Ministerul Educaţiei al Republicii MoldovaUniversitatea de Stat din Moldova

Facultatea Ştiinţe EconomiceCatedra Contabilitate şi Informatică Economică

REFERAT

la disciplina Metodologia cercetărilor economice

Tema: Ştiinţa economică şi diversificarea ei.

Elaborat de masteranda gr. MCI_111 Sochirca Marina

Verificat de lectorul univ., doctor Moraru Angela

Chişinău, 2011

CUPRINS:

Introducere.......................................................................................................................

1. Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei economice...................................................................

2. Obiectul de studiu al teoriei economice......................................................................

3. Clasificarea ştiinţei economice....................................................................................

4. Rolul şi funcţiile ştiinţei economice............................................................................

5. Structura teoriei economice contemporane.................................................................

Concluzie.........................................................................................................................

Bibliografie.....................................................................................................................

INTRODUCERE

“Orice risipitor este un vrăjmaş al societăţii;

orice om econom este un binefăcător public”

A.Smith

Lumea înconjurătoare este studiată cu ajutorul ştiinţei. Științele economice s-au

dezvoltat pentru cercetarea activităților economice, a legilor dezvoltării economice și

pentru suportul științific al deciziilor care trebuie luate de către stat sau de către

unitățile economice. Ştiinţa economică studiază relaţii cu caracter dublu: atît

obiective cît şi subiective. Deasemenea, ştiinţa economică este o ştiinţă socială,

deoarece în centrul preocupărilor sale se află una din formele de activitate ale omului,

comportamentul subiectiv al acestuia.

În domeniul științelor economice se pornește în prezent de la ideea că nevoile

oamenilor sunt teoretic nelimitate. Deoarece mijloacele prin care aceste nevoi pot fi

satisfăcute sunt totuși limitate, în mod inevitabil nu pot fi satisfăcute toate nevoile.

Bunurile destinate satisfacerii acestor nevoi sunt limitate, economia trebuie să țină

cont de acest lucru și să folosească în mod optim bunurile disponibile.

În condiţiile economiei contemporane modalităţile de utilizare a resurselor şi de

organizare a activităţii la orice nivel devin mai variate şi mai complexe, iar mărimea

eforturilor sau cheltuielilor antrenate sporeşte pe măsură. Ca urmare, atât individul,

cât şi colectivităţile şi societatea în ansamblul său îşi pun mereu şi tot mai imperativ

întrebări asupra modului în care să-şi orienteze activitatea sau să-şi fundamenteze

alegerile de soluţii şi deciziile de alocare a resurselor, totdeauna limitate, pentru

satisfacerea unor trebuinţe aflate în continuă creştere şi diversificare.

În concluzie, se poate formula ideea că ştiinţa economică studiază opţiunile

raţionale ale oamenilor şi grupurilor sociale în procesul de producţie, schimb,

repartiţie şi consum al bunurilor şi serviciilor în scopul satisfacerii cu resurse limitate

a cerinţelor nelimitate ale civilizaţiei umane aflate în plin progres.

3

1. Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei economice

Cercetarea evoluţiei cunoaşterii economice a condus la concluzia acceptată de

mai mulţi specialişti că se remarcă cinci faze mai importante:

faza preştiinţifică, care începe din antichitate şi se desfăşoară până în secolul al

XVIII-lea;

faza constituirii propriu-zise a ştiinţei economice 1750-1870;

faza descoperirii şi elaborării principiilor sale teoretice funda-mentale 1870-

1930;

faza a patra a evoluţiei ştiinţei economice, care se încadrează între anii 1930-

1970;

faza a cincea, din deceniul al 8-lea al secolului nostru până în prezent.

Analiza evoluţiei ştiinţei economiei atestă că bazele teoretice ale economiei

politice au fost puse de mari economişti ca: Adam Smith, David Ricardo, Jean Batiste

Say, John Stuart Mill şi alţi remarcabili economişti care şi-au adus contribuţia la

ridicarea acestei ştiinţe pe noi trepte de cunoaştere.

Treptat, cunoaşterea economică s-a constituit într-o ştiinta independentă,

distinctă, de sine stătătoare. Dezvoltarea si diversificarea vieţii economice,

necesitatea cunoaşterii economiei ca un tot unitar, ca un organism viu, dar şi a

parţilor sale componente, au adus la desprinderea din ştiinta economică (identificata

la început cu economia - politica) a unor discipline specializate, la apariţia, în

procesul diviziunii ştiintei, a noi ştiinte economice consacrate studierii diferitelor

domenii şi ramuri ale economiei (economia industriei, a agriculturii, a turismului,

economia muncii, a învatamintului, a ştiintei, economia mondiala, statistica etc.).

