Istoria Arhitecturii in Romania

Strada Icoanei / General Lahovari

Studenti : Mirica Ioan Codrut Laurentiu Mihalache

Scoala Centrala de Fete

Arhitect : Ion Mincu

Una dintre cele mai inovatoare cladiri in stil

neoromanesc ale arhitectului Ion Mincu, lucrare inceputa

in anul 1890. O scoala internat, deschisa pentru fetele cu

rezultate bune la invatatura, provenite din toate paturile

sociale, dupa principiile moderne si democratice ale epocii

victoriene care patrundeau in Romania acelei perioade.

Scoala Centrala de Fete si zona urbana din jurul ei au

trecut prin multe vicisitudini de o magnitudine epica in

ultimii o suta doua zeci de ani, de cand a fost asezata piatra

de temelie, care a fi pus la grea incercare patrimoniul oricarei

alte tari: primul razboi mondial si ocupatia Bucurestiului de

catre inamic, cel de-al doilea razboi mondial si raidurile

aeriene, atat ale Aliatilor cat si ale fortelor germane, urmate

apoi de tavalugul trupelor sovietice, aproape cinci decenii de

regim comunist dictatorial, o revolutie sangeroasa

anticomunista in 1989 si in fine douzeci de ani de tranzicie

haotica si repace spre o economie de piata.

In urma degradarii cladiri in mod inevitabil din cauza

conditiilor generale unde istoria si cultura sunt tot mai putin

pretuite, un proiect de renovare a edificiului este in

desfasurare. Lucrarile fiind finantate printr-un sistem de

licentiere al Uniunii Europene, acordate unei societati de constructii care are o experienta nu tocmai bogata in domeniul cladirilor istorice de

importanta majora. Ministerul Culturii si departamentele de stat responsabile nu au voce activa in proiect, rezultatul inevitabil fiind ca tesatura

istorica a cladirii, aspectele ei originale vor avea de suferit.

Importante aspecte ale cladirii :

Galeria vitrata a scolii este cea mai mare si mai frumoasa structura de acest gen din Romania, fiind o inovatie deosebita la vremea

aceea, care s-a bazat pe folosirea unor materiale de constructie noi pentru epoca, ca fierul forjat pentru ramele ferestrelor si geamurile de

productie in masa. Acestea necesita sa fie conservate si salvate intr-o cantitate cat se poate de mare.

Cea mai buna lucrare bibliografica, publicata de Mihail Caffe in 1960, descrie aceasta galerie

vitrata (numind-o arhitectura „radioasa”, subliniindu-i noutatea pentru arhitectura europeana

de atunci in general).

Culoarea rosu pompeian in care sunt vopsiti peretii interiori, reprezinta o alta contributie eminenta a lui Ion Mincu la decoratia cladirii, si care va deveni in decadele care au urmat o trasatura esentiala a registrului decorativ din arhitectura neoromanesca. Fotografia de mai jos prezinta o gama de tonuri de rosu pompeian care au fost folosite intr-un program de restaurare a acestei cladiri, desfasurat la sfarsitul anilor 1970, in perioada comunista. Societatea de stat implicata in restaurare a dat dovada de profesionalism, cercetand temeininc situatia cladiri prin intermediul institutelor de atunci, avand grija sa obtina rezultate cat mai apropiate de caracteristicile originale. Acest fapt contrasteaza evident cu situatia de astazi, dintr-o Romanie democrata, in care procesul de renovare este concepuut ca pentru o cladire obisnuita, fara o cercetare prealabila si recomandari privind folosirea de materiale cat mai apropiate de cele originale daca nu in structura, cel putin in aspect. Se considera de catre constructor ca rosul pompeian sa fie inlcouit cu o vopsea de alta culoare, vazuta de acesta ca mai practica, situatie izvorata din nou din lipsa cercetarii profesionale prealabile a caracteristicilor arhitecturale si decorative a acestei cladiri deosebit de importante.

