STEAUA DOBROGEI...într-o perioadă de emulaţie duhovnicească impli-cându-se activ în viaţa...

Anul XII, Nr. 1 - 4 (45-48)Ianuarie - Decembrie 2010

Decembrie 2010

STEAUA DOBROGEI� revistă trimestrială de cultură

�� 125 de ani de Autocefalie aBisericii Ortodoxe Române

� Românii timoceni la începutulsecolului XX

� Monumente tulcene oglinditeîn medalistica românească

� Laetitia MITAN-LEONTE � 95

� Nicolae RĂDULESCU � 75

� Valentin ŞERBU (inedit)

� Petre LAZĂR (inedit)

� Valeriu IMBIR (inedit)

� Cuvântul valah - cifru al logosului universal

� Armânii şi civilizaţia vedică

� Simpozionul judeţean: „80 de ani de existenţă a preseiteologice tulcene (1930 - 2010)”

� Revista de cultură STEAUA DOBROGEI

(1999 - 2010)

12 ani

† VISARION, Episcopul TulciiJustinian NECULAINicolae RĂDULESCUCătălin NEGOIŢĂTeodor Dan ARHIREFelix Lucian NECULAINicolae IONIŢĂRăzvan LIMONALigia DIMANicolae GEORGESCU-TULCEAAlexandru CALCANDIMihai MILIANVirginia DIMALelia POSTOLACHE

Stanislav POPESCUIon TUTUNEAOlimpiu VLADIMIROVŞtefan Romeo GHIOCIoan GHEORGHIŢĂMircea Marcel PETCUTania NICOLESCU

Constantin BEJENARUPaul SÂRBUIon STAICULaura STĂNICĂPetre LAZĂRValeriu IMBIR

Carol FELDMANValentin ŞERBUCici Maria DRĂGANAdrian BUŞILĂElena NETCUSilvia LUCHIANLaura GHIOCŞtefan CARAMANGheorghe BUCUR

Adrian PĂUNESCUGeorge Liviu TELEOACĂPanait CERNADumitru CERNA Miron SCOROBETEMonica GROSUMaria VAIDALaetiţia MITAN-LEONTEPaul SÂN-PETRU

Steluţa PÂRÂUValeriu LEONOVGheorghe BĂISANGheorghe OANCEAGică GICĂGheorghe ŞEITAN

Adrian PALTănase CARAŞCAAurel ENICĂGheorghe BOGORODEAMihai PĂCURARUIon TROFIN

Claudia Veronica MARINACHEMarina RÂŞNOVEANUDan NINOIUDaniela ANDREIOana Gabriela AGACHEZinaida TĂRCATU

Claudia NECULAIGilda PREDACezar CALENICSilvia ZAHARIAMircea Ioan CASIMCEADan ARHIREMihai MARINACHE

Anul 2010 este pentru Biserica OrtodoxăRomână un an jubiliar, un an în care s-au come-morat 1685 de ani de la întrunirea primului sinodecumenic de la Niceea în anul 325, unde au foststabilite primele 7 articole ale Simbolului deCredinţă sau Crezul. De aceea Sfântul Sinod adecretat anul 2010 ca fiind anul Simbolului Niceo– Constantinopolitan.

Tot în acest an s-au împlinit 125 de ani dela dobândirea autocefaliei Bisericii noastre şi 85de ani de la ridicarea ei la rangul de Patriarhie cutitulatura Patriarhia Română.

Întreg anul a fost marcat de evenimentebisericeşti deosebite atât la nivel local cât şi lanivel central, închinate acestor două mari come-morări din viaţa Bisericii noastre. Aceste manifes-tări au culminat cu şedinţa solemnă a SfântuluiSinod al Bisericii noastre din 28 octombrie a.c.desfăşurată la Bucureşti, în Palatul Patriarhiei, înprezenţa Sanctităţii Sale Bartolomeu I, patriarhulecumenic de Constantinopol şi a P.F. PărinteDaniel, patriarhul României.

În ceea ce priveşte autocefalia trebuie sămenţionăm faptul că acesta este unul dintre princi-piile de bază ale organizării Bisericii.

Acest principiu presupune cârmuireaBisericii unui neam prin căpetenie proprie, pre-cum şi dreptul şi puterea de a-şi elabora legi deorganizare şi bună funcţionare, dar în acelaşi timpautocefalia însemnă şi respectarea specificului şigeniului fiecărui popor precum şi a tradiţiilor bise-riceşti proprii.Cuvântul autocefalie provine din limba greacă şiînsemnează conducere de sine stătătoare (avtos –de la sine; kefalos – cap, căpetenie).

Ortodoxia reprezintă trunchiul riguros şiautentic al creştinismului şi din acesta au odrăslitBisericile Ortodoxe Naţionale. Ortodoxia a datprioritate propovăduirii credinţei la „naţiuni” şitocmai de aceea ea a încurajat formarea de comu-nităţi bisericeşti locale, promovând particularităţi-le culturale ale fiecărui popor, autonomia şi auto-cefalia bisericească pe bază etnică.

Desigur niciodată nu s-a scăpat din vederepăstrarea unităţii doctrinare, cultice şi canonice cu

întreaga Biserică Universală. Specificul etnic sereferă strict la chestiuni de natură organizatoricăpe plan local, la problemele de ordin administrativ– social ale membrilor unei Biserici aparţinândunei naţiuni.

Dintru început Biserica noastră s-a bucuratpe plan intern de prerogativele ce decurg în virtu-tea principiului autocefaliei; recunoaşterea ei peplan internaţional s-a întâmplat abia în anul 1885şi aceasta datorită condiţiilor social – politice alevremii.

Actul recunoaşterii Autocefaliei a fostemis de către Patriarhia Ecumenică de laConstantinopol printr-un Tomos Sinodal semnatde patriarhul Ioachim al IV-lea (1884 – 1886) şi dealţi zece mitropoliţi ai Tronului Ecumenic şi datatîn aprilie 1885.

Prin acest act se recunoştea BisericiiOrtodoxe Române rangul şi poziţia la care eraîndreptăţită prin trecutul ei de credinţă şi de măr-turisire.

Acest act este o încununare firească aîntregii ei acţiuni benefice în slujba poporuluiromân de care ea a fost legată fiinţial dintru înce-put.

Patriarhia Ecumenică făcea cunoscut tutu-ror Bisericilor Ortodoxe că „Sfânta şi vecheaBiserică Ortodoxă din România este autocefalăşi soră egală în cinste cu marea Biserică a luiHristos”, iar Sfântul Sinod al Bisericii OrtodoxeRomâne a fost declarat „frate în harul lui HristosCel ce ne cheamă pe noi sub unul şi acelaşi jug”.Actul sinodal a fost socotit de către celelalteBiserici Ortodoxe surori ca un act care a îndeplinitaceastă lucrare în conformitate cu starea deosebitde înfloritoare în care se află Biserica noastră, cle-rul şi credincioşii săi.

Tomosul de autocefalie a fost citit înşedinţa solemnă a Sfântului Sinod din 6 mai 1885,exprimându-se bucuria unanimă pentru acest mareact bisericesc de dragoste frăţească şi vestind eve-nimentul şi celorlalte Biserici OrtodoxeAutocefale surori.

Actul autocefaliei pentru Biserica noastrăînsemnează următoarele:

1

STEAUA DOBROGEI �� 2010

125 de ani de Autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române

2


1. Biserica Ortodoxă Română a dobândit libertatedeplină de a se ocârmui singură în lucrarea sa demântuire a credincioşilor săi;2. A dobândit plinătatea puterii în lucrarea sa desfinţire cu harul Sfântului Duh – aici incluzându-se şi sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir;3. A dobândit şi mai temeinic puterea de a propo-vădui învăţătura Bisericii Universale în numele luiHristos Mântuitorul lumii;4. Are puterea de a se cârmui singură;5. Nici o limitare nu-i mai poate fi impusă de cătreo altă Biserică;6. Din „fiică” a Bisericii Constantinopolului adevenit „soră” a acesteia;7. Sfântul Sinod al Bisericii noastre este conside -rat a fi frate cu celelalte sinoade ale Bisericilorautocefale;8. Biserica Ortodoxă Română a devenit integratămai puternic în lucrarea Ortodoxiei Ecumenicesau Universale ca Biserică a poporului român cu oidentitate specifică.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel subli-nia faptul că „principiul autocefaliei nu este li -bertate în izolare, ci libertate în comuniune. Iardacă această comuniune se manifestă mai ales lanivelul comemorării în timpul Liturghiei cele-brată de întâistătătorul unei Biserici autocefale,al informării reciproce privind întronizarea noi-lor întâistătători şi al consfătuirilor privind pro-blemele de ordin bisericesc, o colaborare maiintensă în ceea ce priveşte viaţa pastorală, îndiaspora, misiunea şi mărturia ortodoxă comunăastăzi în lume, ar putea contribui şi mai mult laconvingerea că libertatea pe care o oferă autoce-falia nu se manifestă în izolare sau autarhie, ciîn dinamica vieţii bisericeşti, în cooperare şi aju-torare frăţească”.

Roadele autocefaliei au prisosit rând perând în dezvoltarea organizării bisericeşti, culmi-nând cu măreţul act de la 1 decembrie 1918 cânds-a înfăptuit Unirea Transilvaniei cu România şis-a creat astfel Statul Unitar Român. A urmat apoiîn 1925 înălţarea ei la rangul de patriarhie, avân-du-l în frunte pe primul ei patriarh Dr. MironCristea.

Deceniu după deceniu în cei 130 de ani dela dobândirea autocefaliei, Biserica noastră a urcatdin slavă în slavă trecând prin vremurile grele şitulburi ale celor două războaie mondiale şi apoiprin cei 45 de ani de dictatură atee ai fostuluiregim totalitar. Ea şi-a dus crucea împreună cu

poporul credincios înălţând deasupra tuturor vre-murilor ostile stindardul biruinţei lui Hristos.

Astăzi în libertate deplină Biserica noastrăstrăbună, continuând tradiţia înaintaşilor, se aflăîntr-o perioadă de emulaţie duhovnicească impli-cându-se activ în viaţa social-culturală şi filantro-pică a societăţii româneşti, aducându-şi contribu-ţia prin mijloacele ei specifice la bunăstarea şifericirea neamului nostru românesc căruia dintot-deauna i-a fost far şi călăuză, apărătoare şi povă-ţuitoare la vreme de restrişte ca o „Maică aneamului”, cum a numit-o marele nostru poetnaţional Mihai Eminescu.

Zidită fiind pe „temelia proorocilor şiapostolilor” (Efeseni 2, 20), Biserica OrtodoxăRomână veghează pentru mântuirea sufletească atuturor fiilor ei din ţară şi de peste hotare străduin-du-se să le insufle acestora dragostea faţă deDumnezeu şi faţă de valorile eterne ale neamului.Prezent la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, laŞedinţa festivă a Sfântului Sinod, sanctitatea SaBartolomeu I, patriarhul ecumenic de Constan -tinopol, spunea următoarele: „Cu privirile îndrep-tate spre viitor, ne rugăm şi vă urăm din tot sufle-tul şi din adâncul inimii ca Sfânta Corabie aBisericii lui Hristos din România să aibă vântbun de la pupa şi să călătorească în siguranţă pemarea acestei lumi, orientându-se după coordo-natele Evangheliei, ale Sfântului nostru Simbolde credinţă, ale dumnezeieştilor şi sfintelorcanoane, ale cugetului iubirii frăţeşti şi buneicolaborări interortodoxe şi ale duhului păcii şidragostei cu care suntem datori faţă de întreagaumanitate”.

Acum, la împlinirea celor 125 de ani de laproclamarea autocefaliei Bisericii noastre, se cadesă înălţăm un gând de recunoştinţă faţă de înainta-şii noştri – ierarhi, preoţi şi credincioşi – care prinstrădaniile lor au contribuit de veacuri la realizareaacestui deziderat istoric, bisericesc şi naţional.Să-L rugăm pe Dumnezeu să sporim cu toţii încredinţă şi dragoste spre slava Bisericii noastre şia poporului român celui binecredincios de aici şide pretutindeni.

† Dr. VISARION BĂLŢATEpiscopul Tulcii

3


Dumitru Cerna

GLOSE DE CRĂCIUN„Vă vestesc vouă bucurie mare, care

va fi pentru voi poporul. Că vi s-a născut aziMântuitor, care este Hristos Domnul” (Luca 2,10-11). Sărbătoare a omenirii, deopotrivăveseloasă şi întristătoare, Crăciunul este pen-tru toţi un prilej de a deveni, măcar pentru untimp, mai buni, mai generoşi, mai atenţi cupreajma, mai îngăduitori. Oficialii, conştienţică prin puterea lor trecătoare adesea pot faceca promisiunile să izvorască şi sărăcie, îşiamintesc dintr-o dată că sunt muritori şi,năpădiţi de amintirea copilăriei – aşa cum nise întâmplă tuturora -, încearcă să o recom-pună, umblând cu sfială la bugetele vlăguitede trebuinţele anului ce încă mai pâlpâie, sprea aloca sume modice pentru cadouri copiilor,vârstnicilor, persoanelor cu handicap şi per-soanelor nevoiaşe, vai, de fiecare dată preapuţine pentru a cuprinde numărul acestoramereu într-o vertiginoasă, îngrijorătoarecreştere. Mahării topurilor de tot felul fac şi eigesturi spectaculoase, prelucrate cu grijă demedia, spre pildă, prin care mai amăgescsoarta unor familii pentru care nici măcarsperanţa nu mai are vreo expresivitate. Îngraba lor de a-şi arăta mărinimia, dar şi acelorlalţi, mulţi, de a o primi sau numai de aafla despre aceasta, adesea uităm că în

Crăciun prăznuim naşterea lui Iisus, adicăÎntemeirea Erei Iubirii. Crăciunul m-a tulburatde fiecare dată. La adăpost de lumina sa,departe de focul care ar putea topi aceastăzidire întemeietoare şi rourată, mă îngădui şieu smereniei, amintindu-mi de copilărie şi demama, de imaginea ei îmbujorată deasupracuptorului încins de la merindea christică.Totdeauna Crăciunul a atins în mine profun -zimile emoţiei ce se tot clatină de absenţamamei. Purtăm în noi aceste absenţe şi, cucât ele sunt mai multe, cu atât parcă semicşorează distanţa dintre noi şi Iisus. Par ane face drumul mai uşor spre împăcarea cunoi şi cu ceilalţi pentru râvnita, esenţiala întâl-nire.

COLINDA FIULUI

din sfârc roşior m-alăptam însetat. lermior verdemama-mi cânta ne-ntrerupt să nu mai adormneînviat

acoperă-mi iarna copilărie cu blănuri cereştiîn Nazaretul sfâşiat de colind

maica mea şi-a pământului vin din apă umplearecu el faţă-şi lare şi pe rară cărare plecare


grele ierni peste faţa fiului. crestat în săgeatacuvântului

este mi-s mai este pom de clătinare şi rugă derugare


cum Doamne eu n-oi cântare când vântul lin s-abihoritu

cu flori cu flori de d-argintu


4


masă gălbioară întimpurită de cearăfiul mâna-ntindere ce desprindere


TRESĂRIREA ÎNGERILORNoaptea în care s-a născut Iisus a

fost, de bună seamă, una liniştită, fără de fas-tul porfirogen al naşterilor împărăteşti, doarcă bolta se deschisese spre a înlesni revăr-sarea înspre lume a muzicii cereşti, aici cerulprimind valenţele biblice ale semnificantului,adică locul îngerilor, căci după cum explică şiÎ.P.S Bartolomeu, Arhiepiscopul Vadului,Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului,Albei, Crişanei şi Maramureşului, „prin cer seînţelege lumea nevăzută, spirituală, alcătuitădin îngeri”. Şi cum Dumnezeu a făcut dintruînceput cerul, îngerii sunt primele Lui creaturi.Martori, aşadar, ai facerii lumii, îngerilor le-arămas pentru veşnicie starea liturgică a pre-măririi, adică a recunoştinţei, a minunării înfaţa minunilor dumnezeieşti, dar şi a bucurieică aparţin acestei minuni.

În noaptea betleemică, muzica înge -rilor izvora spre Cel ce se născuse în iesle, înaroma fânului proaspăt şi în liniştea vegheatăde ochii cei mai blânzi şi înţelegători din lume.

Fiinţe dumnezeieşti fără de prihană,căci asexuate, îngerilor le-a fost dat să cântela naşterea lui Iisus, la „taina cea din veacascunsă şi de îngeri neştiută”. Îngerii aupreaslăvit, astfel, era christică, a întemeieriiiubirii prin smerenie. Căci numai astfel poatefi înţeleasă, în profunzimea mesajului ei,cântarea îngerească de deasupraBetleemului ales răscruce a omenirii: „Slavăîntru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământpace, între oameni bunăvoire”. Fiinţe alearmoniei universale, îngerii nu puteau îndem-na în Noaptea Luminii decât la pace şibunăvoire. Un îndemn cât o uşurare care, vai,

tot din cauza noastră, nu se mai împlineşte.Poate şi de aceea, uneori, poeţii aud îngeriitresărind, iar muzica lot tot mai îndepărtată.

D-UMBLĂTOR(poem colind)

ce lumină dalbă-n casă din pahar de dauărelucu singurătatea-n Elu mă vesti-n jilţ de mătasă

şi plângeam cu bănuiare sub măr roşu d-argintiulnoaptea-mi lumină pustiul de grea cale mă găteare

străbat lutul înfloritul amar boarea Raiuluisângele-mi dat duhului trup prea slabînadormitu-l

lacrime întraurele roşiiau apa iordanăsmulg cuvintele din rană să-mpenez Raiul cuele

şi de dumbră mă dumbreşte galben al luipăltiorultrupul meu zvâcni uşorul şi uşor mă viscoleşte

sub măr roşu d-argintiul eu plângeam cu bănuiarenoaptea-mi lumina pustiul de grea cale mă găteare

5


Să înțelegem dimensiunea sărbătorii.Aceasta este ziua care valorifică realitateatranscendentă, este momentul de trăire spiri-tuală maximă.

Este sentimentul comuniunii deplinecu societatea și cu universul. Creștinultrăiește trecerea timpului armonios, pentru căa făcut din viață o punte de sărbători, cereprezintă momente de absolut.

Sărbătoarea ne prezintă un model, unexemplu (Sfântul Nicolae). Calitatea de modelpoate fi îndeplinită atunci când cineva, în locsă fie reflexul luptei pentru existență, estereflexul unei lupte mai înalte, aceea pentrumântuire.

În planul credinței, modelele prin exce-lență ale transcendenței sunt sfinţii.Creștinismul pendulează între om, martir șisfânt.

Sfântul Nicolae e prețuit în Bisericacreștină ca modelul iubirii lucrătoare, ca o vis-terie plină de bunătăți pentru toți. Aduce înființa noastră o bunătate firească, un strop dinnemărginitul ocean al dragostei duhovnicești.

Bunătatea este pentru omenire ceeace este lumina și căldura soarelui pentru uni-versul nostru. Un gram de iubire prețuieștemai mult decât o mie de tone de minte(Pateric).

Și astfel la ceas de taină este sărbă-torit unul dintre sfetnicii împărăției ce neașează între extaz și anecdotic, adică înspațiul dintre inimă și minte.

Există multe moduri de a dobândisfințenia: unii sfinți au dobândit-o prin răb-dare, alții prin curaj cum sunt mucenicii, alțiiprin postiri și rugăciune, ca scriitori de opere,imnografii. Sfântul Ierarh Nicolae a dobânditaceastă cunună de sfințenie ca „Îndreptător alcredinței și chip al blândeților”.

,,Biruitorul de popoare” - s-a născut în283 în Patara (Asia Mică). Părinții Teofan și

Nona, buni creștini, au dat o educație aleasăfiului lor. În familie se practicau multe virtuți:milostenia, rugăciunea, dreptatea, toate aces-tea făcând o impresie puternică în sufletultânărului vlăstar. Va rămâne orfan. La 23 anise hotărește să-și împartă averea săracilor șisă se dedice slujirii Mântuitorului. A fostmonah în Mănăstirea Sion și Mitropolit în MiraLichiei. De mila lui se învredniceau nu numaicreștinii, ci și iudeii și păgânii, pentru el toțierau oameni și fiii lui Dumnezeu.

Salvează pe voievozi de la moarte,fiind închiși pe nedrept, readuce la viață unmarinar ce căzuse de pe catargul corabiei. Aajutat un tată nevoiaș ce avea trei fete, pentrua le căsători și a-și întemeia un cămin.

A mărturisit pe Hristos cu tărie, fiindînchis în timpul împăraților Dioclețian șiMaximian. A participat la Sinodul I Ecumenicde la Niceea (325), combătând pe Arie șisusținând dumnezeirea Fiului.

În anul 343, la vârsta de 60 de ani, la

La Sărbătoarea Sfântului Nicolae

Pr. Dr. Nicolae IONIŢĂ

6


6 decembrie a trecut la cele veșnice. Trupulsău a rămas în Mira până în timpul lui AlexieI Comnenul, când Lichia fiind amenințată desarazini, sfintele moaște au fost transportateîn 1087 la Bari (Italia), unde se află și astăzi.

Din cântările bisericești SfântulNicolae este: “îndreptător credinței”, “chipblândeților”, “învățător înfrânării’ - deci untriptic de virtuți: credintă, blândețe, înfrânare.

Credința care l-a apropiat deDumnezeu, blândețea care l-a apropiat deoameni și înfrânarea cu care a învins egois-mul propriu, lăcomia, nedreptatea și alteporniri.

Imnograful începe cu credința pentrucă ea este “temelia vieții noastre creștinești” șipe aceasta Sfântul Nicolae a susținut-o, pen-tru aceasta fiind închis.

“Chip al blândeților, această virtuteeste unită cu bunătatea, astfel izvorânddragostea de Dumnezeu și de om”.

S-ar crede la prima vedere, de cătreunii, că blândețea este o slăbiciune, o lipsăde îndrăzneală, de inițiativă. Dar este fals,pentru că cel blând e fericit de Hristos și cin-stit de semeni.

Sfântul Nicolae a urmat îndemnul luiHristos “Învățați de la Mine că sunt blând șismerit cu inima” (Matei XI,29).

A fost așa de apropiat de semenii săi,încât din timpul vieții i s-a adus cinstire, iar dinsecolul al IV-lea, venerare.

La poporul nostru cinstirea s-a făcutde timpuriu. Lui i-au fost închinate bisericaDomnească de la Curtea de Argeș, bisericadin Șcheii Brașovului, Mușatinii în Moldova i-au închinat un locaș ales, toate cu hramulSfântul Nicolae, evidențiind unitatea credințeiîn cele trei provincii românești.

Pentru copii este un reper, pentrumaturi un model, pentru toți un liman sprecare înaintăm.

Privind la Sfântul Nicolae înțelegemcă lumea aceasta aparține celor blânzi și totcelor blânzi le aparține și lumea cealaltă.Reținem că frumusețea încântă ochii, iarblândețea încântă sufletul. Iar la întrebareace este bunătatea? răspundem: o frumusețepe care o percepi direct cu sufletul. Bunătateaeste fondul sufletelor alese.

Sfântul Serafim de Sarov –

mărturisitoral isihasmului

Pr. prof. Justinian NECULAI

Stâlp al edificiului isihast în Rusia esteSfântul Serafim de Sarov, născut în 1759 laKursk şi mutat la Domnul în anul 1833.

După o tinereţe petrecută sub aripaocrotitoare a Maicii Domnului, care l-a salvat învremea copilăriei, când căzuse din turla bis-ericii1, tânărul Prohor2 pleacă într-un pelerinaj laKiev spre închinare la Mănăstirea LavraPecerskaia şi cu acest prilej el ia hotărârea de ase călugări şi de a sluji lui Dumnezeu.

Au rămas memorabile cuvintele stareţu-lui Dositei de la Kiev: ,,Du-te, copilul luiDumnezeu, îi spuse stareţul, în schitulSarovului şi rămâi acolo. Locul acela îţi vaaduce mântuirea. Cu ajutorul Domnului, acolovei sfârşi călătoria pământească. Dă-ţi oste-neala însă ca să-ţi îndrepţi necurmat gândurile

7


către Dumnezeu şi să repeţi fără încetare rugă-ciunea ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul luiDumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.Ţine-te cu tărie de această orânduire şi fii treaz;când mergi, când stai, când lucrezi, când eşti labiserică, păstrează în inimă şi în gând, necon-tenit, aceste cuvinte. În această rugăciune veigăsi liniştea, prin ea vei dobândi curăţeniatrupului şi a sufletului. Şi Duhul Sfânt, izvorultuturor harurilor, se va pogorî asupra ta şi-ţi vaînălţa viaţa întru sfinţenie.” 3

Cuvântul stareţului Dositei este adânc şiplin de semnificaţii, dar şi revelator. Funcţia pro-fetică a monahismului se regăseşte în acestcuvânt care s-a împlinit întocmai pentru tânărulProhor. Şi cu adevărat dumnezeiască este măr-turia pe care o aduce stareţul cu referire la rugă-ciunea inimii. Aceasta era răspândită şi toţi ceicare doreau o viaţă duhovnicească se îndelet-niceau cu rostirea ei. Era săvârşită fără întreru-pere, aşa cum învaţă părinţii isihaşti, având catemei cuvântul Sfântului Apostol Pavel:,,Roagă-te neîncetat” (Tesaloniceni 5-23).

După binecuvântarea stareţului Dositei,tânărul Prohor pleacă la Sarov, locul indicat deacesta, cu adevărat binecuvântat de Dum -nezeu, unde vieţuitorii trăiau în condiţii aspre,dar după regulile monahale, în spiritul virtuţilorşi faptelor creştineşti, practicând neîncetatrugăciunea inimii.

Vieţuind în acest loc, în ascultare şiîmplinire a poruncilor dumnezeieşti, tânărulProhor a ajuns să fie călugărit şi a primit canume de monah pe acela de Serafim, fărăîndoială pentru viaţa sa curată şi înduhovnicită,asemenea cu a îngerilor. Odată cu intrarea încinul monahal, nevoinţele lui s-au înmulţit, darSfântul slujea cu şi mai multă râvnă dum-nezeiasca Liturghie şi se împărtăşea ca semnal comuniunii depline cu Hristos, aproape zilnic,iar după ce se sfârşeau sfintele slujbe, îşi ocupatot timpul cu studiul Sfintelor Scripturi şi alSfinţilor Părinţi, alături de practicarea faptelorbune. Nu-şi lăsa pentru sine niciun răgaz. Eratot timpul cu gândul şi cu fapta în slujba luiHristos şi a Maicii Sale la care avea o deosebităevlavie.

Auzindu-se despre faptele sale min-unate, fu ridicat la treapta de ieromonah în anul1793 de către episcopul Teofil care îl preţuia înmod deosebit. 4 Şi de această dată şi-a împlin-it ascultarea cu pace şi bucurie în suflet, însă

dorul său cel mare era acela de a se retrage înpustiu pentru a se dedica rugăciunii curate,după cum îi profeţise stareţul kievean. Dorulacesta a putut fi împlinit după ce stareţulSarovului a plecat la Domnul.

Plecarea în sihăstrie nu a însemnat omare schimbare, pentru că Sfântul Serafim şiatunci când vieţuia în mănăstire ducea o viaţăca de sihastru. Şi-a luat cu el cele de trebuinţă,printre care o Evanghelie şi o carte de slujbepentru Sfânta Liturghie şi astfel s-a retras pen-tru a învăţa rugăciunea curată, cea care teuneşte cu Dumnezeu.

Deşi la început a mai fost necăjit decredincioşi care îl căutau pentru a-i cere sfatul,în cele din urmă totul s-a liniştit, cu binecu-vântarea lui Dumnezeu. Se nevoia zilnic curugăciunea, purta o rasă albă cu o cruce marela gât dăruită de însăşi mama sa, iar pe substraie, mai multe cruci de fier care cântăreaufoarte mult.

Toate acestea le săvârşea din iubire deDumnezeu şi din mare evlavie pentru MaicaDomnului şi se spune că deşi nu era post, citeafără întrerupere Rugăciunea Sfântului EfremSirul: ,,Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhultrândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stă -pânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iarduhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi aldragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa,Doamne Împărate, dăruieşte-mi să-mi vădpăcatele mele şi să nu osândesc pe fratelemeu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.”Rugăciunea era însoţită de post, pe careSfântul Serafim îl preţuia în mod deosebit. Înafară de sfânta şi dumnezeiasca Împărtăşanie,timp de doi ani nu s-a hrănit decât cu un soi deceapă pe care o mânca după ce în prealabil ofierbea.5 În post şi în rugăciune se nevoiaSfântul Serafim pentru dobândirea cununiisfinţeniei, însă Dumnezeu a hotărât să-l scoatădin pustiu pentru ca de nevoinţele sale să sebucure nu numai îngerii din ceruri, ci şi oameniisă cunoască vasul cel ales al Domnului.

