ŞTEFAN ZWEIGJUCĂTORUL DE ŞAHÎn romîneşte, după versiunea Franceză, de J, POPPERŞiDestinul condamnaţilor Povestire documentară de Locotenent-Colonel N. N. Nagaev(Tradus din limba rusă de Ion Dragomir)

Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice”Revista Ştiinţă şi tehnică

1Pe marele pachebot care, la miezul nopţii, avea să părăsească New

Yorkul cu destinaţia Buenos-Aires, domnea obişnuitul du-te- vino din ultimul moment dinaintea plecării. Pasagerii se îmbarcau întovărăşiţi de-o droaie de prieteni, poştaşii, cu şapca pe-o ureche, duceau telegrame şi strigau tot felul de nume prin saloane, se cărau cufere, se aduceau flori, copiii alergau plini de curiozitate de la un capăt la altul al vasului, şi în vremea aceasta, orchestra cînta mai departe, de nimic tulburată.

Punîndu-mă pe cît puteam la adăpost de necontenita mişcare, vorbeam pe punte cu un prieten, cînd două-trei fulgerări scăpărară foarte aproape de noi - după cît se pare, era vorba de un personaj important pe care-l fotografiau În grabă, înaintea plecării. Tovarăşul meu aruncă într-acolo o privire şi prinse a zîmbi : „Aveţi pe bord o pasăre rară : Czentovic". Şi cum eu nu prea dădeam semne că aş fi înţeles despre cine era vorba, el adăugă în chip de explicaţie : „Mirko Czentovic, campion mondial de şah. După ce a străbătut Statele Unite de la est la vest şi a ieşit învingător în toate turneele, se duce să culeagă noi lauri În Argentina".

De data asta mi-adusei aminte de tînărul campion şi de cîteva amănunte ce-i Ilustrau uimitoarea carieră. Prietenul meu, un mai atent cititor al ziarelor decît mine, îmi completă amintirile cu o seamă de anecdote.

Cam cu un an înainte, Czentovic devenise dintr-o dată egalul celor mai celebri maeştri şahişti. Alehin, Capablanca, Tartakover, lasker, liogoliubov, nu mai aveau nimic ce să-l înveţe. Din 1922, de cînd Rzecevski, copilul-minune de 7 ani, se distinsese în campionatul de la New York, nu se mai pomenise ca un om atît de obscur să atragă în mod atît de strălucit atenţia lumii asupra ilustrei asociaţii a jucătorilor de şah. Facultăţile intelectuale ale lui Czentovic nu puteau îngădui sub nici un motiv să i se prevadă un viitor strălucit. Circula zvonul că acest campion era incapabil să scrie o frază, chiar în limba sa, fără a comite greşeli de ortografie, şi că, aşa cum susţinea un partener scos din fire, lipsa lui de cultură era de-a dreptul universală".

Czentovic era fiul unui biet barcagiu de pe Dunăre, a cărui luntre fusese scuFundată într-o noapte de un vapor încărcat cu grîne. La moartea tatălui său, copilul, care nu avea mai mult de doisprezece ani, fu adoptat de preotul din satul său, iar acesta îşi dădu toată osteneala ca să-l facă pe băiatul indiferent şi tăcut să-şi înveţe lecţiile pe care nu izbutea să le înţeleagă la şcoală.

Strădaniile sale rămaseră, însă, fără nici un rezultat. Mirko îşi apleca fruntea sa înaltă asupra literelor care îi fuseseră explicate pînă atunci de o sută şi de o mie de ori şi le contempla cu ochii pierduţi în gol ; creierul său nu era capabil să păstreze nici măcar cele mai elementare noţiuni. La paisprezece ani, mai socotea încă pe degete şi se apuca să citească o carte sau un ziar numai cu preţul unor uriaşe eforturi. Totuşi nu s-ar fi putut afirma că dădea dovadă de lipsă de bunăvoinţă. El îndeplinea fără să crîcnească tot ceea ce i se cerea : căra apă, tăia lemne, muncea la cîmp, curăţa bucătăria: într-un cuvînt, răspundea conştiincios, dar cu o încetineală ce te scotea din sărite, tuturor serviciilor ce I se pretindeau.

Dar ceea ce stîrnea Îndeosebi durerea bunului preot era completa indiferenţă a protejatului său. De nimic nu se apuca din propria lui voinţă, niciodată nu-l frămînta vreo întrebare, niciodată nu se juca cu copiii de o vîrstă cu el; cum îşi mîntuia treaba, putea fi văzut stînd undeva, într-un ungher al odăii, cu un aer vag, absent, ca o oaie la păscut, fără să manifeste cel mai mic interes faţă de ceea ce se întîmpla în jurul său. Cum se înnopta, preotul îşi aprindea luleaua şi, ca-n fiecare zi, începea să joace cu jandarmul cele trei partide de şah. Tînărul îşi apropia atunci de masă clădăraia sa de păr blond şi fixa în tăcere masa de şah cu ochii lui pe care-i -bănuiai adormiţi şi nepăsători sub pleoapele grele.

într-o seară de iarnă, în timp ce cei doi parteneri erau cufundaţi în jocul lor, se auzi clinchetul tot mai apropiat al clopoţeilor unei sănii ce aluneca în plină viteză pe zăpada de pe uliţă. Linţăran, cu o şapcă ninsă, dădu buzna în casă şi-l rugă pe preot să vină să-i facă maslul mamei sale bătrîne, care era pe patul de moarte. Preotul îl urmă Fără să mai zăbovească. Jandarmul, care nu-şi golise încă paharul cu bere, îşi aprinse din nou luleaua şi se apucă să-şi tragă pîslarii grei, pregătindu-se de plecare. Deodată îşi dădu seama că Mirko nu-şi mai dezlipea privirea de la partida începută.

„Ei bine, nu cumva ai vrea s-o termini tu ?" - rosti el în glumă, căci era convins că tînărul acela adormit n-ar fi putut să mu’te corect nici un pion de pe masa de şah.

Băiatul ridică timid capul, făcu semn că da şi se aşeză în locul preotului. Şi iată că, din paisprezece mişcări, jandarmul fu bătut şi silit să recunoască că nu-şi datora înfrîngerea unei neglijenţe din partea sa. Cea de-a doua partidă avu acelaşi rezultat.

„Dar ăsta-i măgarul lui Avraam !" - strigă preotul cînd se întoarse, minunîndu-se din cale-afară. Şi îi explică jandarmului, mai puţin priceput ca el în ale Scripturii, cum. cu două mii de ani în urmă, se înfăptuise o minune asemănătoare: o creatură necuvîntătoare a rostit pe nepusă masă vorbe pline de înţelepciune.

În ciuda orei înaintate, inimosul preot nu-şi putu înfrîna dorinţa de a-şi măsura puterile cu protejatul său. Mirko îl bătu cu uşurinţă. Juca încet, cu tenacitate, fără să se tulbure şi nu-şi ridica niciodată fruntea înaltă, aplecată asupra mesei de şah. Dar siguranţa tacticii sale era în afară de orice îndoială ; nici jandarmul şi nici preotul nu reuşiră, în zilele următoare, să-i cîştige vreo partidă. Preotul, care cunoştea mai bine decît oricine cît de-n urmă rămăsese pupilul în alte domenii, nu mai putea de curiozitate să ştie care erau limitele acestui dar, ce-i fusese hărăzit. Într-o bună zi, îl luă pe Mirko şi-l duse la bărbierul satului, porunci să i se tundă ciuful de

păr, de culoarea paiului, ca să arate mai acătării, se urcă în sanie şi porni spre micul orăşel din apropiere. Cunoştea acolo cîţiva şahişti fanatici, mai tari decît el, care puteau oricînd fi găsiţi la o masă, într-un colţ al cafenelei din Piaţa Mare.

Cînd intră, împingînd înaintea lui pe băiatul de cincisprezece ani, cu părul cînepiu, cu obrajii roşii şi îmbrăcat cu cojoc, clienţi obişnuiţi ai localului făcură ochii mari. Tînărul, cu privirea sfielnică plecată în jos, nu se clinti pînă ce nu fu chemat la una din mese. Pierdu prima partidă fiindcă nu-l văzuse niciodată pe inimosul său protector şi nici pe jandarm folosind deschiderea siciliană. La a doua partidă făcu remiză cu cei mai bun jucători ai societăţii, iar la următoarele îi bătu pe toţi, unul după altul.

Astfel un mic orăşel iugoslav a fost teatrul unui eveniment neobişnuit, iar notabililor oraşului le-a fost dat să fie martorii senzaţionalului debut al acestui campion plecat de la coada vacii. Luară în unanimitate, hotărîrea să-l reţină pe tînărul minune pînă a doua zi, pentru a avea vreme să informeze de prezenţa sa şi pe ceilalţi membri ai clubului, şi îndeosebi pe bătrînul conte Simczic, un fanatic al şahului. Preotul, care-şi privea pupilul cu o mîndrie pînă atunci încă neîncercată, nu-şi putea neglija, totuşi, obligaţiile sale duminicale : se declară gata să-l lase pe Mirko în grija acelor domni ca să arate şi mai bine ce era în stare. Instalat la hotel, pe cheltuiala jucătorilor, tînărul Czentovic văzu pentru prima oară în seara aceea o încăpere prevăzută cu un mîner de tras apa...

Duminică după-amiază, într-o sală înţesată de lume, băiatul rămase ţintuit locului patru ore încheiate în faţa mesei de şah şi-şi bătu toţi adversarii; nu rosti nici o vorbă, nu ridica ochii. Cineva propuse o simultană. Cu mare greutate reuşiră să-i explice ce se înţelegea prin asta : trebuia să joace el singur împotriva mai multor parteneri. Dar de îndată ce pricepu, el şi execută fără zăbavă tot ce i se ceruse ; trecea tacticos de la o masă la alta, scîrţîind din pantofii săi grosolani, şi, ca să n-o mai lungim, cîştigă şapte partide din opt.

Atunci începură interminabile deliberări. Deşi noul venit nu era un reprezentant al oraşului în sensul îngust al cuvîntului, patriotismul local se trezi. Cine ştie dacă micul orăşel, a cărui existenţă abia era relevată pe hartă, n-avea să devină ilustru, dînd lumii un om celebru. Un impresar, pe nume Keller, care de obicei se ocupa cu procurarea de cîntece şi cîntăreţe pentru cabaretul garnizoanei se oferi să-l conducă pe tînărul fenomen la Viena, la un maestru remarcabil, după cum spunea el, care i-ar fi completat iniţierea în arta sa. Cineva însă trebuia să acopere cheltuielile unei şederi de un an în capitală. Contele Simczic, care, în şaizeci de ani de practici zilnice, nu întîlmise niciodată un adversar atît de uimitor, semnă pe loc un cec. Astfel începu extraordinara carieră a fiului de barcagiu.

În şase luni, Mirko învăţă toate secretele tehnicii jocului de şah; ce-i drept, cunoştinţele sale erau strict limitate. Lucrul acesta nu rămase neobservat, şi în cercurile pe care avea să le frecventeze mai tîrziu s-a rîs adesea pe seama lui. Czentovic nu reuşi niciodată să joace o singură partidă în abstract sau. cum se spune, orbeşte. Era absolut incapabil să-şi reprezinte în spaţiu masa de şah cu ajutorul imaginaţiei. Îi era necesar să vadă înaintea lui, reale şi palpabile, cele şaizeci şi patru de căsuţe negre şi albe şi cele treizeci şi două de piese. Chiar atunci cînd ajunsese celebru în lumea întreagă, nu se despărţea de un joc de şah de buzunar, ca să aibă

sub ochi poziţia pieselor dacă ar fi vrut cumva să rezolve o problemă sau să reconstituie partida unui maestru.

Defectul acesta, neglijabil prin el însuşi, îi dezvăluia în bună măsură lipsa de imaginaţie şi era viu comentat în societatea din jurul său. aşa cum s-ar fi vorbit, bunăoară, printre muzicieni, de un virtuos sau de un dirijor distins care s-ar fi dovedit incapabil să cînte sau să dirijeze fără partitură.

Dar această trăsătură nu avu nici o înrîurire asupra uimitoarelor progrese făcute de Mirko. La şaptesprezece ani cîştigase douăsprezece premii: la optsprezece ani era campionul Ungariei ; la douăzeci, campionul lumii. Cei mai îndrăzneţi jucători, cei care prin inteligenţă, prin imaginaţie şi cutezanţă îl întreceau cu mult pe Czentovic, nu putură rezista logicii sale implacabile şi reci. Ei se aflau în faţa lui ca Kajiibat înaintea lui Fabius Cunctator, despre care Titus Livius ne spune că în copilărie dădea semne izbitoare de imbecilitate.

Ilustra galerie a maeştrilor şahului cuprinsese pînă atunci tipuri cu cele mai deosebite inteligenţe: filozofi, matematicieni, capete cu imaginaţie înfierbîntată şi adesea creatoare; de acum înainte, în această galerie avea să figureze un personaj străin lumii spiritului, purtînd trăsăturile acestui ţăran greoi şi tăcut, căruia cei mai abili reporteri nu izbutiră vreodată să-i smulgă cel mai neînsemnat cuvînt, ce ar fi putut să le servească în vreun articol. E drept că-şi scoteau din gros pîrleala citind pe seama lui nenumărate anecdote.

Dacă stăpînirea de sine a lui Czentovic era incontestabilă atunci cînd el se afla în faţa tablei de şah, în clipa în care o părăsea, devenea un individ comic, aproape grotesc, în ciuda ceremoniosului său costum negru şi a cravatelor sale împodobite pompos cu o perlă, în ciuda mîinilor sale îngrijite şi a unghiilor lustruite cu pedanterie, ce păstrase obiceiurile şi ţinuta tînărului ţăran mărginit care mătura odinioară camera preotului său.

Cu un cinism stîngaci şi neruşinat, care ba îi scandaliza, ba îi înveselea pe colegii săi, nu urmărea decît un singur ţel: să stoarcă cît mai mulţi bani din talentul şi din renumele său. Lăcomia sa nu se dădea înapoi dinaintea nici unei meschinării. Călătorea mult, dar trăgea totdeauna la hoteluri de mîna a treia şi primea să joace în cluburile cele mai obscure, numai şi numai ca să-şi primească onorariul. Putu fi văzut pe un afiş făcînd reclamă unui săpun şi, fără să-i pese de zeflemitori, care-l ştiau incapabil să scrie corect o frază, îşi vîndu semnătura unui editor care publica „o filozofie a şahului". De fapt, lucrarea fusese scrisă pentru editor, abil om de afaceri, de un student genial.

Ca toţi îndărătnicii, Czentovic n-avea defel simţul ridicolului. De cînd ajunsese campionul lumii, se credea cel mai important personaj al umanităţii. Conştiinţa victoriilor sale asupra unor oameni inteligenţi, causeuri străluciţi şi mari maeştri în ale scrisului, ca şi faptul că reuşea să cîştige mai mult decît ei îi transformaseră timiditatea într-o rece îngîmfare pe care o etala cu grosolănie.

„Dar cum ar fi fost posibil ca un succes atît de rapid să nu tulbure o minte atît de găunoasă ? încheie prietenul meu, după ce-mi povesti cîteva întîmplări caracteristice îngîmfării puerile de care dădea dovadă Czentovic. „Cum ai vrea ca unui ţăran oarecare din Banat, de douăzeci şi unu de ani, să nu i se urce la cap vanitatea cînd vede că e suficient să împingă nişte piese pe o masă cu pătrate ca să cîştige într-o săptămînă mai mulţi bani

decît cîştigă într-un an cu lemnăritul şi cu alte munci istovitoare toţi locuitorii din cătunul său la un loc ?

Şi nu-i oare al dracului de simplu să te crezi un mare om cînd nici măcar nu-ţi închipui că un Rembrandt, un Beethowen, un Dante sau un Napoleon au existat vreodată ? Voinicul ăsta nu are decît un singur lucru în dosul frunţii sale pătrate : faptul că n-a pierdut nici o partidă de şah de luni întregi, şi, cum nici nu bănuie că mai există, şi alte valori pe lumea asta în afară de şah şi de bani, are toate motivele să fie încîntat de sine însuşi".

Cuvintele prietenului meu îmi treziră curiozitatea, cum, de altfel, era şi de aşteptat. Oamenii urmăriţi de o singură idee m-au intrigat totdeauna, căci cu cît un spirit e mai limitat, cu atît el se apropie, într-un anume sens, de infinit. Oamenii aceştia, care trăiesc aparent în singurătate, îşi construiesc - cu ajutorul unor materiale proprii -, ca nişte termite, lumi în miniatură, cu un caracter ieşit din comun. Aşa stînd lucrurile, mi-am exprimat dorinţa de a-l observa îndeaproape pe acest curios specimen de dezvoltare intelectuală unilaterală şi de a folosi cum se cuvine, în scopul acesta, cele douăsprezece zile de drum care ne despărţeau de Rin.

„Ai prea puţine şanse de a-ţi atinge ţelul - mă preveni prietenul meu. Nimeni, pe cît ştiu eu, n-a reuşit să-i smulgă lui Czentovic cea mai neînsemnată lămurire de ordin psihologic. În ciuda nemărginitei sale prostii, Czentovic ăsta e destul de viclean ca să nu se compromită niciodată. Şi o face extrem de simplu: evită orice conversaţie, în afara celor cu compatrioţii de-o seamă cu el, întîlniţi prin hanurile mizere pe care le frecventează. Cum simte un om cult, se retrage în carapacea sa ; astfel, nimeni nu se poate lăuda că l-ar fi auzit rostind o prostie sau că i-ar fi măsurat ignoranţa".

Experienţa avea să justifice vorbele acestea. În timpul primelor zile ale călătoriei, m-am văzut silit să recunosc că era absolut imposibil să mă apropii de Czentovic fără să mă arăt de o indiscreţie grosolană, care nu-mi era nici pe gust şi nici nu-mi intra în gînd.

Se plimba adesea pe punte, dar totdeauna cu un aer preocupat şi sălbatic, cu mîinile încrucişate la spate, în atitudinea în care un tablou ni-l înfăţişează pe Napoleon ; pe deasupra se îndepărta cu atîta bruscheţe şi grabă, încît ar fi trebuit să alergi ca să-i adresezi un cuvînt. Nu apărea nici la barr, nici în fumoar, nici prin saloane. Stewardul îmi confirma că-şi petrecea cea mai mare parte a timpului în cabina sa, aşezîndu-se în faţa unei mari mese de şah.

Trei zile mi-au fost de ajuns ca să mă conving că tactica sa defensivă era mai puternică decît voinţa mea de a-l întîlni ; eram nespus de contrariat. Nu avusesem pînă atunci niciodată prilejul să cunosc personal un campion de şah, şi cu cît mă străduiam să mi-l închipui pe acesta, cu atît mai puţin izbuteam, cum să-ţi imaginezi •un creier preocupat toată viaţa numai de o suprafaţă compusă din şaizeci şi patru de căsuţe negre şi albe ? Desigur, cunoşteam din experienţă misterioasa atracţie a acestui „Joc regal", singurul dintre toate jocurile care scapă cu desăvîrşire de sub tirania hazardului, singurul în care nu-ţi datoreşti victoria decît inteligenţei tale sau, mai bine zis, unei anumite forme de inteligenţă.

Dar nu-l limitezi oare, în mod condamnabil, numindu-l joc ? Nu este oare o ştiinţă, o artă sau ceva suspendat la mijloc, între acestea două, ca sicriul lui Mahomed - între cer şi pămînt ?

Originea jocului de şah se pierde în negura timpurilor, şi totuşi el este veşnic nou; mişcările sale sînt mecanice, dar nu duc la rezultat decît graţie imaginaţiei jucătorului: e strict limitat, într-un spaţiu geometric fix, şi totuşi combinaţiile sale nu au limită. Urmăreşte o dezvoltare continuă, dar rămîne steril. E o idee care nu duce nicăieri, o matematică care nu stabileşte nimic, o artă de pe urma căreia nu rămîne nici o operă, o arhitectură imaterială ; şi cu toate astea a dovedit că e mai trainic, în felul său, decît cărţile sau decît orice alt monument, că e un joc unic, care aparţine tuturor popoarelor şi tuturor timpurilor: nimeni nu ştie care zeu l-a dăruit pămîntului pentru a alunga plictiseala, pentru a ascuţi spiritul şi a stimula sufletul. De unde începe el, unde se sfîrşeşte ? Un copil îi poate învăţa regulile, un ignorant îşi poate încerca cu el forţele, ajungînd la o virtuozitate unică dacă i-a fost hărăzit darul acesta. Răbdarea şi tehnica se adaugă unei ascuţite pătrunderi a lucrurilor, şi, astfel înzestrat, ajungi să faci descoperiri ca în matematică, în poezie, în muzică.

Altădată, pasiunea pentru ştiinţă l-ar fi împins poate pe un Gali să disece creierul unui campion de şah asemănător celui despre care vorbim, pentru a vedea dacă materia sa cenuşie nu prezintă o circumvoluţiune specială, un fel de muşchi sau de bosă caracteristică, care să-l deosebească de ceilalţi. Cît l-ar Fi interesat cazul ninii ot în care darul specific al jocului de şah mergea mînă în mînă cu o tene intelectuală totală, ca un filon de aur într-o rocă comună.

În principiu îmi era clar, desigur, că un joc atît de original, atît de genial. îşi poate avea matadorii lui. dar nu puteam concepe activitatea unei inteligenţe luate în întregul ei, redusă la această strimtă cale, preocupată numai şi numai să mişte înainte sau înapoi treizeci şi două de piese pe nişte pătrate albe şi negre, angajîndu-şi în acest du-te-vino întreaga glorie a vieţii sale. Cum să-ţi închipui un om care consideră drept o ispravă faptul că a deschis jocul cu calul şi nu cu altă piesă şi care-şi înscrie sărmana şi mizera sa părticică de nemurire în paginile unei cărţi consacrate şahului ? Cum să-ţi închipui, în sfîrşit, un om, dotat cu inteligenţă, care poate, fără să fi înnebunit, în timp de zece, douăzeci, treizeci, patruzeci de ani, să tindă cu toate forţele gîndirii sale spre următorul ţel ridicol : acela de a încolţi un rege de lemn într-un ungher al mesei de şah.

Şi acum, cînd un asemenea fenomen, un geniu atît de bizar sau, dacă preferaţi, un nebun atît de enigmatic, se afla pentru prima oară În preajma mea, pe acelaşi vapor, la şase cabine depărtare de a mea. mă vedeam silit să recunosc că tocmai mie, căruia tot ceea ce ţine de domeniul spiritului mi-a trezit totdeauna o curiozitate pasionantă, îmi era imposibil să mă apropii de el. începui să urzesc cele mai absurde stratageme ; ce-ar fi fost să-i cer un interviu pentru un mare ziar al cărui titlu l-aş fi născocit pe loc ? Sau să-i fi propus un turneu bănos în Scoţia ? Pînă la urmă, mi-am amintit că vînătorul îşi atrage prada imitîndu-i strigătul din perioada dragostei ; doar jucînd şah poţi atrage atenţia unui şahist.

Adevărul e că niciodată n-am fost un artist serios în acest domeniu. căci nu joc jocul acesta decît pentru propria-mi plăcere, nu mă aşez în faţa nnei mese de şah decît pentru a-mi destinde spiritul. Joc în strictul înţeles al

cuvîntului. adică mă distrez. În afară de asta, la şah, ca şi în dragoste, ai nevoie de un partener, şi habarn-aveam dacă mai erau pe bord şi alţi amatori În afară de mine şi de soţia mea. Pentru a-i atrage, dacă s-ar fi găsit cumva, ne-am instalat în fumoar, în faţa unei mese de şah, şi am început să jucăm. N-am apucat să facem nici şase mişcări că un pasager, apoi un altul se opriră în dreptul nostru şi ne cerură voie să-i lăsăm să privească. În sfîrşit, cineva mă Invită la o partidă. Era un Inginer scoţian, pe nume MacConnor. care, după cum am aflat, Făcuse avere săpînd puţuri de petrol în California. Îndesat, cu maxilare proeminente, cu dinţi puternici, îşi datora în parte culoarea aprinsă a feţei pasiunii pentru whisky. Era surprinzător de lat în umeri şi acest lucru se făcea simţit pînă şi în jocul său, căci domnul MacConnor făcea parte din acea categorie de oameni care au muncit în viaţă şi sînt atît de plini de ei înşişi, încît consideră ca o umilinţă personală să piardă Fie chiar şi o Inofensivă partidă de şah. Obişnuit să-şi impună cu brutalitate voinţa şi răsfăţat de succesele sale rente, acest selimade mari* masiv era atît de pătruns de superioritatea sa, încît privea orice se ridica împotrivă-i ca o încălcare a regulii generale şi aproape ca o injurie. Pierdu în silă prima partidă şi începu să explice, cu o autoritate volubilă, că-şi datora înfrîngerea numai şi numai unei clipe de distracţie. La cea de-a treia se legă de gălăgia din camera Învecinată; nu se întîmpla să piardă fără să-şi ceară revanşa. La început îndîrjirea lui mă distra, iar mai tîrziu o considerai doar ca o circumstanţă de omdin secundar, care nu-mi stlnjenea întru nimic planurile mele.

A treia zi stratagema mea dădu roade, dar numai pe jumătate. Czentovic ne zărise oare pe fereastră în timp ce se plimba pe punte ori făcea din întîmplare în ziua aceea onorurile fumoarului ? Sigur e că l-am văzut îndreptîndu-se fără voie spre noi şi aruncînd din depărtare o privire de cunoscător asupra mesei de şah pe care ne străduiam să-i practicăm arta. MacConnor tocmai se pregătea să mişte UN pion. Ilar vai! Această singura mişcare fu de ajuns ca să-l convingă pe maestru cît de nedemni eram de prea înaltul său interes. Cu gestul cu care respingi, fără măcar să-l răsfoieşti, un roman poliţist prost de pe tejgheaua unui librar, Czentovic se îndepărtă de masa noastră şi părăsi fumoarul. „A cîntărit şi a găsit că-i prea uşor" - îmi spusei În sinea mea, puţin intrigat de privirea aceea dispreţuitoare. Şi, dînd frîu liber proastei mele dispoziţii, îi spusei lui MacConnor :

- Mişcarea dumitale, după cît se pare, nu prea l-a încîntat pe maestru.- Care maestru ?Îi explicai că domnul care trecuse pe lîngă noi şi ne aruncase o privire

dezaprobatoare era Czentovic. campionul mondial de şah.- Ei bine! adăugă, nu ne rămîne decît să înghiţim afrontul şi să ne

obişnuim cu gîndul că ne dispreţuieşte, fără să ne-o luăm prea rău la Inimă. Cine n-are, oase roade.

