Capitolul IV

Studiu de caz

Kosovo

4.1. Fundalul istoric al „Problemei Kosovo”. Situaţia de pânã la declararea

Independenţei

Kosovo era centrul regatului Sârb în Evul Mijociu, loc foarte strâns legat de

credinţa Creştinã, în perioada conflictului s-au înregistrat un procent extrem de crescut în

ceea ce priveşte emigrarea dar şi o înflorire a terorismului.

Din punct de vedere istoric1, problema Kosovo este una din cele mai ample şi mai

conflictuale din zona fostei Iugoslavii. Situaţia provinciei Kosovo este destul de

complexa, aparutã ca entitate politicã în anul 1945, aparţinând succesiv unui numãr de

state2, în anii ’80, albanezii din Kosovo au cerut ca statutul provinciei sã treacã de la cel

de “provincie autonomã” la cel de “republicã”, cu dreptul de a se separa de Iugoslavia.

La sfârsitul rãzboiului, Iugoslavia este ocupatã de Armata Roşie, care a impus

regimul comunist al lui Tito, în urma numeroaselor conflicte din partea albanezilor

kosovari, se înregistreazã o masiva emigrare a sârbilor kosovari, în 1986 are loc prima

contra-manifestare.

Abuzurile comise de albanezi asupra sârbilor 3 conduc la o perioadã, pânã la

sfârşitul anilor '80, de conferire a unei mai mari autonomii administrative şi culturale din

intreaga lor istorie.

În 1990, confruntãrile au luat amploare şi violentele s-au înmulţit. Aşa cã, în

septembrie 1990, Guvernul sârb a modificat Constituţia, şi a redefinit statutul Kosovo

drept regiune a Serbiei al cãrei control administrativ şi executiv trecea din mâna

1 Simon Caney, „Justice Beyond Borders, A global political theory”, Editura Oxford, Great Clarendon Street, Oxford OX2 6DP, New York, 2006, pag 607-6092 Albania, Serbia, Muntenegru, Imperiul Otoman şi Imperiul Bizantin 3 batãi, ameninţãri cu moartea, incendierea caselor, torturi, luãri de prizonieri, asasinate, demolãri de biserici ortodoxe, violuri, etc.

"guvernului regional" în cea a Guvernului de la Belgrad, astfel, în vara lui 1992, albanezii

si sarbii din Kosovo se separau total, unii de ceilalti.

În plan politic, la alegerile din decembrie 1992, precum şi la urmãtoarele alegeri,

albanezii au fost sfãtuiţi sã nu vina la vot, astfel, "Partidul Socialist" al lui Milosevici a

castigat alegerile.

Apariţia "Armatei de Eliberare din Kosovo4", a agravat situaţia, în zonele urbane

creşte nesiguranţa, au loc atacuri din ce în ce mai frecvent, ajungându-se la

bombardamente si crime.

Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a avansat un program de obţinere a

independenţei prin mijloace violente (1992).

În urma discuţiilor de la Rambouillet, în Franţa pe 6 februarie 1999, tratativele ce

au fost întrerupte în februarie şi în martie 1999, cand fara autorizarea ONU, NATO a

început sã bombardeze Iugoslavia, conferinţã la care au participat aliaţii occidentali, cei

ai Iugoslaviei, precum şi grupurile de albanezi care solicitau independenţa.

Dupã o perioadã de bombardamente, ambele pãrţi semnatare au fãcut unele

concesii: Belgradul accepta sã acorde provinciei Kosovo o "autonomie substanţialã", sã-şi

retragã din provincie forţele speciale şi pe cele paramilitare, sã permitã reântoarcerea

refugiaţilor de orice etnie, şi sa accepte prezenţa în Kosovo a unei forţe militare de

supraveghere a înţelegerii, în care NATO avea participarea principalã. Iugoslavia obţinea

în schimb, respectarea integritãţii sale teritoriale.

Înţelegerea menţiona cã provincia Kosovo este parte a teritoriului sârb. Acordul a

primit apoi aprobarea ONU, şi a devenit renumita "Rezoluţie a Consiliului de Securitate

ONU 1244/1999". Delegatia Albaniei a fost de acord cu termenii stabiliti acolo.

În septembrie-octombrie 2000 este încheiatã conducerea lui Slobodan Milosevic5, în

aprilie fiind arestat şi extrãdat, fiind trimis la tribunalul de la Haga pentru a fi judecat de

crime de razboi, genocid şi crime împotriva umanitãţii.

În februarie 2003 se schimbã şi denumirea de Yugoslavia în Serbia şi Muntenegru,

mai târziu declarându-se fiecare independentã.

4 Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a fost o organizaţie de gherilă formată din albanezi kosovari, având ca scop obţinerea independenţei Kosovo faţă de Iugoslavia.5 Jacob E. Safra {chairman of the board}, Jorge Aguilar-Cruz {president}, „Encyclopedia Britanica Almanac 2009”, Editura TimeInc. , Chicago-London-New Delhi-Paris-Seoul-Sydney-Taipei-Tokyo, 2009 paginile 377-379

Din 1999, Kosovo reprezintã o regiune autonomã, administrata de ONU, urmând

sã-şi declare independenţa faţã de Serbia pe 17 februarie 2008.

4.2. Problema Kosovo în viziune mondialã. Intervenţia NATO 6 şi a ONU7

Atât NATO cât şi Onu, dar şi OSCE au deţinut roluri exacte în soluţionarea

problemei Kosovo. Planul de a folosi forţele NATO drept instrument de pacificare a

beligeranţilor a apãrut drept viabil la jumãtatea anului 1998. În iunie 1998 preşedintele

Statelor Unite s-a angajat sa apere Kosovo şi sã implice chiar forţele armate americane

dacã ar fi fost cazul.

Acţiunile NATO au fost motivate atât de principii democratice, cât şi de interese

strategice, pe 24 martie 1999, N.A.T.O. declanşeazã atacul aerian împotriva Iugoslaviei

cerand retragerea completã din Kosovo a tuturor forţelor iugoslave pentru a permite

repatrierea refugiaţilor şi a celor dislocaţi.

Campania de bombardare NATO a durat de pe 24 martie panã pe 11 iunie 1999.

Consiliul Nord-Atlantic din 23 martie 1999 a trecut peste blocajul Consiliului de

Securitate ONU şi a ordonat declanşarea campaniei aeriene „Forţa Aliată".

La 12 iunie 1999, după ce Miloşevici a acceptat condiţiile, trupele KFOR, o forţă

NATO, a fost pregătită pentru a efectua operaţiuni de luptă, dar în cele din urmă,

misiunea sa a fost doar de menţinere a păcii. În 98 se hotãraşte şi implicarea forţelor

NATO în restabilirea pãcii iar în urma unui acord de încetare a focului parţile admit sã fie

trimişi de observatori OSCE în zonã pentru a supraveghea aplicarea acestui acord.

6 Simon Caney, „Justice Beyond Borders, A global political theory”, Editura Oxford, Great Clarendon Street, Oxford OX2 6DP, New York, 2006, pag. 2277 Jan Palmowski, „Dictionar Oxford de istorie universala contemporana. De la 1900 pana azi”, vol. II, Editura ALL, Bucuresti, 2005, pagina 28-29

OSCE-ul, o organizaţie pan-europeanã, nu a avut niciodatã o pondere atât de mare

în aplanarea vreunui conflict internaţional. OSCE-ul trebuind sã participe la punerea în

aplicare a acordului de sistare a focului între cele douã parţi.

