STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICESTUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE Année 2(58), No 2 Avril – Juin 2013...

STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE

Anul 2 (58), Nr. 2 Aprilie – Iunie 2013

S U M A R

Studii

MIRCEA DUŢU, Dreptul ca tehnică complexă şi ştiinţă socio-politică. De la „constantele” la multidimensionalitatea dreptului. O reconsiderare necesară .......................................... 165

JACQUELINE MORAND-DEVILLER, Le droit administratif français et ses révolutions tranquilles....................................................................................................................... 173

MARILENA ULIESCU, Noţiunea de bun. Accepţiuni posibile ................................................ 183 BOGDAN PĂTRAŞCU, Despre felurile moştenirii şi despre actele juridice cu impact asupra

devoluţiunii succesorale ................................................................................................. 191 RALUCA DIMITRIU, Dreptul muncii – între disoluţie şi reinventare ...................................... 199 NICOLAE PAVEL, Studiu privind controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri

internaţionale în România şi în unele state membre ale Uniunii Europene .................... 221 VERSAVIA BRUTARU, Ascultatea învinuitului sau inculpatului. Reguli şi procedee tactice

aplicate ........................................................................................................................... 233

Evocări

Alexandru Văllimărescu – La justice privée en droit moderne sau Nimeni nu-şi poate face dreptate singur prin mijloace ilegale (Teodor Papuc) .................................................... 259

Recenzii

Larry J. Siegel, Criminology (Criminologie), Ed. Thomson Wadsworth, Thomson Learning Resource Center, USA, Belmont, 2005, 441 p. (Aura Preda)........................................ 265

Cronici

Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice „Continuitate şi discontinuitate în dreptul român”, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române Bucureşti, 29 martie 2013, (Mihaela-Gabriela Berindei) .............................................. 271

Sesiune ştiinţifică omagială Vintilă Dongoroz (1893–1976) – personalitate marcantă a ştiinţei juridice româneşti, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române Bucureşti, 25 aprilie 2013 (Andrei Duţu-Buzura) .......................... 277

Dezbaterea Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române Bucureşti, Bucureşti, 13 mai 2013 (Ion Ifrim) .............................................................................................................................. 279

STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE, an 2 (58), nr. 2, p. 159–280, Bucureşti, aprilie – iunie 2013


Année 2(58), No 2 Avril – Juin 2013

S O M M A I R E

Études

MIRCEA DUŢU, Le droit comme technique complexe et science socio-politique. Depuis les «constantes» au droit multidimensionnel. Un réexamen nécessaire............................... 165

JACQUELINE MORAND-DEVILLER, Le droit administratif français et ses révolutions tranquilles....................................................................................................................... 173

MARILENA ULIESCU, Le concept de bien. Acceptions possibles .......................................... 183 BOGDAN PĂTRAŞCU, A propos des types d’héritage et des actes juridiques concernant le

transfert sur la succession............................................................................................... 191 RALUCA DIMITRIU, Le droit du travail – entre dissolution et réinvention............................. 199 NICOLAE PAVEL, Étude concernant le contrôle de la constitutionnalité des traités ou autres

accords internationaux en Roumanie et dans certains États membres de l'Union européenne ..................................................................................................................... 221

VERSAVIA BRUTARU, L’audition de l'accusé ou de l’inculpé. Règles et procédures tactiques appliquées ....................................................................................................... 233

In memoriam

Alexandru Văllimărescu – La justice privée en droit moderne ou Personne ne peut faire justice soi-même par des moyens illégaux (Teodor Papuc) ...................................................... 259

Comptes rendus


Chroniques

Session annuelle de communications scientifiques «Continuité et discontinuité dans le droit roumaine», Institut de recherches juridiques «Acad. Andrei Rădulescu» de l’Académie Roumaine, Bucarest, 29 mars 2013 (Mihaela-Gabriela Berindei).............. 271

Session scientifiques en l’honneur de «Vintilă Dongoroz (1893–1976) – personnalité de marque de la science juridique roumaine», Institut de recherches juridiques «Acad. Andrei Rădulescu» de l’Académie Roumaine, Bucarest, 25 avril 2013 (Andrei Dutu-Buzura) ......... 277

Débat « Le rapport de causalité dans le droit pénal », Institut de recherches juridiques «Acad. Andrei Rădulescu» de l’Académie Roumaine, Bucarest, 13 mai 2013 (Ion Ifrim) ........ 279



Year 2 (58), No. 2 April – June 2013

S U M M A R Y

Studies

MIRCEA DUŢU, Law as a Complex Tehnique and Socio-Political Science. From the “Constants” to the “Multidimensionality” of Law. A Necessary Reassessment........... 165

JACQUELINE MORAND-DEVILLER, The French Administrative Law and its Calm Transformations ............................................................................................................. 173

MARILENA ULIESCU, The Notion of Good. Possible Significations ..................................... 183 BOGDAN PĂTRAŞCU, About the Kinds of Inheritance and the Juridical Documents with an

Impact on the Devolution of Succession ........................................................................ 191 RALUCA DIMITRIU, Labor Law – Between Dissolution and Reinvention ............................. 199 NICOLAE PAVEL, A Study Regarding the Constitutional Control of Treaties or Other

International Agreements in Romania and in Some Member States of the European Union ............................................................................................................................. 221

VERSAVIA BRUTARU, Hearing the Defendant. Applied Tactical Procedures and Rules ...... 233

Remember

Alexandru Văllimărescu – The Private Justice in Modern Law, or, Nobody Can Do Justice Alone Through Illegal Means (Teodor Papuc) ......................................................................... 259

Reviews


Chronicles

“Continuity and Discontinuity in the Romanian Law”, annual session of scientific papers, “Acad. Andrei Rădulescu” Legal Research Institute of the Romanian Academy, Bucharest, 29 March 2013 (Mihaela-Gabriela Berindei)............................................... 271

“Vintilă Dongoroz (1893–1976) – Leading Figure of the Romanian Legal Science”, homage scientific session “Acad. Andrei Rădulescu” Legal Research Institute of Romanian Academy, Bucharest, 25 April 2013 (Andrei Duţu-Buzura) .......................................... 277

“The Causality Relation in the Penal Law”, Debate, “Acad. Andrei Rădulescu” Legal Research Institute of Romanian Academy, Bucharest, 13 May 2013 (Ion Ifrim)........... 279


Studii

DREPTUL CA TEHNICĂ COMPLEXĂ ŞI ŞTIINŢĂ SOCIO-POLITICĂ.

DE LA „CONSTANTELE” LA MULTIDIMENSIONALITATEA DREPTULUI. O RECONSIDERARE NECESARĂ∗

Mircea DUŢU∗∗

Abstract: Since its creation, in 1954, the Legal Research Institute (LRI) of the Romanian Academy has officially assumed, as an activity programme, “the constants of law”, as legal institutions (concepts) that exist in all social and economic orders, as the legal form of expressing the socio-political content that varies through time and space. Thus, in the Foreword to the first issue of the Institute’s review, Legal Research and Studies (1956), starting from the question of the existence of certain “juridical laws” as “specific objective laws”, and of certain “constants”, as “elements of lasting” that exist in the legal field, the following conclusion has been reached: science is concerned with drawing and determining the substance of the juridical law, and technique is concerned with the application, the translation into fact, namely to introduce this substance within the social life. The differentiation between science and technique, thus operated, was superposed to the one promoted by F. Geny, according to whom science concerns the “given” of the law, and technique, the “construct”. The ideas regarding the constants of law expressed in the “orientation study” of 1956 have been eventually developed, for the various branches of law, by relevant studies. Given the conditions of the communist political regime, by applying the label of “constants of law” to certain legal concepts and categories, a technical area of science has been insulated, giving it a neutral status in relation to politics. If, on a short term, the illusion of scientific autonomy could actually work until 1989, allowing the unfolding of a fundamental scientific research in the field of law, after the fall of the communist regime and the return to democracy, seeking shelter in technique (combined with a reception of foreign law lacking systematic orientation) can no longer find any justification. Conserving the separation and the absence of legal science, seen as a “libre recherche” applied to the juridical given, thus to the social identity whose normative expression is law itself, the situation becomes inacceptable. In such circumstances, as the LRI has found a “historical refuge” in the theory of the constants of law 60 years ago, the same Institute assumes today the part of announcing that Law cannot be seen and analyzed exclusively as technique, but it also claims the approach and thoroughgoing study of its dimensions as a social science, a political science to begin with.

Key words: constants of law, construct, form, given, Legal research Institute, juridical laws,

objective laws, science, technique, socio-political content. Cele două ipostaze complementare, corelative şi interdependente de

manifestare a sa – de ştiinţă şi de tehnică – şi „cheia” conjugării lor, a fost şi

∗ Cuvânt de deschidere la sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice a ICJ cu tema „Continuitate şi discontinuitate în dreptul român”, 29 martie 2013.

∗∗ Prof. dr.; directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române; e-mail: [email protected].


166 Mircea Duţu 2

rămâne problema fundamentală a analizei ştiinţifice şi evaluării praxiologice a dreptului. De-a lungul timpului s-au exacerbat sau negat una sau alta dintre aceste dimensiuni ale fenomenului, arareori găsindu-se echilibrul necesar în aprecierea consistenţei şi raportului dintre ele. Aşa de pildă, la sfârşitul veacului al XIX-lea J.-H. von Kirchmann (1802–1884), apărând pozitivismul radical mergea până la a nega posibilitatea dreptului de a se erija într-o ştiinţă pozitivă după modelul ştiinţelor naturii; el considera că niciodată studiul dreptului nu ar putea atinge nobleţea ştiinţelor naturii, norma legală nefiind decât un obiect artificial, efemer şi contingent, incapabil să determine cristalizarea unei veritabile ştiinţe. Aşadar, o ştiinţă a contingentului nu putea fi ea însăşi decât o ştiinţă contingentă.