După moartea egumenului mănăstirii,fraţii monahi, luminaţi de Duhul Sfânt, l-au alesstareţ. Sfântul a refuzat cu multă smerenie cin-stea ce i se făcea. În cele din urmă a primit, însănu s-a abătut de la canonul său de rugăciune,dimpotrivă l-a făcut şi mai aspru. A luat asupasa, după un timp, nevoinţa tăcerii, pentru că,spunea sfântul urmând pilda Sfinţilor Părinţi:

8


,,tăcerea este podoaba cea mai înaltă a vir-tuţilor.”

O împlinea cu atâta stăruinţă încât timpde trei ani n-a vorbit cu nimeni. ,,Dacă rămânemîn tăcere – replica el – duşmanul, satana, nupoate să se prindă cu nimic de noi. Tăcerea tre-buie să fie în inimă şi în cuget. Ea aduce însuflet cele mai deosebite daruri ale duhului. Dela singurătate şi tăcere pornesc blândeţea şimişcarea sufletului: aceasta din urmă lucreazăîn inima omenească la fel cu << apa Siloamuluicare curge lin >>.” 6

Apoi a mai luat asupra sa şi altănevoinţă, zăvorârea. S-a închis în chilia sa şiaici se ruga neîncetat la Dumnezeu. Chilia sadevenise asemenea cuptorului din Babilon, eranumai foc, însă un foc purificator, al rugăciunii.Chilia era atât de sărăcăcioasă, încât nu segăsea altceva decât o icoană a Prea SfinteiNăscătoare de Dumnezeu, o candelă şi un coş-ciug în care se odihnea sfântul şi pe care îlprivea spre a-i aminti de moarte, în folosul mân-tuirii .7

A stat în această nevoinţă aproape 15ani, din 1810 până în 1825. De acum şi până lasfârşitul binecuvântat al vieţii sale pământeşti,Sfântul Serafim a primit pe credincioşi, sfătuin-du-i, îndrumându-i ca un păstor de suflete, plinde milă faţă de oile sale cele cuvântătoare.

Din poveţele sale nu lipsea niciodatărugăciunea inimii. Aşa cum a primit de laDumnezeu darul rugăciunii, tot aşa a încercatsă-i facă pe oameni să cunoască şi să trăiascăRugăciunea lui Iisus, roditoare pentru suflet şiaducătoare de binefaceri de la Dumnezeu:,,Aceasta trebuie s-o săvârşeşti în deplinătrezvie – învăţa el; fie mergând, fie stând, fie lalucru, fie la biserică, înainte de începerea slu-jbei, săvârşeşte această rugăciune în suflet şi îninimă. În chemarea numelui lui Dumnezeu veigăsi întotdeauna linişte, curăţenie pentru trup şipentru duh, iar Duhul Sfânt, izvor al harului, seva pogorî asupra ta şi te vei păstra în curăţenieşi în frică de Dumnezeu.” 8

Neîndoielnic, Sfântul Serafim de Saroveste cel mai mare isihast, cel mai cunoscutpracticant al rugăciunii inimii de la SfântulGrigorie Palama până în zilele noastre. Teologiasa este puternic axată pe dobândirea harului luiDumnezeu care face posibilă minunea uniriiomului cu Dumnezeu, continuând teologiapalamită din secolul al XIV – lea.

* * *

1. Cristea, Florentina (trad.), Patericul de laOptina, Editura Bunavestire, Bacău, 20022. Evdokimov, Paul, Cunoaşterea lui Dumnezeuîn tradiţia răsăriteană, trad. de Pr. Lect. Univ. Dr.Vasile Răducă, Asociaţia filantropică medicalăcreştină CHRISTIANA, Bucureşti, 19953. Moore, Arhim. Lazarus, Sfântul Serafim deSarov – O Biografie Spirituală, trad. de Prof.Paul Bălan, Editura Agapis, Bucureşti, 20024. Smolici, Igor, Din viaţa şi învăţătura stareţilor,trad. de Arhim. Paulin Lecca, col. ComorilePustiei, 20, Editura Anastasia, 1997

_______________________

1. Igor Smolici, Din viaţa şi învăţătura stareţilor,Editura Anastasia, 1997, p. 2502. Arhim. Lazarus Moore, Sfântul Serafim deSarov. O biografie spirituală, Editura Agapis,2002, p. 183. Ibidem, p. 251 4. Arhim. Lazarus Moore, Sfântul Serafim deSarov. O biografie spirituală, ed. cit., p. 615. Igor Smolici, op. cit., p. 2586. Ibidem, p. 260 - 2617. Arhim. Lazarus Moore, Sfântul Serafim deSarov. O biografie spirituală, ed. cit., p. 1078. Igor Smolici, op. cit., p.263

9


Imediat după Congresul de la Berlin,autorităţile statului bulgar şi-au declarat făţişnemulţumirea faţă de soluţia găsită de MarilePuteri.

În opinia Sofiei, Bulgariei i se făcuse omare nedreptate în 1878, deoarece părţi mariale teritoriului naţional fuseseră date vecinilor.Printre aceste zone se afla şi Dobrogea.

Istoricii din ţara vecină au considerat, înpermanenţă, că Dobrogea de Nord a fost un te -ritoriu care le aparţinea, bulgarii din regiuneconstituind componenta etnică majoritară înraport cu celelalte etnii (turco-tătari, români,ruşi) 1.

Din acest motiv, politicienii de la Sofia ausocotit necesar să acorde o mai mare atenţieacestei probleme şi să-i sprijine pe conaţionaliilor, despre care se credea că sunt supuşi uneipolitici discriminatorii în Dobrogea de Nord 2.

Profesorul bulgar Conev scria, în 1903:„La est şi la nord, rasa bulgară are ca frontierenaturale Marea Neagră şi Dunărea. În acesteregiuni, patria bulgară, acum fărâmiţată, trăieşteun popor care vorbeşte aceeaşi limbă şi carenutreşte în inima sa aceeaşi aspiraţie: aceea,ca toate aceste regiuni să devină într-o zi unstat unitar, cu administraţie comună şi o viaţăautohtonă” 3.

Locotenent-colonelul Kanţiev, profesorla Şcoala Militară din Sofia, în lucrareaGeografia militară, care a fost tradusă şi înromâneşte scria, în 1905, că sub numele deDobrogea, românii înţelegeau acea parte aBulgariei de Nord, care le-a fost dată în 1877,prin tratatul de la Berlin.

În 1908, Bulgaria a sărbătorit cu marefast a treizecea aniversare a încheierii tratatuluide la San Stefano, ceea ce dovedea dorinţamanifestată de bulgari de a atinge frontierelefixate în 1878.

Publicistul Ilie Bărbulescu, în lucrareaLes Relations de Roumains avec les Serbes,les Bulgares, les Grecs et la Croatie en liai-son avec la question macedo-roumainescria, la acea vreme: „Se caută să se

înrădăcineze chestiunea adevăratelor frontierebulgare în spiritul tinerilor bulgari, chiar în şcol-ile lor civile şi prin cărţile lor de învăţământ,recomandate şi aprobate de MinisterulInstrucţiunii Publice din Sofia. Cărţile acestea,cerute, de asemenea, de profesorii şi institutoriişcolilor bulgare din Dobrogea, învaţă copiii bul-gari că Dobrogea este o ţară bulgară şi că patriabulgarilor dobrogeni nu-i România, ci Bulgaria.

Aşa, o carte de citire pentru clasa a IV-aprimară învaţă copiii să aibă gândul lor concen-trat asupra Bulgariei, pentru că prin unireapărţilor sale risipite, statul bulgar va ajungemare şi tare” 4.

Toată această campanie antiro -mânească va duce la naşterea, în rândul opinieipublice bulgare, a unui sentiment de aversiunefaţă de vecina de la nord de Dunăre.

Pentru naţionalismul bulgar din perioada

� ISTORIE � Memoria ţinutului şi a oamenilor

Apariţia problemei dobrogenedr. Cătălin NEGOIŢĂ

10


1878-1945, Dobrogea era considerată a fileagănul civilizaţiei bulgare.

Oamenii politici de la Sofia consideraucă România nu a aparţinut niciodată PeninsuleiBalcanice şi nu are voie să emită pretenţii la te -ritoriul ei, dacă vrea pace cu Bulgaria. În epocăera foarte popular imnul iredentist O, Dobro -geanskii Crai (O, ţinut dobrogean), iar provinciaera considerată zolotaia zemlea (ţinutul deaur)5.

Stimulaţi de această campanie naţiona -listă, bulgarii din Dobrogea au început să seagite. În 1903, la aniversarea integrăriiDobrogei în statul român, câţiva bulgari dinTulcea au rupt tricolorul românesc iar un altcetăţean român de origine bulgară a declarat căabia aşteaptă un conflict între cele două ţăripentru a arunca arma şi a trăda6.

Cea mai puternică comunitate bulgarăera în oraşul Tulcea, unde viaţa economicăajunsese, aproape exclusiv, în mâinile acestora.Aici se înfiinţaseră şcoli primare şi secundare,societăţi culturale, biblioteci, cluburi, societăţisportive şi de cruce roşie, ce aveau legăturistrânse cu societăţile similare din Sofia. Statulbulgar a trimis în Dobrogea de Nord profesori,învăţători şi clerici, care corespundeau nunumai din punct de vedere didactic, ci şi din per-spectiva trezirii conştiinţei naţionale bulgăreştiîn această provincie.

Sosirea acestor emisari în Dobrogeamarca începutul unei acţiuni ofensive accentu-ate, mergând chiar până la sfidarea autorităţiide stat şi la pregătirea terenului pentru viitoareleacţiuni iredentiste şi revizioniste bulgare.

Bulgarii din Dobrogea au început să-şitrimită copiii la şcolile superioare din Sofia,unde aceştia erau primiţi fără examen. Cei maibuni dintre ei ajungeau mai târziu în posturi deconducere în statul vecin, contribuind lamenţinerea iredentismului în cercurile intelec-tuale bulgăreşti. Fostul prim-ministru Gheşovera originar din Başchioi-Tulcea, la fel ca şi mi -nistrul Ghenadiev, originar din Enichioi-Tulcea.

Un ziar românesc din Dobrogea avea sănoteze, referindu-se la această problemă:„Datorită situaţiunii pe care o ocupau în Bulgariaelementele originare din Dobrogea, bulgarii dinaceastă provincie se simt sprijiniţi şi încurajaţi înacţiunile lor şi se dedau la manifestaţiuni vio-lente şi provocatoare, arborând steagul bul-găresc cu ocaziunea sărbătorilor naţionale bul-

găreşti şi româneşti, considerându-se stat înstat şi uitând că sunt cetăţeni români” 7.

La Sofia, sentimentele anti-româneşti auoscilat cu cele pro-româneşti. În 1885, dupăabdicarea principelui Alexandru Batemberg,preşedintele Sobraniei, Stoianov, se exprima întermeni foarte elogioşi la adresa Bucureştiului:„Din România ne vin razele binefăcătoare alelibertăţii, razele redeşteptării noastre morale.Cu întristare şi amărăciune ne gândim că pânăacum n-am plătit cu nimic poporul român pentrutoate acestea. În temelia libertăţii noastre zacosemintele fraţilor români, iar noi nici douăcuvinte de mulţumire n-am pronunţat pânăacum” 8.

În acelaşi timp, însă, popularul poet bul-gar Vasov le trimitea românilor un formidabilscuipat 9.

Mai multe documente româneşti dinprimele luni ale anului 1887 se refereau la ten-siunile provocate de ofiţerii bulgari filoruşi rebe-li, care s-au refugiat pe teritoriul românesc dupădetronarea prinţului Alexandru Batemberg, lovi-tura şi contralovitura de stat din august 1886 şiinstaurarea Regenţei. În acest context, estecunoscută revolta ofiţerilor din Silistra (februarie1887), condusă de căpitanul Hr. Krăsnev, carear fi afectat şi unele pichete de grăniceri români,dar ar fi fost sprijinită şi de unele persoane dingarnizoana din Ostrov. Chestiunea a fost discu-tată de agentul diplomatic bulgar la Bucureşti,D. Teodorov, cu I.C. Brătianu dar premierul arespins acuzaţiile privind un eventual concursacordat insurgenţilor, declarând că a fost vorbade o neînţelegere 10.

În 1885, Bulgaria s-a unit cu RumeliaOrientală iar autorităţile de la Bucureşti au fostcuprinse de nelinişte deoarece, conformspuselor unui diplomat bulgar, „românii au căzutpe gânduri în privinţa viitorului statului lor şi înspecial, în privinţa teritoriului de dincolo deDunăre, Dobrogea” 11.

Acelaşi diplomat povesteşte că, în anul1902, Principele Ferdinand i-a comunicat faptulcă, la întâlnirea de la Plevna, regele Carol i-aspus că regiunea Cadrilaterului va fi inclusă înhotarele României, ceea ce a produs neliniştela Sofia, autorităţile gândindu-se la soluţii deneutralizare a României 12.

Drept urmare, statul bulgar şi-a stabilitca prioritate contracararea oricăror intenţiiiredentiste ale Bucureştiului; în paralel, însă,

11


Sofia a întreţinut o stare de agitaţie permanen-tă în rândul propriilor conaţionali din Dobrogeade Nord.

Relaţiile româno-bulgare erau tension-ate şi din cauza situaţiei din Macedonia. Aici, laînceputul secolului XX, exista o adevărată starede război, în care erau angrenate toate etniile,sprijinite de statele balcanice. Macedoniadevenise fructul râvnit de fiecare dintre vecini.România era, la rându-i, interesată de soartaaromânilor din regiune şi cerea Bulgariei, în1907, să nu întreprindă în Macedonia acţiunicare ar complica şi mai mult situaţia. Cerereaguvernului român era motivată de faptul că,încă din 1893, la Salonic luase fiinţăOrganizaţia Revoluţionară Internă Macedo -neană, care milita pentru o Macedonie apropi-ată de Sofia13. Deşi recunoscuse intereseleBulgariei în regiune, Bucureştiul nu ezita să-şiexpună punctul de vedere: orice schimbare astatu-quo-ului în zonă nu se va face fără partic-iparea României.

Într-o convorbire avută în 1907 cu mi -nistrul bulgar la Bucureşti, Hristofor Hesapciev,Take Ionescu a declarat: „Noi nu putem săoprim nici progresul sub toate aspectele, uimitorde rapid al Bulgariei, nici năzuinţa sa naturalăfaţă de Marea Egee. Când va sosi momentulpentru o creştere teritorială naturală a Bulgariei,atunci vom schimba cu voi câteva cuvinte.Tocmai pentru acest moment important pentruBulgaria este necesară o înţelegere intimă cuRomânia, pe care noi o dorim mult” 14.

În anul 1908 însă, acelaşi om politicromân avea să declare, referitor la graniţadobrogeană: „Dacă acum bulgarii îmi propunCadrilaterul, eu voi renunţa la el, deoarece nudoresc să se creeze în flancul României,Alsacia şi Lorena. Este doar de regretat căgraniţa noastră dobrogeană nu are nici un con-tur strategic” 15.

Take Ionescu milita, însă, pentru ograniţă sănătoasă în Dobrogea, ca bază abunelor relaţii româno-bulgare.

Autorităţile de la Sofia, conştiente defaptul că trebuie să-şi asigure spatele, în cazulîn care se vor lăsa antrenate într-un conflict cuturcii, pentru stăpânirea Macedoniei, au căutat,în permanenţă, să liniştească temerile oame-nilor politici români, cu privire la o posibilăcerere de retrocedare a Dobrogei de Nord.

În 1907, regentul Stambolov îi declara

lui Alexandru Marghiloman: „Voi, românii, văneliniştiţi tare că într-o zi, bulgarii vor dori să iaDobrogea. Convingeţi-i, vă rog, pe oameniidumneavoastră de stat că aceste temeri ale lorsunt total neîntemeiate. Eu niciodată nu aşputea duce o asemenea politică faţă de Rusia,dacă Bulgaria se învecina cu marele imperiurus. Interesele supreme ale statului bulgar ne-arfi impus să creăm Dobrogea românească, dacăea nu exista” 16.

Cu toate acestea, Sofia întreţinea ostare de agitaţie permanentă în Dobrogea deNord. Organele de poliţie şi Siguranţa au avutserios de muncit la filarea ofiţerilor bulgari,veniţi în misiuni secrete în România.Documentele vremii înregistrează foarte multecazuri de bulgari suspectaţi de spionaj înfavoarea Sofiei.

În anul 1909, Brigada de Siguranţă dinTulcea şi Poliţia din Brăila îl urmăreau pecolonelul bulgar Dulgheski Marcu, poliţia dinGiurgiu îl fila pe poliţistul bulgar AnghelAtanasov în timp ce, tot în Tulcea, Siguranţa leţinea sub supraveghere pe artistele de varieteuSavca Ciolacova, Tena Cuneva şi LuizaIaroslavska, cântăreţe la berăriile dinCernavodă, Medgidia şi Constanţa 17.

Serviciile româneşti aveau informaţii înlegătură cu încercările spionajului bulgar de aatrage în reţea ofiţeri şi subofiţeri români. Înmartie 1912, Brigada Specială de SiguranţăConstanţa raporta că doi bulgari, GheorgheStancov şi Jelescu Stoianov, au venit înDobrogea pentru a cumpăra cai. Deşi, laintrarea în ţară, cei doi au declarat că suntagricultori, serviciile secrete româneşti aveaudate care atestau că bulgarii erau ofiţeri, trimişisă cumpere cai pentru armată18. Alţi ofiţeri bul-gari efectuau măsurători topometrice la fron-tieră, în dreptul localităţii Caraomer.

Siguranţa românească descoperisereţele de spionaj şi în rândul grădinarilor bul-gari, aflaţi la nord de Dunăre19.

Autorităţile de la Bucureşti aveau infor-maţii conform cărora, încă de la intrareaDobrogei în componenţa statului român, existaula Tulcea comitete bulgăreşti care lucrau pe faţăîmpotriva noii administraţii. Aceste comitete fu -seseră dizolvate şi o parte din membrii lorfugise în Bulgaria. La începutul primului războibalcanic, autorităţile erau înştiinţate că: „toatăpopulaţia bulgărească din Tulcea şi Babadag,fără deosebire de clasă, e entuziasmată până la

12


cel mai înalt grad de victoria ce repurteazăBulgaria în războiul actual cu Turcia; părereagenerală e că, în curând, armata bulgară vaintra victorioasă în Constantinopol. Zilnic, ei,strânşi în grupuri, fac chefuri şi toasturi, nu maicontenesc în onoarea viitorului Imperiu alBulgariei şi a vitejilor ei soldaţi.

Se vorbeşte de un fond de 20.000 de lei,destinaţi spre a veni în ajutorul armatei bulgare.Bulgarii au condamnat atât guvernul românpentru alianţa ce o are cu Turcia împotriva unuistat creştin ca Bulgaria şi după terminareaacestui război, România trebuie să ţină multăvreme seama că vecina sa, Bulgaria, va deveniun stat puternic, temut de întreaga Europă; cănu mai e mult de suportat nedreptăţileautorităţilor române, căci bulgarii, întorcându-sevictorioşi de la Constantinopol, vor termina şi cuchestiunea dobrogeană” 20.

Succesele militare ale bulgarilor înluptele cu turcii au exacerbat sentimentelenaţionaliste ale populaţiei. La mijlocul lunii mar-tie a anului 1913, la kilometrul 602, grăniceriibulgari de la Pichetul Cercoviţa au tras focuri dearmă împotriva patrulei româneşti de la pichetulIzlaz, militarii bulgari strigând: „Vă vom împuşcape toţi!” 21.

Câteva zile mai târziu, populaţia dinNicopole, la aflarea veştii că Adrianopolul acapitulat, a început să tragă focuri de armă,inclusiv în remorcherele româneşti22.

La începutul lui aprilie 1913, doi româniau fost insultaţi în portul Turtucaia, de cătreautorităţile poliţieneşti bulgare, care nu s-au sfiita aduce insulte la adresa ţării vecine. Doi mar-tori au declarat că bulgarii le spuseseră că: „nevor învăţa ei minte şi ne vor trage o bătaie multmai straşnică ca turcilor, luându-ne şi Dobro -gea, care este a lor. Publicul de pe vapor a fostentuziasmat de purtarea poliţiştilor” 23.

Agentul N.F.R. din portul Samovid a fostinsultat de către un vameş bulgar, care i-a spus:„Marş din faţa mea, român mizerabil!” 24.

Ostilitatea minoritarilor bulgari la adresaautorităţilor şi populaţiei româneşti atinsesecote inimaginabile.

Acţiunile revizioniste şi iredentiste seamplificaseră, bulgarii din Dobrogea de Nordconsiderând că venise momentul pentru caîntregul teritoriu aflat între Dunăre şi Mare să fieatribuit Sofiei. Evenimentele ulterioare vordovedi, însă, contrariul.

------------------------

1. Jeko Popov, Bălgarite v severna Dobrudja,1878-1913, Izdatelstvo Ivan Vazov, Sofia, 1991,p. 499.2. Jeko Popov, Bălgarkiat naţionalen văpros vbălgaro-românskite otnoşenia, 1878-1902,Izdatelstvo Mediakom, Sofia, 1994, p. 542.3. Romulus Seişanu, op. cit., p. 253.4. Ibidem, p. 2555. Maria Costea, România şi Bulgaria,Diplomaţie şi conflict, Editura Napoca Star, ClujNapoca, 2004, p. 106. N. Iorga, România, vecinii săi şi chestiuneaOrientului, Editura Societăţii Neamul Româ -nesc, Vălenii de Munte, 1912, p. 707. „Dobrogea Jună”, din 12 aprilie 19368. Ioan Vlădescu, Cadrilaterul, Ce este şi ce tre-buie să fie colonizarea şi naţionalizarea lui,Constanta, 1927, p. 169. Ibidem, p. 1910. Constantin Iordan, Minorităţile etnice în sud-estul european după Primul Război Mondial.Dimensiunile unei probleme europene, EdituraCurtea Veche, Bucureşti, 2002, p. 14211. Hristofor Hesapciev, Amintirile unui diplomatbulgar în România, Editura Fundaţiei Pro,Bucureşti, 2003, p. 2612. Ibidem, pp. 17-1813. St. K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor 1804-1945, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 14314. Hristofor Hesapciev, op. cit., p. 3915. Ibidem, p. 4016. Ibidem, p. 4217. D.A.N.I.C., fond Direcţia Poliţiei şiSiguranţei Generale, 1898-1917, dosar53/1909, f. 19118. Idem, dosar 47/1912, f.119. Ibidem, f. 1220.Idem, dosar 94/1912, f.6. Notă din 29octombrie 1912 către şeful Brigăzii de Siguranţădin Cernavodă.21. Arhiva M.A.E., fond 71 Bulgaria, volumul 8,dosar 13/1912, f. 1922. Ibidem, f.2023. Ibidem, ff 34-3524. Ibidem, f. 40

13


1. Începuturile unei mişcări naţionale

Până la începutul secolului XX nu s-aputut vorbi de o problemă timoceană. Puţine seştiau despre Românii trăitori în Valea Timoculuiiar datele foarte limitate de care aveau posibili-tatea să se folosească cei interesaţi proveneauîn cea mai mare parte din lucrări ale unorsavanţi străini sau din statistici sârbeşti,cercetările româneşti cu strictă referire laaceastă temă fiind inexistente, cu toate căprezenţa unei mase compacte de români lachiar graniţele ţării noastre nu trecuse (nici nuavea cum) neobservată. Societatea româ -nească nu era câtuşi de puţin informată despreconaţionalii ei aflaţi în zona dintre Morava şiVidin iar cei care totuşi erau informaţi dovedeaufaţă de aceştia dezinteres. La aceasta se adău-ga faptul că timocenii spre deosebire de ceilalţifraţi ai lor care locuiau în teritorii ce nu făceauparte din România nu avea practic conştiinţănaţională ceea ce contribuia la a-i menţine într-o stare de veritabilă izolare faţă de celelaltegrupuri româneşti în ciuda faptului că eraufoarte apropiaţi de acestea din punct de vederegeografic. Doar în primele decenii ale secoluluiXX politicienii şi învăţaţii din România şi-auîntors privirile către Valea Timocului. În paraleltimocenii au devenit conştienţi de procesul dedeznaţionalizare căruia îi cădeau victime încetulcu încetul iar reprezentanţi ai loc s-au deplasatla Bucureşti pentru a căpăta sprijin. Tot înaceastă perioadă îşi începe activitatea AtanasiePopovici, singurul intelectual desprins din rân-durile timocenilor din Serbia care a îmbrăţişatcauza naţională în loc să se piardă în masa in -telectualităţii sârbe.

Primele semne ale depăşirii atitudinii deignorare reciprocă apar în anul 1906 când, încadrul expoziţiei jubiliare prilejuită de aniver-

sarea a 40 de domnie a regelui Carol I, s-aorganizat o secţiune ce cuprindea materialetnografic de la românii din Timoc1. Pentru astrânge materialul a fost desemnat C.Constante care a întreprins în acest scop ocălătorie în Serbia. În timpul deplasării a pututconstata la faţa locului ceea ce se petrecea cuelementul românesc din această ţară. Laîntoarcere a publicat o lucrare sub pseudonimulDelatimoc („Românii din Serbia. Monografieetnică şi statistică”) despre timoceni, întâia deacest fel scrisă de un român. Constante a abor-dat problema timoceană urmărind două liniiprincipale: dovedirea falsităţii statisticilor sâr-beşti în care numărul românilor apărea în modconstant simţitor mai mic decât în realitate şicombaterea tezei istoricilor sârbi în legătură cuo aşezare de dată recentă a românilor înSerbia, între aceştia şi populaţia romanizată a

Românii timoceni la începutul secolului XX

Teodor Dan ARHIRE

14


Daciei Aureliene neexistând nici o legătură. Ammenţionat aceste amănunte deoarece ideile luiConstante au constituit pentru majoritatealucrărilor ulterioare baza de la care s-a plecat înprezentarea chestiunii timocene.

Tot în acelaşi an 1906, unii români timo-ceni au vizitat expoziţia jubiliară şi, conformopiniei lui C. Constante, sub impresia celorvăzute, s-a deşteptat în ei sentimentul naţional2.Acum s-au adresat pentru prima oară printr-unmemoriu autorităţilor de la Bucureşti transmisprin intermediul lui Miloslav Bogdanovici,agronom din Petrovat. Cererile erau juste, să lise acorde şi lor acelaşi sprijin de care se bucu-rau românii din Albania şi Macedonia, dar nu auprimit un răspuns direct3. Dezamăgirea luiBogdanovici trebuie să fi fost foarte mare. Într-oscrisoare pe care o trimite din 17 septembrie dela Gruia, naţionalistului aromân Teodor Craja,acuză pe „marii, puternicii şi învăţaţii din ŢaraMumă” de păcatul de a privi cu indiferenţă cum„se pierde şi cea din urmă picătură de sângeromânesc şi conştiinţa a 400.000 de locuitoricare până astăzi şi-au putut păstra şi cânteceleşi basmele şi portul şi legendele şi tot”.4

Fără a se descuraja MiloslavBogdanovici a mai adresat un memoriu la 21august 1911 românilor din „Liga Culturală”.Avertiza că în 20-30 de ani sârbizarea românilordintre Timoc şi Morava va fi un fapt împlinit,statul sârb neprecupeţind nici un efort pentruaceasta: românilor le era interzis să-şi vor-bească limba în orice loc public, se falsificaserărezultatele statisticilor, se înfiinţaseră şcoli debăieţi şi fete în fiecare sat românesc (pericolul îlconstituiau mai ales şcolile de fete deoarecelimba română era transmisă în primul rând prinfemei, mai rezistente la sârbizare deoarece, îngeneral, nu făceau şcoală). Încă o dată eraacuzată indiferenţa guvernelor de la Bucureşti:„Se făcură anchete şi prin Albania şi unde nu,dar la noi unde e un popor românesc în com-pact, de o limbă, un sânge, un port vechiunaţional român, cu cântece, obiceiuri şi poveştiromâneşti nu se mai putu nimeni ocupa să facăvroa ancheta par ca suntem blestemaţi de cine-va…”5 Acţiunea naţională a lui Atanasie

Popovici debutează în 1912 la Bucureşti cusprijinul lui O. Ghibu, Vasile Pârvan şi mai apoial lui Nicolae Iorga6. Ceea ce a început A.Popovici în 1912 era rezultatul unei adevărateconvertiri. În 1909 când l-a cunoscut O. Ghibunu numai că nu era mişcat de vreun simţământnaţional dar avea şi o părere extrem de proastădespre România: „Acolo stăpâneşte o boierimestricată. Nu-i nici o cultură. Poporul e înapoiat şiexploatat la sânge…” 7 Asemenea opinii despreRomânia nu erau un fapt singular printreromânii timoceni şi nici nu au fost caracteristiceacelei epoci. Răspândite cu abilitate de sârbiele s-au menţinut şi mai târziu şi le vom regăsiîn timpul celui de-al doilea război mondial cândpropaganda sârbă se va folosi de ele ca să-iconvingă pe timoceni să renunţe la ideea de ase uni cu România.

