina să renunţe la negarea faptelor comise.

b).Ascultarea repetată - constă în audierea în mod repetat, la anumite intervale de timp a învinuitului cu privire la aceleaşi fapte, împrejurări, amănunte. Între declaraţiile învinuitului vor apare, inevitabil, deosebiri, în special contraziceri, nepotriviri. Prin acest procedeu se poate demonstra netemeinicia afirmaţiilor învinuitului, putând fi determinat să spună adevărul.

c).Ascultarea sistematică - acest procedeu se foloseşte atât în cazul învinuitului sincer, pentru a-l ajuta să lămurească toată problematica, mai ales în cauzele complexe, cu grad ridicat de dificultate, cât şi al celor nesinceri, refractari, pentru că îi obligă să dea explicaţii logice, cronologice, succesive la toate aspectele care fac obiectul învinuirii. Prin intermediul întrebărilor problemă învinuitului i se solicită să clarifice sistematic cum a conceput şi pregătit infracţiunea, persoanele participante şi modul cum a acţionat fiecare.

d).Ascultarea încrucişată - scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul de apărare al învinuitului nesincer, înrăit, refractar, care se situează pe poziţia negării totale a faptelor comise. Este un procedeu ofensiv şi constă în ascultarea aceluiaşi învinuit de către doi sau mai mulţi anchetatori ce s-au pregătit în mod special în acest scop şi cunosc problemele cauzei în care se face ascultarea.

e).Folosirea probelor de vinovăţie - procedeul se foloseşte în ascultarea învinuitului nesincer sau a celui care îşi recunoaşte numai parţial vinovăţia. În faţa unor probe decisive, el va fi determinat să recunoască fapta comisă. Pentru a le utiliza cu maximum de eficacitate, anchetatorul trebuie să cunoască foarte bine probele existente la dosar şi valoarea probatorie a fiecăreia dintre ele. Este foarte important ca probele de vinovăţie să fie utilizate la momentul oportun astfel încât învinuitul să fie determinat să facă declaraţii veridice şi complete. Orice eroare din partea anchetatorului poate compromite ancheta. În raport cu personalitatea şi psihologia învinuitului, se poate proceda la prezentarea frontală sau progresivă a probelor de vinovăţie.

Problematica psihologică a anchetei judiciare

f).Ascultarea unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii - procedeul se aplică atunci când în cauză există mai mulţi învinuiţi (inculpaţi) participanţi la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Cunoaşterea învinuiţilor (inculpaţilor) implicaţi în cauză permite anchetatorului să stabilească pe cel dispus să recunoască mai uşor faptele săvârşite şi cu acesta să înceapă ascultarea. Se solicită celui ascultat să declare ceea ce cunoaşte despre activitatea celorlalţi participanţi la infracţiune, lăsându-i-se impresia că persoana sa interesează mai puţin. În acest mod, acesta poate prezenta date valoroase în legătură cu infracţiunea săvârşită şi implicit, să facă declaraţii despre propria activitate. Prin confruntarea datelor obţinute din declaraţiile participanţilor, chiar dacă nu au declarat totul despre propria activitate, se pot desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor implicaţi în cauză.

g).Justificarea timpului critic - acest procedeu se foloseşte, de regulă, atunci când învinuitul (inculpatul) refuză să facă declaraţii. Cunoscându-se activitatea învinuitului (inculpatului), i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a întreprins, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii. Explicaţiile date vor fi verificate minuţios pe zile, ore, minute şi locuri. De asemenea, procedeul se foloseşte şi în ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanţi în declaraţii. Verificarea datelor furnizate de cel audiat oferă anchetatorului posibilitatea constatării nesincerităţii relatărilor, întrucât în declaraţiile acestuia apar neconcordanţe în justificarea timpului critic. Utilizarea procedeului de justificare a timpului critic permite extinderea anchetei judiciare asupra altor infracţiuni şi făptuitori.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului prezintă un grad ridicat de dificultate şi complexitate întrucât situaţiile infracţionale sunt infinit de diverse. De aceea, folosirea unui procedeu sau al altuia nu constituie reguli obligatorii de urmat. Procedeele tactice în audierea învinuitului sau inculpatului se utilizează de către anchetator în funcţie de caracteristicile cauzei, precum şi de particularităţile psihice ale persoanelor aflate în ancheta judiciară.

Anchetatorul se poate confrunta cu următoarele categorii de infractori: infractorul primar sau recidivist, infractorul cercetat în stare de libertate sau în stare de arest, infractorul prins în flagrant sau descoperit post factum, infractorul care a acţionat de unul singur sau în grup, infractorul cu fizic normal, obişnuit sau fizic tarat, deformat. De asemenea, infractorul poate fi de sex masculin sau feminin, poate fi minor sau vârstnic, se poate afla în cauză judiciară, economică sau de altă natură.

În cadrul anchetei, fiecare infractor prezintă deci un tablou psihic specific, de care anchetatorul trebuie să ţină seama.

12.4. CALITĂŢILE PSIHOSOCIALE ALE ANCHETATORULUI

Abordată din perspectivă psihologică, profesiunea de anchetator penal este deosebit de complexă. Exigenţele legale, morale şi de competenţă cer anchetatorului cunoaşterea profundă şi nuanţată a dispoziţiilor legii penale şi procesual penale, a drepturilor fundamentale ale omului la care trebuie să se raporteze permanent. Armonizarea într-o sinteză echilibrată a cerinţelor generale ce fundamentează statutul deontologic al anchetatorului va permite acestuia să aplice legea conform gradului înalt de responsabilitate pe care îl cere profesia lui.

Calităţile psihosociale ale unui bun anchetator se pot grupa în trei categorii (Mitrofan & colab., 1992):

a).Nivelul general de pregătire. Anchetatorul trebuie să facă dovada unui nivel ridicat de pregătire generală; să aibă o concepţie clară despre lume şi viaţă, despre societate şi legile care o guvernează şi, îndeosebi, despre sistemul social bazat pe democraţia autentică. El trebuie să ştie precis care sunt, în ce constau şi ale cui sunt valorile şi interesele pe care le apără. Domeniul de activitate al anchetatorului fiind omul, aceasta presupune stăpânirea noţiunilor de psihologie a personalităţii.

b).Calităţile psiho-intelectuale. Gândirea anchetatorului trebuie să se orienteze spre esenţa realităţii judiciare, să se distingă prin claritate, profunzime, rigoare, mobilitate, coerenţă şi să se bazeze pe un dezvoltat spirit critic. De regulă, faptele relatate într-o anchetă par reale, verosimile, dar se întâmplă ca unele din afirmaţii să fie, mai ales la nivelul amănuntelor, contradictorii sau neplauzibile, sesizarea inadvertenţelor, de multe ori deosebit de subtile solicită din partea anchetatorului perspicacitate. De asemenea anchetatorul trebuie să dea dovadă de o mare putere de discernământ, el trebuie să deosebească uşor realul de ireal, semnificativul de nesemnificativ, să pătrundă şi să aprecieze faptele la justa lor valoare, numai aşa va putea fundamenta o soluţie judiciară.

Anchetatorului îi este necesară, la un nivel de funcţionalitate optim, atât memoria de scurtă durată, cât şi memoria de lungă durată. Memoria nu cuprinde numai informaţie pur cantitativă despre relatările anchetatului, ci şi evaluările, interpretările ei prin prisma unor criterii de esenţă socio-culturală, ştiinţifică, filosofică, etică, estetică etc.

Problematica psihologică a anchetei judiciare

Integritatea senzorială a anchetatorului constituie fundamentul psihofiziologic al corectitudinii şi exactităţii redactării documentelor de anchetă ce constituie suportul material al mijloacelor de probă. De aceea, anchetatorul trebuie să posede o stare corespunzătoare a sănătăţii şi să dispună de o mare capacitate de efort voluntar.

Pentru înţelegerea şi pătrunderea mai eficientă a unor situaţii, fapte sau împrejurări care îi sunt doar sugerate pe parcursul relatării, anchetatorul trebuie să recurgă şi la imaginaţie. Totodată el trebuie să posede o mare stabilitate şi o bună concentrare a atenţiei.

c).Calităţile moral-afective. Echilibrul emoţional vizează componenta afectivă a personalităţii anchetatorului. Acesta stă la baza unor calităţi necesare în reuşita activităţii anchetatorului, reprezentate prin tact, răbdare, toleranţă, disponibilitatea de a asculta, stăpânirea de sine etc., ceea ce conferă un fond psihofiziologic general pozitiv.

Complexitatea anchetei judiciare poate declanşa unele mecanisme ale afectivităţii ce se pot exterioriza prin manifestări incompatibile cu profesiunea de anchetator, cum ar fi: dezgustul, plictiseala, sila, agresivitatea etc. Dacă anchetatorul va apare ca o persoană impresionabilă, nervoasă, iritată, agresivă sau ca o persoană care trece cu uşurinţă de la o stare psihică la alta, ori preocupat de propriile probleme, şansele de a-şi atinge scopul sunt foarte reduse. Pentru a nu afecta în mod negativ cursul general al desfăşurării anchetei, este foarte important ca anchetatorul să aibă toate reacţiile proprii sub control. Echilibrul emoţional al anchetatorului este condiţionat şi de lipsa oricărei prejudecăţi sau a repulsiei faţă de persoana anchetată. Capacitatea empatică îl ajută pe anchetator, la nevoie, să simuleze orice stare sau trăire, să interpreteze rolul oricărui personaj.

Profilul psiho-intelectual şi moral-afectiv al anchetatorului se structurează atât pe cele mai importante procese psihice, cât şi pe trăsăturile de personalitate ale acestuia. Experienţa în domeniul anchetei judiciare contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea la anchetatori a unor calităţi speciale cum ar fi: perspicacitatea, spiritul de observaţie, insistenţa, subtilitatea şi rapiditatea deducţiilor şi sintezelor, forţa argumentării logice, a căror rezultantă formează intuiţia profesională, aşa zisul “fler”.

Calităţile enumerate nu reprezintă un simplu inventar de însuşiri (trăsături) posibile la un anchetator, ci adevărate direcţii pe linia valorificării potenţialului psihologic al acestuia în cadrul anchetei judiciare. Punerea în acţiune a potenţialului psihologic trebuie văzută ca o necesitate de a completa, de a îmbogăţi şi perfecţiona procedeele de ordin tehnic şi practic ale anchetei, ducând la fundamentarea ştiinţifică şi, implicit la creşterea eficienţei acesteia.

Nu sunt excluse situaţiile când anchetatorul, fie că nu uzează de procedee tactice adecvate, fie că nu-şi pune în valoare calităţile de ordin psihologic, ajungând astfel în poziţie de dominat în raport cu anchetatul. În acest sens sugerăm câteva din manifestările negative întâlnite în activitatea unor anchetatori: mulţumirea de sine, generată de încrederea exagerată în propriile calităţi şi în experienţa personală, carenţe în pregătirea teoretică, instalarea stereotipiilor, automatismelor şi spiritului de rutină, suspiciunea excesivă faţă de orice persoană anchetată, amplificarea nefondată a unor date sau exagerarea semnificaţiei acordate unor gesturi sau manifestări din conduita celor anchetaţi, rigiditate în formularea întrebărilor, aroganţa sau vulgaritatea în relaţiile cu persoanele anchetate.

Personalitatea anchetatorului poate influenţa negativ desfăşurarea anchetei prin unele trăsături cum ar fi: vanitatea şi orgoliul, amorul propriu, teama de eşec, lipsa simţului autocritic, nerecunoaşterea poziţiei de învins, optimismul necontrolat şi excesiv, cât şi pesimismul exagerat şi nemotivat, opinii foarte particulare asupra colaboratorilor şi asupra propriei persoane, indecizia etc.

12.5. TIPURI DE ANCHETATORI

Sintezele efectuate în urma studierii comportamentului anchetatorilor, în relaţia anchetator-anchetat, au condus la diferite clasificări (Mitrofan & colab., 1992):* anchetatorul temperat; se caracterizează printr-un comportament firesc, îşi ascultă cu atenţie şi interes interlocutorul, răbdător, calm şi analitic. Intervine oportun şi eficient cu tactul corespunzător situaţiei, pentru lămurirea aspectelor esenţiale ce interesează ancheta.* anchetatorul amabil; manifestă o anumită transparenţă şi jovialitate în relaţia cu anchetatul, nu ezită să-şi trateze interlocutorul cu o ţigară sau o cafea. Atmosfera degajată pe care o creează oferă premisele unui studiu psihologic aprofundat al anchetatului. Această atitudine trebuie să fie constantă, altfel echilibrul anchetei poate fi afectat, iar ancheta compromisă.* anchetatorul autoritar; se caracterizează printr-o atitudine rigidă, gravă, impunându-şi la modul imperativ voinţa în faţa anchetatului. Nu este preocupat de studiul psihologic al anchetatului şi implicit nu

Problematica psihologică a anchetei judiciare

găseşte modalităţi eficiente de a stimula ancheta. Acesta mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât pe stimularea psihologică a acestuia şi astfel cooperarea devine ineficientă.* anchetatorul comunicativ (vorbăreţ, expansiv); este maximal activ şi îşi exprimă cel mai evident personalitatea sa. Expresivitatea verbală (intonaţie, accent, timbru) şi cea extralingvistică (mimică, gestică) este orientată către anchetat într-un mod accentuat, astfel încât intervenţiile sale sunt uneori inoportune şi lipsite de eficienţă, compromiţând ancheta.* anchetatorul cabotin; doreşte să obţină în cadrul anchetei judiciare succese uşoare prin mijloace ieftine, făcând apel la unele exagerări, amplificări improprii pentru ancheta judiciară care pot provoca stări cum ar fi amuzamentul, dispreţul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situaţii care pot prejudicia rezultatele anchetei.* anchetatorul patern; adoptă un comportament îngăduitor în anchetă, manifestând uneori chiar compasiune faţă de anchetat. Asemenea atitudine poate fi speculată mai ales de infractorii recidivişti care nu vor ezita să-şi atenueze faptele.