În realitate, faţete ale aceluiaşi fenomen, „ştiinţa” şi „tehnica” în drept nu se separă niciodată, doar în funcţie de împrejurări şi priorităţi li se acordă o preponderenţă diferită uneia sau alteia. Privită din perspectiva problemei continuităţii şi discontinuităţii, ecuaţia „tehnică şi ştiinţă” în drept îşi manifestă propriile dimensiuni. Într-adevăr, prima se exprimă, pe de o parte prin permanenţa ideologicului, identificat cu „politicul”, iar pe de altă parte prin identificarea tehnicii cu ştiinţa şi decuplarea de politic. Dimpotrivă, discontinuitatea se reflectă prin schimbarea ideologiei, mergând până la cea a filosofiei acceptate, dar şi prin posibilitatea unei elaborări ştiinţifice în drept, respectiv evidenţierea şi valorificarea perspectivei sale „politice”.

Distincţia între ştiinţă şi tehnică juridică a fost făcută în Germania, mai întâi de Savigny şi Ihering şi mai apoi de E. Zitelmann (1852–1923). Acesta din urmă, în celebra Die Kunst Der Gesetzgebung („Arta legiferării”) (1904) arată că legiferarea este o parte a politicii, având înfăţişarea unei arte care prezintă două faţete: conţinutul şi partea tehnică; ele se completează una pe alta, fiind într-o dependenţă reciprocă, iar despărţirea lor se realizează numai din raţiuni de studiu. Conţinutul legislaţiei pune problema filosofică a scopului său, după Zitelmann acesta trebuind să-l constituie adevăratele valori ale culturii. De aici necesitatea pentru legiutor de a se ridica la principii sintetice spre a da o bază solidă operei sale. Ca o rezonanţă a acestei teze, Al. Văllimărescu avea să afirme: „principiile Codului Napoleon corespund unor adevăruri permanente pe care evoluţiile sau revoluţiile politice le pot atinge în mod trecător, dar nu le pot suprima niciodată”, iar N. Titulescu preciza şi mai concret: „Legea este o parte a Dreptului, este partea scrisă, dar Dreptul are şi parte subscrisă ce cuprinde principiile de Drept care se impun legiuitorului”.

Pentru realizarea deplină a scopurilor trebuie însă alese mijloacele cele mai potrivite şi, în acest sens, se apelează la tehnica legii (formularea (stilul) şi ordonarea materialului). În acelaşi context istoric, pronunţându-se împotriva codificării, F. Savigny (1779–1861) considera că precum limba, dreptul unui popor nu poate fi dedus prin speculaţii raţionale şi nici decis prin intervenţia unui legiuitor, ci apare prin „forţe interioare care lucrează în tăcere” în decursul istoriei unui popor, ca expresie a spiritului acestui popor. Ca şi la Aristotel, dreptul secretat organic de către „conştiinţa comună a poporului”, apare la Savigny ca drept natural, iar legătura acestui drept natural cu dreptul pozitiv este realizată prin

3 Dreptul ca tehnică 167

intermediul „conştiinţei juriştilor”, casta profesională prin care „poporul este reprezentat în această funcţie” de administrare a dreptului. Altfel spus, juriştii din universităţi – nu membrii unei adunări legislative formate ca rezultat al unei selecţii politice – sunt reprezentanţii poporului în ce priveşte dreptul. Această reprezentare se realizează pe plan legislativ sub aspectul materiei (ca „organe proprii” ale poporului, juriştii creează noi instituţii şi le pot modifica sau chiar elimina pe cele existente, „dacă au devenit străine sensului şi nevoilor timpului”) şi pe planul ştiinţific sub aspectul formei, acolo unde dreptul popular este organizat în formă sistematică prin intermediul unui aparat conceptual specific. „De dragul conciziei, vom numi legătura dreptului cu conştiinţa populară elementul politic, iar viaţa stiinţifică specializată a dreptului elementul tehnic al acestuia din urmă”.

În Franţa distincţia dintre ştiinţa şi tehnica juridică o datorăm mai ales lui François Gény (1861–1959); în concepţia sa, prima ar cuprinde datele vieţii care dau naştere dreptului pozitiv, iar cea de-a doua ar fi partea constituită, artificială a acestuia, care rezultă din prelucrarea respectivelor date. Aşadar, „le donné” şi „le construit” sunt cele două elemente ale dreptului cărora le corespund „la science du droit” şi, respectiv, „la technique du droit”. Punându-şi întrebarea dacă ambele sunt absolut necesare, Gény mărturiseste că, iniţial (în Méthode d’interprétation et sources en droit privé positif, 1899) a fost ispitit să reducă totul la ştiinţă, dar mai târziu a constatat că tehnica juridică este indispensabilă, în tot cazul adesea ea e foarte utilă. De altfel, ştiinţa şi tehnica se întrepătrund adesea, ca şi cele două noţiuni fundamentale care stau la baza lor (datul şi construitul).

Potrivit savantului francez ar exista patru categorii de „dat”: datul real ori strict natural, datul istoric, datul raţional şi datul ideal; primul reprezintă condiţiile de fapt (materiale sau spirituale), ce de-al doilea se prezintă ca o formă secundară a datelor reale, următorul constituie factorul cel mai important din toate datele care stau la baza dreptului pozitiv (o activitate ştiinţifică, menită să ajungă la stabilirea principiilor dreptului obiectiv) şi ultimul rezumă toate dorinţele, aspiraţiile umane cu privire la progresul pozitiv.

Trăsătura de unire dintre dat şi construit o reprezintă metoda. Problema centrală a studiului dreptului devine astfel stabilirea justului echilibru între realităţile vieţii care stau la baza dreptului şi partea tehnică, artificială, creată, a sa.

În fine, doctrina italiană interbelică prin A. Rava (1879–1957) (în Lezioni di Filosofia del Diritto, 1935) distingând între normele etice (care se raportează la acţiunile umane văzute sub unghiul moral şi au caracter absolut) şi normele tehnice (condiţionate, simple instrumente pentru atingerea scopurilor acţiunilor umane), ajunge la concluzia existenţei unor norme tehnice de sine stătătoare.

Pe un asemenea fundal doctrinar, înfiinţat în 1925 cu menirea „să ajute în mod consultativ la facerea şi coordonarea legilor, emanând fie de la puterea executivă, fie din iniţiativă parlamentară, cât şi la întocmirea regulamentelor generale de aplicare a legilor”, Consiliul Legislativ al României a denunţat, prin reprezentanţii săi, ca falsă opinia că acesta ar fi fost „un simplu organ de tehnică legislativă”.

168 Mircea Duţu 4

Dimpotrivă, susţinea, de exemplu, O. Ionescu, în volumul festiv publicat în 1936 cu ocazia împlinirii a 10 ani de activitate a Consiliului: „Ştiinţa şi tehnica juridică îşi reclamă fiecare un rol al ei în lucrările acestuia... Pe de o parte trebuie studiate datele realităţii, necesităţile diverse ale societăţii noastre româneşti, care tind a găsi în lege o protecţie. Aici este vorba de pure cercetări ştiinţifice. Pe de altă parte este opera strict tehnică pe care o îndeplineşte Consiliul: acomodarea textelor, coordonarea lor, o redactare superioară”.

Pe baza analizei „atribuţiilor şi obligaţiilor” conferite prin lege (printre care cele de a studia „chestiunile deferite” în raport cu doctrina, jurisprudenţa, istoria, legislaţia comparată şi „necesităţile care determină legiferarea” ori de a întocmi „studii preparatorii”) şi a concepţiilor de legiferare promovate (identificându-se trei: cea apriorică, raţionalistă, concepţia empirică, a faptelor sociale şi sistemul intermediar care le combină pe amândouă) se afirma clar conferirea deopotrivă a unei misiuni tehnice şi a uneia ştiinţifice Consiliului Legislativ. Referitor la aceasta din urmă, activitatea respectivă a organismului diferea de „aceea a Facultăţilor de drept, care au o menire pur teoretică; de cea a instanţelor judiciare şi a barourilor, care au a face aplicarea legii; de iniţiativa guvernamentală sau parlamentară. Misiunea ştiinţifică a Consiliului Legislativ are a lua câte ceva din fiecare din aceste manifestări făcând să apară o nouă formă de activitate ştiinţifică juridică proprie ţării noastre”.

Această funcţie originară, majoră şi specific românească şi-a exercitat-o şi manifestat-o plenar şi cu deplină competenţă profesională Consiliul, cu ocazia elaborării proiectelor celor 5 coduri: penal, civil, comercial, de procedură civilă şi de procedură penală, adoptate în deceniul patru al veacului trecut.

Se remarca, în acest context, şi o altă dimensiune importantă a problemei: intervenţia în opera de legiferare (şi mai ales a celei de codificare) a aprecierii politice a faptelor, desigur nu în sensul obişnuit „al frământărilor politice”, ci în cel antic acela „de condiţii de îndeplinit în prepararea legilor” ori, şi mai precis, al distincţiei lui G. Jéze între politică şi tehnică juridică, prima având a cerceta nevoile sociale, politice şi economice, pentru a vedea legile ce convin societăţii într-un anumit moment.

Înfiinţat la 1 ianuarie 1954 pentru a îndeplini o dublă funcţie: pe de o parte de cercetare ştiinţifică fundamentală în domeniul dreptului (în materializarea unei preocupări mai vechi a Academiei Române, datând de la începutul anilor 1930, dar şi pentru a se răspunde modelului „institutelor de stat şi drept” din celelalte „ţări frăţeşti”), iar pe de alta, de „consiliu legislativ” (în condiţiile desfiinţării organismului respectiv) cu atribuţii de avizare în elaborarea proiectelor de acte normative, Institutul de Cercetări Juridice a trebuit să-şi elaboreze un program de acţiune din această dublă perspectivă.

Urmarea unei misiuni similare celei a Consiliului Legislativ interbelic, dar cu inversarea priorităţilor, în sensul că prima devenea cea de ordin ştiinţific, a presupus, în mod curios, supralicitarea ipostazei dreptului de „tehnică şi artă a interpretării”, dar şi stabilirea unui raport corect între ipostazele sale de ştiinţă şi tehnică, evident în circumstanţele istorico-ideologice date.