Sub influenţa lui O. Ghibu, AtanasiePopovici va păşi în cele din urmă pe acelaşidrum pe care păşise şi Miloslav Bogdanovici.La 18 decembrie 1912 N. Iorga prezentaParlamentului un memoriu intitulat „Apel înnumele românilor din Serbia către guvernul şiparlamentul român”, întocmit de A. Popovici.Din nou cele două instituţii ale statului românerau conjurate să nu rămână indiferente laglasul românilor din Serbia: „A lăsa să piarăatâtea sute de români, fără a li se da o mână deajutor, e nemaiauzit. (…) Nu cerem bani, nuvrem pământ, dar pretutindeni dreptul nostru lahrana sufletească naţională. Noi cei ce ştim ceînseamnă cultura naţională simţim cel maidureros lipsa ei. Eu am învăţat să cetesc şi săscriu româneşte în Germania”.8

În paralel A. Popovici a desfăşurat ointensă activitate publicistică, scriind mai multearticole pentru reviste ca „Românismul” şi„Tribuna”, în care a adus aspectele problemeitimocene la cunoştinţa publicului din România,foarte puţin informat în această privinţă. Dinarticolul „Sârbii despre românii din Serbia”apărut în „Tribuna” reiese rolul pe care şi l-aasumat A. Popovici faţă de românii din Serbia:„Cauza pentru care chestia românilor din Serbiae aproape necunoscută, e că până acum dinmijlocul acestora nu s-a ridicat nici un intelectu-

15


al care să fi rămas şi mai departe român şi caresă fi agitat această chestiune”. 9 Acel intelectualavea să fie Atanasie Popovici şi timp de maimulte decenii, până după sfârşitul celui de-aldoilea război mondial a îndeplinit fără odihnăsarcina pe care singur şi-o impusese.

Şi alţi învăţaţi români s-au preocupat înanii care au premers primului război mondial detimocenii din Serbia. Dintre aceştia îi enumerămpe G. Vâlsan, G. Giuglea şi L. T. Boga.

Criza balcanică din anii 1912-1913 aadus în actualitate chestiunea timoceană. Auexistat voci care cu acel prilej au cerut anexareafie a Crainei (în acest sens s-a adresat guver-nului de la Bucureşti o delegaţie a românilor dinaceastă parte a Serbiei)10 fie a zonei Vidinuluidar autorităţile române au ales să respingăposibilitatea unei expansiuni în aceste teritorii.Dacă această atitudine a fost corectă şi justifi-cată nu acelaşi lucru se poate spune desprefaptul că, deşi atunci când se încheia pacea dela Bucureşti au avut ocazia să acţioneze înfavoarea timocenilor, nu au făcut pentru aceştianici măcar puţinul care se făcuse pentru mace-doneni.11

2. Intensificarea politicii de asimilare. Anumite contradicţiiîn reacţia timocenilor

Toate aceste acţiuni se explică şi printr-o înteţire a politicii de sârbizare. Prin ordonanţanr. 765 din 18 august 1899, Episcopul de Timocobliga pe toţi preoţii să boteze copiii doar cunume naţionale sârbeşti, care se afişau pe olistă în biserică pentru ca părinţii să le poatăalege12. Astfel s-a ajuns ca românii din Timoc săaibă un nume sârbesc folosit în relaţiile cuautorităţile şi un nume românesc folosit în inti -mitate. Numele de familie au căpătat o formăsârbească prin adăugarea sufixului „ici” sauchiar prin înlocuirea numelui românesc cu unulsârbesc - este şi cazul lui Atanasie Popovici alcărui nume de familie era de fapt Furnică13. Însatele româneşti, pe lângă obligativitateaînvăţământului pe timp de 4 ani, s-a introdus un

an suplimentar preparator iar absolvenţii maifăceau cursuri pentru încă 2 ani în fiecare zi dejoi şi duminică dedicate învăţării limbii sârbe. Şifetele, practică ce nu se întâlnea pe ansamblulSerbiei, trebuia să meargă la şcoală.14

Cu siguranţă că statul sârb îi tratanedrept pe români impunându-le biserică şişcoală într-o limbă alta decât cea maternă,interzicându-se să-şi boteze copiii cu numeromâneşti, maltratându-i atunci când vorbeauromâneşti în public, luându-le practic dreptul dea fi români aşa cum o evidenţiază foarte binemărturiile din epocă. Nu trebuie însă trecută cuvederea o altă realitate: românii timoceni aveaumotive întemeiate să ierte Serbiei până la unpunct asupririle atâta timp cât în patria lor nutocmai iubitoare ei aveau totuşi o situaţie mate-rială decentă, erau proprietari pe bucata depământ pe care o lucrau15 în timp ce ţăranii dinRomânia nu se puteau mândri cu o situaţieasemănătoare. De altfel probabil că sârbiiaveau grijă să răspândească în regiune infor-maţii cu totul defavorabile României mai ales cureferire la starea ţărănimii, dovadă fiind şipărerile preconcepute ale lui A. Popovici decare aminteşte O. Ghibu.

Conştiinţa că sunt români şi dragosteapentru România se împletea la timoceni în chipcurios cu dragostea pentru Serbia. Mărturiidespre această întrucâtva nefirească alăturarede sentimente aduce T. Palade care a străbătutSerbia între 15 iunie – 1 august 1914 luând con-tact şi cu grupuri de soldaţi timoceni concentraţiîn vederea iminentului război cu Austro-Ungaria. De la ei a aflat că sunt conştienţi defaptul că sunt români şi că ţin la România dincare cauză orice tânăr în vârstă de 18-20 de anipetrece câţiva ani în ţară pentru a o cunoaşte.În egală măsură ţin şi la Serbia „căci le este„dârjavă” şi ei nu pot să o lase să seprăpădească. Austriecii, dacă vor să meargă laNiş, unde este cartierul general, vor trebui întâisă treacă peste ei toţi”. Această dorinţă de a sejertfi pentru un guvern care le-a răpit dreptul laşcoală şi biserică în limba proprie se explică totprin situaţia materială bună: „Fiecare e bunstăpân pe bucata lui de pământ şi cum Valea

16


Timocului e una dintre cele mai roditoare aleSerbiei ei au gospodării frumoase”. 16

Eforturile sporite ale statului sârb de a-iasimila coroborate cu lipsa de voinţă aRomâniei de a-i ajuta au scăzut considerabilşansele timocenilor de a rezista cu succes dez-naţionalizării. G. Giuglea nu avea mari speranţeîn legătură cu supravieţuirea elementului româ-nesc din Serbia în condiţiile în care acesta seconfrunta cu aparatul bine organizat al unui statmodern: „De aici înainte situaţia se va schimba.Nu vor mai fi în luptă numai puterile proprii alecelor două popoare, ci sârbii vor fi ajutaţi şi deforţa pe care o dă statul. Românii vor rămânepe un nivel tot mai jos pentru că nu vor putealupta mai departe decât tot cu vechea armă arezistenţei de rasă, care oricât de puternică ar ficu greu va putea rezista armelor moderne deasimilare: şcoala şi armata”.17 Profeţia sa,făcută în 1911, se va dovedi în cele din urmăcorectă pe măsura trecerii anilor.

Astfel se înfăţişa situaţia românilor timo-ceni înaintea izbucnirii primei conflagraţii mon-diale. În timpul războiului regiunea Crainei arevenit Bulgariei (după ce fusese promisă ante-rior României dacă s-ar fi alăturat PuterilorCentrale) pe baza acordului semnat de aceastacu Puterile Centrale la 6 septembrie 191518.Stăpânirea bulgară în zonă a durat aproximativtrei ani. La sfârşitul războiului Serbia şi-arecăpătat teritoriul pierdut.

3. Concluzii

Presaţi de o politică tot mai agresivă şifăţişă a Serbiei, având ca scop deznaţio -nalizarea lor, românii timoceni au dat dovadă laînceputul secolului al XX-lea, pentru prima oarăde o veritabilă conştiinţă naţională. Din rândurilelor s-au ridicat reprezentanţi care le-au susţinutcauza înaintea guvernului şi parlamentuluiRomâniei. Programul căruia aceşti reprezen-tanţi i-au dat glas conţinea direcţiile de bazădupă care se aveau să se ghideze toate demer-surile ulterioare făcute la Bucureşti sau înainteaConferinţei Păcii în 1919: solicitarea recunoaş-terii în favoarea lor a unor minime şi legitime

drepturile precum şcoli cu predare în limbaromână şi biserici în care să se facă slujba înromâneşte; s-au formulat şi primele cereri dealipire a Timocului la România.

Primele semne de trezire a unei conşti-inţe naţionale au coexistat însă cu fenomenulacceptării tacite, din partea unui consistent seg-ment al populaţiei timocene, a politicii sârbeşti,în principal din motive legate de condiţiile relativbune de trai care le erau oferite ţăranilor românidin Serbia în raport cu situaţia grea pe care oavea ţărănimea din România.

___________________

1. N.A. Constantinescu, op. cit. p. 342. C. Constante, Românii macedoneni şi românii tim-oceni, în Timocul, an IX, caiet II, 1942, p. 57-633. Idem, Adevărul asupra românilor din Serbia. Oscrisoare din 1906 şi una din 1911, în Timocul, an X,caiet I, 1943, p. 3-22, p. 74. C. Constante, Adevărul asupra românilor dinSerbia. O scrisoare din 1906 şi una din 1911, înTimocul, an X, caiet I, 19435. ***, Românii de la sud de Dunăre, Ediţie de docu-mente coord. de Stelian Brezeanu şi GheorgheZbuchea, Bucureşti, 1997, doc. 97, p. 222-2236. Cezar Dobre, Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 397. Octavian O. Ghibu, Atanasie Popovici văzut deOnisifor Ghibu, în „Revista de Istorie Militară”, 1994,nr.3, p.348. ***, Românii de la sud de Dunăre, doc. 105, p.233-2349. Dr. Atanasie Popovici, Sârbii despre românii dinSerbia, în Tribuna, nr. 5, 31 ianuarie 1916, p. 73-77, p. 7710. Idem, Memoriul românilor din Serbia, Româniidin Timoc, vol. III, p. 113-125, p. 11711. Gheorghe Zbuchea, Autohtonia şi continuitatearomânilor timoceni, p. 5312. Dr. A. Popovici, Sârbii şi românii din Serbia, înTribuna, nr. 14, 1916, p. 246-249, p. 24713. D.A.N.I.C., fond Stoica Vasile, dosar I/155, f. 3714. Dr. A. Popovici, Sârbii şi românii din Serbia, înTribuna, nr. 14, 1916, p. 246-249, p. 24715. Idem, Românii din Serbia, în Românismul, nr. 3,1913, p. 148-154, p. 15116. T. Palade, Însemnări din Serbia, Iaşi 1916, înArhiva, an XXVI17. G. Giuglea, Românii din Serbia, în Anuar deGeografie şi Antropogeografie, 1910-1911,p. 214-21518. Gheorghe Zbuchea, Românii timoceni, p. 56

17


În anul 1856 se înfiinţează la Constan -tinopol Societatea Imperială De Medicină, soci-etate care îşi propunea modernizarea medicineiotomane şi transformarea ei dintr-o medicinăorganizată după principii feudale într-o medi-cină europeană.

Cu ocazia participării la un Congres deIstoria medicinei recent desfăşurat la Istambulam avut ocazia să cercetez arhiva acestei soci-etăţi şi nu mare mi-a fost mirarea să descopărun memoriu trimis în anul 1859 de dr. Solamo,medic al circumscripţiei Sulina, pentru concur-sul „Topografia medicală a unei localităţi sau aunei circumscripţii, mai mult sau mai puţin întin-să, din Imperiul Otoman" organizat deSocietatea Imperială de Medicină.

Memoriul prezintă numeroase informaţiide interes, nu numai medical dar şi geografic şipopulaţional pentru zonă, de aceea voi prezen-ta pe larg acest capitol, urmând ca partea me -dicală, care se adresează în special istorieimedicinei să o prezint rezumativ.

„Poziţia geografică: circumscripţia estesituată: latitudine 45 10 15 nord; longitudine 2720 35 est-meridianul Parisului.

Insula Sulina (Delta Dunării):Topografie: are o circumferinţă de aproape 75leghe. Cea mai mare lărgime este de 10 legheşi lungimea sa este de circa 19 leghe. Suprafaţasa are forma unui triunghi al cărui vârf segăseşte la diviziunea Dunării în două braţe, lacirca două mile de Toulcha. Malurile drept şistâng ale acestor două artere ale fluviuluiformează cele Două laturi ale triunghiului, acărui bază este la Marea Neagră. Aproape devărsarea acestor două artere în Marea Neagrăsunt situate Soulina şi Catherles (St.George) şiîn interiorul acestui triunghi se găsesc satele

Cara-Orman, Ivancha, Kisla şi Gorgova.Înălţimea terenului nu este decât de un metru şişasezeci centimetri la vârful acestui triunghi, daraceastă înălţime diminua insensibil pe măsurăce se apropie de bază: la Catherles ea este de95 cm şi numai de 75 la Soulina deasupranivelului mării. Acest perimetru prezintă pestetot o suprafaţă plană, terenul fiind de natură alu-vionară cimentat la început de apele Dunării şiînălţat ulterior de malul şi nisipul depus. În li -mitele acestui perimetru, în sensul de curgere afluviului şi în interior sunt zone mai mult sau maipuţin mlăştinoase; ca şi un lac cu o circumfer-inţă de circa două mile şi porţiuni considerabilede teren la nivelul Mării şi al Dunării, pe carecresc păduri dese de stuf şi alte plante marine,formând zone impenetrabile. Aici este refugiulreptilelor şi îşi depun ouăle miliarde de ţânţari acăror înţepături, fără a fi veninoasă nu este deloc plăcută. Briza pătrunde dificil în acestepăduri, lumina este rară, aerul este viciat dedescompunerea plantelor şi frunzelor care, princăderea lor în toamnă, contribuie la fecundareasolului; terenul se înfundă sub picioare, pre-siunea pe care o exercitaţi face să apară o apănoroioasă şi fetidă. Căldura este umedă şi cres-cută; evaporarea acestei umidităţi şi miasmelecu care ea este încărcată determină boliendemice foarte grave, dacă, din fericire, cumvoi arăta mai departe, alte condiţii favorabilespecifice acestei circumscripţii nu vor veni să leneutralizeze efectele.

Spre sfârşitul toamnei şi pe întreagaiarnă acest teren este aproape peste tot inundatdatorită stagnării apelor pluviale sau prin infil-traţiile subterane ale apelor mării sau aleDunării, în special când vânturile din est saunord-est suflă cu violenţă. Această stagnare a

INFORMAŢII DESPRE STAREA DE SĂNĂTATE ACIRCUMSCRIPŢIEI

SANITARE SULINA IN 1857-18591859 � Memoriul Dr. Solamo, medic al circumscripţiei Sulina

Dr. Nicolae GEORGESCU-TULCEA

18


apelor, când temperatura nu duce la îngheţ,face atmosfera rece şi umedă şi determină oceaţă densă care durează adesea câteva zile şinu dispare decât când evaporarea este produsăde razele de soare sau un vânt de nord oîmpinge spre mare. Această umiditate, desprecare voi vorbi mai târziu, este una din cauzeleprincipale care determină bolile care intră înCadrul geografic care îl voi prezenta. Acestesmârcuri sau mai precis aceste întinderi deterenuri inundate se usucă deobicei, dar într-omanieră incompletă, ca urmare a căldurilor devară, epocă în care este permis vitelor săpătrundă în aceste păduri de stuf pentru amânca iarba păstrată verde de umiditatea solu-lui. Sub acelaşi strat de nisip care acoperăterenurile mai înalte, ceea ce nu a permis infil-trarea apelor Dunării până la suprafaţă şi niciproducţia de stuf, se găseşte un strat profundde teren argilos care întreţine viaţa plantelorbune de păşunat. În câteva localităţi, desprecare voi vorbi, există veritabile prerii al căror fânoferă toate calităţile nutritive ale celui din preri-ile naturale ale Franţei; locuitorii îl cosesc înluna iulie şi îl conservă în căpiţe, dând acest fânanimalelor în timpul iernii; numărul acestoraeste foarte mare. Pe malul arterei Dunării caredebuşează în mare la est de Catherles sunt, înnumeroase locuri, arbori bătrâni din speciile:frasin, salcie, plop, mesteacăn. În interiorulacestor păduri stufoase se simte, chiar vara, orăcoare continuă; o zi întunecată pare să leanime, soarele penetrând dificil. Aici se multi-plică la infinit lianele şi o imensă familie deplante parazite, ale căror tulpini se împletescînainte de a atinge o anumită înălţime formândo pădure deasă care serveşte de refugiu mis-treţilor, viperelor, şerpilor şi chiar lupilor.Anumite plante medicinale cresc în acestepăduri; am remarcat douce-amere [lasnicior-Solanum dulcamara] ,patience [dragavei-rumexcrispus], pervec [saschiu-vinca Herbacea],guimauve [nalba mare-althea officinalis], plan-tain a grosses feuilles [pătlagina-plantagomajor].

Nu există nici un râu în perimetrul aces-tei circumscripţii, dar găsim o infinitate de lacuri

cu apă dulce mai mici sau mai mari sau mai pro-funde, alimentate, fără îndoială, prin infiltraţiilesubterane ale apelor Dunării; cel care există înapropiere de Cara-Orman are mai mult de patrukilometri în circumferinţă; există numeroşi peştidin aceleaşi specii pe care le găsim în Dunăre,în special crap şi lin.

Comunicaţiile între Soulina şi cele maimulte din sate, ca şi între sate au loc pe Dunăre;drumurile sunt impracticabile în anumite locurişi foarte dificile în altele; ele sunt adesea imper-fect marcate şi trebuie să le cunoşti bine pentrua nu te rătăci în aceste păduri de stuf pentru amerge de la Soulina la Ivancha şi Cara-Orman.Aceste drumuri nu pot fi parcurse când începploile, ele fiind inundate şi pline de nămoluripericuloase. Apele pluviale stagnează în mlaşti-ni şi în lacuri până ce ploile nu devin abundente,dar ca urmare a marilor ploi apele irup spreDunăre sau mare, după cum permit denivelărileterenurilor spre una sau alta; iarna aceste masede apă îngheaţă şi rămân staţionare pe mareaparte a zonei. Câteodată în acest sezon sepoate merge de la Soulina la Catherles urmândmalul mării, dar este necesar ca marea să nu fieagitată de vânturile din est sau nord-est şi cascurgerea apelor din interior să nu fie spremare.

Geologia sau natura solului: după celeprezentate mai sus se poate aprecia naturageologică a solului: este compus din nisip lasuprafaţă şi din argilă în profunzime, impropriuculturii cerealelor. Toate încercările făcute pen-tru a-l face să producă au fost infructuoase,chiar pe porţiunile unde infiltrarea subterană aapelor Dunării nu a ajuns pană la suprafaţă şicare, prin natura lor specială nu a putut fi asim-ilată cu solul mlaştinilor şi cu cel ferm, cum estecazul Polderelor din Olanda. În acelaşi timp, peterenurile unora dintre localităţi, locuitorii înalţăaceste terenuri prin ameliorările care au loc,adăugând în fiecare an un nou strat de gunoi degrajd, ajungând să cultive cu succes, începânddin primăvară, legumele şi zarzavaturile celemai necesare; ei le conservă în locuinţe ţinân-du-le în timpul iernii în nisip uscat. Nu cred căcultura ar reuşi, ea necesitând sume enorme

19


pentru defrişarea pădurilor de stuf şi stabilireaunei infinităţi de canale care să efectuezescurgerea apelor stagnante.

Observaţii meteorologice: este în gene -ral admis, că ţările situate între 40 şi 60 gradelatitudine aparţin zonei temperate şi că laaceastă latitudine cele patru sezoane se succedîntr-o manieră regulată. În fapt, după observaţi-ile mele meteorologice referitoare la aceastăcircumscripţie, care se găsesc anexate la sfârşi-tul memoriului, se vede această regularitatecare constituie fiecare sezon şi că, atât vara câtşi iarna, căldura sau frigul nu sunt niciodată atâtde puternice încât să compromită sănătateaomului. De altfel, în anii excepţionali, ca acesta,aceste condiţii nu există, în special în primulraport referitor la epoca caniculară, vânturiledominante Nord-Nord-Est şi Nord-est au modi-ficat sensibil influenţa.

Observaţiile mele barometrice sunt numai puţin concludente,ele neprezentând variaţiisubie, nici un număr prelungit de zile cu ninsorisau ploi sau furtuni frecvente. Fiecare sezonaduce cu el caracterele fizice ale influenţeisolare relative la gradele de latitudine şi longitu-dine unde este situată circumscripţia. Zilele celemai lungi au o durată de 17 ore şi treizeci deminute şi cele mai scurte de opt ore şi patruze-ci minute. După observaţiile mele termometrice,în 1857 temperatura medie a lunii cele maicalde a fost de 27 grade la umbră şi a luniidecembrie de 2 grade şi jumătate sub zero. În1858 media zilei cele mai calde a fost de 28grade şi cea a lunii ianuarie, care a fost lunacea mai rece de 9 grade sub zero. Se poateevalua, după suma generală a temperaturilormedii în timp de 12 luni, că media, pentruîntregul an, este de 10-13 grade.

Vânturile: ţinând cont de durata şi desuccesiunea lor în timpul fiecărei luni, putemconsemna că pentru această zonă vânturile deNord, Nord-Est, Est sunt singurele care pot fimai frecvente şi mai durabile fiind determinatede curentul atmosferic care, de la Polul borealtind întotdeauna să se îndrepte spre Ecuator. Înprincipal noi datorăm acestor vânturi modi-ficările cauzelor locale care pot determina

această zonă insalubră. Nu pot pretinde căaceste vânturi sunt constante în periodicitatealor; se întâmplă adesea ca, în diferite epoci aleanului şi chiar în aceeaşi zi ele să cedeze subitşi să fie înlocuite pentru un timp nedeterminatde vânturi din Sud, Vest sau Nord-Vest saualternativ. Aceste modificări în direcţia lor demoment nu pot fi considerate ca periculoase;contrar, eu cred şi prin aceasta mă raliezdl.Verrollot că ele contribuie, străbătând atmos-fera în toate sensurile, la distrugerea miasmelorcare rămân staţionare sub influenţa unei direcţiiregulate sau staţionare a unui vânt dominant.

După cele prezentate mai sus, aceastăcircumscripţie reuneşte, datorită latitudinii saleun climat temperat unde, chiar în ierni severe,cum a fost cea din 1858 temperatura nu adepăşit 10 grade sub zero; vânturile cele maifrecvente Nord, Est sau Nord_Est tempereazăcăldurile de vară; barometrul se menţine practicîntotdeauna între 760 şi 780 de la începutul luniiaprilie până la sfârşitul lunii noiembrie; înaceastă epocă, ploile, în general puţin abun-dente, sunt frecvente în aprilie şi mai, ca şi fur-tunile; din decembrie până în iarnă, ploaia şizăpada nu cad în cantitate mare, rar aceastadepăşeşte în înălţime 15 cm; în 14 decembrie1858 (an excepţional) cifra a fost de 35cm. iarîngheţul s-a instalat coplet în 29 decembrie,frigul înregistrat în ianuarie şi februarie fiind unfrig uscat. Rar la Soulina Dunărea îngheaţăpentru a permite gheţii să suporte greutateaunui om; în ianuarie trecut bara nu a îngheţat,gheaţa nu depăşea 100 metri în mare, nefiindatât de compactă pentru a permite vânătorilorsă înainteze cu bărcile pentru a vâna păsărileacvatice.

Apa: Gândind că scopul Societăţii deMedicină de a da ca subiect al concursuluidescrierea topografică a unei localităţi sau aunei circumscripţii nu a fost acela ca concurenţiisă se rezume la prezentarea tipurilor de agenţiambientali locali care pot face zona insalubră,m-am preocupat de cei care prin natura lormaterială şi prin utilizarea lor de către locuitori,neîndeplinind condiţiile igienice sunt susceptibilisă compromită sănătatea locuitorilor.

20


Cu excepţia localităţilor Cara-Orman şiKisla, toate localităţile din această circum-scripţie care se învecinează cu Dunărea uti-lizează apa Dunării pentru băut. Deşi potabilă,ea ascunde substanţe străine care pot afectasănătatea şi determina anumite boli ale căilordigestive. Fără un gust specific dacă esterecoltată la două mile de la mare, apa Dunăriinu este niciodată limpede pentru că conţine ocantitate apreciabilă de argilă provenind dinterenurile pe care le traversează şi dinnumeroasele râuri care îi sunt afluenţi.

Un chimist din Constantinopole care,larecomandarea unui confrate din acest oraş aavut amabilitatea de a-i face analiza, mi-acomunicat rezultatul primelor sale experienţe:apa de Dunăre lăsată să decanteze este foartelimpede şi are un miros de vas. Un litru dinaceastă apă conţine 70/100 de substanţesolide. Analiza calitativă a indicat:

- gaze libere; acid carbonic-oxigen-azot- acizi: silicic-sulfuric-clor-baze:potase-sodiu-magneziu-fier (urme) Chimistul continuă determinările pentru

nitraţi, ioduri, bromuri, alumină, săruri amonia-cale. După propria experienţă m-am asigurat căturbiditatea apei şi cantitatea de depozit argilospe care l-am obţinut după filtrare este legat denivelul apelor şi de rapiditatea curentului.O observaţie nu mai puţin importantă din punctde vedere igienic şi medical: sondajele cele maiminuţioase efectuate de numeroşi ingineri îndiferite puncte ale fluviului care merg până lalimitele acestei Topografii, au constatat că unstrat aproape în totalitate argilos amestecat cupuţin nisip formează peste tot fundul Dunării şică adâncimea sa variază după diferite puncte.Astfel în faţa bisericii din Soulina înălţimea fluvi-ului este aproape de nivelul solului şiadâncimea sa nu este decât de 24 picioareengleze (8,4o metri), apa, aproape tot timpuleste agitată de contracurenţii induşi de siajulvaselor de comerţ şi în mod particular de şalu-pele remorcher, conţine, în locul din carelocuitorii o scot, o cantitate mai mare de materiiargiloase şi de alte materiale provenind dindescompunerea substanţelor străine acumulate

pe cursul fluviului sau aruncate din naveleancorate. De multe ori, când vântul de Est suflăcu putere, apa marii este împinsă în amonterealizând un amestec cu cea a fluviului;degustarea apei permite recunoaşterea foartefacilă a acestui amestec, care a fost mai evidentca niciodată din 6 în 15 august.

Locuitorii satelor depărtate de Dunăreutilizează apa de fântână, care este limpede şifoarte bună, cantitatea de materie argiloasăeste foarte mică; nu este necesar să se sape lao adâncime mai mare de un metru pentru a oprocura din abundenţă. Fără nici un dubiu eaprovine, prin infiltraţii din cea a Dunării, darcurăţată de o parte a elementelor vătămătoarede către straturile de teren pe care le tra-versează.

Lemnul: în perimetrul descris se aflămici pădurici remarcabile prin frumuseţea arbo-rilor; cea mai remarcabilă este pădurea de circa6 kilometri pătraţi din marginea satului Cara-Orman. Plopii şi stejarii sunt magnifici şi lucrulcel mai surprinzător, ţinând cont de calitateaterenului, este că stejarii, care produc ghindă,au atins o grosime şi o înălţime atât de consi -derabile încât ruşii le folosesc pentru con-strucţia navelor militare. Această pădure estede o mare utilitate pentru încălzire şi pentruconstrucţia şarpantelor locuinţelor. ComisiuneaEuropeană a Dunării exploatează o parte pen-tru lucrările pe care le efectuează la Soulina şipentru stâlpi de telegraf.