In cartea sa, Mihail Caffé (paragraful de mai jos) mentioneaza clar modul in care Ion Mincu a

optat pentru tonuri de rosu pompeian in decorarea scolii, observand caracteristicile estetice ale

acestuia, precum si scopurile practice excelente ale unei asemenea optiuni decorative.

Cand a ales rosul pompeian, Ion Mincu a avut in minte experimentele sale cu scheme

decorative, din perioada studentiei la École de Beaux Arts din Paris si – mai important – calatoria lui de studii ulterioara in sudul Italiei la Pompei, orasul antic ingropat de eruptia Vezuviului, unde a fost profund impresionat de maiestria si realizarile arhitectonice si decorative ale vechilor romani. Exista un desen realizat de Mincu pe cand vizita ruinele Pompei-ului, care scoate in evidenta tonurile de rosu pompeian.

Fragment din „Arhitectul Ion Mincu”, lucrare biografica de Mihail Caffé

(descrierea galeriei exterioare vitrate, pag. 134)

Exemplu de rosu pompeian datand dintr-un proiect de restaurare desfasurat la

sfarsitul anilor 1980. Scoala Centrala de Fete, Bucuresti (fotografie de Romulus

Bena)

Fragment din „Arhitectul Ion Mincu”, lucrare biografica de Mihail Caffé

(descrierea utilizarii rosului pompeian, pag. 135)

Aceasta culoare avea sa devina, o tema majora in

registrul decorativ al arhitecturii neoromanesti, fiind totodata

o trimitere/metafora subtila, prin asociere, la radacinile

latine ale poporului român, rezultatul fiind ca multe cladiri

interbelice in acest stil au sectoare si elemente importante de

fatada si interior vopsite in rosu pompeian.

Tencuiala de piatra aparenta/ similipiatra a zidurilor exterioare este un alt subiect controversat suscitat de lucrarile de renovare actuale, cauzat de lipsa de supervizare de catre specialisti in cladiri istorice a proiectului. Societatea de constructii a inlocuit deja portiuni mari din vechea tencuiala care avea o tenta galbuie care imitata de piatra de calcar, si pe care specialistii restaurarii din perioada comunista au avut grija sa o pastreze. Aceasta este acum inlocuita cu material de tencuiala modern, care nu mai are vechea tenta de piatra de calcar asa cum a intentionat Ion Mincu. Rezultatul negativ al acestei actiuni poate fi vazut in fotografia de mai jos, unde tencuiala noua ofera un contrast izbitor cu blandetea si finetea celei vechi, de piatra aparenta. Lucrarea lui Mihail Caffé este, de asemenea, foarte

exacta atunci cand mentioneaza fatada din piatra apaprenta (

„similipiatră”) a Scolii Centrale, prin care creatorul ei a

dorit sa transpuna ceva din aspectul zidurilor impunatoare

ale bisericilor valahe de Ev Mediu tarziu – o sursa

importanta de inspiratie/ arhetip a stilului neoromanesc.

Desen de Ion Mincu facut cu ocazia calatoriei lui de studii la Pompei in

sudul Italiei. (sursa: MNAR)

Exemple de sectiuni de cladiri in stil neoromanesc,

vopsite in tonuri de rosu pompeian

Fragment din lucrarea biografica a lui Mihail Caffé

unde descriere fatada original din tencuiala de piatra

apaprenta ("similipiatra") a Scolii Centrale, pag. 133.

Casa inginer Elie Radu Arhitect : Giulio Magni

An : 1990

Cladirea in stil neoromanesc, construita dupa planurile arhitectului

Giulio Magni. Interioarele impodobite cu picturi din in ulei, realizate in

jurul anului 1900 de catre maestrii italieni.

Arhitectul Giulio Magni s-a nascut in 1859, avand un tata istoric de arta si

o mama descendenta a unui arhitect (Giuseppe Valadier). In 1894 a venit in

Bucuresti in functia de arhitect sef al orasului. Magni a stat aici 10 ani, timp folosit

din plin.