Aşa s-a născut şi a fost însuşită oficial ca „program de acţiune” binecunoscuta teorie a juriştilor cea „a constantelor dreptului”, transformată din cauza conjuncturilor concrete într-un veritabil pretext de supravieţuire ştiinţifico-profesională şi chiar de dezvoltare a binomului „ştiinţă şi tehnică” al dreptului român.

Astfel, în 1956 Ion Gheorghe Maurer, directorul fondator al ICJ, lansează printr-un faimos Cuvînt înainte (din păcate mai mult citat, decât citit!) pentru primul număr al revistei Institutului, Studii şi Cercetări Juridice un program de reconsiderare a teoriei dreptului socialist român, pornind de la problema existenţei unor „legi juridice” ca „legi obiective specifice” şi ale unor „constante” ca „elemente de durată” care există în drept, „cel puţin pe anumite perioade, pe lângă elemente de variabilitate”. Dacă dreptul nu ar avea propriile lui legi, atunci ştiinţa dreptului „s-ar dizolva, fie în sociologie, fie în ştiinţa despre societate”, aceasta din urmă având ca obiect „legile economice, ori, mai general, legile dezvoltării sociale”, pe scurt: „legi ale ştiinţei despre societate”; dacă însă asemenea legi ar exista, atunci ar trebui utilizată şi în literatura juridică marxistă „distincţia dintre ştiinţă şi tehnică”, cu trimitere explicită la François Gény „aceal jurist care a dat, în Franţa, distincţiunii la care ne referim, larga circulaţie pe care a avut-o şi o are încă” şi a cărui concepţie poate fi, potrivit lui Maurer, reinterpretată în cheia unei concepţii materialiste: „ştiinţa s-ar preocupa de a desprinde şi a determina substanţa legii juridice, iar tehnica s-ar preocupa de aplicarea, de traducerea în fapt, adică de inserarea în viaţa socială a acestei substanţe. Prin urmare, ne-am afla în faţa unei forme care ar îmbrăca un anumit conţinut”.

Diferenţierea dintre ştiinţă şi tehnică elaborată de Maurer se suprapune celei propuse de François Gény: ştiinţa priveşte „datul dreptului, iar tehnica are de a face cu „construitul. La rândul ei distincţia lui Gény pare a se suprapune celei operate de Savigny între elementul politic şi elementul tehnic al dreptului, intervenind însă o modificare esenţială: obiectul ştiinţei dreptului este redus la „elementul politic”, iar tehnica juridică, devine autonomă. Pe urmele lui Maurer, jurişti români precum Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Mihail Eliescu, Vintilă Dongoroz şi Anita Naschitz dezvoltă acest program teoretic: o ştiinţă politică a dreptului (care nu putea fi decât „învăţătura partidului” despre societate) şi o tehnică juridică apolitică a „constantelor” care nu sunt altceva decât instrumentele prin care o voinţă politică (oricare ar fi ea) este transpusă pe plan juridic. În condiţiile filosofiei marxiste, proiectul lui Maurer trebuia să eşueze, câtă vreme Marx însuşi refuzase într-un mod cât se poate de explicit să admită autonomia formelor juridice faţă de conţinutul dreptului, în cuvintele lui Vintilă Dongoroz: al unui conţinut normativ al dreptului faţă de conţinutul social-politic. Astfel stând lucrurile, ceea ce Maurer numeşte ştiinţă nu putea fi decât ideologie. Singura cale de a evita pe cât posibil amestecul ideologiei era refugiul în „tehnică”, iar aceasta a fost treptat identificată cu adevărata ştiinţă juridică, necontaminată ideologic.

Demersul iniţiat de Maurer şi de echipa fondatoare a Institutului era considerat ca fiind „pentru prima dată în literatura juridică socialistă (când) sunt ridicate şi examinate, de pe poziţii marxiste, probleme de un interes deosebit pentru teoria dreptului: problema constantelor în drept, adică a existenţei unor instituţii

170 Mircea Duţu 6

juridice, care sub raportul formei lor – deşi cu un conţinut social-economic calitativ deosebit – pot fi întâlnite în mai multe sau chiar toate orânduirile social-economice din societatea împărţită în clase, problema existenţei, în funcţie de orânduirea social-economică, a unor legi juridice obiective şi problema realităţii psihologice a dreptului” (Traian Ionaşcu).

Ideile referitoare la constantele dreptului exprimate în „studiul orientativ” din 1956 au fost reluate şi dezvoltate într-o serie de studii realizate de cercetătorii ICJ, exprimându-se concluzia că dreptul ca fenomen de suprastructură, ca formă a relaţiilor de producţie nu ar dispărea, în totalitatea lui, odată cu modul de producţie care l-a generat. Schimbarea conţinutului dreptului, printre elementele ce s-ar păstra ar fi mijloacele de exprimare, în primul rând conceptele, parte care ar constitui în ansamblul dreptului – înţeles ca sistem de drept şi nu ca juxtapunere de norme – structura lui logică.

Privită in abstracto, dezvoltarea programului constantelor dreptului nu putea reprezenta aşadar, din perspectivă burgheză nimic nou, iar din perspectivă marxistă putea fi numai ceva cu totul eronat. Însă în condiţiile concrete ale regimului politic comunist, prin aplicarea etichetei de „constante ale dreptului” asupra unor concepte şi categorii ale dreptului socialist român, autorii români nu au făcut decât să izoleze un domeniu tehnic al ştiinţei juridice, neutralizându-l în raport cu politicul. Nu mai puţin însă, „decizia de a considera ceva ca fiind sau nu apolitic este o decizie politică, indiferent de persoana celui care decide şi de temeiurile invocate” (Carl Schmitt), şi ea nu ar fi putut fi menţinută decât în condiţiile unei compatibilităţi pricipiale cu ideologia dominantă. Altfel spus, atunci când o ştiinţă prin natura ei politică, precum ştiinţa dreptului, este asimilată de corectitudinea politică, măsura în care reuşeşte delimitarea unui domeniu pur „tehnic” reprezintă şi măsura în care efectele acelei ştiinţe asupra realităţii sociale pot fi corecte din punct de vedere practic: aceasta este lecţia deopotrivă amară şi tragică a ultimului mare program teoretic dezvoltat de doctrina juridică românească.

Dacă pe termen scurt, iluzia unei autonomii ştiinţifice a putut funcţiona, efectele pe termen lung ale programului dezvoltat pe urmele lui Maurer au devenit pe deplin vizibile abia după 1989, atunci când monolitul marxist-leninist a fost luat de o ideologie mai puţin omogenă, însă la fel de străină de realitatea concretă a societăţii româneşti. Teoria juridică românească a continuat să funcţioneze după acelaşi tipar, refugiată pe mai departe în tehnică (combinată cu receptarea relativ lipsită de orientare sistematică a modelelor oferite de legislaţiile străine), dar separată de ştiinţa dreptului înţeleasă ca „libre recherche” aplicată datului juridic; aşadar identităţii sociale a cărei expresie normativă este dreptul însuşi.

Revenind după 1990 sub tutela exclusivă a Academiei Române, Institutul de Cercetări Juridice şi-a asumat exclusiv rolul de unică unitate de cercetare ştiinţifică fundamentală în domeniul dreptului, la nivel naţional. Întrucât funcţia de „tehnică juridică” a fost preluată, în principal, de Consiliul Legislativ (reînfiinţat în 1971), institutului îi revine preocuparea esenţială de a releva cu precădere virtuţile şi


statutul de ştiinţă al dreptului. Dincolo de aceasta şi pentru reechilibrarea perspectivelor ştiinţă-tehnică, având în vedere noile date ale realităţii după cum tot Institutul a fost acela care a găsit „refugiul istoric”, în teoria „constantelor dreptului” în urmă cu 60 de ani, tot lui îi revine astăzi şi acum rolul de a da semnalul că Dreptul nu mai poate fi privit şi analizat exclusiv ori, mai ales, ca o Tehnică, ci reclamă şi abordarea şi aprofundarea dimensiunilor sale de Ştiinţă socială, în primul rând politică. Aşadar, dacă înainte de 1989 o asemenea „liberă cercetare” nu era posibilă, din motivele binecunoscute, ea se impune astăzi degrabă iniţiată şi fructificată, inclusiv prin recuperarea evoluţiilor anterior ignorate.

Din această nouă abordare, de reintegrare şi reechilibrare a celor două ipostaze de manifestare a fenomenului juridic rămâne de analizat şi văzut pentru ce soluţie se optează, pe conţinut, în privinţa funcţiilor conferite dreptului ca ştiinţă.

Tendenţial, s-ar putea reflecta dacă nu cumva programul lui Savigny, a cărui actualitate este în continuare, considerată de unii ca fiind de necontestat pe plan internaţional, nu ar trebui transpus şi la nivelul României de astăzi, mergând până la a acorda ştiinţei juridice reprezentativitatea populară pe planul juridic. În condiţiile în care postulatele ideologiei dominante nu mai reuşesc să ascundă eşecul reprezentării realizate de către instituţiile unui stat a cărui criză în lume este peste tot recunoscută, o asemenea soluţie – ştiinţa dreptului ca mediatoare între conştiinţa socială şi dreptul pozitiv, aşadar ca izvor imediat de drept – nu ar trebui respinsă de plano.

Contextual şi din motive de oportunitate nu se pot ignora exigenţele noi şi complexe ale integrării unional-europene, impuse de aderarea ţării, începând cu 1 ianuarie 2007, la Uniunea Europeană şi datele mondializării în plină afirmare.