Dar vorbele acestea, rostite fără patimă, avură un efect surprinzător asupra lui MacConnor. Dintr-o dată îşi pierdu mintea şi uită pînă şi de partida începută. Din pricina emoţiei Începură să-i bată tîmplele. îmi mărturisi că nu ştiuse pînă atunci că Czentovic se afla pe bord şi că dorea neapărat să-şi încerce cu el forţele. Apoi mă întrebă dacă nu-l cunosc pe ilustrul personaj. Răspunsul meu fiind negativ, îmi sugeră să-l opresc şi să-

l rog să joace cu noi. Am refuzat pe motiv că Czentovic nu părea prea darnic de noi relaţii. De altfel, ce plăcere ne-ar fi oferit o partidă jucată între un campion mondial şi nişte jucători de mîna a treia cum eram noi ?

Trebuie să recunosc că n-ar fi trebuit să folosesc expresia de Jucător de mîna a treia vorbind cu un om atît de vanitos ca Mac- Cnnnor. Se dădu înapoi, declară sec că, în ceea ce-l privea, nu-l credea pe Czentovic capabil să refuze invitaţia politicoasă a unui gentleman şi că el avea să se ocupe de treaba asta. Imediat eu i-am descris pe scurt, la cererea sa, înfăţişarea campionului, el se avîntă cu Impetuozitate pe punte, în căutarea lui. Am avut, astfel, încă o dată prilejul să constat că era imposibil să-l reţii pe proprietarul acelor umeri remarcabili cînd i se năzărea ceva şi am început să aştept cu oarecare nelinişte. După zece minute, MacConnor se Întoarse. Nu părea cu mult mai calm.

- Ei bine? îl întrebai.- Ai avut dreptate. îmi răspunse el, cu o mutră înţepată. Pe domnul

acesta numai de amabilitate nu-l poţi învinui. M-am prezentat şi i-am spus cine sînt. Nici măcar mîna nu mi-a intins. M-am străduit atunci să-i explic cît de fericiţi am fi cu toţii, cei de pe bord, dacă ar acce|>ta să joace cu noi o simultană.

A rămas ţeapăn de parc-ar fi înghiţit o prăjină şi nii-a răspuns că regretă, dar că s-a angajat printr-un contract să nu joace niciodată, în timpul întregului turneu, fără să primească onorariu. Se vedea deci silit să pretindă cel puţin două sute cincizeci de dolari de fiecare partidă. Am Izbucnit în rîs :

- Nu mi-ar fi putut trece vreodată prin minte că a împinge nişte pioni de pe un pătrat negru pe un pătrat alb poate fi o afacere atît de mănoasă. Nădăjduiesc că l-ai pus cu botul pe labe...

Dar MacConnor rămase imperturbabil :- Partida va avea loc mîine după-amiază, la orele trei. În acest fumoar.

Sper că nu ne vom lăsa atît de uşor făcuţi praf.- Cum ? i-ai acceptat condiţiile ? strigai eu, consternat.- De ce nu ? C'est son métier. Dacă m-ar fi durut dinţii, şi dacă un

dentist s-ar fi aflat pe bord, i-aş fi cerut oare să-mi scoată dintele pe gratis ? Czentovic are dreptate : oamenii cu adevărat capabili au ştiut întotdeauna să-şi conducă afacerile. În ce mă priveşte, sînt de părere că un tîrg cu cît e mai limpede, cu atît e mai bun. Prefer să plătesc decît să mă bizui pe favoarea domnului Czentovic şi să fiu obligat la sfîrşit să-i mulţumesc. Şi pe urmă, la clubul meu, mi s-a întîmplat să pierd mai mult de două sute cincizeci de dolari într-o seară, şi asta fără să am plăcerea să joc cu un campion mondial. Unui jucător de mîna a treia n-are de ce să-i fie ruşine dacă va fi bătut de-un Czentovic.

Ce mai încolo-încoace, era clar că MacConnor fusese adînc rănit în amorul său propriu de inocenţa expresie „jucător de mîna a treia". Dar, avînd în vedere că era hotărît să suporte cheltuiala acestei costisitoare distracţii, n-aveam nimic de obiectat : mi se oferea, în sfîrşit, prilejul să-l observ mai îndeaproape pe bizarul individ care-mi trezise curiozitatea. Ne grăbirăm să-i informăm despre eveniment pe cei patru sau cinci jucători de şah pe care-i cunoşteam pe bord şi, pentru a fi pe cît posibil mai liniştiţi a doua zi, rezervarăm toate mesele din vecinătatea noastră.

A doua zi, la ora dinainte stabilită, micul nostru grup se adunase. După cum era şi de aşteptat, lui MacConnor I se oferi locul din faţa maestrului. Nervos, scoţianul aprindea ţigară după ţigară şi se uita neîncetat la ceas. Dar ilustrul nostru campion se lăsă aşteptat zece minute - lucru care nu mă mira defel, după cele ce-mi povestise prietenul meu - şi-şi făcu apoi apariţia cu un calm Insolent. Se îndreptă spre masă cu pasul liniştit şi măsurat, Fără să se prezinte. - Ştiţi cine sînt şi nu mă interesează cine sînteţi", părea că ar fi vrut să ne spună prin atitudinea sa -, începu să organizeze jocul cu o uscăciune cu totul profesională. Deoarece era imposibil să facem o simultană obişnuită, căci nu aveam un număr suficient de mese de şah, propuse să jucăm toţi la un loc împotriva lui. După fiecare mişcare avea să se ducă la celălalt capăt al camerei ca să nu ne tulbure deliberările. Imediat ce-am fi terminat de jucat, aveam să lovim, în lipsa unei sonerii, o linguriţă de un pahar ca să-l înştiinţăm. Dacă ne declaram de acord, rămînea să stabilim ca intervalul între două mişcări să fie de zece minute. Am acceptat, fireşte, toate propunerile sale ca nişte timizi elevi de şcoală. Zarul îi dădu piesele negre lui Czentovic; ca răspuns la deschiderea noastră, îşi juca prima mişcare fără să se aşeze şi se retrase numaideclt în fundul camerei, în locul pe care-l alesese ca să aştepte; începu să răsfoiască neglijent o revistă ilustrată.

Povestirea amănunţită a acestei partide n-ar avea prea mare interes. În douăzeci şi patru de mişcări am fost definitiv bătuţi. Nu era nimic surprinzător în faptul că un campion mondial învinsese cu uşurinţă o duzină de jucători mijlocii. Ceea ce ne displăcea însă mai mult era suficienţa cu care Czentovic ne făcea să-i simţim superioritatea. Nu arunca asupra mesei de şah decît o privire distrată, ne măsura nepăsător. În trecere, ca şi cum n-am fi fost nimic altceva decît nişte neînsufleţite piese de lemn, nişte cîini rîioşi cărora le-arunci un os, întorcîndu-le spatele. Dacă ar fi fost cît de cît delicat, îmi spuneam, ne-ar fi atras atenţia asupra greşelilor pe care le făceam sau ne-ar fi încurajat cu un cuvînt amabil. Dar nu, cum termină partida, acest soi de maşină de jucat şah rosti: „Mat!" Şi apoi rămase locului, nemişcat şi mut, aşteptînd să afle dacă dorim S-O luăm de la capăt. Totdeauna te simţi neputincios în faţa oamenilor cu pielea atît de groasă. Mă ridicasem, înţelegînd prin aceasta că socoteam distracţia încheiată, cînd, spre marea mea ciudă, îl auzii pe MacConnor spunînd cu o voce răguşită : ,,Revanşa!"

M-am înspăimântat de tonul său provocator; în clipa aceea, MacConnor aducea mai mult cu un boxer care vrea să lovească un gentleman binecrescut Să fi fost oare rezultatul atitudinii prea puţin binevoitoare cu care ne-a tratat Czentovic sau, pur şi simplu, al ambiţiei sale bolnăvicioase? Oricum, MacConnor părea că-şi ieşise din fire. Se înroşise pînă la rădăcina părului, nările i se dilataseră, transpira vizibil şi-şi muşca buzele. O cută adîncă i se săpase de la gură pînă la bărbia-i voluntară. În ochii săi recunoscui cu nelinişte acea flacără de pasiune nebunească care nu-i cuprinde de obicei decît pe jucătorii de ruletă atunci cînd, pentru a şasea sau a şaptea oară, au mizat dublu pe o culoare ce nu iese. Prevedeam că acest amor propriu exagerat avea să-l coste întreaga sa avere, pe care avea s-o joace şi iar s-o joace cu Czentovic pînă ce avea să cîştige cel puţin o dată. Şi dacă campionul ar fi intenţionat să persevereze, MacConnor ar fi fost pentru el o mînă de aur din care avea să scoată cîteva

milioane de dolari înainte de a ajunge la Buenos-Aires. Czentovic rămase impasibil : „Cum doriţi - răspunse el politicos. E rîndul domniilor voastre să luaţi negrele".

Cea de-a doua partidă începu ca şi prima, cercul nostru lărgindu-se doar cu cîţiva curioşi. MacConnor privea fix masa de şah, ca şi cum ar fi vrut să magnetizeze piesele ca să le ducă la victorie. Îmi dădeam seama că ar fi dat bucuros o mie de dolari ca să-şi procure plăcerea să strige „mat" unui adversar atît de puţin amabil. Ceva din indîrjirea sa ni se transmitea şi nouă. Discutam fiecare mişcare cu mai multă pasiune decît înainte şi ne puneam de acord abia în ultimul moment cînd îi dădeam lui Czentovic semnalul care-l chema la masa noastră. Ajunsesem astfel la cea de-a şaptesprezecea mişcare şi, spre marea noastră mirare, situaţia ne era favorabilă, căci reuşiserăm să ducem pionul din linia c pînă la căsuţa e3; nu mai rămînea decît să-l aducem la C1, pentru a ne face o nouă regină. Ce-i drept, nu prea eram siguri de norocul acesta, căci prea sărea în ochi. Îl bănuiam cu toţii pe Czentovic, care vedea, desigur, mai departe decît noi, că ne întinde cu bună ştiinţă o cursă. Dar, oricît am căutat şi am discutat, n-am reuşit să descoperim capcana.

În sfîrşit, dat fiind că răgazul reglementar era pe sfîrşite, ne hotărîrăm să riscăm. MacConnor era gata să facă mişcarea, cînd cineva-l apucă brusc de braţ şi-i şopti cu aprindere: „Pentru dumnezeu, nu faceţi asta !". Toţi ne întoarserăm fără să vrem. în faţa noastră se afla un om cam de patruzeci şi cinci de ani, cu faţa îngustă şi ascuţită, pe care-l mai întîlnisem pe punte şi care mă izbise din pricina paloarei sale. Pesemne că se apropiase de noi, în timp ce eram cu totul absorbiţi de problema ce-o aveam de rezolvat. Simţindu-ne privirile aţintite asupra-i, adăugă în grabă: „Dacă faceţi acum o regină, adversarul vă atacă imediat cu nebunul Cp şi voi veţi răspunde cu calul. Dar, între timp, el o să vă ameninţe tura în f, cu pionul său liber, şi chiar dacă daţi şah cu calul sînteţi pierduţi şi bătuţi în nouă sau zece mutări. Sînt cam aceleaşi poziţii pe care le aveau Alehin şi Bogoliuov în marele turneu de la Pistysu în 1922".

MacConnor, minunîndu-se, ca noi toţi, lăsă piesa pe care o avea în mînă şi-l privi pe omul care părea căzut din cer ca un înger salvator. Pentru a putea prevedea dinainte nouă mişcări care aveau să ducă la şah mat, trebuia să fi fost un profesionist distins, poate chiar un concurent al lui Czentovic, în drum spre acelaşi turneu.Venirea şi intervenţia sa neaşteptată într-un moment atît de critic ni se părea un miracol. MacConnor îşi reveni cel dintîi.

- Ce mă sfătuiţi? murmură el din cale-afară de tulburat.- Nu înainta acuma, evită adversarul. înainte de orice, îndepărtează

regele de primejdioasa linie g8 - h7. Partenerul dumitale va ataca probabil în cealaltă parte, dar vei para cu tura, c a-c4; aceasta-l va costa două mişcări, un pion şi superioritatea. Vei opune atunci un pion liber altui pion liber, iar dacă le aperi bine, vei face remiză. Mai bine n-ai putea-o scoate la capăt.

Eram tot mai miraţi. Precizia şi repeziciunea calculelor sale ne zăpăceau; ai fi zis că omul acesta citea mişcările într-o carte. Norocul nesperat pe care ni-l oferea de a face remiză cu un campion mondial, ţinea de domeniul magiei. De comun acord, ne-am dat deoparte ca să-l lăsăm să vadă mai bine tabla de şah. MacConnor repetă :

- Să mişc regele din g8 în h7 ?- Desigur. Trebuie să parezi lovitura adversarului.MacCnnor ascultă şi lovirăm paharul. Czentovic se apropie cu pasul său

liniştit şi aprecie riposta dintr-o privire. Apoi mişcă un pion din h2 în h4, de cealaltă parte a regelui, aşa cum prevăzuse salvatorul nostru necunoscut, care ne şopti numaidecît cu însufleţire :

- Tura, mută tura din c8 în c4, ca să fie obligat să-şi apere pionul. Asta n-o să-i servească, de altfel, la nimic! Vei ataca apoi cu calul, c3 - d6, fără să-ţi pese de pionul lui liber, şi iată situaţia restabilită. De acum Înainte, nu mai e necesar să te aperi !

Nu înţelegeam nimic din ce voia să spună, de parc-ar fi vorbit chinezeşte. Totuşi MacConnor, subjugat, făcu ceea ce i se poruncea, fără să mai stea pe gînduri. Paharul răsună iarăşi.

Pentru prima oară, Czentovic nu jucă imediat, ci privi întîi masa de şah cu mare atenţie Apoi făcu întocmai mişcarea prevăzută de străin şi se pregăti să se îndepărteze.

Atunci se produse un fapt nou, neaşteptat : Czentovic ridică ochii şi începu să ne examineze. Era evident că încerca să ştie cine îi opunea deodată o rezistenţă atît de tenace. Din acel moment, tulburarea noastră nu mai cunoscu margini. Dacă pînă atunci n-avusesem nici o speranţă, gîndul că-i puteam răspunde aroganţei îngheţate a lui Czentovic făcea să ne clocotească sîngele în vine. Noul nostru prieten hotărîse deja care va fi următoarea mişcare. Apucai cu mîna tremurînd de emoţie linguriţa şi lovii paharul ca să-l chem pe Czentovic. încercarăm atunci primul nostru triumf. Campionul, care jucase pînă atuncea stînd în picioare, şovăi, şovăi îndelung şi sfîrşi prin a se aşeza pe scaun. Se lăsă jos cu ciudă, greoi. Astfel înceta să-şi mai arate, cel puţin din punct de vedere fizic, superioritatea asupra noastră. Îl obligasem să se pună pe acelaşi plan cu noi, cel puţin în spaţiu. Reflectă îndelung, atît de aplecat asupra mesei de şah. încît abia de i se vedeau ochii, sub pleoapele-i întunecate, şi din pricina teribilului efort pe care-l făcea îşi ţinea gura deschisă, ceea ce dădea feţei lui rotunde o impresie cam neroadă. După cîteva minute jucă şi se ridică. Prietenul nostru murmură imediat: „Bine jucat! Nu se compromite. Dar nu vă lăsaţi ademeniţi! Obligaţi-l să aleagă, trebuie s-o faceţi, ca să puteţi obţine remiză ; şi atunci nimic nu-l va mai putea salva".

MacConnor făcu întocmai cum i se spusese. Apoi cei doi adversari se dedară pe masa de şah la o manevră, din care noi, ceilalţi, martori inutili, nu înţelegeam absolut nimic. După şase sau şapte mişcări de felul acesta, Czentovic rămase un timp pe gînduri şi apoi declară : „Remiză".

O clipă domni o linişte deplină. în fumoar năvăli dintr-o dată zgomotul valurilor, aparatul de radio din salon ne transmise un Jazz, fiecare pas răsună distinct pe punte şi pînă şi uşorul şuierat al vîntului prin crăpăturile ferestrelor ajunse la urechile noastre. Repeziciunea cu care se produsese evenimentul ne tăiase răsuflarea, eram de-a dreptul speriaţi de aventura aceasta de necrezut. Cum reuşise oare necunoscutul să-l facă aproape să piardă o partidă pe un campion mondial ? MacConnor se dădu brusc pe spate şi scoase un „ch!" plin de veselie. Îl urmăream pe Czentovic. Mi se păruse că pălise în timp ce se jucau ultimele mişcări. Dar ştia să-şi ţină firea. Tot atît de băţos şi de indiferent, întrebă cu o voce neutră, dînd deoparte cu mîna piesele de pe masa de şah :

- Domnii doresc să facă şi o a treia partidă?Punea întrebarea într-un mod cu totul obiectiv, ca un om de afaceri.

Dar, rostind aceste cuvinte, el nu i se adresa lui MacConnor, căci aruncase o privire pătrunzătoare şi directă înspre salvatorul nostru. Aşa cum un cal recunoaşte un bun călăreţ după echilibrul pe care şi-l menţine în şa, Czentovic îşi recunoscuse pesemne adevăratul său adversar din ultimele mişcări ale partidei. Fără voia noastră îi urmărirăm privirea şi ne întoarserăm spre străin. Fără să-i dea timp să se gîndească sau cel puţin să răspundă, MacConnor îi strigă, revărsîndu-şi prin toţi porii triumfătoru-i orgoliu :

- Mai încape vorbă! Dar veţi juca singur împotriva lui ! Dumneavoastră singur împotriva lui Czentovic!

Atunci se produse un fapt uimitor. Străinul, care rămăsese ciudat de absorbit de masa de şah goală, tresări simţindu-se ţinta atîtor perechi de ochi şi, auzindu-se interpelat cu atît entuziasm, îşi pierdu cumpătul.

- Niciodată, domnilor, se bîlbîi el tulburat. E absolut Imposibil... nici nu intră în consideraţie,., de douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani n-am mai dat ochii cu o masă de şah. Am intervenit în jocul dumneavoastră fără să vă cer voie şi de abia acuma îmi dau seama ce deplasat am fost... vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala, care nu se va repeta, vă asigur. Şi, înainte să ne revenim din surpriza noastră, părăsi încăperea.

- Nu-i posibil ca lucrurile să se oprească aici, tună clocotitorul MacConnor lovind cu pumnul în masă. Auzi dumneata! Douăzeci şi cinci de ani de cînd n-a mai jucat şah! E nemaipomenit ! Calcula fiecare mişcare, cunoştea cu mult inainte tactica adversarului. Nimeni nu poate juca aşa pe nepusă masă. E absolut imposibil - nu-i aşa ? Rostind ultimele cuvinte, se întorsese intenţionat spre Czentovic. Dar campionul rămase nepăsător.

- Nu pot să judec. Sigur e că jocul dumnealui a fost foarte interesant ; tocmai de aceea i-am şi lăsat o portiţă de salvare. În timp ce vorbea, se ridică şi adăugă din vîrful buzelor: Dacă unul din dumneavoastră doreşte mîine să facă o partidă, îi voi sta la dispoziţie începînd de la ora trei după-amiază.

Nu ne-am putut reţine o umbră de zîmbet. Ştiam cu toţii că Czentovic n-a avut de ce să se arate generos cu salvatorul nostru necunoscut şi că observaţia sa nu era decît un naiv subterfugiu pentru a-şi ascunde eşecul. Dorinţa noastră de a înjosi nemărginitul lui orgoliu deveni şi mai imperioasă. Din călătorii paşnici şi indiferenţi de pînă atunci, ne trezirăm dintr-o dată cuprinşi de o dispoziţie sălbatică şi bătăioasă numai la gîndul că pe acest vapor, în plin ocean, lui Czentovic i s-ar fi putut smulge laurii. Ar fi fost un record imediat anunţat, prin radio, lumii întregi.

La aceasta se mai adăuga şi atracţia misterului în care era învăluit eroul nostru şi contrastul dintre modestia sa, aproape excesivă, şi imperturbabila aroganţă a profesionistului. Cine să fi fost oare necunoscutul ? Hazardul ne făcuse oare să descoperim un nou geniu al şahului ? Sau poate că era un maestru deja celebru, care ne ascundea numele dintr-un motiv enigmatic ? Dezbăteam aceste probleme insufleţiţi la culme, şi ipotezele cele mai îndrăzneţe nu ne ajutau să împăcăm sfiala străinului şi extraordinara sa mărturisire cu vădita-i pricepere în- materie de şah.

Asupra unui punct eram totuşi de acord ; voiam cu orice preţ să-l determinăm pe necunoscut să joace o partidă cu Czentovic a doua zi, iar MacConnor se angajă să suporte riscurile financiare. Tocmai cînd ajunseserăm la acest punct, aflarăm de la steward că necunoscutul era austriac, şi fiindcă-i eram compatriot mi s-a încredinţat mie misiunea de a-i prezenta cererea noastră.

După cîteva clipe îl descoperii pe punte, unde se refugiase. Citea, întins pe şezlong. înainte de a deschide discuţia l-am observat îndelung. Capul său ascuţit se sprijinea pe perne, într-o poziţie oarecum obosită, şi uimitoarea paloare a feţei lui relativ tinere mă izbi încă o dată. Părul îi era alb-colilie; nu ştiu de ce aveam impresia că omul acesta îmbătrînise de timpuriu. Se ridică curtenitor cînd mă apropiai de el şi se prezentă. Numele său era al unei vechi şi vestite familii austriace; îmi amintesc că-l purtase un prieten de-al lui Schubert şi unul din medicii împăratului.

Cînd i-am împărtăşit dorinţa noastră, păru extrem de zăpăcit. Aflai ca habar n-avea că jucase cu un campion, şi încă cu cel mai celebru campion al secolului. Faptul acesta îl impresionă deosebit de mult, după cît mi se păru, căci mă întrebă de cîteva ori dacă eram absolut sigur şi dacă adversarul său era într-adevăr un maestru atît de notoriu. Aceasta îmi uşura sarcina. în acelaşi timp, îl bănuiam atît de delicat, încît crezui de cuviinţă că ar fi mai nimerit să nu-i pomenesc nimic de riscurile materiale pe care MacConnor şi le asuma. După un lung moment de ezitare, domnul B. se declară gata să accepte provocarea, „dar - adaugă el zîmbind pe gînduri - spuneţi-le, vă rog, domnilor că nu trebuie să-şi pună prea mari speranţe în mine. Nu ştiu dacă sînt în stare sau nu să joc o partidă de şah după toate regulile artei, şi acesta este adevărul adevărat. Crede-mă, am afirmat fără nici o falsă modestie că nu m-am atins de o masă de şah de pe vremea cînd eram la gimnaziu, adică de mai bine de douăzeci de ani. Şi pe-atunci nu eram decît un jucător cu totul mediocru".

Rostise vorbele acestea cu atîta simplitate, încît nu-i puteam pune la îndoială buna-credinţă. Totuşi nu m-am putut ţine să nu-i împărtăşesc mirarea mea în ce priveşte faptul că-şi amintise cu atîta precizie tactica diferiţilor maeştri pe care-i citase ; pesemne că interesase mult de şah, cel puţin în teorie. La aceste cuvinte, pe faţa domnului B. se schiţă acelaşi surîs gînditor.

- M-am ocupat. Numai dumnezeu ştie cît e de adevărat ! Dar aceasta s-a-ntîmplat în împrejurări cu totul speciale, ba chiar unice. E o poveste destul de complicată şi care-ar putea să servească drept mărturie încîntătoarei epoci pe care-o trăim. Dacă aţi avea cumva răbdarea să-mi acordaţi atenţie o jumătate de oră...

Mă invită cu un gest să iau loc pe şezlongul de lîngă el. Acceptai cu bucurie. Eram singuri. Domnul B. îşi scoase ochelarii şi-şi începu povestirea :

„Aţi fost atît de amabil să-mi spuneţi că sînteţi vienez şi că-mi cunoaşteţi numele. Totuşi bănuiesc că n-aţi auzit niciodată vorbin- du-se de biroul avocăţesc pe care-l conduceam la început cu tatăl meu, mai apoi singur. Noi nu apăram procese strălucite, din acelea despre care se scrie în ziare, şi nu căutam să ne mărim clientela. De fapt nici nu mai practicam baroul în strictul sens al cuvîntului. Ne limitam să fim consilieri juridici şi să

administrăm bunurile marilor mănăstiri cu care tatăl meu, vechi deputat al partidului clerical, întreţinea relaţii strînse.

În afară de asta - v-o pot spune fără să comit o indiscreţie, deoarece monarhia ţine azi de domeniul trecutului -, cîţiva membri ai familiei imperiale ne încredinţaseră girarea averilor lor. Legăturile acestea cu clerul şi curtea datau de două generaţii - unul din unchii mei fusese medic al împăratului, iar altul stareţ la Seitens- tetten -. şi nouă nu ne rămînea decît să le păstrăm. Aveam o activitate liniştită şi într-un sens mută, care ne fusese lăsată moştenire şi care nu ne pretindea pentru ca s-o putem păstra decît o extremă discreţie şi o cinste exemplară, două calităţi cu care răposatul meu tată era înzestrat în cel mai înalt grad. El a reuşit, în adevăr, să păstreze clienţilor săi o mare parte din averea lor. în ciuda inflaţiei şi a revoluţiei.

Cînd Hitler a venit la putere în Germania şi a început să deposedeze biserica şi mănăstirile, prin mijlocirea noastră s-au făcut tot felul de tranzacţii şi de negocieri dincolo de frontieră pentru a se evita cel puţin rechiziţionarea bunurilor mobiliare ale clienţilor noştri. În momentul acela, noi, tatăl meu şi cu mine, ştiam mai mult despre politica secretă a Romei şi a casei imperiale decît va afla vreodată publicul. Dar tocmai caracterul discret al biroului nostru - nu aveam nici firmă la uşă - şi prudenţa cu care evitam cu ostentaţie mediile monarhiste păreau că ne pun la adăpost de orice anchetă inoportună. Fapt este că În Austria nici o autoritate nu bănuia cîtuşi de puţin pe atunci că corespondenţa secretă a casei imperiale trecea aproape în întregime prin modestul birou pe care-l aveam la cel de-al patrulea etaj al unui imobil.

Dar, cu mult înainte de a cotropi lumea cu armatele lor, naţio- nal-socialiştii organizaseră, în toate ţările vecine, o altă legiune, tot atît de primejdioasă şi de antrenată, aceea a înrăiţilor care se introduceau în toate birourile. în fiecare întreprindere şi-şi aveau posturile de spionaj pînă şi în cabinetele particulare ale lui Dolfuss şi Schuschnigg. Am aflat, dar vai, prea tîrziu, că-şi aveau omul pînă şi-n biroul nostru. Nu era, ce-i drept, decît un biet funcţionar, pe care-l angajasem în urma recomandaţiei unui preot pentru a da biroului nostru aspectul unei întreprinderi obişnuite. Nu-i încredinţam decît o serie de comisioane inofensive, grija de a răspunde la telefon şi aceea de a pune în ordine o serie de acte lipsite de importanţă. N-avea autorizaţia să deschidă corespondenţa, eu însumi îmi scriam la maşină toate scrisorile importante, nu lăsam nici o copie la birou, luam acasă documentele de valoare şi dădeam consultaţiile secrete în stăreţia mănăstirii sau la unchiul meu.