Din perspectiva implicării spiritului de observaţie în alcătuirea scenariului infracţional, se poate identifica (Prună, 1994):* anchetatorul de “tip analitic”; îşi construieşte scenariul probabil al infracţiunii din foarte multe detalii, dând fiecăruia o însemnătate deosebită şi insistând în direcţia verificării amănunţite a tuturor elementelor componente. Ancheta evoluează lent şi presupune un efort consistent, dar are avantajul că evită eventualele erori.* anchetatorul de “tip sintetic”; acordă o importanţă diferenţiată informaţiilor iniţiale, construindu-şi scenariul pe informaţiile considerate relevante, celelalte fiind integrate imaginii de ansamblu. Proiectul anchetei implică un comportament probabilist, în sensul că se urmăreşte validarea celei mai probabile soluţii. Demersul anchetei are o evoluţie mai rapidă, dar trebuie evitate posibilele erori.

Din perspectiva implicării cognitiv-imaginative se desprind două tipuri de anchetatori:* anchetatorul de “tip conservator”; utilizează schemele mintale construite anterior, cărora le subordonează în mod exagerat informaţiile oferite de realitate, “obligându-le” să se integreze în schemele mintale elaborate. Un astfel de anchetator poate ajunge robul unui asemenea mod rigid de gândire, manifestând chiar tendinţa de a “ajusta” realitatea la schemele mintale vechi cu care operează.* anchetatorul de “tip creator”; manifestă o atitudine creatoare, face apel la schemele mintale achiziţionate, ele constituind o parte din experienţa profesională, dar el îşi construieşte proiectul anchetei bazându-se nu numai pe asemănările cu alte cazuri cercetate, ci şi pe elemente specifice cazului în speţă. Acest tip de anchetator descifrează mai rapid cazul aflat în cercetare, facilitează clarificarea unor situaţii, aparent fără ieşire.

TEMA 13

INVESTIGAREA PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI SIMULAT

1 3 . 1 . C O M P O R T A M E N T U L N O R M A L V E R S U S C O M P O R T A M E N T U L S I M U L A T

În sens larg, comportamentul reprezintă maniera specifică prin care subiectul uman este determinat să răspundă printr-un ansamblu de reacţii la solicitările de ordin fizic sau social care vin din ambianţă, căutând ca prin aceasta să se adapteze la situaţiile nou intervenite.

În viaţa unei persoane apar adesea situaţii care o solicită contradictoriu. Anumite convenienţe sociale pot intra în contradicţie cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime ale persoanei, cu sistemul propriu de valori. Apar în acest caz dilemele de comportament, depăşirea lor presupunând din partea persoanei maturitate socială, plasticitate psihică şi supleţe comportamentală.

Dacă adepţii "behaviorismului ortodox" foloseau termenul de comportament pentru a face referire la reacţiile exteriorizate ale organismului, la ceea ce putea fi observat, înregistrat şi măsurat direct, odată cu dezvoltarea procedeelor şi tehnicilor de înregistrare a reacţiilor organismului au fost descoperite şi urmărite noi modificări interne ce ţin de procesele gândirii, emoţiei, limbajului etc. mai fine decât cele observate anterior. Astfel s-au distins două modalităţi de răspuns comportmental (Ciofu, 1974):

Comportamentul aparent ("overt behavior") care include reacţiile exteriorizate ale persoanei, observabile direct, cum ar fi limbajul vorbit sau gestual, mimica, activitatea de mişcare a membrelor sau corpului. Termenul de "overt behavior", iniţial apare în lucrările a mai multor autori: Ruch (1963), McGuigan (1966), Munn (1966), Skinner (1966).

Comportamentul inaparent ("covert behavior") include modificările interne, indirect decelabile, ce însoţesc procesele gândirii, emoţiei, limbajului etc. dintre care amintim: modificarile ritmului respirator, ale ritmului cardiac, a secreţiei salivare, intensificarea activităţii glandelor sudoripare, a compoziţiei chimice şi hormonale a sângelui, creşterea conductanţei electrice a pielii etc. Termenul de "covert behavoir" a fost utilizat de McGuigan & Skinner (1966).

Există o continuă interşanjabilitate între cele două modalităţi comportamentale, în sensul că unui comportament aparent îi corespund obligatoriu forme de comportament inaparent, însă nu oricăror manifestări inaparente le corespund manifestări de comportament aparent. Atât modalităţile aparente cât şi cele inaparente sunt aspecte ale unui comportament larg cu o caracteristică de unicitate pentru momentul respectiv.

Se ştie că orice comportament are concomitenţe cognitive şi / sau biochimice, după cum orice modificare biochimică este resimţită în modul de procesare a informaţiei sau în comportament. Luând în calcul finalitatea acţiunii, este important de sesizat cauza principală care optimizează interacţiunea persoanei cu mediul, putându-se astfel interveni asupra factorilor blocanţi atât la nivel intern, cât şi la nivel extern (Miclea, 1997).

Una din problemele frecvent întâlnite în activitatea judiciară este cea a comportamentului simulat al persoanelor implicate în diferite cauze penale. În funcţie de situaţia în care se află o anumită persoană, în funcţie de interesul şi scopul urmărit, comportamentul obişnuit al acesteia poate lua forma unei conduite simulate.

Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realităţi. Persoana în cauză dă intenţionat un răspuns verbal străin aceluia pe care îl gândeşte, exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potriveşte cu aprecierea, atitudinea sau cu sentimentul autentic încercat.

Simularea nu este o simplă eroare, ea se caracterizează prin intenţionalitate. Este o "greşeală" intenţionată, învăluită şi susţinută pragmatic.

Simularea este o entitate contradictorie între aspectul aparent şi cel inaparent al comportamentului, expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine. Aspectul aparent poate fi cunoscut, uneori este afişat abil sau naiv, cu efortul de persuasiune. Dimpotrivă aspectul inaparent este secretizat, nu face obiect de confesiune, iar uneori pentru a-l secretiza, se practică dezinformarea sistematică după reguli tactice bine definite, pentru derutarea organelor judiciare. Aceasta poate fi asemănată cu un binom compus din aparenţă (produs al dezinformării verbale sau materiale ori

combinate) şi inaparenţă (realitatea secretizată, intimă, neconfesată) (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1992).

Simularea are o prezenţă cotidiană. Uneori se dovedeşte a fi necesară, stimulând sensul vieţii. Omul are nevoie şi de unele pârghii compensatorii, de autoiluzionare, de autoamăgire. Pentru a depăşi momentele critice din viaţă, persoana, conştient sau inconştient, îşi protejează eul prin cultivarea sentimentelor speranţei, încrederii, optimismului. Simularea în aceste situaţii reprezintă o formă ocolită de acceptare a condiţiei umane, un loc de refugiu imaginar.

Condiţia succesului unei simulări este dată de consistenţa sa internă, de abilitatea cu care subiectul menţine coerenţa demersului său fictiv. Ea presupune inteligenţă, conduită "civilizată". Contrafacerile sunt mijloace elegante de eludare a normativelor sociale. Sub masca unor conduite conformiste, inventând mereu tactici derutante, simulantul se complace într-un fals relaţional, structurându-şi, pentru a putea manipula, un spaţiu simulat. Cadrul fictiv nu numai că ia locul realităţii, dar o şi preface.

Simularea este întotdeauna motivată, determinată de dorinţe, de interese. Ea este o modalitate de realizare facilă a scopului. Simularea apare în cele mai diferite situaţii: pentru disculpare, pentru a apăra pe cineva, din nevoia de protecţie, din dorinţa de răzbunare, pentru a rezista presiunilor şi normelor coercitive ale comunităţii etc.

Simularea se realizează prin diferite strategii: inventare, exagerare, diminuare, adiţie, omisiune, substituire, transformare, tăcere etc.

Simularea, minciuna fiind o construcţie fictivă, are un impact deosebit asupra realului. Ea se poate prezenta în diverse ipostaze (Cucoş, 1997; Buş, 2000): Simularea totală, în care falsitatea este prezentă pe întreg parcursul manifestării

comportamentale; Simularea intercalată cu anumite frânturi de adevăr; Simularea prin omisiunea voită a informaţiei veridice; Prezentarea unei variante sau ipoteze, greu verificabile, ca fiind adevărul însuşi; Recurgerea la demonstraţii incongruente din punct de vedere formal (substituirea unei gândiri

logice cu una pasională); Utilizarea abuzivă a unor demonstraţii care nu concordă sau nu sunt relevante pentru situaţia

concretă prezentată; Persiflarea adevărului prin mimică, gestualitate, dând de înţeles că ceea ce se spune este fals; Exagerarea sau absolutizarea unor aspecte neimportante în defavoarea esenţialului; Adăugarea la mesajul transmis a unor conotaţii negative ce ţin de profilul caracterial al

emitentului; Prezentarea unui adevăr ca şi cum acesta ar fi o minciună şi a unei minciuni ca şi cum ar fi un

adevăr; Crearea deliberată a unei derute interpretative prin joncţiunea dintre adevăr şi falsitate,

inducându-se prin aceasta dezinteresul interlocutorului pentru a mai cunoaşte ceva. Nu există graniţe fixe, imuabile, între adevăr şi falsitate, existând o permanentă

interşanjabilitate. Simulantul operează după o logică elastică, pentru a ajunge cât mai repede la ţintă, fiind

facilitat de limbaj şi cunoscând foarte bine realitatea pe care îşi propune să o ascundă. Într-un anumit context aproape orice tip de comportament poate dobândi funcţie adaptativă,

profilactică. Simularea reprezintă o metodă de coping comportamental având funcţia de a preveni sau

reduce reacţia de stres, provocată de ancheta judiciară. Prin simulare, persoana este convinsă că poate controla agentul stresant, obţinându-se astfel o

reducere a reacţiei de stres. Acest efect pozitiv nu se înregistrează automat. În urma unor studii experimentale (Averil, 1973) s-a constatat că prin controlul stresului nu

se determină doar reducerea acestuia, ci în unele cazuri se ajunge la intensificarea fenomenului. Copingul comportamentului antrenat în cazul simulării, reduce stresul doar atunci când

(Miclea, 1997): este urmat de un feed-back asupra eficienţei intervenţiei comportamentale; costul realizării lui nu depăşeşte beneficiile; reduce ambiguitatea şi / sau incertitudinea legată de situaţia stresantă.

În cazul testării la poligraf copingul comportamental antrenat în simulare este ineficient. Aceasta, deoarece cele trei condiţii prezentate mai sus, nu sunt îndeplinite în totalitate. Cu toate că

beneficiile obţinute de subiectul simulant sunt net superioare costurilor angajate în vederea realizării simulării (inducerii în eroare a organelor judiciare), este puţin probabil să-şi reducă stresul, deoarece: acesta nu primeşte nici un feed-back asupra eficienţei intervenţiei sale comportamentale; neavând nici o informaţie asupra situaţiei stresante (feed-back), incertitudinea legată de acest fapt

nu are cum să se reducă. La acestea se adaugă reactivarea la nivelul sistemului cognitiv al subiectului, a aspectelor

particulare ce ţin de comiterea faptei, menite să amplifice tensiunea psihică. Unitatea psiho-somatică a simulării oferă posibilitatea certă de investigare şi depistare a

oricărui comportament simulat.

1 3 . 2 . C O R E L A T E L E P S I H O F I Z I O L O G I C E A L E C O M P O R T A M E N T U L U I S I M U L A T

Procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificări fiziologice mai mult sau mai puţin extinse, printr-o conduită marcată de expresii emoţionale (gesturi, mimică etc.) şi printr-o trăire subiectivă (Radu & colab., 1991).

Emoţia nu se reduce numai la aspectul de trăire subiectivă, internă, ci formează o configuraţie complexă de relaţii, un răspuns psihofiziologic multidimensional vis-a-vis de evenimente. Pintre dimensiunile procesului afectiv distingem (Lazarus, 1984; 1991): modificări cognitive (procesarea informaţiei stimul venită din mediu, care în funcţie de

semnificaţie are rol activator sau nu); modificări organice, vegetative (creşterea aroussal-lui fiziologic, activarea cardiacă şi a

sistemului circulator, modificări la nivelul motilităţii gastrointestinale, tensiunii musculare, conductanţei electrice a pielii etc);

modificări comportamentale (gesturi, reacţii, mimică, expresii vocale etc). Cele trei dimensiuni ale procesului afectiv nu pot fi luate separat, între ele existând o

permanentă intracţiune sincronă, emoţia fiind rezultatul conlucrării a trei tipuri de factori: cognitivi, organici şi comportamentali. Rezultanta interacţiunii acestor factori se răsfrânge asupra trăirii subiective a persoanei, respectiv a modului cum aceasta resimte situaţia şi se adaptează faţă de ea.

Emoţiile sunt configuraţii cognitiv-motivaţional-relaţional organizate a căror stare se schimbă în funcţie de modificările din cadrul relaţiei individ-mediu, de felul în care aceasta este percepută şi evaluată.

În domeniul psihologiei judiciare, emoţia este considerată ca fenomen tipic sferei afective, deoarece aceasta, prin modificările psihofiziologice pe care le implică, poate fi supusă unei analize ştiinţifice sistematice.