Unul dintre sensurile mondializării vizează, fără îndoială, extensia geografică maximă, la nivelul planetei a ceea ce s-ar conveni să denumim pretutindeni şi cu aceleaşi semnificaţii „drept”. Această preocupare este foarte rară la jurişti care preferă, şi dintr-o anumită comoditate, să invoce adagiul latin ubi societas, ibi jus. Aşa cum s-a observat însă, ideea că orice societate generează un drept trebuie bine circumscrisă şi are limite evidente. Chiar originea sa rămâne obscură: unii i-o atribuie lui Cicero, dar formularea nu e de găsit în De legibus şi cu atât mai puţin ideea unui drept unic, dreptul natural care ar transcede toate drepturile pozitive, pentru ansamblul oamenilor şi nu un drept necesar fiecărei societăţi umane, chiar dacă ideea de drept natural o presupune. Alţii sugerează că expresia ar fi fost forjată în comunităţile religioase prin referinţă la regulile monahale. Totuşi, se cuvine remarcat că termenul societas aparţine vocabularului tehnic al dreptului roman şi desemnează un contract şi instituţia care rezultă, ceea ce în Evul Mediu s-a denumit o „universitas”, apoi o persoană fictivă, o ficţiune sau juridică. S-ar putea deci înţelege că numai grupurile umane organizate în „societate”, într-un mod deja elaborat au un „drept”. În fine, orice tentativă serioasă de definire a dreptului ca o creaţie umană – pentru pozitivişti dreptul este un artefact şi nu o esenţă relevată ori cunoscută prin raţiune – porneşte de la principiul

172 Mircea Duţu 8

că dreptul nu este cosubstanţial naturii, că el a apărut în cursul şi ca rezultat al unui proces istoric şi că acest proces nu se situează la acelaşi moment în toate grupurile constituite de-a lungul timpului pe planetă.

Într-o atare perspectivă, ceea ce ne apare ca sigură conform schemelor pozitiviste şi căutării de criterii de distincţie între drept şi alte sisteme normative rămâne ideea că nu există „drept” în toate grupurile umane, acesta fiind o tehnologie inventată (nu neapărat într-un singur loc) şi susceptibilă de import şi împrumut. Mondializarea dreptului ar putea semnifica astfel şi faptul că, destul de curând va veni momentul la care acest „concept de drept” să fie aplicat tuturor grupurilor umane şi societăţile să se „juridicizeze”, chiar dacă în grade diferite, nelăsând, pe niciuna dintre ele, fără „drept”.

Complexitatea fenomenului juridic a devenit o evidenţă. Sistemul dreptului pierde din monumentalitatea sa piramidală intimidantă (J. Le Goff) în favoarea unei plasme de norme, din ce în ce mai împreunate, suprapuse în raporturi de complementaritate, de negociere, de sinergie desfăşurate în dimensiunea orizontală. Frontiera între diferitele categorii de norme persistă desigur, dar ele interacţionează, virează spre vag, predominante devenind raporturile de interdependenţă analoage firelor unei ţesături. Aşa cum remarca E. Morin, promotorul „gândirii complexe”, „complex” înseamnă „a ţese împreună”, iar complexitatea „o ţesătură de constituante eterogene, asociate în mod inseparabil”. Dar tot Morin remarca faptul că respectiva complexitate „este un cuvânt-problemă şi nu un cuvânt soluţie”. Certitudinea, indispensabilă pozitiviştilor tinde să fie înlocuită de îndoială, de dinamică şi permanentă mişcare, care marchează din ce în ce mai profund analiza.

Într-adevăr, una dintre marile schimbări în abordarea dreptului o reprezintă abandonarea progresivă a identificării sale cu o gramatică autosuficientă, pentru un discurs juridic fluid, spre a se ajunge la a se înţelege că înainte de a fi o tehnică, este un limbaj pe care societatea îl ţine asupra ei înseşi. Şi pentru a fi perceput în toate armoniile sale, acest discurs presupune convergenţa abordărilor prin mobilizarea altor cunoaşteri decât cea juridică, asupra unei lumi interdisciplinare şi polifonice. De aici concluzia că, în orice caz, complexitatea nu este contrară „simplicităţii”, complexul nefiind în mod necesar complicat. Ea ar fi, mai degrabă, contrară unidimensionalităţii, unilateralităţii, monismului ca denegare a bogăţiei creatoare a realităţii.

Sunt tot atâtea probleme, la care se pot adăuga multe altele cărora, prin cercetări adecvate, trebuie să li se aducă dezlegări corespunzătoare. În orice caz, dacă în privinţa necesităţii şi oportunităţii schimbării de abordare, de paradigmă chiar, în sensul analizei dreptului şi ca ştiinţă, numai ca tehnică nu există îndoială, referitor la câmpul investigaţiilor aferente noii perspective astfel descrise, discuţiile rămân deschise. Sperăm că, prin rândurile de faţă antamăm şi acest subiect prioritar.

LE DROIT ADMINISTRATIF FRANÇAIS ET SES RÉVOLUTIONS TRANQUILLES

Jacqueline MORAND-DEVILLER∗

Le droit administratif français qui s’est forgé lentement au cours des XIXe et XXe siècle est, depuis une dizaine d’années en pleine mutation, et, selon une tradition qui lui est chère et une stratégie qu’il met en œuvre avec habileté, les changements se font sans précipitation, les controverses sont discrètes, les réformes mesurées.

Le Conseil d’Etat, conseiller du gouvernement, est souvent à l’origine de ces réformes. Il les inspire et participe de près à la rédaction des textes. La vénérable institution, plus que bicentenaire a connu des crises que son sens de la neutralité et de l’équilibre lui a permis de surmonter sereinement. Sa longévité et sa survie s’expliquent par son habileté à s’adapter à l’évolution économique et sociale de la société française

Les mutations sont profondes mais leur mise en œuvre est progressive, prudente. C’est une révolution tranquille.

Plusieurs sont à l’origine de ces changements. La première vient de l’extérieur, c’est la nécessité d’intégration dans le droit des conventions internationales et surtout le droit de l’Union européenne. Les autres viennent de l’intérieur, c’est la montée en puissance du Conseil constitutionnel et de son contentieux, pression qui s’est considérablement renforcée avec l’apparition, en 2009 de la question priorité de constitutionnalité. Le droit administratif a par ailleurs investi de nouveaux champs d’intervention : droit public économique, droits fondamentaux, droit de la bioéthique, droit de l’environnement qui l’ont conduit, surtout ce dernier, à s’ouvrir à une autre conception de la puissance publique désormais confrontée à la démocratie participative .

Une question liminaire peut être posée, celle de savoir si le modèle français de distinction entre un droit public et un droit privé confiés à deux ordres de juridictions indépendants est atteint par ce mouvement de mutation. La réponse paraît être négative pour plusieurs raisons. On assiste certes à la montée en puissance d’un droit public économique, rebaptisé souvent droit des affaires publiques, ce qui est

∗ Doyen honoraire, Professeur à l'Université Paris I Panthéon-Sorbonne ; e_mail : [email protected].


174 Jacqueline Morand-Deviller 2

significatif d’une volonté de rapprochement avec les modes de gestion du droit privé et avec le pragmatisme du droit anglo-saxon. Mais on assiste aussi, ces dernières années, à un renouveau de la notion centrale d’intérêt général et au développement de grands principes fondamentaux. La singularité du droit public et son éthique particulière autour du Bien commun, de l’utilité publique et de l’intérêt général, notions voisines, apparaît alors comme une évidence et une nécessité.

Il ne faut donc pas attacher trop d’importance aux quelques voix isolées – venant surtout des juristes de droit privé – qui trouvent une excitation à demander la fusion des deux ordres. Les mutations du droit administratif français sont à rechercher ailleurs et elles seront ordonnées autour des constats suivants : la prolifération des sources du droit (I), leur globalisation (II), la constitutionnalisation (III), la régulation et le contrat (IV), la démocratie administrative participative (V).

I. La prolifération des sources du droit : complexité normative L’âge d’or du Conseil d’Etat. L’une des caractéristiques du droit

administratif français est son origine prétorienne et l’importance de la jurisprudence du Conseil d’Etat et du Tribunal des conflits – dans la mise en place de grands principes de ce droit. Selon la figure bien connue de l’œuf et de la poule, on ne saurait dire si c’est l’existence d’un juge administratif autonome qui est à l’origine du droit administratif ou l’inverse. Et, sans faire preuve d’immodestie, on doit reconnaître que la patiente construction à laquelle s’est livré le Conseil d’Etat français tout au long du XXe siècle est à l’origine d’une créativité – il préfère parler de «révélation» – remarquable.

Il faut rappeler le statut particulier du Conseil d’Etat qui en fait un des corps les plus prestigieux et importants au sein des institutions publiques françaises. Création de Napoléon, il n’apparaît dans la Constitution de l’an VIII (1799) que comme conseiller du gouvernement, un rôle qu’il continue de jouer et qui lui donne son originalité au sein des juridictions administratives suprêmes des autres pays. La qualité et la neutralité des avis de ce corps d’experts du droit renforce leur influence. Le champ de ses attributions consultatives n’a cessé de s’étendre notamment à l’égard des textes européens. Depuis la réforme constitutionnelle de 2008, le Parlement peut le consulter sur des propositions de loi.

Le Conseil d’Etat est surtout connu comme le juge suprême du contentieux administratif mais cette fonction ne lui a été attribuée qu’un siècle après sa création, soit en 1872, lorsqu’il devint un juge autonome (jusqu’alors la justice était «retenue» par le gouvernement). Le principe de séparation des autorités administratives et judiciaires posé en 1790, manifestait la méfiance à l’égard des juges et la confiance faite au gouvernement pour défendre l’intérêt général. En Angleterre, la tradition est contraire : méfiance à l’égard du pouvoir exécutif et confiance faite aux juges.

Il faudra encore attendre un siècle, avec les célèbres décisions du Conseil constitutionnel de 1980 et 1987 pour que son rôle de juge soit constitutionnalisé :

3 Le droit administratif français 175

auparavant une simple loi aurait pu mettre fin à son existence alors que la protection constitutionnelle de sa mission de conseiller était assurée depuis deux siècles.

Dès la consécration de son autonomie de juge les premiers «grands arrêts» seront rendus. C’est, l’«âge d’or» du droit administratif et de la promotion du «service public à la française», concept généreux et aussi instrument stratégique pour accroître son domaine de compétence aux dépens de celui du juge judiciaire. Le Conseil d’Etat a toujours cherché à dépasser la dimension de technique juridique et la spécificité des cas particuliers en construisant un ordre juridique fondé sur de grandes lignes directrices et des principes mobilisateurs : l’une de ses créations les plus remarquables demeure celle des «principes généraux du droit».