Graţie acestor măsuri de precauţie, nu era nimic interesant de spionat la birou. Doar printr-o întîmplare nenorocită, ambiţiosul individ şi-a dat seama că ne feream de el şi că totul se petrecea în spatele lui. Poate că, în lipsa mea, un curier imprudent a vorbit de „Majestatea Sa”, în loc să-l numească «baronul Bem», aşa cum convenisem, ori ticălosul a deschis scrisorile, în ciuda ordinelor primite. Oricum, cert este că Miinchenul sau Berlinul l-au pus să ne supravegheze înainte ca noi să fi avut cea mai mică bănuială. Abia mult mai tîrziu, după ce am fost arestat, mi-am amintii de zelul neobişnuit de care dăduse dovadă în ultimul timp şi de insistenţa cu care se oferea să-mi ducă corespondenţa la poştă. Trebuie să mărturisesc

că am cam fost lipsit de prevedere, dar cîţi diplomaţi şi ofiţeri n-au fost traşi pe sfoară de perfidia acestei clici ?

Avui curînd o probă palpabilă a atenţiei pe care mi-o arăta încă de multă vreme Gestapoul : chiar în seara cînd Schuschnigg îşi dădea demisia, în ajunul zilei cînd Hitler avea să intre în Viena, fui arestat de SS -işti. Din fericire arsesem cele mai importante hîrtii deîndată ce auzisem discursul de adio al lui Schuschnigg şi, cu o clipă înainte ca zbirii să-mi bată la uşă, trimisesem la unchiul meu, într-un coş cu rufe, prin intermediul bătrînei şi credincioasei mele servitoare, toate hîrtiile necesare pentru recunoaşterea titlurilor pe care mănăstirea sa şi doi arhiduci îe posedau în străinătate".

Domnul B. îşi întrerupse povestirea ca să-şi aprindă o ţigară. Strălucirea vie a flăcării îi lumină gura ; un tic nervos, care mă izbise şi înainte, îi strîmba colţul drept. Nu era decît o mişcare uşoară, abia perceptibilă, dar îi dădea întregului său chip o expresie de ciudată nelinişte.

„îţi închipui, desigur, că am să-ţi povestesc acuma despre unul din acele lagăre de concentrare în care au fost închişi atîţi austrieci, credincioşi ţării lor, şi că am să-şi descriu toate umilinţele şi torturile pe care le-au avut de îndurat ! Mie nu mi s-a întîmplat nimic din toate astea. Am fost clasat într-o altă categorie. Nu m-au pus la un loc cu aceşti nenorociţi asupra cărora îşi revărsau nemărginita lor ură prin umilinţe fizice şi morale, ci într-alt grup, mai puţin numeros, de la care naţional-socialiştii sperau să smulgă bani sau informaţii preţioase. Modesta mea persoană nu prezenta, prin ea însăşi, nici un interes pentru Gestapo.

Pesemne că li se adusese la cunoştinţă că noi eram administratorii şi oamenii de încredere ai celor mai îndîrjiţi adversari ai partidului lor, iar de la mine sperau să obţină informaţii, pe care aveau să le întoarcă apoi ca probe zdrobitoare împotriva mănăstirilor, pentru a justifica acapararea bunurilor lor, împotriva casei imperiale şi împotriva tuturor monarhiştilor fideli. Erau convinşi, şi de altfel nu fără oarecare temei, că din averile ce ne trecuseră prin mîini rămăseseră resturi respectabile într-o serie de locuri inaccesibile lor. Astfel, m-au arestat din prima zi, ca să încerce să mă facă să vorbesc prin mijlocirea metodelor ajunse celebre datorită excelentelor lor rezultate.

Oamenii care făceau parte din această categorie nu erau trimişi în lagăre de concentrare : lor le era rezervată o soartă specială. Îţi aminteşti, poate, că nici cancelarul nostru şi nici baronul Rotschild n-au fost închişi în spatele sîrmei ghimpate, ci li s-a făcut aparenta favoare de a fi instalaţi într-un hotel în care fiecare îşi avea camera lui proprie. E vorba de hotelul «Metropol», acelaşi în care Gestapoul îşi stabilise cartierul general. Mie, personaj atît de obscur, mi-a fost hărăzită aceeaşi onoare.

O cameră separată într-un hotel - ce tratament mai uman s-ar putea visa ? Şi totuşi, te rog să mă crezi, am fost plasaţi în camere de hotel, plăcut încălzite şi nu în barăci îngheţate, în care oamenii stau ca sardelele, nu pentru a ni se aplica o metodă mai umană, ci una mai rafinată. Presiunea pe care voiau s-o exercite asupra noastră, pentru a ne smulge informaţii, era de un soi mult mai subtil decît aceea a loviturilor de bîtă şi a altor torturi corporale. Eram supuşi celei mai rafinate izolări care se poate închipui. Nu ni se făcea nimic - eram lăsaţi doar faţă-n faţă cu vidul, căci e ştiut că nimic pe lume nu apasă mai mult sufletul omenesc. Creind în jurul

fiecăruia din noi un vid total, limitîndu-ne la o încăpere ermetic închisă lumii exterioare, uzau de un mijloc de presiune care trebuia să ne descleşteze gura mult mai sigur decît loviturile şi frigul.

La o primă privire, camera care mi se dăduse nu părea de fel lipsită de confort. Avea o uşă, un pat, un scaun, un lavoar, o fereastră cu gratii. Uşa rămînea însă ferecată zi şi noapte, îmi era interzis să mă folosesc de hîrtie sau de creion, iar fereastra răspundea spre un perete, în jurul meu se întindea vidul, în care eram cu totul cufundat. Mi se luase ceasul, ca să nu pot măsura timpul, creionul, ca să nu scriu nimic, briceagul, ca să nu-mi tai vinele, mi se refuză pînă şi uşoara beţie provocată de o ţigară. Nu vedeam niciodată vreun chip omenesc, în afara aceluia al gardianului, care primise ordin să nu-mi vorbească şi să nu-mi răspundă la nici o întrebare. Nu auzeam niciodată vreun glas omenesc.

Regimul acesta, care zi şi noapte îmi lipsea simţurile de orice hrană, mă lăsa singur, îngrozitor de singur, faţă-n faţă cu mine însumi şi, cu patru sau cinci obiecte neînsufleţite: masa, patul, fereastra, lavoarul. Trăiam ca un scafandru în clopotul lui de sticlă, în acel negru ocean al tăcerii, dar ca un scafandru care presimte că s-a rupt cablul care-l lega de lume şi că niciodată nu va mai fi tras «fără din hăul acela mut. N-aveam nimic de făcut, nimic de auzit, nimic de văzut, în jurul meu domnea un vid ameţitor, un vid fără dimensiuni în spaţiu ori în timp. Mă plimbam mereu de colo-colo prin cameră, iar gîndurile-mi erau şi ele într-un continuu du-te-vino. Dar, oricît de lipsite de materialitate ar părea, gîndurile au şi ele nevoie de un punct de sprijin, fără de care încep să se învîrte în jurul lor într-o goană nebună. Nici ele nu pot suporta vidul. Aştepţi ceva de dimineaţă pînă seara, dar nu se întîmplă nimic. Aştepţi, apoi începi din nou s-aştepţi. Nu se întîmplă nimic. Aştepţi, aştepţi şi iar aştepţi, gîndurile se învîrt, se învîrt în capul tău, pînă ce te dor tîmplele. Nu se întîmplă însă nimic. Rămîi singur... singur... singur.

Am stat aşa cincisprezece zile. în timpul cărora am trăit în afara timpului, în afara lumii. Putea să izbucnească şi războiul, eu tot n-aş fi aflat nimic. Pentru mine lumea se compunea dintr-o masă, o uşă, un pat, un scaun, un lavoar, o fereastră şi patru pereţi al căror tapet, veşnic acelaşi, îl priveam fără încetare. Fiecare linie a desenului său nii s-a întipărit ca dăltuit în creier, atîta l-am privit.

în sfîrşit. începură şi interogatoriile. Eram chemat brusc, fără să ştiu bine dacă e zi sau noapte. Eram condus de-a lungul unor coridoare, fără să ştiu unde merg. Aşteptam apoi undeva ca să mă aflu dintr-o dată în faţa unei mese în jurul căreia erau aşezaţi cîţiva indivizi în uniformă. Pe masă erau teancuri de hîrtii, un dosar al cărui conţinut n-aveam cum să-l bănuiesc, şi numaidecît începeau să curgă şi întrebările : şi cele directe, şi cele pline de perfidie, şi cele în dosul cărora se ascundeau altele, şi cele care caută să te prindă în capcană. în timp ce răspundeam, mîini străine şi duşmănoase răsfoiau hîrtiile al căror conţinut mi-era necunoscut, iar o peniţă rău- voitoare alcătuia un proces-verbal, fără ca eu să ştiu ce scrie.

Dar ceea ce era mai de temut pentru mine în aceste Interogatorii era faptul că nu puteam ghici ce ştia cu adevărat Gestapoul, graţie spionajului sau, despre afacerile mele şi ceea ce voia să-mi smulgă. După cum ţi-am spus, îi trimisesem unchiului meu, în ultima clipă şi prin intermediul servitoarei, documentele cele mai compromiţătoare. Dar oare femeia le

primise? Şi pînă unde mersese trădarea funcţionarului meu? Ce-au putut scoate din scrisorile mele, ce-au smuls poate unui biet preot, interogat cu abilitate în una din mănăstirile pe care le reprezentam? Nu mai sfîrşeau cu întrebările. Ce acţiuni cumpărasem pentru cutare mănăstire ? Cu ce bancă mă aflam în corespondenţă? Îl cunoşteam pe domnul cutare sau cutare? Primeam scrisori din Elveţia sau din Steenockerzeel ? Şi cum nu-mi puteam forma o idee precisă despre ceea ce ştiau, fiecare răspuns al meu comporta o responsabilitate zdrobitoare. Dacă aş fi spus ceva ce nu se ştia, aş fi putut trimite pe cineva la moarte; dacă aş fi ascuns prea multe, îmi stricam mie însumi.

Dar interogatoriu) nu era lucrul cel mai rău. Mai rea era întoarcerea în vid, în aceeaşi cameră, în faţa aceleiaşi mese, a aceluiaşi pat, a aceluiaşi lavoar, a aceluiaşi tapet. Nu rămîneam bine singur cu gîndurile mele, că şi începeam să refac în cap interogatoriul, să mă gîndesc la ce-ar fi trebuit să spun ca răspunsul meu să fie mai abil. la ceea ce aveam să spun data viitoare pentru a îndepărta bănuiala pe care-o trezisem poate printr-o remarcă nechibzuită. Cercetam, controlam, întorceam pe-o parte şi pe alta fiecare întrebare, fiecare răspuns. încercam să apreciez ceea ce ar fi putut să se înregistreze în procesul-verbal, ştiind totuşi dinainte că n-am să ajung la nici un rezultat.

Dar gîndurilor acestea, o dată ce le dădusem drumul, nu le mai puteam pune frîu : se învîrteau, se învîrteau în capul meu, făcînd fără încetare între ele noi combinaţii şi urmărindu-mă pînă şi-n somn. Astfel, interogatoriul o dată sfîrşit, propria-mi minte îşi prelungea fără milă chinul, cu mai multă cruzime decît judecătorii, care îşi încheiau audienţa după un ceas, în timp ce, în camera mea, din pricina izolării, tortura nu mai avea sfîrşit. În jurul meu nu era nimic altceva decît masa, dulapul, patul, tapetul, fereastra. Nici o distracţie, nici o carte, nici un ziar, nici un alt chip decît al meu, nici un creion cu care aş fi putut lua note, nici un chibrit ca să mă joc, nimic, nimic şi iar nimic. Da, numai un geniu diabolic, un ucigaş de suflete, ar fi putut inventa acest sistem a' camerei de hotel. Într-un lagăr de concentrare, ar fi trebuit, fără Îndoială, să car pietre, pînă ce mi-ar fi sîngerat mîinile şi mi-ar fi îngheţat picioarele în pantofi, aş fi fost închis cu alţi douăzeci şi cinci în frig şi duhoare. Dar cel puţin aş fi văzut alte chipuri, aş fi privit un cîmp, o roabă, un copac, o stea, ceva, în sfîrşit, care să se schimbe, în locul acelei camere neschimbate, atît de cumplit de asemănătoare cu ea însăşi, în imobila sa fixitate. Nimic nu mă putea distrage acolo de la gîndurile mele, de la nebuneştile mele plăsmuiri, de la bolnăvicioasele recapitulări. Şi tocmai aceasta o doreau şi călăii mei.Că mă făcea să-mi repet mereu aceste gînduri pînă ce ele aveau să mă înăbuşe şi pînă ce avea să nu-mi rămînă altceva de făcut decît să le scuip afară, ca să zic aşa, să mărturisesc, să mărturisesc totul, dîudu-le astfel pe mînă şi prietenii mei, şi informaţiile dorite. Simţeam cum treptat nervii mei Începeau a ceda sub această cumplită presiune şi mă încordam din răsputeri ca să-mi creez o diversiune.

În locul unei alte ocupaţii, recitam sau reconstituiam cum puteam tot ce învăţasem odinioară pe de rost: cîntece populare şi poezii pentru copii, pasaje din Homer Învăţate pe vremea gimnaziului, paragrafe din Codul civil. încercam să fac calcule, să adun, să împart numere oarecare. Dar în vidul acesta, memoria mea nu mai era bună de nimic. Nu mă puteam

concentra defel. Acelaşi gînd se strecura pretutindeni. Ce ştiau ei ? Ce-am spus ieri, ce-ar trebui să spun data următoare ?'

Patru luni am trăit în aceste condiţii de nedescris. E uşor să spui patru luni. E suficient un sfert de secundă ca să articulezi aceste trei silabe: patru luni. Ajung cîteva litere ca să le notezi. Dar cum să zugrăveşti, cum să exprimi, chiar pentru tine Însuţi, o vrajă care se desfăşoară în afara spaţiului şi a timpului ? Nimeni nu va putea exprima vreodată cum te roade şi te distruge acest vid inexorabil, în ce fel acţionează asupra ta priveliştea veşnică a neschimbatei mese, a aceluiaşi pat, a aceluiaşi veşnic lavoar şi tapet, liniştea la care eşti redus, purtarea gardianului, mereu acelaşi, şi care pune hrana în faţa prizonierului şi fără să-i arunce o privire. Gînduri, mereu aceleaşi, se învîrt în vid, în jurul izolatului, pînă ce el înnebuneşte.

După cîteva semne neliniştitoare, îmi dădui seama că creierul meu se destrăma. La început, cînd mă aflam în faţa judecătorilor, mintea mi-era limpede şi făceam depoziţii calme şi chibzuite: ştiam perfect În mintea mea ceea ce trebuia să spun şi ceea ce nu trebuia. Acum nu reuşeam să articulez nici o frază foarte simplă fără să mă bîlbîi, căci, în timp ce vorbeam, vînam hipnotizat peniţa grefierului, care alerga pe hîrtie, ca şi cum aş fi vrut s-o Iau la goană după propriile-mi cuvinte. Simţeam cum mă părăsesc minţile şi cum se apropie clipa cînd aveam să spun tot ceea ce ştiam şi chiar mai mult, cînd, pentru a scăpa din ucigătoarea încleştare a vidului, aveam să trădez doisprezece oameni şi secretele lor numai şi numai pentru a cîştiga măcar o clipă de linişte.

Într-o seară mă aflam tocmai în această stare, cînd santinela îmi adusese- mîncare, şi eu începui să strig, în clipa în care el pleca: Du-mă inaintea Judecătorilor! Am să spun totul ! Am să spun unde sînt hîrtiile, unde slnt banii! Am să spun totul, totul !*. Din fericire, n-a auzit. Poate că nici n-a vrut să audă. Mă vedeam silit să recurg la această soluţie extremă, cînd se produse un eveniment neaşteptat, care trebuia să mă salveze cel puţin pentru un timp oarecare. Era o zi întunecată şi mohorîtă de sfîrşit de iulie, îmi amintesc foarte bine de acest amănunt, căci ploaia cădea ritmic pe geamuri, de-a lungul coridorului pe care mă duceam la interogatoriu. M-au lăsat să aştept în anticameră. Totdeauna trebuie să aştepţi înainte de a-ţi face apariţia. căci acesta era unul din lundele metodei: Începeau prin a zdruncina nervii inculpatului sculîndu-l brusc în mijlocul nopţii şi, după ce el apucase să-şi revină, după ce-şi adunase toată energia de care erai capabil în vederea audienţei, îl lăsau să aştepte, să aştepte fără nici un motiv o oră, două, trei, înainte de a-l supune la interogatoriu, pentru a-i chimui şi trupul, şi sufletul. În joia aceea, 27 iulie, rămăsei în picioare în sala de aşteptare două ore încheiate... şi iată de ce-mi amintesc cu atîta precizie data : pe perete era atîrnat un calendar şi în timp ce de abia mă mai puteam ţine pe picioare - era, fireşte, interzis să stai jos - mîncai din ochi, în setea mea de lectură, cifra aceea şi cuvîntul de lîngă ea : 27 iulie care se distingea pe perete.

Apoi am început iar să aştept, să privesc uşa, să mă întreb cînd se va deschide, să reflectez la ceea ce mă vor întreba judecătorii de data asta, deşi ştiam bine că nu-mi vor pune întrebările al căror răspuns îl pregătisem, în ciuda neliniştii acestei aşteptări. în ciuda oboselii pe care mi-o provoca, era o uşurare să mă aflu într-o altă cameră decît a mea, o

cameră mai mare. luminată de două ferestre, fără pat şi fără lavoar, şi a cărei lemnărie nu avea crăpătura aceea pe care o observasem de milioane de ori în camera mea. Zugrăveala era alta, altul era şi scaunul: la stînga uşii era un dulap plin cu dosare şi un vestiar cu cuiere pe care atîrnau trei sau patru mantale militare ude, mantalele călăilor mei.

Astfel, în faţa privirilor mele se aflau lucruri noi - în sfîrşit ceva nou - şi ochii mei se agăţau cu aviditate de ele. Cercetam fiecare cută a mantalelor şi observam, bunăoară, o picătură de ploaie pe marginea gulerului ud. Aşteptam cu o emoţie, care ţi se va părea poate ridicolă, să văd dacă va cădea de-a lungul cutei sau se va apăra încă multă vreme împotriva gravitaţiei – da, ţintui, gîfîimd picătura aceasta timp de cîteva minute, ca şi cuín viaţa mea ar fi depins de ea. Şi cînd, în sfîrşit, s-a prelins, am început să număr nasturii de pe fiecare manta, opt pe prima, opt pe a doua şi zece pe cea de-a treia, apoi m-am apucat să compar toţi aceşti nasturi între ei, sorbeam din ochi amănuntele- lipsite de importanţă, o luam de la capăt şi mă delectam cu o indescriptibilă pasiune.

Şi, deodată, ochii îmi căzură pe altceva, ceva ce umfla buzunarul uneia din mantale. Mă apropiai şi mi se păru că recunosc, prin stofa întinsă, forma dreptunghiulară a unei cărţi. O carte! Genunchii începură să-mi tremure: o carte! De patru luni nu ţinusem una în mînă, şi numai forma ei mă umplea de încîntare. Era o carte în care aveam să văd cuvinte aliniate unele alături de altele. Unii pagini, foi pe care aveam să le întorc. O carte în care puteam să urmăresc alte gînduri. gînduri noi care aveau să mă distragă de la ale mele, pe care puteam să le păstrez în minte. Ce descoperire îmbătătoare şi în acelaşi timp calmantă! Privirile-mi bîntuiau, hipnotizate, buzunarul umflat, unde se schiţa forma cărţii, şi erau atît de arzătoare de parc-ar fi vrut să găurească mantaua. N-am mai rezistat şi m-am apropiat mai mult. Numai la gîndul că aş putea pipăi o carte, fie şi printr-o stofă, degetele-mi ardeau pînă-n vîrful unghiilor. Fără să-mi dau seama cum, mă apropiam tot mai mult.

Din fericire, gardianul nu dădea nici o atenţie ciudatei mele purtări. Poate că găsea pur şi simplu firesc ca un om care a stat două ore în picioare să se sprijine puţin de perete. Pînă la urmă, m-am apropiat de manta şi mi-am pus mîinile la spate ca s-o pot atinge pe ascuns. Pipăii stofa şi simţii într-adevăr un obiect dreptunghiular, suplu şi care fîşiia uşor - o carte! Era într-adevăr o carte! Ca un fulger, un gînd puse stăpînire pe mine: încearcă s-o furi ! Poate că ai să izbuteşti şi atunci ai s-o poţi ascunde în cameră şi ai să citeşti, ai să citeşti, ai să citeşti, în sfîrşit, ai să citeşti iarăşi”. Abia încolţise acest gînd, că şi incepu să acţioneze asupra ■nea ca o otravă puternică: urechile începură să-mi vîjîie, inima-mi bătu să se spargă, iar mîinile-mi îngheţate nu mă mai ascultară.

În timpul acesta, după ce prima Impresie de stupoare s-a şters, m-am lipit cu viclenie de manta şi, nescăpîndu-l din ochi pe gardian, am început să scot încet-încet cartea din buzunar. Hop ! Am apucat-o prudent şi m-am trezit în mînă cu un volum nu prea gros. Abia atunci m-a cuprins teama de ceea ce făcusem. înapoi nu mai puteam însă da. Unde s-o pun ? Am lăsat-o să-mi lunece în pantalon, pe la spate, şi de acolo am tras-o încetişor pînă pe şold, astfel ca s-o pot ţine cu mîna în timp ce mergeam. Nu-mi mai rămăsese decît să-mi încerc şiretlicul. M-am îndepărtat de vestiar, am

făcut un pas, doi, trei. Mergea. Reuşeam să ţin cartea la locul ei dacă-mi lipeam strîns braţul de corp, în dreptul cingătoarei.

Nu trecu mult şi începu şi interogatoriul. De data asta trebuii să fac un efort mai mare decît oricînd. căci atenţia mea era concentrată mai mult asupra cărţii şi asupra felului cum o ţineam decît asupra depoziţiei. Din fericire, în ziua aceea audienţa n-a durat mult, iar cartea ajunse teafără în camera mea. N-am să-ţi dau amănunte ca să nu te plictisesc, dar trebuie să-ţi spun că de cîteva ori cartea mi-a alunecat înăuntrul pantalonilor În timp ce străbăteam coridorul şi-a trebuit să simulez un violent acces de tuse ca să mă pot apleca şi s-o împing pe ascuns la locul ei, sub cingătoare. Sosi însă şi clipa, clipă pe care n-am s-o uit niciodată, cînd mă văzui singur în iadul meu. în sfîrşit singur, şi totuşi în tovărăşia aceasta nespus de preţioasă.

Crezi poate că am scos imediat cartea din ascunzătoarea ei, ca să mă uit la ea, ca s-o citesc? N-am făcut nimic din toate acestea. Întîi şi întîi am vrut să gust întreaga bucurie de care mă umplea prezenţa acestei cărţi şi întîrziam intenţionat clipa cînd aveam s-o văd, provocîndu-mi astfel o plăcere extrem de subtilă: aceea de a visa la conţinutul ei. Cel mai mult aş fi dorit să fie tipărită foarte înghesuit, ca să aibă cît mai mult text. şi pe hîrtie foarte fină, ca să am mult de citit. Nădăjduiam să fie o carte dificilă, care avea să-mi ceară un mare efort intelectual sau ceva ce poate fi învăţat pe dinafară, poezii, de preferinţă, o, vis temerar, Goethe sau Homer.În sfîrşit, NU mi-am mai putut abţine curiozitatea. M-am întins pe pat în aşa fel încît dacă ar fi intrat pe neaşteptate gardianul nu m-ar fi putut surprinde şi-am tras cu mîna tremurînd de emoţie cartea de sub cingătoare.

Dar ce necaz, ce amară decepţie cînd am văzut-o: cartea aceasta, pe care o furasem cu preţul atîtor riscuri, cartea aceasta, care-mi trezise speranţe atît de arzătoare, nu era decît un manual de şah, o colecţie de o sută cincizeci de partide jucate de maeştrii şahului. Dacă n-aş fi fost închis, ferecat între patru pereţi, în furia mea aş fi aruncat cartea pe fereastră, căci, pentru dumnezeu, la ce mi-ar fi folosit acest tratat ? Pe vremea cînd eram la gimnaziu încercasem, ca mai toţi colegii mei, să mişc pioni pe o masă de şah, într-o zi sau alta cînd mă rodea plictiseala. Dar cu lucrarea aceea teoretică ce să fi făcut ? Nu poţi juca şah fără partener şi cu atît mai puţin fără masă de şah şi fără piese.

Răsfoiam volumul, pradă unei crunte indispoziţii, în speranţa că am să descopăr totuşi ceva de citit, fie o introducere, fie cîteva instrucţiuni. Dar cartea nu conţinea decît diagramele partidelor celebre, pe deasupra cărora se aflau înscrise nişte semne, la început de neînţeles pentru mine : e2-e5, Cfi-ga şi aşa mai departe. După cît îmi putui da seama, era un fel de algebră a cărei cheie n-o posedam.

încetul cu încetul, am priceput că literele a, h, c desemnau liniile longitudinale, cifrele de la 1 la 8, cele transversale şi că aceste coordonate îţi permiteau să stabileşti poziţia fiecărei piese în cursul partidei ; aceste reprezentări pe de-a-ntregul grafice erau, prin urmare, un fel de mod de exprimare. Gîndul că am să reuşesc poate să fac un fel de joc de şah şi ca am să încerc să Joc partidele acestea mi-a fulgerat prin minte. Am observat că, din fericire, aşternutul de pe pat era cadrilat. împăturit cu

grijă, alcătuia o masă de şah cu şaizeci şi patru de căsuţe. Cartea am ascuns-o sub saltea după ce i-am smuls prima pagină. Apoi, mi-am pus de o parte, din raţia de pîine, puţin miez din care am modelat piesele, un rege. o regină, un nebun şi toate celelalte. Erau cam grosolane, dar izbutii, nu fără greutate, să reproduc pe cearşaful meu cadrilat poziţiile prezentate în manual.

La Început îmi venea greu să joc o partidă întreagă din pricina ridicolelor piese din miez de pîine, pe care le confundam mereu, căci „negrele" nu se distingeau decît prin praful cu care le pictasem. A trebuit să Iau de cinci ori, de douăzeci de ori de la capăt această primă partidă. Dar cine-n lumea asta dispunea de mai mult timp decît mine, aşa cum eram robit vidului, cine-ar fi putut fi mai avid şi mai răbdător totodată ?

