Stratul latin

Stratul este reprezentat de latina adusă de coloniştii romani în Dacia şi în alte provincii dunărene ale Imperiului roman. Numărul inscripţiilor latine în Dacia se ridică la cifra de circa 3000, provenite din peste 200 de localităţi, cele din Moesia Inferior la aproape 2000 din peste 300 de localităţi, în Moesia Superior, circa 1500 de inscripţii din aproape 200 de localităţi, iar acela din întreaga Românie răsăriteană (Dacia, Moesia Inferior şi Superior, Tracia, Dalmaţia, Panonma, Noricum) atinge impresionanta cifră de 21.000 . Numai Dalmaţia, cu un număr de 8525 de inscripţii, şi Pannonia Superior, cu 3824 de inscripţii, întrec Dacia din acest punct de vedere. Inscripţiile apar pentru perioada cuprinsă între secolul I î. d. Hr. (anul 47) şi secolul al VII-lea d. Hr. Latina pe care o reflectă acestea, numită şi latina dunăreană (cf. I. Fischer, 1985) sau latina orientală sau latina balcanică nu prezintă particularităţi dialectale faţă de latina din alte provincii, atâta timp cât stăpânirea romană ţine sub control provinciile dunărene. Particularităţile însă puteau să existe, dar ele să nu fie prea mari, încât să fie reflectate de inscripţii, care se conformau, totuşi, unei norme lingvistice care împiedica pătrunderea în texte a cuvintelor din lexicul vieţii cotidiene şi a aspectelor vieţii locale. Cu toate acestea, Dacia şi Moesia, formând o arie izolată şi laterală a latinităţii, au conservat în latina populară de aici şi apoi în limba română o serie de termeni care nu se mai păstrează în alte limbi romanice, ca, de pildă, ager< lat. agilis, a dezmierda < lat. *dismierdare, derivat existent numai în română de la lat. merda, dumica < demicare, ferice < lat. felicem, oaie < ovem, plimba < perambulare, purcede < procedere, putred < putridus, scula < *excubulare, soartă < exorta, trepăda < trepidare, veşted < *vescidus etc. De asemenea, limba română a conservat o serie de termeni care au alt sens decât termenii corespunzători din celelalte limbi romanice: albastru (< lat. albaster) "blau", bărbat ( barba “bărbii”); semnificaţia mai nouă de “homme, mari” s-a conservat numai în română, în limbile romanice occidentale păstrându-se numai sensul original de “bărbii” căuta (< lat. cavitare) "finden", tânăr (< lat. *tenerus). Astfel, în afară de fondul comun romanic de aproximativ 3000 de cuvinte, care nu se găsesc în celelalte limbi romanice sau au un sens deosebit. Deşi acestea nu sunt suficiente pentru definirea latinei dunărene, contribuie totuşi la caracterizarea ei.Un rol important după anul 274 în relaţiile cu romanitatea sud-dunăreană şi cu Imperiul Bizantin de mai târziu 1-a avut creştinismul. Deşi netolerat în Imperiul Roman înainte de 313 d. Hr., creştinismul se răspândeşte în Dacia neoficial, chiar în timpul lui Traian, căci nu este exclus ca printre coloniştii aduşi aici să fi fost şi creştinii. Existenţa în Dacia transilvăneană a unei populaţii creştine care vorbea latina este dovedită arheologic, printre altele de inscripţia de la Biertan (Ego Zenovius votum posui "Eu, Zenovius, am pus această danie"), din secolul al IV-lea