În 1881, la numai 22 ani, Giulio Magni a câștigat premiul II la Concursul

Poletti, în cadrul Academiei San Luca din Roma.

La 31 ani, împreună cu alți arhitecți italieni, a participat la fondarea grupării

„Associatione Artistica fra i Cultori dellArchitettura in Roma”.

În 1893, Giulio Magni a fost invitat la București, unde, începând din 1894, a

lucrat la proiecte pentru Primăria Capitalei și Ministerul Lucrărilor Publice, până

în anul 1906.

După întoarcerea sa din România, între 1906 și 1907 a fost președinte al „

Associatione Artistica fra i Cultori dell’Architettura in Roma”, la a cărei

înființare a participat.

Inginerul Elie Radu Elie Radu a văzut lumina zilei într-o epocă de mari

prefaceri pentru Moldova, la 20 aprilie 1853, la Botosani. După absolvirea școlii

primare si a gimnaziului la Botosani, a fost trimis la Iasi ca sa-si continue studiile la

Colegiul National (una dintre institutiile continuatoare ale fostei Academii

Mihaileane). Tatal sau, om receptiv pentru progres si invatatura, l-a încurajat pe

Elie în hotărârea lui de a deveni inginer. Astfel, tânărul Elie a plecat la Bruxelles, în anul 1872, unde a urmat cursurile la Școala Politehnică, pe

care a absolivit-o în 1877, obținând titlul de inginer diplomat. În decembrie 1877, după întoarcerea în tara, isi realizează visul adolescentei

intrând în serviciul Ministerului Lucrarilor Publice, unde debutează ca inginer alaturi de Anghel Saligny (1854-1920), la controlul liniei ferate

Pitesti-Predeal.

Activitatea didactica. În 1894, a fost numit profesor la Școala

Națională de Poduri și Construcții Civile, unde a predat cursurile de

Trigonometrie, Poduri și Construcții Civile. La înființarea Școlii

Politehnice din București, în 1920, va preda aici cursurile: Edilitate, care se

referea la canalizarea și aprovizionarea cu apă a centrelor urbane și

Procedee generale de construcții. Având în vedere realizările sale

importante, Academia Română l-a ales Membru de Onoare în anul 1927.

S-a stins din viata la 10 octombrie 1931, la vârsta de 78 de ani, după o

muncă neîntreruptă, lăsând în urmă o opera pentru eternitate.

Generalul Iacob Lahovary În ziua de 8 februarie 1907 Bucureştiul amuţise. O ţară întreagă aflase că generalul Iacob Lahovary (16 ianuarie 1846- 7 februarie 1907) încetase din viaţă la 61 de ani. Îl răpusese cancerul de intestin gros de care suferea. Ziarele din toată Europa publicau ferpare lungi cu cel care fusese în ultimii trei ani, în calitate de ministru de Externe, unul dintre cei mai abili diplomaţi de pe continent.

Capitala paralizată, „a murit generalul" De dimineaţă Parlamentul îşi închisese porţile. Nu înainte ca Senatul şi „Camera" să decreteze zi de doliu naţional. Teatrele îşi anulau spectacolele de seară. Pe străzi apăruseră din loc în loc drapele îndoliate. La biroul său, un domn respectabil, cu mustaţa răsucită, compunea un articol despre Lahovary. Era Take Ionescu, viitor prim-ministru al României.

„Ţara întreagă a suferit o pierdere prin moartea generalului care era una din figurile ei cele mai populare", dicta Ionescu către secretarul său. Ziarul „Adevărul" de atunci descria momentul: „În tot timpul dictarei d. Take Ionescu a plâns ca un copil". Argumentul suprem că „ţara întreagă" îl regreta pe Lahovary, cum susţinea Ionescu, avea să se afle în ziua înmormântării.

Râuri de oameni se scurgeau pe marile bulevarde către „Biserica Albă" unde se forma cortegiul funerar. Un reportaj publicat în „Adevărul" de atunci creionează perfect atmosfera acelei zile solemne. „Coroanele sunt aşa de numeroase încât nu mai au loc în biserică. Piaţa din faţa bisericii este plină, de asemenea, de coroane. În acest moment aglomeraţia pe stradă şi pe trotuare era enormă. Erau înţesate de lume ferestrele şi balcoanele.