După şase zile, partida aceasta o jucam corect; opt zile mai tîrziu mă puteam lipsi de piesele din miez de pîine, şi urmăream cu gîndul poziţiile respective ale adversarilor pe masa de şah. Încă opt zile şi desfiinţai şi cearşaful cadrilat. Semnele aj, a:, C;, C». care-mi păruseră la început atît de abstracte, se concretizau acum automat în ninte". Transpunerea era extraordinară: masa de şah şi piesele mi se proiectau în minte, iar formulele din carte făceau să se Întruchipeze numaidecît şi poziţiile. Eram ca un muzician încercat, căruia îi este suficient să arunce* o privire pe o partitură pentru ca temele şi armoniile ei să-i răsune pe dată în urechi. Ca să fiu în stare să joc în minte toate partidele de şah expuse în tratat mi-au mai trebuit încă cincisprezece zile; abia atunci am Înţeles ce nepreţuită binefacere datoram îndrăzneţului meu furt. Aveam acum o activitate, sterilă dacă vrei. dar totuşi o activitate, care îmi smulgea mintea de sub stăpînirea vidului. Cu aceste o sută cincizeci de partide posedam o armă admirabilă împotriva înăbuşitoarei monotonii a timpului şi a spaţiului.

Pentru ca noua mea ocupaţie să nu-şi piardă farmecul, îmi împărţeam metodic ziua : două partide dimineaţa, două partide după- amiaza, iar seara o scurtă revizie a tuturora. Astfel îmi umpleam timpul, care nu se mai scurgea inconsistent ca gelatina, şi eram ocupat fără să fac excese, căci şahul are remarcabila calitate de a nu obosi spiritul, ci, mai curînd, de a te face mai suplu, mai vioi. Şi aceasta din pricină că în timpul jocului îţi concentrezi toată energia intelectuală asupra unui cîmp foarte restrîns, chiar atunci cînd problemele sînt arzătoare. La început am urmărit mecanic indicaţiile cărţii, dar, încetul cu încetul, lucrul acesta a devenit pentru mine un joc al inteligenţei, care-mi provoca o nespusă plăcere. Învăţai subtilităţile, şiretlicurile -ascunse ale atacului şi apărării, tehnica combinaţiilor şi a ripostei. în scurtă vreme am fost în stare să recunosc maniera caracteristică fiecărui jucător celebru cu tot atîta certitudine cum se poate recunoaşte un poet după cîteva versuri dintr-o «4»eră de-a sa. Ceea ce la început n-a fost decît un mijloc de a-mi omorî timpul, a devenit o distracţie autentică, iar titlurile marilor jucători de şah Alehin, I.asker, Bagoliubov, Tartakover mi-au ţinut de urît În singurătatea mea.

De atunci înainte, camera mea cufundată în tăcere se însufleţi. Iar exerciţiile regulate îmi redară siguranţa facultăţilor intelectuale. Această disciplină mintală foarte precisă te înzestra chiar cu o nouă ascuţime, din care aveau să tragă, în primul rînd, foloase interogatoriile; fără să-mi dau seama, reuşisem să-mi ameliorez pe masa de şah apărarea împotriva prefăcătoriilor şi a tertipurilor perfide. De atunci n-am mai dat dovadă de

nici o slăbiciune în faţa interogatorilor mei şi aveam impresia că mă privesc cu oarecare respect. Se întrebau, pesemne, unde găseam forţa să rezist cu -atîta fermitate, cînd toţi ceilalţi se prăbuşeau. Vremea fericită, cînd am refăcut sistematic cele o sută cincizeci de partide din manual, dură cam trei luni. Ajuns la acest punct mort, mă regăsii dintr-o dată faţă-n faţă cu vidul. O partidă jucată de douăzeci sau de treizeci de ori nu mai prezintă atracţia noului, acţiunea ei s-a sleit. Ce rost avea să continui cînd ştiam fiecare mişcare pe dinafară ? Prima provoca automat următoarele, surpriza era anihilată şi nu mi se mai ridica nici o problemă.

Pentru a-mi procura această distracţie, de care nu mă mai puteam lipsi, mi-ar fi trebuit un al doilea volum. Cum lucrul acesta era imposibil. nu-mi rămînea decît o singură soluţie : să inventez alte partide, pe care să încerc să le joc cu mine însumi sau, mai bine zis, împotrivă-mi. Nu ştiu dacă te-ai gîndit vreodată la starea de spirit în care te cufundă acest rege al jocurilor. Hazardul nu are nici un rol, atracţia jocului de şah constînd în întregime din faptul că două ninţi se pun una alteia, fiecare cu tactica sa. Această bătălie intelectuală trezeşte interes prin aceea că negrul nu ştie cum va acţiona albul şi se străduieşte, fără încetare, să-i ghicească intenţiile, pentru a-l contracara. în timp ce albul, la rîndul lui, încearcă să aducă la lumină intenţiile tainice ale negrului şi să le dejoace.

Dacă cele două tabere sînt reprezentate de una şi aceeaşi persoană, situaţia devine contradictorie. Cum va putea fi în stare o minte să-şi propună un scop atunci cînd joacă cu albul şi să-l uite la comandă pentru a-şi alcătui planul cu negrul ? O asemenea dedublare a gîndirii presupune o totală dedublare a conştiinţei şi denotă •o eludată capacitate de a-şi izola, voluntar, anumite funcţiuni ale creierului, ca şi cum ar fi vorba de un aparat mecanic. A voi să joci şah cu tine însuţi echivalează cu a voi să-ţi ajungi umbra din urmă.

Ei bine! Timp de săptămîni întregi desperarea m-a împins spre această absurditate. Condiţiile în care trăiam mă obligau să încerc această dedublare a propriului meu spirit, între un eu alb şi un eu negru, dacă nu voiam să mă las zdrobit de cumplitul vid care mă încolţea din toate părţile."

Domnul B. se lăsă pe spate pe şezlongul său şi închise o clipă ochii. Ai fi zis că se străduia să alunge o amintire nepoftită. Ticul care îmi atrăsese atenţia îi reapăru În colţul gurii. Apoi se ridică şi urmă:

Pînă aici cred că povestirea mea a fost limpede. Din păcate, nu ştiu dacă şi urmarea va fi tot aşa. Noua ocupaţie îmi cerea o asemenea tensiune încît pierdeam orice control asupra mea. Poate că mi s-ar fi oferit o portiţă infimă de salvare dacă aş fi avut o masă de şah adevărată, care mi-ar fi permis, într-un fel, să proiectez lucrurile în spaţiu, în faţa unei mese de şah, cu piese adevărate, pe care să le mişti, poţi să imprimi un ritm reflecţiilor tale, poţi să te muţi din punct de vedere fizic dintr-o parte în alta a mesei şi să consideri astfel situaţia cînd din punctul de vedere al negrului, cînd din cel al albului. Dar aşa eram constrîns să mă lupt cu mine însumi sau, dacă preferaţi, cu un eu proiectat într-un spaţiu imaginar. trebuia să-mi reprezint limpede poziţiile succesive ale pieselor, posibilităţile fiecărui partener şi - oricît de absurd ar părea aceasta - să văd distinct în mintea mea şase, opt, douăsprezece - poziţii diferite ca să

pot astfel calcula dinainte patru sau cinci mutări pentru fiecare adversar, al căror reprezentant eram eu singur.

Mintea mea se diviza, aş putea spune, în minte albă şi minte neagră, pentru ca să pot duce Jocul acesta într-un spaţiu abstract şi să combin mutările cerute, în ambele tabere, de tactica partidei. Dar cel mai primejdios lucru nu era aici această dedublare a gîndirii în mine însumi, ci faptul că totul se petrecea în imaginaţie; riscam astfel să pierd brusc pămîntul de sub picioare şi să lunec în hău. Cînd înainte vreme, refăceam partidele celebre din manual, nu executam decît o copie, iar exerciţiul nu-mi cerea mai mult efort decît memorizarea unor versuri sau a unui paragraf din cod. Era o activitate limitată, disciplinată, o gimnastică mintală remarcabilă.

Două partide în cursul dimineţii, două după-amiaza, mă achitam astfel de acest soi de exerciţii fără prea multă cheltuială de energie, .locul îmi ţinea loc de ocupaţie normală şi dacă greşeam, dacă ezitam în cursul vreunei partide, tratatul era acolo, prezent, ca să mă ajute. Activitatea aceasta îmi fusese salvatoare, pentru că nu intram eu însumi în joc. Imi era indiferent dacă victoria avea să fie de partea negrului şi nu a albului, asta era treaba lui Alehiu sau a lui Rogo- liubov. care-şi disputau onoarea de a fi campioni, iar plăcerea pe care n încercam era aceea a spectatorului, a cunoscătorului care apreciază peripeţiile partidei şi frumuseţea ei. Din clipa în care încercam să joc cu mine însumi, am început, fără să-mi dau seama, să mă deschid pe mine însumi. Eram negrul şi luptam împotriva albului, care eram tot eu. şi fiecare din ei voia să cîştige. Mă trecea cu cald gîndindu-mă ce aveam să fac cînd urma să joc cu albul atunci cînd jucam cu negrul. Unul din cei doi adversari care se aflau în persoana mea triumfa şi se enerva în acelaşi timp cînd celălalt săvîrşea vreo greşeală.

Toate acestea par lipsite de sens şi chiar aşa ar fi dacă ar fi fost vorba de un om normal, trăind în condiţii normale. Ce poveste de necrezut ar fi o schizofrenie provocată în felul acesta, ce dedublare de neconceput a personalităţii! Dar nu uita că am fost smuls cu violenţă din cadrul meu obişnuit, că eram un prizonier nevinovat, chinuit de luni întregi de singurătate, un om în care se acumulase furia, fără ca să şi-o poată descărca asupra nimănui. Avînd în vedere că nu se oferea nici o altă distracţie, în afara acestui joc absurd cu mine însumi, ura şi dorinţa mea de răzbunare se canalizară cu furie în această direcţie. În mine era un om care voia să-şi apere drepturile, dar nu putea să se lege decît de celălalt eu cu care jucam; astfel, partidele acestea îmi provocau o iritare aproape maniacală. La început mai eram capabil să joc calm, făceam cîte o pauză între partide ca să mă mai destind. Dar nu trecu mult, şi nervii mei iritaţi nu-mi mai dădură nici un răgaz. Abia terminam de jucat cu albul, că negrul se ridica înaintea mea, fremătînd. Abia sfîrşeam o partidă, că o jumătate din mine însumi începea să o provoace pe cealaltă, căci aveam totdeauna în mine un învins care-şi cerea revanşa.

N-aş putea spune nici măcar aproximativ cîte partide am jucat în felul acesta, În rătăcirea mea nepotolită - poate o mie, poate mai multe. Eram posedat şi nu puteam opune nici o Împotrivire; toată ziua nu-mi umbla prin minte decît mat şi rocadă, nu vedeam decît pioni, ture, regi şi nebuni.

Întreaga-mi fiinţă, toată sensibilitatea mea se concentrau asupra căsuţelor unei imaginare mese de şah.Bucuria pe care o încercam în timpul jocului se preschimbase într-o dorinţă violentă, dorinţa într-o constrîngere, o manie, o furie frenetică, care îmi cotropea zilele şi nopţile. Nu mă mai gîndeam decît la şah, la probleme de şah, la mutarea pieselor. Adesea, trezindu-mă cu fruntea scăldată-n sudoare. Îmi dădeam seama că jucasem pînă şi-n somn. Dacă visele-mi erau populate cu oameni, aceştia se mişcau în chip de tură, de cal, de nebun.

La interogatoriu, mintea mi-era confuză. Am impresia că m-am exprimat destul de obscur ultimele dăţi cînd am fost chemat, căci Judecătorii schimbau între ei priviri uimite. De fapt, ÎN timp ce ei îşi făceau ancheta şi deliberările, eu nu aşteptam, sub imperiul patimei mele avide, decît momentul cînd aveam să fiu condus în cameră ca să-mi reiau jocul, jocul nebunesc. O partidă, apoi încă una. Orice întrerupere mă stînjenea, pînă şi sfertul de oră cînd gardianul mătura prin cameră, pînă şi cele două minute care-i trebuiau ca să-mi aducă mîncarea. Adesea mîncarea rămînea neatinsă pînă seca în castronul ei, căci uitam să mănînc. Mă ardea o sete înspăimîntătoare, provocată de jocul acesta febril şi de nesfîrşitele reflecţii. Goleam sticla dintr-o dată şi-l imploram pe gardian să-mi aducă apă, dar, o clipă mai tîrziu, gura mi-era iar uscată.

În sfîrşit, tulburarea mea ajunse la un asemenea grad, încît nu mai puteam rămîne pe scaun nici o clipă. Nu făceam nimic altceva decît să joc toată ziua, măsurînd camera fără încetare, tot mai repede, cu un pas mereu mai grăbit, pe măsură ce se apropia sfîrşitul partidei. Pasiunea de a cîştiga, de a învinge, de a mă învinge pe mine însumi devenea, încetul cu încetul, un fel de furie: tremuram de nerăbdare, căci unul din cei doi adversari pe care îl întruchipam era totdeauna prea lent pentru pofta celuilalt. Se hărţuiau fericit de ridicol şi s-ar părea, ini a|i|aui pe mine însumi - mai repede, mai repede, hai odată* - cînd răspunsul se lăsa aşteptat.

Astăzi ştiu, desigur, că acea stare de spirit era patologică. Nu-i găsesc altă denumire decît aceea de intoxicaţie cu jocul de şah, care nu există încă în vocabularul medical. Monomania aceasta sfîrşi prin a-mi otrăvi şi trupul, şi sufletul. Slăbisem, somnul îmi era agitat, mereu întrerupt, Mă trezeam cu pleoapele grele ca plumbul, încît de abia le puteam deschide. Eram atît de slăbit, mîinile îmi tremurau în aşa hal, încît ca să duc la buze un pahar trebuia să fac un mare efort. Dar cum începeam o partidă, o forţă sălbatică mă teroriza. Eram într-un continuu du-te-vino, cu pumnii strînşi, şi vedeam adesea, ca printr-o ceaţă cu luciri roşiatice. propria-mi voce strigîndu-mi, pe un ton răguşit, rău: «Şah!» sau «-Mat!».

N-aş putea să-ţi spun cum s-a produs criza. Ştiu numai că într-o dimineaţă m-am trezit alt fel decît de obicei. Corpul mi se eliberase parcă de mine însumi, se lăfăia, întins alene, într-un confort foarte plăcut. O oboseală mare, sănătoasă, pe care n-o mai încercasem de luni de zile. îmi îngreuna pleoapele, dîndu-mi un atît de intens sentiment de bunăstare, încît nu putui să mă decid să deschid imediat ochii. Timp de cîteva minute am rămas aşa, bucurîndu-mă de moleşeala mea, de căldura patului, într-o tînjeală voluptoasă. Deodată mi se păru că, aud voci în spatele meu, voci omeneşti, calde şi vii, care rosteau cuvinte liniştite, şi nu-ţi poţi imagina

încîntarea mea. eu, care n-auzisem de luni de zile decît asprele şi relele cuvinte ale judecătorilor mei. «Visezi! îmi spusei. «Visezi! Nu cumva să deschizi ochii! Prelungeşte-ţi visul, mai bine decît să, vezi iarăşi camera aceea blestemată, scaunul, lavoarul, masa şi veşnicul desen al tapetului. Visezi - visează mai departe».

Dar curiozitatea fu mai puternică, încît, cu prudenţă, deschisei ochii. O! Minunăţie: mă aflam Într-o altă cameră, o cameră mai mare decît cea de hotel. Lumina intra liberă printr-o fereastră fără gratii. Dincolo de ea vedeam copaci, copaci verzi, adiind în vînt, şi nu sinistrul, meu zid. Camera era zugrăvită în alb strălucitor, albă era şi cuvertura care mă acoperea - da, într-adevăr, mă aflam într-un alt pat. un pat pe care nu-l cunoşteam. Nu era vis, voci omeneşti vorbeau încetişor în spatele meu. Pesemne că descoperirea mă tulburase puternic, căci paşii se apropiară numaidecît. O femeie venea spre mine. cu mersul uşor, o femeie cu o, basma albă pe cap - o infirmieră. Mă înfiorai, încîntat : nu mai văzusem de un an întreg o femeie. Probabil eu priveam această graţioasă apariţie cu ochii extaziaţi şi arzători, căci infirmiera îmi spuse: Stai liniştit! Foarte liniştit. Nu-i ascultam decît sunetul vocii - nu era oare aceea a unei creaturi omeneşti? Mai existau deci oameni pe pămînt care nu erau judecători, călăi, exista, o, minune, femeia aceasta cu glas dulce şi cald, aproape duios. Ţintuiam cu ochii gura aceea care-mi vorbise cu bunătate, căci anul acesta infernal mă făcuse să uit că între oameni mai poate exista bunătate. Îmi zîmbi - da, ea zîmbea, mai existau deci pe lumea asta oameni care zîmbeau. Apoi duse un deget la buze şi se îndepărtă fără zgomot.

Cum aş fi putut s-o ascult! Dimpotrivă, făcui eforturi desperate ca să mă aşez pe pat, ca s-o urmăresc cu privirea, pentru a mai contempla încă o dată această creatură miraculoasă şi binevoitoare. Voiam să mă ajut cu mîimile, dar nu reuşeam. Cea dreaptă dispăruse în întregime într-un fel de pachet mare, alb, pe cît se părea : un pansament. La început m-am uitat la el mirat din cale afară, apoi înţelesei încetul cu încetul unde mă aflam şi începui să mă gîndesc la ceea ce ar fi putut să mi se fi întîmplat. Fără îndoială că fusesem rănit sau, poate, mă rănisem eu singur la mînă. Acum mă aflam la spital.

După-amiază veni doctorul; era un om bătrîn, foarte simpatic. Numele meu nu-i era necunoscut şi vorbi cu atîta respect de unchiul meu, doctorul împăratului, Încît îmi dădui imediat seama că ţinea la mine. În cursul convorbirii îmi puse tot felul de întrebări, dintre care una, între altele, mă surprinse, mă întrebă dacă nu eram cumva matematician sau chimist. I-am spus că nu.

- Curios, murmură el. Rosteai formule atît de stranii în delirul dumitale, - c8, c5. Nimeni nu înţelegea nimic.

Îl întrebai ce mi se întîmplase. Un zîmbet ciudat îi înflori pe buze.- Nimic grav. O criză violentă de nervi. Şi adăugă încetişor, după ce

aruncă o privire circumspectă în jurul lui : Lesne de înţeles, de altfel. Te aflai acolo de la 13 martie, nu-i aşa ?

Făcui semn din cap că da.- Nimic surprinzător cu metoda asta, mormăi el. Nu eşti cel dintîi. Dar

n-ai nici o grijă. După cum îmi strecurase aceste cuvinte şi după cum mă privea, înţelesei că eram pe mîini bune.

Două zile mai tîrziu, excelentul doctor îmi povesti deschis ce mi se întîmplase. Gardianul mă auzise răcnind în camera mea şi crezuse la început că intrase cineva cu care mă certam. Dar nici nu apucase bine să se arate în uşă că m-am şi aruncat asupra lui scoţînd nişte strigăte sălbatice: «-Hai, du-te, ticălosule, laşule!*. încercasem să-l apuc de gît cu atîta impetuozitate Încît trebui să strige după ajutor. În timp ce eram dus la doctor, reuşii să mă eliberez şi, pradă unei furii frenetice, m-am aruncat în fereastra de pe coridor. Am spart geamul şi m-am rănit adînc la mînă - uite cicatricea se mai vede Încă şi azi. Eram cuprins de un fel de febră cerebrală cînd am fost transportat la spital, dar în scurtă vreme mi-am revenit complet în simţiri.

- Desigur, n-am să le comunic domnilor ălora că te simţi mai bine, adăugă esculapul meu cu vocea scăzută: ar fi în stare s-o ia de la capăt. Bizuiete pe mine, am să fac cum e mai bine ca să te scot basma curată.

Nu ştiu ce raport a putut face călăilor mei acest preţios prieten. Fapt este că obţinu ceea ce voia : să mă elibereze. Poate că m-a dat drept iresponsabil, poate că persoana mea nu mai prezenta nici un interes pentru Gestapo, căci Hitler ocupase Cehoslovacia, şi situaţia din Austria era pentru el lichidată. Mă angajam în scris să-mi părăsesc patria în cincisprezece zile. iar aceste cincisprezece zile fură atît de pline de formalităţile necesare astăzi unei călătorii în străinătate - hîrtii militare, de poliţie, paşaport, viză, certificat medical -, încît nu-mi mai rămase vreme să mă gîndesc la trecut. Se pare, de altfel, că în creierul nostru există nişte misterioase forţe regulatoare, care îndepărtează spontan ceea ce ar putea să-i dăuneze sufletului, căci ori de cîte ori încercam să mă gîndesc la perioada petrecută în captivitate, memoria mă trăda. Abia multe săptămîni mai tîrziu, cînd mă aflam pe pachebotul acesta, putui în sfîrşit să trec în revistă evenimentele petrecute.

Acum înţelegi de ce m-am purtat atît de necuviincios cu prietenii dumitale. Mă plimbam la întîmpLare prin fumoar, cînd i-am văzut pe domnii aceia aşezîndu-se la o masă de şah; mirarea şi spaima mă ţintuiră locului. Uitasem complet că se poate juca şah în faţa unei mese de şah palpabile, cu piese palpabile, uitasem că e un joc în care două persoane cu totul străine se instalează în carne şi oase una în faţa celeilalte.

Într-adevăr mi-au trebuit cîteva minute ca să-mi amintesc că jucătorii pe care-i vedeam acolo jucau acelaşi joc ca şi mine, în celula mea, cînd mă străduiam din răsputeri să joc cu mine însumi.Cifrele cu care mă obişnuisem în perioada aceea de exerciţii sălbatice nu erau, prin urmare, decît simbolurile acestor piese de os. Surpriza pe care o încercam văzînd că mişcarea pieselor pe masa de şah corespundea celei făcute de pionii mei imaginari se asemăna, fără îndoială, cu aceea a astronomului care a determinat existenţa unei planete prin mijlocirea unor calcule savante şi care vede deodată materializîndu-se planeta aceasta pe cer sub forma unei stele strălucitoare. Hipnotizat, fixam masa de şah pe care contemplam diagramele mele concretizate de un cal, de o tură, de un rege, o regină şi de pioni veritabili. Pentru a înţelege mai bine poziţiile respective ale adversarilor, m-am văzut silit să transpun lumea abstractă a cifrelor mele în aceea a pieselor care erau mutate sub ochii mei. Încetul cu încetul, curiozitatea mă cuprinse. Uitînd de orice politeţe, am intervenit în jocul dumneavoastră. Eroarea pe care era gata s-o comită prietenul

dumitale m-a atins de parcă aş fi fost săgetat în inimă. Cu un gest instinctiv, fără să mă gîndesc, l-am reţinut aşa cum reţii un copil care se apleacă peste o balustradă. Abia mai tîrziu mi-am dat seama cît de grosolan şi de necuviincios m-am purtat".

Mă grăbii să-l asigur pe domnul B. spunîndu-i că ne felicitam pentru hazardul care ne permisese să-i facem cunoştinţă şi adăugai că din partea mea eram de două ori nerăbdător să asist la partida fixată pe a doua zi, după ce-i ascultasem povestirea. Păru neliniştit.

„Nu, să nu vă faceţi iluzii. Pentru mine nu se pune altă problemă decît să mă pun la încercare... da. aş vrea... aş vrea să ştiu daca sînt în stare să joc o partidă de şah obişnuită, pe o masă de şah adevărată, cu piese adevărate. Cu un adversar în carne şi oase... căci încă nu m-am lămurit asupra acestui lucru. Cele o sută, o mie de partide jucate erau oare reglementare ? Sau nu era decît un joc de vis, ca atunci cînd ai febră, un vis fantastic, în care sari peste jaloane indispensabile realităţii ?

Sper că nu-mi pretindeţi să mă măsor cu un campion mondial şi să-l scot din luptă. Singurul lucru care mă interesează este să ştiu, o dată pentru totdeauna, dacă jucam cu adevărat şah În camera mea de hotel sau dacă înnebunisem. Într-un cuvînt, dacă eram de o parte sau de alta a zonei primejdioase. În ce mă priveşte este singurul scop al acestei partide".

În clipa aceea, gongul ne chemă la cină. Convorbirea noastră ţinuse aproape două ore, căci, în cele de mai sus, am scurtat mult povestirea domnului B.

I-am mulţumit călduros şi mi-am luat rămas bun de la el. Nu părăsisem Încă puntea, cînd alergă după mine şi adăugă, cu atîta nervozitate Încît se bîlbîia :

„încă o vorbă. N-aş vrea să par pentru a doua oară nepoliticos : vrei să-ţi previi prietenii că n-am să joc decît o singură partidă: Va fi încheierea unei întîmplări trecute... o concluzie definitivă, şi nu un început... Nu doresc să fiu cuprins iar de această pasiune frenetică, de această furie de a juca, la care nu mă gîndesc decît cutremurîndu-mă... de altfel, doctorul m-a prevenit... m-a prevenit anume: un om care a fost atins de o manie poate cădea iar bolnav, chiar dacă e cu totul vindecat... Mai bine să nu mă apropii de o masă de şah, cînd am fost intoxicat în halul în care am fost,., Înţelegi, am să joc o unică partidă ca să limpezesc problema care mă interesează, şi cu asta basta."

A doua zi, la ora trei fix, ne şi aflam în fumoar. Veniseră şi doi ofiţeri de pe bord, amatori de şah, după ce obţinuseră o permisie specială ca să asiste la partidă. De data asta, Czentovic nu se lăsă aşteptat şi începu o partidă memorabilă, în care obscurul meu compatriot avea să se lupte cu ilustrul campion. Regret că s-a desfăşurat în faţa unor spectatori atît de incompetenţi şi că s-a pierdut pentru analele jocului de şah aşa cum s-au pierdut pentru istoria muzicii improvizaţiile lui Beethowen la pian. încercarăm, ce-i drept, să reconstituim în memorie partida, dar fără nici un rezultat. Jucători) ne-an interesat în mai mare măsură decît jocul, ale cărui peripeţii nu ni le mai aminteam. Contrastul spiritual dintre cei doi parteneri devenea tot mai accentuat în atitudinile pe care le luau în cursul partidei. Ţeapăn şi tipicar, nemişcat ca un buştean, Czentovic nu pierdea din ochi masa de şah. A gîndi însemna pentru el un efort fizic care-i cerea o

concentrare a întregului trup. Domnul B. dimpotrivă, era cu totul liber şi degajat în mişcări. Diletant în cel mai bun sens al cuvîntului, el vedea în joc doar plăcerea pe care i-o făcea ; între mişcări ne dădea cu dezinvoltură explicaţii, îşi aprindea cîte o ţigară cu mîna sigură şi nu privea masa de şah decît un minut înainte de a juca. Avea necontenit aerul că prevăzuse dinainte intenţiile adversarului.

