Strategia narativã în Hanu Ancuţei

Strategia narativã în Hanu Ancuţei este una complexã aceasta având multe caracteristici.Dintre acestea cea mai imortantã ar fi povestirea.

Povestirea ca specie literarã este o naraţiune construitã prin amânarea deznodãmântului limitatã la o singurã întâmplare relatatã de cele mai multe ori la persoana I singular. Ea presupune ca povestitor fie un narator, fie un personaj implicat în acţiune.

Caracteristicile specifice povestirii sunt: întindere în general redusã, subiectul este în general insolid, neobişnuit, fiind prezentat ca adevãrat. Propune viziunea subiectivã a unui narator, urmãreşte un singur plan narativ; acţiunea are prioritate în detrimentul individualizãrii personajelor,acestea fiind doar schiţate insistându-se asupra trãirilor şi implicãrii emoţionale ale acestora.Totodatã povestirea presupune implicarea povestitorului, care încearcã sã menţinã atenţia receptorului, a ascultãtorului, fiind preponderentã funcţia faticã.

Trãsãtura stilisticã dominantã în Hanul.Ancuţei este oralitatea.Aceasta se impune ca dominantã a povestirii, primul element caracteristic povestirii fiind relaţia narator-narator, care construitã dupã model popular, imitã actul povestirii din mediul folcloric. Mãrcile oralitãţii sunt: vocativele şi interjecţiile, formulele de politeţe („domnilor şi fraţilor”).Impresia de oralitate şi de mişcare a personajului se realizeazã,simultan,din cuvinte auzite în vorbirea regionalã curentã:,,asta, ş-am, nimica, dar mai ales din expresii verbale:le întorcea, le sucea, sã se plece…cãtre, m-am umplut de nãduf şi din construcţii eliptice:toate ale lui, o lume(substantivul nearticulat) auzind, vãzînd,(lipsa complementului drept), parcã (la) ce-i bun un hîrb?(introducerea fãrã ,,la’’ a subordonatei cerute de adverbul preidcativ (,,parcã’’).Fiind bolnavã de vãtãmãturã, baba se apãrã de[==respinge] ulcica pe care i-o întindea rãzãşul.’’

O altã caracteristicã a strategiei narative ar fi ,,cronotopul’’.Acesta se referã la timpul şi spaţiul povestirii.Astfel timpul de poveste aparţine lui „a fost odatã”, este un timp nedefinit. Timpul devine fabulos pentru cã autorul creeazã o întrebare ceremonialã în lumea poveştilor pentru cã este dublat de nostalgia povestitorului care reconstituie timpul tinereţii.Este un timp legendar prin existenţa unui timp reper care este timpul celeilalte Ancuţe.Nivelurile timpului narativ sunt de trei feluri:timpul autorului care evocã toamna aurie;timpul toamnei aurii în care povesteşte comisul Ioniţã şi ceillaţi naratori;timpul celeilalte Ancuţe. In ceea ce priveşte spaţiul, hanul este investit de Sadoveanu ca loc sau topos al povestirii, el fiind un loc de popas, loc de petrecere, anulare a timpului, loc al întâmplãrilor povestite („Cealaltã Ancuţã”, „Iapa lui Vodã”, „Fântâna dintre plopi”). Hanul reprezintã scena pe care se perindã povestitorii.

In Hanul Ancuţei spaţiu este ambivalent având un caracter deschis,lãsând sã pãtrundã alţi cãlãtori şi provocându-i la actul istorisirii.Este deopotrivã un spaţiu fizic,concurând realul, şi un spaţiu ficţional în care se naşte şi trãieşte

naraţiunea.Caracterul închis este configurat prin han şi cercul cãlãtorilor fiind un spaţiu întors asupra lui însuşi ca un pur tãrâm al imaginaţiei.