Evidenţierea unei emoţii poate fi făcută pornindu-se atât de la aspectul comportamental, cât şi de la cel al corelatelor psihofiziologice pe care aceasta le implică.

Comportamentul emoţional global reprezintă obiectivarea trăirii emoţionale, întâlnită atât în aspectul inaparent, dar cel mai evident şi mai uşor observabil în cel aparent. Aspectul aparent, denumit ca expresie emoţională, subsumează întreg ansamblul de reacţii somatice şi musculare (faciale, scheletice, viscerale, umorale etc.) pe care subiectul le dezvoltă în momentul experimentării unei emoţii (Ciofu, Golu & Voicu, 1978).

Patternul aparent al modificărilor emoţionale include: motilitatea corporală, tremurul muscular, expresivitatea facială (mişcările oculare, coloritul epidermic, tonalitatea vocală, intensificarea activităţii glandelor sudoripare etc.).

Dintre toate categoriile de răspuns emoţional aparent, cea mai elocventă pentru observator o constituie expresia facială, fiind caracterizată ca un barometru al emoţiei. Astfel bucuria, tristeţea, mânia, teama etc. pot fi foarte uşor citite pe faţa unei persoane. Expresia "alb ca varul", referitoare la starea emoţională dezvoltată de către subiect în cazul unei situaţii, ce implică trăirea unei stări emoţionale intense, este asociată cu starea de vasoconstricţie periferică (determinată de teamă). La subiectul supus unei anchete judiciare, în cazul săvârşirii unei infracţiuni, expresia emoţională descrisă anterior este deseori prezentă, însă într-o nuanţă mai difuză datorită tendinţei subiectului de a simula o altă stare decât cea pe care o trăieşte într-o astfel de situaţie (Negru, 1998).

Expresia vocală în emoţie reprezintă un indice care ne poate spune multe despre trăirea subiectivă pe care o încearcă persoana. Ea se poate traduce prin modificări în timbru, tonalitate, intensitate, inflexiuni, accent etc. Aceste modificări sunt determinate de nivelul ridicat al tensiunii musculaturii scheletice generale, inclusiv a muşchilor laringelui care influenţează tensiunea corzilor

vocale, ducând la noi efecte de intensitate şi tonalitate. Activitatea musculară a laringelui şi a corzilor vocale are o influenţă directă asupra debitului sonor şi, în special, a frecvenţei sunetelor.

În ancheta judiciară elementul cel mai evident în cazul trăirii unor emoţii, pe fond stresant, este tremurul fiziologic existent la nivelul tuturor muşchilor care acţionează aparatul fonorespirator.

Tremurul fiziologic este o ondulaţie sau o oscilaţie minusculă determinată de stresul psihologic, ce corespunde frecvenţei de 8-14 Hz. şi poate fi atribuit undelor alfa (Ciopraga, 1996).

În cazul unei persoane care nu este stresată, tremurul fiziologic are o intensitate maximă. În momentul instalării stresului, acesta scade în intensitate sau este eliminat. Creşterile sau scăderile intensităţii, frecvenţei timbrului vocii, ca urmare a reducerii tremurului fiziologic, reprezintă un indice al gradului de stres pe care-l încearcă persoana, des utilizat în practicile criminalistice în vederea detectării comportamentului simulat.

Operând asupra pattern-ului vegetativ şi somatic nu trebuie separate aspectele externe, explicite, de cele implicite, abordându-se atât problema expresiei externe a emoţiei cât şi a corelatelor psihofiziologice de care este legată.

Pe baza indicatorilor fiziologici utilizaţi atunci când studiem emoţia, putem obţine o informaţie obiectivă asupra gradului de intensitate pe care acesta-l implică. Indicatorii fiziologici utilizaţi pentru a evidenţia gradul de trăire subiectivă a unei emoţii, sunt: electroencefalograma (EEG), activitatea cardiacă şi a sistemului circulator (ECG), rata respiratorie, tensiunea musculară, modificările conductanţei electrice a pielii (GSR) etc.

Electroencefalograma reprezintă o măsură a emoţiei la nivel fiziologic central. Modalitatea de manifestare este a unei activări (aroussal) cu aspectul unui ritm de voltaj redus şi frecvenţă ridicată, având ca efect blocarea ritmului alfa sincronizat (Dorofteiu, 1992). El apare în stările de emoţie, depresie, anxietate, agitaţie etc., oferind indicii cu privire la intensitatea acestora. Măsurile pe care le oferă sunt nespecifice, referindu-se la starea, respectiv nivelul de activare determinat de o emoţie, însă foarte puţin la tipul emoţiei.

Activarea cardiacă şi a sistemului circulator, prin ritmul cardiac, tensiunea sanguină şi vasomotricitate, reprezintă una dintre prezenţele cele mai frecvente şi mai elocvente ale tabloului indicatorilor psihofiziologici ai emoţiei.

Ritmul cardiac oferă o dinamică marcată atât de caracterul stimulării emoţiei, cât şi de faptul că acea stimulare este prezentă sau doar expectată. Astfel, emoţia legată de prezenţa concretă a unor stimuli puternic stresanţi determină o modificare în sensul accelerării ritmului cardiac, în timp ce doar anticiparea prezenţei unor astfel de stimuli are ca efect decelerarea ritmului cardiac.

Foarte uzitată în evidenţierea emoţiei, tensiunea sanguină reflectă atât ritmul bătăilor inimii (volumul de sânge circulant), cât şi tonusul vasomotor local pe unitatea de timp. Gradientele de presiune sanguină pot interesa faza sistolică sau cea diastolică, precum şi diferenţele dintre acestea, la un ciclu sistolă-diastolă.

Ca răspuns la stimulii cu caracter negativ pentru persoană, care provoacă emoţia (în condiţii de anxietate, stres etc.) are loc o creştere temporară a tensiunii relaţionată cu modificări ale ritmicităţii cardiace şi a vasomotricităţii.

Efectul modificărilor vasomotorii reflectă creşteri sau scăderi de volum sanguin la nivelul diferitelor părţi din corp (deget, mână, braţ etc.), rezultat al vasoconstricţiei sau vasodilataţiei din regiunea respectivă.

Nu se poate vorbi despre o modificare pletismografică unică în emoţie, vasodilataţia sau vasoconstricţia putând apărea în funcţie de calitatea diferită a emoţiei (frică - vasoconstricţie periferică, ruşine - vasodilataţie). Uneori ambele reacţii pot fi surprinse concomitent prin înregistrări în puncte multiple, deoarece dislocuirea unei cantităţi de sânge dintr-o regiune a organismului poate determina afluxul crescut de sânge într-o altă regiune (Ciofu, Golu & Voicu, 1978).

Modificările cardiovasculare sunt indicatori ai activităţii fizice existente în emoţii, ai specificului calitativ al acestora.

Unul dintre cei mai vechi indici ai emoţiei este rata respiratorie. Aceasta poate fi înregistrată pneumatic (la nivelul toracelui şi abdomenului pentru poligraf) sau termoelectric (la nivel nazal). Reglarea respiraţiei este complexă, fiind supusă atât controlului involuntar reflex (excitarea centrului respirator bulbar), cât şi controlului voluntar.

Respiraţia este sensibilă la o varietate de variabile psihologice şi modificări organice care însoţesc emoţia. Astfel, ritmul şi amplitudinea undelor respiratorii, durata lor, raportul inspiraţie / expiraţie, blocarea lor etc. sunt afectate de tipul emoţiei (agresivitate, frică, nelinişte, groază etc.), precum şi de starea conflictuală care le însoţeşte.

Cu toate că nu există stricte valori parametrice sau modele respiratorii care să poată fi atribuite unor tipuri specifice de emoţii, indicatorul de faţă face obiectul unor sofisticate investigaţii asupra comportamentului simulat în domeniul judiciar.

Tensiunea musculară poate fi înregistrată local sau generalizat prin intermediul înregistratorilor mecanici, fie mai modern, prin culegerea potenţialelor musculare electrice (EMG).

Acest tonus este considerat a fi strâns legat de starea emotivă. Astfel există o corelaţie pozitivă între EMG din regiunea frontală şi prezenţa anxietăţii, între înregistrările poligraf prin micromişcările musculare şi comportamentul simulat etc.

Balanţa muşchilor scheletici este în general echilibrată, şi scăzută în relaxare. În actul motor şi în stările emoţionale crescute, balanţa nivelului tensiunii devine nu numai ridicată, ci şi discontinuă, cauzând tremurul. Emoţiile de intensitate crescută se pot exterioriza în tremur, acesta putând chiar dezorganiza răspunsul motor din momentul respectiv.

Modificările conductanţei electrice a pielii reprezintă unul dintre cei mai sensibili indicatori ai activităţii fiziologice vegetative din emoţie. Când activitatea corticală este redusă, iar componenta simpatică predomină, conductanţa electrică a pielii este mică, curba reacţiei crescând.

În cazul confruntării repetate cu stimuli nocivi, anxiogeni, conductanţa electrică a pielii scade condiţionat înaintea impactului cu stimulul, creşte în timpul primei faze de acţiune a acestuia după care scade treptat. Folosindu-se o metodă de tip poligraf au fost obţinute schimbări de potenţial în raport cu încărcătura emoţională a cuvântului stimul. Paralel cu reacţia electrodermică are loc o intensificare a activităţii glandelor sudoripare, indicatori ai stresului emoţional.

Toate aceste corelate psihofiziologice şi comportamentale ale emoţiei pot fi întâlnite în cadrul practicii judiciare, mai specific în domeniul detectării comportamentului simulat, având rolul de indici indirecţi ai laturii afective care acompaniază persoana în tot ceea ce face.

1 3 . 3 . T E H N I C I Ş I M I J L O A C E D E I N V E S T I G A R E A C O M P O R T A M E N T U L U I S I M U L A T

Încă din cele mai vechi timpuri ale existenţei, s-a constatat faptul că atunci când o persoană minte, au loc modificări psihofiziologice la nivelul organismului acesteia. Bazându-se pe această supoziţie, au fost descoperite şi perfecţionate diferite tehnici de detectare psihofiziologică a comportamentului simulat.

Orice instrument de măsură, fie el tradiţional sau modern are la bază o anumită teorie. Această teorie poate fi explicită, detaliată până în cel mai mic amănunt, sau implicită, rămânând la latitudinea persoanei găsirea relaţiilor care stau la baza ei (Szamosközi, 1997).

Dacă în antichitate se considera că la originea reacţiilor psihofiziologice se află "Puterea Divină" (Lea, 1870), studiile contemporane sugerează că factorul major, determinant al reacţiilor psihofiziologice îl reprezintă variabilele motivaţional-emoţionale, iar studiile recente susţin că factorul major în acest proces este reprezentat de variabilele cognitive.

Procesele cognitive sunt însoţite de unele manifestări observabile şi neobservabile direct, care pot fi constatate în mod obiectiv prin înregistrarea cu ajutorul unor aparate (poligraf, fonograf, electroencefalograf etc.) a modificărilor vasculare, cerebrale, de temperatură a pielii şi respiratorii (Stănoiu, 1981).

La persoanele normale din punct de vedere psihofiziologic, comportamentul simulat este adeseori asociat cu trăirea unor stări emotive intense care se accentuează în momentul investigaţiei criminalistice.

Cele mai frecvente reacţii psihofiziologice care au fost puse în evidenţă la subiecţii supuşi anchetei judiciare, ca urmare a unor comportamente infracţionale săvârşite şi care erau motivaţi pentru dezvoltarea unui comportament simulat, au fost: accelerarea ritmului cardiac, creşterea presiunii sangvine, apariţia fenomenelor vasodilatatorii şi vasoconstrictorii (hiperemie sau paloare), accelerarea şi sacadarea respiraţiei, dereglarea fonaţiei şi emisiunii de sunete, hiposalivaţia şi contractarea subită a muşchilor scheletici.

Toate aceste reacţii neurovegetative, declanşate intern, sunt slab supuse unui control voluntar, fiind determinate de gradul de percepere a riscului de a fi detectat, rod al unei evaluări cognitive a situaţiei. Aceste reacţii sunt asociate cu un comportament manifest, cu valoare de identificare, pentru specialiştii din domeniul judiciar, a unei disonanţe între declaraţiile subiectului şi gradul de acord asupra lor. Din comportamentele externe relaţionate cu modificările neurofiziologice rezultă

schimbări ale mimicii şi pantomimicii, blocarea bruscă a funcţiilor motorii, tremurul din voce, modificarea timpului de latenţă între perceperea întrebării şi furnizarea răspunsului.

Manifestările prezentate anterior sunt elemente ale vieţii psihice şi comportamentale pe care orice persoană le experimentează de-a lungul vieţii, fie că a fost sau nu obiect al unei investigaţii criminalistice. Ele au fost puse în evidenţă prin diverse încercări practice şi experimentale de-a lungul timpului, însă ceea ce s-a obţinut sunt doar patternuri de posibile manifestări (comportamentale şi fiziologice), care diferă de la o persoană la alta datorită frecvenţei, intensităţii, duratei etc. În funcţie de modul în care sunt trăite şi exteriorizate aceste "comportamente" s-au creat diferite tehnici de control a sincerităţii. Cele mai cunoscute tehnici de investigare în acest domeniu sunt: Metoda asociaţiei libere; Metoda experienţei motrice; Tehnici pentru suprimarea cenzurii conştiente; Metoda detectării stresului emoţional în scris; Metoda detectării stresului din voce; Tehnica poligraf; Potenţialele evocate ale creierului.

13.3.1. Metoda asociaţiei l ibere

Ca tehnică de diagnosticare a comportamentului simulat, porneşte de la premisa că o anumită semnificaţie a cuvintelor-stimul, care se prezintă subiectului investigat, determină o activare la nivelul reţelelor semantice, exercitând o influenţă specifică asupra stării emoţionale a subiectului, respectiv asupra asociaţiilor pe care acesta le stabileşte ulterior.