În timp ce NATO a desfaşurat o forţã de securitate internaţionalã (KFOR), ONU a

renunţat, treptat, la responsabilitãţile administrative ale instituţiilor provizorii, instituţia

şi-a pãstrat autoritatea şi responsabilitatea administrativã a provinciei.

ONU s-a implicat printr-un numar de rezolutii, dintre care cea mai importantã este

1244/1999 a Consiliului de Securitate ONU, rezoluţii în care se stipuleazã cererea ca

Iugoslavia sã admitã şi sã nu împiedice activitatea observatorilor internaţionali,

necesitatea respectãrii drepturilor omului.

La şase ani de la conflictul din 1998-1999, Consiliul de Securitate al ONU a decis

că a venit timpul pentru lansarea unui proces politic destinat determinării viitorului

provinciei Kosovo.

Negocierile internaţionale au început în 2006 pentru a se stabili statutul final pentru

Kosovo, finlandezul Martti Ahtisaari, Trimisul special ONU şi-a început activitatea în

problema Kosovo în februarie 2006, s-a prezentat un proiect de statut liderilor de la

Belgrad şi Pristina, care prevedea pentru provincie o "independenţã supravegheatã".

Misiunea de Administraţie Interimară a ONU în Kosovo 8 reprezintã administraţia

civilă interimară în Kosovo, sub autoritatea Organizaţiei Naţiunilor Unite, aceastã

misiunea a fost iniţiată pe 10 iunie 1999 prin Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate.

Deşi adunarea din Kosovo a adoptat uninominal declaraţia de independenţă la 17

februarie 2008, Rezoluţia 1244 ONU rămâne încã în vigoare ceea ce înseamnă că

responsabilitatea finală de administraţie a provinciei Kosovo încă este condusă de

Reprezentantul Special.

Kosovo Force este o forţă condusă de NATO, compusă din trupe aliate şi ale altor

state, care, în virtutea unui mandat ONU definit prin Rezoluţia 1244 a Consiliului de

Securitate, acţionează pentru asigurarea unui mediu de securitate stabil în Kosovo.

Scopul principal este acela de a monitoriza, verifica şi asigura demilitarizarea zonei, fiind

8 Aceasta misiune a fost împărţită în patru secţiuni numite "piloni", primul ce se aflã în domeniul Onu, cel de poliţie şi justiţie, cel de-al doilea al administraţiei civile, de care se ocupa tot ONU, cel de-al treilea pilon, cel al construcţiei instituţionale de care se ocupa OSCE şi nu în ultimul rând pilonul reconstrucţiei şi dezvoltãrii economice în stricta supraveghere a Uniunii Europene

responsabilã şi de oferirea de ajutoare umanitare, are rolul de a sprijini activitãţile

UNMIK, inclusiv a transferarii responsabilitãţilor.

4.3. Actiuni diplomatice desfasurate pentru evitarea unei confruntari armate in „Dosarul” KOSOVO

În istoria acestui conflict au fost implicaţi numeroşi actori, atât la nivel de sistem

internaţional cât şi la nivel subsistemic - statal. La nivel de sistem este de notat

interacţiunea ce a existat între organizaţiile internaţionale, europene şi mondiale. În

soluţionarea conflictului s-a implicat Organizaţia Naţiunilor Unite cu trei rezoluţii ale

Consiliului de Securitate criticate de Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec în afacerile

interne. NATO şi-a pus la dispoziţie tehnica militara în scopul impunerii rezoluţiilor

Consiliului de Securitate, caz care aduce foarte bine aminte de intervenţia americano-

britanica din Irak (Vulpea Desertului), sau de operaţiunea "Furtuna în Desert". Uniunea

Europeana s-a manifestat prin impunerea de sancţiuni Iugoslaviei, politică care însă s-a

oprit la un anumit punct. Importanta este, de asemenea intervenţia Organizaţiei pentru

Securitate şi Cooperare în Europa, care a participat cu un număr mare de observatori

aparţinând ţarilor membre. Chiar şi Consiliul Europei şi-a declarat interesul de a se

implica în rezolvarea problemei, mai ales având în vedere problematica grava a

încălcărilor drepturilor omului. La nivel de actori internaţionali statali, demne de amintit

sunt acţiunile Statelor Unite şi ale Rusiei. De asemenea o importanta implicare în conflict

o are Albania, al cărei legislativ a recunoscut Kosovo drept stat independent.

Lucrul nou pe care îl aduce aceasta criza în "istoria" organizaţiilor este rolul

deosebit pe care OSCE-ul îl are în rezolvarea sa. OSCE-ul, o organizaţie pan-europeana,

care în afara de toate statele europene include Statele Unite şi Canada în rândul

membrilor săi nu a avut niciodată o pondere atât de mare în aplanarea vreunui conflict

internaţional. OSCE-ul trebuie să participe la punerea în aplicare a acordului de sistare a

focului între cele doua părţi beligerante cu 2000 de oameni, din care la ora actuala se afla

în teren 800 de observatori. Prezenta observatorilor OSCE în Kosovo este datorata

acordului între Holbrooke şi Milosevici, iar ca fundal politic explicaţia cea mai evidenta

este faptul ca Rusia fiind membra îşi trimite proprii observatori în zonă. Cu toate acestea,

este de notat ca în numărul total de observatori cea mai mare pondere o au cei americani.

Deşi s-ar putea crede ca implicarea masiva a OSCE-ului ar putea scădea rolul

NATO, aceasta presupunere este falsa: prin implicarea OSCE, NATO dovedeşte ca

respecta o coordonata a Conceptului său Strategic – aceea de cooperare cu instituţiile

europene în asigurarea păcii în Europa; în acelaşi timp exista argumentul ca OSCE n-ar

avea capacitatea de a face fata singura situaţiei, întrucât majoritatea acordurilor între cele

doua părţi au fost provocate de ameninţarea cu utilizarea forţei de către NATO.

Deşi bombardamentele nu au început până în 24 Martie 1999, conflictul din

Kosovo este strâns legat de istoria modernă a Peninsulei Balcanice. Primele discuţii

asupra situaţiei provinciei Kosovo au început încă de la sfârşitul anilor ’80, odată cu

venirea la putere a lui Slobodan Milosevic. În perioada 1987-1991 Slobodan Milosevic,

susţinut puternic de naţionaliştii sârbi a limitat drepturile populaţiei kosovare, începând

cu posibilitatea acestora de a munci şi continuând cu interzicerea activităţilor culturale

tradiţionale.

După ce în 1991 Republica Federală Iugoslavia s-a “sfărâmat” într-un mod

sângeros, etnicii albanezi din provincia Kosovo au hotărât în secret proclamarea

independenţei Republicii Kosovo. Aceasta proclamaţie a avut iniţial o slabă susţinere

internaţională.

În 1992 a început războiul din Bosnia. Mare parte a Europei şi SUA au recunoscut

republicile desprinse din fosta federaţie, mai puţin Kosovo. În acelaşi an, etnicii albanezi

din provincia Kosovo l-au ales pe Ibrahim Rugova, recunoscut om de ştiinţă, în funcţia de

preşedinte a republicii nou înfiinţate. Rugova a început formarea unui guvern care să

militeze pentru recunoaşterea noii naţiuni. Toate aceste mişcări au avut loc cu aprobarea

tacită a statelor europene şi sub ameninţarea SUA, a cărui preşedinte de la acel moment,

George Bush, l-a informat pe Milosevic de posibilitatea unui atac militar al SUA ca

urmare a agresiunii sârbilor asupra republicii autoproclamate Kosovo.

În perioada 1993-1996 lumea întreagă s-a concentrat pe situaţia din Bosnia.