L’explosion des sources normatives. L’importance de la jurisprudence du Conseil d’Etat parmi les sources du droit n’est plus aussi forte qu’auparavant. Les sources du droit deviennent de plus en plus normatives. La France, comme la plupart des pays, souffre d’une inflation législative et règlementaire croissante, phénomène récurrent qui s’est accéléré ces dernières années (augmentation en 30 ans de 35% du nombre annuel de lois et de 25% de celui des décrets).

A cette croissance des textes s’ajoute la médiocrité de leur rédaction qui ne parvient pas à échapper aux longueurs, complexités et obscurités, dérive qui pose le problème de la sécurité juridique et de l’égal accès au droit. Les principes d’accessibilité et d’intelligibilité du droit se sont vus reconnaître une valeur constitutionnelle mais leur respect est difficilement assuré. Le rôle de censeur vigilant joué par le Conseil d’Etat dans l’élaboration d’un droit réputé pour sa qualité d’écriture s’affaiblit. Les projets de loi ou de décret que ses commissions consultatives rendent clairs et cohérents perdent ensuite toute lisibilité à la suite d’amendements parlementaires nombreux et désordonnés .

Au contentieux, la qualité rédactionnelle des décisions subit aussi les effets de cette explosion textuelle. Le grand art des arrêts du Conseil d’Etat français était leur esthétique : laconisme, sens de l’épure, art de la concision, du «mot» soigneusement recherché (cf l’importance du «notamment»). Un «considérant» de quelques lignes où l’essentiel était écrit avec force laissait ouvertes les évolutions à venir. Désormais, les arrêts doivent tenir compte du foisonnement désordonné des textes mis au service de moyens que les parties se font un plaisir de multiplier et les décisions deviennent «bavardes», techniques. La globalisation des sources du droit complique encore les choses.

II. La globalisation des sources du droit : le poids des sources conventionnelles

européennes La supériorité des conventions internationales. Dans de nombreux pays le

phénomène de globalisation et de mondialisation affecte l’élaboration, le contenu et la mise en œuvre des sources du droit.

La Constitution française de 1958 (art.55) dispose que les traités régulièrement ratifiés ont dès leur publication une autorité supérieure à celle des lois. La légalité


internationale prend donc une place croissante au sein du droit administratif français. Parmi les sources internationales de la légalité, le droit communautaire (les 27 pays membres de l'Union européenne) et le droit européen (les 45 pays membres du Conseil de l'Europe) occupent une place prédominante.

Qu’il s’agisse des traités originaires, des décisions jurisprudentielles de la Cour de justice des Communautés européennes (CJCE) ou du «droit dérivé» : règlements et directives, leur place au sein des sources du droit est prédominante : 80% dans certains domaines. Entré en résistance dans les premiers temps, à la différence de la Cour de cassation plus rapide à se soumettre, le Conseil d’Etat, à la suite du célèbre arrêt «Nicolo» est devenu exemplaire pour assurer le respect de cet «ordre juridique intégré que constitue l’Union européenne» : CE 23 décembre 2011, «Kondyrine» et exercer un efficace contrôle de conventionnalité.

Le contrôle de conventionnalité. Cette reconnaissance de la soumission de

la loi au traité a pour conséquence de donner au juge administratif un rôle majeur dans le contrôle de la convenntionalité de la loi. Désormais, à l'occasion d'un recours exercé contre un acte administratif, il devra contrôler la compatibilité de la loi sur le fondement de laquelle cet acte a été édicté avec un engagement international. Il recherchera notamment si la loi a bien respecté une directive ou un règlement communautaire.

Cette mission est exercée par les juges ordinaires de l'ordre judiciaire privé ou de l'ordre administratif car le Conseil constitutionnel, dans une décision de 1975, s'est refusé à la remplir, considérant que sa fonction se limite au contrôle de constitutionnalité (respect par la loi de la constitution) et ne s'étend pas au contrôle de conventionalité (respect par la loi d'une convention internationale).

La mission de veiller au respect des normes internationales revient donc au juge administratif et judiciaire. Le juge administratif ne peut contrôler la conformité de la loi à la Constitution ; mais il doit contrôler la conformité de la loi aux conventions internationales afin d'en tirer les conséquences quant à la légalité de l'acte administratif, Le contrôle de conventionnalité de la loi trouvera son aboutissement avec l’arrêt 14 mai 2010, «Perreux» : possibilité de se prévaloir d’une directive même non transposée. Il s'exerce aussi au regard de la Convention européenne des droits de l'homme (CEDH)

Le Conseil d'Etat et la Cour de cassation jouent donc un rôle déterminant pour rappeler au gouvernement et au Parlement leurs obligations à l'égard droit international et communautaire. Et l'un de grands problèmes actuellement est de mettre de l'ordre dans des conflits de normes inévitables puisque plusieurs planètes sont mises en orbite dans cette galaxie. Il y a désormais trop de niveaux de textes, trop de prescripteurs et trop de juges, il faut parvenir à l’harmonie dans ce chœur à plusieurs voix.

III. La constitutionnalisation du droit administratif La Constitution, norme suprême. En France, alors que la solution ne va pas

de soi, la Constitution est estimée avoir une valeur supérieure aux conventions internationales : CE 30 octobre 1998, «Sarran ».


Norme suprême, la Constitution s'impose de manière immédiate aux autorités administratives comme au législateur. En conséquence, s'il se refuse à contrôler la conformité d'une loi à la Constitution, examen réservé au Conseil constitutionnel, le juge administratif censure les actes administratifs pris en méconnaissance d'une règle constitutionnelle dont il apprécie la portée.

La tardive reconnaissance d’un vrai contrôle de constitutionnalité. Créé par

la Constitution de 1958, le Conseil constitutionnel ne commence à jouer un rôle important qu’en 1971 lorsqu’il se reconnaît compétent pour examiner la conformité de la loi par rapport au Préambule de la Constitution c'est-à-dire par rapport aux grands principes fondamentaux.

Le Préambule contient trois volets distincts: la Déclaration des droits de l'homme de 1789 : les «droits à », le Préambule de la Constitution de 1946 sur les droits économiques et sociaux, les «droits de» et la Charte de l'environnement de 2005, les «droits pour». L’élargissement de la saisine du Conseil (par 60 parlementaires) renforcent son rôle mais le contrôle se limitait à une contrôle a priori, avant l’adoption définitive de la loi.

La question prioritaire de constitutionnalité (QPC). L'article 61-1 nouveau,

issu de la révision constitutionnelle adoptée le 23 juillet 2008 (il s'agissait de la 24e révision du texte de 1958), introduit, enfin, un contrôle a posteriori qui amplifie considérablement le rôle joué par le Conseil. On n’est pas allé jusqu’à instaurer une exception d’illégalité mais la procédure originale permet d’établir une collaboration entre les trois juridictions suprêmes.

Elle se déroule en trois temps. Le premier est celui des juridictions du premier degré, juge administratif ou juge judiciaire qui, si elles sont saisies au fond par un citoyen, doivent vérifier que «la question n'est pas dépourvue de caractère sérieux». C'est un examen sans doute sommaire mais qui constitue un véritable contrôle de constitutionnalité. C’est un premier «filtrage».

Cette prise de position peut être contestée devant la juridiction suprême de l'ordre concerné: Cour de cassation ou Conseil d'Etat qui, seuls, ont compétence pour renvoyer ou non l'affaire au Conseil constitutionnel en vérifiant que «la disposition contestée soulève une question nouvelle ou soulève une difficulté sérieuse». C’est le second «filtrage».

Et enfin, troisième temps, le Conseil constitutionnel, saisi par le Conseil d'Etat (ou la Cour de cassation) se prononce sur la constitutionnalité de la disposition législative. C'est un contrôle de conformité et non de simple compatibilité. La loi n'est pas seulement écartée dans le litige, elle disparaît de l'ordre juridique. Cette importante réforme s’est mise en place sans difficulté. En mars 2013, après trois années de mise en application de la QPC, le Conseil constitutionnel avait enregistré 1517 dossiers, soit 1203 dossiers de non renvoi et 314 dossiers de renvoi. 137 dossiers de renvoi provenaient du Conseil d’Etat et 177 de la Cour de cassation. Il a rendu 255 décisions : 53,8 % de conformité, 13,7% de


conformité sous réserve, 16,4% de non-conformité totale et 6,1 % de non-lieux à statuer. Le délai moyen de jugement est de 2 mois.

Les subtilités du «dialogue des juges». Durant longtemps, la jurisprudence

du Conseil d’Etat ne souffrait aucune «concurrence». Il n’en est plus ainsi et un phénomène se constate désormais, la nécessité d’harmoniser les jurisprudences de juridictions qui, si elles sont suprêmes, ne sont pas souveraines chacune d’entre elle gardant sa liberté d’interprétation. Il y a autorité de la chose jugée mais pas de la chose interprétée.

En France, la dualité Conseil d'Etat – Cour de cassation, s'accompagne désormais d'une confrontation avec d'autres juridictions suprêmes, le Conseil Constitutionnel d'une part et, d'autre part, les juges européens : Cour de justice des communautés européennes (qui siège à Luxembourg) et Cour européenne des droits de l'homme (qui siège à Strasbourg) ainsi que, de manière exceptionnelle, les juridictions internationales.

L' «office du juge» étant d'assurer l'équité et la sécurité juridique, il doit maîtriser les risques de divergences entre les jurisprudences. Mais ce «chœur à plusieurs voix» peut devenir une force créatrice. Les situations de concurrence sont stimulantes pour les progrès du droit, et avec le temps, les conflits juridiques, entre des spécialistes généralement savants et courtois, s'apaisent et l'on parvient à une harmonisation et à l'unification enrichie des apports des uns et des autres.

IV. Régulation et contrat : consensualisme et convivialisme Le «tout contractuel». Le phénomène de contractualisation est un des aspects

les plus significatifs du post-modernisme juridique. Instrument du droit privé, le contrat est devenu un instrument que le droit public s’est approprié. Ce libre accord de volontés est présumé apte à régler harmonieusement les rapports économiques, sociaux et politiques: contrat social de Rousseau, pacte fédératif de Proudhon, économies concertées et partenariales. La bonne gouvernance se détournerait des décisions autoritaires pour développer des relations consensuelles, une adhésion volontaire née de la négociation. Elle choisirait, lorsque cela est possible, le «faire faire» plutôt que le faire, ce qui favoriserait le «mieux faire » sans verser dans le «laisser faire».