Există o serie de criterii care-şi fac simţită prezenţa în orientarea stabilirii asocierilor de idei legate de un cuvânt stimul. Astfel, dacă la cuvântul-stimul "mic" se răspunde prin cuvântul "mare", iar la "alb" cu " negru", se poate concluziona că asocierile făcute au la bază principiul contrastului (Ciofu, 1974).

Una dintre modalităţile acestei tehnici strâns legate de detectarea comportamentului simulat o reprezintă înregistrarea timpului de latenţă. Anastasi (1964), în urma utilizării acestei metodologii, concluziona: "dacă viteza de reacţie verbală este diferită la cuvintele critice faţă de cele nesemnificative, dacă subiectul refuză răspunsul la unele cuvinte critice sau repetă, în lipsa altui cuvânt, răspunsuri verbale anterioare, atunci vinovăţia subiectului poate fi socotită dovedită".

Prin timpul de latenţă se înţelege perioada care se scurge de la emiterea unui stimul până la producerea reacţiei.

În cadrul acestor tehnici intră şi proba Abrahamsen-Rassanof-Yung, care utilizează tehnica asocierii de cuvinte însoţită de înregistrarea timpilor de răspuns, ca indicatori ai stărilor afective legate de evenimente pe care persoana, obiect al investigaţiei, vrea să le ascundă. Procedura constă în administrarea unei liste de cuvinte la care subiectul trebuie să găsească cuvinte asociate, într-un timp cât mai scurt. Lista este elaborată de către un specialist în domeniul detecţiei comportamentului simulat, după o studiere detaliată a cazului, şi cuprinde cuvinte "neutre", respectiv "afectogene", a căror semnificaţie este legată direct sau indirect de ceea ce subiectul încearcă să ascundă. Comparaţia între reacţiile la cele două tipuri de cuvinte (neutre sau afectogene) permite decelarea influenţei emotivităţii, determinată de perceperea riscului de a fi detectat, asupra tipului de răspuns oferit şi a timpului de reacţie, cunoscându-se că la stimulii neutri timpul de latenţă este constant, iar la cuvintele afectogene crescut (Bogdan, 1973).

Indicii care se urmăresc pentru a se putea pune în evidenţă tendinţa de simulare a subiectului sunt: Repetarea cuvântului-stimul - necesară pentru a avea timp să elaboreze un alt tip de răspuns. Latenţa răspunsului - variabilă în funcţie de subiect şi condiţionată de natura stimulilor. Este mai

mare pentru cuvintele abstracte decât pentru cele concrete. Timpii de reacţie mai mari de patru secunde indică o încercare de simulare.

Asociaţia superficială - asociaţia intrinsecă, presupusă a fi cea cerută de către cuvântul stimul, este derogată uneia superficiale. Se presupune că subiectul, considerând că asociaţia ar fi prea expresivă, încearcă să o substituie uneia mai puţin incriminante.

Repetarea cuvintelor oferite ca răspuns - un cuvânt repetat de mai multe ori indică existenţa unei semnificaţii care trebuie verificată.

Modificarea sensului cuvântului inţial - constă în oferirea unui răspuns pe care apoi încearcă să-l explice privit dintr-o altă perspectivă.

În majoritatea cazurilor indicii prezentaţi anterior, apar strict legaţi de anumite cuvinte stimul, chiar şi la repetarea probei.

La noi în ţară cercetări cu această tematică a efectuat Al. Roşca (1934; 1971), prin metoda folosită obţinându-se diagnosticarea justă în 80% din cazuri.

Această tehnică de detectarea a comportamentului simulat este uneori folosită în domeniul judiciar, însă pentru a-i creşte eficienţa se foloseşte în combinaţie cu alte tehnici (metoda experienţei motrice, hipnoză, poligraf etc.).

13.3.2. Metoda experienţei motrice

Primele încercări legate de această metodă presupuneau înregistrarea reacţiilor fiziologice ale unui subiect care era investigat, folosindu-se tehnica asocierilor libere.

S-a constatat că cu cât încărcătura emoţională a cuvântului prezentat era mai mare, cu atât pe inscriptor apăreau reacţii vegetative (respiraţia, EEG) mai ample, iar fonograma răspunsului verbal prezenta o latenţă mărită (Ciofu, 1974).

Bazându-se pe cercetări similare şi observând legătura, creată în timp, între un fenomen central, nemăsurabil direct şi un fenomen motor-periferic (presiuni digitale ritmate pe o membrană pneumatică), psihologul rus H. R. Luria (1959) elaborează o nouă metodă numită a "experienţei motrice".

Această tehnică a fost modificată şi îmbunătăţită de către psihologul de origine spaniolă Mira Y Lopez (1959), care a construit un aparat numit manotonometru.

Experimentul consta în faptul că subiectul trebuia să-şi dubleze răspunsul verbal, la cuvântul stimul conţinut în listă, cu o reacţie motorie (apăsarea pe o clapă). În aceste condiţii subiectul îşi concentrează atenţia asupra mâinii cu care trebuie să îndeplinească sarcina, modificările care au loc la nivelul celeilalte mâini scăpând controlului conştient, fiind înregistrate. Înregistrarea unui tremur asociat cu o latenţă ridicată a răspunsului verbal reprezintă indiciul unei eventuale tentative de simulare.

Luria constată că în condiţiile unei puternice activări emoţionale, produsă de efortul de disimulare, curba motrică înregistrată se modifică în aşa măsură încât această activare emoţională este decelabilă.

Metoda prezentată şi-a avut utilitatea la vremea respectivă (prima parte a secolului XX), azi fiind înlocuită de alte tehnici cu o acurateţe mult crescută.

13.3.3. Tehnici pentru suprimarea cenzurii conştiente

Scopul acestor tehnici constă în suprimarea controlului conştient al declaraţiilor, astfel încât răspunsurile să fie automate, lipsite de influenţa controlului raţional voluntar.

Tehnicile de acest gen îşi au originea în antichitate unde, cunoscându-se efectul alcoolului asupra stării de conştiinţă şi a controlului voluntar, prizonierilor de război li se administra alcool pentru a se putea obţine de la aceştia informaţii care în stare normală nu ar fi fost furnizate.

După studierea efectelor pe care le are hipnoza asupra stării de conştiinţă, s-a recurs la folosirea ei pentru detectarea comportamentului simulat. În 1905 Sanchez Herrera a utilizat pentru prima dată hipnoza în practica judiciară. În urma experienţei acumulate acesta concluzionează că metoda nu poate fi generalizată, deoarece pe lângă un bun hipnotizator este nevoie şi de complezenţa celui care urmează să fie hipnotizat. Afirmaţiile lui Herrera se bazează numai pe experienţa sa şi pe un suport teoretic superficial, la acea vreme.

Cercetările ulterioare au demonstrat existenţa a două tipuri de tehnici de hipnotizare care pot fi utilizate în practica judiaciară (Udolf, 1987): una permisivă (maternă) - care presupune un mod "cald" de abordare a persoanei ce urmează a fi

hipnotizată, complezenţă din partea acesteia, aderenţă la procedură etc. ; una agresivă (paternă) - care presupune ca subiectul să nu coopereze şi să nu dorească implicit să

fie hipnotizat, bazându-se pe abilităţile hipnotizatorului şi având o modalitate specifică de abordare a persoanei.

Nu este greu de înţeles de ce tehnica de hipnotizare folosită de Herrera nu se putea aplica decât în situaţii rare persoanelor aflate sub investigaţie judiciară. O persoană vinovată va fi motivată

pentru a se împotrivi sau simula starea de transă în vederea eludării informaţiilor pe care acesta nu vrea să le mărturisească.

Hipnoza ca tehnică de detectare a comportamentului simulat se aplică în prezent în domeniul criminalistic alături de investigaţiile cu ajutorul poligrafului (Buş & David, 1999).

În cadrul Laboratorului psihologic de detecţie a comportamentului simulat Cluj, această metodă a fost aplicată de către Ioan Buş în colaborare cu Mircea Miclea şi Daniel David de la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei Cluj.

O altă metodă subsumată acestei categorii presupunea utilizarea unor substanţe psiho-farmaceutice ca eterul, morfina, preparate barbiturice etc. care aduc subiectul, căruia i se administrează, într-o stare de semiconştienţă numită "automatism oniric". În această stare cenzura conştientă este obnubilată, fără a se suprima complet capacitatea de exprimare sau de reacţie automată.

În anul 1918, un medic american (House) a lansat un preparat numit “Thruth-serum” (serul adevărului). În urma administrării substanţei respective, autorul pretindea că se obţin declaraţii foarte sincere în legătură cu infracţiunea pe care un subiect a comis-o. Procedura consta în administrarea serului (1% bromhidrat de scopolamină şi 2% clorhidrat de morfină) la fiecare jumătate de oră în doze de 1 sau 2 mm3 (în funcţie de greutate şi vârstă) până la obţinerea unei stări de semiconştienţă (Eysenck, 1966; Bogdan, 1973).

În prezent o astfel de tehnică este interzisă, considerându-se că ar reprezenta o gravă încălcare a dreptului de apărare a individului.

13.3.4. Metoda detectării stresului emoţional în scris

Este o metodă prin care se înregistrează sub formă grafică modificările intervenite în scrisul unei persoane aflată într-o stare de tensiune psihică. Se înregistrează trei caracteristici ale scrisului: timpul de latenţă; durata scrierii răspunsului; presiunea scrierii.

Încăperea în care se desfăşoară examinarea trebuie să fie izolată fonic, să asigure confortul necesar acestui gen de examinare, deoarece orice zgomot, orice intervenţie din afară influenţează negativ desfăşurarea, respectiv rezultatele testării (Nichifor, 1978; Stancu, 1995).

Se recomandă utilizarea acestei tehnici în paralel cu testarea la poligraf, realizându-se o completare reciprocă a rezultatelor obţinute prin cele două metode.

13.3.5. Metoda detectării stresului din voce

Datele oferite de literatura de specialitate demonstrează că printre indicatorii cei mai sensibili ai emoţiei se înscriu şi caracteristicile conturului, vitezei, amplitudinii frecvenţei tonului fundamental al vocii de-a lungul unei rostiri, ca urmare a modificărilor de ordin fiziologic în aducţia şi abducţia corzilor vocale (Ciopraga, 1996).

Schimbările la nivelul frecvenţei tonului fundamental se instalează, de regulă, în spectrul neauzibil al vocii, domeniu care nu este în întregime controlat de conştiinţă.

Detectorul de stres psihologic (Psychological Stress Evaluator - PSE), este un dispozitiv care permite evidenţierea stresului emoţional din voce, mai exact modulaţiile, inauzibile şi involuntare, de frecvenţă medie (FM) în registrul 8-12 Hz (8 -14 Hz, după alţi autori). Aceste modulaţii de frecvenţă, a căror intensitate şi pattern sunt invers proporţionale cu gradul de stres al vorbitorului, se presupun a fi rezultatul tremurului fiziologic care acompaniază contracţia voluntară a muşchilor striaţi implicaţi în vorbire. În timpul perioadei fără stres, modulaţiile sunt sub controlul Sistemului Nervos Central (SNC). La apariţia stresului Sistemul Nervos Autonomic (SNA) devine dominant, având ca efect inhibiţia muşchilor fonatori cu repercusiuni la nivelul registrului FM. Această inhibiţie, indicator al stresului emoţional, este evidenţiată de către detectorul de stres din voce, ca o caracteristică blocantă sau ca o formă de undă rectangulară (Horvath, 1979).

În investigaţiile criminalistice, pentru obţinerea unor rezultate superioare în analiza emoţiei manifestate în voce, se foloseşte un cuplu de aparatură, care cuprinde: un magnetofon profesional de înaltă performanţă tehnică ce înregistrează răspunsul dat de subiect

la poligraf; un sonograf de tipul 7029 A;

un aparat de detectare a stresului din voce cu ajutorul căruia se transcrie pe vocograme reprezentarea sonoră a răspunsului dat de subiect în timpul testării la poligraf.

Folosirea acestei metodologii pentru detectarea comportamentului simulat prezintă mai multe avantaje: înregistrarea profesională a răspunsului dat de subiect, permiţându-se reţinerea şi transcrierea cu

ajutorul sonografului a modificărilor produse în voce şi vorbire, rezultat a stării emoţionale trăite;

posibilităţile ştiinţifice oferite de sonograf în transcrierea pe fonograme a caracteristicilor care pun în evidenţă modificările produse în voce;

posibilitatea de a corela rezultatele obţinute cu ajutorul poligrafului, cu cele provenite din studierea vocogramelor.

Detectorul stresului din voce procesează frecvenţele din voce, le păstrează pe bandă magnetică, utilizând filtre electronice şi tehnică de discriminare a frecvenţelor. Patternurile de stres apar ca un traseu mişcător pe o hârtie specială pentru înregistrat.

Caracteristicile vocale care pun în evidenţă emoţia determinată de disimularea adevărului, analizate cu ajutorul acestei tehnici sunt (Horvath, 1979): valorile (medie şi limitele minime sau maxime) frecvenţei tonului fundamental al vocii; durata emisiei vocale; intensitatea consoanelor explozive; viteza de articulare; timpul de latenţă.

Acest dispozitiv a fost considerat ca fiind un detector al minciunii mediat vocal, multilateral, dar nu mai eficient decât poligraful. Studiile efectuate de Barland (1975), Kubis (1973) şi Horvath (1979), în ceea ce priveşte acurateţea detectării comportamentului simulat, cu cele două dispozitive, au pledat în favoarea utilizării poligrafului, acesta având predictibilitate mult crescută.