Războiul din Bosnia a reprezentat folosirea forţei militare de către NATO pentru prima

dată de la înfiinţarea coaliţiei. Totuşi, această perioada de timp nu a marcat o evoluţie

semnificată în situaţia din Kosovo.

În 1996 s-a înfiinţat Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) iar în perioada

următoare situaţia a devenit tensionată ca urmare a atacurilor sporadice ale acestei grupări

paramilitare. Iniţial UCK a fost catalogată ca “un grup terorist” ( Robert Gelbart – 23

februarie 1998), fapt care l-a îndemnat pe Milosevic să continue represiunile. În acelaşi

timp guvernul din umbră condus de Rugova îndemna la apărarea împotriva sârbilor din

provincie.

Războiul declaraţiilor dintre Serbia şi suporterii Kosovo a luat o nouă turnură

odată cu numirea în funcţia de Secretar de stat a SUA a Madelenei Albright, partizană

recunoscută a intervenţiei militare.

În cadrul acţiunilor diplomatice începeau să se formeze două curente : un curent

favorabil Serbiei ( compus din grupul statelor Balcanice, prietene Serbiei şi statele care

sub imperiul propriilor probleme interetnice şi teritoriale nu erau de acord cu declararea

independenţei Kosovo ) şi un curent pro - kosovar.

Statele aşa-numitului “grup de contact” (SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania,

Italia şi Rusia) s-au întâlnit la 9 martie 1998 pentru a purta discuţii pe tema Kosovo. La

scurt timp după această întâlnire ONU a emis Rezoluţia nr. 1160 prin care condamna “

Uzul excesiv de forţă din partea Serbiei”, impunând sancţiuni economice şi interzicând

vânzarea de arme către Serbia. Aceasta rezoluţie a reprezentat prima măsură coercitivă

împotriva Serbiei, în problema Kosovo, trecând de la stadiul discuţiilor la acela al

sancţiunilor. Ca răspuns la această rezoluţie Serbia a închis graniţele cu Macedonia şi

Albania. La începutul lunii aprilie, Serbia a amenajat un referendum cu privire la

problema de interferenţă străină în Kosovo. Alegătorii sârbi au respins decisiv

interferenţa străină în această criză. În acelaşi timp, UCK a cerut o mare parte din zonă şi

din jurul Decani, controlând un teritoriu cu sediul în satul Glodjane, ce cuprindea

împrejurimile sale. Astfel, pe 31 mai 1998, armata iugoslavă şi poliţia internă a

ministerului sârb început o operaţiune pentru a elimina frontiera UCK. NATO a răspuns

la această ofensivă în mijlocul lunii iunie cu operaţiune "Determined Falcon", un

spectacol în aer asupra graniţelor iugoslave.

Pe linia negocierilor, acestea au continuat prin intermediari ( Robert Gelbart,

Christopher Hill, Richard Holbrooke (artizanul acordului Dayton)), care au încercat să

facă cele două parţi să ajungă la un acord. În acest timp, preşedintele iugoslav Milosevici

a ajuns la o înţelegere cu preşedintele Rusiei, Boris Elţin, convenind pentru oprirea

operaţiunilor ofensive şi pregătirea pentru convorbiri cu albanezii. De fapt singura

întâlnire între Milosevic şi Ibrahim Rugova a avut loc la 15 mai, la Belgrad, două zile

după ce Richard Holbrooke a anunţat că va avea loc. O lună mai târziu, după o excursie

la Belgrad, Holbrooke l-a ameninţat pe Milosevici că dacă nu ascultă, de "ceea ce a rămas

din ţara sa va exploda”. Vizitând zonele de frontieră afectate de luptă la începutul lunii

iunie el s-a fost fotografiat cu UCK. Publicarea acestor imagini a însemnat pentru

suporterii, simpatizanţii şi a observatorilor UCK, că SUA s-a decis să susţină UCK şi

oprirea asupririi populaţiei albaneze din Kosovo. Ca atare prima întâlnire dintre Rugova

şi Milosevic s-a încheiat foarte repede ca urmare a neînţelegerilor dintre cei doi. Odată

cu negocierile la nivel înalt dintre Milosevic şi emisarii ţărilor din grupul de contact sârbii

au continuat represaliile împotriva albanezilor din Kosovo, având drept scop

determinarea albanezilor din provincie să părăsească republica autoproclamată şi să se

mute în Albania şi Macedonia.

Constatând ca rezoluţia ONU nu a “impresionat” guvernul de la Belgrad ministrul

apărării SUA, William Cohen, a solicitat la întâlnirea miniştrilor apărării din ţările NATO

( 11 iunie 1998) să înceapă planificarea unei potenţiale intervenţii militare împotriva

Serbiei. Aceştia au decis trimiterea unor semnale clare către Milosevic prin demonstraţii

de forţă în apropierea graniţelor Serbiei. Urmare la această decizie 85 de aeronave NATO

au participat la “ Balkan Air Show” pe 15 iunie1998, survolând teritoriul Albaniei şi

Macedoniei. Totodată, miniştrii de externe din ţările Grupului de contact, la care s-au

adăugat Canada şi Japonia, au stabilit la Londra, pe 12 iunie1998, noi sancţiuni

economice împotriva Serbiei. În contrapartidă Milosevic s-a întâlnit la Moscova cu Boris

Elţin, în încercarea de a obţine sprijinul Rusiei iar armata sârbă şi-a intensificat acţiunile

împotriva UCK.

Richard Holbrooke s-a întâlnit la sfârşitul lunii iunie 1998 cu ambele părţi în

încercarea de a ajunge la un acord. La începutul mijlocul lunii septembrie, pentru prima

dată, au fost raportate activităţi UCK în nordul provinciei Kosovo. În acest timp mai

multe ameninţări au fost făcute de capitalele occidentale, dar acestea au fost temperate

oarecum de alegerile din Bosnia, deoarece ţările vestice nu doreau câştigarea alegerilor

de către radicalii şi democraţii sârbi. În urma alegerilor, ameninţările s-au intensificat din

nou. În acelaşi timp, Ambasadorul SUA în Macedonia, Christopher Hill, a condus

diplomaţia suveică dintre delegaţia albaneză şi autorităţile iugoslave şi sârbe. Pe o

perioadă de două săptămâni, ameninţările s-au intensificat, culminând cu emiterea

Ordinului de Activare a forţei NATO. Richard Holbrooke a plecat la Belgrad, în speranţa

de a ajunge la o înţelegere cu Milosevic cu privire la punerea în aplicare a unei prezenţe

NATO în Kosovo. Cu el a venit Comandantul forţei de Reacţie NATO, generalul

Michael Short, care a ameninţat că va distruge Belgradul. Discuţiile lungi şi dureroase au

dus la Acordul de Verificare cu privire la Kosovo, pe data de 12 octombrie 1998.

Problema Kosovo a fost discutată şi la summitul SUA – Rusia din septembrie

1998, atunci când miniştrii de externe ai celor două ţări şi-au făcut publică intenţia de a

clarifica situaţia din Kosovo.

Pe 23 septembrie 1998 Consiliul de Securitate ONU a adoptat Rezoluţia nr. 1199

prin care solicita Serbiei încetarea confruntărilor, retragerea forţelor sârbe din Kosovo şi

revenirea refugiaţilor la casele lor. Rezoluţia anunţa masuri adiţionale drastice dacă

Serbia va refuza să respecte aceste cerinţe. Rezoluţia ONU nu a fost respectată de către

Serbia şi pe 5 octombrie 1998 Secretarul General ONU, Koffi Annan, a anunţat public

încălcarea ei de către Serbia.