În Piaţa Teatrului şi în Piaţa Palatului era o mare de capete. Mulţi se urcară pe grilajuri şi chiar pe case pentru a vedea mai bine. Circulaţia trăsurilor a fost din vreme întreruptă. Poliţia a putut menţine cu greu ordinea formând un cordon de jandarmi pedeştri în apropiere de Grădina Episcopiei şi două cordoane de sergenţi de stradă postaţi din distanţă în distanţă", se scria în articolul apărut la 8 februarie 1907.

La înmormâtarea generalului participase şi prinţul Ferdinand, viitor rege al României. Regina, îndoliată, depusese de dimineaţă o jerbă din liliac şi trandafiri.

Erou de front Generalul îşi câştigase simpatia ţării încă din vremea Războiului de Independenţă. În 1877 fusese numit şef de operaţiuni al Marelui Cartier General, iar de el şi de alţi ofiţeri depindea soarta unei naţiuni. Fără o victorie în faţa otomanilor aşezaţi la sud de Dunăre, România poate nu şi-ar fi câştigat nici astăzi independenţa. Deciziile pe care le-a luat în primele bătălii ale războiului îi uimiseră pe mai bătrânii săi superiori. După luptele de la Griviţa, ministrul de război de atunci i-a întocmit un raport în care solicita avansarea imediată a lui Lahovary la rangul de locotenent-colonel, menţionând că înaintarea i se oferă „pentru serviciu excepţional în campanie".

Lahovary a înaintat pe front alături de ceilalţi ostaşi. S-a luptat şi la Vidin, şi la Plevna, iar la sfârşitul războiului, pe pieptul uniformei sale abia mai încăpeau decoraţiile primite de la români şi de la aliaţii ruşi.

Plănuia în secret eliberarea Transilvaniei După învingerea otomanilor, Lahovary şi-ar fi putut aştepta liniştit ieşirea la pensie. Dar nu s-a mulţumit doar cu cariera militară.

Încurajat de fraţii săi intră în politică şi ajunge, în anul 1891, să conducă Ministerul de Război. Nu mai puţin de patru mandate a stat aici. A fost cel care a făcut cea mai importantă reformă a armatei până în preajma Primului Război Mondial.

A reorganizat infanteria pentru a micşora timpul mobilizării generale. A schimbat soldaţilor „flintele" preistorice pe care le aveau încă de pe vremea Războiului de Independenţă aducând în ţară cele mai bune puşti ale vremii, Mannlicher calibru 6 mm.

Tot la iniţiativa generalului se triplase numărul regimentelor din cavaleria românească şi se înfiinţase prima herghelie militară din ţară. Şi în artilerie crescu numărul de regimente. Lahovary a organizat prima artilerie „de cetate". Generalul a fost un vizionar şi, în ciuda relaţiilor strânse pe care le avea România cu Austro- Ungaria, în acea vreme el a avut curajul să elaboreze, în secret, un plan de război ofensiv pentru eliberarea Transilvaniei.

Un diplomat abil De la cârma Ministerului de Război, Lahovary îşi testa talentul şi la „Ministerul Afacerilor Streine", între 1904 şi 1907. După trei ani de mandat, era considerat deja unul din cei mai dibaci diplomaţi pe care îi avea Europa în acele vremuri. Se descurcase minunat în încercarea de a păstra un echilibru între relaţiile României cu ţări care erau în război sau în prag de conflict armat.

După ce refuzase elegant implicarea României alături de Austro-Ungaria într-un război preventiv în Serbia, el s-a opus politicos şi solicitării Japoniei de a încheia un pact de prietenie şi comerţ. Motivul? Japonia şi Rusia erau pe atunci în război şi acceptarea protocolului ar fi răcit periculos relaţiile cu imperiul ţarist. Lahovary a murit în cel de-al treilea an de mandat ca ministru de Externe.