13.3.6. Tehnica poligraf

Tehnica poligraf este una dintre cele mai performante tehnici folosite în domeniul detectării comportamentului simulat.

Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de "detector de minciuni" este un înregistrator mecanic sau electronic, ce preia pneumatic modificările de tensiune arterială, puls, respiraţie, suplimentat cu un sistem pentru înregistrarea rezistenţei electrodermice şi a micromişcărilor musculare (Anghelescu & Dan, 1984).

Poligraful nu înregistrează în mod direct minciuna, ci modificările fiziologice determinate de emoţiile care însoţesc comportamentul simulat.

13.3.7. Înregistrarea potenţialelor evocate În ultima perioadă se fac cercetări pentru detectarea comportamentului simulat şi prin alte

tehnici. Astfel, tehnica de evidenţiere a potenţialelor evocate ale creierului, care necesită o aparatură foarte sofisticată, se bazează pe înregistrarea a două tipuri de potenţiale: P300 şi N400. Potenţialul evocat P300 apare automat la subiecţii simulanţi, ca urmare a categorizării stimulilor în relevanţi (incriminanţi) şi irelevanţi (neincriminanţi), categorizare raportată la cazul aflat în cercetare. În cazul subiecţilor sinceri potenţialul P300 nu apare deoarece aceştia nu realizează procesul de categorizare, toţi stimulii având aceeaşi valoare raportată la cazul aflat în investigaţie.

Potenţialul N400 apare în momentul în care subiectul procesează informaţia falsă, incriminantă, pe care în mod explicit şi voluntar însă nu o recunoaşte ca fiind falsă sau incriminantă (simulează).

Iniţial, s-a considerat că această metodă poate avea o fidelitate mare deoarece potenţialele evocate ale creierului sunt greu de manipulat de către subiect, estimându-se că acestea vor deveni indicatori extrem de acuraţi ai simulării. Cercetările recente în domeniu au demonstrat că această metodă prezintă unele imperfecţiuni. Astfel, un subiect neimplicat în infracţiune, dar care deţine informaţii despre locul faptei (de exemplu, frecventa locuinţa victimei), în urma înregistrării potenţialelor evocate, acesta va prezenta indici similari cu cei ai autorului faptei.

Rămâne ca cercetările în curs de desfăşurare să confirme validitatea şi impactul pragmatic ale potenţialelor evocate, prefigurându-se o coroborare cu parametrii tehnicii poligraf (Buş & David, 1999).

TEMA 14

DETECŢIA SIMULĂRII PRIN TEHNICA POLIGRAF

1 4 . 1 . U T I L I Z A R E A P O L I G R A F U L U I Î N R O M A N I A

Prima utilizare a poligrafului în România a avut loc în anul 1971, la Catedra de psihologie a Universităţii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. Poligraful model "Stoelting" a fost achiziţionat din SUA de către profesorul Alexandru Roşca, în vederea realizării unor studii experimentale în domeniul psihofiziologiei, cercetări continuate de succesorii săi.

În perioada 1972-1974, psihologul Ioan Buş, pe vremea aceea student la Facultatea de Psihologie din Cluj-Napoca, a efectuat experimente cu acel poligraf pentru a evidenţia rolul factorului emoţional asupra performanţei şcolare. Rezultatele cercetării s-au materializat în lucrarea de licenţă susţinută la absolvirea facultăţii. În perioada 1980 – 2001 psihologul Ioan Buş a efectuat examinări cu tehnica poligraf numai în domeniul judiciar, în cadrul Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului simulat din Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj.

În domeniul judiciar poligraful este utilizat începând cu anul 1975, îndeosebi în cazurile de omor. Examinările erau efectuate cu aparate poligraf portabile, de provenienţă japoneză. Aparatele au fost achiziţionate de către Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectorultului General al Poliţiei cu aportul dr. Ion Anghelescu - şeful institutului. Testările se făceau în laboratorul institutului sau pe teren, la sediul inspectoratelor judeţene de poliţie. Expertul Tudorel Butoi, absolvent al Facultăţii de Psihologie Bucureşti, a fost primul psiholog care a folosit poligraful în domeniul judiciar, pentru detectarea comportamentului simulat. De asemenea, tot în acea perioadă, au mai efectuat examinări cu tehnica poligraf şi experţii criminalişti dr. Mircea Constantinescu şi Ion Sandu din Institutul de Criminalistică Bucureşti. În paralel cu tehnica poligraf la Institutul de Criminalistică din cadrul Ministerului de Interne se folosea şi detectorul de stres psihologic în voce (Psychological Stress Evaluator - PSE), avându-l ca expert pe Jean Nichifor.

În România funcţionează 14 laboratoare interjudeţene de detecţie a comportamentului simulat (Institutul de Criminalistică Bucureşti, Poliţia Capitalei, Inspectoratele Judeţene de Poliţie: Cluj, Iaşi, Timişoara, Constanţa, Bacău, Braşov, Brăila, Prahova, Bihor, Hunedoara, Dolj, Galaţi – enumerate în ordinea înfiinţării), dotate cu poligrafe moderne de provenienţă americană, la care sunt arondate toate judeţele ţării, cu perspectiva înfiinţării a încă 8 laboratoare.

Metodologia folosirii tehnicii poligraf este unică, fiind aprobată de Ministerul de Interne. În cadrul acestor laboratoare îşi desfăşoară activitatea un număr de 14 specialişti, media

testărilor efectuate fiind de aproximativ 500 persoane pe an. În luna iunie 1994, la invitaţia lui Frank S. Horvath şi Gordon H. Barland - reprezentanţi de

seamă ai American Polygraph Association (APA), o delegaţie de specialişti români în tehnică poligraf (Adrian Coman şi Gabriel Ţâru - Laboratorul Institutului de Criminalistică Bucureşti şi Ioan Buş - Laboratorul Cluj) a participat la un simpozion internaţional organizat la Budapesta. De asemenea, prof. dr. psiholog Gordon H. Barland, director al Institutului de Cercetări în Tehnică Poligraf (SUA) şi ing. Lavern A. Miller, director în strategii manageriale - Poligraf (SUA), s-au deplasat în România pentru a se informa şi documenta asupra activităţii desfăşurate cu poligraful.

Pe baza evaluării efectuate, în luna ianuarie 1996, ca o recunoaştere a valorii şcolii româneşti de tehnică poligraf, 7 specialişti români din acest domeniu au fost primiţi ca membri asociaţi în American Polygraph Association (APA): Vasile Bălan - Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Iaşi Tudorel Butoi - Poliţia Capitalei Ioan Buş - Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj Liviu Chesnoiu - Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Constanţa Adrian Coman - Institutul de Criminalistică Gabriel Ţâru - Institutul de Criminalistică Toma Voiculescu - Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Timiş.

La data de 13 septembrie 1997, prin sentinţa civilă nr. 651, Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia contencios administrativ - civil a hotărât admiterea cererii prin care se solicită

înfiinţarea şi acordarea personalităţii juridice "Asociaţiei Române Poligraf (ARP)", cu sediul în Bucureşti, B-dul Magheru nr. 22, sector 1.

Scopul ARP este de a promova şi perfecţiona metodologia testării cu tehnica poligraf, de a forma specialişti în domeniul expertizei poligraf, de a dezvolta reţeaua poligraf în sistemul poliţiei judiciare etc. În luna aprilie 1998 ARP a fost afiliată la Uniunea Juriştilor din România.

Laboratorului psihologic de detecţie a comportamentului simulat din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj a fost înfiinţat la data de 1 august 1980, asigurând testările poligraf pentru un număr de 8 judeţe (Alba, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Mureş, Satu-Mare, Sălaj şi Sibiu ). În perioada 1980-1994 s-a utilizat un poligraf de provenienţă japoneză, iar din 1995 un aparat american model "Lafayette".

Metodologia de lucru utilizată a fost şi este cea americană, ce cele două proceduri de testare poligraf: “Testul întrebării de control” (Control Question Test - CQT) şi “Testul prezumţiei de vinovăţie” (Guilty Knowledge Test - GKT). În ambele proceduri, întrebările îi sunt adresate subiectului în timp ce pe diagrama poligraf se înregistrează reactivitatea psihofiziologică. Se consideră că declanşarea reacţiilor emoţional-fiziologice acompaniază răspunsul care "îngrijorează" subiectul, iar aceste reacţii sunt evidenţiate în înregistrările parametrilor fiziologici de către poligraf (Furedy, 1993; Rosenfeld, 1995).

Cea mai utilizată procedură poligraf pentru determinarea comportamentului simulat este “Testul întrebării de control” (Control Question Test - CQT) , dezvoltată de John E. Reid în anul 1947. Prin ea se încearcă a se ajunge la esenţa problemei cu ajutorul câtorva întrebări relevante de forma: "D-ta ai comis furtul din magazinul X?", “Ai furat din magazinul X o combină muzicală?”. Aceste întrebări sunt controlate de o întrebare de control: "Te-ai gândit vreodată să furi ceva?" (Bashore & Rapp, 1993).

Tehnica este fundamentată teoretic prin faptul că o persoană nesinceră va reacţiona puternic la întrebările relevante şi slab la cele de control, în timp ce persoana nevinovată, aflată sub investigaţie, va reacţiona exact invers (Horvath, 1988).

În contrast cu Control Question Test – CQT, “Testul prezumţiei de vinovăţie” (Guilty Knowledge Test - GKT) implică o mai mare specificitate. Aşa cum a fost elaborată de propunătorii ei (Lykken, 1960, 1974, 1981), procedura GKT este utilizată pentru a scoate în evidenţă dacă o persoană se află în posesia unor informaţii specifice referitoare la o infracţiune. Întrebările se referă exact la detaliile de bază, cunoscute doar de autorul faptei şi persoanele care cercetează cauza, expectându-se că doar persoana vinovată va reacţiona puternic la întrebările relevante ale cauzei (Lieblich, Ben-Shakhar & Kugelmass, 1976).

Cu toate că există diferenţe între cele două proceduri, nu trebuie trecut cu vederea faptul că în domeniul detecţiei comportamentului simulat acestea au avut şi au o contribuţie semnificativă, deschizând căile spre probaţiune şi focalizând investigaţiile criminalistice.

În cele ce urmează vom prezenta primul caz de omor soluţionat cu ajutorul poligrafului din dotarea Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj:

La 4 noiembrie 1980 este găsită decedată în apartamentul său, situat într-un cartier din municipiul Cluj-Napoca, L. D. în vârstă de 32 de ani. Cadavrul victimei se afla pe duşumea lângă o canapea, cu capul înspre fereastra camerei, prezentând multiple leziuni în zona capului. Obiectele din cameră erau stropite cu sânge.

În camera în care se afla victima s-au găsit un fier de călcat cu mânerul rupt, un ciocan din plastic cu miez metalic, un taburet de bucătărie distrus, toate cu urme de sânge şi un lampadar cu trei braţe, răsturnat, unul din abajururi fiind spart. Toate acestea duceau la concluzia că între agresor şi victimă avusese loc o luptă. Raportul de expertiză medico-legală ce s-a întocmit cu ocazia autopsierii cadavrului victimei a concluzionat că moartea lui L. D. a fost violentă, că s-a datorat dilacerării cerebrale şi că poate data din ziua de 31 octombrie 1980. Leziunile constatate s-ar fi produs prin loviri active, multiple aplicate cu diferite corpuri dure, unele cu muchie, pumnul, fierul de călcat, ciocanul din plastic etc., leziunile tanatogeneratoare (cele care au determinat nemijlocit decesul victimei) fiind cele de la nivelul capului (regiunea temporo-parieto-occipitală stângă), constând în dilacerarea cerebrală.

S-a emis ipoteza că autorul faptei ar putea fi din rândul persoanelor cunoscute victimei care o vizitau la domiciliu, plecându-se de a faptul că uşa de acces în apartament nu era forţată, iar la plecare autorul a închis uşa, fără a folosi cheia.

Victima era divorţată şi avea un copil minor, care temporar locuia la bunica sa. În momentul omorului victima era singură în apartament, ea fiind găsită decedată de fiul ei, care a venit în vizită la aceasta.

Identificarea autorului acestei infracţiuni s-a realizat după două luni, necesitând colaborarea a numeroşi specialişti din diverse domenii, precum şi efectuarea a numeroase constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize. La această întârziere a contribuit, în mare măsură, conduita simulată pe care a adoptat-o iniţial autorul omorului în timpul verificărilor întreprinse. Autorul omorului, deşi a fost inclus printre suspecţi, din lipsă de probe, nu a fost reţinut.

În cauză au fost verificate foarte multe persoane, în final luându-se măsura arestării preventive pe termen de 30 de zile a unuia dintre suspecţi T. J. , o cunoştinţă apropiată a victimei, care periodic o vizita având şi o cheie de la apartamentul acesteia. Ulterior, T. J. a recunoscut că în data de 3 noiembrie 1980 a fost în apartamentul victimei şi a găsit-o decedată, plină cu sânge, fără a sesiza undeva cele constatate (motivând că nu a avut cunoştinţă de obligaţia prevăzută de lege pentru a denunţa omorul constatat şi că i-a fost teamă să nu fie implicat în caz).

Dosarul întocmit lui T. J. nu conţinea probe suficiente pentru a fi trimis în instanţă. În această situaţie, procurorul criminalist a dispus prin ordonanţă testarea la poligraf a suspectului. În urma interpretării diagramelor subiectului T. J., s-a concluzionat în mod cert că nu acesta este autorul omorului. În această situaţie au fost continuate verificările pentru clarificarea altor ipoteze, concomitent cu testarea la poligraf a tuturor suspecţilor. Astfel, s-a reluat şi cercetarea suspectului G. V. , fostul soţ al victimei.