În planul negocierilor, Holbrooke a ajuns la un acord cu Serbia în privinţa

retragerii trupelor din provincie şi s-a stabilit acceptarea unor monitori neînarmaţi din

partea OSCE. Comandantul Suprem NATO, gen. Wesley Clark a stabilit cu responsabilii

sârbi reducerea forţelor de securitate sârbe din Kosovo la un număr comparabil cu cel

dinainte de martie 1998. Misiunea OSCE a fost instaurată în Kosovo în vederea

supravegherii aplicării Rezoluţiei 1199. Oficial, comunitatea internaţională, a cerut

încetarea luptelor. Ea a cerut în special ca sârbii să sfârşească ofensivele sale împotriva

UCK (fără a menţiona un sfârşit a atacurilor comise de UCK) în timp ce încerca să

convingă UCK să scadă interesul pentru independenţă. Mai mult decât atât, au fost făcute

încercări de a-l convinge pe Milosevici să permită trupelor NATO de menţinere a păcii să

intre în Kosovo. Acest lucru, au susţinut ei, ar permite lui Christopher Hill să continue

procesul de pace şi ar duce la un acord de pace. O încetare a focurilor a fost concretizată,

începând cu 25 octombrie 1998. A fost urmat de Misiunea de Verificare Kosovo (KVM),

contingent neînarmat de monitori OSCE (oficial cunoscuţi ca verificatori) instaurat în

Kosovo. Insuficienţa lor a fost evidentă de la început. Aceştia au fost porecliţi "ceasurile

portocalii) cu referire la vehiculele lor colorate deschis (în limba engleză, un "ceas

portocaliu" semnifică un obiect nefolositor). Încetarea focului a avut loc timp de câteva

săptămâni iar conflictele s-au reluat în decembrie 1998, după ce UCK a ocupat câteva

mine de cărbuni cu vedere strategică la drumul dintre Priştina şi Podujevo. Se presupune

că UCK a asasinat primarul din Kosovo Polje.

Serbia s-a simţit ameninţată de o posibilă instaurare a forţelor NATO în apropiere,

avertizând Macedonia asupra acestui aspect, pe 13 noiembrie 1998. Confruntările care au

urmat la graniţa dintre cele două ţări în decembrie 1998, a atras, din nou, condamnarea

publică din partea SUA iar NATO a început desfăşurarea unei forţe de descurajare în

Macedonia.

Începutul anului 1999 a fost deosebit de tensionat, acţiunile diplomatice

continuând atât la nivelul negocierilor şi discuţiilor cât şi la cel al ameninţărilor făţişe.

Madeleine Albright a continuat să ceară public acordarea unui ultimatum Serbiei.

Incidentul de la Račak la 15 ianuarie 1999 a culminant cu atacurile UCK şi represalii

sârbe care au continuat pe tot parcursul iernii dintre 1998-1999. Incidentul a fost imediat

(înainte de investigaţie) condamnat ca un masacru de către ţările occidentale şi mai târziu

a devenit una din principalele acuzări pentru crimele de război împotriva lui Milosevici şi

a principalilor oficiali ai lui. Detaliile cu privire la ceea ce sa întâmplat la Račak au fost

relevate la scurt timp după ce forţele paramilitare sârbe, au părăsit scena de la masacru.

Camerele de televiziune au fost însoţite de Ambasadorul Statelor Unite, William Walker

în timp ce mergeau prin multitudinea de cadavre ale albanezilor, la scurt timp după ce el

a ţinut o conferinţă de presă, unde a declarat că a fost martor al crimelor comise de sârbi

împotriva civililor. Masacrul a fost punct de cotitură al războiului. NATO a decis că acest

conflict ar putea fi rezolvat numai prin introducerea unei forţe militare de menţinere a

păcii, pentru a forţa stăpânirea celor două comunităţi. Un set de coordonate cu atenţie

diplomatică a fost anunţat simultan pe 30 ianuarie 1999:

- NATO a emis o declaraţie în care anunţă că este pregătit să lanseze lovituri

aeriene împotriva obiectivelor Iugoslaviei cu scopul "de a obliga înţelegerea cu cerinţele

comunităţii internaţionale şi de a realiza o politică de colonizare". În timp ce aceasta a

fost evident, cea mai mare ameninţare la adresa guvernului stabilit de Milosevici, este

inclusă, de asemenea, o ameninţare codată asupra albanezilor: orice decizie ar depinde de

"poziţia şi acţiunile conducerii albanezilor kosovari şi toate elementele armate de

albanezii kosovari în interiorul şi în jurul Kosovo”. Ca efect, NATO a declarat sârbilor

"stabiliţi pacea sau vă bombardăm" şi albanezilor "stabiliţi pacea sau vă abandonăm

sârbilor";

- Grupul de Contact a emis un set de "principii non-negociabile", care a

constituit un pachet cunoscut sub numele de "Status Quo Plus", un mod eficient de

restabilire a situaţiei dinaintea anului 1990, la care se adaugă introducerea democraţiei şi

supravegherea de către organizaţiile internaţionale. De asemenea, a fost stabilită o

conferinţă de pace, care să loc în februarie 1999, la Château de Rambouillet, în afara

Parisului.

Ca o demonstraţie de forţă, NATO şi-a reafirmat disponibilitatea unui atac, în

cazul în care părţile refuză dialogul.

În scopul creării unei presiuni şi a forţării reprezentanţilor celor două parţi,

prezenţi în Franţa pentru negocieri, să ajungă la un acord, preşedintele SUA, Bill Clinton

a făcut publică disponibilitatea SUA de a trimite 4.000 de militari cu rolul de trupe de

menţinere a păcii în Kosovo. Discuţiile de la Rambouillet au început la 6 februarie 1999,

cu Secretarul General al NATO Javier Solana negociind cu ambele părţi. Delegaţia sârbă

a fost condusă de Milan Milutinovic în timp ce însuşi Milosevici a rămas la Belgrad.

Acest lucru a fost în contrast cu conferinţa Dayton din 1995, care a încheiat războiul din

Bosnia, unde Milosevici a negociat personal. Lipsa lui Milosevici a fost interpretată ca un

semn că adevăratele decizii au fost luate la Belgrad, o mişcare care a stârnit critici atât în

Serbia, cât şi în străinătate. Prima fază a negocierilor a avut succes. În special, declaraţia

co-preşedinţilor Grupului de Contact de pe 23 februarie 1999 că negocierile "au dus la un

consens pentru autonomia substanţială a Kosovo, inclusiv cu privire la mecanismele

necesare alegerii libere şi corecte a instituţiilor democratice pentru guvernarea provinciei

Kosovo, pentru protecţia drepturilor omului şi a drepturilor de membri ai comunităţilor

naţionale, precum şi pentru instituirea unui sistem judiciar echitabil. Aceştia au declarat

că "un cadru politic este acum instalat" dar că mai este nevoie de "continuarea lucrărilor

pentru a finaliza punerea în aplicare a capitolelor acordului, inclusiv modalităţile de

invitare internaţională a prezenţei militare şi civile în Kosovo”. Pe parcursul lunii

următoare, cu toate acestea, NATO, aflat sub influenţa lui Rubin şi Albright din partea

SUA, au încercat să impună forţat o prezenţă militară, spre deosebire de invitaţi. În cele

din urmă, la 18 martie 1999 delegaţiile britanicilor, americanilor şi albanezilor au semnat

ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Acordul de la Rambouillet în timp ce

delegaţiile sârbilor şi ruşilor au refuzat. Acest acord a solicitat administrarea Kosovo de

către NATO ca provincie autonomă a Iugoslaviei; o forţă formată din 30000 trupele

NATO să menţină ordinea în Kosovo; un drept nestingherit de trecere pentru trupele