Animalele: animalele domestice suntaceleaşi ca si în Franta; am remarcat că dacăcaii sunt de talie mică, vitele cornute au o con-stituţie şi o talie importantă. Creşterea ani-malelor şi pescuitul sunt singurele industrii alelocuitorilor din satele aflate în interiorul acesteiinsule; produsele animale sunt utilizate, deasemenea, pentru hrană.

Malul mării ca şi numeroasele iazuri şibălţi care există în această pădure de stuf suntpopulate de o infinitate de pasări acvatice.Barza este remarcabilă prin albul penajului, cor-moranul prin talia înaltă şi ciocul lung, martin-pescarul prin forma sa. Gâştele sălbatice, raţelede tot felul, găinuşa de baltă, lişiţele, becaţinelesunt mii în primăvară.

21


Localităţile

SOULINA: centrul populaţional cel maiimportant este Soulina, construit pe malul dreptal arterei mediane a Dunării, la circa o milă devărsarea ei în Marea Neagră. În 1856 Soulinaavea o populaţie fixă de patru mii de suflete,cărora li se adăugau navelor străine care suntîn radă şi al căror număr este variabil. Succesivaceastă cifră a crescut şi astăzi populaţia sta-bilă a ajuns la şase mii, prin sosirea anumeroase familii, prin personalul administraţieiturce şi prin creşterea garnizoanei. O parte dinaceastă populaţie stabilă locuieşte pe gabare şialta în 347 locuinţe care trebuie aranjate înpatru categorii după materialele din care suntconstruite: 1. 143 construite în totalitate dinlemn de brad şi având un etaj; 2. 45 construitedin chirpici, cu acoperişul de scândură şi ten-cuite în exterior şi interior cu nămol din Dunăre;3. 114 construite din chirpici şi scânduri, ten-cuite ca şi precedentele, cu acoperişul din stuf;4. 45 construite în totalitate din stuf, avândforma unor barăci. Aceste clădiri ocupă unspaţiu de 1300 metri lungime si 155 lăţime.Şarpanta primelor este construită pe pilonigroşi, a căror înălţime, deasupra nivelului solu-lui variază de la 40 la 80 cm pentru a lasă liberătrecerea apelor. Toate celelalte clădiri aupământ bătut la nivelul zidurilor pentru ca interi-orul să nu fie inundat; este uşor de înţelesinsalubritatea acestora, mai ales iarna. Daraceastă insalubritate va dispărea parţial prinobligaţia impusă locuitorilor de a demola toatebarăcile construite din stuf din cauza incendiilorfrecvente care survin. Terenul pe care este con-struită Soulina este aluvionar, fie de la Dunărefie de la mare; nisipos spre treimea inferioară,argilos şi noroios în cele două treimi superioareale oraşului. La 50 centimetri sub acest nisip segăseşte peste tot un strat compus din detritusvegetal, în special stuf, de circa 35 cm grosime;sub acest strat se găseşte teren noroios şi apă.Două treimi superioare ale străzii principale,care merge de la extremitatea oraşului lacealaltă, este aproape la nivelul fluviului, fie prin

poziţia naturală a terenului, fie datorită pămân-tului extras de locuitori pentru a-l tasa împreju-rul primelor barăci pe care le-au construit dupăincendierea oraşului de către englezi, la 6 iulie1854. Prin natura sa solul dă o umiditate con-stantă care este crescută prin infiltraţia apei deDunăre când Dunărea este crescută sau cândeste respinsă de mare, când vântul de Est suflăcu violenţă. Iarna apele pluvionale sau zăpada,când temperatura nu le îngheaţă, formează unlac artificial care cuprinde partea superioară aoraşului; strada principală devine atunci uncanal unde apa stagnează şi, mai târziu, setransformă în noroi, care dispare încetul cuîncetul prin evaporare. În tot acest timp comuni-caţia este stabilită prin intermediul unui pod delemn de un metru înălţime care începe înmijlocul oraşului, ajungând până la extremitateasa superioară.

În aceste condiţii, în afara influenţelorclimatice generale, locuitorii din Soulina ar tre-bui să fie atinşi de boli grave sau să poarte pefigura lor pecetea elementelor paludice de caresunt înconjuraţi şi, important, nu este aşa.Numărul de bolnavi nu este proporţional cu celal populaţiei, pot confirma că cifra nu a ajunsniciodată la trei la mie pe zi, luând o valoaremedie pentru tot anul. Afecţiunile grave nuatacă decât pe cei care sunt deja predispuşiprin poziţia lor socială precară, prin stilul deviaţă, prin alimentaţie, prin starea lor şi prinmunca penibilă şi susţinută pe care sunt obli gaţisă o facă într-un anumit timp al anului.

Populaţia Soulinei este compusă dinmai multe elemente heterogene. Greciiformează majoritatea, apoi Slavons, Illyrienssau Montenegrins şi Ruşii; Turcii formează ominoritate; copii sunt în număr redus; în totalulgeneral al acestei populaţii, nu se înregistrau, laînceputul anului 1857, decât circa două sute defemei; acest număr este mai mult decât dubluacum. Orice ar fi este dificil de a găsi, in altăţară, o populaţie mai virilă; fiecare individ poartăpe figura sa pecetea naţionalităţii sale, putemspune chiar a caracterului său, a inteligenţei şitemperamentului său.

22


CATHERLES, cunoscut sub numele deSt. George este un sat situat la şase ore la estde Soulina, construit pe malul stâng al artereiprincipale a Dunării, aproape de vărsarea sa înmare; populaţia sa este de circa şase sute per-soane, locuind în 70 de case, construite toatedin chirpici, tencuite cu nămol, cu acoperişul dinstuf. Toţi locuitorii sunt pescari şi fac comerţ cupeşte sărat şi caviar. Produsele din peştereprezintă aproape întreaga alimentaţie, uniilocuitori posedând şi diferite animale.Constituţia fizică a oamenilor este frumoasă,robustă, originea lor rusă este caracterizată prinforma fizică.

Satul este construit în spatele dunelor,înălţimea sa fiind la 96 cm faţă de nivelul măriişi 60 faţă de nivelul Dunării; solul pe care esteconstruit este nisipos, fără a suferi, precumSoulina, din cauza infiltrării apelor subterane.La vest, pe acelaşi mal al fluviului se întinde pedoi kilometri lungime o pădure în care plopii,mestecenii, sălciile şi frasinii ating înălţimi apre-ciabile. Terenul este puţin mlăştinos, puţinacoperit de stuf, furnizând păşuni de bună cali-tate. În timp ce solul este impropriu producţieide cereale, legumele sunt cultivate în jurul sa -tului cu rezultate bune.

KISLA, nu se prezintă ca o aglomerarede clădiri, este compusă din opt ferme constru-ite din chirpici şi stuf; perimetrul său cuprindetrei kilometri pătraţi, populaţia este de 70 per-soane. Situată la sud, între Soulina şi Sf.George, la o distanţă de 2 kilometri de mare şiridicată la un metru deasupra nivelului ei şi chiarmai mult faţă de Dunăre, Kisla se găseşte într-o poziţie bună. Terenul accidentat pe care îlprezintă şi stratul mai profund de nisip care îlacoperă, pare a fi o continuare a dunelor dinzona Sf.George, sub care se găseşte stratulargilos care formează, aşa cum am mai spus,natura geologică a terenului acestei circum-scripţii. Situat la mai mult de 5 kilometri de oricezonă mlăştinoasă, solul furnizează păşuniabundente care permit creşterea a numeroaseturme de toate speciile. Experienţa făcută de ase cultiva cereale nu a reuşit. Apa pe care o

beau locuitorii provine din puţurile pe care le-ausăpat în zonă, apa fiind în general bună. Printreaceste puţuri sunt patru a căror apă este puţinsărată, ceea ce face să ne gândim că infiltraţiilede apă de mare ajung până la Kisla. Locuitorii,toţi de origine rusă, sunt bine făcuţi şi cu puţineboli.

IVANCHA este situată pe malul artereiDunării care merge spre Catherles, la sud deacesta, la şase ore de la mare, este un sat com-pus din 25 locuinţe construite din chirpici şiacoperite cu stuf. Populaţia, aproape în totali-tate Moldavă, este de circa două sute de per-soane; preocuparea lor este pescuitul. Terenulaproape în totalitate mlăştinos, acoperit cu stuffurnizează păşuni. Bolile endemice sunt febreleintermitente; am văzut numeroase femei cloro-tice [palide, anemice].

CARA-ORMAN este situat în interiorulterenului, la 8 ore la sud de Soulina şi la 3 orede la malul drept al arterei mediane a Dunării,este, după Soulina, centrul populaţional cel maiimportant din circumscripţie. Cifra este de circa7oo locuitori. Casele, în număr de 112, suntconstruite în totalitate din chirpici, acoperite custuf şi tencuite cu nămol argilos.

Principala ocupaţie a locuitorilor estecreşterea animalelor, prepararea untului şi abrânzeturilor. O întindere de teren lungă de 5kilometri şi largă de 3 kilometri, acoperită de unstrat subţire de nisip sub care se găseşte strat-ul argilos furnizează păşuni de calitate şi per-mite cultivarea legumelor, pepenilor verzi şi gal-beni, a cartofilor. Aproape lipită de localitate segăseşte pădurea despre care am vorbit deja.Locuitorii, toţi ruşi, utilizează apa din fântâni, eaeste bună. Nu trebuie săpat mai mult de unmetru în adâncime pentru a o găsi din abun-denţă. Bolile frecvente la Cara-Orman suntfebrele intermitente benigne, ele fiind înregis-trate de preferinţă la copii din cauza abuzului depepeni; alimentaţia lactată pe care o folosesccontribuie, de asemenea, la apariţia acestorboli.

23


GORGOVA, situată pe malul drept alarterei mediane a Dunării, la şapte ore la sud deSoulina este un sat compus din 4o de locuinţedin acelaşi tip de construcţii ca şi în celelaltelocalităţi prezentate şi are o populaţie de circa300 de locuitori de origine rusă. Solul estemlăştinos, acoperit de stuf şi nu permite nici unfel de cultură. Unica preocupare a locuitoriloreste pescuitul şi sărarea peştelui. Febrele inter-mitente sunt prezente cu mare intensitate...”

În cele de mai sus am încheiat tradu -cerea primei părţi a memoriului, nu am efectuatcomentarii asupra textului considerând utilăprezentarea lui în forma originală pentru o câtmai bună cunoaştere a zonei din descriereaunui observator autorizat. Singurele observaţiile-am trecut in paranteze drepte [..].

Partea memoriului intitulată „Observaţiiasupra influenţelor climatice", în fiecaretrimestru, începe prezentarea patologiei indusede modificările atmosferice.

Pentru primul trimestru (primăvara),autorul consemnează că persoanele epuizatede activitatea din timpul iernii, de alimentaţianecorespunzătoare din iarnă, de exceselebahice, adesea de bolile cronice preexistentecontractează frecvent febre intermitente, afecţi-uni pulmonare sau intestinale.

În trimestrul doi (vara), cu temperaturimedii de 27-28, dar cu excese calorice în 1857de 35 la umbră, iar în 1858 de 36, activitateaprelungită în soare ca şicondiţiile generale suntfavorabile dezvoltăriifebrelor intermitente dediferite tipuri. Demenţionat că prin noţi-unea de "febre intermi-tente" în medicina vremiise înţelegea „malaria".

Pentru trimestrulal treilea (toamna) speci-fice erau diferitele formede dizenterie şi febratifoidă.

Trimestrul patru (iarna) era specific pen-tru pneumoniile acute, pentru pleureziile acuteca şi pentru reumatismul articular acut.

În încheierea raportului se propun treimăsuri pentru remedierea condiţiilor de trai şirespectiv pentru reducerea îmbolnăvirilor: -ameliorarea solului - desecarea mlaştinilor -defrişarea absolută a terenurilor, măsuri care,după cum recunoaşte autorul, erau imposibil derealizat în acel moment.

În anexă sunt prezentate trei tabele:decesele în perioada 1856 - 1857 şi parţial1858 pentru toate localităţile din cuprinsul cir-cumscriptiei, rezumatul general al observaţiilormeteorologice pentru anul 1857 şi pentru 1858(ianuarie - noiembrie). Informaţiile medicaleprezentate în extenso (simptomatologie, trata-mente) sunt la nivelul cunoştinţelor medicale alevremii şi sunt importante numai sub aspectul cămedicina practicată la Sulina în anii 1856-1858nu se deosebea cu nimic de medicina practi-cată în oraşele Europei Occidentale ...

La 15 februarie 1859, plenul SocietăţiiImperiale de Medicină ascultă concluziile juriu-lui referitoare la memoriile prezentate pentruconcurs, acordă premiul I unui raport referitor lastarea de sănătate a litoralului Albaniei (autordr. Laval) şi "prima menţiune onorabilă" doc-torului Salamo. Iată cum, în anul 1858, la Sulinase efectua cercetare ştiinţifică de înaltă clasă.

24


Din prefaţa semnată de N. Ciachir, aflămcă Mehmet Ablay (1923-1999) a absolvit facul-tatea de litere şi filozofie în 1947 şi a fost asis-tent şi apoi lector până în 1951, când a fost datafară ca duşman al poporului pentru că a protes-tat împotriva deportării tătarilor din Crimeea înSiberia şi în Asia Centrală.

A lucrat decenii întregi ca muncitor, dara continuat studiile sale de istorie şi a publicat în1968 o solidă istorie despre arabi: „Arabii – dela Mecca la Cordoba”. A publicat apoi studiidedicate arabilor, turcilor, tătarilor etc.

Studiul „Din istoria tătarilor” are urmă-toarele capitole:1. Cine sunt tătarii2. Patria strămoşească3. De la iurtă la imperiu4. Ginghis Han5. Marii hani – urmaşii lui Ginghis Han6. Organizarea imperiului7. Hoarda de Aur şi decăderea tătarilor8. Un episod extraordinar din istoria universală.Tamerlan9. Tătarii sub regim ţarist10. Tătarii sub regim sovietic11. Tătarii din Dobrogea 12. Viaţa cotidiană la tătari, în trecut13. Relaţiile istorice între tătari şi români

După ce vom vedea „Cine sunt tătarii”în capitolul de început, ne vom opri asupra unoraspecte interesante privind relaţiile româno-tăta-re din ultimul capitol, puse în lumină de un spe-cialist de origine tătară, trăitor în România, care,cu dovezi ale istoriei, scoate în evidenţă elemen-te ce au influenţat modul de viaţă, organizareaadministrativă, formarea primelor voievodate

româneşti, organizarea lor militară, armamentulşi stilul lor de luptă.

O istorie a tătarilor

După marea invazie din Europa de la1241, care a lăsat urme adânci, mai ales în EstulEuropei, putem vorbi de o prezenţă a tătarilorcare a continuat în Muntenia şi mai ales înMoldova.

Având în vedere aceste date, autorulscoate în evidenţă aspecte desosebite privind

O istorie a tătarilor(care ne priveşte şi pe noi)

„Din istoria tătarilor” de Mehmet Ablay, Ed. Kriterion,Bucureşti – Cluj, 2005, ed. a II-a

Mihai MILIAN

25


vocabularul limbii române:1. pătrunderea unui număr însemnat de

cuvinte de origine tătară înainte ca influenţa tur-cească să aibă loc după expansiunea otomană;

2. numărul şi puterea de circulaţie aacestor cuvinte sunt variabile în Muntenia şiMoldova datorită faptului că au fost în mod dife-rit sub influenţă tătară. Urmând această logică,trebuie să formulăm şi noi concluzii privind pre-zenţa termenilor turco-tătari în limba folosită aziîn Dobrogea.

Dicţionarele limbii române le dau etimo-logie turcească, unele sunt trecute ca regionalis-me sau arhaisme, iar altele pur şi simplu nu figu-rează în dicţionar.

Cine sunt tătarii

Denumirea este disputată. Unii susţin căar veni de la chinezi care îi menţionau cu nume-le „da-da” sau „ta-ta”. Cronicarii persani îinumesc „tatar”, aşa cum îşi spuneau ei înşişi,denumire pe care au folosit-o şi turcii. Invazia acreat un imperiu cosmopolit. Triburile asiaticeerau diferite. Iniţial mongolii au predominatpolitic, mai apoi tătarii din punct de vedere mili-tar şi mai târziu turcii, etnic şi cultural.

Au plecat din stepele lor în căutare depăşuni şi prăzi iar după victorii succesive socie-tatea nomadă a devenit vremelnic sedentară.

Nicolae Iorga spune: „au realizat celmai mare imperiu de la Pacific la Adriatica”.

Tătarii reprezentau tribul cel mai nume-ros în stepele înalte din sud-estul lacului Baikal,în Asia. Aveau 70.000 de corturi, familii mari,yurte.

Ginghis Han, în 1212, cu tribul bordjig-inilor, îi învinge pe tătari şi din calcule politicese căsătoreşte cu două prinţese tătăroaice surori:Iesugen şi Iesui, cu care are patru fii: Djuci,Djagatai, Ogodai şi Tuli.

Tătarii sunt favorizaţi la curte, iar ceimai destoinici primesc funcţii şi, treptat, vordomina celelalte triburi: Bordiginii, Djadjiraţii,Kondjiraţii şi Naimanii.

Istoricii dinastiei Ming din Chinavorbesc despre tătari ca ansamblu de triburinomade, în timpul stăpânirii lor de către KubilayHan (1260-1294), nepotul lui Ginghis Han şi

întemeietorul dinastiei Inan (1260-1368).Trimişii apostolici pentru a-i converti la

catolicism, de la România până la Karakorun,Plano Carpini, Wilhelm de Rubrukuis, MarcoPolo vorbesc de tătari şi nu de mongoli.

Apariţia Hoardei de Aur (Altân Ordu),între 1223-1502, va accentua amprenta tătară.

În timpul lui Batu Han, nepotul luiGinghis Han, are loc un nou fenomen: asimi-larea etnică şi lingvistică a triburilor mongolo-tătare de către turcii kâpciaci din sudul Rusiei,continuată şi sub urmaşii lui, Berke Han şiUzbek Han. Astfel va rezulta limba djagataycă.Autorul face o paranteză şi spune că părinţii luiStalin, vorbind această limbă, i-au dat lui IosifVisarionovici numele de „Djugasvili” – „Vilicel Blând” şi, dorindu-l creştin mesianic, l-autrimis la seminarul din Tbilisi.

După ce cad cnezatele Halici, Kiev şiVladimir, armatele lui Ginghis Han intră în Ţări-le Române în 1241 şi pătrund în Centrul Europeipe trei direcţii:

1. la nord pe Valea Izei şi a Bistriţei cucăpeteniile Baidar, Saiban şi Kaidu;

2. la centrul invaziei prin strâmtoareaOituz cu Batu Han şi Subotay Baitur;

3. la sud pe văile Ialomiţa, Prahova şi Oltcu căpeteniile Kadan, Buri şi Buceg.

După invazia asupra Europei Centrale,tătarii s-au retras la răsărit şi la sud de Carpaţi,unde au mai sălăşluit mai bine de un secol.

Rubrukuis spune: „De la vărsareaDonului până la Dunăre şi spre Constantinopol,Blakia, ţara lui Asan şi Bulgaria Minor până laSlavonia, toate plăteau tribut lor”.

Perioada aceasta coincide cu naştereastatelor feudale româneşti. Între 1247 şi 1279forţele româneşti se regrupează sub Litovoi.Negru-Vodă profită de o perioadă de slăbiciunea tătarilor în zonă şi-i alungă peste Olt, spre est,după moartea hanului Berke, fratele lui BatuHan.

Abia în 1285 are loc un reviriment alputerii tătare în zonă. Căpetenia Nogai s-a înru-dit cu bulgarii şi cu sârbii, avea soţia creştină şiera considerat ca al doilea han după cel de laseraiul Hoardeai de Aur, ajungând să se ameste-ce şi în politica Bizanţului.

După uciderea lui Nogai la 1310 de către

26


oştenii săi, românii se unifică în cnezate şi apoise întemeiază primul stat feudal, ŢaraRomânească ce se afirmă prin lupta de la Posadaa lui Basarab I.

O nouă etapă o constituie luptele fiuluisău, Nicolae Alexandru Basarab, în expediţiaorganizată alături de Ludovic cel Mare al ungu-rilor prin Moldova, în 1343, prin care îi împingpe tătari peste Prut.

În Moldova, inclusiv Basarabia, mai alesîn partea sudică, prezenţa lor a continuat maimultă vreme. De asemenea, incursiunile pentrujaf şi pradă erau mai frecvente spre interiorulMoldovei.

Cu atât mai mult se poate vorbi deaceastă prezenţă în Dobrogea, care în perioada1416-1878 a fost în stăpânire turcească şi au fostoficial făcute colonizări cu tătari în diferiteperioade.

În secolul al XIX-lea au avut lor douăevenimente care au determinat migraţia masivăa tătarilor spre Dobrogea: anexarea Crimeei decătre Imperiul Ţarist şi Războiul Crimeei dintreanii 1853-1856.

Hoarda de Aur a durat 250 de ani. Nuputea rezista numai prin jaf şi distrugeri.Imperiul s-a născut prin violenţă şi a fost conso-lidat prin autoritate severă. Urmaşul imediat allui Genghis Han, Ogoday Han, după ce a fostales de şefii de trib şi de regiuni cuvânta: „acestimperiu a fost într-adevăr făurit de goana cailor,dar nu poate fi administrat mai departe de pecal”. De aceea va intra în conul de umbră alaltui imperiu, cel Otoman.

Această prezenţă numeroasă, agresivă şicu un alt mod de viaţă, o perioadă relativ lungănu putea rămâne fără urmări.

În Rusia a determinat dezvoltarea cneza-telor. Hoarda de Aur a statornicit în Europa deEst primele elemente de organizare feudală detip piramidal. Poştalioanele tătărăşti au activatdrumul mătăsii prin hanatul de la Kâpciak dinSudul Rusiei. Alegerea unei căpetenii se făceaprin vot: depunerea unei săgeţi de către fiecareostaş într-un sac. Meiul cultivat în Ungaria şiBoemia poartă numele de „tătarcă”.

În limba germană sintagma „veste rea”se traduce prin „tatarennachricht”.

Dar cele mai multe observaţii ale autoru-lui se referă la spaţiul românesc. Chiar dacăexistă expresia „doar nu vin tătarii”, există şielemente de viaţă cotidiană care amintesc deprezenţa tătarilor.

În domeniul militar, moldovenii auîmprumutat de la tătari rapiditatea acţiunilor şisistemul mobilizării generale în apărarea ţării.

Cronicarii Bizanţului observă asemăna-rea în folosirea de către moldoveni a scutului şia arcului cu bătaie lungă, cu săgeţi de 80-96 cmlungime, de mare viteză, cu frecvenţă de 12săgeţi pe minut, la 220 m distanţă.

Suliţa şi lancea aveau vârful încovoiatpentru a putea agăţa călăreţul inamic de zale.Asemănarea se vedea şi în îmbrăcăminte, măr-şăluire şi sonorizare. Oina, trânta şi cureaua suntsporturi practicate şi acum în Dobrogea.

În Transilvania, Ungaria şi Boemia auintrodus meiul ca semănătură şi aliment denumitde ţăranii din aceste zone cu termenul de „tătar-că”.

În Ţările Române, buzduganul, iataga-nul, tamgau (dangaua), cinul au devenit însemneale puterii feudale.

Organizarea poştalioanelor a luat nunumai modelul, ci şi termenii de referinţă.

În zona Sucevei circulă expresiile „aface nartul”, adică „a fixa preţul” şi la tăiereamielului „a prepara gighir”, adică „a facedrob”.

Multe preparate din bucătăria româneas-că au fost preluate de la tătari odată cu denumi-rea alimentelor şi a vaselor specifice.

Cultul pentru cal, mai ales în Dobrogea,s-a suprapus peste cel anterior al călăreţului trac.Cronicarul tătarilor Raşid-eddin afirmă: „Săadmirăm un cal care paşte, ne este singura dis-tracţie”.

Istoricii şi lingviştii au observat existen-ţa unor antroponime, toponime şi cuvinte înanumite compartimente ale vocabulatului de ori-gine orientală intrate anterior influenţei turceştişi expansiunii către Dunăre.

Lazăr Şeineanu observa frecvenţa şirezistenţa unor termeni orientali, mai ales înMoldova. Dacă pentru istorici numele Basarabeste clar că are origine cumană, Al. Philippideconsideră de origine tătară toponimele Bârlad,

27


Tecuci, Covurlui.La curtea lui Mircea cel Bătrân erau

boieri cu numele: Aga, Berindei, Coman,Tarcân, Batia, de aceeaşi origine.

Documente ale cancelariilor din secoleleal XIV-lea şi al XV-lea menţionează antroponi-me ca:Iacuş – de la iakâş – arătos, bun;Ciorsec – de la ciorsec – chior;Ciurbă – de la ciurbă – ciorbă;Başa – de la başa – mare;Duşman – de la şuşman – gras, umflat;Iarcân – de la iarcân – luminos;Utneş – de la otmâş – iute;Coman – de la cumanAga – de la aga – agă;Batea – de la BatuGhelebi – de la celebi – nobil tătar;Cobalei;Tacto;Mamai;Albaş;Zorea;Ciurilă.

În toponimia actuală există cuvinte careprovin din acea perioadă şi au origine tătară:

Mizil – de la menzil – schimb de cai;oraşul unde se făcea schimbul de cai între Iaşi şiBucureşti pentru poştalioane;

Ilişeşti – de la Alâş – nuc. La cancelarialui Mircea cel Bătrân este utilizat şi numele„Nucet”;Bărăgan – de la bora – crivăţ;Oituz – de la Aktuz – sare albă;Bucegi – de la Buceg – vârf, extrem;Caraiman – de la Karamank – a veghea;Cheile Tătarului;Culmea Tătarului;Valea Tătarului;Tătari, Tătăreşani, Tătăreni, Tătăreşti, Tătăruşi,Tătăreni, Tătărani, Tatar Hava – plaiul tătarului.

Documente ale cancelariei din Moldovamenţionează localităţi ca:Ciorăuţi – de la cioarsă – cuţit care nu taie;Turlui – de la turlu – deosebit;Tamârtaşanţi – de la tamârteş – cu rădăcina înpiatră;Băşeni – de la Başa – căpetenie;Borileşti – de la bora – crivăţi;

Basoteni – de la başoda – odaia mare (principa-lă);Săcăleşeşti – de la şacal – barbă;Tungujeni – de la tunguz – nume de trib mongol;Băscăcăuţi – de la baskak – stăpân tătar al satu-lui;Ceaurii – de la ceaur (ceair) – luncă, vale;Colceac, Seliştea, Amza etc.Ortachioi - de la orta – central, important;Câşla – de la câşla – loc de iernat, stână (satactual în Dobrogea);Sabangia – de la sabangi – ţărani aserviţi, satactual în Dobrogea;

Alţi termeni menţionaţi de autor caavând origine tătară: boier, sireac (sărac), bir,vlah, olac, buzdugan, iatagan, dangana, cinul,dam, hambar, bazar, cerdac, calup, o scjingini (?),pastramă, cavarma, burduf, bărdacă, tesma,oina, tolbă, odaie, cioban, sălaj (sălaş), câşlă,tamazlâc (vită de prăsilă), buhai (taur), gighir(drob de miel), conac, ortoman, cazan, ceaun,teanc, călăuz, babalâc, tarla, tărâm, bizic, toi,ceamur, capac, butuc, bulamac, capcană, pocal(bacal), badana, magazie, maidan, năut, duşu-mea, tovarăş.

O menţiune merită cuvintele „teanc” şi„tovarăş”. Cuvântul „teanc” vine de la tătărăscul„denk” – echivalent, egal; în limba rusă a datcuvântul „denghi” – bani.

Cuvântul „tovarăş” are o istorie şi maispectaculoasă. Vine din tătară de la „tovar” –„marfă” şi de aici a derivat „tovarăş” cu sensulde „creator de marfă”, iar în limba rusă şi-aextins sensul în perioada comunistă însemnând:muncitor, revoluţionar, proletar, activist şi adevenit termen apelativ care să-l înlocuiască pe„gospodin” – „domn”.

Modelul a fost preluat şi în ţările socia-liste şi chiar impus. Dacă la Eminescu şiSadoveanu „tovarăş” avea multiple sensuri alecuvântului „prieten”, înţelegem de ce acest lucrus-a întâmplat în Moldova.

Mehmet Ablay cu cartea sa a dovedit nunumai că este un „tovarăş de drum”, un „tovarăşde luptă” în ale scrisului, ci şi un prieten alnostru.