Totodata, si-au facut aparitia şi şi-au impus ca discipline economice distincte o serie

de ştiinte integratoare, de graniţa sau de contact cu alte stiinte (econometria,

economia protectiei mediului natural, cibernetica economica, ergonomica s.a.) ca

reflectare a cerinţelor de cercetare şi studiere multilaterală, inter si pluridisciplinară a

diverselor laturi sau componente ale vietii economice.

Conceptul de ştiinţa economica (economie politică) a fost lansat în anul 1615 de

către Antoine de Montchretien prin publicarea Tratatului de economie politică, o

carte despre finanţele publice, despre normele de gospodărire a statului. Între epoca

în care termenul a fost utilizat pentru prima dată în Antichitate şi perioada actuală,

economia ca realitate şi componentă a vieţii sociale şi ca ştiinţă a parcurs un drum

lung şi complicat. Acest drum a pus în evidenţă un lucru elementar şi în acelaşi timp

fundamental: omul şi societatea nu pot să existe şi să se dezvolte decât în condiţiile în

care îşi produce cele necesare traiului.

Faţă de politica economică, economia politică trebuie să fie antemergător, având

rolul de a furniza idei pe baza cărora oamenii politici să poată stabili măsuri practice.

Ştiinţa economică operează cu noţiuni şi concepte specifice cu ajutorul cărora

cercetează activitatea economică, dinamica ei, în timp şi spaţiu. Ştiinţa economică se

referă la ştiinţele de ordin social. Lumea complexă a economiei este studiată din

diferite unghiuri de vedere de ştiinţele economice: generale, funcţionale, ramurale,

istorice, interdisciplinare.

În sec. XVII–XX, în lipsa cunoştinţelor specializate aprofundate, ştiinţa

economică era identificată ca economie politică. Ea era concepută diferit şi evaluată

ca ştiinţă: despre bogăţie, despre producţiaşi repartiţia bunurilor materiale, despre

relaţiile de producţie şi legităţile de dezvoltare, despre gestiunea economiei naţionale.

La frontiera sec. XIX – XX s-a afirmat o nauă direcţie ştiinţifică – “economics”.

Aceasta studiază comportamentul economic raţional al individului – utilizarea

eficientă a resurselor de producţie limitate cu scopul satisfacerii maximale a nevoilor

materiale ale omului.

Teoria economică are drept scop formarea în societate a gîndirii economice

contemporane şi contribuie la elaborarea programelor economice de dezvoltare

eficientă, îndreptate spre realizarea cu succes a problemelor economice şi creşterea

bunăstării populaţiei.

5

2. Obiectul de studiu al teoriei economice

Studierea evoluţiei obiectului de studiu al economiei politice evidenţiază că

definirea acestuia a preocupat în timp toate curentele de gândire economică.

La început, datorită nediferenţierii ştiinţei economice de celelalte ştiinţe,

obiectul de studiu al economiei politice se identifică cu cel al ştiinţei în ansamblul ei.

Iniţial se limita la producţia agricolă, apoi a fost extins la producţia în ansamblu,

după care, la circulaţia, repartiţia şi consumul avuţiei. Concepţia clasicilor privind

obiectul de studiu al economiei politice s-a dovedit deficitară, deoarece nu cuprindea

în aria ei de cercetare serviciile care, în prezent, în ţările dezvoltate, deţin mai mult de

jumătate din produsul naţional. Deficitar s-a dovedit şi curentul marxist apărut la

mijlocul sec. al XIX-lea care reducea obiectul de studiu al economiei politice la

raporturile sociale de producţie, generate de desfăşurarea procesului de producţie.

La sfârşitul secolul al XIX-lea obiectul de studiu al economiei politice a fost

orientat cu deosebire spre schimbul de mărfuri cu accent pe trebuinţele umane şi pe

utilitatea economică. Numeroase şcoli economice şi curente de gândire au situat în

centrul vieţii economice elementele psiho-sociale dând teoriei economice o

pronunţată nuanţă psihologică subiectivă.