NATO pe teritoriul iugoslav, inclusiv Kosovo şi imunitatea trupelor NATO asupra legilor

iugoslave. Delegaţiile britanice şi americane trebuie să fi cunoscut faptul că noua

versiune nu ar fi acceptată de către sârbi sau Grupul de Contact. În timp ce acordul nu a

satisfăcut pe deplin pe albanezi, acesta a fost mult prea radical pentru sârbi -

suveranitatea naţionala a Iugoslaviei să treacă sub supravegherea NATO , care au răspuns

în mod drastic prin prezentarea unui text revizuit, pe care chiar şi ruşii, aliaţi tradiţionali

ai sârbilor, l-au văzut inacceptabil. Acesta a încercat să redeschidă statutul politic al

provinciei Kosovo şi eliminarea tuturor măsurilor implementate propuse. Printre multe

alte modificări ale versiunii noi propuse, aceasta a eliminat întreg capitolul cu privire la

asistenţa umanitară şi de reconstrucţie, a eliminat aproape toate supravegherile

internaţionale şi a dispus renunţarea la orice menţionare care implica "voinţa poporului

Kosovo" în determinarea statutului final al provinciei. Chiar şi cuvântul "pace" a fost

şters. Delegaţia albaneză a refuzat semnarea unui astfel de acord revenind în Kosovo.

Negociatorii independenţi au continuat să discute cu ambele părţi semnarea acordului.

Negocierile au fost reluate la jumătatea lunii martie la Paris şi s-au concretizat prin

semnarea de către partea Kosovară a unui statut de autonomie a provinciei. Serbia a

refuzat semnarea acordului şi a început pregătirile pentru o nouă ofensivă în Kosovo.

Pe 20 martie 1999 Misiunea de Verificare a OSCE a părăsit Kosovo. Imediat

forţele de securitate sârbe au reînceput acţiunile în partea de Nord a provinciei.

Un semnal important în apropierea sfârşitului acţiunilor diplomatice l-a constituit

retragerea de către statele Europei de Vest a personalului auxiliar şi a celui care nu era

strict necesar în activitatea misiunilor diplomatice.

Într-o încercare disperată de a ajunge la un acord, Holbrooke a călătorit în Serbia,

pe 22 martie 1999 pentru a adresa Serbiei un ultim ultimatum.

Acţiunile diplomatice au eşuat şi pe 24 martie 1999 războiul din Kosovo a

început. Pe întreaga perioada a atacurilor asupra Serbiei negocierile au continuat, atât la

Washington cât şi în diverse locaţii din Europa, Rusia cooperând şi susţinând cauza

Serbiei. Pe 1 iunie1999 a început ultima întâlnire între Talbott şi Chernomyrdin. Serbia

şi-a anunţat disponibilitatea de a accepta condiţiile impuse, în vederea încetării atacurilor.

Pe 10 iunie1999 ONU a emis revoluţia 1244 cu privire la încetarea bombardamentelor şi

începerea sosirii ajutoarelor umanitare în Kosovo iar pe 20 iunie1999 conflictul din

Kosovo a luat sfârşit, începând acţiunile de reconstrucţie.

4.4. Istoricul si calea spre autonomie

Kosovo este provincie majoritar musulmană, dar pro-occidentală, şi slab

dezvoltată din punct de vedere economic. Îşi obţine independenţa la 17 februarie 2008

după secole de dominaţie sârbă şi după un război care a ucis peste zece mii de oameni.

Regiunea a reprezentat centrul Imperiului Sârb până la mijlocul secolului al XIV-lea, şi

sârbii consideră Kosovo drept leagănul civilizaţiei lor. Bătălia de la Kosovo - Câmpia

Mierlei - din 1389, când sârbii au fost învinşi a reprezentat începutul unei noi ere pentru

regiune, care a trecut sub controlul Imperiului Otoman.

În cele cinci secole de ocupaţie otomană, profilul etnic al provinciei s-a schimbat.

Albanezii, dintre care mulţi erau musulmani, au devenit majoritari. În 1946, provincia

Kosovo a fost integrată în Federatia Iugoslavă a comunistului Iosif Broz Tito. Conform

Constituţiei iugoslave din 1974, statutul regiunii Kosovo era de provincie autonomă.

Începutul sfârşitului este situat însă în 1989, când Miloşevici a revizuit Constituţia

Sârbă reducând simţitor autonomia provinciei. La începutul anilor 90, rând pe rând, pe

cale paşnică sau, dimpotrivă, în urma unor conflicte sângeroase, Slovenia, Croaţia,

Bosnia-Herţegovina, Macedonia şi Muntengru s-au desprins de "patria mama", devenind

state independente. În 1995, imediat după acordul de la Dayton care a pus capăt

războiului din Bosnia-Herţegovina, o parte a albanezilor kosovari a creat Armata de

Eliberare din Kosovo. În 1997, apărea Armata pentru eliberare din Kosovo, UCK, s-a

angajat într-o luptă de gherilă împortiva forţelor sârbe. Situaţia s-a agravat în 1998, iar

misiunea OSCE condusă de Richard Holbrooke a dus la o încheierea unui acord de

încetare a focului şi retragerea parţială a unor trupe ale armatei federale din Kosovo. La 6

februarie 1999, la Rambouillet, în Franţa, au început tratativele între Serbia şi puterile

occidentale.

În urma eşecului negocierilor, la 24 martie 1999 a început ofensiva aeriană a

Alianţei Nord-Atlantice asupra Serbiei pentru a se pune capăt epurărilor etnice dispuse de

regimul lui Miloşevici în Kosovo. Ofensiva a durat 78 de zile, până pe 11 iunie 1999,

când Serbia a cedat. Belgradul şi-a retras forţele din Kosovo, trecut sub protecţia ONU şi

a celor din NATO. În următorul deceniu, Kosovo, deşi încă parte componentă a Serbiei,

s-a aflat sub protecţia forţelor NATO desfăşurate în provincie. La sfârşitul anului 2007,

comisia de mediere şi-a recunoscut neputinţa de a convinge părţile să accepte planul

ONU pentru un Kosovo independent sub supraveghere internaţională.

Independenţa provinciei Kosovo împarte comunitatea internaţională în două

tabere: Proclamarea independenţei Kosovo a împărţit comunitatea internaţională în două

tabere: cea pro, condusă de Statele Unite şi mai multe ţări din Uniunea Europeană, şi cea

contra, condusă de Rusia.

Din a doua grupă face parte şi România. Parlamentul român a adoptat în a doua

parte a lunii decembrie o poziţie anti-independenţă cu 239 de voturi pentru şi 7 abţineri.

Preşedintele Traian Băsescu a subliniat la întâlnirea, de la începtul lunii, cu Nicolas

Sarkozy că nu agreează acţiunea kosovarilor, dar susţine demersul Serbiei de a intra în

Uniunea Europeană. Recunoaşterea sau nerecunoaşterea independenţei Kosovo nu va fi

rezultatul unei decizii comune a Uniunii Europene, ci va aparţine fiecărui stat membru.

Este poziţia exprimată, până acum, de Comisia Europeană, în condiţiile în care nu există

un consens. Cel puţin şase ţări ale Uniunii şi-au anunţat, de mai multe ori, intenţia de a nu

recunoaşte declaraţia unilaterală de independenţă a Kosovo, sau cel puţin nu imediat.