Lirismul sadovenian, transpune adunarea de la han,ca şi întâmplãrile povestite acolo,într-un timp nedeterminat.Hanul reprezintã,în mic, Moldova dintotdeauna,Moldova oamenilor simpli cu obiceiuri arhaice,cu întâmplãri care se perindã dupã anume date calendaristice, cu practici sãvârşite ritualic.Diferitele Ancuţe care se succed ca stãpâne la han sunt parcã una şi aceeaşi,în ochii generaţiilor de bãutori şi povestaşi.Insãşi curgerea melodicã apropoziţiilor pe care scriitorrul rapsod le pune în gura povestitorilor,dã impresia de continuitate în valuri fãrã sfârşit. In Hanul Ancuţei se regãsesc elemente care unificã cele nouã povestiri.Atmosfera cuprinde elementele de ceremonial :vinul,focul,friptura cântecul lãutarilor,înserarea,focul,cuvântul.Ambianţa creatã este una de belşug ,belşugul fiind o condiţie a atmosferei ritualice.Atitudinea ascultãtorilor şi a povestitorilor este una reverenţioasã,protocolarã,arhaicã.Ritualul povestirii este introdus între anunţarea timpului şi istorisirea propriu-zisã.Scopul acestuia este de a capta atenţia ascultãtorilor fiind folositã tehnica suspansului.portretul viitorului narator este oferit de naratorul generic care are urmãtoarele funcţii:fixeazã rama povestirilor:timp,spaţiu,atmosferã;introduce naratorii secundari;fixeaza portretul acestora;face observaţii asupra povestitorilor incluzând şi opinia personalã;dã indicaţii scenice asupra povestitorilor;surprinde elementele necesare atmosferei benefice a povestitorilor,comisul Ioniţã,cealaltã Ancuţã.Acest portret îndeplineşte funcţii asemãnãtoare întrucât fixeazã trãsãturile ce configureazã statura viitorului erou al naraţiunii.Viitorul narator îşi pregãteşte auditoriul.mimând necesitatea unei pregãtiri care precede naraţiunea.Se impune nu doar repetarea ceremonialului povestirii ci este necesarã şi o pregãtire psihologicã .Aceasta se realizeazã prin cufundarea naratorului în timpul trecut.

Un alt element specific strategiei naraive este povestirea în ramã.Tehnica povestirii în povestire sau a „povestirii în ramã” (Rahmenerzählung, cum numesc acest procedeu teoreticienii germani sau „roman à tiroir”, cum îi spun francezii) este mult mai veche decât Boccaccio, care o aplica atât de simetric în al sãu Decameron, şi decât emulul marelui scriitor italian, englezul Chaucer, cu ale sale Cantebury Tales, sau Margareta de Navara, care de asemenea o foloseşte în Heptameron. Poate fi aflatã în cãrţile populare, de felul Sindipei (prelucratã de Sadoveanu în divanul persan) şi în Halima.Formulã narativã foarte veche, dar în acelaşi timp foarte nouã, fiindcã o gãsim aplicatã, în diferite moduri, în cinematografie sau în aşa-numitul teatru epic, ,tehnica povestirii în ramã are avantajul de a putea transforma pe povestitorii înşişi în personaje ale naraţiunii de cadru. Ea are totodatã un caracter popular. .Povestirea în ramã (povestirea în povestire sau povestire cu cadru) este o categorie a genului epic, în care interesul se centreazã asupra situaţiei neobişnuite povestite şi nu în jurul personajelor. Prezenţa naratorului în naraţiune genereazã deosebiri între tipurile de narator care folosesc persoana I sau persoana a III-a. În „Hanu Ancuţei” se pot

distinge trei tipuri de narator:- naratorul personaj, care participã la acţiune, de cele mai multe ori este personaj principal;- naratorul martor, care ia parte la acţiune în calitate de personaj secundar, este prezent la momentele mari ale acţiunii, are statutul mai degrabã de observator decât de participant activ (liţa Salomia);-naratorul „colportor”, care relateazã o acţiune la care n-a participat, dar care se implicã afectiv, cunoscând-o bine din mãrturia unui apropiat care a trãit-o direct şi în numele cãruia pretinde cã vorbeşte (în „Judeţ al sãrmanilor” şi „Balaurul”).

Funcţiile formulelor de adresare constau în captarea atenţiei ascultãtorilor, instituirea unui ceremonial al adresãrii. Au rolul de a asigura ritmul şi continuitatea povestirii („Şi-apoi sã vã spun…”, „Aşa-cinstite cãpitane Neculai”).

Stimuleazã participarea afectivã a ascultãtorilor, stabilesc legãtura între prezentul istorisirii şi întâmplarea propriu-zisã.

Personajele axiale care asigurã liantul povestirii sunt comisul Ioniţã şi Ancuţa. Comisului Ioniţã îi aparţine prima povestire, el deschide şirul povestirii. Urmãtoarea povestire care este permanent amânatã, se constituie de fapt într-un refuz de a pune capãt cuvântului; un nou început al povestirilor poate fi posibil.

Ancuţa, care împodobeşte hanul cu prezenţa ei, asigurã legãtura dintre trecut şi prezent, prin amintirea de cealaltã Ancuţã, asigurã ritmul povestirilor, înviorând povestirile prin replici scurte: ”Aşa spune şi maicã-mea”.