În secolul al XX-lea s-a impus opinia potrivit căreia economia politică este ştiinţa

opţiunilor raţionale eficiente. Această concepţie porneşte de la realitatea că

trebuinţele de consum ale omului sunt nelimitate cantitativ şi ca diversitate, în timp

ce resursele de satisfacere a lor sunt rare şi limitate. Aceasta impune compararea şi

comensurarea nevoilor de consum cu resursele şi satisfacerea selectivă prioritară a

unora faţă de altele în baza analizei costului de oportunitate, adică a comparării

câştigului şi pierderii generate de satisfacerea prioritară a unor trebuinţe în raport cu

altele. De-a lungul timpului, se remarcă preocuparea oamenilor şi a societăţii de a

asigura un echilibru între nevoile de consum în continua creştere şi diversificare şi

resursele rare şi limitate.

În concordanţă cu această realitate, în teoria definirii ştiinţei economice s-au

formulat mai multe variante dintre care retine atenţia:

– ştiinţa economică reprezintă „ştiinţa care studiază comporta-mentul ca o relaţie

între ţeluri şi resursele rare, care au întrebuinţări alternative”.

– ştiinţa economică studiază acţiunile indivizilor şi ale grupurilor de indivizi în

procesul de producţie, schimbul şi consumul de bunuri şi servicii în scopul

satisfacerii cu resurse limitate a trebuinţelor nelimitate ale oamenilor;

– ştiinţa economică studiază resursele limitate pentru a produce bunuri (mărfuri,

produse) evaluabile şi a le distribui pe grupe.

Tabelul 1: Obiectul de studiu al teoriei economice

Nr/o Curente şi şcoli de

gîndire economică

Obiectul de studiu

1 Mercantilismul

Fiziocraţii

Şcoala clasică

Avuţia naţională

2 Marxismul Relaţiile de producţie

3 Şcoala istorică Economia naţională în ansamblu

4 Marginalismul

(microeconomia)

Comportamentul subiecţilor economici, căile şi

mijloacele atingerii scopurilor propuse

5 Keynesismul

(macroeconomia)

Mecanismul funcţionării economiei naţionale ca

un tot întreg

6 Curentul instituţional -

sociologic

Institutele şi schimbările instituţionale

7 Teoria sintezei neoclasice Avuţia naţională, formele şi stimulenţii

comportamentului uman în lumea resurselor

limitate

7

Prin urmare, există cîteva cele mai răspîndite interpretării ale teoriei economice

ca ştiinţă:

- studiază schimbul, comportamentul pe pieţile financiare şi modul de alocare

a resurselor materiale;

- studiază modul în care societateafoloseşte resursele limitatepentru a produce

bunuri de valoare şi pentri a le distribui membrilor săi;

- studiază modul de formare a preţului muncii, capitalui şi pămîntului şi modul

de utilizare a acestor preţuri în procesul de distrinuire a resurselor;

- examinează distribuţia veniturilor şi sugerează modalităţi de ajutorare a

persoanelor defavorizate.

Problema alegerii obiectul ştiinţei economice:

• atunci când timpul şi resursele pentru atingerea scopurilor sunt limitate şi

susceptibile de utilizări alternative iar scopurile pot fi diferenţiate între ele în ordinea

importanţei, comportamentul uman îmbracă în mod necesar forma alegerii. Altfel

spus, când nu putem avea tot ce dorim trebuie să alegem între alternativele posibile.

• ierarhizează trebuinţele după importanţă, mărime şi urgenţă, şi

• compară beneficiul deţinerii unui bun/unei cantităţi mai mari dintr-un bun (deci

a satisfacerii unei anumite trebuinţe/satisfacerii într-o mai mare măsură) cu costurile

renunţării la alte bunuri/ ale deţinerii unor cantităţi mai mici din alte bunuri (deci

nesatisfacerea/ satisfacerea într-o mai mică măsură a altor trebuinţe).

3. Clasificarea ştiinţelor economice

Ştiinţele economice formeză la momentul actual un sistem cu numeroase

componente, numit “sistemul ştiinţelor economice”. În acest sistem în linii mari pot fi

evidenţiate următoarele direcţii:

ştiinţe economice fundamentale (generale);

ştiinţe economice funcţionale;

ştiinţe economice de ramură şi aplicative;

ştiinţe economice interdisciplinare;

ştiinţe economico-istorice.

Ştiinţe economice generale în sistemul cunoştinţelor economice joacă rolul de

“fundament” – baza metodologică pentru disciplinele concrete şi de specializare

îngustă. Teoria economică este concentrată pe sistematizarea şi generalizarea faptelor

şi a fenomenelor reale, elaborarea conceptului ştiinţific şi relevarea legilor

economice.

Ştiinţe economice funcţionale abordează anumite aspecte, funcţii separate ale

activităţii economice. Dintre acestea fac parte: statistica economică, evidenţa

contabilă şi auditul, managementul general, activitatea bancară, marketing, drept

economic ş.a.