G. V. a fost supus unei testări la poligraf, adresându-i-se întrebări directe atât cu privire la comiterea omorului, cât şi cu privire la "obiectele" cu care a lovit victima. Subiectul G. V. - în timpul testării la poligraf - a dat răspunsuri negative la toate întrebările incriminatorii. Rezultatul testării la poligraf a confirmat în mod cert că G. V. este autorul omorului. Audierea acestuia în cadrul activităţilor post-test, cu prilejul comunicării rezultatului testării, l-a determminat să recunoască săvârşirea omorului, făcând în acest sens declaraţii amănunţite cu privire la modul de comitere, locul unde se află corpurile delicte.

Rezultatele testării la poligraf, în acest caz şi nu numai, au fost apreciate ca fiind deosebit de utile în probarea vinovăţiei autorului, fapt consemnat în rechizitoriul întocmit în data de 1 martie 1981 de către procurorul criminalist Iuliu Andrei, din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţean Cluj, din care redăm:

“Măcinat de nelinişte, după cum a recunoscut în interogatoriul său din 27. 12. 1980, G. V. a fost supus în baza unei dispoziţii scrise (ordonanţă), în primele ore ale aceleiaşi zile testării cu poligraful. Testarea s-a efectuat în Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului simulat din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj, utilizându-se un aparat de provenienţă japoneză, rezultatul testării fiind expus şi documentat în raportul thnico-ştiinţific de investigare a comportamentului simulat.

În cadrul testării, în vederea stabilirii reactivităţii psihoemoţionale a inculpatului au fost înregistraţi trei parametri psihofiziologici şi anume: ritmul respirator, reacţia electrodermică şi tensiunea arterială - puls, pe baza a 7 teste minuţios pregătite, incluzând întrebări neutre, întrebări de control şi întrebări relevante, cu încărcătură emoţională în raport cu datele de fapt ale infracţiunii cercetate. Rezultatele testării, concretizate în înregistrarea concomitentă a traseelor parametrilor psihofiziologici amintiţi, se desprind din diagramele poligraf ce constituie anexele raportului de investigare a comportamentului simulat, date pe baza cărora s-a concluzionat că modificările de dinamică şi evoluţie constatate, au pus în evidenţă prezenţa unei puternice şi permanente stări emoţionale în răspunsurile negative date de inculpat la întrebările relevante ale cauzei. S-a subliniat că reacţiile psihoemoţionale cele mai ample şi constante au rezultat la răspunsurile negative legate de întrebările dacă a omorât-o pe L. D., dacă a lovit-o cu scaunul, cu ciocanul din plastic, cu fierul de călcat etc. Specialistul psiholog a conchis, în baza lucrărilor efectuate, că prezenţa reactivităţii psihoemoţionale a reprezentat indicele nesincerităţii răspunsurilor pe care le-a dat inculpatul G. V. în cadrul testării cu poligraful şi anume la întrebările relevante ale cauzei.

Datele obţinute prin testarea cu poligraful au fost deosebit de valoroase, negarea pe care s-a postat G. V. apărând a fi de circumstanţă şi întru-totul interesată.

În aceeaşi zi de 27 decembrie 1980, inculpatul G. V. a recunoscut săvârşirea omorului asupra lui L. D. ".

În perioada 1990 - 1999 în cadrul Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului simulat Cluj au fost efectuate o serie de experimente preliminarii, care au favorizat circumscrierea aspectului problematic al unor investigaţii experimentale (Buş, 1991, 1997, 1999; Buş & David, 1999; Buş 2000). Astfel, s-a urmărit conturarea unui profil psihologic evidenţiat pe baza unei baterii de teste, prin care să se stabilească o relaţie între patternul de personalitate al persoanei şi detecţia comportamentului simulat al acesteia, contribuindu-se în acest mod la creşterea gradului de acurateţe al tehnicii poligraf.

Tot în această perioadă s-a experimentat o nouă procedură de testare poligraf, constând în introducerea obiectului cu care s-a comis infracţiunea, ca item în chestionarul-test. Rezultatele obţinute confirmă că introducerea variabilei imagistice (obiectul cu care s-a comis infracţiunea), determină ample reacţii psihofiziologice doar în cazul persoanelor direct relaţionate cu infracţiunea. Comparativ cu procedura standard, noua procedură de testare are un grad ridicat de acurateţe, dovedindu-se deosebit de utilă în diagnosticarea comportamentului simulat, atât pentru identificarea corectă a autorilor de infracţiuni, cât şi pentru eliminarea erorilor de detecţie (Buş, 2000).

1 4 . 2 . D E T E C Ţ I A S I M U L Ă R I I P R I N T E H N I C A P O L I G R A F

Poligraful nu înregistrează minciuna ca atare, ci modificările fiziologice ale organismului în timpul variatelor stări emoţionale care însoţesc simularea.

Detecţia simulării cu tehnica poligraf este fundamentată ştiinţific de următoarele aspecte: în săvârşirea unei fapte penale subiectul participă cu întreaga sa personalitate, mobilizându-şi pentru reuşita infracţională întregul său potenţial cognitiv, motivaţional şi afectiv. Acest lucru face ca actul infracţional să nu rămână ca o achiziţie întâmplătoare, periferică a conştiinţei, ci să se integreze în aceasta sub forma unei structuri infracţionale stabile, cu conţinut afectiv-emoţional specific, cu un rol motivaţional bine diferenţiat (Aioniţoaie & Butoi, 1992; Buş, 1997).

Tehnica poligraf acţionând în mod indirect asupră planului conştiinţei subiectului, caută a evidenţia dacă acesta redă cu fidelitate aspecte a ceea ce ştie, adică elemente de conţinut ale realităţii subiective pe care o poartă în planul constiinţei sale.

Stările emoţionale iau naştere încă din momentul în care subiectul este invitat pentru a da relaţii legate de faptă. Conştiinţa vinovăţiei, mobilizatoare a unei stări emotive care poate fi mascată cu dificultate, îl determină pe subiect să reacţioneze emoţionat ori de câte ori i se prezintă un obiect sau i se adresează o întrebare în legătură cu infracţiunea comisă. O minciună spusă conştient, pe lângă efortul mintal pe care-l necesită, produce şi o anumită stare de tensiune emoţională.

Conform teoriei "reacţiei determinată de infracţiune", persoana vinovată reacţionează când minte, deoarece întrebările relevante provoacă emoţii sau trăiri care au existat în momentul comiterii infracţiunii (Barland, 1988).

Poligraful (aşa-zisul "detector de minciuni") înregistrează simultan pe o diagramă modificările a cinci parametri psihofiziologici: respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodermică, tensiunea arterială - puls şi micromişcările neuromusculare. Fiecare parametru psihofiziologic înregistrat grafic pe diagrama poligraf prezintă anumite caracteristici specifice pe care examinatorul le analizează şi le interpretează, formulând concluziile cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului, concluzii consemnate înt-un raport psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică.

Tehnica poligraf nu face altceva decât să depisteze emoţia în mod indirect prin surprinderea reacţiilor activatorii generale, care implică mecanisme fiziologice atât centrale cât şi periferice.

Activităţile de descoperire a infractorilor şi de clarificare a stărilor de fapt - în concordanţă cu adevărul - reprezintă efortul comun al tuturor specialiştilor din sistemul judiciar, precum şi al experţilor din cele mai diferite domenii.

Examinarea cu tehnica poligraf se efectuează pe baza rezoluţiilor motivate sau a ordonanţelor dispuse de organele de cercetare penală şi la cererea expresă a apărării. Aceasta fiind un mijloc de investigare, trebuie să fie solicitată şi să constituie de regulă, un moment iniţial al anchetei şi nu o ultimă activitate, când reactivitatea psihoemoţională a subiectului în cauză este afectată de foarte mulţi factori. Cu câteva zile înainte de investigare, examinatorul va studia în mod detaliat dosarul cauzei, pentru a formula împreună cu cel care instrumentează cauza, cele mai adecvate întrebări.

Examinarea se va efectua numai într-o cameră izolată fonic, special amenajată şi mobilată. Camera trebuie să fie cât mai sobră, fără ornamente, tablouri sau diferite obiecte care ar putea

distrage atenţia persoanei examinate, şi implicit să denatureze înregistrările psihofiziologice. Temperatura camerei trebuie să fie normală, iar iluminatul corespunzător. De asemenea trebuie să existe şi o a doua cameră, aşa-numita “cameră de observaţie”, echipată corespunzător acestui scop.

La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ şi al prezumţiei de nevinovăţie. Dacă subiectul nu este de acord cu efectuarea testării, examinatorul va încheia un proces-verbal de consemnare a refuzului şi a motivului invocat. Subiectul în cauză poate reveni asupra refuzului inţial, urmând a fi ulterior examinat.

Sunt exceptate de la testarea cu tehnica poligraf următoarele categorii de persoane: minorii, femeile gravide, bolnavii psihic, persoanele cu afecţiuni cardio-respiratorii severe, cele cu afecţiuni neurologice grave (hemipareze-paralizii), alcoolicii, persoanele care în momentul testării sunt în suferinţă fizică (intervenţii chirurgicale recente, extracţii dentare, leziuni cauzate de unele accidente etc.) şi alte persoane în legătură cu care examinatorul apreciază că nu este cazul.

Persoanele ce urmează a fi examinate cu tehnica poligraf trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să nu fie supuse unor anchete obositoare; anterior să aibă asigurată o alimentaţie normală; să nu fie ameninţate cu tehnica poligraf; să nu fie sub influenţa băuturilor alcoolice; să nu fie sub influenţa medicamentelor cu acţiune asupra funcţiilor sistemului nervos central; să nu fie duse în câmpul infracţional (nu vor participa la reconstituiri, experimente); să nu participe la confruntări; să nu fie prezentate pentru recunoaşterea din grup şi să nu li se prezinte persoane spre

recunoaştere etc. Condiţia obligatorie la examinarea cu tehnica poligraf este normalitatea psihofiziologică a

subiectului.

14.3. INTERVIUL PRE-TEST

Orice examinare cu tehnica poligraf va fi precedată de un interviu pre-test şi încheiată cu un interviu post-test. Examinatorul va trebui să obţină date exacte cu privire la faptele şi circumstanţele care constituie baza suspectării ori acuzării persoanei ce urmează a fi examinată. Examinatorul va obţine multe date chiar din observarea directă a persoanei încă din momentul în care aceasta intră în laborator şi până la terminarea examinării. În timpul interviului pre-test (15-20 de minute) persoanei ce urmează a fi examinată, i se aduce la cunoştiinţă scopul examinării, modul de funcţionare al aparatului, accentuând principiile fundamentării ştiinţifice ale metodei şi rezultatele ce se pot obţine. Acest aspect sporeşte preocuparea persoanei nesincere asupra detectării posibile şi linişteşte persoana sinceră. Interviul pre-test se desfăşoară după un anumit altgoritm.

Întrebările din interviul pre-test au scopul de a provoca răspunsuri verbale şi nonverbale, care vor oferi examinatorului indicii asupra sincerităţii sau nesincerităţii subiectului, fără a-l face să-şi diminueze în mod inutil starea de tensiune şi fără ca examinatorul să se angajeze într-un dialog acuzator în dorinţa de a obţine o mărturisire a vinovăţiei. Un subiect care este învinuit de către examinator că ar fi săvârşit infracţiunea în curs de cercetare sau care este interogat ca şi când ar fi deja considerat responsabil de aceasta, nu mai este potrivit pentru un test la poligraf.

Problematica examenului de laborator pune în ecuaţie starea emoţională a subiectului ce urmează a fi testat la poligraf. Noutatea situaţiei în care se află subiectul, lipsa obişnuinţei de a mai fi fost examinat cu asemenea aparatură sau implicarea acestuia în cauza penală supusă investigaţiei, creează o stare de tensiune, de nelinişte generală exteriorizată prin manifestări caracteristice unui comportament simulat: hiperemia sau paloarea facială, spasmul glotic, contractarea buzelor, tremurul sau monotonia specială a vocii, clipirea accelerată a ochilor, "râs forţat", sudoraţia palmară sau facială, fremătatul mâinilor, perioade de latenţă în răspunsuri, evitarea privirii interlocutorului, culegerea unor scame imaginare, pedalarea picioarelor, contra-întrebările, solicitarea inutilă pentru repetarea întrebărilor etc. Experienţa demonstrează nu greutatea de a surprinde aceste manifestări, ci dificultatea de a le interpreta corect şi de a le integra într-un profil psihologic adecvat.

În situaţia examinării la poligraf este foarte important de a stabili cauza care amplifică starea emoţională a subiectului (labilitatea psihocomportamentală, trecutul său infracţional, starea de sănătate, problematica delicată a cauzei pentru care este cercetat etc.).

Interviul pre-test impune crearea unui sentiment de siguranţă şi încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat. Nerealizarea acestei stări poate inluenţa negativ reactivitatea psihoemoţională a subiectului şi implicit rezultatul testării la poligraf.

În timpul interviului pre-test un subiect sincer, de obicei, va manifesta un comportament în care se pot observa indicii naturaleţii şi dezinvolturii în argumentare, subiectul manifestând mai mult curiozitate faţă de cauza penală decât teamă, exprimându-şi păreri, răspunzând prompt şi coerent la întrebări etc.