La început totul decurse destul de repede. De abia la a şaptea sau la a opta mişcare, lupta păru că se schiţează conform unui anumit plan. Czentovic se gîndea mai îndelung, şi după acest semn înţeleserăm că lupta era înverşunată. Ca să fiu drept, trebuie să mărturisesc că pe noi, ceilalţi, partida mai curînd ne decepţiona. Cu cît piesele alcătuiau pe masa de şah arabescuri mai stranii, cu atît pătrundeam mai puţin sensul lor ascuns. Nu înţelegeam nici Intenţiile celor doi adversari, nici cine era avantajat. Nu vedeam decît că-şi deplasau piesele ca nişte generali care fac să înainteze trupele pentru a încerca să taie o breşă în liniile inamice. Dar ţelurile strategice ale acestor mişcări depăşeau capacitatea noastră de a înţelege, căci jucători atît de tari ca cei din faţa noastră îşi calculau mişcările dinainte.

La neştiinţa noastră se adăuga încetul cu încetul oboseala, provocată mai ales de interminabilele minute de gîndire ce-i erau necesare lui Czentovic. încetineala acestuia îl scotea vizibil din sărite pe compatriotul meu. Observam neliniştit că nu-şi mai găsea locul pe scaun. Aprindea nervos ţigară după ţigară sau lua note la repezeală, începu să comande sticle cu apă minerală, pe care le dădea pe gît. Era limpede că-şi calcula mişcările de o sută de ori mai repede decît Czentovic. Cînd acesta din urmă se hotăra, în sfîrşit, după ce se gîndise şi se răzgîndise, să mu’te o piesă cu mîna sa greoaie, eroul nostru zîmbea, cu aerul cuiva care-ar fi prevăzut manevra, şi răspundea pe loc. Creierul lui lucra atît de repede, încît pesemne că prevedea dinainte toate şansele partenerului său. Şi cu cît Czentovic se hotăra mai anevoie, cu atît nerăbdarea celuilalt se făcea tot mai simţită. În timp ce aştepta astfel, pe buzele lui se întipărea o expresie de contrarietate aproape ostilă.

Dar Czentovic nu se lăsa defel impresionat de atîta lucru. Pe măsură ce piesele se răreau pe masa de şah, el cădea şi mai mult pe gînduri, posomorît şi tăcut. Pînă la cea de-a patruzeci şi doua mişcare, partida durase două ceasuri şi trei sferturi, iar noi o urmăream cu o privire năucă de oboseală.

Unul din cei doi ofiţeri plecase, iar celălalt citea o carte şi arunca cîte-o privire asupra mesei de şah doar atunci cînd unul sau celălalt partener juca. Deodată - era rîndul lui Czentovic - se produse ceva neaşteptat. Campionul apucase calul ca să-l mişte, şi domnul B. văzîndu-l ce face, se ghemui ca o pisică gata să sară. începu să tremure din tot corpul, mută regina cu un gest sigur şi strigă triumfător: „S-a terminat! Am încheiat socotelile !". Se aruncă înapoi, îşi încrucişă braţele pe piept şi se uită sfidător la Czentovic cu ochii în care pîlpîia o lucire fierbinte.

Ne aplecarăm toţi asupra mesei de şah ca să urmărim manevra aceasta anunţată pe un ton atît de triumfător. La prima privire nu se vedea nimic ameninţător. Exclamaţia prietenului nostru se raporta pesemne la o dezvoltare ulterioară a situaţiei, dezvoltare pe care noi, diletanţi mărginiţi, n-aveam cum s-o prevedem. Czentovic fu singurul care nu-făcuse nici o

mişcare cînd vorbise partenerul său. Îşi păstrase calmul de parcă nici nu auzise. Nu se întîmplă nimic. În liniştea deplină din sală răsuna tic-tacul ceasului pus pe masă ca să măsoare intervalul între două mişcări. Se scurseră trei minute, apoi şapte, opt, Czentovic nu se mişca, dar ni se păru că, din pricina efortului pe care-l făcea, nările i se dilataseră şi mai mult.

Aşteptarea era din ce în ce mai Insuportabilă pentru noi, ca Şi pentru domnul B. care se ridică dintr-o săritură şi începu să străbată fumoarul de la un capăt la altul, la început încet, apoi din ce în ce mai repede. Toţi ochii erau îndreptaţi cu mirare asupra lui, iar eu eram extrem de neliniştit. Tocmai îmi dădusem seama că, în ciuda enervării sale, măsura mereu aceeaşi porţiune de loc; ai fi zis că O stavilă invizibilă îl oprea în mijlocul camerei şi-l obliga să se întoarcă. M-au trecut fiorii cînd am înţeles că refăcea fără să vrea acelaşi număr de paşi ca în camera sa de hotel. Da, pesemne că întocmai aşa se plimbase luni întregi, ca o fiară în cuşcă, cu mîinile crispate şi umerii aplecaţi, în timp ce în privirea sa fixă şi febrilă se aprindea lucirea roşie a nebuniei. În clipa aceea mai avea încă toată prezenţa de spirit, căci se întorcea din cînd în cînd nerăbdător spre masă, pentru a vedea dacă Czentovic se decisese.

Nouă, zece minute se scurseră astfel. Se întîmplă apoi ceva la care nimeni nu se aştepta. Czentovic îşi ridică încet mîna lui greoaie. Fiecare aştepta neliniştit să vadă ce avea el să facă.

Dar Czenlovic nu jucă: cu dosul mîinii, mătură piesele de pe masa de şah. Nu înţeleserăm pe dată că astfel abandona partida, capitula înainte ca toţi ceilalţi să-şi dea seama că era înfrînt. Neverosimilul se produsese. Un campion mondial, învingător în nenumărate partide, se dădea bătut în faţa unui necunoscut, în faţa unui om care nu pusese mîna pe un Joc de şah de douăzeci sau de douăzeci şi cinci de ani. Prietenul nostru, un anonim, îl bătuse pe cel mai tare jucător din lumea întreagă, într-o partidă publică. Eram atît de emoţionaţi încît nu ne-am dat seama cînd ne-am ridicat cu toţii în picioare. Fiecare din noi simţea că trebuie să facă sau să spună ceva ca să dea frîu liber emoţiei încercate şi bucuriei. Singurul care nu se mişcă fu Czentovic. După un lung moment ridică capul şi-I aruncă prietenului nostru o privire îngheţată: „încă o partidă ?" - întrebă el.

- Bineînţeles, răspunse domnul B., cu un entuziasm care-mi făcu o impresie neplăcută, şi se aşeză înainte să-i fi putut aminti că intenţionase să nu joace decît o singură partidă. Cu o grabă febrilă aşeză piesele pe masa de şah, şi degetele-i tremurau în aşa hal încît un pion îi scăpă de două ori din mînă şi căzu pe jos. Neliniştea provocată de iritarea lui exagerată se preschimbă în spaimă. Era limpede că omul acesta calm şi paşnic devenise exaltat. Ticul făcea să-i salte tot mai des colţul gurii, şi tot corpul îi tremura de parc-ar fi fost cuprins deodată de friguri.

- Ajunge! îi şoptii cu voce scăzută, nu mai juca! E de ajuns pentru astăzi, eşti prea obosit.

- Obosit! Ha, ha! hohoti el în gura mare, cu un aer răutăcios. Aş fi putut juca şaptesprezece partide dacă nu ne-am fi lungit atîta. Ceea ce mă oboseşte la ritmul acesta e că trebuie să rămîn treaz. Hai, e rîndul dumitale să începi!

Ultimele cuvinte, rostite pe un ton violent, aproape grosolan, îi erau adresate lui Czentovic, care-i aruncă adversarului său o privire calmă şi măsurată, dar dură, ca un pumn Încleştat. Între cei doi jucători se crease o

tensiune primejdioasă, o ură pătimaşă. Nu mai erau doi parteneri care-şi încercau forţele, distrîndu-se; erau doi duşmani care-şi juraseră să se distrugă reciproc. Czentovic întîrzie mult pînă ce jucă prima mişcare, şi avui clar intuiţia că o făcea înadins. Înţelesese pesemne că încetineala sa îl obosea şi-l enerva pe celălalt şi se servea de aceasta ca un tactician bine antrenat.

După patru minute mari şi late, deschise jocul în cel mai simplu şi mai obişnuit mod avansînd cu două căsuţe pionul care-l acoperă pe rege. Domnul B. ripostă pe loc cu acelaşi pion, iar Czentovic îşi reluă atitudinea sa exasperantă. Aşteptam cu inima la gură, aşa cum aştepţi tunetul după un fulger orbitor, iar tunetul întîrzie." Czentovic nu se mişca. Lent, calm, se gîndea şi-mi dădeam tot mai bine seama că încetineala sa e voită şi rea. În această vreme, îl observam pe domnul B. Dăduse pe gît trei pahare cu apă; îmi aminteam de povestirea sa, de setea arzătoare care nu-i dăduse pace în timpul captivităţii. Nenorocitul "prezenta toate simptomele unei enervări anormale, fruntea îi era scăldată-n sudoare, cicatricea de pe mînă era tot mai roşie, mai pronunţată. Pînă atunci rămăsese stăpîn pe sine, dar la cea de-a patra mişcare, cînd Czentovic se cufundase în meditaţiile sale fără sfîrşit, izbucni : „Joacă, ce mai aştepţi!".

Czentovic îşi ridică privirea-i rece,- Am fixat, dacă nu mă înşel, la zece minute Intervalul dintre mişcări.

Nu fac din principiu mai repede.Domnul B. îşi muşcă buzele. Sub masă piciorul i se bălăbănea repede,

mereu mai repede. Avea să-şi piardă cumpătul, simţeam că lucrul acesta era inevitabil. Şi, într-adevăr, la cea de-a opta mişcare, se produse un nou incident. Domnul B., care îndura aşteptările acestea cu tot mai multă nerăbdare, nu se mai putu stăpîni, se aplecă înainte, Înapoi şi începu, fără să vrea, să bată darabana cu degetul pe masă. Czentovic îşi ridică capul său mare :

- Aş îndrăzni să vă rog să nu mai bateţi aşa! Mă stînjeniţi... Zgomotul acesta mă împiedică să Joc.

- Ha! ha. am observat ! rîse scurt domnul B,Czentovic se roşi:- Ce vreţi să spuneţi ? întrebă el cu glas aspru şi rău.Domnul B. rîse iar, cu un rîs sec, ironic.- Nimic. Numai că sînteţi foarte nervos.Czentovic îşi plecă capul şi tăcu. Lăsă să treacă şapte minute, ca să

Joace mişcarea următoare, şi partida continuă în ritmul acesta ucigător. Czentovic parcă împietrise. Ca să se hotărască îi trebuiau acum zece minute. Iar purtarea partenerului său era din ce în ce mai ciudată. Părea că uitase de partida pe care o Juca şi se ocupa de cu totul altceva. Nu se mai plimba prin cameră, ci rămăsese aşezat nemişcat pe scaun. Privea în gol cu ochii rătăciţi şi bîiguind fără încetare cuvinte lipsite de înţeles. Se pierdea oare în calcule interminabile sau juca altă partidă, aşa cum bănuiam eu ? - fapt este că, atunci cînd îi venea rîndul să joace, trebuia să-l readucem de fiecare dată la realitate. O clipă îi era de ajuns ca să se orienteze. Totuşi eram din ce în ce mai convins că ne uitase pe toţi, chiar şi pe Czentovic, şi că era cuprins de o criză de demenţă rece, care putea izbucni dintr-o clipă în alta cu violenţă.

Într-adevăr, lucrul acesta se şi produse la cea de-a nouăsprezecea mişcare. Czentovic abia jucase, cînd domnul B. îşi impinse nebunul trei căsuţe mai departe, fără să privească masa de şah, şi strigă atît de tare încît tresărirăm : ,,Şah. Şah la rege !".

Ne aplecarăm curioşi asupra mesei de şah, dar toţi am rămas uimiţi de ceea ce urmă. încet, nespus de încet, Czentovic ridică capul şi ne privi unul după altul - lucru pe care nu-l făcuse niciodată pînă atunci. Pe buze I se schiţă un rînjet batjocoritor şi satisfăcut de parc-ar fi încercat o nemărginită fericire. După ce se bucură din plin de acest triumf, încă neînţeles pentru noi, ne spuse, adresîndu-se tuturor, cu o politeţe afectată :

- Regret, dar nu văd cum s-ar putea să am şah la rege. Poate că unul din dumneavoastră vede mai bine.

Examinarăm situaţia şi apoi ne uitarăm neliniştiţi spre domnul B. Regele lui Czentovic era complet acoperit de un pion - pînă şi un copil şi-ar fi putut da seama de asta -, deci nu putea fi vorba de şah la rege. Să fi mişcat oare anapoda aprigul nostru prieten, fără să vrea, vreo piesă ? Tăcerea generală îl făcu să-şi vină în fire, examină la rîndul său masa de şah şi începu să spună bîlbîindu-se puternic :'- Bine, dar regele trebuie să se afle la f7... nu-i la locul lui, nu e şi pace ! V-aţi Înşelat. Totul e greşit pe masa asta... pionul ăsta e în gs, şi nu în gj... e altă partidă... e...

Se opri brusc. Îl apucasem de braţ şi îl ciupisem atît de tare, încît simţi în ciuda rătăcirii sale. Se întoarse şi mă privi cu ochi de somnambul : ,,Ce s-a întîmplat ? Ce vrei de la mine ?".

- Remember! doar atît îi şoptii şi-mi trecui degetul pe cicatricea de la mînă. îmi urmări mişcarea, ochii i se întunecară şi se uită ţintă la dîra roşie. Deodată începu să tremure, şi un fior îl zgudui din cap pînă-n picioare:

- Pentru dumnezeu murmură el cu buzele albite. Am spus oare ceva nelalocul lui.,, nu cumva sînt Iar...?

- Nu, făcui eu încetişor. Dar încetează să mai joci, e timpul. Aminteşte-ţi ce ţi-a spus doctorul !

Domnul B. se ridică numaidecît.- Te rog să-mi ierţi prosteasca mea greşeală, spuse el înclinîndu-se În

faţa lui Czentovic, tot atît de politicos ca înainte. Ceea ce am spus e o absurditate, desigur. Mata ai cîştigat.

Apoi se întoarse spre noi :- Vă cer şi dumneavoastră scuze, domnilor V-am prevenit însă să nu vă

puneţi prea mari speranţe în ştiinţa mea. Iertaţi acest incident ridicol - e ultima oară în viaţa mea cînd încerc să joc şah.

Se înclină încă o dată şi plecă tot atît de misterios şi de discret cum se ivise. Eu eram singurul care ştiam de ce acest om nu se va mai atinge vreodată de o masă de şah. Ceilalţi rămaseră locului, cu conştiinţa vagă că scăpaseră din nu ştiu ce primejdie.

- Damned fool! ♦* mormăi MacConnor, decepţionat. Czentovic se ridică ultimul de pe scaun : înainte de a pleca se mai uită o dată la partida Începută :

- Păcat, spuse el mărinimos. Treaba nu mergea prea prost. Ca diletant, domnul acesta are un talent remarcabil.Sfîrşit

2DESTINUL CONDAMNAŢILORPovestire documentară de locotenent-colonel N. N. NAGAEVPrelucrare de: P. BARAŞtOV şi V. KITAIN

Nu de mult a avut loc la Moscova o conferinţă de presă la care au luat cuvîntul în faţa ziariştilor sovietici şi străini, agenţi americani trimişi în URSS . Ei au demascat în mod convingător pe foştii lor stăpîni de peste Ocean şi acţiunile actualului guvern al SUA. îndreptate împotriva ţărilor din lagărul socialist.

De la tribuna Organizaţiei Naţiunilor Unite, reprezentanţii Uniunii Sovietice au vorbit de nenumărate ori lumii întregi despre amestecul grosolan şi condamnabil al SU’A în treburile interne ale statelor Iubitoare de pace. Azi vom începe să publicăm povestirea documentară ,,Destinul condamnaţilor" de N. N. Nagaev - participant la cinci operaţii de lichidare a unui grup de membri ai serviciului american de spionaj.LENKA KLIMOV „FUGE" PESTE GRANIŢĂ...

Lenka Klimov sta tolănit pe iarbă la vreo sută de metri de gara Marţevo, Era a doua zi de cînd se tot învîrtea pe acolo şi încă nu reuşise să se urce în tren. N-avea bilet de tren, iar fără bilet nu i se dădea voie nici măcar să se apropie de vagoane. Soarele încălzea puternic pămîntul şi iarba. Marea de Azov, care se întindea ceva mai încolo, parcă se evapora văzînd cu ochii. Marea era netedă ca oglinda, iar valurile ei leneşe şi mici se rostogoleau în depărtare, dispărînd pe neobservate În dosul unui văl de ceaţă. Undeva departe, pe luciul mării, se zăreau cîteva bărci pescăreşti. Văzîndu-le, Lenka se întrebă dacă nu ar fi bine să încerce să cîştige ceva bani oferindu-şi pescarilor serviciile sale.

Cu vreo două luni în urmă, Lenka îşi părăsise slujba de la Fabrica de sticlă din Tkvibuli şi plecase în căutarea fratelui său, Ivan. De cînd i-a murit mama la Ashabad, Lenka n-a primit de la fratele său decît o singură scrisoare. Plicul îl pierduse, dar îşi amintea că fratele lui era pe undeva prin Vologda. El nu reuşi să ajungă în Vologda şi nimeri tocmai în Gruzia. Acolo se an- gajă la o fabrică de sticlă, unde lucră aproape o jumătate de an. Îi era greu singur şi de aceea hotărî să plece în căutarea fratelui său, Ivan. De atunci, de trei ori fusese prins fără bilet şi fără legitimaţie, dar de tot atîtea ori fusese lăsat liber, căci nu era decît un copilandru. Ieri, de pildă, l-au predat la gara Marţevo, dar cum să meargă mai departe nu i-a spus nimeni... La mesele de lîngă gară se adunaseră femeile pentru a Vînde călătorilor din trenul de Moscova peşte prăjit sau uscat şi raci fierţi. Pe mese erau grămezi de raci. Cînd îl vedea, pe Lenka i se făcea negru În faţa ochilor. Bietul băiat nu mîncase ca lumea de două zile.

- Ţi-e urît, frăţie, hai ? zise cineva în spatele lui Lenka.Alături de el şedea pe un mic geamantan un bărbat. Umerii săi înclinaţi

erau acoperiţi de o cămaşă de mătase, ceafa îi era arsă de soare, iar ochii lui albaştri zîmbeau cu vioiciune de sub nişte sprîncene late şi drepte.

- Fumezi ? zise necunoscutul întinzînd lui Lenka un pachet de „Kazbek". Lenka luă ţigara, o aprinse, dar nu zise nimic.

- Ce vreme frumoasă, tocmai potrivită pentru a te odihni... spuse vesel necunoscutul. Nu-mi vine să plec de aici, dar n-am ce face, trebuie să plec... Dar tu de ce taci ? Îl întrebă el pe Lenka.

- Ce te priveşte?- Uite, mă plictisesc. Tot singur şi Iar singur. Am hotărît să-ţi cer voie să

te însoţesc. Vrei să ne odihnim împreună ?- Nu eşti bătăuş ? zise Lenka arătînd spre cicatricea care brăzda

obrazul stîng al necunoscutului de la tîmplă pînă la bărbie.- Da de unde, frăţioare, ştii tu ce sînt eu ? Uite, zise el arătînd spre cer -

unde un avion reactiv tocmai lăsase o dlră alburie. Această dîră plutea deasupra pămîntului şi se părea că se sprijină cu unul din capete tocmai în mare.

- Doar nu vrei să spui că eşti pilot ?Necunoscutul dădu din cap cu modestie şi zise cu un ton prietenos :- Ei, hai să facem cunoştinţă: Nikolae Platonov, pilot de încercare al

uzinei N. Dar tu ?- Eu sînt Klimov Lenka.- Ei bine, Lenka, haide să mlncăm ceva. Tot aşteptînd trenul spre

Taganrog, mi s-a cam făcut foame.Lenka bău cu nespusă plăcere iaurtul călduţ, cu spumă trandafirie şi

înfulecă pîinea de casă cumpărată de la femeia care Vindea de-ale gurii. Platonov curăţa alene racii, privea cu atenţie la băiat asculta povestea încurcată a vieţii acestuia. Cînd se aşezară din nou pe Iarbă şi aprinseră ţigările, Platonov oftă :

- Şi eu am fost hoinar, dar, iată, am devenit om. Uite ce, spuse el cu hotărîre, tu îmi aminteşti de frate-meu, care a pierit în timpul războiului. Dacă eşti băiat de treabă, te iau cu mine. Acum merg la odihnă, nu departe de Borjomi, în satul Dvirl. Ai auzit de satul ăsta ? Mergem împreună, ne odihnim, iar după aceea ne întoarcem la uzină. Îţi ajut eu să-ţi croieşti drum În viaţă...

Lenka răsuflă uşurat: mai bine să amîne căutarea lui Ivan, mergînd cu băiatul acesta, decît să vagabondeze prin gări.

- Ei, ce zici ? întrebă Platonov.- Merg, răspunse Lenka. Numai...- Măi, băieţaşule, zise rîzînd Platonov, ce, nu crezi ? Vrei să-ţi arăt foaia

de drum ?- Bine, lasă... EU însă trebuie să merg la fabrică să-mi iau actul de

naştere.- Bine zici, băiete... Fără act de naştere nu te primesc nici la uzina

noastră; la noi sînt severi în această privinţă.Apoi făcură o baie în mare şi în timp ce se odihneau pe nisipul cald şi

uscat, Platonov îşi expuse mai pe larg planul. Trebuia să meargă pentru o oră la Taganrog, iar a doua zi dimineaţa urma să se întîlnească tot aici pentru a pleca în Gruzia.

- Ca să nu rabzi de foame, uite, ia cincizeci de ruble, zise cu bunătate Platonov. Cînd vei fi mare şi vei deveni om în toată regula, mi-i vei restitui. Oamenii buni nu te lasă să pieri.,., zise el bătîndu-l pe Lenka pe umeri. Pînă seara se împrieteniseră la cataramă. Asupra lui Lenka făceau o impresie grozavă mîinile musculoase ale lui Platonov, mişcările-i hotărîte şi chiar cicatricea, care la început îi inspira neîncredere, acum îl făcea pe

noul prieten un adevărat erou în ochii lui. Toată noaptea următoare, Lenka nu inchise un ochi: îi era frică ca nu cumva Platonov să-l fi înşelat şi să nu se mai întoarcă. Dar Platonov se întoarse.

Iată-i dar plecaţi spre Borjomi. Acum Lenka nu mai avea teamă de controlori şi miliţieni, pentru care el era „fratele" lui Nikolai Platonov, pilot de încercare al uzinei N.

Dis-de-dimineaţă trenul sosi în Borjomi. Lenka cunoştea gara aceasta drăguţă, clădită din piatră albă, înconjurată de munţi acoperiţi cu păduri de conifere.

Lenka nu ştia care era mai departe itinerarul lui Platonov.- Cum, nu ţi-am spus ? zise cu mirare Platonov. Am o soră căsătorită cu

preşedintele colhozului din Dviri. O duc bine, ne vor primi pe cinste. Într-acolo o pornim acum. Actul de naştere îl iei la întoarcere...

Lenka fu de acord. Nu departe de gară, Platonov opri un camion şi se înţelese la repezeală cu şoferul, un gruzin, care căzu la învoială să-i ducă la locul cuvenit în schimbul unei sute de ruble. Lenka nu cunoştea drumul, dar Platonov Îl încredinţă că pînă în sat nu sînt mai mult de şaizeci de kilometri.

După ce camionul trecu podul peste Kuro, Platonov bătu În cabina şoferului: „Opreşte! Coborîm să ne mai odihnim puţin".

- Păi, nu trebuia să mergem la Dviri, de ce am coborît ? întrebă mirat Lenka.

- Nu-i nimic, nu mai avem mult, răspunse Platonov. Prea scutura maşina, îmi venea rău, de aceea am coborît...

,.E pilot şi i se face rău..." - îşi spuse Lenka, dar Platonov, apucînd geamantanul şi făcînd şoferului cu mîna, porni pe o cărare abia vizibilă care ducea în adîncul pădurii.

- Am obosit, zise el. Hai să ne odihnim puţin la umbră. Grozav îmi place aerul de munte... Avem tot timpul să ajungem..

Se aşeză lîngă un brad rămuros şi scoase din geamantan două sandvişuri. Apoi porniră din nou prin pădure. Mergeau deja de o jumătate de oră. Lenka observa că pe măsură ce mergeau mai departe, cu atît pădurea devenea tot mai deasă şi mai liniştită.

- Haide să mai stăm puţin jos, zise în sfîrşit Platonov, Iar Lenka, trîntindu-se pe iarbă, aţipi. O uşoară lovitură îl deşteptă: cînd deschise ochii, se cutremură: Platonov stătea în faţa lui cu un pistol în mînă : „Uite ce este, Lenka! De acum vei merge acolo unde te voi conduce eu".

- Unde ? întrebă speriat Lenka, îndepărtîndu-se de Platonov.- Peste graniţă, în Turcia !- În care Turcia ?... Trebuie să-l caut pe frate-meu. Lasă-mă.Platonov începu să arunce pistolul dintr-o mînă în cealaltă cu multă

îndemînare şi zise rîzînd :- Nu face pe prostul! Dacă strigi, să ştii că ai să întîlneşti pe fratele tău

tocmai pe lumea cealaltă. Mi-ai plăcut şi eu ţie de asemenea. Nu sînt pilot şi n-am nici surori, căci au pierit de mult... Tu ce vrei ? Pînă acum ai trăit ca un vagabond, ai răbdat foame, dar dincolo de graniţă vei putea să petreci după pofta inimii. Eu mi-am făcut datoria, stăplnii mei nu sînt zgîrciţi, iar eu nu te voi părăsi la nici o cumpănă.

Gîndurile lui Lenka se perindau cu viteză fantastică. Aici, în pădurea asta pustie, el se simţi deodată ca uu biet puişor în faţa acestui om înalt şi

solid. „Secătură! - îşi spuse. E în stare să mă omoare..." şi începu să privească cu ură la gîtul solid şi la mîinile musculoase ale lui Platonov, la cicatrice şi la ochii lui reci. „Mă omoară, secătura - îşi zise din nou Lenka. Ce-i de făcut?

Platonov era calm: „Nu-ţi fie teamă de graniţă, eu ştiu cum s-o trec. Cu mine tu nu rişti nimic. Dimpotrivă, vei deveni om, vei cunoaşte lumea, te vei îmbogăţi...".