Ştiinţe economice de ramură şi aplicative analizează economia în cadrul unei

ramuri, dar este posibilă şi specializarea pe sectoare aparte.

Ştiinţe economice interdisciplinare cele ce se intersectează şi explică modelele,

formele, regulile de activitate economică. Aici se includ: metode economico-

matematice, cibernetica economică sociologia economică.

Ştiinţe economico-istorice reflectă evoluţia economică în timp a unei ţări, grup

de ţări, a comunităţii economice mondiale, precum şi evoluţia gîndirii economice.

Acest bloc include: istoria economiei naţionale, istoria economiei mondiale, istoria

doctrinelor economice.

9

4. Rolul şi funcţiile ştiinţei economice

Ştiinţa economică generală influenţează multilateral dezvoltarea societăţii. Ea

este:

baza sistemului de învăţămînt economic şi al formării gîndirii economice

ştiinţifice;

baza teoretico-metodologică în procesul elaborării corectării politicii

economice a firmelor, statului;

izvorul valorilor ideologice.

Printre funcţiile teoriei economice putem enumera:

1. Funcţia cognitivă – funcţia generală de studiere, cunoaştere şi explicare a

fenomenelor economice de dezvăluire a esenţei şi legităţilor dezvoltării;

2. Funcţia practică (pragmatică) – elaborarea principiilor şi metodelor

activităţii economice raţionale, fundamentarea strategiilor dezvoltării

economice;

3. Funcţia metodologică – elaborarea noţiunilor şi a metodologiei de analiză

economică, necesare pentru toate ştiinţele economice aplicative, ce vizează

soluţionarea problemelor economice concrete;

4. Funcţia ideologică – fundamentarea, apărarea şi promovarea unor idei şi

viziuni.

Fig.1.1: Corelaţia practicii, teoriei şi politicii economice.

Politica economică

Teoria economică

Economia – activitate practică

argumentarea strategiilor şi recomandărilor

verificarea viziunii, ipotezeiacumularea, analiza şi sistematizarea faptelor

monitorizarea măsurilor social-economice

5. Structura teoriei economice contemporane

Structura economiei naţionale:

• Microeconomia se referă la totalitatea fenomenelor şi proce-selor economice, la

raporturile cauzale şi funcţionale care se formează între participanţii la viaţa

economică care se structurează la nivelul unităţilor economice, al familiilor şi al

verigilor administrativ-terito-riale de bază.

• Mezoeconomia cercetează viaţa economică de la nivelul ramurilor,

subramurilor şi zonelor economice.

• Macroeconomia reprezintă ansamblul formelor de economie din cadrul unei

ţări, desfăşurate în unitatea lor la nivelul unităţilor, ramurilor şi zonelor teritoriale.

Economia naţională reprezintă sistemul istoriceşte constituit al activităţilor

economico-sociale, activităţi care se desfăşoară şi se întreţin reciproc în cadrul unei

ţări şi care se raportează la posibilităţile şi la interesele generale naţional-statale.

La nivelul economiei naţionale, elementele structurale se diver-sifică în plan

orizontal în: structuri tehnologice, de ramură, teritoriale, sectoriale etc.

Satisfacerea nevoilor umane se realizează din producţie proprie, prin autoconsum

sau prin apelarea la produsele altora şi obţinerea lor prin schimb.

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii

economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei

activităţi, fără a se apela la schimb. Economia de schimb reprezintă acea formă de

organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care agenţii economici produc

bunuri pentru vânzare, obţinând în schimbul lor alte bunuri, necesare satisfacerii

nevoilor.

Legăturile economice dintre agenţi se desfăşoară sub forma tranzacţiilor

bilaterale; bunurile produse ce îmbracă forma de marfă.

Economia la nivel mondial, a diferitelor zone geografice şi a fiecărei ţări prezintă

o mare diversitate, este extrem de eterogenă. Venind în întâmpinarea tendinţei de

generalizare a economiei de schimb teoria economică s-a preocupat de elaborarea

unor modele de organizare şi funcţionare capabile să rezolve problema rarităţii şi să

11

atenueze conflictul dintre resursele limitate şi nevoile nelimitate, dintre capacitatea

modului tehnic şi utilizarea resurselor.

Modalităţile concrete de fundamentare, adaptare, aplicare şi urmărire a deciziilor

impuse de raritatea economică au fost definite sub forma a doua sisteme teoretice de

organizare şi funcţionare a economiei de schimb (care să răspundă la problemele: Ce

şi cât să producă? Cum şi pentru cine se produce?):

a) sistemul economiei de piaţă;

b) sistemul economiei de comandă (de economie centralizată).