Este vorba de Bulgaria, Cipru, Grecia, România, Slovacia şi Spania. Toate aceste

state au pe teritoriul lor minorităţi etnice şi se tem că secesiunea Kosovo de Serbia va

crea un precedent. Rusia, alături de Serbia, se opune ferm independenţei. Mai mult,

Moscova a avertizat căşi va schimba politica faţă de teritoriile separatiste pro-ruse din

Osetia de Sud şi Abhazia, care astfel s-ar putea separa de Georgia. În schimb, este de

aşteptat ca ţări precum Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia să declare

imediat că recunosc independenţa Kosovo. Singurul subiect asupra căruia oficialii

europeni sunt de acord a fost trimiterea unei misiuni civile, formată din poliţişti,

procurori, judecători şi funcţionari vamali, denumită Eulex, care va fi responsabilă

cu supravegherea independenţei provinciei. Misiunea Uniunii Europene o va înlocui pe

cea a Naţiunilor Unite, care a administrat provincia din de la intervenţia militară a

NATO, din 1999.

4.5 Lansarea Kosovo in sistemul relatiilor internationale

Declararea independenţei Kosovo a deschis procesul de constituire a unui nou

subiect de drept internaţional. Durabilitatea acestuia este testată nu numai de

constrângerile dreptului şi principiilor internaţionale, dar şi de poziţia categorică a unor

state ale lumii ce denunţă existenţa acestuia. Totodată, are loc o confruntare între

Occidentul favorabil independenţei Kosovo, şi Rusia ostilă care ameninţă cu promovarea

acestui precedent în cazul altor regiuni separatiste, inclusiv Transnistria.

Activarea statalităţii Kosovo Pe data de 17 februarie, Parlamentul kosovar a

adoptat în unanimitate Declaraţia de independenţă a Kosovo. Astfel, s-a declanşat

procesul de formare a statului Kosovo, care constă din două etape. Primo, declararea

independenţei Kosovo de către Parlamentul kosovar, ce va intra în vigoare la începutul

lunii martie. Secundo, adoptarea Constituţiei şi altor acte legislative vitale, aprobarea

imnului, stemei şi steagului de stat, precum şi recunoaşterea noului stat de către

comunitatea internaţională.

Documentul Declaraţiei de independenţă, cu care a debutat prima fază a

materializării statalităţii kosovare, se bazează pe prevederile Planului propus de Martti

Ahtisaari, trimisul special al ONU, ce a fost respins anterior de Consiliul de Securitate a

ONU şi nemijlocit de partea sârbă. Acest act prevede următoarele:

• proclamarea independenţei şi suveranităţii provinciei Kosovo faţă de Serbia;

• crearea unui stat democratic, multi-etnic care respectă principiile nediscriminării şi

echitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor acestuia;

• protejarea şi respectarea drepturilor comunităţilor etnice din Kosovo;

• garantează prezenţa observatorilor internaţionali ce vor monitoriza implementarea

prevederilor Planului Ahtisaari;

• stipulează implicarea Uniunii Europene în afacerile interne ale Kosovo cu scopul

menţinerii, sprijinirii şi asigurării statului de drept;

• perpetuarea valabilităţii Rezoluţiei 1244 (1999) a Consiliului de Securitate a ONU

privind Kosovo, până la atingerea unui nivel de statalitate suficient de către statul

kosovar;

• prioritizarea orientării euro-atlantice şi europene a Kosovo;

• garantarea respectării principiilor Cartei Naţiunilor Unite, Actului Final de la Helsinki,

altor documente ale OSCE şi cele ce vizează dreptul internaţional;

• acceptarea respectării angajamentelor şi obligaţiilor internaţionale moştenite de Kosovo

în calitate de parte descendentă a Republicii Federale Socialiste Iugoslavia.

Prin această Declaraţie se confirmă încetarea procesului de disoluţie violentă a

Iugoslaviei, intenţionându-se crearea unei Europe de Sud-Est stabile şi sigure ce urmează

să avanseze în drumul spre UE. Actul dat de independenţă invocă de asemenea dorinţa

statului Kosovo de a stabili relaţii bune cu ţările vecine, inclusiv cu Serbia, cu care prima

împărtăşeşte trecut istoric, raporturi sociale şi comerciale profunde. În plus, partea

kosovară doreşte reconcilierea şi crearea unor relaţii de prietenie şi cooperare între

Kosovo şi Serbia.

În pofida acestora, Belgradul are o poziţie total diferită de cea a Priştinei şi a

efectuat un şir de paşi pentru a contracara acţiunile Kosovo în ce priveşte obţinerea

independenţei. În primul rând, guvernarea sârbă a adoptat un set de măsuri cu caracter

social, economic, diplomatic pentru a sancţiona şi lichida independenţa Kosovo declarată

unilateral. Printre acestea se numără minimizarea raporturilor diplomatice cu ţările care

vor recunoaşte independenţa Kosovo. În acelaşi sens, la 14 februarie, guvernarea sârbă a

adoptat o rezoluţie prin care anulează toate actele adoptate în mod unilateral de către

autorităţile provinciei Kosovo, declarându-le nule şi ilegale.3 La acelaşi demers a

reacţionat Parlamentul sârb (Skupcina) printr-o hotărâre ce a revocat actele şi acţiunile

autorităţilor Kosovo şi Metohiei referitoare la proclamarea unilaterală a independenţei, ce

intră în contradicţie cu Constituţia Serbiei, tratatele şi prevederile dreptului

internaţional.4 De asemenea, Serbia a reuşit cu ajutorul Rusiei să convoace într-o

reuniune de urgenţă Consiliul de Securitate al ONU, care însă nu a sprijinit demersul

Serbiei de a anula independenţa autoproclamată a provinciei Kosovo5 (din cei 5 membri

ai Consiliului permanent de Securitate numai Rusia şi China au susţinut cauza Serbiei,

celelalte trei părţi luând act de apariţia unui nou stat în Europa).

Între timp, a început derularea părţii secunde a planului de constituire a statului

Kosovo, caracterizată prin elaborarea Constituţiei kosovare şi recunoaşterea

independenţei acesteia de către comunitatea internaţională. La moment, independenţa

kosovară a fost recunoscută de SUA, Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia, Austria,

Letonia, Norvegia, Turcia, Australia şi Afganistan. În săptămânile ce urmează alte state

europene au promis că vor recunoaşte statul Kosovo. Pentru a opri mecanismul de

recunoaştere a independenţei Kosovo partea sârbă a iniţiat procedura de rechemare a

ambasadorilor săi din statele ce au validat actul de proclamare a statului kosovar.

Totodată, forţele politice sârbe manifestă din ce în ce mai multă antipatie vizavi

de noul stat, prin propagarea unui comportament duşmănos în rândul sârbilor faţă de

albanezii kosovari şi noul stat Kosovo.7 Cu toate acestea, Preşedintele sârb, B. Tadici, a

dat asigurări că Serbia va folosi numai mijloace paşnice de reglementare a situaţiei în

jurul independenţei Kosovo şi cheamă la calm populaţia sârbă.

Concluzie: Datorită sprijinului marilor puteri (SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania

etc.) Kosovo are şanse mari să obţină recunoaşterea independenţei sale de către o parte

largă a comunităţii internaţionale. În continuare, Serbia va da prioritate instrumentelor

diplomatice şi politice în vederea anihilării noului stat Kosovo. Dar dacă Serbia va face

uz de forţă pe marginea chestiunii Kosovo, atunci aceasta ar putea intra în conflict direct

cu forţele NATO, adică cu Occidentul, ceea va agrava procesul de democratizare şi

europenizare a acesteia. De asemenea, aceasta va fi o dovadă în plus în favoarea

independenţei kosovare coordonate de Occident în scopul de a stopa violenţele

interetnice din această regiune. Prin urmare, Serbia este forţată să apeleze la instrumente

non-violente pentru a nu se discredita în ochii comunităţii internaţionale, chiar dacă

acestea nu sunt destul de productive.