Subiectul nesincer nu cooperează, nu se angajează în dialog, dă răspunsuri monosilabice, este lipsit de iniţiativă şi spontaneitate. Când se aduce în discuţie problematica critică, se remarcă pe lângă negările stereotipe de genul "nu ştiu", "nu-mi pot explica", "cine, eu?", "nu-mi amintesc", şi unele manifestări exterioare ale comportamentului simulat.

Subiectul sincer, nefiind implicat în cauza cercetată, dispune de capacitatea psihică de comutare a atenţiei către problematica interviului pre-test pe care o acceptă cu interes. Dimpotrivă, subiectul nesincer nu dispune de capacitatea de comutare a atenţiei, evidenţierea aspectelor în legătură cu fapta comisă având un efect inhibant asupra lui.

Pe tot timpul testării vocea examinatorului trebuie să fie sub control absolut. Atitudinea acestuia trebuie să fie obiectivă şi rezervată, să se manifeste imparţial în privinţa sincerităţii sau nesincerităţii persoanei. O altă atitudine l-ar plasa mai curând în rolul unui anchetator decât al unui examinator.

Examinatorul trebuie să asigure o ambianţă confortabilă, înlăturând orice cauze care ar putea afecta investigarea cu tehnica poligraf.

14.4. CHESTIONARUL UTILIZAT ÎN EXAMINAREA POLIGRAF

Un chestionar conţine în medie 10 întrebări numerotate de către examinator de la 1 la 10, ordine care corespunde şi pe diagrama poligraf. Întrebările formulate se vor referi numai la un singur aspect. Examinatorul notează numărul întrebării pe diagrama poligraf adăugând, în funcţie de răspunsul afirmativ sau negativ al subiectului semnul "" sau "-". În chestionar sunt incluse următoarele categorii de întrebări (Horvath, 1988; Zdrenghea & Butoi, 1992; Buş, 2000):

- întrebările relevante (incriminatorii, critice, acuzatoare) sunt propoziţii-interogative adresate subiectului de psihologul examinator în mod nemijlocit, concis şi clar atât în cadrul interviului pre-test, cât şi în timpul testării, vizând săvărşirea sau implicarea acestuia în infracţiunea ce face obiectul investigaţiei, apte să producă modificări în reactivitatea psihoemoţională (“D-ta ai comis furtul din magazinul X “).

În funcţie de complexitatea cauzei cercetate întrebările relevante pot include şi întrebări investigatorii sau de detaliu. Acestea reprezintă propoziţii-interogative formulate ipotetic în vederea identificării unei posibile reactivităţi psihoemoţionale la subiectul testat, care să permită indicii cu privire la: existenţa unor coparticipanţi, tăinuitori sau favorizatori, bunuri furate, locul unde se află ascunse corpurile delicte, instrumentele utilizate la săvârşirea infracţiunii, precum şi alte aspecte de acest gen pe care subiectul le ascunde (“Ai furat din magazinul X o combină muzicală ?“).

- întrebările neutre sunt propoziţii-interogative simple, care nu au legătură cu incriminarea şi permit reechilibrarea psihică a subiectului după efectul întrebărilor relevante. Scopul lor este de a obţine în diagrama poligraf un segment etalon pentru reactivitatea psihoemoţională normală a subiectului (“Eşti de profesie … ?“).

- întrebările de control sunt propoziţii-interogative la care aprioric se cunoaşte, că subiectul va răspunde nesincer. Scopul acestora este de a obţine un anumit nivel al reactivităţii psihoemoţionale necesar efectuării comparaţiilor cu nivelul reactivităţii psihoemoţionale obţinute la întrebările relevante (“Te-ai gândit vreodată să furi ceva ?“).

14.5. EAMINAREA POLIGRAF

Diagrama sau harta poligraf reprezintă expresia grafică a parametrilor fiziologici (respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodermică, tensiunea arterială - puls şi micromişcările neuromusculare), concomitentă chestionării subiectului.

TR1 - respiraţia toracică TR4 - tensiunea arterială- pulsTR2 - respiraţia abdominală TR5 - micromişcările musculare

TR3 – reacţia electrodermică Segment dintr-o diagramă poligraf

Sub impactul întrebărilor relevante ale cauzei, întregul organism al subiectului examinat se află într-o stare de alertă, reactivitatea psihoemoţională corespunzătoare răspunsurilor simulate la aceste întrebări fiind în mod evident mai clară, mai amplu exprimată decât cea obţinută la întrebările neutre (Bradley & Janisse,1981).

Examinatorul stabileşte tipul şi numărul de teste ce vor fi administrate unui subiect. Conform metodologiei, în cadrul examinării la poligraf pot fi utilizate următoarele teste: Testul întrebărilor obişnuite, Testul de stimulare, Testul întrebărilor intercalate, Testul complexului de vinovăţie, Testul vârfului de tensiune, Testul cu răspuns în gând şi Testul “DA”. Fiecare dintre acestea prezintă caracteristici specifice, în funcţie de cauză şi subiectul supus investigaţiei. De obicei, pentru a formula o concluzie cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului sunt necesare cel puţin trei teste.

La sfârşitul examinării se procedează la interpretarea diagramelor poligraf. În prima fază activitatea de interpretare a diagramelor presupune: stabilirea segmentelor de traseu care evidenţiază răspunsurile sincere (lipsite de reactivitate

psihoemoţională), corespunzătoare întrebărilor neutre; determinarea caracteristicilor segmentelor de traseu care evidenţiază răspunsurile nesincere (în

care reactivitatea psihoemoţională este amplu exprimată) la întrebările relevante, incriminatorii; decelarea selectivă a caracteristicilor segmentelor de traseu la întrebările investigatorii (de

detaliu) şi depistarea celor care prezintă reactivitate psihoemoţională specifică; identificarea caracteristicilor specifice de traseu ce evidenţiază prezenţa reactivităţii

psihoemoţionale în răspunsurile date de subiect la întrebările de control. În faza a doua se procedează la compararea segmentelor de diagramă corespunzătoare

întrebărilor relevante şi investigatorii cu cele de control şi neutre, stabilindu-se diferenţele. Formularea concluziilor într-o examinare poligraf constă în activităţi de comparare şi sinteză,

raţionamente de tip deductiv, inductiv şi analogic, activităţi de sesizare a celor mai sensibile modificări în traseele diagramei poligraf ca urmare a răspunsurilor obţinute la întrebările relevante, neutre şi de control. În urma interpretării, atât a diagramelor poligraf, cât şi a comportamentului subiectului pe tot parcurul examinării cu tehnica poligraf, se poate formula o concluzie pozitivă, negativă sau incertă.

Rezultatul examinării subiectului se consemnează de către examinator într-un "Raport psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat prin tehnica poligraf". Acest raport cuprinde activităţile întreprinse pentru depistarea comportamentului simulat şi concluziile rezultate în urma analizei şi interpretării diagramelor poligraf.

Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat se înaintează organelor de cercetare penală care au dispus examinarea subiectului la poligraf.

14.6. INTERVIUL POST-TEST

Interviul post-test reprezintă momentul decisiv al valorificării diagramelor. În această fază a testării se realizează saltul de la informaţia de natură psihofiziologică la informaţia de natură juridică, materializată în mijloacele legale de probă.

Orice examinare cu tehnica poligraf se încheie cu un interviu post-test. Abordarea subiectului se individualizează de la caz la caz, cu respectarea regulilor generale privind audierea învinuitului sau inculpatului, metodic, logic, argumentat, calm, ţinându-se seama şi de nivelul de instruire şi cultură al acestuia. Abilitatea examinatorului constă în a-l convinge pe subiect să încerce după propria sa pricepere să explice stările emotive pe care le-a simţit în timpul răspunsurilor date la întrebările adresate. În funcţie de situaţie, interviul post-test va fi continuat în biroul de anchetă de către cel care instrumentează cauza respectivă.

14.7. REEXAMINAREA

Dacă în urma administrării testelor stabilite nu s-a reuşit elaborarea unui diagnostic precis, de sinceritate sau nesinceritate, pentru clarificarea situaţiei subiectului, se va proceda la organizarea unei reexaminări la poligraf. De comun acord se stabileşte data şi ora când se va prezenta pentru reexaminare.

Întotdeauna reexaminarea la poligraf începe cu administrarea unui test de stimulare (“Testul cu cartonaşe”), apoi "Testul întrebărilor obişnuite" şi "Testul întrebărilor intercalate". Dacă testele indică sinceritatea, examinarea trebuie considerată încheiată.

În situaţia în care există indicii de necooperare intenţionată, se recomandă administrarea Testului “DA” sau a "Testului în gând". În final se mai poate repeta "Testul întrebărilor intercalate".

1 4 . 8 . F A C T O R I I C A R E P O T I N F L U E N Ţ A A C U R A T E Ţ E A T E S T Ă R I I P O L I G R A F

Literatura în domeniul poligraf arată că atributele de personalitate şi competenţa examinatorului pot influenţa într-o anumită măsură rezultatele testării (Larson, 1932; Marston, 1938; Inbau, 1942).

Se impune ca examinatorul să fie o persoană inteligentă cu un back-ground educaţional superior, să manifeste interes pentru activitatea sa etc. Antrenamentul şi experienţa vin să completeze calificarea necesară.

Există studii (Horvath & Reid, 1971) referitoare la relaţia dintre atributele de personalitate, competenţa examinatorului şi rezultatele testării la poligraf, care au demonstrat că examinatorii cu o experienţă limitată au o rată relativ mai ridicată a erorilor în evaluarea diagramelor şi în formularea concluziilor, comparativ cu cei care au o experienţă îndelungată în domeniu.

Suzuki & Horvath (1982) susţin că există o interacţiune complexă între examinator şi subiect în administrarea probei, fiind incorect să se afirme că această interacţiune nu ar avea efect asupra rezultatului testării.

Factorii care pot afecta rezultatele examinării la poligraf sunt (Reid & Inbau, 1977): neconştientizarea posibilităţii de detectare (subiecţii cu nivel de şcolarizare şi QI foarte scăzut, cu

responsabilitate socială scăzută etc.); tensiunea emotivă sau nervozitatea unui subiect sincer (îndoieli faţă de exactitatea aparatului,

competenţa examinatorului, condiţiile în care se efectuează examinarea etc.); nemulţumirea sau resentimentul unui subiect sincer faţă de examinarea la poligraf; hiperanxietatea (probleme personale ale subiectului, teama pentru implicarea în fapta cercetată,

extinderea investigaţiei asupra altor fapte etc.);

implicarea în alte fapte sau infracţiuni similare (subiectul este sincer cu privire la fapta în curs de cercetare, dar fiind implicat în alte fapte, este dominat de un complex de culpabilitate);

incomoditatea fizică şi psihică din timpul examinării (teama subiectului de o posibilă durere fizică produsă de aparat, presiunea exercitată de manşonul de tensiune arterială - puls sau de tubul pneumograf etc.);

responsabilitatea pe care o trăieşte subiectul cu privire la nerespectarea atribuţiilor de serviciu, favorizând comiterea infracţiunii de către altă persoană (de exemplu, neglijenţa unui paznic face posibilă comiterea infracţiunii de către o altă persoană);

anchetarea excesivă a subiectului anterior examinării (anchete prelungite şi obositoare, acuzaţiile aduse subiectului etc.);

numărul prea mare de întrebări sau prea multe teste administrate subiectului într-o singură examinare (subiectul poate deveni areactiv);

frazeologia inadecvată a întrebărilor relevante (întrebări echivoce); întrebările de control inadecvate (care nu au legătură cu problematica pentru care este testat

subiectul); starea de "subşoc" sau "epuizarea de adrenalină" (un subiect nesincer poate fi areactiv dacă este

examinat imediat după comiterea infracţiunii, datorită epuizării nervoase a acestuia; o tensiune emotivă provoacă un exces de adrenalină în sânge, iar glandele suprarenale fiind suprasolicitate, devin incapabile să facă faţă situaţiei - de aici condiţia de "subşoc" sau "epuizare a suprarenalelor");

raţionarea şi autoînşelarea (într-o situaţie limită, când subiectul este condamnat la detenţie pe viaţă sau la moarte, acesta devine atât de preocupat de situaţia sa dificilă, încât amintirile sale despre fapta comisă devin foarte estompate, iar o examinare la poligraf în acel moment poate fi neconcludentă);

anomaliile fiziologice şi mintale (hipertensiunea arterială, hipertiroidismul, stările febrile; psihoza, psihopatia, nevroza etc.);

factorii diverşi (temperatura neadecvată a camerei de examinare, iluminatul necorespunzător, poluarea fonică etc.).

În timpul examinărilor la poligraf, subiecţii pot adopta diferite conduite. De aceea, examinatorul trebuie să ia măsuri de precauţie împotriva tentativelor subiecţilor care încearcă să eludeze detectarea prin unele manopere cum ar fi: respiraţia controlată, mişcări musculare, eschivarea psihologică, deteriorarea mecanică a poligrafului etc.

Teoretic, nu este exclusă posibilitatea existenţei unor subiecţi cu structuri psihice care să permită un autocontrol, astfel încât printr-o concentrare mentală să poată interveni asupra funcţiilor vegetative.

Experienţa personală în domeniu şi un experiment efectuat pe un număr de 12 yoghini, testaţi la poligraf, vine să infirme cele prezentate mai sus . Deşi yoghinii, prin tehnici specifice, au încercat să deruteze detecţia, totuşi nu au reuşit să-şi controleze reactivitatea psihoemoţională la nivelul tuturor parametrilor înregistraţi de poligraf.