Creştinismul a pătruns în Dacia mai întâi în oraşe şi cetăţi în care se stabileau coloniştii. La sate, el a pătruns ca şi în alte provincii romane, mai târziu, în secolele al V-lea. Invaziile populaţiilor migratoare au drept consecinţă distrugerea multor oraşe din nordul Dunării (mai ales invazia hunilor (375) determină dispariţia ultimelor vestigii ale civilizaţiei urbane romane la nordul Dunării). Ca urmare, populaţia urbană caută locuri de refugiu mai ascunse, amestecându-se în felul acesta cu populaţia rurală, iar creştinismul pătrunde la sate. Că aşa s-au petrecut lucrurile o arată, printre altele, faptul că sensul primitiv al lat. el. paganus "locuitor de la ţară, locuitor al unui pagus, ţăran" (derivat din pagus "borne fichee en terre", de unde "territoire rural delimite par des bornes"), în inscripţiile din secolele I-III, sensul lui paganus era "ţăran, "locuitor dintr-un pagus" "civil", devine identic cu cel de "păgân", începând cu epoca creştină (în textele creştine din secolele IV-VI), căci locuitorii satelor s-au menţinut mult timp rezervaţi faţă de religia creştină.Prin urmare, procesul de romanizare a Daciei, început prin factori economici şi comerciali înainte de cucerirea Daciei, intensificat prin factori civili şi militari în timpul cât Dacia a fost provincie romană, a continuat să fie intens şi după părăsirea Daciei de către armata şi administraţia romană prin legături politice economice şi culturale cu romanitatea sud- dunărcană, cu Imperiul roman şi bizantin, mai târziu. Un mare rol în procesul de romanizare din Dacia l-a avut creştinarea.Pe plan lingvistic, toţi aceşti factori duc la formarea unui nou sistem lingvistic, rezultat din latina vorbită în provinciile dunărene. Plecarea păturii suprapuse din Dacia, care se supunea unei norme literare mai mult decât pătura de jos, rămasă pe loc, are, ca efect lingvistic, o mai mare libertate, o evoluţie mai liberă a vorbirii populaţiei romanizate sau a populaţiei rurale în curs de romanizare. Pe de altă parte, se presupune şi o influenţă a limbii daco-gete din zonele neocupate asupra latinei din Dacia romană, căci relaţiile cu dacii liberi din Maramureş, Crişana, Moldova, Bucovina trebuie avute în vedere, aşa cum au arătat descoperirile arheologice. în tot cazul, chiar absenţa latinei din cancelarii determină o mai mare libertate lingvistică, o receptivitate mai accentuată la inovaţii locale şi, în condiţiile romanizării şi creştinării, o adaptare conformă cu deprinderile articulatorii ale populaţiei autohtone din Dacia.Rezultatul este un nou sistem lingvistic de factură latină, dar cu trăsături specifice, atât faţă de latină, cât şi faţă de limbile romanice apusene care "se vor naşte". Acest sistem, numit şi daco-latina din secolele al V-lea-al Vl-lea, se constituie, adică îşi dobândeşte fizionomia proprie, înainte de exercitarea influenţei slave, căci această influenţă nu-i mai afectează structura gramaticală.Venirea slavilor are însă consecinţe importante asupra vorbitorilor acestei limbi. Ea determină, pe de o parte, dislocarea spre nord, spre sud şi spre vest a populaţiei băştinaşe din sudul Dunării (de la nordul liniei Jirecek, din Moesia), iar pe de alta, slavizarea treptată a acesteia. în nordul Dunării, unde, în urma acestor evenimente,

romanitatea era mult întărită, asistăm la asimilarea slavilor rămaşi aici de către populaţia romanizată (cf. Capitolul IV).Aceste fapte explică, pe de o parte, apariţia în nordul Dunării a poporului român ca unitate etnică, iar, pe de alta, existenţa în sudul şi vestul Peninsulei Balcanice a aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor.Care sunt trăsăturile esenţiale ale noului sistem lingvistic: protoromâna ? Prin ce se deosebeşte el de sistemele celorlalte limbi romanice ?Deşi încercările de precizare a locului limbii române între limbile romanice şi balcanice datează de mai multă vreme, faptele aduse în discuţie nu au fost întotdeauna concludente, lipsind un punct de vedere unitar privind criteriile de clasificare tipologică romanică. De cele mai multe ori, este vorba de o amalgamare a criteriilor lingvistice cu criterii extralingvistice sau a punctului de vedere sincronic cu cel diacronic.Din punct de vedere cronologic, vocala ă trebuie să fi apărut după asimilarea completă a lui-ll-(căci lat. stella, maxilla au dat stea, măsea şi nu *steă, *măseă) şi după trecerea e + a > diftongul ea (mea > mea, rea > rea şi nu *meă, *reă). Apariţia vocalei ă < a neacc. latin datează din româna primitivă (comună), căci toate dialectele limbii române posedă această vocală sau variante ale sale.A doua vocală românească de origine nelatină, vocala închisă â (î) a fost şi ea atribuită substratului, deşi probabilitatea acestei origini este mai mică, căci ea nu are corespondent în albaneză aşa cum are vocala ă. Unii lingvişti i-au atribuit o origine slavă, alţii însă o consideră anterioară influenţei slave din cauza prezenţei ei intr-un număr mare de cuvinte cu origine necunoscută (posibil traco-dacă). Ca alofon a vocalei ă şi a altor vocale (căci el poate proveni în anumite condiţii din orice vocală), â (f) poate fi privit ca o supravieţuire în limba asimilantă (latina dunăreană) a unei vocale aparţinând limbii asimilate (traco-daca).