28


România devine, în urma unirii cuBasarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat, oţară de mărime medie, populată la 1919 de14,7 milioane locuitori. Structura pe naţiona -lităţi a populaţiei celor patru provincii eraraportată la datele rezultate din recen-sămintele anterioare, aplicate de administraţi-ile ţaristă şi austriacă în 1897 şi 1910. Lanivel general, Dumitru Şandru foloseştecifrele de 74,9% români, 8,4% unguri şisecui, 5% evrei, 4,3% germani, 1,5% bulgari,1,0% turci şi tătari etc. pentru o populaţieestimată la 16 milioane ( 1923 )1.

Primul deceniu interbelic marchează ocreştere constantă a românilor în toateprovinciile, cu diferenţele de rigoare. ÎnTransilvania, de exemplu, numărul lor creştecu 1,2 % între 1919 şi 1930, evoluând de la57,1% la 58,3 %. În acelaşi interval unguriicâştigă 0,2 % şi germanii pierd 0,1% , datece indică stagnarea principalelor trei grupurietnice.

Comparativ, în perioada imediat urmă-toare primului război mondial, românii şicelelalte naţionalităţi dobrogene se află într-un anumit echilibru din punctul de vedere allocuirii rurale şi urbane. Conform datelor din1918, existau 381.430 locuitori în DobrogeaVeche şi 287.215 în Cadrilater, dintre care223.027 români (33,5%), 173.074 bulgari(25,9%) şi 177.166 turci şi tătari (26,5%).Numărul primilor creşte în doar zece ani cu7,57%, în timp ce bulgarii pierd 1,6% şi turcii– tătarii 3,85%, pe fondul unui spor constantal populaţiei, datorat plusurilor din mediuluirural provocate de colonizare şi natalitate2 .

Recensământul din 29 decembrie 1930oferă primele date oficiale privind structuraetnică a României în perioada interbelică.Cei 18 milioane locuitori erau împărţiţi în71,9% români şi 28,1% minorităţi, formatedin 7,9 % unguri, 4,1% germani, 4,0 % evrei,3,2 % ruteni/ucraineni, 2,3 % ruşi, 2,0 % bul-gari şi 1,0% turci – tătari.

Pe medii de locuire întrunite româniideţineau majoritatea absolută în şapteprovincii, cu o menţiune specială pentruOltenia ( 97,5 % ) şi relativă în Dobrogea(44,2%) şi Bucovina (44,5%)3 . Minorităţilenaţionale trăiau în toate provinciile istorice,cu o pondere semnificativă în Transilvania,Basarabia şi Dobrogea. Datele oficiale indicăîn Transilvania o dominaţie clară a românilor(58,3%), urmaţi de maghiari (26,7%) şi ger-mani (9,7%). Basarabia înregistrează 57,91%români, 11,74 % ruşi şi 10,51 % ucraineni,ultimele două minorităţi rezultând din colo-nizările impuse de Imperiul Ţarist.

Situaţia se repetă în Dobrogea, ceatinge 815.475 de persoane şi 44,22%români, în timp ce bulgarii (23,06%) şiturcii/tătarii (20,89%) schimbă locurile între eiîn relaţie cu 1918, datorită emigraţiei musul-manilor spre Republica Turcia. Totuşi, provin-cia rămâne cea mai slab populată dinRomânia, cu procente de 4,49% la 1930 şi4,53% în 1936 din total, departe deMuntenia (22 %) şi Basarabia (15 %).

Procentele populaţiei pe medii delocuire în România anului 1930 indică 77,78% în zona rurală şi 22,2% în cea urbană.Românii erau majoritari în mediul urban cu

Românii dobrogeni în statistica interbelică

prof. dr. Răzvan LIMONA

29


58,6%, departe de evrei (13,6%), unguri(11,2%) şi germani (5,3%).

La nivelul provinciilor, deţineau majori-tatea absolută în Oltenia (91,7%), Muntenia(82,3%), Moldova (70,8%) şi Dobrogea(52,3%) şi peste 30% în restul ţării. În medi-ul rural procentul lor creşte la 75,3%, înain-tea ungurilor (7,1%), germanilor (3,8%) şiucrainenilor/rutenilor (3,7%) şi domină şaptedin cele nouă provincii, cu excepţia Dobrogei(41,6%) şi Bucovinei (48,7%)4 .

Unităţile administrative erau locuite deo populaţie tânără, acoperind 67 % prin gru-pele de vârstă între 0 şi 30 ani. Importanţaeconomică şi politică transformă Constanţaîn cel mai bine populat judeţ al anului 1937(281.483), o creştere de 12,39 % şi 11,2 %faţă de 1918 şi 1930. Românii dominănumeric judeţele Constanţa (66,2%) şi Tulcea(62,6%) şi ocupă locul trei în Caliacra(22,6%) şi Durostor (19,0%).

Bulgarii deţineau locul întâi înCaliacra (42,4 %), doi în Durostor (34,2 %) şiConstanţa (8,9 %) şi trei în Tulcea (10,6 %).Turcii şi tătarii se impun în Durostor cu 42,8% şi deţin poziţia secundă în Caliacra(25,7%), iar ruşii-lipoveni se află în urmaromânilor în judeţul Tulcea (12,2%).

Sporul natural este puternic afectat înanii marii crize, cu o menţiune specială pen-tru Caliacra unde avem cea mai mică pro-porţie la mia de locuitori în 1931 (5,6 %).Tulcea deţine primul loc în ultimul deceniuinterbelic cu o medie anuală de 22,6, urmatde Constanţa (18,4), Caliacra (14,9) şi Durostor(13,2).

Cifrele se află la cel puţin 1/3 dinmedia pe ţară, estimată la 35 şi maximăpentru Europa, dar superioare majorităţiijudeţelor din Transilvania, Banat şi Bucovina.

Sub aspectul mortalităţii infantileRomânia ocupa din nou primul loc cu 20decese la mia de locuitori. Din nefericire,

situaţia sanitară precară şi efectele îndelungresimţite ale marii crize contribuie ladepăşirea mediei pe ţară de către judeţeledobrogene. Cel mai bine la acest capitolstau Tulcea (20,6) şi Constanţa (21,2),depăşite uşor de Caliacra (22,0) şi semni-ficativ de Durostor (26,8).5

Conform recensământului general din1930 existau şapte oraşe în judeţul Constanţa,cinci în Tulcea şi şase în Cadrilater. DobrogeaVeche se afla în frunte cu 123.263 orăşenişi 62,73%, comparativ cu cei 73.215 orăşenişi 37,26% ale judeţelor Durostor şi Caliacra.Etnicii românii erau majoritari în mediulurban din Constanţa (68,7%) şi Tulcea(64,7%), la care se adaugă 40% în Durostorşi 15,4% în Caliacra. Bulgarii dominau rela-tiv Caliacra cu 39,8% şi turcii/tătarii, ruşii –lipoveni, grecii şi ţiganii ocupau următoarelepoziţii la situaţia generală 6.

-------------------

1. Dumitru Şandru, Populaţia rurală a Românieiîntre cele două războaie mondiale, Ed. AcademieiR.S.R., Iaşi, 1980, p. 492. Datele prezintă împreună Transilvania, Banat şiCrişana – Maramureş. Pentru informaţii detaliatevezi Anexa 10 şi Romulus Seişanu, Dobrogea.Gurile Dunării şi Insula Şerpilor, Ed. Ziarul „Universul ”, Bucureşti, 1928, p. 196. 3. I. Agrigoroaiei, I. Scurtu, Locul României înEuropa, în *** Istoria românilor, Ed. Enciclopedică,Bucureşti, 2003, p. 32; Dumitru Şandru, Populaţiarurală a României ..., p. 50 şi 524. Ibidem5. *** Dobrogea. 50 de ani de viaţă românească(1878 – 1928), Cultura Naţională, Bucureşti, 1928 ;*** Enciclopedia României, Bucureşti, vol. II, 1936,p. 103, 154, 184 şi 482. 6. A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Ed.Ex Ponto, Constanţa, 1998, p. 433 – 435.

În primele zile ale războiului, adică lasfârşitul lunii iunie 1941 au fost înregistrateprimele atacuri aeriene asupra teritoriului nostrunaţional.

Acţiunile de bombardament strategic auînceput deasupra oraşului Iaşi, în iunie 1941 şiau continuat în special asupra zonei petrolieredin Valea Prahovei şi a oraşului Ploieşti.

Avioanele sovietice îşi luau zborul de peaerodromurile din Peninsula Crimeea care erasupranumită „portavionul sovietic”. Raidurileerau efectuate de regulă noaptea, cu escadrilecare aveau număr redus de avioane, în celemai multe cazuri – aproape inofensive pentrucei de la sol şi prea puţin eficiente pentru ceicare le efectuau.

La început şocul psihologic a fost pro-fund dar, treptat, treptat oamenii s-au obişnuit şis-au mai liniştit.

În sprijinul populaţiei, armata a oferitsoluţii pentru apărare prin acţiunea numită„apărarea pasivă”. Astfel, s-a cerut populaţiei canoaptea să folosească camuflajele, să-şi con-struiască adăposturi, să nu se atingă deobiectele suspecte etc.

Oraşul Ploieşti era cel mai mare centrude rafinare a petrolului din Europa cu 12rafinării dintre care Astra Română distila 40%din petrolul extras. Deci, oraşul rămânea princi-palul obiectiv vizat.

În concluzie, cu potenţialul său,România era principalul furnizor de carburanţi şilubrifianţi pentru armata germană. De aceea,

facem precizarea că atunci când s-a cedatArdealul, Hitler a avut în vedere şi posibilitateade a se afla cât mai aproape de câmpurilepetroliere din Moineşti şi Valea Prahovei.

Ulterior, Germania a acordat o atenţiespecială apărării terenurilor de extracţie şi insta-laţiilor de distilare.

Apărarea oraşului Ploieşti avea urmă-toarele componente:- tunuri grele antiaeriene – 237 unităţi;- tunuri uşoare şi mitraliere AA;- tunuri grele AA amplasate pe platforme de caleferată, care înconjurau oraşul.

A doua componentă a apărării era for-mată dintr-o centură cu recipiente fumigenecare încercuiau oraşul şi care erau aprinseînaintea declanşării atacului aviaţiei vrăjmaşe.Oraşul era învăluit în ceaţă până la 100mînălţime.

Deasupra oraşului pluteau centuri debaloane captive care aveau misiunea de a inco-

30


Războiul aerianNicolae RĂDULESCU

Sosesc prizonierii. Sunt trei bărbaţi înalţi, cu alură sportivă, îngrijit echipaţi dartăcuţi şi marcaţi de îngrijorare.

Sunt primiţi în locuinţa familiei noastre pentru a servi prânzul. Mama îi întâmpină cuurarea „să fiţi bineveniţi!”

Ni s-a părut că au înţeles bine urarea fiindcă au schiţat un zâmbet ce-i drept, reţi -nut, însoţit de un răspuns timid – „mulţumim”.

Pe şosea circulau în viteză maşini militare germane care, parcă deliberat, vroiau săcreeze stare de încordare, de teamă.

Era 6 aprilie 1944, a doua zi după atacul aerian declanşat de aviaţia americanăasupra oraşului Ploieşti.

31


moda raidurile avioanelor inamice. În scopulscoaterii acestui dispozitiv din acţiune, câteo-dată aviaţia vrăjmaşă folosea şi aparate de sa -crificiu.

Pentru deturnarea preciziei atacului aer-ian, la câţiva km distanţă, în partea de SE aoraşului era construită o uriaşă machetăsupranumită „Ploieştii Noi” care noaptea eraluminată spre a-l înşela pe inamic, determinân-du-l să arunce bombele asupra acelui cvasio-biectiv. Această structură a rămas activă pânăîn anul 1942, când au început să fie folositeatacurile aeriene de zi.

În sprijinul artileriei AA şi a aviaţiei devânătoare se afla un sistem de reflectoare careluminau cerul pe care naviga aviaţia vrăjmaşă.

Avioanele sovietice care decolau dinCrimeea, de regulă navigau pe ruta: SBasarabiei, Delta, Galaţi, Brăila, Făurei,Râmnicu Sărat, Ploieşti, Bucureşti.

Flota aeriană de vânătoare română şigermană era amplasată în următoarele centre:

- Târgşor, Mamaia (30 avioane IAR80),Ziliştea, Pipera (34 IAR80) ; Mizil (52Messersmith 109G).

Piloţii sovietici, de regulă erau foartegrăbiţi. Aruncau repede bombele şi făceaucalea întoarsă. De aceea, după un timp,raidurile erau supranumite „bombardamentelevesele”.

Un caz care a surprins şi a deranjat gar-nizoana germană din localitatea Dumbrava –Prahova în care locuiam cu familia, s-a petrecutîn vara anului 1942 când 3 prizonieri ruşi,folosiţi la treburile administrative, care prindevotament trucat câştigaseră încredereanemţilor, au profitat de un moment de neglijenţăşi au dispărut fără urmă. Ulterior s-a dedus căcei 3 furnizau prin semnale luminoase ajutorlogistic, pentru orientare, avioanelor ruseşti.

A urmat o zarvă de nedescris, a fost răs-colită toată localitatea, satele componente,lunca râului Teleajen, Pădurea Sicrita, văile şipoienile dar „Ivan” n-a fost găsit.

Au urmat degradări şi trimiteri în liniaîntâi a frontului.

Dacă se are în vedere că întâmplarea s-a petrecut în vremea în care Wehrmacht-uldeţinea iniţiativa strategică, acţiunea apare sur-prinzătoare, deosebit de curajoasă.

Un raid aerian al aviaţiei de bombarda-ment decurgea după următorul scenariu:- se dădea prealarma atunci când aviaţia inam-ică intra în zona strategică respectivă şi apoisuna alarma activă. Dispozitivul de apărare mil-itară şi civilă trebuia să facă pregătirile core-spunzătoare. Civilii coborau în tranşee sau înbeciuri.

Părinţii şi bunicii ne cereau nouă copiilor„fiindcă aveam mai puţine păcate” să rostimrugăciuni către Divinitate. La început teama debombe era excesivă, cu timpul însă devenisemai uşor de suportat şi „bombardamentelevesele” nu mai erau întâmpinate cu teamă teri-fiantă.

A doua zi ieşeam la joacă şi tema prefe -rată era „războiul sfânt împotriva hoardelorbolşevice”. Se cânta sau se recitau poezii cuconţinut patriotic. Mi-amintesc că recitam cuglas scandat poezia din prefaţa abecedarului departea a 2-a, citez:„Ca un arhanghel coborât din cer,cu spadă şi cu scut de fier,ai despicat istoria-n douăşi-ai făcut o Românie nouă!”

Evident, poezia se intitula „Mareşalul”.Sau, împreună cu colegii mei, cântam în

gura mare „Şapte pere-ntr-o basma,Şi-aş pleca la MoscovaTra, la, la, la, la!”

Aşadar, jocul preferat avea, ca temă,războiul sfânt fiindcă aveam nestrămutatăadmiraţie şi încredere în virtuţile de vitejie alesoldaţilor germani care erau prietenoşi şi politi-coşi, care ofereau fetelor flori şi copiilor „bom-bons”; toţi vroiam să interpretăm rolul soldaţilornemţi.

Problema grea era însă aceea a găsiriiinterpreţilor pentru inamic, fiindcă nimeni nu seoferea să joace rolul piloţilor ruşi – doborâţi,paraşutaţi şi prinşi.

Soluţia era să-i plătim pe cei careacceptau „oferta”. Şi – de regulă se ofereau doibăieţi, aceiaşi întotdeauna, dar nu gratis, ciplătiţi cu „un sân de mere”.

Doamne, ce bătaie luau! Ce ocări defelul „bolşevicilor, ne-aţi furat Basarabia!”

Termenul bolşevic, pentru noi era similarcu al diavolului, cu Stalin pe care evident, con-

32


form ideologiei propagate, îl visam noaptea cătrebăluia la cazanul cu smoală şi mânca copii.

Unul dintre cei doi băieţi „inamici”, VasileRadu a murit prin anul 1943 răpus de o„grenadă poloneză” pe când încerca, din curi-ozitate, s-o demonteze.

La începutul războiului, principalelepuncte strategice ale României care puteau fiatacate de aviaţia strategică a Rusiei au fost:capitala, terenurile petroliere, oraşul Ploieşti (12rafinării), Câmpina (o rafinărie), depourile şinodurile de cale ferată, instalaţiile portuare,Podul de la Cernavodă, transporturile speciale(conductele petroliere), uzinele de armament.

Unul din primele atacuri ale floteiaeriene sovietice, aşa cum am mai relatat, afost acela efectuat asupra oraşului Iaşi în ziuade 26 iunie 1941, între orele 10,30 – 11,30,când 32 avioane de bombardament (plafon dezbor 1000m) au lansat 120 bombe, au provocatpanică şi importante distrugeri. Atacul s-a soldatcu 111 morţi şi cu numeroşi răniţi. Au fostdoborâte 21 bombardiere inamice.

Din comunicatele oficiale ale ArmateiRomâne a reieşit că la bordul avioanelor ataca-toare se aflau şi foşti studenţi (probabil comu-nişti) ai Universităţii din Iaşi, fugiţi peste Prutînainte de 22 iunie 1941. Se mai susţinea că aufost capturaţi patru paraşutişti, lansaţi în spatelePalatului Administrativ, dintre care doi erau foştiingineri la Depoul CFR Iaşi, plecaţi peste Prutdupă 28 iunie 1940 (Kareţki A; Covaci M; Zileînsângerate la Iaşi, Edit. Politică, Bucureşti,1978, pg. 52-54).

Acest caz a fost folosit de anumite cer-curi locale dar şi germane, pentru a declanşa înoraş grave perturbaţii interetnice.

În afară de cazul petrecut la Iaşi şi deatacurile purtate ulterior asupra oraşuluiPloieşti, celelalte incursiuni executate noapteanu au avut urmări distructive majore. Acţiuneade atac adesea avea curs întâmplător şi impre-cis pentru că avioanele inamice nu erauechipate cu instalaţii de radio-locaţie, astfel căîn aer ele pierdeau legătura cu bazele de unde-şi luau zborul şi nici nu comunicau între ele.

Redăm câteva date despre atacurileaeriene ruseşti:

- 3 iulie 1941, lupte aeriene asupraoraşelor Râmnicu Sărat, Buzău, Ploieşti, când

au fost doborâte trei avioane inamice;- în zilele următoare raidurile au fost

sporadice;- 13 şi 14 iulie 1941, atacuri reuşite

asupra oraşului Ploieşti fiind avariate rafinăriileOrion şi Vega.

Urmare a acestui atac, comandamentulgerman (OKW) a ordonat comandantuluiArmatei a XI-a, feldmareşalul Manstein, săatace Crimeea.

Raidurile aviatice ruse au fost reluate înzilele de 13 şi 14 august şi apoi 18 şi 19 august,toate fiind îndreptate asupra oraşului Ploieşti.

Până în partea de început a anului 1942,aviaţia strategică a Rusiei a efectuat asupra ter-itoriului nostru 318 atacuri aeriene lovind 217localităţi.

Cu cât frontul se îndepărta spre Răsărit,cu atât aviaţia sovietică nu mai putea efectuabombardamente eficiente şi treptat, treptat,spre sfârşitul anului 1941 îşi vor pierde eficienţaiar la începutul anului 1942 ele devin întâmplă-toare.

În decembrie 1941, România se afla înstare de război neprovocat de ţara noastră, cuMarea Britanie şi cu dominioanele sale. Dar, la6 iunie 1942, SUA ne-au declarat război, astfelcă starea „de adormire” conflictuală cu Aliaţii aluat sfârşit. Şi la 12 iunie 1942, o escadrilă for-mată din 23 bombardiere B24 Liberator (plafonde zbor, 4000 m) au atacat oraşul Ploieşti.

Escadrila „Halpro”, numele de cod almisiunii, a decolat de la baza aeriană FaydSuez, aflată pe teritoriul Egiptului, a traversatTurcia şi Marea Neagră şi a declanşat atacul.(Magherescu Gheorghe, Atacul Halpro.Adevărul despre Mareşalul Antonescu, Edit.Păunescu, Bucureşti, 1991, pag. 192).

Ideea că misiunea „Halpro” a avut ple-carea de pe teritoriul sovietic nu poate aveasusţinere deoarece atunci armatele germano-române ajunseră în Est până la Don iar în Sudse aflau în Nordul Munţilor Caucaz, zona ocu-pată, până în oraşul Nalcic, unde staţiona înstare de luptă, Divizia a II-a Vânători de Munte.

Atacul aerian de la 12 iunie 1942 a fostmai mult o acţiune de testare a capacităţii deapărare a celor atacaţi şi ea s-a terminat prostpentru cei care au declanşat-o, fiindcă au fost

33


doborâte 14 „fortăreţe zburătoare”, întorcându-se pe aerodromurile din Turcia, Irak şi Siria doar9 avioane dintre care unul s-a prăbuşit la ateri-zare (Gh. Viorel, Operaţiunea Halpro, DosareleIstoriei. Nr. 9, 2001, pag. 29).

Nu peste mult timp, Aliaţii aveau săocupe Nordul Africii şi apoi, la 10 iulie 1943 sădebarce în Sicilia. În noua situaţie ameninţarease apropia. Autorităţile militare româno-ger-mane au întreprins măsuri extraordinare, uneleidentificate din literatura de specialitate, altelevăzute nemijlocit de semnatarul acestor rânduri.

Astfel, bateriile AA au fost strămutate dincâmp deschis în locuri mai sigure sau au fostînlocuite cu baterii de rachete sol-aerNebelwerfer, mai uşor de camuflat şi demanevrat, pe de altă parte mult mai precise.

Şi în localitatea Dumbrava a avut locrocada între cele două sisteme antiaeriene.După 23 august 1944 când garnizoana ger-mană a plecat, bateria de rachete a intrat înstăpânirea copiilor.

Ne frapa, ne încânta focul cu com-bustibilul acelor mijloace, care avea formă demacaroane de culoare neagră. Când leaprindeam şi le astupam cu laba piciorului launul dintre capete, începea să sâsâie şi, apoieliberate, ţâşneau stârnind hazul „celui mairăzboinic dintre contingente, acela al copiilor derăzboi”.

Dar „vacanţa” obţinută la 12 iunie 1942avea să ia sfârşit la 1 August 1943.

Fiindcă, duminică 1 August a sunat dinnou alarma. S-a auzit iarăşi acel muget şi trist şiameninţător, cu atât mai dureros cu cât zilnic însat soseau certificatele acelora căzuţi „pe câm-pul de onoare”.

Împreună cu colegul meu de bancă şibun prieten, Ionel Muşat, după 19 noiembrie1943 cântam cu jale:„De la Bucureşti la Vale,Doina măi, doina măi, i hai, doina măiVine-un tren cu cinci vagoane,Şi-n vagoane sunt răniţi,De la Stalingrad veniţiDoina măi, doina măi...

* * *

În intervalul 14-23 ianuarie 1943 preşed-

intele F.D. Roosevelt şi premierul W. Churchills-au întâlnit la Casablanca în Maroc unde auhotărât să declanşeze o serie de acţiuni militareprin care să atenueze în Răsărit presiuneaexercitată de armata germană şi de aliaţii săiasupra teritoriului sovietic.

Una dintre măsurile stabilite a fostaceea a atacării şi distrugerii rafinăriilorpetroliere din oraşul Ploieşti, principala sursă deaprovizionare a armatelor germane, care seaflau în faţa declanşării celei mai mari bătălii deblindate cunoscute de istorie, cea de la Kursk –Orel care avea să se desfăşoare în perioadaiulie – august 1943.

Planul de atac aerian a fost aprobat laWashington în luna mai 1943 şi s-a stabilit pen-tru pregătirea şi declanşarea acţiunii, baza aeri-ană de la Bengazi – Libia, care se afla la o dis-tanţă strategică de 3700 km de oraşul Ploieşti(Valeriu Avram, C-tin Costache; Sar în aerPloieştii? Magazin istoric Nr. 2, Februarie 1991pg. 52-57). Nouă ni se pare exagerată evalu-area de 3700 km deoarece pe care aeriană suntdoar 1350 km. Aţi cercetători sunt de părere căteribila armată a parcurs doar 1700 de km.

Pentru îndeplinirea acelei misiuni a fostdesemnată Armata a IX-a aeriană a SUA.

Concentrarea personalului care urma săpregătească misiunea şi cel care trebuia s-oexecute a avut loc în luna iunie 1943. Pentrupregătire, la Bengazi, a fost adus şi un special-ist britanic, colonelul W Lesley Foster care ante-rior, timp de opt ani îndeplinise funcţia de direc-tor general al Rafinăriei Astra Română dinPloieşti, cea mai mare din Europa.

Şi timp de aproape două luni s-a derulatprogramul de pregătire specială care a decursdupă un regim extraordinar.

Conform prevederilor, stagiul depregătire trebuia menţinut în cel mai desăvârşitsecret. Poate de aceea acţiunea de război înteren trebuia să se desfăşoare „la firul ierbii” –„rase-mottes” în pofida faptului că avioaneleB24 Liberator, care compuneau Flota a IX-aSUA puteau zbura la peste 8000 m altitudine.

Fiindcă era cea mai teribilă acţiune derăzboi aerian cunoscută până atunci, i s-a ofer-it şi un nume care să stârnească teamă, adică„Tidal Wave” care înseamnă „Valul nimicitor”.

Cu toate măsurile de precauţie între-

34


prinse, există temei să se creadă că serviciul decontrainformaţii german – Abwehrul şi-a făcutdestul de eficient prezenţa.

Ne bazăm pe faptul că Abwehrul, prinmăsurile întreprinse a dovedit că descifrasesecretul şi-şi întinsese tentaculele specializateîn tainele acţiunii care se pregătea.

Concret, la Bengazi, la traversarea MăriiMediterane şi a Peninsulei Balcanice s-a confir-mat că autorităţile militare germane cunoşteautraseul şi destinaţia precum şi unele detalii aleacţiunii. De exemplu, că intrarea în Europa aveasă se facă prin Albania şi nu prin Grecia, al căreiteritoriu era bine controlat de Wermacht şi a fosturmat itinerariul Bengazi, Insula Corfu, LaculPrespa, Pirot, Turnu Severin. În plus, serviciilesecrete germane ştiau că acţiunea de războiavea să se desfăşoare la „firul ierbii”, fapt carea asigurat reuşita acţiunii de apărare.

Misiunea a fost fixată într-o zi deduminică, luându-se în calcul faptul că piloţii şiservanţii de la tunuri trebuiau să se afle înrepaus duminical.

Urmau să-şi ia zborul un număr de 178bombardiere B29 Liberator (tip fortăreţe zbură-toare, cvadrimotoare) cu un echipaj carenumăra 1763 aviatori.

Dar, încă de la început au apărut difi-cultăţi, astfel că şi-au luat zborul doar 162 bom-

bardiere, 11 rămânând din diferite motive la sol.Era oare în acţiune mâna lungă a ser-

viciilor secrete germane?Pe parcursul itinerariului au mai fost

pierdute un număr de 30 aparate, astfel căDunărea a fost traversată doar de 132 avioane

Ciudat a fost faptul că, în timpul zboruluia dispărut probabil prăbuşit în MareaMediterană, chiar avionul care-l avea la bord peînsuşi comandantul şef al misiunii.

Urmare a acestui fapt, autorităţile mil-itare americane au arestat la Bengazi un numărde mecanici care participaseră la pregătireamisiunii.

Flota 9 Aeriană a pătruns pe teritoriulnostru naţional, duminică 1 August 1943, orele13,08 urmând itinerariul Turnu Severin, PiatraOlt, Slatina, Găieşti, Piteşti, Târgovişte, Ploieşti.

Forţele de apărare româno-germane seaflau pregătite în aşteptare. Cele 237 tunuri AAaveau ţevile coborâte astfel încât să poată sădeschidă rapid focul asupra unor avioane careurmau să zboare la doar 100 m altitudine.

Atunci când avioanele vrăjmaşe s-auapropiat, aviaţia de vânătoare româno-germanăse afla în aer, de aceea primirea a fost făcută cufoc necruţător.

Misiunea de apărare a fost uşurată şi defaptul că flota vrăjmaşă nu a urmat planul

35


strategic exersat, formaţiile nerespectând coor-donatele prestabilite, comiţând confuzii şi inver-siuni. De aceea, nesincronizarea avea să fieplătită scump.

Acţiunea de bombardament a fostdeclanşată pe la orele 14,00 şi s-a încheiat înjurul orelor 16,00.

S-au înregistrat următoarele pierderi. Din cele 132 bombardiere care au ata-

cat oraşul, au fost doborâte 39.Subliniem faptul că unele descrieri ale

evenimentului în cauză indică numărul bom-bardierelor doborâte la 38. Dar, documentelerespective au fost publicate înainte de 1980, oridupă aceea s-a mai descoperit în LaculComana aflat în sudul oraşului Bucureşti, ceade-a 39 epavă.