Le recours au contrat ne cesse de se développer dans les secteurs les plus divers, certains traditionnels : marchés publics et délégation de SP, contrats d'occupation du domaine public, contrats de recrutement des agents publics, certains plus nouveaux : contrats dans les relations du travail, dans l'action sanitaire, dans l'action sociale, dans le domaine économique et fiscal en matière éducative et plus récemment en matière d’environnement.

Les contrats sont conclus le plus souvent entre l'administration et des personnes privées mais ceux entre personnes publiques se sont aussi beaucoup développés : contrats entre l'État et les collectivités territoriales (contrats de ville,


contrats locaux de sécurité et de prévention de la délinquance, contrats de pays) et contrats entre les collectivités territoriales, ce qui constitue un écheveau de conventions parfois difficile à démêler.

De nos jours, le recours à la formule contractuelle est «à la mode». Le «tout contrat» est perçu comme une manière consensuelle et partenariale d'administrer et d'améliorer les relations avec les citoyens et entre les personnes publiques elles-mêmes. Les relations sont consenties plus que prescrites. Elles se nouent en réseaux plus que de manière pyramidale. C'est une approche pluraliste et consensuelle de l'action publique qui se manifeste par l'externalisation, la régulation et la négociation.

Le contrat reste quand même une source subsidiaire du droit administratif et il est exclu pour l'exercice des missions régaliennes où seuls des actes unilatéraux sont concevables : exercice du pouvoir réglementaire, de la police administrative. L’unilatéral ne peut être remplacé ou même complété par le bi ou multi-latéral.

Post-post modernisme – Convivialisme. A l’heure actuelle le post-

modernisme semble avoir pris un coup de vieux et il stimulant de réfléchir à ce qui pourrait devenir un post-post modernisme et un nouveau mode d’organisation sociale. Le consensualisme s’épanouirait dans un convivialisme c'est-à-dire un nouveau contrat social où la participation des citoyens, qui en s’engageant pour tous s’engagent aussi pour eux-mêmes, sera plus effective.

Un nouveau principe légitimerait les sources du droit, celui de solidarité. Ici et là de par le monde des économistes, des philosophes s’interrogent sur la nécessité de rompre avec l’omniprésence de l’idéologie marchande afin de promouvoir d’autres valeurs, sociales, humaines, culturelles. Ils mettent en cause l’utilitarisme et le précepte radical selon lequel la «main invisible du marché» (Adam Smith) suffit à tout. Des prix Nobel, tel Amartya Sen, cherchent d’autres indicateurs de croissance que celui du PIB et l’on va jusqu’à étudier la gratuité comme une richesse. Les juristes sont trop absents de ces débats qui les concernent pourtant directement car c’est au droit d’offrir les nouveaux outils susceptibles de faire progresser cette démarche conviviale. Des progrès sont d’ores et déjà accomplis dans les textes mais leur mise en œuvre doit devenir plus effective. Il s’agit de l’avènement d’une démocratie administrative participative.

V. La démocratie administrative participative De l’administré au citoyen. Quelles procédures et quelles méthodes adopter

pour répondre aux exigences d'une "bonne administration"? Les réflexions se sont longtemps focalisées sur l'administrateur et sa manière de se comporter et, au siècle dernier, le modèle de Max Weber, fondé sur la rationalité, l'ordre et la hiérarchie, paraîssait apte à répondre à ces préoccupations. La réflexion a pris ces dernières années une toute autre dimension. Il ne s'agit plus seulement du comportement des gestionnaires publics, il s'agit surtout du comportement des


administrés. Il ne s'agit plus seulement de traiter de l'organisation des "bureaux" mais de répondre à la revendication de la société civile qui réclame son droit à prendre part à l'élaboration des décisions qui la concernent. Il s'agit encore d'un objectif d'efficacité et d'une culture du résultat, mais à partir de méthodes et de procédures transfigurées par une exigence supérieure, celle de la démocratie.

Et cette revendication des administrés à ne plus être seulement des objets de l'action administratives mais des sujets à part entière, des citoyens, a pour conséquence l'essor d'une forme originale de démocratie: la démocratie participative, dite aussi démocratie délibérative – il y a peu de différences.

L’administration transparente. De grands progrès ont été réalisés en ce qui

concerne le droit des citoyens à obtenir, de l’administration – et sans avoir à les demander – des informations sur les décisions qui les concernent. Les lois de juillet 1978 et 1979 viennent porter les premiers coups aux remparts de la forteresse administrative et de sa tradition de secret: d'une part, la communication des documents administratifs devient un droit qu'une autorité administrative indépendante, la Commission d'accès aux documents administratifs (CADA) se charge de faire respecter, d'autre part la motivation de le plupart des actes de l’administration est érigée en principe contrairement à l’ancien principe «pas de motivation sans texte».

Le droit à la transparence et à l’information des citoyens est lancé, droit qui

ne cessera d’élargir ses frontières. (cf. articles 1er et 10 du Traité sur l'Union européenne et, consécration suprême). Depuis 2005, ce droit est constitutionnalisé à l’article 7 de la Charte de l’environnement: «Toute personne a le droit, dans les conditions et les limites définies par la loi, d’accéder aux informations relatives à l’environnement détenues par les autorités publiques ».

Les conséquences du refus ou de l’insuffisance de l’information entraînent la responsabilité pour faute de l’administration avec des conséquences financières souvent très lourdes notamment dans les grands procès sur la sécurité environnementale et sanitaire. Les nombreux procès en cours sur les conséquences dramatiques de l'utilisation de l’amiante, matériau largement employé dans les constructions publiques et privées, se fondent sur l'absence d'information sur des risques graves pour la santé que des rapports scientifiques avaient révélés depuis plusieurs années. La méconnaissance des principes de prévention et de précaution, ici difficiles à distinguer, est sanctionnée.

L’administration concertative. Le second degré de la démocratie participative

est celui de la concertation c’est-à-dire l’organisation facultative ou obligatoire d'un débat ouvert aux citoyens, avant la prise de décision. Le préalable en est évidemment l’information: comment débattre utilement sans être auparavant informé sur tous les aspects d'un projet? La concertation s'ouvre largement à la société civile et dispose d'une grande liberté dans son organisation. Elle se


distingue de la consultation qui est limitée à un groupe restreint d'experts, de professionnels ou de groupements d'intérêts, et qui est institutionnalisée. Voir le Rapport du Conseil d’Etat «Consulter autrement. Participer efficacement» La Doc. Française 2012.

Les pratiques des institutions de l'Union européenne font une large place à la concertation: Ainsi la Commission européenne est-elle tenue de soumettre ses propositions à un large débat d'idées qui sont recensées dans un «Livre vert» et à présenter les diverses options possibles qui sont présentées dans un «Livre blanc».

En France, certaines procédures font une large place à la concertation : enquête publique dite «démocratisée» lorsqu’un projet risque de porter atteinte à l’environnement, Commission nationale du débat public, qualifiée d’autorité administrative indépendante, concertation obligatoire au sein des communes avant toute opération d’aménagement.

Une procédure de concertation souvent citée en modèle est celle du vaste débat destiné à l’adoption d’une Charte de l’environnement et de grandes lois environnementales, lesquelles sont intervenues le 3 août 2009 (loi Grenelle I) et le 12 juillet 2010 (loi Grenelle II). Le débat s’est déroulé entre juillet et décembre 2007, il a consacré l’idée d’une «gouvernance à cinq»: Etat, collectivités territoriales, entreprises, associations et organisations non gouvernementales. Les 5 collèges ont dialogué au sein de 6 groupes de travail thématiques, des forums, discussions et négociations sur l’ensemble du territoire ont suivi et 34 comités ont enfin été chargés de formaliser les propositions qui ont été soumises au Parlement.

On doit aussi faire référence à des procédures toutes nouvelles de consultations dites «de consensus», «conférences de citoyens», associant un échantillon représentatif de population et d’experts pour débatte sur des sujets sensibles. Ce fut le cas, en 1998, pour les OGN, en 2006 pour les nanotechnologies, en 2009 pour la révision des lois sur la bioéthique. Encore plus novatrices sont les «conférences ouvertes» faisant intervenir les nouvelles technologiques et leur rétroactivité: la loi du 17 mai 2011 portant simplification et amélioration du droit a prévu que des conférences, organisées sur Internet peuvent être substituées , si l'administration le décide, aux consultations obligatoires.

Le problème posé par les procédures de concertation est de savoir comment faire en sorte que les observations et les conclusions de ces débats soient prises en compte dans la décision à venir. C'est alors que l'on passe au degré supérieur avec la procédure de participation.

L'administration participative. C’est, comme on l’a dit, le degré supérieur de

l’administration délibérative car on met en place des procédures permettant la prise en compte effective par les autorités publiques des critiques et propositions faites au cours de la concertation. Sa progression est lente mais les avancées, encore modestes, sont prometteuses.

Le principe de la participation vient d’être constitutionnalisé dans l’article 7 de la Charte de l’environnement. Sans doute la formule reste très générale et


limitée à l'environnement mais elle est sans ambigüité quant au droit dont dispose chaque citoyen : «Toute personne a le droit…de participer à l’élaboration des décisions publiques ayant une incidence sur l’environnement ».

Par ailleurs, un texte important qui ne concerne aussi que le droit de l’environnement, décidément très porteur d’innovations, la Convention d’Aarhus, signée le 25 juin 1998 au Danemark et qui porte sur «l’accès à l’information, la participation du public au processus décisionnel et l’accès à la justice en matière d’environnement» impose dans son article 7 la participation du public en ce qui concerne les plans, programmes et politiques relatifs à l’environnement et dans son article 8 elle prévoit de promouvoir «la participation effective du public à un stade approprié – et tant que les options sont encore ouvertes – durant la période d’élaboration des dispositions réglementaires et autres règles juridiquement contraignantes». Des précisions ont été apportées par la loi du 12 juillet 2010.