Platonov băgă pistolul în buzunar: „Cu mine nu pieri... Hai să ne continuăm drumul pînă mai e lumină Dar să nu Încerci să fugi : să ştii că nimeresc la sigur cu colu-ul meu...".

Mai merseră aşa încă vreo trei kilometri. După soare Lenka Îşi dădea seama că merg spre sud, către graniţă.

Către seară Platonov se opri într-un luminiş şi săpă cu cuţitul o groapă. Apoi scoase din geamantan un vraf de acte pe care le băgă prin buzunare. Lenka observă că acestea erau buletine de populaţie, cărţi de muncă, livrete militare şi alte adeverinţe. După aceea Platonov băgă în geamantan un pachet cu bani şi îngropă totul în pămînt. Desfăcînd cureaua de la pantaloni, scoase de sub maiou un fel de batistă şi o întinse pe iarbă. Era harta raionului Borjomi, tipărită pe mătase foarte fină.

- Uite, în direcţia asta mergem noi !...Aprinzînd o lanternă mică, Platonov se aplecă deasupra hărţii :- Cărarea asta dinspre sud, către graniţă. La stînga e satul Ahalţihi, la

dreapta Ciobishevi. Noi mergem drept înainte. încă cincisprezece kilometri şi nici dracu' nu ne mai prinde, înţeles ?.„ÎNCERCUIREA

Lenka înţelesese deja totul. PriVînd în jurul său, el şi aştepta momentul prielnic pentru a se pierde în beznă, ca să strige să dea alarma şi să prindă pe acesl netrebnic cu ajutorul sătenilor. Dar Platonov îl urmărea cu atenţie pe Lenka şi la orice mişcare suspectă băga mîna în buzunar; „Să stai liniştit, auzi ?".

Lenka se aşeză desperat pe iarbă şi în acel moment simţi sub mînă o bucată grea de piatră.

- La miezul nopţii, după schimbarea posturilor, vom trece graniţa. Bagă de seamă să nu faci zgomot trecînd peste pietre. Mîine dimineaţă Îţi voi face cinste cu whisky, spuse visător Platonov aşe- zîndu-se alături de Lenka şi scoţîndu-şi ghetele. Cred că-ţi va plăcea acolo. Tu ce părere ai ?... întrebă el aplecîndu-se spre piciorul stîng pentru a desface şiretul ghetei. Platonov nu reuşi să afle părerea lui Lenka în privinţa whisky-ului. În momentul cînd se aplecă, Lenka apucă piatra cu mîna-i firavă şi, adunîndu-se din toate puterile, o trimise În capul lui Platonov scoţînd în acelaşi timp un strigăt desperat. Platonov scoase un geamăt, se sculă, se uită la Lenka fără a înţelege ceva şi căzu cu faţa în iarbă.

Lenka o luă la fugă prin pădure. După ce fugi vreo sută de metri începu să strige: „Ajutor, ajutor!" Dar pădurea tăcea, şi Lenka o luă din nou la fugă. Deodată cărăruia pe care alerga Lenka îl scoase la un mic sat gruzin. Mai tîrziu află că acesta era satul Clobishevi. În sat era linişte. Numai două trei ferestre luminate erau o dovadă că acolo oamenii nu s-au culcat încă. Pierzîndu-şi răsuflarea, Lenka căzu pe cerdacul primei case.

- Nene, strigă el cînd ieşi din casă un bărbat, în pădure este un spion. Eu l-am lovit cu piatra... Ar putea să dispară..., zise cu grabă Lenka. Are şi

pistol... Peste cîteva minute, directorul şcolii din sat, Saralîdza, la a cărui casă se oprise Lenka, telefonă la secţia raională a securităţii de stat din Borjomi, iar flăcăii din sat începură să trezească pe cei mai vîrslnici.

Cînd Lenka îşi reveni din oboseală, povesti maiorului de securitate Pohcivadze şi căpitanului de miliţie Gacecîvadze despre „prietenul" său, despre felul cum şi-a pus Încrederea în el, cum a plecat cu acesta, cum l-a lovit În cap cu piatra. Maiorul telefonă grănicerilor, le povesti cele întîmplate, şi după douăzeci de minute se şi Iviră cîţiva grăniceri cu un cîine.

Toată noaptea a durat urmărirea, dar fără să se dea de urmele lui Platonov. Maiorul Pohcivadze înşirui oamenii de-a lungul drumului şi la Ieşirea din pădure, încercuind astfel locul unde se aflase spionul cîtva timp mai înainte. La graniţă se întăriră posturile de grăniceri. Dimineaţa urmărirea fu reluată.

Spre ziuă, Pohcivadze şi comandantul sectorului de grăniceri împărţiră pe ofiţeri şi soldaţi, miliţieni şi săteni în patru grupuri. Două grupuri trebuiau să cerceteze pădurea, una să păzească malurile rîului Kuro, iar al patrulea să ocupe şoseaua ce ducea spre satul Dviri. În pădure era linişte. Curînd ajunseră la luminişul în care Lenka şi Platonov s-au oprit ultima dată. „Caută urma...!" - ordonă cîinelui soldatul ce-l ducea şi lăsă mai liberă cureaua.

Cîinele se aruncă spre locul unde iarba era bătătorită, dădu semne de nelinişte, mîrîi nervos şi tăcu.

- CaUtă, caută! repetă soldatul, dar cîinele se aşeză pe labele dinapoi şi Încet, ca şi cum ar fi vrut să se scuze, dădu din coadă.

- E clar, tovarăşe comandant! Spionul s-a folosit de o fiolă cu lichid derutant, pe care a strivit-o cu pantofii şi de aceea Alfa nu poate prinde urma...

- Păcat !,.. Dar să nu zăbovim. Vom căuta în continuare. La amiază, urmăritorii încă nu dăduseră de urma lui Platonov.

De abia pe la ora trei, acesta îşi făcu apariţia cînd ieşi din pădure şi porni cu precauţie spre satul Dviri. El văzu de departe oamenii care stăteau pe pod şi intră din nou în desiş, hotărînd să aştepte pînă va trece pericolul şi apoi să treacă cu orice preţ rîul pentru a se ascunde. Oamenii nu-l văzuseră. În schimb, o femeie de serviciu de la şcoala medie din Dviri, Sofia Gheorghievna Lomsadze, întorcîndu-se de la grădină, observase cum un om suspect fugea spre pădure; spre a nu-i atrage atenţia, ea se prefăcuse că nu-l vede. Mătuşa Sofia, cum o numeau cei din sat, îl căută pe secretarul de partid, Livan Vartanov, şi peste o oră grupul lui Pohcivadze, miliţienii şi colhoznicii înconjurau cu un inel de nepătruns desişul de măcieşi.

- Te somez să te predai, eşti încercuit! strigă Pohcivadze cînd grupa lui era aproape de tot de desiş.

Urmară două focuri de pistol. Gloanţele şuierară pe deasupra capetelor. „Nene, aveţi grijă. Are grenade, eu le-am văzut !" - şopti cu frică Lenka,

- Tu, băiatule, ascunde-te pe după pietroaie, spuse Pohcivadze împingînd pe Lenka spre un loc mai ferit.

- Pentru ultima oară, te somez să te predai! repetă Pohcivadze. Altfel deschidem focul.

Minutul de tăcere care urmă păru o veşnicie. Apoi se auzi un foşnet: din tufişuri apăru un pistol şi după el Platonov în persoană. El ridică mîinile şi se îndreptă spre Pohcivadze.

- Aici erai ? şopti el văzîndu-l pe Lenka... De-aş fi ştiut, te-aş fi înecat în mare...

- Încetează discuţia, eşti arestat, ordonă Pohcivadze....În timpul percheziţiei s-au mai găsit la Platonov un pistol „Walter", cu

27 de cartuşe, o grenadă sistem „Mills", o fiolă cu otravă, un pistol-stilou, patru buletine de populaţie sovietice, zeci de adeverinţe diferite şi douăzeci şi două de mii de ruble.

Într-o oră, Platonov fu dus în Borjomi. La interogatoriu el mărturisi că este un agent al serviciului american de spionaj şi că a fost paraşutat în raionul Rnvno în noaptea de unu spre doi mai. În aceeaşi zi, geamantanul îngropat în pădure fu sigilat şi trimis de Pohcivadze împreună cu spionul Platonov la Moscova, la comitetul securităţii de stat.Un TELEFON PUNE CAPĂT MINCIUNII

Într-o cameră nu prea spaţioasă se aflau doi inşi : anchetatorul Pantelcev şi arestatul Platonov, Cu mîinile pe genunchi el şedea în faţa maiorului, la vreo cinci paşi de el. Platonov asculta fiece întrebare cu mare atenţie, ca şi cum ar fi vrut să o memorizeze şi să-i ghicească scopul. Era a patra oară cînd Platonov stătea în această cameră în faţa acestui anchetator tînăr, dar talentat. Cu o zi înainte, lui Platonov i se luaseră amprentele. El ştia prea bine de ce i s-au luat amprentele, dar nu putea să-şi dea seama ce o fi aflat maiorul cu ajutorul lor, şi asta îl obseda tot timpul.

Dar nici maiorul nu era lipsit de griji. Deşi generalul Gubanov nu-l grăbea, el îşi dădea seama prea bine că acesta aştepta cu nerăbdare rezultate palpabile din partea anchetei. Timpul era preţios: se putea ca Platonov să nu fi venit singur şi prin urmare pe undeva să acţioneze nevătămaţi şi alţi duşmani, care trebuiau prinşi şi demascaţi.

- Care e numele dumitale adevărat ?...Deşi auzea a nu ştiu cîta oară această întrebare, Platonov tresări.

Anchetatorul nu observă însă nimic.- Platonov, Nikolal Kuzmici...- Ai spus că eşti născut în satul Deakovo, raionul Susaninsk, regiunea

Kostroma. Aşa e ?- Da, acolo m-am născut. În 1935 mama s-a mutat în Kostroma. Eu

învăţam prost N-am reuşit să termin nici măcar patru clase. M-am încurcat cu nişte hoţi şi am fost judecat de două ori... În 1945 am fost chemat În armată. Fiindcă nu mă împăcam cu disciplina, după două luni am dezertat. După ce am rătăcit mai mult timp prin oraşele ţării, ocupîndu-mă cu furtişaguri, am hotărît să fug peste graniţă.

- Cum ai reuşii să faci acest lucru ?- După ce am luat această hotărîre, am plecat la Borjomi şi de acolo m-

am îndreptat spre graniţa turcească, de-a lungul rîului Kuro. În zorii unei zile am trecut barajul de sîrmă ghimpată şi am pătruns pe teritoriul Turciei. Grănicerii turci m-au dus la Erzerum, unde am fost supus unui interogatoriu de către un turc şi trei americani.

- Şi după aceea ?

- După aceea am fost dus la Miinchen. După şapte zile de interogatoriu, americanii mi-au declarat că dacă nu sînt trimis de organele sovietice şi nu doresc să ajung la închisoare, trebuie să le îndeplinesc ordinele. Am acceptat condiţiile... Nu mult după aceea am fost dus în altă parte, unde am urmat timp de şase luni cursurile unei şcoli de spionaj.

- Care-ţi era numele conspirativ ?- Vladimir.- Ce legendă a fost elaborată pentru dumneata ?- Conform legendei, eu eram născut în regiunea Koslroma, raionul

Susaninsk, dar nu în satul Deakovo, ci Kostilovo. )n timpul războiului, am fost În armată, iar în 1948 am fost lăsat la vatră.

Telefonul de pe masă zbîrnîi. Panteleev ridică receptorul şi în timp ce asculta şi nota ceva pe o foaie de hlrtie, Platonov îl urmărea cu atenţie.

- Foarte bine! Mulţumesc..., spuse Panteleev şi agăţă receptorul.OBIECTELE DIN PĂDUREA TUMANSK

În dimineaţa de 2 mai, generalul Gubanov primi aproape în acelaşi timp două ştiri alarmante. Ambele se refereau de fapt la unul şi acelaşi lucru. Prima ştire venea de la Direcţia generală a corpurilor de grăniceri, iar a doua - de la organele de securitate ale Ucrainei. La ora 1 şi 35 de minute, În ziua de 2 mai, la distanţa de 32 de kilometri de Vladimir-Volinsk, în direcţia sud-vest, grănicerii au auzit zgomotul motoarelor unui avion necunoscut care trecea graniţa. Avionul zbura la o altitudine de 400 metri înspre Uniunea Sovietică.

Alţi grăniceri, precum şi posturile antiaeriene, au auzit la 36 de kilometri mai la nord-vest de Vladimir-Volînsk, la ora 2 şi 57 de minute, de asemenea, zgomotul unui avion. De astă dată, el se îndrepta spre Polonia. Gubanov reciti de cîteva ori aceste documente şi le introduse apoi într-un dosar liber pe care i-l adusese ajutorul său.

- începem o nouă operaţie. Din nou ne-au venit „musafirii", zise generalul. Aflaţi de urgenţă de la comandantul corpurilor de grăniceri ce Ii s-a comunicat de la statul-major al A.A.A.!

După ce ajutorul său părăsi încăperea, Gubanov luă receptorul telefonului şi vorbi mai mult timp cu oraşul Vladimir-Volînsk, apoi cu comandanţii organelor de securitate ale altor regiuni de graniţă ale Ucrainei, dîndu-le directivele necesare.

Comandantul secţiei securităţii de stat a raionului, maiorul Pillpcnko, se apucă de treabă Imediat după primirea ordinului. Pînă la sfîrşitul zilei următoare nu obţinu însă nici un rezultat. Prin împrejurimi totul era liniştit, iar oamenii din partea locului, care se cunoşteau bine unii pe alţii, nu observaseră nici un străin suspect printre ei

După cîtva timp, în ziua de 6 mai, în faţa maiorului se prezentă pădurarul Egor Ivanovicl Oslapcnko, care lucra de douăzeci de ani în cadrul acelui ocol silvic, aşa că-şi cunoştea pădurea din fir-a-păr. Bătrînelul era întotdeauna vesel, dar de astă dată expresia serioasă a feţei şi încetineala cu care se aşeză pe scaun îl făcură pe maior să presupună că s-a întîmplat ceva. „Ce vînt te aduce pe la noi, Egor Ivanovici ?" - începu maiorul discuţia, întinzîndu-i tabachera.

- Mi se pare că le-am dat de urmă... zise el.- Adică cine ?- Eu şi cîinele meu Selma, pe care-l cunoaşteţi.

-Povesteşte-mi, te rog...- Iată cum s-a întîmplat. Azi dimineaţă, ca de obicei, mi-am început

turul prin sectorul meu, căci, de, e primăvară, şi ispita vînatului legal e mare... Cînd am ajuns la mesteacănul bătrîn, Sclma începu să dea semne de nelinişte şi să sape pămîntul cu labele. Am dat la o parte frunzele de anul trecut şi sub ele, ce să văd ? Ceva învelit într-o pînză albă. Era clar că acel ceva nu fusese Îngropat de mult. N-aveţi grijă, tovarăşe comandant, degeaba v-aţi speriat. N-am pus mîna pe acel lucru. L-am acoperit iar şi am venit direct la dumneavoastră.

„În plnza albă de paraşută erau învelite cu grijă două perechi de bocanci cu bordură înaltă, şireturi rezistente şi catarame. Se vedea că sînt de provenienţă militară, dar tălpile groase de cauciuc pentru amortizarea loviturilor erau o dovadă că bocancii erau pentru para- şutişti. În talpa unuia dintre bocanci se vedea un ciob de sticlă rămas de la o fiolă. Sub bocanci maiorul găsi doi săculeţi cu un praf alb, asemănător cu praful de amidon.

Pilipenko înveli obiectele din nou în pînza de paraşută şi inspectă locul. Peste O jumătate de oră, generalul Gubanov era deja informat de găsirea obiectelor amintite în pădurea Tumansk. „Te rog să trimiţi totul la Moscova printr-un delegat" - spuse Gubanov.

A doua zi dimineaţa, colonelul Zaharov se prezentă la generalul Gubanov. El văzu încă de departe cele două perechi de bocanci de culoare gălbuie pe care generalul le aşezase pe masă.

- Alege-ţi una dintre ele, colonele! Ce număr porţi ? glumi generalul, dar cînd îi povesti totul lui Zaharov, acesta îi spuse :

- înţeleg, tovarăşe general. Aceşti bocanci trebuie supuşi imediat unei cercetări amănunţite.

- Da. Se vede că au fost purtaţi. Totodată trimite la analiză şi aceasta. generalul dădu la o parte o foaie de hîrtie, şi Zaharov zări două mici săculeţe. Fii atent!... S-ar putea să fie otravă.

Curînd laboratorul central comunica rezultatele analizelor. Pe amîndouă perechile de bocanci au fost găsite amprente digitale, care au şi fost fotografiate. În săculeţi era ceva mai periculos: şoarecii albi care au fost hrăniţi cu praful acela alb au turbat după trei ore. Cauza era antraxul... Colonelul Zaharov Începu verificarea amprentelor digitale ale delicvenţilor de drept comun. Numele „stăpînului" amprentelor de pe bocanci era Kurocikin Alexei Pavlovici. Una dintre amprentele de pe bocanci coincidea cu amprentele lui Platonov.

- Foarte bine. înseamnă că Platonov nu e altul declt Kurocikin. Un fir de aţă este în mîinile noastre; să încercăm acum să descurcăm tot ghemul, remarcă generalul.

După două zile se află că Kurocikin Alexei Pavlovici a dispărut fără urmă. Miliţia nu ştia unde este, căci nu mai avea cunoştinţă despre el din ziua cînd fusese chemat la armată, de unde a dezertat.DUŞMANUL ESTE „STRINS Cu UŞA"

Panteleev puse din nou lui Platonov aceeaşi întrebare pe care l-o pusese la ultima lor convorbire :

- Care este numele dumitale adevărat ?...- V-am mai spus: Platonov NikolalKo...

Dar în acest moment, Panteleev puse pe masă o pereche de bocanci americani: „Îi cunoşti ? - zise Panteleev arătînd spre bocanci, Iată şi fotografiile amprentelor: unele au fost luate acum cîteva zile de pe degetele dumitale. Îţi aduci aminte, celelalte de pe bocanci, iar acestea - din arhiva instanţelor judiciare. Toate se aseamănă de minune. Dumneata ştii că nu există în lume doi oameni care să aibă aceeaşi configuraţie a amprentelor ?...- Ştiu...- Uite, aceste amprente, şi Panteleev îi arătă din nou lui Platonov cele trei fotografii, aparţin unui oarecare Kuroclkin Alexei Pavlovki. Poate acum te hotărăşti să-mi spui adevăratul dumitale nume ? Vezi prea bine că mărturisirile dumitale mincinoase sînt sortite eşecului. Interesul dumitale este numai acela de a spune adevărul.- Bine, voi fi sincer. într-adevăr, eu sînt Kurocikin. După ce am dezertat din Armata Sovietică, am furat actul de naştere al unui oarecare Zaharov Roman Pavlovici, de care m-am folosit mult timp. După ce am colindat prin întreaga ţară, m-am angajat la uzina „Cazangiul roşu" din Taganrog. N-am trecut niciodată graniţa În Turcia. La americani am ajuns cu totul altfel. În timp ce- eram la Tagamog, am fost chemat în armată...- Sub ce nume ?- Sub numele de Zaharov.- Unde ţi-ai făcut serviciu) militar ?- În Germania. Am fost şofer pe camion. Iar apoi pe limuzină.- Asta mai miroase a adevăr. Continuă...-- Cu ajutorul maşinii am fugit la americani.- De ce ai susţinut la început că ai trecut graniţa În Turcia?- N-am vrut să amintesc şi de faptul că am dezertat a doua oară. Pentru, asemenea trădare există o singură pedeapsă...- Cu alte cuvinte ai fost lansat din avion ?- Da.- Dar ceilalţi agenţi lansaţi împreună cu dumneata unde sînt?- Am fost lansat de unul singur, tresări Platonov.- Chiar singur ?... întrebă Panteleev şi fără grabă puse pe masă a doua pereche de bocanci.- Kurocikin, eu te sfătuiesc să te gîndeşti asupra celor spuse şi să nu minţi. Noi ştim mai mnlte decît îţi închipui dumneata.- într-adevăr, împreună cu mine au mai fost doi.- Cine sînt ?- Cunosc numai numele lor din şcoala de spionaj. Unul e Leonid, iar celălalt Ivan. Am fost colegi la şcoala americană de spionaj din Kaliffbeiren. Văzînd că a fost demascat, Kurocikin descrise semnalmentele celorlalţi doi spioni.- Ai spus că aţi fost trei. Unde e a treia pereche de bocanci ?- Unul din ei, mi se pare că Ivan, s-a încălţat înainte de plecare cu bocanci obişnuiţi.- Cînd te-ai despărţit de Leonid şi Ivan ?- În seara aceleiaşi zile. De atunci n-am mai auzit nimic despre ei. Ei trebuiau să îndeplinească împreună misiunea încredinţată de serviciul american de spionaj.- De ce ai încercat să induci în eroare cercetările?

- M-am conformat instrucţiunilor serviciului american de spionaj.- Cînd trebuia să te întorci înapoi ?- După îndeplinirea misiunii, adică după ce procuram actele necesare şi recrutam încă un om. Am şi recrutat pe Lenka Klimov..., spuse mîhnit Kurocikin şi tăcu din nou.

- Dar antraxul ai reuşit să-l răspîndeşti ?- Nu... Trebuia să-l răspîndesc pe păşuni, pe lîngă sate şi colhozuri

numai În urma ordinului primit de la centru... Dar n-am apucat să-l mai primesc. În ajunul trimiterii mele În URSS , comandantul şcolii de spionaj mi-a dat să semnez un angajament. În el scria că în schimbul muncii de diversiune depuse de mine în URSS voi primi lunar 700 de dolari, iar la întoarcere voi primi o răsplată deosebită. Mai tîrziu am aflat că a doua oară americanii votau să mă trimită în URSS ca rezident. Kurocikin mai povesti şi altele despre şcoala de spionaj şi stăpînii lui de peste Ocean.

Citind procesul-verbal al ultimului interogatoriu al lui Kurocikin, generalul chemă pe colonelul Zaharov şi-i ordonă să comunice tuturor organelor locale de securitate semnalmentele lui Ivan şi ale lui Leonid. După cîteva zile, locotenent-colonelul Mazurenko se Întoarse împreună cu Kurocikin din pădurea Tumansk, de unde aduseră la Moscova un post de radio şi întregul echipament al spionului,DESCOPERIREA SERGENTULUI GRIBENKO

Într-o dimineaţă de iunie, sergentul de miliţie Konstantin Gri- benko, de la sectorul de miliţie al oraşului Fastov, din regiunea Kiev, se ducea ca totdeauna spre locul unde-şi făcea serviciul, adică la piaţă. Mergînd într-acolo, Îşi aminti Încă o dată de consfătuirea operativă care avusese loc la comandantul sectorului. În acea zi sosise la el un activist al comitetului regional al securităţii de stat şi îi adusese la cunoştinţă că nu de mult un avion necunoscut violase spaţiul aerian al Uniunii Sovietice, lansînd după toate probabilităţile diversionişti. Paraşutiştii n-au fost prinşi Încă, dar organele securităţii sînt în căutarea lor, şi miliţia trebuie să fie foarte atentă. Au trecut de atunci vreo două săptămîni.

Ziua promitea a fi Însorită şi călduroasă. Gribenko trecu fără grabă printre mese, răspunzînd la salutul cunoscuţilor şi tocmai voia să se îndrepte spre mesele unde se Vindea carne, clnd zări la mesele cu lapte un băiat slăbuţ şi nu prea înalt, îmbrăcat într-o veche cămaşă cadrilată.

În mînă băiatul ţinea două impermeabile noi-nouţe cu căptuşeală în carouri de culoare deschisă. Se vedea că băiatul se grăbea să le vîndă: ochii lui neliniştiţi căutau parcă ceva în mulţime, deşi lîngă el se tot foia un bărbat care după felul cum pipăia impermeabilele parcă vrea să le cumpere. „Oare de unde o fi avînd acest băiat două impermeabile la fel ?*' - se întrebă Gribenko. Apoi se apropie şi pipăi căptuşeala cauciucată a impermeabilelor.

- Cît ceri? întrebă el.Văzînd în faţa lui pe miliţian, stăpînul impermeabilelor îngheţă de

spaimă şi instinctiv trase impermeabilele spre el. Gribenko îl întrebă :- Ale cui sînt ?

Băiatul păi!, bombăni ceva, apoi răspunse: „Ale mele..."Gribenko nu se mulţumi cu atît : „Numele ?".- Klokov... Dar de ce te legi de mine ? Vînd doar ce-i al meu.

- Te rog să mă urmezi ! spuse Gribenko cu hotărîre, luîndu-i lui Klokov cele două impermeabile.- Lasă-mă, slnt ale mele..., insistă Klokov, dar, simţind mîna puternică a miliţianului, porni în cele din urmă după el.- Tovarăşe ofiţer de serviciu, vă rog verificaţi actele acestui cetăţean, raportă Gribenko. Vindea două impermeabile la fel. E suspect, cu atît mai mult cu cît parcă nu-s de-ale noastre,,.- Cum te numeşti ? întrebă ofiţerul de serviciu pe Klokov.- Tovarăşe comandant, i-am spus o dată miliţianului, spuse cu un ton revoltat băiatul, mă cheamă Klokov, pe numele mic Fedov. Vînd lucrurile mele, iar el, aci Klokov se uită supărat la Gribenko, iar el se leagă de mine: să vin la miliţie şi basta. Vă rog să-mi daţi drumul.- Bine, întîi să clarificăm lucrurile, iar apoi Îţi dăm drumul, spuse liniştit ofiţerul de serviciu. Nu te agita degeaba.Klokov scoase un oftat lung şi coborî ochii.- Sergent Gribenko, percheziţionează-l pe arestat, ordonă ofiţerul de serviciu.- Tovarăşe comandant, de ce să mă percheziţioneze, doar nu sînt criminal, zise sărind ca ars Klokov.- Ţi-am mai spus o dată că du pă ce verificăm cum stau lucrurile, îţi dăm drumul, zise cu acelaşi calm ca şi înainte ofiţerul de serviciu. De eşti om cinstit, n-ai de ce te teme.Gribenko pipăi buzunarele lui Klokov.- Uită-te ! bombăni cu mirare Gribenko scoţînd din buzunarul lui Klokov un pistol. E un „Walter" de fabricaţie germană, tovarăşe ofiţer de serviciu.- Dar pistolul de unde l-ai luat ?Klokov aplecă capul şi nu spuse nimic.- Continuă percheziţionarea...într-unul din buzunare fu găsită o chitanţă boţită de la camera de bagaje a gării Fastov.- Ce ai depus la camera de bagaje ?- Un geamantan...După ce întocmi la repezeală procesul-verbal al percheziţiei, ofiţerul de serviciu îl rugă să-l semneze şi cînd Klokov termină de semnat, fu întrebat din nou : „De unde ai pistolul ?".- Mi l-au dat doi prieteni, Leonid şi Vladimir.- Ce este în geamantan? întrebă ofiţerul de serviciu arătînd chitanţa.- Un post de radio al celor doi. Îl duceam în raionul Krîmsk din regiunea Krasnodarsk...- Condu arestatul, tovarăşe Gribenko!...Comandantul sectorului de miliţie, căpitanul Rojenko, luă legătura prin telefonul direct cu ofiţerul de serviciu al direcţiei regionale a Comitetului securităţii de stat din Kiev.