Fiinţa umană dispune de un sistem cognitiv cu o capacitate limitată de procesare a informaţiei. După unele calcule se pare că analizatorii ar fi bombardaţi cu un volum de informaţii de peste 100. 000 biţi/secundă, în timp ce capacitatea de procesare conştientă a acestor informaţii este în jur de 25-100 biţi/secundă (Miclea, 1994). Conform acestor date putem conchide că la un moment dat la nivelul structurilor sistemului cognitiv este activată o anumită cantitate de informaţie, în vederea procesării conştiente (25-100 biţi/secundă), cealaltă urmând a fi procesată la nivele inferioare, scăpând controlului conştient. Astfel cu cât subiectul se concentrează mai mult asupra unui parametru înregistrat la poligraf (respiraţie, puls etc.), cu atât mai puţin ceilalţi parametrii vor fi procesaţi conştient, scăpând controlului voluntar şi contribuind la demascarea persoanei.

1 4 . 9 . C A D R U L J U R I D I C A L D E T E C Ţ I E I C O M P O R T A M E N T U L U I S I M U L A T P R I N T E H N I C A P O L I G R A F Î N R O M Â N I A

Detectarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf a debutat ca un mijloc investigativ în domeniul criminalisticii, contribuind la identificarea autorilor unor infracţiuni de omor, în prezent aplicându-se la orice gen infracţional.

Tehnica poligraf face parte din mijloacele moderne, unanim recunoscute şi utilizate pe plan mondial de compartimentele tehnico-ştiinţifice ale celor mai avansate poliţii din lume.

Metoda poligraf este tot mai mult folosită datorită caracterului ei fundamentat ştiinţific, care exclude cu desăvârşire abuzurile, lezarea inte grităţii fizice şi psihice, a demnităţii şi onoarei persoanelor. Este o metodă integral umană, care nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie şi mijloacele legale de căutare a probelor, contribuind în egală măsură atât la inculparea suspecţilor, cât şi la disculparea acestora, în funcţie de implicarea sau neimplicarea în cauză penală (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1992; Buş, 2000).

La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ, subiectul completând în acest sens o declaraţie de consimţământ.

Utilizarea rezultatelor examinării poligraf în procesul penal, este privită cu circumspecţie de către instanţele judecătoreşti, deoarece detectarea sincerităţii sau nesincerităţii unei persoane poate fi supusă erorii, fapt ce ar afecta valori de o deosebită semnificaţie socială, morală şi juridică (Ciopraga, 1996).

Criminaliştii de formaţie veche, mai ales, aveau mai multă încredere în propria "intuiţie" sau în "flerul" lor, decât în nişte aparate ale căror baze ştiinţifice le erau total necunoscute. Faptul că există o anumită marjă de eroare nu scade considerabil valoarea datelor ce se obţin cu ajutorul poligrafului. Procedura poligraf nu invalidează juridic sau moral recurgerea la ea.

Investigarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf nu rezolvă întreaga problematică a probaţiunii într-o cauză penală, deoarece menirea ei nu este aceasta, iar specialistul examinator nu este organ de urmărire penală abilitat cu competenţele corespunzătoare. Această metodă contribuie la focalizarea investigaţiilor criminalistice, deschide noi piste spre probaţiune, oferind informaţii absolut necesare acolo unde alte mijloace investigative nu au acces.

Verificarea sincerităţii în cadrul cercurilor de suspecţi are un rol important în activitatea de testare poligraf. Astfel, excluderile pe baza testării îndeplinesc o funcţie importantă şi utilă, deoarece previn erorile judiciare şi orientează investigaţiile în vederea căutării altor suspecţi.

Unii invocă faptul că utilizarea poligrafului echivalează cu o ştirbire adusă demnităţii persoanei, că aparatul în sine este afectogen, deoarece ar constitui un mijloc de intimidare care poate determina persoana să mărturisească fapte pe care altfel nu le-ar fi recunoscut. Toate aceste acuzaţii la adresa poligrafului sunt nefondate din punct de vedere ştiinţific, ele vehiculându-se doar în acele medii în care se cunoaşte prea puţin sau aproape deloc valoare tehnicii poligraf. În pofida acestei atitudini ostile pe care multe persoane o încearcă, testarea poligraf constituie în multe ţări o practică obişnuită (SUA, Canada, Japonia, Israel, Coreea de Sud, India, Turcia, Croaţia etc), iar în România este utilizată din ce în ce mai mult.

În România tehnica poligraf furnizează date pe baza cărora pot fi obţinuţi indici ce permit (Zdrenghea & Butoi, 1992; Buş, 1997; Buş, 2000): eliminarea suspecţilor ce se dovedesc a nu fi implicaţi în cauză, realizând o mare economie de

timp şi de muncă; identificarea autorilor de infracţiuni, indiferent de genul acestora; stabilirea sincerităţii declaraţilor persoanelor audiate; stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale; soluţionarea contradicţiilor ce apar între declaraţiile persoanelor constituite ca părţi în procesul

penal; depistarea caracterului calomnios al unor denunţuri sau plângeri penale.

În practica judiciară pot să apară şi alte aspecte care vizează comportamentul simulat, astfel încât tehnica poligraf poate fi folosită în mod nelimitat, fiind practic adaptabilă oricăror situaţii.

Poligraful este un mijloc de detectare a urmelor biologice ale unui eveniment, urme ce sunt “înmagazinate sub formă de amintiri”(clişee cognitive) la nivelul sistemului cognitiv al unui martor, victimă sau infractor. “Amintirile” nu pot fi detectate în mod direct, ci numai în mod indirect, cu ajutorul poligrafului, care înregistrează reacţiile organismului uman. Organismul reacţionează nu numai la amintiri, ci şi la intenţii, la schimbările din mediu etc. Problema centrală în detecţia poligraf o constituie stabilirea condiţiilor de testare, astfel încât reacţiile produse de stimulii externi să poată fi controlate, eliminate sau explicate. Dacă unele reacţii inexplicabile persistă, singura alternativă rezonabilă este că persoana minte, ascunzând informaţii pe care le consideră importante (Barland, 1988).

Respectarea cu rigurozitate a metodologiei, atât din partea examinatorului, cât şi din partea celor care dispun folosirea acestei tehnici, asigură exactitatea în examinări, orientează just cercetările în cauzele penale curente, ajută la elaborarea unor noi ipoteze de lucru în cauzele penale cu autori necunoscuţi etc.

Tehnica poligraf se integrează organic în activitatea de anchetă judiciară, dobândindu-şi statutul de metodă ştiinţifică intensivă, multifuncţională, de mare eficienţă împotriva criminalităţii.

Datorită faptului că testarea la poligraf determină recunoaşteri, asigurând mărturisiri de o reală forţă probatorie, metoda ca atare ar putea deveni un mijloc de probă, rămânând la latitudinea legiuitorului să prevadă expres această posibilitate, iar practica judiciară să-i consolideze valabilitatea ştiinţifică, în prezent recunoscută doar în anumite limite.

Cercetări psihologice au demonstrat că aptitudinile specifice unor domenii de activitate, precum şi factorii de dezvoltare a acestora contribuie la obţinerea unor performanţe specifice (Jurcău, 1980).

Important în privinţa utilităţii şi acurateţii tehnicii poligraf este specializarea examinatorului. Acesta trebuie să stăpânească atât problemele fundamentale ale psihofiziologiei comportamentului în general cât şi al persoanei în special. Examinatorul trebuie să dispună de unele calităţi speciale, cum ar fi: empatie, perspicacitate, spirit de observaţie, echilibru moral-afectiv, intuiţie profesională etc.

Rezultatele excepţionale obţinute în investigaţiile cu tehnica poligraf au dus la creşterea receptivităţii parchetelor şi instanţelor de judecată din România. Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat, elaborat de specialiştii în tehnica poligraf din România este supus liberei aprecieri a celor care instrumentează cauza penală, potrivit atât intimei convingeri, cât şi conştiinţei lor juridice.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Banciu, D. (1992). Control social şi sancţiuni sociale. Ed.Hyperion XXI, Bucureşti.Banciu, P.D., Rădulescu, M.S. & Voicu, M. (1985). Introducere în sociologia devianţei.

Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.Bogdan, T., Sântea, I. & Drăgan-Cornianu, R. (1983). Comportamentul uman în procesul judiciar.

Ed.Ministerului de Interne, Bucureşti.Bogdan, T. (1973). Probleme de psihologie judiciară. Ed.Ştiinţifică, Bucureşti.Buş, I. (1997). Psihologie judiciară. Cluj-Napoca: Ed.Presa Universitară Clujeană.Buş, I. (1998). Utilizarea tehnicii poligraf în România, în Cogniţie, Creier, Comportament, vol. 2, nr.

3-4, 395-409.Buş, I., David, D.(1999). Intervenţie psihologică în practica judiciară, Cluj-Napoca: Ed. Presa

Universitară Clujeană.Buş, I. (2000). Psihodetecţia comportamentului simulat. Cluj-Napoca: Ed. Ingram. Buş, I. (2001). Rolul variabilei imagistice asupra detectării comportamentului simulat, în Revista

Cogniţie, Creier Comportament, 3.Butoi, T & Butoi, I.T. (2001). Psihologie judiciară. Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine.Cioclei, V. (1996). Criminologie etiologică. Ed.Actami, Bucureşti.Ciofu, I. (1974). Comportamentul simulat. Ed.Academiei, Bucureşti.Ciopraga, A. (1979). Evaluarea probei testimoniale în procesul penal. Ed.Junimea, Iaşi.Ciopraga, A. (1996). Criminalistica - Tratat de tactică. Ed.Gama, Iaşi.Dragomirescu, V.T.(1976). Psihosociologia comportamentului deviant. Ed.Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti.Durkheim, É. (1974). Regulile metodei sociologice. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.Fattah, E. (1967). Toward a criminological classification of victims in International Criminal Police

Review, 209, 162-169.Feldman, P. (1993). The psychology of crime. Cambrige University Press.Freud, S. (1980). Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii

cotidiene. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.Friedlander, K. (1951). La délinquence juvénile, Ed. P.U.F., Paris.Henggeller, S.W. (1989). Delinquency in Adolescence. Sage Publication.Hollin, R.C. (1999). Psychology & crime. An introduction to criminal psychology. Routledge, 152-

162.Kohlberg, L. (1969). Stage and sequence: The cognitive-developmental approach to socialization in

D.Goslin (Ed.), Handbook of socialization theory and research. Ed.Rand McNally, Chicago.Lombroso, C. (1895). L’Homme criminel. Ed.Felix Alcan, Paris.Lopez Y Mira, E. (1959). Manuel de psychologie juridique. Ed.P.U.F., Paris.Miclea, M. (1999). Psihologie cognitivă. Iaşi: Ed. Polirom.Mitrofan, N. & colab.(1992). Psihologie judiciară. Ed.Şansa, Bucureşti.Mowby, R.I. & Walklate, S. (1994). Critical Victimology. Sage Publications, London.Mucchielli, R. (1981). Comment ils deviennent delinquants. Paris, Ed. ESF.Oancea, I. (1998). Probleme de criminologie. Ed. All Educational, Bucureşti.Păunescu, C. (1994). Agresivitatea şi condiţia umană. Ed.Tehnică, Bucureşti.Pinatel, J. (1963). Criminologie. Ed. Dalloz, Paris.Pinatel, J. (1971). “La société criminogene”. Ed.Calman-Lévy, Paris.Pirozynski, T., Scripcaru, G. & Berlescu, E.M. (1996). Psihopatologie relaţională. Ed.Junimea, Iaşi.Pitulescu, I. (1995). Delincvenţa juvenilă. Ed.Ministerului de Interne, Bucureşti.Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie. Ed.Albatros, Bucureşti.Preda, V. (1981). Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială. Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti.Preda, V. (1998). Delincvenţa juvenilă. Cluj-Napoca, Ed. Presa universitară clujeană. Quay, H.C. (1987 c). Patterns of delinquent behavior in H.C.Quay (Ed.), Handbook of juvenile

delinquency. Ed.John Wiley, New York.Radu, I. (coord.) (1991). Introducere în psihologia contemporană. Ed.Sincron, Cluj-Napoca.Rădulescu, M.S. & Piticariu, M. (1989). Devianţă comportamentală şi boală psihică. Ed.Academiei,

Bucureşti.

Rădulescu, M.S. (1991). Anomie, devianţă şi patologie socială. Ed. Hyperion XXI, Bucureşti.Rădulescu, M.S. (1994). Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al probelmelor sociale.

Computer Publishing Center, Bucureşti.Rădulescu, M.S. & Piticariu, M. (1989). Devianţă comportamentală şi boală psihică. Bucureşti, Ed.

Academiei R.S.R.Reid, E.J. & Inbau, E.F. (1977). Truth and Deception. The polygraph (“Lie Detector”) Technique.

Second Edition, The Williams & Wilkins Company, Baltimore.Rutter, M. & Giller, H. (1984). Juvenile delinquency: Trends and perspectives. Ed.Guilford, New

York.Seelig, E. (1956). Traite de criminologie. Ed. P.U.F., Paris. Schafer, S. (1977). Victimology. The victim and His Criminal. Pretice-Hall Company, Reston,

Virginia.Sellin, T. (1960). Culture Conflict and Crime in RDPC 9.Sutherland, E. (1966). Principes de criminologie. Ed.Cujas, Paris.Tandin, T. (1997). Cum să ne ferim de infractori. Bucureşti, Ed. Ministerului de Interne.Tandin, T. (1999). “Hoţii din buzunare” în Revista Pentru Patrie, 1, 6 – 9. Thio, A. (1988). Deviant behavior. Harper Collins Publishers Inc.Von Hentig, H. (1948). The Criminal and His Victim. Studies in the Sociobiology of Crime. Zdrenghea, V. & Butoi, T. (1991). Investigaţia psihologică a comportamentului simulat. Ed.

Ministerului de Interne, Bucureşti.