Situaţia aviatorilor americani care s-auaflat la bordul avioanelor doborâte a fost urmă-toarea: 112 morţi, 110 prizonieri şi 128 dispăruţi.

Prizonierii au fost internaţi în lagărul dela Timiş unde li s-a oferit regim de vilegiaturiştişi unde au fost trataţi cu mult respect.

Forţele de apărare române şi germaneau avut 19 morţi şi 97 răniţi; apoi

- aviaţia germană de vânătoare a pierduttrei avioane (Messerschmitt) Me110G, alte 10au fost avariate;

- apărarea română a pierdut douăaparate IAR 80, alte două au fost avariate.

Obiectivele strategice urmărite de ata-catori au fost afectate astfel:

- Rafinăria Creditul Minier din Brazi afost complet distrusă;

- avarii importante au suferit rafinăriileVega, Columbia Aquila şi Steaua Română.

Rafinăria Astra Română, în pofida faptu-lui că fostul ei director, sir W Lesley Fosterţinuse la Bengazi lecţii de orientare în spaţiu, arămas aproape intactă.

Au rămas neatinse rafinăriile Unirea,Standard, Redeventa, Xenia, Dacia Română şiprobabil Româno-Americană de la Teleajen.

Sistemul de rafinare a petrolului, a fostafectat pentru un timp.

S-a evaluat că acţiunea strategică TidalWave, prin pierderile masive înregistrate a fostun eşec. Acest adevăr este confirmat şi de con-cluzia piloţilor americani care au apreciat căapărarea oraşului Ploieşti este – era, cea mai

bună din Europa.Şi – urmare a pierderilor masive înregis-

trate, Flota 9 Aeriană a SUA a dispărut.Populaţia oraşului Ploieşti a înregistrat

următoarele pierderi: 116 morţi, 147 răniţi şipeste 100 de case avariate.

Unul din bombardierele doborâte acăzut pe acoperişul Penitenciarului aflat în str.Rudului. Din totalul de pierderi umane înregis-trate de oraşul Ploieşti – 63 morţi şi 60 de răniţiau fost dintre deţinuţi. Printre cei morţi s-a aflatşi comunista Elena Pavel. Aliaţii n-au maiîndrăznit să programeze acţiuni de bombarda-ment asupra teritoriului patriei noastre, până înprimăvara anului următor când, la 4 aprilieadică în a treia zi de Paşti, atacurile au fost relu-ate şi continuate până în ziua de 19 august1944.

* * *

În vremea teribilului bombardament,semnatarul acestor rânduri împlinise opt ani şicinci zile. Din întâmplare se afla în oraş, cumama şi cu fratele, în vizită la rude, care locuiaupe str. Pictor Negulici, nu departe de RafinăriaVega.

Pe la orele 13 alarma a mugit înfiorător,altfel decât în zilele în care se executau exer-ciţii. Apoi s-a repetat încă de două ori, ceea ceînsemna avertisment. Văzduhul a început să fiespintecat de avioanele noastre de vânătoare,pe care le cunoşteam bine.

Populaţia a fost surprinsă în nepre -gătire, de aceea mulţi au rămas în locuinţe, aşacum s-a întâmplat cu familia mea. Spaima eracumplită, fiindcă privind pe fereastră ni se păreacă avioanele vin peste noi. Piloţii vrăjmaşi, sur-prinzător, gesticulau prietenos şi ne transmiteau„salutări aeropurtate”.

În sfârşit, apocalipsa s-a încheiat şi amieşit în curte. Pe stradă se vânturau oamenicare comentau ori înspăimântaţi ori eclatândcurajul cu care au întâmpinat teribilul şi inedituleveniment. Dar, aprecierile erau senzitive,exagerate, cu adaosuri fanteziste, ca şi cumîntregul oraş se afla trimis în străfunduri.

Această stare de nesiguranţă şi de rela-tivitate a durat până când a sosit la domiciliulunde ne aflam o persoană care lucra la poliţie şi

36


care cunoştea mai bine realitatea. Printre altele,ne-a relatat şi cazul petrecut la „puşcărie”, pestecare a căzut un bombardier american, întâm-plare în urma căreia, deţinuţii scăpaţi fugeau „culanţurile la picioare”!

Spre seară, îngrijoraţi am plecat la staţiaCFR Ploieşti Sud pentru a lua trenul spre casă.La gară mai toate vagoanele aveau geamurilesparte. Pe la orele 19,30 am sosit în staţiaDumbrava (Zănoaga) unde am aflat veşti. Înlocalitate nu se întâmplase nimic rău, doar căun bombardier american – nr. matricol 123782,a fost pus „ţuţ” (termen uzual în limbajul aviato-rilor în apropierea râului Vâgnău (Vodna), înmarginea satului component, Trestieni. De fapt,avionul cvadrimotor, cu două motoare atinse,aterizase forţat după ce parcursese câteva sutede metri prin lanul de porumb înalt de doi metrişi apoi, ridicat de coadă, se înfipse în pământ.Lăsase în urma sa, două drumuri foarte drepte,late de aproximativ un metru fiecare.

Cu greu, mie şi fratelui meu, mama ne-acurmat pofta de a porni imediat, cale de 2-3 kmsă „verificăm” la faţa locului celebrul bom-bardier. Dar, a doua zi ne aflam la locul întâm-plării. Era fantastic!

Am aflat că cei nouă membri ai echipa-jului au fost imediat capturaţi, opt în stare nor-mală, unul – pilot secund, uşor rănit la picior.

La faţa locului am numărat mitralierele,erau douăsprezece, am studiat detaliile care nise păreau nouă, copiilor, mai relevante. Şi, celmai semnificativ, ni s-a părut că era o pisică fan-dosită, desenată pe botul bombardierului.

Avionul a rămas pe loc şi a fost reparat,folosindu-se componente de la celelalte epaveaflate în zonă.

Noi, copiii, am rămas foarte devotaţicelebrului avion, fiindcă zilnic, cale de 3-4 kmne deplasam pentru a vedea şi a afla ultimelenoutăţi. Într-o zi, autorităţile locale au cerutlocuitorilor să cureţe şanţurile şi să văruiascăgardurile „fiindcă vine la avion Mareşalul”.

Vestea venirii Mareşalului ne-a creatmare nelinişte... pozitivă. În ziua respectivă ne-am adunat de dimineaţă în incinta Umbraruluide la Boronescu, un adevărat sanctuar altinereţii, apoi am pornit spre avion ca să prin-dem loc, să nu care-cumva să se desfăşoareprocesiunea fără noi, „copiii de război”.

Alături de mine se mai aflau fratele meu,Doru, Ionel, Muşat, Nicu Ticamare, CostelPopescu Colivaru, Fraţii Chibrit şi alţi „cama-razi”.

În sfârşit, s-a dat vestea că sosesşteînaltul oaspete! Ofiţerii tineri au început să deaultimele instrucţiuni. Noi eram organizaţi pedouă rânduri, după înălţime.

Şi iată că a sosit cel aşteptat! Vibraţiainimilor noastre de copii era la turaţie maximă!Dom’ Mareşal s-a apropiat de noi şi a rostit mil-ităreşte „Bună ziua, copii!”. Într-un glas amrăspuns: „Să trăiţi, Dom’ Mareşal!”.

La un moment dat, Ticamore a ţâşnit dinfront, s-a repezit şi a sărutat mâna DomnuluiMareşal care l-a mângâiat părinteşte. A fost oscenă de mare efect.

După terminarea procesiunii, plini deentuziasm, am pornit spre locul unde, de reg-ulă, făceam baie în apa Vârgăului. Era o veseliede nedescris.

După ce ne-am consumat toate energi-ile, osteniţi, am pornit spre casă cântând cel maipotrivit cântec al momentului:

„De la Bucureşti la valeTrece-un tren cu cinci vagoaneŞi-n vagoane sunt răniţiDe la Stalingrad veniţi!Doina măi, doina măi,Hai, doină măi!...”

Pe la sfârşitul lunii septembrie, avionul azburat şi a aterizat pe aerodromul uzinei deavioane Ghimbav – Braşov. Dar, la câteva zile,după 23 August 1944, a fost distrus deautorităţile militare germane.

Acest adevăr l-am aflat mult mai târziu,de aceea nu am avut stări de nelinişte.

Epopeea evenimentului de la 1 August1943 a fost foarte prezentă în literatură şi înpresa evocaţională. Cea mai completă şi rele-vantă referire a prezentat-o scriitorul ploieşteanIoan Grigorescu în opera sa – romanul „Bine aţivenit în Infern”. În prefaţa acestui roman,autorul mărturiseşte că i-a căutat şi i-a găsit petoţi americanii participanţi la acţiunea „ValulNimicitor”, care mai erau în viaţă la dataelaborării operei. Unii au fost găsiţi „acasă” înSUA, alţii la „capătul lumii” în Argentina, înMarea Britanie sau în Etiopia.

37


Frumoase eseuri ne-a oferit în revistaMagazin Istoric, scriitorul Valeriu Râpeanu. Defapt, Magazinul Istoric, Revista de IstorieMilitară, sau Dosarele Istoriei, au prezentatmulte articole despre celebra epopee.

* * *

În primăvara anului 1944, SUA aupregătit noi atacuri aeriene pentru România.Data aceasta, aviaţia strategică avea sădecoleze din Sudul Italiei sau din URSS şi sănavigheze peste spaţii care nu se mai aflau subautoritatea strategică a Germaniei.

Atacurile vor începe la 4 Aprilie şi se vorîncheia la 19 August, în total fiind întreprinse 48de raiduri, dintre care 15 pe timp de noapte.

În unele misiuni, aviaţia SUA a fost com-pletată cu unităţi aeriene britanice.

La raiduri, în medie au participat 300-500 avioane. Escadrilele erau formate din bom-bardiere cvadrimotoare B24 Liberator,încadrate de avioane de vânătoare LockheadP38, Lightining (Fulger), cu 2 fuselaje şi PSIMustang. Plafonul de zbor era de peste 10.000m.

Erau întâmpinate de avioanele de vână-toare germane – Messerschmitt 110 şi FokerWulf, alături de IAR 80 – românesc. Acesteaînsă, se aflau mult sub plafonul de zbor alavioanelor americane.

În luna Martie 1944, trupele sovietice seaflau deja în Basarabia, în Bucovina şi înMoldova de Nord. La sfârşitul acelei luni, şcolileau fost închise. Starea de nelinişte era pro-fundă. Sărbătorile pascale erau triste.

A treia zi de Paşti, marţi 4 Aprilie arăsunat din nou mugetul sinistru al alarmei. Dedata aceasta, avioanele SUA adevărate păsăride argint, pierdute în străfundul cerului audeclanşat un atac care a vizat în prim planBucureştiul, în cel secund urmând oraşulPloieşti.

Se poate interpreta, având în vederenumărul victimelor din oraşul Bucureşti, că afost un act de război declanşat împotriva popu-laţiei civile.

A doua zi, 5 Aprilie, principalul obiectiv adevenit oraşul Ploieşti.

Referindu-se la cele două atacuri,

Comandamentul de Căpetenie al Armatei a daturmătorul comunicat:

„Cu ocazia bombardamentelor din zilelede 4 şi 5 Aprilie, asupra Capitalei şi RegiuniiPloieşti, s-au produs următoarele stricăciuni:

La Bucureşti:- 2942 morţi şi 2126 răniţi- 905 case distruse şi 1373 avariate

La Ploieşti:- 262 morţi şi 361 răniţi- 197 case distruse şi avariate.

Formaţiile aeriene inamice au mai arun-cat bombe şi asupra a 42 comune de pe terito-riul naţional producând pagube şi victime.

În apropierea acestor comune, nu segăseşte niciun obiectiv militar.”

[„Universitatea Bucureşti; Culegere dedocumente şi materiale privind IstoriaRomâniei; (6 Septembrie 1940 – 23 August1944) 1978.]

* * *

A doua zi după bombardament (joi 6Aprilie) a bătut la uşa familiei noastre, domnulprimar Mhiricioiu însoţit de comandantul postu-lui de jandarmi, plutonierul Racoviţă.

Mama le-a ieşit în întâmpinare. Cei doi i-au adresat rugămintea să accepte ca trei pri-zonieri americani să servească prânzul la noi.

Reamintim că ne aflăm în cea de acincea zi a sărbătorilor pascale, când ouăleroşii, cozonacul şi friptura nu se terminaseră.

Familia noastră locuia într-o foarteinteresantă casă, un fel de vilă, sau ceva întreculă şi casă maramureşeană, acoperită cu şin-drilă, cu un cerdac foarte frumos pe care îlnumeau pridvor, casă care, dacă n-ar fi distrus-o comuniştii, ar fi fost o extraordinară bijuteriepentru Muzeul Satului.

Mama, din bunătate creştinească, a datun răspuns afirmativ. Ne-a mai spus că atuncicând a acceptat primirea celor trei prizonieri s-adus cu gândul şi la cei doi fraţi ai dumneaei –unchii noştri, care se aflau pe Frontul deRăsărit.

Noi copiii, eu şi fratele meu, eram domi-naţi de curiozitate, mai ales că atunci cândapărea pe cer o pată albă, o paraşută, alergamcătre acolo dar, de regulă, ne-o luau înainte

38


maşinile militare germane.În sfârşit, sosesc prizonierii. Sunt trei

bărbaţi înalţi, cu alură sportivă, îngrijit echipaţidar tăcuţi şi marcaţi de îngrijorare.

Sunt primiţi în locuinţa noastră pentru aservi prânzul. Mama îi întâmpină cu urarea „săfiţi bineveniţi!”.

Ni s-a părut că au înţeles bine îndemnulfiindcă au schiţat un zâmbet, ce-i drept, reţinut,însoţit de un răspuns timid – „mulţumim”.

Pe şosea circulau în viteză maşini mil-itare germane care, parcă deliberat, vroiau săcreeze stări de încordare, de teamă.

Era 6 Aprilie 1944, a doua zi după atac-ul aerian declarat de aviaţia strategică a SUAasupra oraşului Ploieşti.

Prizonierii au ocupat locurile din jurulmesei. Eu şi fratele meu eram şi mândri dar şicurioşi. Şi-i cercetam cu atenţie. Parcă erau„rasă aparte”. Ne-a atras atenţia nu numaimodul de disciplină soldăţească în care se exte-riorizau dar şi comportamentul condescendent,cu gestică aleasă, cu politeţe şi reverenţă.

Dintre cei trei aviatori, cel mai mic îngrad şi evident, cel mai tânăr care avea misi-unea de mitralior, aterizase cu paraşuta pe unteren cultivat cu sfeclă, deci era foarte uşor deidentificat şi capturat. În apropiere se aflau câţi-va localnici către care mitraliorul s-a îndreptat înfugă, pentru a se predea lor şi pentru a evita săfie capturat de patrulele germane care soseaugrăbit.

Şi a fost capturat de nemţi care l-au dusla garnizoana lor, unde l-au brutalizat. Dar, seştie, germanii nu aveau dreptul legal de a reţineprizonierii în teritoriul nostru. Şi repede a fostrecuperat de autorităţile române.

La masă s-a toastat pentru sănătate şipentru pace, care era dorită de toţi.

Aviatorii au făcut aprecieri asuprabucatelor, folosind cuvinte şi unele sintagme înlimba română. Au cerut unele explicaţii asuprasarailiei (saraigli) al cărei nume nu prea puteausă-l rostească.

La un moment dat s-au auzit paşi ener-gici pe verandă. Uşa sufrageriei era deschisă şiîn cadrul ei a apărut colonelul Căpitănescu,

comandantul garnizoanei locale. A ciocănit întocul uşii şi a salutat ducând mâna la caschetă.

Imediat „oaspeţii”, parcă împinşi de unresort, au sărit în picioare, au luat poziţie dedrepţi şi fiecare s-a prezentat declamându-şi înlimba română numele, gradul şi unitatea mili-tară. Erau, un maior, un locotenent şi un sergentmitralior.

Apoi prânzul a continuat.În acel timp în agora localităţii, în care

erau grupate biserica, şcoala, primăria, vestitulrestaurant Borănescu (bunicul meu) şi casafamiliei mele, s-a umplut de copii, care eraucolegii şi prietenii noştri.

După terminarea prânzului, piloţii aumulţumit cu politeţe şi au fost conduşi decolonelul Căpitănescu şi de alţi ofiţeri românicătre maşina militară care urma să-i ducă laPloieşti şi apoi la Timiş.

Poate este bine să amintim că noi,românii, dintotdeauna ne-am temut de ruşi, maiales că în acel moment se aflau în Basarabia şiîn Nordul Moldovei. Iată de ce speranţa care neîncuraja şi care era rostită atunci sub forma „vinamericanii” sau că „nu ne lasă americanii” făceasă vedem în cei care ne bombardau pe ade-văraţii salvatori.

* * *

În partea a doua a temei, care va fi pub-licată în numărul următor al revistei, vor fitratate acţiunile de bombardament care auurmat după 5 Aprilie, apoi plecarea nemţilor şivenirea ruşilor.

Povestirea sau lecţia de istorie va fiîncheiată cu următorul text:- în prima zi când am reluat cursurile, Domnulînvăţător Traian Miricioiu (fiul primarului) dupăce ne-a dat să scriem, dumnealui s-a urcat peun scaun, în faţa hărţii Patriei noastre. Apoi, cuacuarelă maro a scris în spaţiul cuprins întrePrut şi Nistru termenul „URSS”. Dar, nu ne-aexplicat imediat semnificaţia.

Abia mai târziu am descifrat enigma.

39


Tulcea este unul dintre primele oraşedin ţară în care s-au ridicat, prin colectă publică,monumente evocatoare ale unor mari eveni-mente istorice şi al unor personalităţi de seamăale vieţii culturale şi ştiinţifice .

Monumentul Independenţei a fost ridicatde locuitorii judeţului în cinstea armatelorromâne din Războiul de Independenţă şi aReunirii Dobrogei cu România. Piatra funda-mentală a fost pusă de domnitorul Carol I cuprilejul vizitei la Tulcea, din 17 – 18 octombrie1879.

Iată actul de fundaţie: „Anul 1879, lunaoctombrie, în şaptesprezece zile, de cătreAlteţa sa Regală Carol I, Domnul României, s-apus această piatră fundamentală a monumentu-lui erigiat în oraşul Tulcea pe muntele Horei înamintirea anexării Dobrogei către România,dându-se binecuvântarea religioasă de PreaSfinţia Sa Părintele Iosif – Episcopul Dunării deJos, faţă fiind domnii Mihail Kogălniceanu –ministrul de interne, colonel D. Leca – ministrulde resbel, George M. Ghica – prefect alJudeţului Tulcea, general Al. Angelescu –comandantul diviziei militare din Dobrogea şiDimitrie Theodoroff – întâiul primar al oraşuluiTulcea” .

Lucrarea a fost executată de sculptorulromân Giorgio Vasilescu, fiind preluată, dupămoartea acestuia, de sculptorul ConstantinBălăcescu.

Începând din toamna anului 1897, înatelierul sculptorului Giorgio Vasilescu aflat înVeneţia, capătă contur monumentul ce ve -ghează şi azi oraşul în care a fost instalat.

Monumentul a fost conceput sub formaunui obelisc de 22 de m, având la bază soclu cudouă trepte surmontat de un piedestal. La bazaobeliscului au fost fixate două elemente sculp-turale: un dorobanţ cu arma pe umăr şi ogoarnă în mână; cel de-al doilea element esteun vultur, element principal al stemei ŢăriiRomâneşti.

Monumentul a fost terminat în anul

1899, dar inaugurarea oficială a avut loc multmai târziu. Pe 2 mai 1904 în prezenţa regeluiCarol I şi a Reginei Elisabeta, primarul oraşului,N. Comişani, afirma: „O dorinţă a MajestăţiiVoastre a fost îndeplinită: Falnicul Monument alReanexării Dobrogei s-a înălţat pe acea stâncăfrumoasă desemnată de Majestatea Voastră. Elva vorbii posterităţii de vitejia dorobanţului şi aMarelui Căpitan, Gloriosul nostru rege (…)” .(Fig. 1).

Colecţia de numismatică şi medalisticăa Muzeului de Istorie şi Arheologie Tulceadeţine medalii ce reflectă momente importantelegate de existenţa acestui monument:1. Medalia Comemorativă a MonumentuluiIndependenţei Tulcea. 1895.

Av: Bustul regelui Carol I în uniformă cuepoleţi şi decoraţii, cu capul întors spre stânga.Deasupra bustului scrie: CAROL I REGE ALROMANIEI. Sub bust, pe o panglică aşezată pedouă ramuri de laur şi stejar, deviza: NIHILSINE DEO (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU).

Rv: Imaginea monumentului având peturnul lui stema ţării aşezată pe o ramură destejar. Pe piedestalul monumentului s-a gravatîn partea stângă un vultur cu aripile ridicate, iarîn dreapta un dorobanţ cu puşca pe umărulstâng şi cu mâna dreaptă ţinând o trompetă. Îndreapta monumentului e scris: OMAGIU MARE-LUI CAPITAN şi în stânga: OMAGIU ARMATEIROMANE. Sub monument este scris pe douărânduri: ŢARA ŞI DOBROGENII RECUNOSCĔ-

Monumente tulcene oglindite în medalisticaromânească

Ligia DIMA

40


TORI.Metal: bronz, diametru 76 mm, gravor:

M.Carniol Fiul.Monumentul Independenţei Tulcea a

fost distrus în timpul primului război mondial detrupele de ocupaţie. Monumentul a fost refăcutîn anul 1933, dar, din lipsa fondurilor băneşti,fără cele două elemente sculpturale (dorobanţulşi vulturul ).

2. Medalia MonumentulIndependenţei Tulcea.

Av: Statuia ecvestră a lui Mircea celBătrân şi inscripţia circulară: MIRCEA CELBĂTRÎN DOMN AL ŢĂRII ROMÂNEŞTI 1386 –1418.

Rv: Imaginea monumentului, doarobeliscul, ce are la bază soclul cu două treptesurmontat de un piedestal, şi inscripţia circu-lară: MONUMENTUL INDEPENDENTEI DINMUNICIPIUL TULCEA.

Bronz, d. 59 mm.Pentru această medalie nu putem pre-

ciza anul emiterii, dar putem ajunge la concluziacă a fost emisă în perioada 1972 – 1977.Aversul acestei medalii ne prezintă statuiaecvestră a lui Mircea cel Bătrân. Acest monu-ment a fost ridicat în anul 1972. Pe revers apareMonumentul Independenţei fără cele două ele-mente sculpturale, elemente ce s-au adăugat înanul 1977.

Cu ocazia centenarului Independenţeide stat a României au început lucrările derefacere a monumentului. Monumentul a fostrefăcut în forma sa iniţială din 1899 şi inaugurat

la 9 mai 1977.3. Centenarul Monumentului Indepen -

denţei Tulcea. 1977.Av: Statuia ecvestră a lui Mircea cel

Bătrân şi inscripţia circulară: MIRCEA CELBĂTRÎN DOMN AL ŢĂRII ROMÂNEŞTI 1386 –1418.

Rv: Imaginea monumentului. Pepiedestalul monumentului s-a gravat în parteadreaptă un dorobanţ cu puşca pe umărul stângşi cu mâna dreaptă ţinând o trompetă, iar înpartea stângă un vultur cu aripile ridicate. Îndreapta monumentului e scris anul: 1877 şi înstânga anul 1977. Inscripţia circulară: MONU-MENTUL INDEPENDENŢEI DIN MUNICIPIULTULCEA.

Metal: bronz, diametru: 60 mm.Pe aversul medaliilor dedicate

Monumentului Independenţei Tulcea apare unalt monument important dedicat Domnului ŢăriiRomâneşti 1386 – 1418 – Mircea cel Bătrân.

Si acest monument are o evoluţie intere-santă.

Monumentul Mircea cel Bătrân a fostînălţat între anii 1900 – 1902 de locuitorii oraşu-lui în cinstea victoriilor obţinute de domnitorîmpotriva turcilor şi a unirii Dobrogei cu ŢaraRomânească. Locul pe care era amplasat mon-umentul s-a numit până în 1947, Piaţa Mircea.

Pe un soclu de aproximativ 5 metri şi unpostament format din blocuri de granit, eraamplasată statuia de bronz a domnitorului,înaltă de 4 metri şi orientată spre Dunăre. Cu

Medalia comemorativă a Monumentului Independenţei Tulcea 1895

41


mantia pe umăr, îmbrăcat în armura de luptă, cucoroana princiară pe cap, voievodul ţinea braţuldrept ridicat purtând buzduganul, iar în mânastângă, sabia încinsă la şold. La bază erauamplasaţi doi lei, simbol al apartenenţei acestuiteritoriu la Provincia Dacia, ţinând sub labe tro-feele obţinute de domnitor în luptele duseîmpotriva duşmanului. În faţa monumentului, peo placă de bronz, era scris: Io Mircea MareVoievod şi Domn de amândouă părţile, depeste toată Dunărea până la Marea cea Mareşi cetatea Durostorului stăpânitor. Soclul eraînconjurat de un spaţiu verde, protejat de 8coloane legate între ele cu un lanţ de fier.

Monumentul a fost distrus de trupele deocupaţie bulgaro – germane din anii 1917 (întimpul războiului din anii 1916 – 1918)

rămânând doar soclul ce se mai păstrează şiazi în parcul de pe strada Păcii, vizavi de sediulP.T.T.R. Cu toată strădania unor Comitete deiniţiativă constituite în perioada interbelică,monumentul nu a mai fost refăcut. În anul 1940,pe soclul monumentului a fost amplasată pentruscurt timp statuia Regelui Ferdinand I, adusă dela Ismail .

Documentele de arhivă păstrează core-spondenţa purtată între autorităţile locale aleoraşului Tulcea şi oraşului Ismail cu privire lamutarea acestui monument.

Cercetând documentele de arhivă, amgăsit câteva menţiuni interesante cu privire lasituaţia monumentelor din oraşul Tulcea.Situaţia monumentelor din oraşul Tulcea în lunaiunie 1941 se prezenta astfel:

Se certifică de noi exactitatea acestui tabel. Semnează Primarul şi SecretarulPrimăriei oraşului Tulcea.

42


Un alt document de arhivă ne prezintăscrisoarea trimisă distinsului profesor C.Giurescu , deoarece acesta luase iniţiativa de areface monumentul Mircea cel Bătrân şi chiardonase 100.000 de lei.

PREFECTURA JUDEŢULUI TULCEANo 22190 18 AUGUST 1941Serviciul Registraturii

Domniei sale,Domnului Profesor C. GiurescuStrada Berzei Nr. 47 Bucureşti

Cu deosebită satisfacţie am luat lacunoştinţă că iniţiativa reconstruirii monumentu-lui Mircea cel Bătrân din Tulcea, este patronatăde dumneavoastră şi că în timpul cât aţi condusŢinutul Dunărea de Jos, aţi pus bazele unuicomitet de construcţii care a şi făcut începutulcolectării de fonduri necesare pentru acestscop.

Întrucât nu sunt în curent cu aceastăacţiune, pe care înţeleg să o sprijiniţi cu toatăcăldura alături de dumneavoastră, am onoareaa vă ruga să comunicaţi dacă doriţi să păstraţimai departe cinstea de a conduce efectivaceastă înaltă iniţiativă şi în caz afirmativ să necomunicaţi planul dumneavoastră de acţiune şiposibilitatea unui contact personal cu membriicomitetului de construcţie şi cu subsemnatul.

În aşteptarea preţiosului dumneavoastră

răspuns vă rugăm a primi asigurarea distinseinoastre stime.

Semnează: PrefectColonel, C. Ionaşcu .

Actuala statuie ecvestră a lui Mircea celBătrân din centrul oraşului este opera sculp-torului Ion Jalea şi a fost dezvelită la 1 decem-brie 1972. Pe frontispiciul piedestalului, pe oplacă de marmură, este scris Mircea cel Bătrân.Domn al Ţării Româneşti 1386 – 1418 . (fig. 7)

Medalia Monumentului Independenţei Tulcea

Monumentul Mircea cel Bătrân. (I)

43


În anul 2002, la 14 noiembrie, laîmplinirea a 124 de ani de la unirea Dobrogei cupatria – mamă România, Fundaţia culturalăGaleriile Acum dezveleşte replica statuii origi-nale a lui Mircea cel Bătrân, în acelaşi loc încare a existat între aprilie 1903 şi februarie1917. Din păcate, o iniţiativă nereuşită şi criti-cată de presă. Soclul statuii lui Mircea celBătrân a fost instalat în Parcul Pensionarilor.(fig. 9) În locul acestei statui a fost amplasată ofântână arteziană în formă de păpădie. (fig. 10)

Dacă Monumentul IndependenţeiTulcea a fost ridicat pentru şi în amintirea celorcăzuţi în războiul pentru independenţă, s-aubătut medalii care păstrează vie aceastăamintire, era firesc să fie emise şi medalii pen-tru cei care au supravieţuit acestui război.