În practica economică, nici unul din modelele teoretice de organizare a

economiei de schimb nu a funcţionat în forma pură. În orice economie contemporană

se întrepătrund în proporţii diferite elemente şi mecanisme specifice sistemului de

piaţă liberă cu cele dirijiste, se poate vorbi despre o anume convergenţă între

diferitele componente ale acestor sisteme.

Științele economice se împart de regulă în două domenii: economie

politică și economia afacerilor.

Economia politică cercetează toate relațiile economice din domeniul

microeconomiei, ca rezultat al deciziilor raționale ale actorilor individuali (familii,

firme) și din domeniul macroeconomiei, ca rezultat al interacțiunii sistematice a

tuturor agregatelor unei economii (cererea agregată, investițiile, nivelul prețului).

Economia afacerilor cercetează comportamentul unei unități economice, a unei

firme, în condițiile existenței posibilităților și materiilor prime limitate.

Adam Smith care în anul 1776 a publicat cartea „An Inquiry into the Nature and

Causes of the Wealth of Nations“ este considerat fondatorul științelor economice

moderne. In această carte el a criticat mercantilismul care a predominat până în acel

moment. Opera sa s-a răspândit în Marea Britanie si SUA și expima pentru prima

dată ideea unei noi direcții științifice, pentru cercetarea activităților economice. Smith

a implementat în mod special ideile deja existente ale lui Montesquieu despre

separarea puterilor și ideile istoricului David Hume despre motivele umane și despre

proceduri.

Economia modernă se bazează pe cercetările și publicațiile lui John Maynard

Keynes care în opera sa controversată „The Economic Consequences of the Peace“ a

criticat plățile reparatorii oferite economiei Germaniei după primul război mondial.

Mai presus de toate, teoria sa generală a ocupației forței de muncă, a dobânzii și a

banilor a dominat discuțiile despre macroeconomie de-a lungul mai multor secole.

Alături de această economie orientată înspre cerere, de tip keynesian, în a doua

jumătate a secolului al XX-lea s-a răspândit și a fost recunoscută o orientare înspre

ofertă, monetarismul, care a aparținut economistului Milton Friedman. În domeniul

politicii economice, aceste punte de vedere orientate înspre ofertă au fost puse în

aplicare de către Margaret Thatcher în Anglia, sub numele de Thatcherismus și de

președintele american Ronald Reagan, sub numele de Reaganomics.

În domeniul științelor economice se pornește în prezent de la ideea că nevoile

oamenilor sunt teoretic nelimitate. Deoarece mijloacele prin care aceste nevoi pot fi

satisfăcute sunt totuși limitate, în mod inevitabil nu pot fi satisfăcute toate nevoile.

Bunurile destinate satisfacerii acestor nevoi sunt limitate, economia trebuie să țină

cont de acest lucru și să folosească în mod optim bunurile disponibile.

13

CONCLUZIE

In prezent viata economica pe plan national si international cunoaste un

dinamism deosebit, marcat nu atat prin cresteri cantitative, cat mai ales prin

transformari calitative care influenteaza, in proportii si forme diferite, soarta si

destinele oamenilor si popoarelor. Fructificarea posibilitatilor de progres pe care le

genereaza transformarile cu caracter revolutionar care au loc este, intr-o masura

hotaratoare, legata de cresterea contributiei fiecarui membru activ al societatii. Pentru

aceasta, o premisa de baza o reprezinta insusirea notiunilor de baza, a principiilor si

mecanismului de organizare si functionare a economiei contemporane de catre toti cei

antrenati in activitatea economico-sociala, cu mentiunea ca stringenta si amploarea

acestui imperativ cresc, proportional cu pozitia, locul si rolul ocupat de fiecare in

sistemul economiei nationale.

În concluzie, se poate spune că economia este ştiinţa care studiază producţia,

repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri materiale şi servicii în vederea desprinderii

legilor şi raporturilor de condiţionare şi intercondiţionare dintre fenomenele şi

procesele economice, punând în evidenţă metodele şi soluţiile de utilizare eficientă a

resurselor atrase în procesul de satisfacere a trebuinţelor social – umane.

BIBLIOGRAFIE

1. Modovanu Dumitru/ Curs de teorie economică/ editura ARC 2006 – 432 p.

2. Modovanu Dumitru / Economia politică/ editura ARC 2001 – 300 p.

3. Nelly Filip, Olga Sorocean / Teorie economică/ Chişinău 2008 – 404 p.

15