La moartea sa toate marile ţări ale Europei şi-au trimis diplomaţii să-şi exprime profundul regret. Inclusiv otomanii pe care îi bombardase cu 30 de ani în urmă l-au trimis la priveghi pe ambasadorul Munir Paşa.

Lahovary, un nume care a marcat istoria României „Familia Lahovary este de origine grecească şi a venit în Valahia în secolul al XVIII-lea. Ei au fost o familie conservatoare al cărei apogeu politic s-a întins până în preajma Primului Război Mondial", precizează istoricul Adrian Majuru.

Fraţii Lahovary au fost unii dintre cei mai importanţi oameni politici ai secolului al XIX-lea. Alexandru Lahovary, cel după care şi-a luat numele şi o piaţă importantă din Bucureşti, a fost Ministru de Externe al României timp de două mandate preluând portofoliul de la Petre Carp. Şef al diplomaţiei a fost şi cel de-al doilea frate, Ion, tatăl Marthei Bibescu, romancieră franceză de origine română, membră a Academiei din Paris.

Unul din mentorii Marthei Bibescu a fost chiar unchiul său Iacob care a învăţat-o pe scriitoare încă de copilă să respecte valorile patriei în care s-a născut.

Personalităţi istorice Pentru importanţa pe care au avut-o în istorie membrii familiei Lahovary mai multe instituţii de învăţământ din ţară, străzi şi pieţe din marile oraşe au primit numele acestora. „În Bucureşti, familia este marcată prin

două monumente. Unul în Piaţa Lahovary, al lui Alexandru, şi celălalt în Piaţa Senatului, ridicat în memoria lui Emil Lahovary.

Emil a murit în ultimul duel din istoria României. Nicolae Filipescu, fost primar al Bucureştiului, i-a aruncat mănuşa după ce Lahovary a scris un articol despre activitatea lui politică. S-au luptat în săbii şi Lahovary a fost omorât", menţionează istoricul Majuru.

Capela - o bijuterie arhitecturală semnată Ion Mincu Cavoul în care au fost înmormântaţi membrii neamului Vanghelie, în 2008, a fost construit de celebrul arhitect Ion Mincu la comanda generalului Iacob Lahovary. Specialiştii sunt de părere că valoarea artistică a construcţiei este incontestabilă.

„Pe lângă faptul că este lucrat foarte îngrijit, este un exemplu cu totul aparte de arhitectură funerară, şi este deci cu atât mai preţios, fiind un cavou insolit, proiectat de Mincu sub forma originală a unei biserici tradiţionale româneşti. Decoraţia exterioară, sub forma elementelor de piatră, şi frescele atent realizate transpun la scară volumetria şi imaginea unei biserici, făcând cavoul Lahovary să fie, probabil, singurul de acest gen din patrimoniul arhitectonic românesc", comentează arhitectul Andrei Şerbescu, lector universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu" din Iaşi.

În mod bizar, în ciuda vechimii şi valorii artistice ale acestui cavou, Ministerul Culturii nu a trecut-o în lista monumentelor istorice protejate.

Printre regulamente Vasile Timiş, secretar de stat în Ministerul Culturii, spune că o clasare a unui monument, conform legii, se face doar la cererea unei instituţii sau asociaţii. Lipsa clasării capelei în lista monumentelor protejate poate însemna condamnarea la moarte a cavoului.

Ultimii urmaşi ai Lahovarilor care au deţinut capela au fost decăzuţi din drepturi pentru că au lăsat locul în parăsire. Conform regulamentului de funcţionare a cimitirelor, „construcţiile executate de către concesionar sunt proprietatea acestuia, urmând ca, la încetarea dreptului de folosinţă, acesta să elibereze terenul". În

lipsa unui urmaş al Lahovarilor, actualul concesionar, Mircea Sorin Niculae, vărul lui Vanghelie, poate „elibera" el însuşi terenul.