- Foarte bine, răspunse ofiţerul de serviciu după ce ascultă raportul lui Rojenko. Aşteptaţi oamenii noştri.

După o oră şi jumătate, o „Pobedă" aducea în Fastov pe locote- nent-colonelul Martinenko, pe căpitanii Vasin şi Starovoitov. După ce se recomandă lui Rojenko, locotenent-colonelul Martinenko ceru să fie adus

arestatul. „Noi ne-am făcut datoria - zise Rojenko fără aşi ascunde mulţumirea. Acum e rîndul dumneavoastră...".

înainte de a merge la gară cu Klokov pentru a ridica de la camera de bagaje geamantanul cu postul de radio, Martinenko îi mai puse o întrebare : „Unde sînt acum Leonid şi Vladimir, care ţi-au dat sarcina să duci postul de radio?".

- Trebuie să mă întîîlnesc cu ei în ziua de 28 sau 29 iunie în ftostov. Acum nu ştiu unde sînt, răspunse Klokov şi, fără a mai aştepta a doua întrebare, descrise pe Leonid şi Vladimir.

- Tovarăşe Rojenko, n-aveţi ceva haine ca să-l schimbăm pe arestat ?Curînd Klokov deveni de nerecunoscut. În locul cămăşii murdare era

îmbrăcat acum cu o cămaşă nou-nouţă, haină, cravată şi şapcă.- Doar nu mă duceţi la nuntă ? întrebă el supărat.- Pune-şi ochelarii aceştia şi nu mai trăncăni atîta ! ordonă Martinenko

întinzînd lui Klokov nişte ochelari cu sticlă de culoare închisă.În maşină Martinenko îi spuse lui Klokov ca la gară să nu discute cu

nimeni, ci, intrînd repede la camera de bagaje, să-şi ia geamantanul şi să se întoarcă : „Să nu cumva...".

- Nu vă temeţi, tovarăşe comandant. Voi face cum ini-aţi spus.„Pobeda" se apropie de gară. Căpitanul Starovoitov ocoli gara, camera

de bagaje şi, nezărind pe nimeni care să semene cu Leonid sau Vladimir, se întoarse. Martinenko, căpitanul Vasin şi Klokov se îndreptară spre camera de bagaje. Luîndu-şi geamantanul, Klokov se întoarse la maşină împreună cu cei doi de la securitate.

- Aici este postul de radio ?- Da.- Deschide şi vezi dacă toate sînt la locul lor.- Da, toate..., confirmă Klokov, după ce controlă de cîteva ori conţinutul

geamantanului.- La direcţie, dar mai repede! ordonă Martinenko şoferului.Şi maşina o porni În goană pe şoseaua care ducea spre Kiev.

GOANA După CÎŞTIG UŞOR- Acum, tovarăşe Klokov, va trebui să munceşti cinstit, i s-a spus lui

Fedov Klokov cînd a fost eliberat prin amnistie din lagărul de muncă corecţional, uude fusese internat pentru hoţii.

Klokov mulţumi bombănind, îşi luă actele şi se părea că a părăsit pentru totdeauna calea hoţiilor. Dar Fedea nu prea avea chef să muncească, iar de hoţii îi era frică. După două luni de vagabondaj, el se angajă ca păstor la sovhozul „Scerbakovski" din regiunea Krasnodarsk. La sfîrşitul verii, directorul îl mută la fermă.

- Nu merg, e prea murdar acolo! se încăpăţînă băiatul. Daţi-mi lichidarea !

Au încercat să-l lămurească, să-i explice, dar Klokov ştia una şi bună : lichidarea.

Cheltuindu-şi banii câştigaţi în timpul verii, Klokov se hotărî să plece în Donbass.

- E greu acolo, dar măcar cîştigi un -brui mai ca lumea!... Spuse el la plecare prietenilor săi din covboz. cînd ajunse în Rostov pe Don, dar acolo află că nu se mai fac recrutări de muncitori.

- Du-te în Novoroslisk, acolo mai au nevoie de muncitori necalificaţi, zise funcţionarul care se ocupa cu recrutarea de cadre.

Klokov o luă spre gară. Banii îi erau pe terminate şi, adunîmd cu greu cîţiva pentru nişte plăcinte cu marmeladă, ne aşeză pe o bancă din părculeţul de lîngă gară. El mesteca alene plăcintele şi nici nu observă cum se apropiară de el doi băieţi îmbrăcaţi amîndoi cu impermeabile de culoare albastru închis. Ziua era călduroasă, ca primăvara, impermeabilele erau descheiate, şi Klokov observă că au amîndouă aceeaşi căptuşeală cadrilată de culoare deschisă.

Băieţii fumau ţigări scumpe şi unul din ei îl servi şi pe Klokov.Pe neobservate intrară în vorbă, iar Klokov, care era deja plictisit de

alergătura după un trai mai uşor, povesti cum a fost recent eliberat, cum a venit la Rostov şi n-a găsit de lucru.

- Ia ascultă, Leonid. Ce zici, n-am putea să-l luăm cu noi în sovhoz? Mai ales că ştie să păzească porcii? întrebă unul din băieţi pe celălalt.

Cel care se numea Leonid era înalt, părul bălai îi era pieptănat înapoi, iar faţa lui rotundă contrasta cu nasul drept şi buzele subţiri. Sprîncenele-i roşcovane şi dinţii rari şi albi îl făceau să semene cu un reprezentant al micilor rozători. Fără să se grăbească, acesta răspunse :

- Ba, cred că se poate...- S-a făcut, Fedov. Vino cu noi în sovhoz E aici, în regiunea Krasnodarsk!

exclamă cel care se numea Vladimir.Vladinir era slăbuţ, şi, deşi ochii lui tulburi nu făceau o impresie bună,

lui Fedov I se păru un om mai de încredere, cu atît mai mult cu cît avea un geamantănaş nou-nouţ şi o şapcă scumpă cu carouri cenuşii, pe care o ţinea nepăsător în mîna dreaptă.

- Aş pleca, dar n-am bani.- Nu-i nimic, mergi cu noi. Ne ajuţi să ducem bagajele. Am cumpărat eu

ceva pentru club. Datoria ai să ne-o achiţi acolo.Klokov fu de acord. Vladimir şi Leonid cumpărară trei bilete şi plecară

cu toţii la Novorosiisfc. De acolo cei doi hotărîră să meargă pentru două-trei zile la Odesa, cu vaporul „Rossia".

- Mergem să ne odihnim puţin la mare, răspunseră ei. Klokov îi întrebă de ce şi-au ales acel itinerar ciudat.

Noii prieteni ai lui Klokov dovedeau peste tot curaj şi libertate în comportare, s-au înţeles foarte uşor cu împiegatul, aprindeau adeseori ţigări de la miliţieni, Intrau în vorbă cu ei şi chiar glumeau. Erau îmbrăcaţi bine, prezentabili şi se purtau ca atare.

La amiază, Vladimir şi Leonid se hotărîră pe neaşteptate să ia trenul în direcţie opusă.

„Eh, fîrtaţilor, - se gîndi Klokov - voi probabil că sînteţi hoţi de primă clasă şi căutaţi să vă ştergeţi urmele..." Tot drumul pînă la Odesa se uită la ei şi se gîndi ce-i de făcut. „Fie - hotărî el -, cu actele mele şi aşa nu pot găsi un post bun ; deocamdată rămîn cu ei. Numai că la rele nu mă vor împinge ei. Acum, dacă mai fac ceva, dracu' mă ia...".

În Odesa colindară toate berăriile, vizionară un film italian, iar noaptea o petrecură tot În camera de odihnă a gării.

,,Tare-s pricepuţi! Nici un miliţian nu se leagă de ei" - îşi zicea cu admiraţie Klokov, care pentru prima oară după atîta vagabondaj se culca

Într-un pat curat. A doua zi dimineaţa, Leonid şi Vladimir îl anunţară că trebuie să meargă la Jitomir, unde au nişte chestiuni de aranjat.

- Dacă vrei de lucru, vino cu noi. De acolo pînă la sovhoz e foarte aproape.

Klokov căzu la învoială şi de astă dată.În Jitomir ei umblară mult prin oraş fără nici o treabă şi dor- miră prin

parcuri, apoi luară trenul care-i duse pînă la gara Zdol- bunovo. Aici, în Zdolbunovo, Klokov trase o mare spaimă şi înţelese că a apucat-o din nou pe calea care-l va duce mai devreme sau mai tîrziu la pierzanie. După ce părăsiră peronul şi intrară în gara plină de oameni, se apropie de ei un tînăr miliţian.

- Prezentaţi actele, vă rog I ceru el.El îi urmărea de mult pe cei trei, părîndu-i-se suspecte impermeabilele

nou-nouţe cu croială neobişnuită şi căptuşeală în carouri, precum şi Vladimir, cu ochii lui mici şi tulburi, care priveau cu atenţie în toate părţile, ca şi cum ar fi căutat pe cineva.

- Actele? întrebă Leonid cu un zîmbet politicos. Dar pe ce bază ?Klokov voi să se dea la o parte, dar Leonid îl pironi locului

cu privirea şi.i şopti:- Nu te mişca, dobitocule !- Vă rog, prezentaţi actele, repetă cu insistenţă miliţianul, sau urmaţi-

mă.- Asta-i altceva. Cu tine am merge şi pînă la capătul lumii ! înţepă

Vladimir şi, înclinîndu-se cu politeţe, spuse :- Haidem, prieteni...În ziua aceea nu băuseră nici un gram de votcă, dar cu toate acestea lui

Klokov i se părea că Vladimir şi Leonid s-au îmbătat aşa, deodată, căci mergeau în urma miliţianului legănîndu-se cînd într-o parte, cînd într-alta.

În camera de serviciu era cald. Locotenentul de miliţie Nemi- gailo se uită cu plictiseală la cei trei şi În timp ce le controla cu indiferenţă actele, pe Klokov Îl treceau sudorile. „Dracu m-a pus să mă împrietenesc cu ei! Acum din nou mă vor închide!"

- Deci sînteţi din Rostov ? întrebă Nemigailo, lăsîndu-se alene pe speteaza scaunului.

- Da, tovarăşe locotenent-major! zise Leonid, deşi vedea clar că pe epoleţii locotenentului n-avea declt o singură steluţă

- Am fost la uzina „Rostseimaş" ca să alegem nişte maşini pentru sovhoz. Sper că aţi auzit despre „Voruştlovski" îi ilustru, adăugă Vladimir. E un sovhoz foarte bogat. A cumpărat maşini în valoare de cinci sute de mii de ruble...

- Da, acum agricultura e în plin avînt, răspunse cu naivitate locotenentul. Dar în geamantan ce aveţi ? întrebă, fit tind pe vigilentul, şi, cînd Vladimir îi întinse geamantănaşul de culoare maro, se apucă să scotocească chibriturile şi hîrtiile din el.

- A! exclamă el. Vasăzică şi dumneavoastră sînteţi Iubitori de muzică.- De ce? întrebă mirat Vladimir apropiindu-se de locotenent,•- Busa me, muccio! locotenentul scoase o foaie de hîrtie şi începu să

fredoneze un cîntec.- Bineînţeles că şi nouă, celor din sovhoz, ne plac cîntecele frumoase...,

aprobă cu voioşie Vladimir.

- Bine, e-n ordine ! spuse locotenentul. Totuşi eu nu vă dau drumul, pînă cînd nu-mi copiez cuvintele acestei romanţe!... Şi, mulţumit de gluma sa ieftină, Nemigailo se apucă să copieze cîntecul. Vladimir şi Leonid îşi aprinseră cu indiferenţă cîte o ţigară, fără însă a uita să-l servească şi pe locotenent.

Adresînd un ,,la revedere" miliţianului derutat, Vladimir şi Leonid ieşiră din gară şi, cînd ajunseră ceva mai departe, Leonid se opri. Trimise unei persoane imaginare un sărut şi fredonă:

- Bu sa me, muccio! Adică, sărută-mă, muccio... Apoi făcu o mină serioasă şi zise cu tărie:

- Acum, la bază! Nu cred că sînt pe lume prea mulţi gură- cască, aşa cum e acest „locotenent-major". Am putea avea neplăceri...

- Acum plecăm la Rovno cu o maşină de ocazie. Iar de acolo la „sovhoz", spuse Vladimir pronunţînd Într-un fel deosebit cuvîntul „sovhoz".

Klokov dădu din cap: „Aşa băieţi mai zic şi eu!..." - Îşi spuse el bucuros.Postul de radio fu împachetat în doi saci cauciucaţi din care Leonid

scoase pistoale, patru grenade, nişte hărţi, carneţele cu cifre şi vreo douăsprezece pachete de bancnote de o sută de ruble.

Dezgropînd toate acestea Leonid şi Vladimir îi dădură lui Klokov un pistol „Walter" şi, fără a mai spune ceva, o porniră prin pădurea Tumansk. încă pe drumul spre pădure, ei îi spuseră lui Klokov că au venit de dincolo de cordon şi se întorc din nou acolo, de îndată ce-şi îndeplinesc în întregime misiunea. Fostul tîlhar se asocie fără şovăială cu spionii, căzînd la învoială să lucreze cu ei şi să treacă apoi graniţa. Aşa porni Klokov pe calea trădării de ţară. Dimineaţa următoare, Vladimir şi Leonid mai verificară o dată postul de radio, scriseră şi cifrară cîteva telegrame.

- Transmitem şefului că ne întoarcem împreună cu tine... Se întuneca deja cînd Vladimir şi Leonid se apucară să întindă antena, verificîndu-i poziţia nord-sud cu busola.

- La naiba! înjură Vladimir. E un post alături care ne stînje- neşte... După o oră, el sfîrşi ce avea de transmis şi, cu ajutorul celorlalţi doi, strînse aparatura. Leonid luă nişte praf şi-şi frecă cu el tălpile bocancilor.

- Asta derutează cîinii..., îi spuse el lui Klokov. Apoi: umblară timp Îndelungat prin pădure pînă ce obosiră într-atît încît fură nevoiţi să se culce.

După ce se treziră, împachetară postul de radio şi impermeabilele în raniţe şi îngropară totul în pămînt.

- Ţine minte locul acesta I porunci Vladimir lui Klokov. În curînd va trebui să vii din nou aici.

Banii şi pistoalele le băgară în geamantan. De la Rostov, Leonid şi Vladimir luară trenul spre Novorosiisk. La gară îi dădură lui Klokov 200 de ruble.

- Întoarce-te în pădurea Tumansk, dezgroapă postul de radio şi du-l la gara Krimskaia, spuse Vladimir. Ne vom întîlni la 26-29 iunie la Rostov. De acolo vom pleca dincolo de cordon.

După dispoziţiile primite, Klokov trebuia să meargă la Rostov, să scrie pe doi stîlpi de telegraf de lîngă staţia de autobuse de la gară data sosirii lui şi să aştepte două-trei zile în piaţa gării pe cei doi. La întîlnire Klokov trebuia să meargă cu un ziar făcut sul în mîna dreaptă, iar de reverul stîng al hainei trebuia să-şi prindă un ac de siguranţă.

- S-ar putea ca în loc să venim noi, să vină un om de-al nostru. Şi el va avea un ziar, dar Îl va ţine în mîna stîngă. Şi nu uita ! Pe cap va purta şapca mea, adăugă Vladimir. Acest om te va recunoaşte şi te va aduce la noi...

Dacă Vladimir şi Leonid, părăseau Rostovul înainte de termen, atunci ei trebuiau să lipească pe gardul parcului de lîngă gară un anunţ pentru vînzarea unei case. În acest caz, Klokov trebuia să meargă la adresa indicată în anunţ,

Klokov primi un răgaz de zece zile pentru îndeplinirea misiunii.Klokov ajunse cu bine în pădurea Tumansk, dezgropă postul de radio şi

se uită cu jind la cele două impermeabile. „N-are rost să putrezească în pămînt, mai bine le vînd" - Îşi zise el băgînd impermeabilele în geamantan.

După opt zile, Klokov sosi în Fastov. Bani nu mai' avea, aşa că, după ce lăsă geamantanul la camera de bagaje, plecă la piaţă să vîndă impermeabilele. Acolo însă la întîlnit pe sergentul KonsLinlin Gribenko.

ÎNCEPE OPERAŢIAGeneralul Gubamiv mai reciti o dată declaraţiile lui Platonov- Kurocikin.

Prin urmare, pe undeva se mai aflau doi - Leonid şi Vladimir. Dar unde erau? „Vor apărea ei undeva? - îşi spuse generalul cînd începu să zbîrnîie telefonul interurban direct.

Gubanov ridică receptorul. Da Kievul.- Să trăiţi, tovarăşe general, se auzi o voce cunoscută.Raportează colonelul Hromov. leii un miliţian am pus nuna pe un individ

suspect, care cred că nu e străin de cele întîmplate la 2 mai lîngă Rovno.- Spune, spune! zise generalul cu bucurie, aşezîndu se mai comod în

fotoliu.Hromov raportă pe scurt despre amănuntele lui Klokov declaraţiile

făcute de el la primul interogatoriu.- Vă telefonez peste o jumătate de oră, să vă spun ce avem de făcut.

Aşteptaţi... şi generalul aşeză receptorul.Apoi generalul chemă în biroul său pe colonel Ziliirnv, pe maiorul

Mazurenko şi pe Locotenent-colonel Nagaev:- Acum cîteva minute am primit o comunicare din Kiev, spuse el. Azi, în

oraşul Fastov, miliţianul Gribenko a pus mîna pe un oarecare Klokov, care Vindea nişte impermeabile de provenieţă străină. La percheziţie s-au găsit la Klokov un pistol „Walter" şi o chitanţă de la camera de bagaje. În geamantan s-au găsit hărţi topografice şi alte lucruri. Klokov a fost predat Direcţiei regionale de securitate din Kiev.

La primul interogatoriu, el mărturisi că postul de radi» aparţine unor oarecare Leonid şi Vladimir, cu care s-a întîlnit în Rostov pe Don şi trebuie să se întîluească în Rostov În 28-29 iunie. Mi se pare că am dat, în sfîrşit, de urma netrebnicilor. Ce propuneri aveţi?

- Comunicarea e interesantă..., spuse Kluev ridicîndu-se de pe scaun. Cred că trebuie să plecăm, de îndată la Kiev, luînd cu noi şi pe Kurocikin. Acolo se va lămuri totul...

Gubanov fu de acord cu aceasta.- Deci peste trei ore decolăm de pe aerodromul Bîkovo...Hromov, comandantul Direcţiei regionale a securităţii din Kiev,

aştepta cu nerăbdare sosirea generalului şi a colaboratorilor săi. Nu trecu mult, şi pe coridor se auziră paşi.

Peste cîteva minute, el raportă lui Gubanov cazul lui Klokov şi-i arătă lucrurile găsite la el.

- Aş vrea să vorbesc cu el cîteva minute, zise generalul. Klokov fu adus în birou. Gubanov văzu în faţa lui un băiat nu prea înalt, cu ochii speriaţi.

- Şezi, spuse Hromov. Ieri ne-ai spus adevărul ?- Tovarăşe comandant, tot ce-am spus e numai adevărul adevărat...- N-ai uitat sau încurcat nimic ?- Astă-noapte n-am dormit deloc şi mi-am adus aminte de ceva.- Spune.- Cînd Vladimir şi Leonid au lucrat la postul de radio, mi-a venit ideea

să-i omor şi să le iau banii. Voiam să folosesc tocmai arma pe care mi-au dat-o să-i păzesc. Tocmai verificam cocoşul, cînd Leonid se uită la mine şi-mi spuse : ,,Ce te tot joci acolo ?". Apoi mi-a luat pistolul.

- Te-ai fi hotărît să-i omori pentru bani ?- Ştiind că slnt spioni, credeam că, omorîndu-i, cîştig atît eu, cît şi statul.Apoi colonelul mai întrebă o dată :- Cu ce ne dovedeşti că trebuie să vă întîlniţi la 28-29 Iunie la Rostov pe

Don ?- V-am spus adevărul, v-o pot dovedi oricum.- Dar modul de întîlnire l-al descris exact? N-ai încurcat nimic? Sau

poate ai uitat ceva?- Nu, n-am uitat nimic.- Bine, vom vedea, spuse Gubanov apropiindu-se de Klokov. Din hoţ al

devenit trădător de patrie. Vina dumitale este foarte mare. Îţi vei putea uşura situaţia numai ajutîndu-ne să prindem pe „prietenii", dumitale.

- Vă rog să aveţi toată încrederea, tovarăşe comandant, vă ajut, spuse cu glas rugător Klokov.

Klokov fu apoi condus din birou.- Ce mai! Pînă la întîlnirea din Rostov nu mai e mult.După cum l-a descris Klokov, acest Vladimir seamănă mult cu

Ivan despre care vorbea Kurocikin... „E timpul să acţionăm" - hotărî Gubanov şi Îl rugă pe Hromov să-l ducă pe Klokov cu primul avion de pasageri la Rostov.

- A; putea să-l iau cu noi în avion, dar nu vreau ca el să se întîlnească cu Kurocikin, zise Gubanov. Şi încă o rugăminte, Grigorie Fedorovki, cînd ajungi la Rostov telefonează lui Bîcikov şi roagă-l să ne aştepte. Da, uite, era cît p-aci să uit. Aţi cerut informaţii în legătură cu Klokov ?

- Încă de ieri, răspunse Hromov.- Să mi le comunicaţi de îndată ce le veţi primi.Apoi Gubanov chemă întregul grup operativ şi-i comunică planul de

acţiune ;- Acum vom pleca cu avionul la Rostov, unde colegii noştri din Ucraina

vor duce pe Kokov, care a confirmat din nou data întîlnirii cu Leonid şi Vladimir şi mi se pare că băiatul nu minte. Mîine este 28, aşa că trebuie să ne pregătim din timp.

La ora 14, grupul operativ al lui Gubanov plecă cu avionul spre Rostov. O oră mai tîrziu plecă şi avionul de pasageri care ducea pe Klokov şi trei activişti ai securităţii.

Pînă atunci Klokov nu călătorise cu avionul, dar se obişnui repede cu noua situaţie şi se linişti de-a binelea cînd vecina lui, care-l tot plictisea cu

diferite chestiuni mărunte, adormi în fotoliu. Acest lucru mulţumi şi pe cei trei de la securitate, care stăteau în spatele lui Klokov... La Rostov Gubanov era aşteptat de Bîcikov. Ei se cunoşteau de multă vreme, aşa că, după ce se salutară cu căldură, Gubanov spuse în glumă :

- Se poate una ca asta, Mihail Pavlovici, pe aici îţi umblă pe sub nas spionii, iar tu vii să-ţi întîmpini superiorii ?

- La noi în Rostov ? întrebă mirat Bîcikov.- Acum probabil că nu, dar mîine s-ar putea să apară.- Cine?- Leonid şi Vladimir, despre care v-am Informat moi. după interogarea

lui Kurocikin, Individul ce a încercat să ne inducă în eroare, dar a fost strîns cu uşa de găsirea obiectelor din pădurea Tumansk. El ne-a comunicat semnalmentele lor, dar ne-a vorbit de un oarecare Ivan. Semnalmentele au fost confirmate şi de fostul hoţ Klokov, care a fost arestat mai de mult în Fastov. Cei doi trebuie să se întîlnească cu acest Klokov ÎN 28 sau 29 iunie în piaţa gării, aci la tine acasă...

Pînă în seara zilei fură puse la punct cele mai mici amănunte în legătură cu „întîlnirea" lui Klokov cu Leonid şi Vladimir.

Ei puteau sosi în Rostov nu numai cu trenul şi de aceea fură trimise cîteva grupuri operative şi la debarcader, la aerodrom şi pe străzile centrale ale oraşului. Colonelul Zaharov trebuia să le instruiască şi să le descrie semnalmentele lui Vladimir şi Leonid. În caz că cei doi erau descoperiţi, ei trebuiau arătaţi lui Kurocikin, care era la dispoziţia lui Panteleev

Locotenent-colonelul Nagaev primi sarcina de a merge la gară, a studia locul şi de a întocmi pînă a doua zi dimineaţa un plan.

Astfel fu pregătită primirea „oaspeţilor".KLOKOV MERGE LA ÎnTÎLNIRE

Rămaşi singuri, Gubanov şi Bîcikov chemară pe căpitanul Panteleev.- Cum o duce Klokov, Ivan Fedorovici, întrebă Gubanov. Oare nu ne va

înşela dacă-l vom lăsa să se întîlnească cu Leonid şi Vladimir ?- Cred că putem să riscăm. Am discutat cu el aproape două ore şi cred

că nu ne va înşela. Pe lîngă aceasta, îl vom avertiza că la gară va fi tot timpul sub observaţie.

- Dar dumneata ce crezi, Mihail Pavlovici ? îl întrebă Gubanov pe Bîcikov.

- Cred că Panteleev are dreptate. N-ar strica totuşi să mai discutăm o dată cu Klokov.

Klokov fu adus în birou. Era foarte stînjenit.- Ia loc, spuse Gubanov. Noi am dori să vorbim cu dumneata în mod

sincer. Dar noi vrem sinceritate şi din partea dumitale. Ai înţeles ?- înţeles, tovarăşe comandant.- Bine, vom vedea. Ascultă-mă cu atenţie, Klokov. Noi ne-am decis să-ţi

oferim o posibilitate de a-ţi reduce din vliu. Mîine la ora 6 dimineaţa, vei pleca cu maşina la Balaisk, unde te vei uita cu atenţie la călători. Dacă vei vedea printre ei pe Leonid şi Vladimir, îi vei saluta şi ducînd mîna la şapcă o vei ridica puţin. Aceasta va însemna că te-ai întîlnit cu Leonid şi Vladimir. Dacă nu-i vei vedea, vei cumpăra un bilet şi te vei întoarce la Rostov cu oricare tren. Te previn că oamenii noştri te vor urmări pas cu pas. Ai înţeles ?

- Am înţeles, tovarăşe comandant. Voi îndeplini totul întocmai. Acum şi eu vreau să-i prind pe aceşti spioni.

- Şi noi, de asemenea, răspunse Gubanov. Dar nu-i destul să vrei. La întoarcerea în Rostov scrie pe stîlpi ce ţi-au spus Leonid şi Vladimir.