4.6. Kosovo- discordia marilor puteri

Independenţa provinciei Kosovo a avut urmări nefaste nu numai asupra

perspectivelor ulterioare a inviolabilităţii dreptului şi principiilor internaţionale, dar şi

asupra relaţiilor între actorii internaţionali. Totodată, crearea statului Kosovo va duce

inevitabil la deteriorarea imaginii ONU şi calităţii acestuia de garant al securităţii şi păcii

în lume.

Principalul apărător al dreptului internaţional şi al integrităţii Serbiei se declară a

fi Rusia, care a aplicat diverse modalităţi întru stoparea constituirii statului kosovar. În

viziunea părţii ruse independenţa Kosovo încalcă suveranitatea Republicii Serbia, Carta

Naţiunilor Unite, Rezoluţia 1244 al Consiliului de Securitate (CS) al ONU, principiile

Actului Final de la Helsinki, limitele constituţionale stabilite pentru Kosovo, precum şi

alte angajamente internaţionale. Pe lângă aceasta, Moscova de nenumărate ori a chemat

reprezentanţele NATO şi ONU în Kosovo să anuleze deciziile unilaterale luate de

organele administrative kosovare şi să aplice sancţiuni împotriva acestora. De asemenea,

Rusia optează pentru redeschiderea discuţiilor şi procesului de reglementare politică a

problemei Kosovo, în corespundere cu Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate. Tot

oficialii ruşi au avertizat opinia publică internaţională despre eventualele dezagregări a

dreptului internaţional, discreditări a autorităţii ONU şi apariţii a noilor zone de conflict

la nivel internaţional. Aceştia afirmă că independenţa Kosovo va duce la perturbarea

securităţii în Balcani şi la escaladarea tensiunilor şi violenţelor interetnice în regiune.

După declararea propriu-zisă a independenţei Kosovo, acuzaţiile şi ameninţările

Rusiei au început să fie adresate Occidentului. SUA şi statele NATO sunt incriminate de

partea rusă în încurajarea şi facilitarea separatismului kosovar, şi în blocarea premedită şi

intenţionată a negocierilor pe marginea reglementării statutului Kosovo în detrimentul

Serbiei.

Rusia le face pe acestea responsabile de răspândirea ideilor secesioniste la scară

internaţională şi de activizarea focarelor de separatism existente la moment în lume.

Totodată, partea rusă ridică problema precedentului Kosovo promovând ideea

aplicabilităţii acesteia “în cazul altor regiuni secesioniste din zona de interes vital al

Rusiei, în special pe spaţiul post-sovietic”. Astfel, se pune la îndoială valabilitatea

declaraţiilor unor oficiali ruşi care au afirmat anterior că Kosovo nu va reprezenta un

precedent pentru “conflictele îngheţate” din CSI.

Cea mai dură critică a fost lansată de Rusia la adresa UE. Acţiunile Bruxellului

vizavi de independenţa Kosovo sunt considerate de Moscova drept dăunătoare pentru

stabilitatea în Balcani şi promotoare a separatismului în lume.

Totodată, Rusia acuză UE de faptul că a propus membrilor acesteia să se decidă în

mod individual asupra independenţei Kosovo. Motiv de iritare reprezintă şi trimiterea

Misiunii UE în Kosovo fără a primi acordul Consiliului de Securitate al ONU. Drept

argument împotriva UE, Rusia aminteşte textul Rezoluţiei 1598 (ianuarie 2008) a

Consiliului Europei în care se cere continuarea negocierilor în limitele Rezoluţiei 1244 a

CS al ONU, pentru atingerea unei decizii de compromis şi pentru a nu transforma

Kosovo într-un butoi cu pulbere şi în eventualitate în conflict îngheţat în Balcani.

În pofida poziţiei negative a Rusiei, UE din start a sprijinit independenţa

provinciei Kosovo, chiar dacă nu toate ţările membre sunt în favoarea acesteia. În acest

sens, Miniştrii de Externe a statelor UE, au adoptat o declaraţie (18 februarie) care

prevede stabilirea relaţiilor cu Kosovo de către fiecare membru a UE în dependenţă de

practicile şi normele legale naţionale. În premieră, în cadrul declaraţiei respective se

menţionează faptul că cazul Kosovo este sui generis datorită conflictului produs în

această regiune, precum şi datorită perioadei îndelungate de administrare internaţională a

acestui teritoriu sub egida ONU. Prin urmare, toate părţile UE au convenit la aceea că

cazul Kosovo este unic şi de aceea nu reprezintă o încălcare a principiilor Naţiunilor

Unite privitor la integritatea teritorială.

Adoptarea acestei declaraţii are o semnificaţie majoră pentru UE, care a reuşit să

ajungă la un punct comun pe marginea unui subiect extrem de contradictoriu şi complex

după cel cu privitor la Tratatul de la Lisabona. Cu toate acestea, nu toate statele europene

sunt de acord cu independenţa Kosovo. Printre cei mai fermi oponenţi a acestei idei se

numără Spania, România şi Cipru. Statul spaniol care este supus în permanenţă

provocărilor separatiste interne (Ţara Bascilor, Catalonia) nu recunoaşte independenţa

unilaterală a Kosovo,văzută de acesta drept încălcare

a dreptului internaţional. Cipru însăşi suferă de separatism, de aceea nu va accepta în

niciun caz recunoaşterea independenţei Kosovo. Actul de independenţă a Kosovo este

considerat ilegal de asemenea şi de România, care pe lângă aceasta a dat de înţeles că

compararea Kosovo cu România este inadecvată şi lipsită de fundament.

Un alt semn de sprijin din partea UE este decizia de a trimite în Kosovo Misiunea

europeană denumită EULEX. Aceasta va număra 1800 de poliţişti, procurori, judecători,

vameşi care vor asigura stabilitatea şi statul de drept în noul stat creat. Dacă partea rusă

cataloghează această misiune drept lipsită de acoperire legală, atunci diplomaţii europeni

opinează că EULEX cade sub incidenţa Rezoluţiei 1244 a CS al ONU şi nu diferă de

Misiunea ONU de Administrare Interimară a Kosovo.16 În afară de această misiune, se

presupune că UE va asigura desfăşurarea în Kosovo a Oficiului Civil Internaţional (OCI)

şi cea a Oficiului de legătură a Comisiei Europene. De asemenea, UE a numit un nou

Reprezentant Special pentru Kosovo, Pieter Feith, care va asista şi va asigura autorităţile

kosovare cu sprijinul UE pe marginea gestionării procesului politic, promovând

coordonarea acţiunilor între UE şi Kosovo. De asemenea, UE intenţionează să acorde

circa 1mlrd. euro Kosovo pentru următorii patru ani, organizând în acelaşi sens, în

perioada ce urmează, o conferinţă la nivel înalt pentru donatori internaţionali. În plus,

Kosovo a obţinut perspective clare de aderare la UE, în cazul în care va îndeplini

condiţiile necesare. La moment, UE este focusată asupra atingerii consensului privind

cadrul legal comun al UE în raport cu Kosovo, pentru a garanta relaţionarea

interguvernamentală dintre acestea.20 Dar din cauza poziţiei divergente a unor state

europene care la moment se opun independenţei Kosovo, va fi dificil de constituit

platforma necesară pentru cooperarea dintre Bruxelles şi Priştina.