Muzeul deţine în colecţia sa o medaliededicată Apărătorilor Independenţei, medalie

conferită civililor şi militarilor care au îndeplinitservicii importante pe lângă armată, atât în inte-riorul ţării, cât şi peste Dunăre , şi o medaliecomemorativă rusă dedicată războiului 1877 –1878, aceasta devenind decoraţie românească.4. Medalia Apărătorii Independenţei. 1878.

Av: Femeie rezemată de o sabie şiţinând o cunună cu mâna dreaptă ridicată. Lapicioare, tunuri, drapele şi puşti. În dreapta sa,jos, acvila romană, iar spre spatele său, în stân-ga, un înger ţinând un drapel încununat. Îndepărtare se vede luciul Dunării.

Rv: În relief este ştanţată cifra caseidomnitoare C, sub care se află inscripţia:APARATORILOR INDEPENDINTEI IN RES-BELUL 1877 – 1878. Întreaga legendă esteîncadrată de o ramură de stejar şi una din frun-ze de laur, unite jos printr-o fundă.Bronz, d. 30 mm, formă rotundă, inel prinderepanglică, E. Palot.

5. Medalia comemorativă rusă arăzboiului 1877 – 1878.

Av: O cruce dublă, radiind cu baza pe osemilună. În dreapta acesteia, anul 1877 iar înstânga 1878.

Rv: Legenda pe trei rânduri în limbaslavă: HE HAMЪ, HE HAMЪ, A ИMEH TBOE-MY (NU PENTRU NOI, NU PENTRU NOI; CINUMELUI TĂU) este încadrată de o cunună delauri.

Bronz, d. 26 mm, formă rotundă, inel deprindere panglică.

-------------------------1. Direcţia Judeţeană Tulcea a ArhivelorNaţionale, fond Prefectura Tulcea, Serviciuladministrativ, dosar 978/ 1941. 2. Georgeta, Borandă, Războiul deIndependenţă reflectat în Medalistica Naţională,în „Analele Dobrogei”, Anul V, nr. 1, Constanţa,1999.3. Constantin, Găvenea, Amintiri şi imagini dinTulcea de odinioară, Editura Şcoala XXI,Tulcea, 2004.4. Valentina, Postelnicu, Monumentele EroilorTulceni, Editura Harvia, Tulcea, 2003.

MonumentulRegele

Ferdinand.

Statuia luiFerdinand

adusă de laIsmail.

Soclul monumentului

din ParculPensionarilor

44


De cele mai multe ori atunci când serăspândeşte vestea că undeva - fie acelundeva, în ţară sau în afara ei - sfântul dintr-o icoană, până atunci nebăgată prea bine înseamă, a rostit câteva vorbe şi, mai ales înprezenta mai multor persoane, peste noapte,acel „undeva” devine un celebru loc de peleri-naj, care atrage la sine, ca un imens magnet,credincioşi de pretutindeni.

Deşi cunosc vreo câteva locuri cuvechi icoane făcătoare de minuni şi vor-bitoare, unele dintre ele chiar la noi înEpiscopia Tulcii, nu intenţionez să insist aiciasupra localizării lor sau a mesajului transmisde ele, ci vreau să vă supun atenţiei o icoanăveche, descoperită recent şi care este mira -culoasă nu numai pentru faptul că vorbeşte, ciface şi politică.

Slujba la Episcopia Tulcii m-a trimis înluna august a anului 2009, împreună cu doicolegi preoţi, la Plaur, - un cătun din DeltaDunării, parcă uitat de mai ,,marii oraşelor şiai satelor” - pentru care ne rugăm la fiecareSfântă Liturghie - şi „departe de lumeadezlănţuită”, după titlul cărţii lui ThomasHardy - ca membru în comisia de recepţie alucrărilor de construcţie a noii biserici deacolo.

Înarmat, nu cu sfânta cruce, aşa cum îişade bine unui preot, ci cu aparatul defotografiat, am început să iscodesc biserica şipe dinafară şi pe dinăuntru. Prea multe nuerau de identificat. Biserica nouă, picturanouă, la fel şi mobilierul,... aşa că amfotografiat ce-mi era la îndemână. Însă întrenoutăţile expuse de părintele paroh DumitruVlad şi de unul dintre ctitorii principali ai bis-ericii, dl. Gheorghe Statache, am descoperitvreo câteva icoane, care, cu adevărat confe -

reau bisericii şi valoare artistică făcându-tesă înţelegi că religia creştină nu era plantatăieri acolo, nici oamenii locului botezaţi lamaturitate în Dunăre. Prea vechi nu păreau;an n-am găsit pe ele, dar fiind icoane mobiletrebuiau luate în evidenţă, aşa că am trecutrepede la muncă.

Fotografii şi pe faţă şi pe verso, deansamblu, detalii de identificare, când, larând, o litografie cu Sfânta Treime începe săse descopere lent în vechiul şi dulcele grairomânesc. În partea de jos spune: „IconaSfintei Treime acum din nou lucrată înLitografie de Jeromonahul Paisie Lambru dinMonastirea Romanescă Prodromul dinSfântul Munte Athos. 1896 Bucuresci StradaPaci No 1 ”.

Întoarsă pe spate - cum nu te-ai aştep-ta ca cineva să-ţi vorbească stând cu spatelela tine şi, fără să te privească în ochi, icoanacontinuă să depene istoria ei trecută de cen-tenar. Aproape central, acolo unde s-a găsitloc liber, s-a însemnat în creion: Donată demine Anghel Fotache Bisericii Ceatalchioi1947.

Când icoanele vorbesc sau fac politicăPr. Felix NECULAI

45


Poate vă întrebaţi dacă nu cumva amfăcut vreo glumă cu icoana vorbitoare şi acumvă ţin de poveşti. Nicidecum. Era destul deinteresant ce descoperisem şi insistam sădesluşesc mai departe alte ,,minuni”.

Pe o hârtie coaptă de vreme,înnegrită, învechită şi parţial lipsă, de-ţi eramai mare mila să mai pui şi tu mâna pe ea, seputea citi cu greutate VOINTA TULCEI Anul I.No. 24 Un exemplar 10 bani Marţi 4 februarie1897.Mai jos: Discurs[ ]mnului Mircea G.Petrescu ... Oraşului

Iubiţi cetăţeni, Începînd însĕ a vĕ arăta care sunt

lucrările executate în campania anului 1896,adică cele săvîrşite din momentul confirmăreimele ca Primar, pînă la 1897, mĕ simţ dat(or)Domnii meĭ, a vĕ face ur-(mătoarea) declar-aţie: sunt cu totul .... (...)enilor stăpîn ... (...biţi)...... (...uc...) ..... ridicol este ca un Primar sézică: eu am făcut hala, eu am canalizat oraşulcu apă, etc. Predecesorul meu, într′un mem-oriu adresat acestei onor. prefecturi, a întinsoperaţia acésta, pînă a spune că el ne-a dat5 şcoli, a adus apă, a pavat străzile, a con-struit spitalul şi alte multe. (rîsete)

Eĭ bine, Domnilor, póte că eu nu vĕdbine! Dar, spuneţi-mĭ Dumnea-Vóstră, aţĭvĕzut cele 5 şcolĭ făcute, începute măcar? Aţĭvĕzut vr′un spital construit sau cel puţin înconstr(...)e? Aţi vĕzut apa curgînd pri(n)(ca)sele D-vóstre?Pe ce î(şi) (ba)zează dar memoriu acelDomn? De sigur pe gărgăunii ce’i are şi peproectele şi anteproectele Consiliului Technicdin localitate şi ale Consiliului TechnicSuperior. (rîsete aplause). E absurd dar azice, Primarul că mulţumită numaĭ luĭ s’aufăcut lucrărĭ. Planurile şi proectele şidevizurile se întocmesc de către ServiciuTechnic. Primarul nu face de cît să: 1) pórtegrija ca treptat treptat sĕ se facă lucrărĭ pen-tru îmbunătăţirea şi înfrumuseţarea Oraşuluĭ.2) să supravegheze ca ele sĕ se execute eco-

nomicos, bine, maĭ pe Romîneşce cu cinste.(A.l).Vedeţĭ dar că şi el are un merit şi eu pretindcă ....

(aici se termină prima coloană)lucrări ... (...)ania de lucru a anu...1) Pavilion... ...ru musica din Parcul ,,PaulS...escu”2) Construirea strădiĭ Zimbruluĭ3) ...struirea strădiĭ Parcul Municipal4) „ gheretelor de pescăriĭ5) „ halei de mă(cel)ării şi fruct.6) Reparaţiunea celor 6 ş(coli) Primare debăieţĭ şi de fete.7) Idem a Liceului clasic.8) Idem a Spitaluluĭ Comunal.9) Idem a celor 4 localurĭ de barierĭ.10) Idem a pharmaciei oraşuluĭ.11) Reparaţiune radicală a stradelor:Elisabeta Dómna şi general Anghelescu dete-riorate prin plóia torenţială de la 21 iulie 96.12) Reparaţiunĭ mai uşoare la Stradele:Griviţa, Plugarĭ, Babadag, Egalitatea, Traian,17 Noembrie; Cuza-vodă etc.13) Construirea clopotniţeĭ de la intrareaCimitirului ,,Eternitatea”.14) Reparaţiunea uşóră a abatoruluiComunal.

Iată dar, onorat auditoriu, care esterezultatul activităţeĭ nóstre în scurtul timp deşease lunĭ. (Aplause)

Fără a promite mult(e), fără a ne lăudasingurĭ, fără a ne împodobi cu penele altora,am lucrat şi am lucrat fără preget bine şi cin-stit (aplause) şi azĭ avem satisfacţia că putemveni în mijlocul vostru nu cu promisiunĭ, ci curódele munceĭ nóstre (Aplause prelungite)

Fĕrĕ a face paradă de noĭ, fiindcă atâttimp am fost criticaţi, cred că lecţia de azi,dacă în eĭ mai trăeşce simţul moralităţeĭ, a sĕle servească de exemplu pentru viitor.(Aplause! Bravo!)

Dar nu-i nimic a construi, cheltuind bani:Aşa şi un simplu particular póte sĕ dee cinci-dece milióne şi să-şi clădească un palat....

46


(aici se termină a doua coloană)...turĭ, fondurĭ extra-ordinare sĕ faci lucrărĭ. Şiaşa am fĕcut noi (apl). Nu ne-am împrumutatcu nicĭ un ban, n-am recurs la nicĭ un mijlocextra-ordinar, ci pe calea budgetului ordinar ...realizat şi economiĭ înse(mnate) am executatşi lucrărĭ impe... (Apl). Dar, iată, mĭ pre... a nuvorbesc mult, ...nstrez numai fapte şi ţifre(Aplause) Să-mĭ ţin dar cuvîntul ca în tot-d'a-una (Apl).

Iubiţi Cetăţenĭ,În cea ce privesce modul cum s'a

administrat fondurile Comuneĭ, găsesc decuviinţă a vĕ arăta o espunere justă a situaţi-uneĭ financiare a acestei comunĭ pe timpul dela 1 Aprilie până la 31 Decembrie 1895, com-parativă cu acelaşĭ interval al anuluĭ 1896adică cu timpul de când am onórea de aadministra interesele comuneĭ.

În anul 1896 în acele 9 luni s'a încasatîn total leĭ 438111,25 iar în anul 1895 în totacel interval s'a încasat numai leĭ 38671(.),20,adică încasările anuluĭ 1896 a întrecut pe celeale anului 1895 cu suma de leĭ 5(.)897,05.

În anul 1895 s'a cheltuit în total leĭ364181,35 iar în anul 1896 s'a cheltuit în totalleĭ 334121,55. Resultă că cheltuielile anuluĭ1896 a întrecut pe cele ale anuluĭ 1895 cusuma de leĭ 30059 bani 80 însă:

Din suma de leĭ 36418135 s'a cheltuitcu întreţinerea autorităţilor şi serviciilor ce cadîn sarcina comuneĭ 282985 (...) iar restul deleĭ 81195,74 s'a cheltuit cu facerea maĭ mul-tor lucrări importante, pe cari am avutonoarea a vi le descrie.

Iar în anul 1895 din suma de leĭ334121, 55 s'a cheltuit cu întreţinereaautorităţilor şi serviciilor leĭ 301927,55 adicăs'a cheltuit cu leĭ 18941,94 maĭ mult ca înanul 1896 iar pentru lucrări importante s'acheltuit numai suma de leĭ 32194,... de undereese că va …

(aici se termină a treia coloană)Cealaltă parte a icoanei, cam 40 %,

este ocupată de un fragment dintr-un ziarmozaic, care vorbeşte destul de puţinromâneşte şi, destul, evreieşte.

În general icoanele nu vorbesc, eleascultă tăcut şi cu răbdare rugăciunile şi sus-pinele inimilor noastre, dar atunci cândvorbesc, lucrul acesta se consideră o minune.

Aşa poate fi considerată, ,,o minune”,faptul că un exemplar al ziarului Voinţa Tulcei,vechi de 113 ani – despre care ulterior amaflat că a avut o apariţie meteorică în cerulpublicaţiilor tulcene ale vremii – numai un an– iar în arhiva Bibliotecii Judeţene ,,PanaitCerna” din Tulcea nu se găseşte niciun exem-plar, se păstrează încă într-una din cele maimici parohii tulcene.

Iată ce aflăm despre el din paginileunei cărţi de referinţă pentru trecutul Tulcei:,,Viaţa spirituală a oraşului este oglindităacum şi în publicaţia săptămânală ,,VoinţaTulcei” (apărută între 10 aug. 1896 -26 aug.1897) sub conducerea lui L. E. Manacachi,înlocuit de S. Husar. Cuprindea ştiri despreviaţa politică, scurte note despre spectacole –puţine la Tulcea – două comentarii amplereferitoare la activitatea actorilor Matei Millo şiAristizza Romanescu omagiată la Tulcea însala Aivazian din str. Babadag.” (Sofia Vrabie,Sfinxul Deltei. Municipiul Tulcea - ghid turis-tic – editura Harvia, 2005, p. 52). Atât, şi nimicmai mult!

Prin această interesantă descoperire,teza renumitului arheolog şi istoric AndreGrabar - care analizând dosarul arheologic alfenomenului iconoclast în viaţa Bisericii(Iconoclasmul bizantin, Editura Meridiane,Bucureşti, 1991), demonstrează faptul căicoana a servit într-o anumită măsură scop-urilor politicii imperiale – îşi dovedeşte validi-tatea pentru perioada propusă, şi chiar pentrutimpurile contemporane, după cum se poateobserva.

Nicolae Iorga, cu teza sa, Bizanţ dupăBizanţ, are şi el din nou dreptate.

Desigur că apelul la renumitele voci

47


ale istoriei Bizanţului sprijină doar ideologiccontextul nou în care şi astăzi icoanele mai,,fac politică”, însă nu în orice fel, la vedere,cum se făcea în primul mileniu creştin, citainic, pe dos, din umbră, ducând politicacetăţii şi a cetăţenilor ei.

Fără să cunoaştem sigur, ci numai săpresupunem în ce împrejurări a ajuns unnumăr al ziarului Voinţa Tulcei să ţină spateleunei icoane din parohia Ceatalchioi, filialaPlaur, semnalăm mai multe fapte pozitive, cealtfel ar fi trecute uşor cu vederea şi din care,pentru viitor, n-am învăţa nimic.

Gestul absolut normal, de a lipi peverso icoanei un ziar, cotidian la acea vreme,a condus fericit spre un plus de cunoaştere atrecutului istoric al urbei Tulcei şi lacunoaşterea directă a unui discurs, chiar frag-mentar, de elocinţă politică.

Fără acea mână necunoscută, eveni-mente, personalităţi, locuri, fapte şi cifre, decare astăzi am fi vrut să ştim dar din păcate n-am fi avut de unde, n-ar fi ieşit la iveală dincele mai surprinzătoare locuri.

Cei 113 ani grei care au trecut pesteaceastă icoană, asupra căreia de atunci n-amai intervenit cineva, demonstrează faptul căicoana, în sensul ei cel mai profund, de obiectsacru, este şi trebuie înconjurată cu veneraţieşi respect chiar şi în cele mai neînsemnateelemente pentru noi cei de astăzi (rama, sti-cla, carton, hârtie).

Nu vom aluneca în greşeala creştinilordin aceeaşi perioadă iconoclastă care, împ-

ingând la extrem veneraţia icoanelor,ajunseseră să răzuiască pictura de pe elepentru a se putea împărtăşi cu ea, dacă,poate mai înainte de a le înlocui cu altele noi,lucrurile vechi sunt cercetate mai cu atenţie şicu pasiune în ideea recuperării memoriei tre-cutului.

Nu este vorba aici de habotnicism, nicide avariţie, cum poate ar crede unii, ci demăsura bunului simţ şi al responsabilităţiipentru lucrul bine făcut.

Prea adesea lucrurile valoroase suntîmbrăcate în haine fără valoare pe care leconsiderăm depăşite şi inutile.

Înainte de a trimite pe ultimul drum,înspre cimitir, ceea ce considerăm dejadefunct, este bine să fim convinşi că este aşa,ca nu cumva, din neştiinţă sau din nebăgarede seamă să îngropăm ceea ce ar mai puteasă trăiască datorită nouă.

Alţii au spus-o cu o tentă comic - mor-alizatoare, că ,,odată cu apa din albie a fostaruncat şi copilul”, ceea ce este şi mai prime-jdios. Gravitatea unui asemenea păcat va fi şi eajudecată la învierea cea de obşte, care vaveni.

Am citit voia lui Dumnezeu în aceastădescoperire şi, mai mult decât atât, datoriaoricui de a cerceta şi contribui la dezvăluireatrecutului Tulcei şi al oamenilor săi prin celemai neaşteptate lucruri, cum ar fi „icoanelecare vorbesc sau fac politică”.

48


Motto: „Zgârcenia este un juvăţ care

strânge inima zi de zi mai multşi sfârşeşte prin a înăbuşi raţiunea.

(Balzac)

În legătură cu humorul tatălui meucred că merită să redau un fapt ce s-a întâm-plat prin anul 1906 în comuna Enichioi (aziMihail Kogălniceanu).

Într-o zi de toamnă, pleacă un ţăranbulgar de origine, bai Calciu, la Tulcea cucăruţa încărcată cu saci de grăunţe spre a levinde negustorului de cereale. Cum ţăraniibulgari în genere sunt strânşi la pungă, baiCalciu nu se deosebea de ceilalţi conaţionaliai lui, ba chiar îi depăşea. Nu se tunsese devreo patru luni de zile, încât avea o chicărespectabilă cam în genul pletelor la modă aziîn rândul tineretului nostru, cu deosebirea căpletele acestuia nu erau pieptănate, nelăsân-du-l inima să cumpere un pieptene. Nevastă-sa la plecarea soţului ei îi strigă din casă:

- Ascultă bărbate, de îndată ce vinzigrăunţile, te duci drept la frizer şi-ţi tunziclaia de păr; să nu te văd întorcându-te tot cuea că nu te primesc în casă, ai auzit? Ţăranuldă din cap, semn că a auzit, dă bici cailor şiporneşte spre Tulcea.

Odată ajuns în oraş se îndreaptă lanegustorul cerealist, unde-şi vinde sacii cugrâu, şi cu chimirul plin cu bani, se opreşte labrăgăria de pe strada Isaccea, în rând cu mag-aziile de cereale, comandă un kilogram debragă şi cu pâinea din traistă, ce o avea deacasă, se ospătează potolindu-şi foamea ceîncepuse să-l chinuie. Uită însă, să-şi ţiecuvântul dat soţiei, de a se tunde şi uită dincalculul ce-l face omul avar de a nu cheltuinimic din banii încasaţi şi iată-l ajuns seara însat tot pletos. Cum îl vede nevastă-sa sosit

Motto: „Ah! Amintirile-s ca fulgii rãmaºiuitaþi în cuiburi goale”.

D. Anghel

DULCI AMINTIRI(III)

Prin bunãvoinþa distinsei noastre colege,Vãduva Ketty, profesoarã ºi artist plastic, fiica avo-catului tulcean Alexandru Calcandi, ne-a parvenit laredacþie volumul „Dulci amintiri” (139 pagini dactilo-grafiate de licenþiatul în drept Calcandi), finalizat înianuarie 1981. Pãrinþii viitorului avocat (Theodor ºiMarigo, n. Papas) îºi aveau originile în nordul Greciei.Alexandru este cel mai mic dintre cei trei copii ai fa -miliei. A absolvit Facultatea de drept din Bucureºti ºiun timp a activat în baroul Tulcea.

Deþinut politic timp de ºapte ani ºi fãrã sã fifost judecat, este eliberat în 1964. Iubitor de literaturã,artã ºi muzicã, poliglot (greacã, latinã, italianã, ger-manã, vorbitor fluent de francezã ºi englezã), apre-ciatul avocat Al. Calcandi a simþit nevoia sã transmitãposteritãþii experienþa unei vieþi tumultuoase, încer-catã dureros în momentele politice crâncene ºiabsurde trãite de acest intelectual cultivat ºi sensibildupã instaurarea regimului comunist în România. Esteºi el, alãturi de mulþi din generaþia sa, trãitor al cal-varului închisorilor unui sistem politic violent ºi arbi-trar. Memorialistica lui surprinde pe cititorii altui timpprin talent narativ, darul observaþiei realiste ºi pic-turale, cunoaºterea istoriei vechi a oraºului ºi a þinu-turilor dobrogene, obiceiurile ºi tradiþiile etnicilorgreci. Prilej de reflecþie, învãluitã adesea în mantiavaporoasã a iluziilor ºi a nostalgiei...

În numãrul de faţă al revistei „SteauaDobrogei”, redacþia propune lectorului pasionat deistoria meleagurilor nord-dobrogene „Aspecte dinviaþa de toate zilele în Tulcea, înainte de anexareaDobrogei”. Facem menþiunea cã singurele intervenþiiîn textul original sunt legate de actualizarea ortografieiºi punctuaþiei, acolo unde am considerat necesar.

Redacþia

ALEXANDRU CALCANDI1906-1990

mmeemmoorriiaalliissttiiccãã

49


netuns, îi închide uşa şi nu-l lasă să intre în casă.Bate de mai multe ori în uşă cerându-i să i-odeschidă, dar nu primeşte vreun răspuns. Într-untârziu, nevastă-sa îi spune:

- Ai primit atâta bănet pe grăunţe şi nute-ai milostivit să plăteşti frizerului 25 de banisă-ţi taie chica. Acum să dormi în grajd întovărăşia cailor, în casă nu intri. Ce să facăbietul om? Să se culce în grajd, nu-i venea lasocoteală. Îşi aduce aminte de tata şi se repede lacăşerie.

- Bre Tudore, nu poţi să mă tunzi?- După cât ştiu, îi spune tata, ai fost azi

în oraş, ţi-ai vândut grăunţele, de ce nu te-aituns?

- Am uitat.- Bai Calciule, tu ştii că eu sunt căşar, nu

frizer. Dealtfel, m-aş pricepe să tund un om, darcu ce? Maşină de tuns nu am, cu ce să-ţi taipărul, cu cuţitul acela mare cu care tai caşul?

- Taie-mi părul cum vrei şi cum poţi,pentru că nevastă-mea nu vrea să mă primeascăîn casă netuns şi mă trimite să dorm în grajdîmpreună cu caii.

- Bine măi Calciule, dacă vrei să te tundcu orice preţ, şi oricum, te tund.

Îl aşează pe un scăunel, îi pune un şter-gar pe spate, aşa cum se obişnuieşte la frizer şiîncepe să-i taie pletele. Apucă un smoc de păr cumâna stângă şi cu dreapta îl taie cu cuţitul. Şi aşamereu, până ce-i face pe cap un număr mare demici movile de păr, aşa cum s-a priceput tata să-i taie cu cuţitul părul.

- Ai terminat, bre Tudore?- Nu am terminat încă, mai stai puţin. Tu

ştii că la frizer, după tuns, ţi se toarnă pe cap apăde colonie. Eu, aici, la căşărie, aşa ceva n-am,dar o să-ţi pun ceva similar. Îi umple pe jumătateo cană de tablă cu jintiţă (zer amestecat cu urmede urdă) şi i-o toarnă pe-ndelete pe cap. Zerul cese scurgea de pe capul clientului, tata i-l ştergeacu şervetul, dar urda a rămas îmbibată în păr.

- Acum, Calciule, să-ţi fie de bine, eştiliber.

Bulgarul îi mulţumeşte cu o jumătate degură.

- Am ceva de plată?- Nu, te-am tuns gratis. Bucuros că tata

nu i-a cerut bani pentru tuns, se scoală şi pleacăglonţ acasă. Bate iar la uşa casei sale, dar ne -vastă-sa fără a-i deschide uşa îl întreabă din casă:

- Vii tot netuns?- Nu, m-am tuns.- Cine te-a tuns?- Căşarul. Îi deschide uşa şi când îl vede

spune:- Bine te-a mai tuns grecul, dar ce e cu

albeaţa de pe capul tău?- După ce mi-a tăiat părul, mi-a turnat

ceva pe cap şi după miros mi-am dat seama căera zer.

- I-ai plătit?- Nu mi-a cerut bani.- La aşa cap, aşa căciulă. Aşa îţi trebuie,

avarule. Altădată dacă nu te-o lăsa inima să-i daifrizerului 25 de bani să te tundă, aşa cum fac toţioamenii, să te duci tot la grecu să te tundă.

Femeia l-a primit pe bărbatul ei în casă,dar nu i-a dat voie să se culce în acelaşi pat cuea, mirosul de zer şi urdă neputând să-l sufere încamera de culcare. L-a obligat în schimb să sespele pe cap cu săpun şi cu apă cât mai multă, săiasă toată urda de pe cap, precum şi mirosul dezer.

Lecţia ce i-a dat-o tata ţăranului avar, omerita şi cred că i-a fost şi de folos, deoarece nua mai venit la tata să-i taie părul în vara aceea şinici în anii următori.

*În vara când şi-a înjghebat tata căşăria în

comuna Casimcea, mama şi fratele meu maimare erau împreună cu tata. Într-o zi, fratelemeu în vârstă pe atunci de doi ani dispare delângă mama iar aceasta neliniştită pleacă încăutarea lui. La un moment dat îl vede aplecatpe marginea fântânii satului, adâncă de vreo 25-30 metri, oglindindu-şi faţa în ochiul de apă alfântânii. Mama rămâne încremenită, dar nu-şipierde cumpătul, nu scoate niciun ţipăt de teamăsă nu-şi sperie copilul şi porneşte tiptil cu respi-raţia întretăiată şi sufocată de emoţie. Odatăajunsă foarte aproape de el îl înşfacă, se întoarcesă plece, dar simte că n-o mai ţin picioarele, seclătină şi cade cu copilul strâns pe pieptul ei.După câteva clipe îşi revine din spaima ce o

50


trăsese şi, fericită, se îndreaptă cu odorul ei sprecasă.

Mult mai târziu, scena descrisă mai susse repetă, de data aceasta cu mine şi fetiţa mea.Prin vara anului 1950, când copila mea avea totdoi ani, şedea lângă mine sub bolta de viţă acurţii noastre. Era într-o după amiază de vară.Eu citeam o carte şi, adâncit în lectură, n-amobservat dispariţia fetiţei de lângă mine. Dupăun timp aruncându-mi privirea spre stânga mea,îmi văd copila urcată pe scară pe partea cea maiînaltă a scării ce era rezemată de un dud înalt şiplin cu fructe. Cu o mânuţă se ţinea de scară şicu cealaltă încerca şi nu reuşea să prindă o dudă.Cum spuneam, copacul era înalt şi dacă şi-ar fipierdut echilibrul ar fi căzut de la o înălţime de3 metri suportând toate consecinţele unei even-tuale schilodiri.

N-am scos niciun strigăt; am mers în aşachip încât să n-o fac să simtă că vin spre ea, şicu inima cât un purice, dar simţind zvâcnirea ei,mă apropii de copac şi întinzându-mi mâinile,dar îndată din cauza emoţiei simt că picioarelenu-mi pot reţine echilibrul şi mă aştern pe jos cuea în braţe, iar după câteva clipe îmi revin înfire, mă ridic şi-o duc în casă întreagă şi nevătă-mată.