Les progrès de la démocratie participative en France pourraient s'inspirer de certains modèles étrangers : specialized agencies, notices and comments, facilitators aux USA, études d'impact avec obligation de prendre en compte les critiques et d'expliquer les choix au Canada, Conseils des sages en Suède.

Toutes les administrations du monde se trouvent aujourd'hui confrontées à la nécessité de concilier deux mouvements contraires : la globalisation et la mondialisation des problèmes d'une part, la multiplicité et la dispersion des centres de pouvoirs et d'information d'autre part. Les vieux principes de verticalité et de hiérarchie dans l'organisation des pouvoirs sont complétés par ceux d'horizontalité et de réseaux. La pyramide de Kelsen est toujours debout mais, tel le géant Gulliver, elle est enserrée dans une infinité de connexions complexes.

Le droit administratif français se trouve dans une phase de profonde mutation. L’une des plus intéressantes est la nouvelle approche de l’engagement civique qui met sur un pied d’égalité les droits et les devoirs. Promu citoyen, l’administré s’il a de nouveaux droits a aussi de nouveaux devoirs : celui de s'informer, celui de discuter, questionner, débattre, celui de participer. La «bonne administration» exige certes de bons administrateurs mais aussi et surtout de bons citoyens.

NOŢIUNEA DE BUN. ACCEPŢIUNI POSIBILE

Marilena ULIESCU∗

Résumé: Les biens sont susceptibles de multiples acceptions. La solution adoptée par le Code civil roumain en vigueur affirme par lʹarticle 535 que les biens sont les choses corporels et incorporels.

On ne peut pas agréer cette thèse parce que les biens peuvent être des choses quand ils sont matériels en tant que les biens incorporels sont des droits.

Mots clefs: choses, biens, corporels, incorporels, matériels, le code civil en vigueur

1. De esenţa reglementării dreptului de proprietate este precizarea obiectului dreptului de proprietate şi anume bunurile (art. 553, 554 şi 555 din noul Cod civil). Termenul „bunuri” răspunde unor accepţiuni diferite. Cuvântul „bunuri” evocă ideea unei valori1 de care o persoană profită. Acest sens a fost reţinut şi în ordinea europeană, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În dreptul francez, o analiză mai precisă, relevă că termenul poate cunoaşte două accepţiuni. Pe de o parte acesta desemnează lucrurile, obiectele materiale în folosul omului, care au pentru el o utilitate şi o valoare şi în acest sens vorbim de bunuri corporale. Pe de altă parte, termenul desemnează drepturile care, ele însele, reprezintă o valoare deoarece, acestea permit utilizarea lucrurilor sau obţinerea unor avantaje de la alte persoane – caz în care vorbim de bunuri incorporale. Noul Cod civil, art. 535 privind noţiunea de bunuri rezolvă, poate în mod simplist, triunghiul lucruri, drepturi şi bunuri – care ar presupune o analiză subtilă şi nuanţată a relaţiilor care se leagă între om şi lucru, afirmând că „sunt bunuri lucrurile corporale şi necorporale care constituie obiectul unui drept patrimonial”. Noţiunea de „bunuri” este legată de distincţia filosofică între a fi şi a avea, această noţiune fiind, în linii mari, tributară categoriilor fundamentale aparţinând dreptului roman şi menţinută de-a lungul secolelor. 1.1. Lucrurile S-a pus întrebarea „Ce este un lucru”? Desigur această întrebare fundamentală este foarte veche; or grecii secolului VII î.H. şi mai târziu Platon şi Socrate,

∗ Prof.dr., cercetător ştiinţific onorific, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române; [email protected]

1 Pierre Voinin, Gilles Goubeaux, Droit Civil, Tome 1, LGDJ, Paris, 2011, p. 302.


184 Marilena Uliescu 2

sesizează că această chestiune poate deruta spiritul deoarece cuvântul lucru are sensuri multiple2. Demersul filosofic relevă, evident, că acest cuvânt „lucruri” este înţeles mai mult în sens restrâns decât în sens larg. În sens restrâns lucru semnifică ceea ce este sesizabil, ceeace este vizibil, ceeace poate fi purtat cu mâna, etc. În sens larg „lucrul” semnifică orice ansamblu de fapte care creează o situaţie, cu alte cuvinte lucrurile care survin în „lume”, faptele, evenimentele3, micile lucruri ale vieţii, etc. Aşadar, lucrurile corporale au o existenţă fizică opunându-se în acest fel „lucrurilor incorporale”, care nu pot fi sesizate decât mental, iar această distincţie nu poate duce decât la supunerea acestor două categorii la regimuri juridice diferenţiate. Lucrurile necorporale nu sunt susceptibile, precum lucrurile corporale asupra cărora pot fi exercitate prerogativele dreptului de proprietate (usus, fructus şi abusus) însă problema se pune dacă asupra lor dreptul de proprietate se poate sau nu să fie exercitat.

Unii autori4 consideră că dezbaterea nu poate fi purtată fără a face apel la dreptul roman, amintind că Gaius propunea în Instituţiile sale o clasificare foarte modernă. Mai degrabă decât să opună lucrurile mobile şi imobile, el distinge, lucrurile corporale (res corporales) şi lucrurile necorporale (res incorporales). În cea de a doua categorie Gaius include esenţial drepturile, în mod special servituţile. Dar din această schemă, în mod surprinzător, lipseşte dreptul de proprietate.

Autorii clasici au explicat absenţa dreptului de proprietate deoarece acesta era atât de puternic în Roma antică, încât se confunda cu chiar obiectul său.

Mai târziu, faţă de clasificarea lui Gaius, s-a susţinut că absenţa dreptului de proprietate era cauzată de faptul că nu avea de ce să figureze, deoarece proprietatea poartă atât asupra res corporales, cât şi asupra res incorporales.

Cu alte cuvinte, lucrurile corporale şi necorporale sunt pur şi simplu obiectul dreptului de proprietate.

William Dross consideră că în ambele ipoteze se avansează ideea proprietăţii drepturilor deoarece, pentru Gaius, lucrurile necorporale sunt drepturi.

În acest caz se pune problema admisibilităţii proprietăţii drepturilor. În discursul său, W. Dross consideră că ne aflăm în faţa unei deficienţe teoretice, deoarece altfel nu ar fi cu putinţă, în mod raţional, să fie confundat dreptul cu obiectul său5.

În această dezbatere, replica a fost dată de ideea că proprietatea nu a fost menţionată în clasificarea romană privind lucrurile corporale şi necorporale, nu fiindcă se confundă cu obiectul său corporal, ci fiindcă, exterioară distincţiei corporal sau necorporal, proprietatea are ca obiect ambele categorii6.

2 M. Heidegger, Qu-est-ce qu’une chose?, Editura Fribourg-en-Brisgale, 1962, trad.fr., éd. Tel, 1998, p. 15.

3 M. Heidegger, op. cit., p. 17. 4 A se vedea William Dross, Droit civil. Les choses, LGDJ, Paris, 2012, p. 789. 5 Ibidem, p. 790. 6 Ginossar, Droit réel, propriété et créance, LGDJ, Paris, 1960, nr. 17; p. 43, opinie reluată şi

dezvoltată de Zenati, Essai sur la nature juridique de la propriété, Thèse de Lyon, 1981.

3 Noţiunea de bun 185

Confuzia lucruri incorporale şi drepturi este bine cunoscută. Doctrina clasică nu mai contestă aproprierea lucrurilor necorporale ori lucrurile necorporale sunt drepturi şi atunci se pune problema, pentru ce ele ar fi neapropriabile? Mobilele necorporale fiind imateriale pot consista ca drepturi prin opoziţie cu lucrurile materiale – adică cu mobilele corporale7.

Conceptual, „lucrurile” sunt un dat al sistemului juridic care determină natura corporală sau necorporală a acestuia; drepturile sunt, dimpotrivă construite chiar de sistem8.

Dezbaterile doctrinare privind drepturile şi lucrurile necorporale nu credem că sunt încă încheiate. În opinia noastră, după cum am mai menţionat, lucrurile necorporale sunt drepturi care, desigur, figurează ca atare (în special drepturi de creanţă) în orice patrimoniu.

De altfel, în terminologia juridică general acceptată şi folosită „lucrul”, ca primă accepţiune este un obiect material, care în domeniul dreptului este obiectul dreptului, sau bun denumit, în special, lucru corporal (mobil sau imobil)9.

Remarcăm, de altfel, lipsa din Vocabularul juridic sus-menţionat al lui Gerard Cornu, a accepţiunii de „choses incorporelles”.

1.1.1. Abordarea juridică: dreptul şi lucrurile Dreptul nu este deloc indiferent la această distincţie dar nu poate de plano să excludă din domeniul său toate „lucrurile” înţelese în sens larg, iar în acest sens am putea cita dispoziţiile art.1376 din noul Cod civil privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri care dispune că „Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de „lucrul” aflat sub paza sa”. Aşadar, cel care are paza lucrului şi, desigur, ne referim la paza juridică, este răspunzător (este vorba de răspunderea civilă delictuală) pentru că acesta are paza lucrului indiferent dacă lucrul este periculos sau nu. Aşadar, „lucrul” precedă răspunderea, fiindcă el preexistă sau există în momentul producerii prejudiciului. Trebuind să se pronunţe asupra noţiunii de lucru, jurisprudenţa franceză a reţinut că, lucrul nu este numai bunul (ex. piatra tăiată) ci, adoptând concepţia extensivă, că sunt, de asemenea, lucruri, lichidele, gazele, substanţele radioactive şi chiar electricitatea (care poate fi furată)10etc.. 1.1.2. În doctrina de specialitate discuţia asupra noţiunii de lucru este extinsă şi la: mineral, vegetal, animal şi chiar la om, având în vedere desemnările cele mai curente din viaţa cotidiană şi care ar putea fi abordate de domeniul dreptului11.

7 Pélissier, Possesion et meubles incorporels, Dalloz, 2001, nr. 293. 8 Libchaber, Rep. Dalloz. 9 G. Cornu, Vocabulaire juridique, PUF, Paris, 2009, p. 154. 10 Trib.civ. Rouen, 8 nov. 1954. D.1956 /substanţele lichide. Trib. Civ. Marseille, 8 iunie

1950, Gaz.Pac. 1950, 2,137; TGI Paris, 27 feb. 1991, JCPD, 1992, 11, 21809 (imaginile televizate). 11 Francois Terré, Philippe Simmler, Droit Civil, Les biens, Editura Dalloz, Paris, 2002, p. 4.