- Trebuie să scriu ziua sosirii mele în Rostov.- Foarte bine, aşa să şi scrii. Cumpără de la chioşc un ziar şi nu uita să-|l

prinzi de rever un ac de siguranţă. Poţi să te opreşti puţin şi în parc ca să te odihneşti. Apoi te duci la restaurant şi mănînci. De bani să n-ai grijă, căci îţi dăm noi. Într-un cuvînt, te vei comporta ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic cu dumneata. Ai să poţi?

- Am să pot-, spuse Klokov. Numai să nu trimită pe altcineva în locul lor.- Aceasta nu depinde de noi. Nu uita, Klokov : dacă îi vei întîlni pe

Leonid şi Vladimir în Rostov şi se vor apropia de dumneata, vei ridica puţin şapca şi vei merge cu ei. Dacă va veni la dumneata omul lor, îţi vei şterge fruntea cu batista şi vei merge acolo unde te va duce acel om. De rest nu "te îngriji, avem noi grijă să ne gîndim ce avem de făcut. E clar ?

- Clar, tovarăşe comandant.- Iar dacă nu vor veni la întîlnire în ziua de 28 iunie, după ora 23 vei

merge pe jos spre centrul oraşului. Pe drum vom lua legătura şi-ţi vom spune ce-i de făcut.

- Am înţeles...- Te previn, Klokov, să nu încerci cumva să fugi, că nu vei reuşi decît să-

ţi agravezi situaţia...„.Toate au mers cum fusese stabilit dinainte. Nagaev comunică din

Bataisk că Klokov n-a întîlnit acolo pe Vladimir şi Leonid, aşa că s-a urcat în tren şi a plecat la Rostov. După douăzeci de minute, Klokov cumpăra deja ziarul „Ciocanul" în gara Rostov. Apoi se îndreptă spre stîlpul de telegraf şi scrise pe el numărul 28, avînd grijă să se ascundă după ziar. Din magazinul de alături cumpără salam şi pîine, se întoarse în parc, se aşeză pe o bancă şi se apucă să mănînce Mai bău două pahare de sirop, se plimbă prin piaţă şi prin parc, apoi intră într-un restaurant şi se uită cu atenţie la călători. Călătorii se Îmbulzeau pe la casele de bilete, pe la camerele de bagaje, îşi însoţeau rudele, fără a şti că alături de ei are loc un joc periculos şi că Klokov, lăsat acum liber, este urmărit de cîteva pe-rechi de ochi pierdute prin mulţime.

La ora 15 Klokov se întoarce din nou în parc. Găsind o bancă liberă, se aşeză pe ea şi... adormi. În timp ce el moţăia, maiorul Mazurenko îşi spuse alarmat: te pomeneştii că nu-l va vedea. Trebuie trezit". Curlnd, pe banca unde se afla Klokov se aşeză un călător cu un geamantan în mînă. Îl împinse „din greşeală" pe Klokov şi spuse nemulţumit: „Hai, dă-te mai încolo» Sforăi ca la tine acasă... Klokov se şterse la ochi şi bombăni :

- Ce, alt loc n-ai găsit ?- Dar ce, nu vezi că toate băncile-s ocupate? Iar tu cu sforăitul tău îmi

făceai poftă...- Ei, hai, şezi, spuse Klokov ducîndu-se tocmai la capătul băncii. Văzînd

că omul nu avea nici ziar, nici şapca lui Vladimir pe cap, scuipă cu indiferenţă.

După aceea Klokov bău un pahar cu sirop şi continuă să se plimbe prin piaţă. Amintindu-şi, probabil, că are bani, se apucă să bea bere. „'Ei, drac

împieliţat, te pomeneşti că te îmbeţi şi dai totul peste cap" - îşi spuneau oamenii securităţii care-l urmăreau,

Dar Klokov rezistă ispitei şi pe la nouă seara ieşi din gară, ţinînd înainte, un ziar în mîna dreaptă. De reverul stîng al hainei era prins un ac de siguranţă.

Curînd Gubanov întîlni pe peron pe Nagaev.- Ei. ce mai face Klokov? întrebă generalul.- A trebuit să-l trezim din somn, căci adormise pe o bancă. Dormea dus,

probabil că visa cum prinde pe Leonid şi Vladimir.- S-ar putea. Dar acum haidem la treabă, căci se apropie ora întîlnirii.

Dumneata, Nikolai Nikolaevici, du-te în piaţă. Vezi să nu fii departe de Mazurenko şi să-l urmăreşti şi dumneata pe Klokov. Era aproape ora 22. Klokov se plimba liniştit În piaţă, dar cei doi „prieteni" nu mai veneau. La ora 22 fix, el stătea la Ieşirea din gară şi examina cu privirea mulţimea de călători. Trecură cinci, zece, cincisprezece minute, o jumătate de oră... În gară nu mai era nimeni, hamalii Începeau să măture piaţa, dar de Klokov tot nu se mai apropia nimeni. Se vedea că Klokov era nervos.

- Oare n-au observat ticăloşii vreun pas greşit de-al nostru ? se întrebă Gubanov.

Imediat după ce Klokov părăsi piaţa garil, îl ajunse din urmă o maşină de lux, care se opri în prima ulicioară. Klokov o luă într-acolo. Portiera maşinii se deschise, şi el intră repede înăuntru.

- Cu alte cuvinte azi am mnneit degeaba, spuse Gubanov la consfătuirea operativă. Vom vedea ce va aduce ziua de mîine... Deocamdată simt că va fi cald şi senin. Zicînd acestea, generalul arătă spre cerul presărat cu stele, care erau atît de liniştite şi atît de depărtate de agitata activitate de pe pămînt...În PLINĂ ZI

În dimineaţa zilei de 20 iunie, trenul de Novorosiisk intra ca şi în alte zile în gara Rostov. O mulţime de călători Inunda peronul, îmbulzindu-se spre ieşire. Printre călători îşi făceau loc hamalii încărcaţi cu bagaje. Unul din ei se Izbi din mers de un băiat blond nu prea înalt, care avea în mînă un geamantan nou-nouţ de culoare maro.

- Scuzaţi... spuse În grabă hamalul şi, strigînd un „faceţi loc", plecă mai departe.

- Al dracului, mi-a lovit umărul, exclamă blondul frecîndu-şi cu mîna umărul lovit.

- Mai bine ai fi mai atent, Leonid, îi spuse încet vecinul, care avea pe cap şapca în carouri şi un geamantan mare în mînă. Să plecăm mai repede de aici...

Cei doi ieşiră din gară şi se îndreptară spre părculeţul de alături. După ce se opriră un moment lîngă stîlpul de telegraf se urcară în primul tramvai. În timp ce tramvaiul se urnea din loc, pe platforma din faţă sări agentul Moliov, iar pe cea din spate, colegul său Cisteakov. Tramvaiul mergea spre centrul oraşului. La întretăierea străzilor Engels şi Budionii, Cisteakov sări din vagon.

- Tovarăşe ofiţer de serviciu, vă raportez situaţia, spuse el la telefon cînd tramvaiul coti după colţ. Mi se pare că nu e nevoie să-l mai duceţi pe Klokov În gară. Acum o jumătate de oră am luat sub observaţie doi necunoscuţi care seamănă mult cu Vladimir şi Leonid. În timp ce Cisteakov

dădea raportul, Mohov şi cei doi „protejaţi" coborau din tramvai şi mergeau pe strada Engels, uitlndu-se prin vitrine şi la trecători. Al doilea grup de agenţi ai securităţii, format din locotenenţii Pronin, Şarov, Korneici'.El, văzu pe Mohov, care mergea după cei doi necunoscuţi. La semnalul lui Mohov. grupul porni după el. Cei doi necunoscuţi o cotiră din strada Engels în stradela Magnifogorsk şi, după cîţiva metri, dispărură după poarta unei case. Mohov îşi aminti că aici locuia o veche cunoscută a lui, Nastea Elina. Cîndva ea fusese secretară de Comsomot a uzinei unde lucrase el mai înainte. Cotind după colţ, Mohov schimbă cîteva cuvinte cu locotenenţii Pronin, Şarov şi Korneiciuk, apoi intră În casă şi bătu la uşa Elinei. Fata Îl întlmpină cu bucurie.

- Ia loc. Miţa, spune-mi, ce mai e nou? De cînd nu ne-am mai văzut ! Tu nu te-ai schimbat deloc. Ducînd degetul la buze, Mohov arătă uşa şi pereţii. Elina îşi dădu seama că Mohov nu venise la ea de florile mărului, ştiind că lucrează la securitate.

- Bei un ceai ? spuse cu ospitalitate Nastea.- Mulţumesc, dar nu prea am timp să stau. Spune-mi, Nas- tenka, cine

slnt vecinii tăi ?Nastea îşi cunoştea bine vecinii. Îşi aminti că acum o lună s-au oprit la

vecina cei doi inşi : „Da, chiar acum o lună, spuse Nastea. Chiar acum i-am văzut bătînd la ea la uşă".

În timp ce Elina descria pe cei doi necunoscuţi, Pronin văzu că din casă iese o femeie. După ea ieşiră şi cei doi, dar fără geamantane şi Însoţiţi de un al treilea bărbat, în cămaşă albă şi pantaloni negri. Mergeau cu toţii pe stradela Magnitogorsk spre strada Sta nislavski. Korneiciuk şi Pronin se luară după ei, iar Şarov intră în casă ca să-l caute pe Mohov : „Au plecat..."

Mohov îşi luă rămas bun de la Elina, lăsă pe Şarov să ţină sub observaţie casa, iar el luă Imediat legătura cu Direcţia securităţii' de stat, Cînd ofiţerul de serviciu îi spuse lui Pantelcev şi Zaharov' că vrea să vorbească Mohov, Gubanov se sculă de pe scaun :

- Lăsaţi, căci lămuresc eu totul.După ce ascultă raportul lui Mohov, generalul merse la Melkov şi-i

spuse: „O veste bună, Mihail Pavlnvici : mi se pare că oamenii dumitale sînt pe urme bune".

- Şi eu am primit nişte ştiri...- Atunci de ce eşti aşa rece ?- De cîntat nu ştiu să cînt şi nici nu vreau să mă bucur prea devreme.

Ce facem acum ?- Cred că deocamdată trebuie să-i urmărim şi să-i arătăm lui Kurocikin

şi Klokov, ca să-i prindem fără greş Ca să evităm schimbul de focuri de armă, nu-i vom prinde În casa unde poposesc, ci pe stradă. Apoi Gubanov îşi expuse planul. Pantcleev şi Cisteakov vor duce Într-o maşină închisă pe Kurocikin şi Klokov în zona stradelei Magnitogorsk. Acolo Cistcakov se va întîlni cu Şarov şi va stabili unde e mai bine să stea maşina pentru ca Kurocikin să-i poată vedea mai bine pe cei doi indivizi suspecţi.

- După aceea vom hotărî unde şi cum să-i prindem... O dată ce au plecat fără geamantane, vor trebui să se Întoarcă după ele. Dacă vor întîrzia sau nu se vor întoarce, Korneiciuk şi Pronin nu vor întîrzia să dea alarma.

În acest timp, Pronin şi Korneiciuk erau în urmărirea celor doi necunoscuţi. Aceştia intrară în restaurantul „Volga-Don", se aşezară' la o masă şi începură să bea cu nesaţ bere „Jigulevskoe".

- Haideţi pe malul celălalt la plajă...! trăncăni femeia. Deseară ne plimbăm şi mergem la cinema...

- Nu putem merge la cinema. La ora zece mergem să luăm de la gară pe prietenul nostru, care trebuie să sosească azi, auziră Korneiciuk şi Pronin,

După ce-şi băură fiecare sticla, schimbară repede o privire, se sculară de la masă şi îşi plătiră consumaţia. Apoi cei patru se încărcară pe o şalupă şi trecură pe malul stîng al Donului, la plajă. Korneiciuc se urcase pe aceeaşi şalupă. Cu cea următoare plecă şi Pronin. „Ptiu, fir-ar să fie, mi se pare că va trebui să fac baie, dar chiloţii imi sînt acasă" - îşi spuse Korneiciuk stînd la pupa şalupei şi privind la cei patru.

- Ei, acum trebuie pus la lucru Klokov. spuse Gubanov cînd i se comunică cele transmise la telefon de Mohov.

Nu trecu mult, şi Klokov fu dus cu maşina împreună cu Mazu- renko şi un agent dlu Kostov în raza stradelei Magnitogorsk, pe unde trebuia să se întoarcă nu peste mult timp Leonid şi Vladimir.

Aceştia făcură baie, se prăjiră la soare şi se întoarseră din nou la restaurantul „Volga-Don". Aici mai băură cîte o sticlă de bere şi apoi o luară alene spre casă.

- Ei sînt ? întrebă Panteleev pe Kurocikin cînd cei doi trecură pe lîngă maşină.

- Da, cel din stînga e Leonid, iar cel din dreapta Ivan, şopti Kurocikin- La direcţie! ordonă Panteleev.Cam la ora 10, cei doi necunoscuţi fură văzuţi şi de Mohov, şi Şarov.

Acesta din urmă, căutînd să pară că nu mai poate de căldură, merse în întlmpinarea necunoscuţilor ştergînduşi fruntea cu batista. La vreo douăzeci de paşi de ei, el îşi scoase haina, şi şi-o puse pe mînă. Acesta era un semn convenţional stabilit dinainte.

- Porneşte! ordonă Mazurenko şoferului.Pe lîngă Leonid şi Ivan trecu încet o „Pobedă" prăfuită, şi cînd ajunse

chiar în dreptul lor Mazurenko dădu puţin la o parte perdeaua.- Ei sînt.- Da, ei, Leonid şi Vladimir. Ei m-au trimis în pădurea Tumansk...,

declară Klokov.- Aşadar, Ivan şi Vladimir sînt una şi aceeaşi persoană, constată

Gubanov. Şi hotărî ca amîndoi să fie lăsaţi, să se plimbe liniştiţi. Apoi Kluev şi Nagaev trebuiau să prindă pe Leonid, iar Zaharov şi Mazurenko - pe Vladimir. Se cerea curaj şi hotărîre.

În momentul prinderii lui Leonid şi a lui Vladimir, trebuia să se apropie cîteva „Pnhede" pentru ca aceştia să fie luaţi imediat în maşini diferite, În caz că Leonid şi Vladimir erau însoţiţi de cunoscuţi de-ai lor, şi aceştia trebuiau ridicaţi.

La ora şase şi jumătate, din casa de pe stradela Magiiîlogorsk, Leonid ieşi însoţit de o fată, după trei minute ieşi şi Vladimir, însoţit de un bărbat şi o femeie. Cu toţii se îndreptau spre strada Engels.

Leonid era îmbrăcat Într-un costum gri închis şi mergea cu fata în faţa lui Vladimir, care şi ei reuşise să se schimbe. Acum era cu o tunică,

pantaloni bufanţi şi cizme din piele de crom. În acea seară caldă de iunie, se plimbau pe străzi mii de oameni. Mulţimea vorbea, în aer pluteau glasuri vesele şi rîsete, dar nici unul din miile de cetăţeni paşnici ai Rostovului nu bănuia că alături de ei se plimbau doi duşmani.

Pronin şi Şarov mergeau la zece paşi în urma lui Vladimir, iar Korneiciuk şi Mohov, în urma lui Leonid. Kluev, Nagaev şi doi agenţi depăşiră pe Leonid cu vreo douăzeci de metri, apoi se întoarseră şi îi merseră în întîmpinare. Korneiciuk şi Mohov erau în spatele lui Leonid, iar în clipa în care Kluev şi Nagaev se întîlniră cu Leonid, aceştia îl apucară rapid de mîini. Al treilea agent de securitate apăsă cu tărie gîtul lui Leonid, ridicîndu-i bărbia.

- Eşti arestat! spuse încet Nagaev, Apoi Leonid fu introdus repede În maşină. „Pobeda" demară şi, lăsînd în urma-i o dlră de fum, dispăru ca o fantomă.

Tot atît de rapid fură luaţi în maşini şi ceilalţi. Lumea se adună grupuri-grupuri şi începu să discute cu aprindere cele văzute.

- Cineva a fost ridicat, dar cine şi de către cine, nu se ştie...- Grozav au mai lucrat I spuse tovarăşei sale un băiat lat În spate.La locul întîmplării veni un miliţian. El ascultă ce se vorbea şi făcu

remarca :- Totul e În perfectă ordine. Au luat pe cine a trebuit... Vă rog nu vă

înghesuiţi şi nu împiedicaţi circulaţia.ULTIMELE TROFEE

- Ei, „birjarilor", sînteţi gata ? întrebă vesel Nagaev.- Calul e sătul şi adăpat. De mult aşteptăm clienţii, I se răspunse. Dar

unde mergem ?- De astă dată în Krasnodar...„Birjarul" - adică acela care comanda echipajul avionului special, *ua

ionii Sokolov, - duse mîna la cozoroc: „Am inţeles, tovarăşe locotenent-colonel. Aparatul este gata de decolare".

Peste zece minute, Nagaev se şi afla În zbor spre Krasnodar, de unde drumul său ducea la gara Krimskala. Acolo, În munţi, după cum declarase după o lungă încăpăţlnare Leonid, aveau spionii ascunse armele, cartuşele, echipamentul şi banii. Nagaev trebuia să le găsească pentru a demasca În mod definitiv pe agenţii prinşi cu o zi înainte.

Ziua precedentă fusese cu adevărat călduroasă. La percheziţie, asupra lui Leonid găsiseră un buletin pe numele Konovalov Leonid lovanovici, un livret militar pe acelaşi nume, diferite adeverinţe şi 2.700 de ruble. Asupra lui Vladimir găsiseră un buletin pe numele Vişotski Vladimir Nikolaevici, un livret militar pe acelaşi nume şi 3.300 de ruble. Din casa în care au poposit Leonid şi Vladimir, Mazurenko aduse două geamantane. Într-unul erau două pistoale, cartuşe şi cuţite, iar în celălalt, îmbrăcămintea spionilor.

Nagaev şi Kluev l-au interogat pe Leonid. În faţa lor şedea spionul palid, cu umerii ridicaţi, ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă capul. El nu ştia că fostul hoţ Klokov şi Kurocikin slnt arestaţi şi de aceea Încercă la început să se dezvinovăţească. Dar curînd se încurcă de tot şi recunoscu :

- Numele meu adevărat e Koşelev, Leonid Vasllevicl.- De ce ţi-ai schimbat numele ?

- La aceasta au contribuit în mod direct americanii: eu slnt agent al serviciului american de spionaj şi din ordinul lui am fost lansat în URSS În noaptea de 1 spre 2 mai.

Nagaev şi Kluev continuară :- Unde ţi-ai ascuns restul echipamentului de spionaj primit Înainte de

plecare ?- Armele, banii, hărţile şi restul echipamentului de spionaj sînt îngropate

în raza gării Krimskaia... Pentru că cunoştea acele locuri încă de pe vremea începuturilor serviciului său, consiliul convocat de general hotărî să trimită acolo pe Nagaev.

Plnă la Krasnodar, Nagaev studie cu atenţie planul terenului, fixa unele repere da’te de Koşelev şi ajunse la concluzia că totul e clar. La aerodrom Nagaev era aşteptat de un grup de ostaşi sub comanda unui plutonier de geniu. împreună cu ei, colonelul plecă spre gara Krimskala. În locul Indicat de Koşelev erau o mulţime de movile, tăiate în toate felurile, de tranşee. Pe aici trecea în timpul războiului aşa-numita „linie albastră" a nemţilor.

Colonelul examina cîteva tranşee, se urcă pe vreo zece movile, dar fără nici un rezultat. El înţelese că singur nu va putea găsi lucrurile spionilor, aşa că trimise după vînătorii şi pădurarii din partea locului, continuînd între timp căutarea. Deodată îşi puse întrebarea : „Dar dacă eu aş fi fost în locul spionului, cum aş fi procedat ? Unde mi-aş fi ascuns armamentul ?".

Din spusele lui Koşelev, el ştia că spionii au coborît la a treia haltă de la gara Krîmskaia. Nagaev se întoarse la haltă, se aşeză cu faţa către dealuri şi văzu în faţa lui o cărare îngustă care urca pieptiş dealul. O luă pe această cărare şi de pe vîrful dealului văzu un val de pămînt. Urcîndu-se pe cl, Nagaev văzu din nou o sumedenie de tranşee acoperite de buruieni. Una dintre ele avea o adîncime mai mare decît celelalte. „Ei, uite, aici sînt ascunse!" - spuse el ca să încurajeze pe plutonierul de geniu, care nu mai putea de oboseală. Plutonierul sări în tranşee şi imediat exclamă : „Tovarăşe locotenent-colonel, am dat de ceva metalic !...".

Nagaev sări şi el înăuntru, dădu la o parte frunzele şi descoperi un geamantan.

Americanii şi-au echipat bine agenţii. În geamantan Nagaev găsi două automate cu o rezervă enormă de cartuşe, cîteva grenade de mînă, un pistol „Walter", alte două pistoale, încărcate cu gaze lacrimogene, aparate mici de fotografiat, busole, hărţi, tabele cu cifruri, un mare număr de buletine false, livrete militare şi diferite adeverinţe ale unor instituţii sovietice. În geamantan mai erau bani iranieni în valoare de 34.000 de ruble... Cu aceste trofee, Nagaev se întoarse la Rostov.CINE ERAU EI?

După cum am văzut, spionii trimişi de serviciul american de spionaj n-au reuşit să facă mare lucru pentru că Securitatea a primit un ajutor preţios din partea minunaţilor şi curajoşilor oameni sovietici, ca Lenka Klimov, învăţătorul din Cruzia, femeia de serviciu, miliţianul Grilenko, bătrînul pădurar şi alţii care-şi iubesc neţărmurit patria.

Dar cine erau netrebnicii şi de unde-şi recrutează serviciul american de spionaj oamenii? După cum a reieşit din anchetă, unul dintre spioni, anume Ivan Voloţanovski, ca şi Kurocikin, a fost un hoţ şi un potlogar, a cutreierat toată ţara, iar într-una din gări a cunoscut pe Leonid Koţelev, care era hoţ de aceeaşi teapă cu el.

Pentru a scăpa de judecată, Voloţanovski şi Koţelev au hotărît să fugă în „lumea liberă" şi au trecut În Iran. Pentru a evita orice neplăceri, ei au destăinuit serviciului Iranian de spionaj tot ce li s-a cerut. Voloţanovski se angajă paznic al bisericii ortodoxe ruse din Teheran (minunat post pentru un hoţ ale meseriei). Iar Koţelev se angajă şofer. Curînd ei intrară în organizaţia monarhistă a emigranţilor ruşi, condusă de diaconul Elim Şiţkov. Într-o zi emigrantul Peruanski, translator al ambasadei SUA, în Teheran, prezentă pe Voloţanovski şi Koţelev unui „corespondent" american, care, dlndu-şi seama cu cine are de-a face, le propuse să-şi ofere serviciile serviciului american de spionaj. Cei doi acceptară propunerea şi plecară la München sub numele de Leonard Merz şi John Rosen. De altfel, acest „corespondent" este cunoscut autorităţilor sovietice. Numele lui adevărat e Ronald Bollenbach. În 1946_1947, el a fost ajutorul ataşatului militar al S’UA la Moscova. Din München Koţelev şi Voloţanovski au fost duţi în oraşul Bad-Wensloffen, unde s-au mai întîlnit cu patru trădători de patrie. Printre ei era şi Kurocikin.

Locţiitorul comandantului şcolli americane de spionaj din Kaulfbeiren, ofiţerul american poreclit „Andrei", şi ceilalţi „profesori" au acordat mare atenţie radiotransmisiunilor.

Acest Andrei de asemenea este cunoscut. Numele lui este Harold Fidler şi e un fost curier secret al ambasadei americane din URSS .

Grupul de trădători a fost instruit în privinţa selectării informaţiilor de spionaj, a folosirii armelor de foc, a luptei corp la corp, a metodelor de conspiraţie şi a lansării cu paraşuta. Pe lîngă pregătirea „teoretică", agenţii primeau şi o pregătire „practică". Pe poligonul de lîngă oraşul Landsberg, ei făceau adeseori exerciţii de aruncare în aer a podurilor, a şoselelor şi a căilor ferate.

Americanii vorbeau mereu agenţilor lor despre „inevitabilitatea" războiului şi afirmau, cu lăudăroşenia oamenilor gata la orice mîrşăvie, că ziua declanşării războiului nu e departe...

- Diversiunile slnt deosebit de folositoare în timp de război, aşa că voi trebuie să vă cunoaşteţi bine meseria ! spuneau ei.

înainte de plecarea în URSS , Voloşanovski, Koţelev şi Kurocikin au primit sarcina de a mai recruta şi alţi agenţi pentru a-i duce peste graniţă. În afară de aceasta, ei trebuiau să procure buletine de populaţie, livrete militare, adeverinţe, foi de drum şi diverse informaţii cu privire la obiective industriale şi militare.

- Dacă nu reuşiţi să cumpăraţi sau să furaţi acte, procedaţi cu hotărîre. De aceea vi se dau arme. Îi povăţuiau „profesorii" lor, îndemnîndu-i să omoare oamenii sovietici.

Procurînd buletinele de populaţie, ei trebuiau să-şi noteze numărul, seria, termenul de valabilitate şi să le transmită prin radio În centru pentru a putea fi folosite În întocmirea actelor false pentru alţi agenţi.

- Trebuie să adaug, spuse Koşelev la interogatoriu, că americanii cereau să fotografiem chiar şi actele cetăţenilor la care vom locui temporar. Ei ne sfătuiau să dăm orcui bani împrumut noilor cunoscuţi, dar să le cerem pentru cîtva timp buletinul de populaţie sau livretul militar. În acest timp trebuia să le fotografiem.

ZI de zi cultivau americanii în Voloşanovski, Koşelev, Kurocikin şi alţi trădători duşmănia şi ura faţă de regimul sovietic, iar în timpul liber îi

duceau la Miinchen, Stuttgart, Landsberg, ObersdorI şi alte oraşe germane, unde petreceau prin cabarete, case de toleranţă ; îi descompuneau din punct de vedere moral şi fizic şi îi transformau în lepădături pentru care singura cale de urmat rămînea doar aceea a crimei. În timpul anchetei, agenţii americani Voloşanovski, Koşelev şi Kurocikin şi-au demascat în întregime „stăpînii" care i-au dus pe calea trădării de patrie, a unei morţi netrebnice şi a dispreţului oamenilor cinstiţi.

Poate cititorii se vor întreba ce s-a întîmplat cu cetăţenii la care au poposit spionii în Rostov şi în alte oraşe ale ţării ?

Organele Securităţii de stat au stabilit că ei nu ştiau care e adevărata faţă a noilor „prieteni" şi de aceea au fost puşi în libertate. Altă dată vor trebui însă să fie mai atenţi şi mai vigilenţi faţă de cunoştinţele întîmplătoare...

(SFÎRŞIT)

Corectat de Dumitru Ciobanu