Personajul se realizeazã caracteriologic prin comportament,prin gesturi şi prin limbaj,prin ,,creaţie’’ dupã expresia lui Ibrãileanu.Ca şi la Creangã, la Sadoveanu ,,creaţia’’ predominã.Se cuvine totuşi sã operãm o diferenţiere a funcţiei stilistice a limbajului-atât al personajelor cât şi al povestitorului-la Sadoveanu faţã de Creangã, oricâtã asemãnare ar exista între aceşti doi mari prozatori.Spre deosebire de eroii lui Crengã , oamenii lui Sadoveanu-şi cei din Hanu Ancuţei îndeosebi sunt mai gravi şi mai ceremonioşi.Aceasta se poate deduce deasemena din modul lor de a vorbi.Aşa este comisul Ioniţã, cãlugãrul Gherman, moş Leonte zodierul, cãpitanul Neculai Isac, negustorul lipscan,orbul cel sãrac şi chiar Liţa Salomia şi Ancuţa însãşi.Excepţie fac poate numai ciobanul cel mânios de pe Rarãu şi Zaharia Fântânaru, cel aşa de tãcut din fire,mulţumindu-se cu câteva vorbe mormãite.

Popularã, desigur, vorbirea personajului-cãci şi povestitorul genericului în Hanu Ancuţei este tot un personaj deoarece are un aer de circumstanţã,sãrbãtoresc.El nu foloseşte cuvântul cel mai obişnuit , de aceea spune cã Liţa Salomia, fiin frumoasã, în tinereţe purta la gât ,,mãrgãritar şi bãrbaţii îi ieşeau în preajmã arãtându-şi dinţii’’, mod curtenitor de a te referi la trecutul cuiva.Lumea de la han e adunatã la o lucrare care se vede şi are plãcere sã asculte istorisiri.

In timp ce vorbirea lui Crengã care nu transcrie copiind limbajul ţãrãnesc, pentru cã atunci n-ar putea sã fie artã;dã o puternicã impresie de viaţã curentã,aceea a lui Sadoveanu şi a eroilor sãi ne apare oarecum ,,stilizatã’’ cum spune Tudor Vianu:,,la un nivel care-i dã nu ştiu ce timbru grav şi sãrbãtoresc,deopotrivã cu un text al liturghiilor’’. Aceasta se potriveşte întru totul

lirismului sadovenian, în deosebire de jovialitatea şi verva nesecatã a povestitorului humuleştean.Tot atât de popular şi de vechi, ca şi Creangã , Sadoveanu este însã,totodatã, mai ,,modern’’.Lirismul sãu proiecteazã realitatea în ,,viziune’’ ostilizeazã şi, orice s-ar spune, se poate observa contemporanietatea lui cu descoperirile simbolismului.Hanu Ancuţei, cu poveştile şi povestitorii lui, situaţi într-un timp şi într-un spaţiu nedeterminat, este parcã învãluit într-o ceaţã de tainã, prin gãsirea ,,corespondenţelor’’ dintre viaţa umanã şi naturã. Luate fiecare în parte cele nouã povestiri care compun Hanu Ancuţei nu spun mare lucru, sau spun prea puţin din punctul de vedere al artei prozatorului. Pentru cã nu atât ce se spune în Hanu Ancuţei este esteticeşte superior, ci mai ales modul cum se spune, felul de a povesti al fiecãrui personaj în parte rãmânând profund definitoriu.

În Hanu Ancuţei, în toate cele nouã povestiri este prezentã o intrigã care variabilã de la o povestire la alta. „Iapa lui Vodã” are o intrigã sprijinitã pe o anecdotã, pe când în „Balaurul” intriga constã în inserţia subtilã a fabulosului. În „Haralambie” intriga este de naturã baladescã. În cele douã povestiri „Fântâna dintre plopi” şi „Cealaltã Ancuţã”, intriga este conturatã de peripeţiile iubirii pãtimaşe. În povestirea „Judeţ al sãrmanilor”, dupã cum reiese şi din nume este o intrigã socialã. „Negustor lipscan”, nu are intrigã (o structurã narativã propriu-zisã), efectul umoristic fiind creat de contrastul dintre douã civilizaţii. Povestirea „Orb sãrac”, valorificã o anecdotã istoricã despre Duca-Vodã, iar „Istorisirea Zahariei Fântânarul” are o intrigã de naturã magicã, fiind ilustratã puterea fermecatã a cumpenei. Arta povestitorului nu constã neapãrat in ce se spune cât mai ales în modul cum spune.Acest cum îl formeazã mişcarea şi comportamentul povestitorilor,care se succed în chipul cel mai natural la cuvânt,dar îl formeazã,mai ales,vorbirea.Dupã cum s-a observat, şi dupã cum însuşi scriitorul a marturisit-o adesea,arta lui Sadoveanu se aşeazã în linia tradiţiei lui Neculce şi Creangã, mai ales prin parfumul vechi şi moldovenesc al cuvântului.Aceasta se poate vedea din fiecare şir şi din fiecare întorsãturã de frazã.

Bibliografie:1. Mihail Sadoveanu- Hanu Ancuţei 2. Ion Rotaru- Analize literare şi stilistice3. Limba şi Literatura Româna(manual pentru clasa a X-a)Ed. Minerva 1976

Dãnilã

Alexandru