Fără a intra în detaliu putem menţiona: – mineralul înţeles în sens restrâns sau larg este considerat ca o materie, în sine, în măsură să procure resurse (legislaţia privind activitatea minieră şi extractivă face asemenea referiri); – vegetalul – are un rol esenţial din ce în ce mai diversificat în alimentaţie (vezi O.G.M.), bioenergie, dreptul consumatorului, etc.; – animalul – graţie unei ideologii aparţinând drepturilor omului s-a ajuns la formularea solemnă a drepturilor animalului (declaraţiile UNESCO (1978) şi a Consiliului Europei (1982) care au în vedere dacă nu neapărat dreptul la viaţă cel puţin dreptul de a nu suporta durerile şi suferinţa fizică. Cu toate acestea, animalele sunt considerate lucruri, admiţându-se totodată că nu sunt lucruri „ca celelalte”. Această dezbatere a reînnoit reflecţiile privind spiritul şi sufletul ca efect al dezvoltării ştiinţelor cognitive. 1.2. Omul. Atât filosofia cât şi religia au separat omul de animal. În măsura posibilului, făcând abstracţie de filosofie şi religie, în măsura în care acest lucru este cu putinţă, putem observa că au fost oameni transformaţi în servi sau sclavi, iar acest lucru s-a perpetuat timp de milenii. Spre exemplu, în Franţa, chiar sub imperiul Codului civil sclavii erau totodată şi bunuri şi persoane12 (sclavia a fost abolită abia în 1848).

În România, iobăgia, care lega de pământul proprietarului pe iobag, nu s-a ajuns la socotirea acestuia ca bun, deşi acesta devenea iobagul noului proprietar al pământului dobândit pe orice cale. De altfel, ca şi în Franţa şi la noi în ţară, revoluţia de la 1848 a marcat sfârşitul stării de iobăgie. Reducerea omului prin formele de sclavie sau aservire a persistat lungă vreme în numeroase state, fapt ce explică condamnarea internaţională a acestora prin Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948, urmată, mai târziu, de Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, semnată şi ratificată şi de România prin Legea nr. 30/1994. În literatura privind această temă se vorbeşte de sclavia modernă, remarcată în termeni de sclavie economică, ceea ce, susţin unii autori13, nu exclude vechea sclavie care era concepută în termenii de atribute ale dreptului de proprietate şi ca o constrângere economică. Această situaţie a determinat, destul de recent, o mişcare constând într-o luptă liberatoare, în presă şi mai nou, o „mişcare” de natură legislativă14. 1.2.1. Omul cu cele cinci simţuri (lăsând la o parte disputele seculare ale filosofilor cu privire la inteligenţă şi sensibilitate) nu este indiferent dreptului cât priveşte rolul fiecăruia dintre aceste simţuri. Astfel:

12 J. Carbonnier, Scolie sur le non-sujet de droit, L’esclavage sous le régim du Code civil, in Flexible droit, 10e ed., 2001, p. 252.

13 V. Nola, Anton Loudres, Le chemin de Buenos Aires, 1927, Pécheurs de Perles, 1931. 14 L’esclavage en France aujourd’hui, rap. part d’information ASS.nat., no3439, 2 vol., 12

dec.2001 – Rappr. D. Blanchet, L’esclavage du crime contre l’humanité, RRJ, 1999-4, 1173 s.


– vederea poate să evoce binele sau răul, benefice putând fi în termeni de imagine, peisajul sau formele artistice iar un panou publicitar poate deveni o tulburare de vecinătate;

– auzul, uneori mai mult decât văzul, nu este străin de tulburările de vecinătate. În domeniul protecţiei mediului, zgomotul ce depăşeşte limitele legale atrage sancţionarea autorului poluării sonore;

– gustul este, de asemenea, luat în consideraţie de regulile de drept, fiind reglementată în materie contractuală, vânzarea pe gustate;

– mirosul, alături de văz şi auz, poate fi, de asemenea, luat în consideraţie în cazul tulburărilor de vecinătate;

– pipăitul, poate mai mult decât celelalte simţuri, fiind în relaţie strânsă cu dreptul mai cu osebire în materia bunurilor, prin acest simţ tactil fiind întregită percepţia iar folosirea mâinilor este de esenţa transferului de proprietate în cazul bunurilor mobile. 1.3. Drepturile Precizare. Credem că înainte de a încerca unele clarificări cu privire la drepturile subiective (patrimoniale ca elemente componente ale patrimoniului) nu ar fi lipsit de interes, să ne permitem câteva precizări.

Astfel, o primă distincţie ar fi aceea privind dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv. Dreptul obiectiv sintetic caracterizat fiind ansamblul de reguli de conduite

socialmente edictat şi sancţionat ce se impune membrilor societăţii (dreptul pozitiv)15. Drepturile subiective. De regulă drepturile subiective se opun dreptului

obiectiv. Drepturile subiective desemnează diferite prerogative de care se poate prevala individual o persoană sau un subiect de drept.

Aşadar, drepturile subiective sunt puteri de care dispune o persoană, în conformitate cu dreptul obiectiv şi garantate de stat.

Diferitele drepturi subiective presupun clasificarea lor după mai multe criterii. Clasificarea după caracterul patrimonial sau extrapatrimonial al drepturilor subiective, nu interesează faţă de tema abordată, decât în ceea ce priveşte drepturile patrimoniale.

Dacă ar fi să abordăm clasificarea drepturilor subiective după obiectul lor, acestea s-ar putea regrupa în drepturi ale personalităţii, drepturi reale sau drepturi asupra lucrurilor, drepturi personale sau drepturi de creanţă şi drepturi intelectuale. După unii autori16, drepturile reale ar putea fi subclasificate după natura lucrului care îl au drept obiect în drepturi corporale (mobile sau imobile) şi drepturi incorporale. Iată, deci, că doctrina înlocuieşte imposibilitatea existenţei bunurilor incorporale cu drepturile incorporale. Astfel denumite, drepturile incorporale ne permit să nu mai folosim, după opinia noastră, expresia de lucruri necorporale care poate fi un nonsens.

15 G. Cornu, Vocabulaire juridique, Paris, PUF, 2008, p. 332. 16 Ivaine Bouffelau-Lanere, Virginie Larrifau Terineire, Droit civil, Sirey, Paris, 2011, p. 51.


Pentru a aborda drepturile subiective privind bunurile, este, credem, necesar, recursul la noţiunea de patrimoniu şi la aceea de bunuri. Foarte sintetic, drepturile asupra bunurilor ne conduc în mod necesar la dreptul de proprietate privind un bun corporal, drept care este cel mai complet asupra unui „lucru”, fără a exclude alte drepturi reale.

Prin opoziţie bunurile necorporale nu pot fi lucruri, ci drepturi. Dar, până la dreptul de proprietate ar trebui să avem în vedere patrimoniul şi diferitele bunuri – drepturile reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Fără a ne mai opri asupra accepţiunii şi variabilităţii noţiunii de patrimoniu, care nu priveşte numai dreptul privat şi care a cunoscut o dezvoltare atât în dreptul public, cât şi în dreptul internaţional (patrimoniu comun al umanităţii – pentru a asigura un echilibru între interesele contrarii privind resursele mării şi chiar ale atmosferei) ne vom îndrepta atenţia asupra bunurilor. O primă remarcă priveşte reglementarea din noul Cod civil, care la art. 542 face o precizare ce ni se pare a fi de natură să stabilească regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor. Astfel, se precizează că în lipsa unei prevederi speciale, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile mobile şi drepturile reale asupra acestora. La alineatul (2) al aceluiaşi articol se dispune că „celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunurile mobile”. În felul acesta regimul juridic privind drepturile patrimoniale asupra bunurilor, este unitar cu privire la dreptul şi bunul respectiv şi diferit după cum este vorba de un bun imobil sau mobil. 1.4. Bunurile Termenul de bun poate fi înţeles ca desemnând lucrurile care sunt folosite de om şi îi permit acestuia să îşi satisfacă nevoile ori să înţelegem drepturile existente asupra lor, în folosul persoanelor fizice sau juridice (adică drepturile patrimoniale)17. Diferitele categorii de bunuri cum ar fi distincţiile privind bunurile imobile şi mobile, bunuri corporale şi bunuri incorporale conduc la semnificaţii şi consecinţe juridice importante. Distingerea diferitelor categorii de bunuri este interesantă şi mai ales necesară nu numai sub aspectul naturii acestora, lucru absolut justificat, dar şi sub aspectul regulilor juridice aplicabile diferitelor categorii de bunuri. Astfel, am putea să ne referim la: regimul juridic al bunurilor faţă de cerinţele legale privind publicitatea pentru opozabilitate faţă de terţi la categoriile de acte juridice de dispoziţie, la competenţa instanţelor în caz de litigiu, etc. Credem, totodată, că putem aminti şi faptul că distincţia fundamentală a bunurilor în imobile şi mobile nu determină întotdeauna numai regimul juridic ale acestora. În acest sens, am putea evoca reglementările speciale pentru păduri, surse de energie cum sunt: petrolul, gazele, zăcămintele de cărbuni şi de metale, etc.

17 Fr. Terré, Rh. Simmler, op.cit., p.33.


Tot asemenea, ne putem referi la soluri sau ape care nu au fost niciodată tratate ca bunuri obişnuite al căror regim juridic să fie cel general, aceste bunuri fiind supuse reglementărilor din legi speciale. 1.4.1. Bunurile corporale şi bunurile incorporale. Dorim să subliniem, odată cu această clasificare, faptul că pot fi lucruri numai bunurile corporale care au o materialitate. Aşadar, dispoziţiile art. 535

STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICESTUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE Année 2(58), No 2 Avril – Juin 2013...

Documents

Transcript of STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICESTUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE Année 2(58), No 2 Avril – Juin 2013...