4.7 Bumerangul Kosovo

Bumerangul Kosovo a lovit chiar pe cel care l-a aruncat, Serbia, adică ceea ce a

reprezentat aceasta sub regimul Miloşevici. Independenţa declarată de parlamentul

albanezilor kosovari a avut ca una din cauzele esenţiale acţiunile regimului condus de

Miloşevici, care a contribuit cât a putut pentru a crea acest efect Kosovo.

Înainte de toate, etnocidul şi manifestările naţionaliste practicate cu zel de către

prietenii lui Miloşevici nu mai au trecere decât prin “case” rare, de regulă evitate de

lumea bună a establishment-ului internaţional. Nu-mi sunt albanezii kosovari mai

simpatici decât sârbii, poate ar fi valabilă afirmaţia contrară, însă nu fac parte din

categoria celor care consideră că e bine să moară nişte albanezi ca să se simtă bine “fraţii

ortodocşi” sârbi. După ce au săvârşit faptele reprobabile, reprezentanţii regimului cu

ambiţii mai mari decât le-a ţinut puterea militară au comis o altă eroare importantă, de

fapt, firească în logica ideologiei totalitariste, sfidând reacţiile comunităţii internaţionale.

Este evident că declararea unilaterală a independenţei Kosovo şi recunoaşterea de

către mai multe state a provinciei nu are acoperire în dreptul internaţional. Dar aici ar fi

de reproşat liderilor naţionalişti că în loc să-şi apere interesele pornind de la prevederile

normelor de drept internaţional, ei au acţionat cu o violenţă ostentativă care a provocat ca

reacţie declaraţia de independenţă a albanezilor kosovari. Violenţa nu a fost singura

cauză, însă liderii de la Belgrad au ştiut că Serbia este vizată de acţiunea unor puteri

importante şi ar fi trebuit să evite o confruntare cu acestea. Mijloacele diplomatice şi

politice ar fi fost mult mai eficiente. Recurgerea la forţa militară a dezlegat democraţiile

occidentale şi declaraţia de independenţă a devenit din acel moment previzibilă şi

aşteptată.

Atitudinea lipsită de raţiune a liderilor sârbi a mobilizat puterile occidentale de

partea albanezilor şi a imobilizat pe cei care s-au declarat în mod consecvent împotriva

independenţei Kosovo. State ca Spania, vizată de mişcări secesioniste, România, obligată

la o atitudine consecventă în virtutea declaraţiilor anterioare, Grecia, China etc nu au

făcut nici un efort pentru a opri evoluţia care s-a finalizat cu ruperea Kosovo de Serbia.

Liderii sârbi au compromis cauza nobilă care ar fi încurajat pe aliaţii de conjunctură să se

împotrivească curentului favorabil independenţei provinciei separatiste.

Reţinem, deci, că lipsa de discernământ a unor lideri sârbi ameţiţi de putere, în

frunte cu Miloşevici, şi efortul concertat al statelor occidentale care a vizat în mod special

Serbia, au condus la apariţia noului stat. De aici extragem şi argumentele care vin în

susţinerea poziţiei celor care afirmă că nu va exista un precedent Kosovo.

Un caz similar este posibil doar dacă va exista acelaşi concurs de factori ca în

cazul Kosovo. În primul rând, ar trebui ca guvernele statelor confruntate cu problema

separatismului să acţioneze la fel de iresponsabil cum a făcut regimul Miloşevici, ceea ce

este, în opinia mea, puţin probabil. Ar trebui ca aceste guverne să organizeze câteva

masacrări în masă şi să trateze cu aroganţă puterile occidentale, mizând pe susţinerea unei

iluzorii axe slave în spaţiul esteuropean. În al doilea rând, ar fi necesar ca statele care au

susţinut pe albanezii din Kosovo să mai fie dispuse la un efort asemănător pentru a

acredita o excepţie în rang de principiu, ceea ce este, de asemenea, imposibil. Nu putem

vorbi deocamdată de un precedent atât timp cât chiar cei care au susţinut apariţia statului

Kosovo nu-l consideră a fi un precedent.

Este adevărat că restul regimurilor separatiste, majoritatea din spaţiul post-

sovietic, beneficiază de susţinerea liderilor politici de la Moscova, însă aceştia sunt ţinuţi

de anumite constrângeri pentru a merge până la recunoaşterea teritoriilor rebele.

Regimurile separatiste nu vor fi recunoscute de către Rusia deoarece, unu, aceasta va da

dovadă de inconsecvenţă dacă o va face, mai ales că problema Kosovo nu este încheiată

încă şi, doi, Rusia nu poate să-şi permită o explozie în Caucaz pentru că va fi şi ea vizată

în mod direct de consecinţele ruperii puzzle-ului caucazian.

Chiar şi dacă admitem că Rusia va recunoaşte regimurile separatiste, determinată

de o înţelegere eronată a propriului interes naţional, ea va fi singură în demersul său

pentru că celelalte state chiar nu au nici o motivaţie pentru a nu fi consecvente în

atitudinea lor. Or, cazul Kosovo a arătat că oricât ar etala Rusia puterea sa renăscută, ea

nu este capabilă să oprească puterile occidentale în atingerea scopurilor pe care acestea şi

le fixează şi nici să-şi impună vreun proiect, afară de domeniul legat nemijlocit de

livrările de gaz şi petrol, dar şi în acest caz într-o măsură limitată.

Cu această ocazie constatăm şi cine este liderul în competiţia internaţională, SUA

reuşind să-şi impună soluţia, Rusia punctând nesemnificativ la capitolul “prestaţie

diplomatică”. Zbaterile diplomaţilor ruşi nu au impresionat pe nimeni, iar imediat după

declaraţia de independenţă Rusia nu a fost susţinută în Consiliul de Securitate de nici un

stat membru. Aşa dar, o Rusie lucidă nu-şi poate permite în zonele sale de interes o

atitudine similară cu cea a Statelor Unite în Kosovo.

În ceea ce priveşte reacţia din partea autorităţilor oficiale şi a opiniei publice din

Moldova, preocupate din perspectiva problemei transnistrene, atitudinea nu trebuie să fie

alta decât cea care demonstrează consecvenţă şi preocupare pentru interesul naţional.

Manifestările emoţionale argumentate prin frecvent invocata afinitate creştină şi prietenie

tradiţională cu poporul sârb nu au la bază nici o motivaţie. Aici aş aminti de apelul la

solidaritate slavă adresat de guvernul Miloşevici, cu aluzie şi la conflictul transnistrean,

care ar fi trebuit întărită prin crearea axei Belgrad - Kiev - Minsk – Moscova, în care şi

Tiraspolului i se atribuia un rol de “surcică” în împletitura frăţească. Principiul comun

oamenilor cu bun simţ care spune că “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face” găseşte o

aplicare perfectă în acest context.

De altfel, chemarea la solidaritate ortodoxă a fost făcută de alţii, sârbii preferând

axa slavă şi această opţiune a reprezentat iarăşi o eroare fundamentală. Pe mine, şi

presupun că şi pe alţi locuitori ai spaţiului pruto-dunărean, m-a atins în sentimentul de

apartenenţă latină. Fără nici un efort, gândul m-a purtat spre memoria strămoşilor latini

care au stat stavilă în faţa marşului “hoardelor stepei” spre inima civilizaţiei europene.

Întotdeauna m-am întrebat, iar acum o fac public, de unde această clamată prietenie

tradiţională cu sârbii? Nu i-am auzit pe aceştia să revendice această prietenie, nici măcar

la nivelul amabilităţilor diplomatice. Nu vom găsi nici în istorie multe momente de

fraternizare între slavii şi latinii est-europeni. Ştim despre ţaratul bulgar, dar asta s-a

întâmplat cam cu o mie de ani în urmă.