Şi pentru că sunt la capitolul fetiţei mele,nu pot să nu relatez o altă scenă din care mi-amdat seama de fondul ei sufletesc.

Era prin anul 1958, cam pe la mijlocullunii ianuarie. În acea epocă eram jurisconsultulÎntreprinderii de Industrie Locală 8 Mai dinTulcea. Venisem de la serviciu şi cum sifoaneleerau goale, le-am luat într-o mână, ţinând înaceeaşi mână şi mănuşile de piele. Mănuşileerau noi nouţe, cumpărate recent de soţia mea,reuşind să le cumpere, după multe peripeţii,perechile de mănuşi fiind puţine, iar cumpără-torii fiind foarte mulţi. Mâna dreaptă rămânân-du-mi liberă, Ketty, fetiţa mea, care întotdeaunanu scăpa ocazia să se alăture de mineîntovărăşindu-mă atunci când plecam dupăcumpărături, mă apucă de mână şi pornim spreFabrica de Ape Gazoase Bemegian de pe stradaBabadag.

Pe drum din nebăgare de seamă, îmicade o mănuşă din mână şi nu observ lipsa ei,

decât în clipa când dau să intru în fabrică. Îispun lui Ketty: tăticul a pierdut pe drum omănuşă. Ce-ar fi să ne întoarcem pe drumul pecare am venit, s-ar putea s-o găsim. Sifoanele leumplem mai târziu. Să ne întoarcem, tăticule,îmi răspunse Ketty. Am făcut cale întoarsă şi peacelaşi drum, dar mănuşa nu am mai găsit-o

Eram mâhnit şi Ketty mi-a citit necazuldupă chipul ce-l aveam. Problema mănuşii pier-dute o rezolvase deja Ketty în mintea ei, încâtîmi spune: tăticule, să mergem să umplemsifoanele şi nu te mai gândi la mănuşa pierdută.Ţi-am spus, tăticule, că de anul nou am strâns cusorcova 50 de lei. Tot o să pleci mâine laBucureşti, unde te trimite întreprinderea să teprezinţi într-un proces. Cei 50 de lei ţi-i dau să-ţi cumperi o pereche de mănuşi noi şi tot depiele, iar banii o să mi-i înapoiezi când veiputea, iar mama n-o să ştie că ţi-ai pierdut omănuşă.

Fetiţa luase parte la unele neînţelegeri ceexistau între mine şi maică-sa şi aceste disensiu-ni o întristau şi iată că a şi găsit o ocazie spre aelimina un eventual conflict.

Seara, târziu, când să ne culcăm îi spunsoţiei mele; ştii, Florica, ce suflet mare arecopilul nostru? Şi îi reproduc păţania cupierderea mănuşii.

- Şi doar ţi-am spus cât m-am zbătut să-ţi pot cumpăra mănuşile şi tu le-ai şi pierdut; nusunt nici trei zile de când ţi le-am cumpărat.Tonul trăda o enervare ce ar fi putut să ia pro-porţii. Îi spun: nu e cazul să te superi. Ketty cuma aflat că mi-am pierdut mănuşa, mi-a spus înmod spontan că-mi dă banii ei câştigaţi cuocazia anului nou, cu sorcova, să-mi cumpăr altemănuşi. Şi în acest fel, tu n-o să afli de pierdereamănuşii. Şi totuşi ţi-am spus necazul meu, sprea vedea generozitatea copilului nostru. Apreciatgestul fetiţei noastre şi de data aceasta, datorităfetiţei noastre, norii ce se adunaseră deasupracăminului nostru s-au împrăştiat ca prin farmec.

Am arătat în altă parte a cărţii că înoraşul nostru era o cafenea mare ce aparţineaunui grec ce se numea Achilea Laghia.

Aici tata venea des iarna căci vara lucrala căşăria lui la ţară.

Într-o zi stând de vorbă cu prietenii săi la

51


o masă a sus-numitei cafenele, vede pe unnegustor de peşte din oraş intrând în cafenea şiatârnând un crap mare de vreo 3-4 kg de cuierulce se găsea alături de masa unde şedea tataspunându-i cafegiului:

- Te rog fii atent, domnule Achilea, capeştele ăsta să nu dispară. Eu voi veni peste 2-3ore să-l iau. Cafegiul îi răspunde că el fiind ocu-pat cu facerea cafelelor nu va putea să se uitemereu la peştele lui, neluându-şi nicio obligaţieîn acest sens. Cetăţeanul a murmurat ceva şi aplecat. Nu trece o jumătate de oră şi vine un săr-man cu o spuză de copii, mai toţi mici, şi seaşază lângă tata spunându-i încet la ureche înlimba greacă:

- Măi Teodore, nu am nimic ce să le daude mâncare copiilor mei astăzi. De 2-3 zile nuam câştigat nici un ban şi bieţii de ei vor dormiflămânzi la noapte. Era un om fără o profesiecertă dar care lucra acolo unde era solicitat pen-tru diferite munci necalificate. Tata îi spune:

- Măi Dumitrache, vezi tu peştele acelamare atârnat de cuier?

- Da, îi răspunse acesta.- Ia-l şi du-l acasă. Bietul Dumitrache,

bucuros de sarcina ce i-o dădea tata, îi spune:- Cum să nu-l duc. De câte ori nu te-am

servit, Teodore?- Nu-l duci la mine, ci la tine. Peştele e al

tău. Sărmanul om rămâne adânc mirat şi nu-ivenea să creadă. Îi mulţumeşte de mai multe orilui tata şi o porneşte în grabă spre casă. Dupădouă ore şi mai bine, apare cetăţeanul cu peşteleşi nevăzându-l la locul lui, îl întreabă pe propri-etarul cafenelei de soarta peştelui. Cafegiul îispune că el nu-şi luase obligaţia să-i păzeascăpeştele, deoarece treaba lui era alta. Mâniat,negustorul, văzând că nu o scoate la capăt cuproprietarul cafenelei, pleacă bombănind,trântind uşa puternic după el. A doua zi,Dumitrache îl întâlneşte pe tata pe stradă şi îispune:

- Teodore, Dumnezeu să-ţi dea sănătateţie şi familiei tale. Copiii mei, eu şi nevastă-meaam mâncat pe săturate şi mai avem ce mânca dinpeşte şi azi şi mâine.

Trăia în aceeaşi vreme în Tulcea ofemeie bătrână de cam vreo 70 de ani, văduvă, al

cărui soţ fusese funcţionar, şef de birou, laadministraţia financiară. De la moartea soţuluiei trăia singură.

Într-o zi îl întâlneşte pe tata, îl opreşte şiîi spune:

- Domnule Calcandi, dumneata ai făcutmulte acte de caritate în viaţa dumitale; fă-mi şimie un pustiu de bine şi găseşte-mi un bărbat.De la moartea soţului meu am rămas singură,copii n-am avut şi viaţa de unul singur e tristă.

Tata rămâne oarecum surprins de dorinţaacestei bătrâne, cu atât mai mult cu cât avea opensie destul de mare şi trăia într-o casă proprie,bine îngrijită şi cu o frumoasă grădină în faţacasei. Dar dacă această femeie acum în amurgulvieţii sale vrea să se mărite, atunci o să găseascăun mire. Tata îi promite că îi va căuta un bărbatşi că speră să-i găsească unul.

Au trecut vreo două săptămâni de atuncişi într-o dimineaţă îl vede tata pe Vanghele, unom de vreo 50 de ani, înalt, bine făcut, dar acărui profesie era plăcintar. Şi deoarece spre a-şivine marfa avea obiceiul să strige calde, calde, i-a rămas numele e Vanghele calde, calde.

- Ascultă Vanghele, ţie nu ţi-ar convenisă te însori? După cât ştiu eşti celibatar şi trăieştideci de unul singur şi singurătatea e foarte grea.Ce-ai zice dacă te-ai căsători cu Polixenia X?Ştii că e văduvă, are o casă frumoasă, bine îngri-jită şi pensie frumoasă de la fostul ei soţ.Căsătorindu-te cu ea, ai trăi ca în sânul luiAvram.

- Eu m-aş căsători, dar cum să mă însorcând nu am decât un singur rând de haine, hainepe care le vezi că le port. Ar trebui să-mi irosesccapitalul spre a-mi cumpăra haine noi, cămaşă,pălărie, ghete. Şi dacă treaba nu se face? Cineştie poate că s-o să mă placă şi atunci ce mă facfără capital? Cum o să-mi scot existenţa?

- Fii liniştit, Vanghele. O să te placă, maimult ca sigur. Eşti chipeş şi încă tânăr. De asta sănu duci nicio grijă.

- Bine, dar trebuie şi eu s-o văd, s-ocunosc.

- O s-o cunoşti şi iată cum.În primul rând, aşa cum am mai discutat,

trebuie să-ţi cumperi un costum nou, pălărie,cravată şi o pereche de ghete şi astfel îmbrăcat

52


elegant te vei prezenta la adresa de pe stradaBuna Vestire nr…, duminica viitoare, dimineaţape la orele 10. Vei bate la poartă şi când va aparepersoana în cauză o vei întreba: mi s-a spus căaveţi o cameră mobilată de închiriat, este ade-vărat? Dacă te va place o să-ţi spună că e liberă,te va pofti să intri în casă şi acolo veţi punelucrurile la punct. Dealtfel sugestia ce ţi-o daunu este a mea, e a doamnei, ca o introducerepână la începutul tratativelor ce vă intereseazăpe amândoi.

- Dar dacă nu mă va place şi-mi spune căe închiriată camera? Tata ştiind pe Vanghelemult mai tânăr decât candidata şi că el va accep-ta aproape sigur, îi răspunse:

- În nici un caz nu te va refuza, aşa încâtnu te mai gândi la această a doua alternativă.

Dar cu trei zile înainte de termenul fatal,un nepot al doamnei şi anume N., proprietarulunui magazin de sticlărie şi ajutor de primar aloraşului prin anii 1924-1925, pe care mi-lamintesc şi eu, află de misitia lui tata şi cum luinu-i plăcea această alianţă nu atât pentru meza-lianţa ce-o făcea mătuşa sa căsătorindu-se cu unplăcintar cât pentru faptul că N. urmărea s-omoştenească la moartea ei, aceasta neavândcopii, N. rămânea singurul moştenitor. Se duceglonţ la ea şi o întreabă:

- E adevărat mătuşă că te măriţi?- Da, e adevărat. Noroc de domnul

Calcandi. El mi-a găsit un viitor soţ.- Îl cunoşti, ştii cine-i mirele, o întrebă

N.?- Nu-l cunosc, dar îl voi cunoaşte

duminica ce vine.- Află mătuşă că eu îl cunosc şi sunt

sigur că îl cunoşti şi dumneata. Nu-i altcinevadecât Vanghele, plăcintarul din piaţă. Acela carestrigă cât îl ţine gura zi de zi calde, calde. Ista esoţul ce ţi-l pregăteşte Calcandi.

Femeia înfuriată de renghiul ce i l-a jucattata exclamă:

- Pe Vanghele să iau de soţ? Doar nu amînnebunit. Eu care am avut de soţ pe răposatulşef de birou la serviciul financiar al oraşului sămă mărit cu acest plăcintar. Lasă că ştiu ce să-irăspund duminică, atunci când va veni să măîntrebe dacă am cameră de închiriat. N., nepotul

ei, mulţumit de rezultatul intervenţiei sale,pleacă satisfăcut şi liniştit că tot el o va moştenipe mătuşă-sa.

Vine şi ziua întrevederii mult aşteptatăcu atâta înfrigurare de bietul Vanghele, ţinându-se seama şi de sacrificiile băneşti ce le făcusepentru această zi atât de importantă din viaţa sa.

Vanghele bine dispus şi încrezător însuccesul ce-l va avea (arătam mai sus că mireleera chipeş, iar acum în haine noi, era irezistibil)ajunse în faţa casei, unde spera bietul om să-şifacă un culcuş mai cald şi mai plăcut decât celpe care-l avea ca celibatar şi bate la poartaPolixeniei X.

Nu trecu mult şi deschizându-se una dinferestrele casei sale ce dădeau toate în stradă, îlîntreabă amfitrioana ce doreşte?

- Am auzit, doamnă, că aveţi o cameră deînchiriat. E liberă şi acum?

- Domnule am avut o cameră, dar acume închiriată şi... dă să închidă fereastra. DarVanghele revoltat de răspunsul negativ îirăspunde:

- Doamnă şi chiar dacă era neînchiriată,camera dumitale tot nu-mi convenea s-o iau. Pecine să iau în căsătorie, pe bunică-mea?Dumneata eşti bunica mea şi încă mai bătrânădecât ea şi pleacă înfuriat de refuzul categoricprimit, lucru la care nu se aştepta, dar supărat şide irosirea capitalului, singura sa posibilitate detrai.

A doua zi dă ochii cu tata.- Bine, măi Teodore, pe bunica mi-ai

pregătit să-mi dai de soţie şi, pe deasupra,obraznica mi-a spus că nu o mai are liberă ca -mera şi că e închiriată. Ce mă fac acum, fărăcapital?

- Nu-ţi mai face sânge rău, măiVanghele, pentru refuzul babei, te împrumut eucu banii necesari, să-ţi reîncepi meseria şi îi veiachita după ce o să-ţi restabileşti capitalul.

53


Despre Nicolae Iorga, pe ocoliteMiron SCOROBETE

Nu l-am cunoscut pe marele istoric dar am avutprivilegiul de a-i fi întrucâtva în preajmă printr'unul dincolaboratorii lui apropiaţi.

La Deva, la Şcoala Pedagogică, l-am avut pro-fesor de istorie pe domnul Constantin Sturzu. Era unom excepţional şi un pedagog de geniu. Îndrăgostit deistorie, avea darul de a ne contamina şi pe noi cuaceeaşi copleşitoare iubire. Dovadă, deşi din seriile deabsolvenţi ai şcolii noastre menite a pregăti învăţătorinumai câte cinci puteau urma cursurile universitare, doidintre colegii mei au devenit reputaţi istorici: GheorgheAnghel, viitorul director al Muzeului Unirii din AlbaIulia, şi Nicolae Rădulescu, director al mai multor liceedin Dobrogea, amândoi autori de cărţi de istorie apreci-ate superlativ.

Domnul Sturzu poseda un trofeu-simbol pecare mi-l arăta cu mândrie, cel la care un moldoveanget-beget ca el putea râvni cel mai mult: un impresio -nant craniu de zimbru. Doamna Sturzu, profesoară demuzică, avea şi dânsa un trofeu de preţ: basarabeancă,vară primară cu poetul preot Alexe Mateevici, erou alrăzboiului de reîntregire, doamna Sturzu păstra origi-nalul inspiratei, antologicei poezii Limba noastră, peatunci interzisă.

Domnul profesor Sturzu mi-a împrumutat pen-tru câteva luni un manuscris de o valoare inestimabilă,voluminos, legat în coperţi de piele: procesele-verbaleale şe dinţelor de judecată din procesul intentat luiGheorghe Şincai, înregistrările făcute de grefieri în lim-bile latină, germană şi maghiară. Printre martori apăreaşi un anume Eminowits, un înaintaş al lui Eminescu.Eminovicii au emigrat din Transilvania în Bucovina însecolul XVIII din cauza catolicizării forţate. Nu ştiu cese va fi ales cu acel important tom de documente dupăplecarea dintre noi a soţilor Sturzu; dar mă tem că, scă-pat de flăcările staliniste, el n'a rezistat haosului pro-gramat din epoca pe care o străbatem.

Profesorul Constantin Sturzu a făcut şipuşcărie. Nu fusese membru al nici unui partid şi nu seamestecase niciodată în politică. Era un om de o onesti-tate totală, curat sufleteşte, entuziast şi sentimental caun copil. Îşi iubea ţara, şi nu numai pe cea prezentă, ţaracu toată vieţuirea ei, cu toată povara trecutului ei, cuistoria ei pe care el o preda inspirat de la catedră unoradolescenţi cam debusolaţi care eram noi, a căror neb-uloasă sufletească domnia sa se străduia să olimpezească după constelaţiile veacurilor, mileniilor,veşniciei. De ce să fi fost atunci pus în cătuşe şi trimisla ocnă?

Cineva din conducerea de atunci a fost intrigat

de faptul că vastele beciuri ale Arhivelor Statului dinDeva sunt ocupate cu rafturi kilometrice de dosare înloc să adăpostească lemne de foc şi cărbuni, drept carea poruncit ca toate acele hârţoage burghezo-moşiereştisă fie distruse. S'au angajat imediat oameni mai fărăcăpătâi care să facă baloturi din acea enormă recoltă deacte şi să le încarce în camioane pentru a fi transportatela DAC spre reciclare. De notat că Arhivele fostuluiComitat Hunedoara depozitau documente de impor-tanţă capitală pentru istoria Transilvaniei şi a ţării între-gi. Profesorul Constantin Sturzu, motivând că se aflăîntr' o perioadă mai liberă, s' a oferit să facă muncă vo -luntară, cum se obişnuia atunci, să dea o mână de aju-tor la acea treabă care se desfăşura anevoie.

Intelectual, patriot înfocat şi istoric pe dea-supra, îl durea sufletul când vedea ce împachetează cumâna lui ca să trimită la topit. Atunci, favorizat de hăr-mălaia în care se lucra şi de calitatea intelectuală atovarăşilor cu care lucra, a început să dosească dosaremai deosebite, le-a încărcat într'un camion pe care ascris cu creta „Biblioteca Batthyaneum" şi i-a spusşoferului: „Acestea nu le duci la DAC ci la Alba Iulia şile predai acolo!” A reuşit astfel să salveze o parte, dinpăcate mult prea redusă în raport cu ce s' a nimicit, dinacel tezaur de unicate.

A fost însă "demascat" (termen care în epocătăcea parte din fondul principal de cuvinte, şi nu numaide cuvinte, de fapte) şi băgat în temniţă.

Încercaţi să conturaţi "vina" pentru care un omde o asemenea calitate morală a făcut ani grei deînchisoare.

Pe la chindia vieţii, puţin mai înaintea amurgu-lui, mi-a înmânat spre apariţie (lucram atunci la Editurapentru literatură) un roman cu subiect istoric, singurulpe care l-a scris şi a avut bucuria de a-l vedea tipărit.

Aşa arătau oamenii formaţi în imediataapropiere a lui Iorga.

Cer iertare celor care se aşteptau ca în acestenote să afle amintiri despre marele istoric şi i-am deza-măgit. Nu l-am cunoscut, aveam doar şapte ani când ela fost asasinat. Am evocat în schimb pe unul din cola -boratorii savantului, pe unul care i-a oferit date şi do -cumente valoroase, pe unul pe care el îl vizita, cu carese sfătuia. Schiţând, fatalmente mult prea sumar,persona litatea profesorului Constantin Sturzu, am avutsentimentul că mă situez în aura pe care Nicolae Iorgao iriza în juru-i şi pe care eu am intuit-o cunoscându-iun colaborator. Pentru că esenţa unui om nu se lim-itează doar strict la persoana lui, ci se revarsă asupra atot spaţiul în care influenţa sa se exercită.

54


Sfârşitul războiului ruso-turc din anii 1877-1878, conflict care a afectat şi ţara noastră într-omăsură covârşitoare, a pus România în faţa uneisituaţii inedite, în urma negocierilor tratatului depace de la Berlin: redobândirea Dobrogei de lastăpânul vremelnic, imperiul otoman, dar în acelaşitimp, pierderea celor trei judeţe din sudulBasarabiei, cedate Rusiei. Practic, România câştigaun teritoriu care îi aparţinea de drept, pierzând unaltul.

Ţinutul dintre Dunăre şi Marea Neagră,stăpânit de regii traci şi geto-daci, precum şi dedomnitorii Ţării Româneşti (parţial şi pe perioadastăpânirii turceşti), revenea la România cu modi-ficări profunde, suferite pe perioada celor pestepatru secole şi jumătate de dominaţie străină.

Restaurarea suveranităţii statului român înprovincia nou dobândită a impus luarea unor măsuriorganizatorice şi administrative, proces îndelungatşi anevoios, evidenţiat chiar de faptul că revizuireaConstituţiei României, făcută imediat dupădobândirea independenţei (1879), nu prevedeareferiri la teritoriul nou dobândit, acest lucru fiindrealizat mult mai târziu (1909).

Cu toate acestea, o serie de legi emise destatul român făceau referire la reglementarea unorprobleme dobrogene. Între acestea se înscrie Legeapentru organizarea Dobrogei (9 martie 1880), princare erau reglementate problemele proprietăţii,administraţia, drepturile cetăţeneşti, instituţiilejudeţene şi comunale, puterea judecătorească,finanţele şi armata. Doi ani mai târziu (3 aprilie1882), acestei legi i s-a adăugat Legea pentru regu-larea proprietăţii imobiliare în Dobrogea, comple-tată de mai multe ori în anii care au urmat, lege careîncuraja vânzarea terenurilor statului şi colonizareaDobrogei cu români din stânga Dunării, precum şistabilizarea celor sosiţi, prin oferirea unor avantajepe care nu le aveau în regat şi cu atât mai puţin înTransilvania. Legea de împroprietărire a luptătorilordin războiul de la 1877-1878 (2 aprilie 1902) serveaaceluiaşi scop, aceleiaşi politici, ea fiind completatăde o altă lege (5 mai 1912), care oferea facilităţi laachiziţionarea terenurilor de către urmaşii în linie

directă ai luptătorilor din războiul de independenţă. Toate aceste legi oglindesc dorinţa statului

român de a înlătura din Dobrogea urmele adminis-traţiei otomane şi de a româniza cât mai puternicacest teritoriu, pornind de la următoarele premise:

- în ciuda faptului că etnicii turco-tătaripărăsiseră, în mare parte, Dobrogea, după trecereaacesteia în administrarea statului român, elementulromânesc era încă slab reprezentat şi organizat încomunităţi administrative puternice;

- exista un excedent de teren agricol parţialsau neexploatat, inclusiv din cauza instabilităţiiadministrative şi politice, a numeroaselor războaieruso-turce şi expediţiilor de jaf realizate degrupurile de başbuzuci, cerchezi, tătari, cazaci saucârjali.Pentru tânărul stat român era limpede că măsurilede stabilire, consolidare şi valorificare a proprietăţiiîn Dobrogea nu se puteau face decât prin consoli-darea elementului românesc şi sporul demografic alprovinciei. Efectele măsurilor administrativeenunţate anterior nu au întârziat să apară, ele con-cretizându-se prin aşezarea în Dobrogea a unuiînsemnat număr de români veniţi dinspre Muntenia,Moldova, Basarabia, dar mai cu seamă dinspreBanat şi Transilvania, în acest ultim caz, cauzelefiind completate, pe lângă stimulentele oferite destatul român, şi de unele probleme locale: procesulde maghiarizare a şcolilor şi societăţilor culturale,impus de Ungaria în 1885, războiul vamal dintreRomânia şi Austro-Ungaria (care a afectat mai alespe românii transilvăneni) sau frământările naţionaleprovocate de Memorandum (1892-1895).

Pentru judeţul Tulcea, statisticile vremiiconsemnează un număr de 1091 cereri de venire dinpartea capilor de familii transilvăneni, aria deprovenienţă a acestora fiind: 353 (33%) din ŢaraOltului, 334 (33%) din Banat, 313 (21%) mocanidin diverse locuri din Transilvania şi 112 (11%) dinzona Sibiului (Şt. Meteş, 1977).

Numeroase cereri de statornicire au fostfăcute şi de cetăţeni din alte provincii ale ţării:Vlaşca, Mehedinţi, Dolj, Putna, Tecuci, Covurlui,Râmnicu Sărat, Tutova şi Muscel (Al. Rădulescu, I.

Modificări administrative, economice şi demograficerealizate în perioada 1878-1945 în Dobrogea de Nord,

reflectate în toponimieGheorghe BĂISAN

55


Bitoleanu, 1998). Legea din 2 aprilie 1902 a însem-nat venirea unui număr de 1700 de veterani înjudeţul Tulcea (T. Ionescu, 1928).

Locuitorii din zona Făgăraşului proveneaudin satele Sevestreni, Pojorâta, Copăceni, Lisa,Sâmbăta, Viştea, Ucea de Sus şi de Jos, Voivodeni,Ileni, Şinca Veche şi Nouă, Berivoiul Mare şi Mic,Poiana Mărului, Bran, Zărneşti. Pe seama unoradintre ei este pusă întemeierea satelor FăgăraşuNou, Sâmbăta Nouă, Cerbu, Cişmeaua Nouă etc.Satele comunei Casimcea au primit mocani şimărgineni din satele Purcăreni, Cernat, Prejmer,Satu Lung, Întorsura Buzăului, Tărlungeni, Râşnov,Sălişte, Orlat, Breţcu, Răşinari etc. Alte familii deardeleni au populat sate precum Chilia Veche,Ceamurlia de Jos şi de Sus, C. A. Rosetti. ÎnMahmudia au venit locuitori români din Lugoj (Şt.Meteş).

Tot acest important aflux de populaţie adeterminat o creştere spectaculoasă a populaţiei dinDobrogea, de aproape patru ori, în intervalul 1878-1913, de la circa 100000 la aproape 380000, aceeaşicreştere înregistrând şi densitatea populaţiei, de la5-6 loc./km², la circa 24-25 loc./km². Pentru judeţulTulcea, C. Brătescu estima populaţia din intervalul1913-1928 la circa 170000 locuitori.

La reanexarea Dobrogei, turcii înregistrauo majoritate a populaţiei, în ciuda plecărilor etni-cilor turco-tătari, odată cu retragerea administraţiei,în timp ce dintre populaţiile creştine, românii aveauo majoritate relativă. După numai 34 de ani (1913)de administraţie românească, caracterizată prin col-onizări libere şi oficiale, precum şi migraţii alepopu laţiei turco-tătare şi de alte etnii, raporturileetnice se schimbaseră, românii reprezentândaproape 57% din totalul populaţiei, în timp cemusulmanii doar 10%.Cu toate aceste modificări, toponimia dobrogeanănu suferise schimbări aproape deloc, apărând o situ-aţie paradoxală, în care doar 33% din topiceledobrogene erau româneşti, cele turceşti reprezen-tând aproape 62%. Era limpede că o astfel de starede fapte nu mai putea fi acceptată, în ciuda cunos-cutei toleranţe a românilor. În rândul celor care aumilitat pentru schimbarea toponimiei dobrogene, laloc de cinste s-au situat mari personalităţi alevremii, între care N. Iorga, geografii S. Mehedinţi,G. Vâlsan şi C. Brătescu, primii prefecţi ai judeţelorTulcea şi Constanţa, personalităţi locale din celedouă judeţe, ca să nu mai vorbim de membriiSocietăţii de Geografie care, în mai multe şedinţe,au arătat necesitatea îndreptării acestei anomalii.

Modificarea toponimiei era cerută de faptul

că vechile numiri, pe lângă că nu mai erau compat-ibile cu situaţia politică din Dobrogea şi din ţară, nuputeau fi impuse populaţiei româneşti (în care noiiveniţi reprezentau un segment important, după cums-a văzut), întrucât cele două limbi erau fundamen-tal diferite, inducând greutăţi de pronunţare şi între-buinţare a cuvintelor turceşti de către elementuletnic românesc (Ali Ekrem Mehmet, 1994).

Chiar dacă primele încercări de schimbare atoponimiei dobrogene nu au avut succes, trebuieevidenţiat faptul că acest demers s-a făcut mai întâiîn judeţul Tulcea, promotorii fiind prefectul acestuijudeţ, George Ghica (1887) şi patriotul I. Neniţescu,ajuns prefect şi el la finele veacului al XIX-lea.Strădaniile lor erau salutate şi apreciate de geogra-ful C. Brătescu, probabil, cel mai înverşunat pro-motor al acestui proces, care a luat atitudine, în maimulte rânduri, împotriva autorităţilor administrativeşi politice ale vremii, care dovedeau multă şi con-damnabilă nepăsare.

De la acest moment şi până în 1912 au exi-stat mai multe etape de modificări toponimice, efec-tul acestora fiind modificarea numelui unui numărde nouă sate, care au fost botezate după numeleunor membri ai familiei regale sau ale unor person-alităţi politice reprezentative pentru culturaromânească. Alte zece sate au primit denumiri careamintesc de evenimente istorice din viaţa poporuluinostru.

Întrucât prezenţa unui număr de patru loca -lităţi tulcene cu acelaşi nume (Satu Nou) produceaconfuzie şi probleme de natură administrativă, s-atrecut la modificarea acestora, după cum urmează:Satu Nou din NV deltei (din actuala comunăCeatalchioi) s-a numit Lascăr Catargiu (lider mar-cant al Partidului Conservator), Satu Nou din inimagrindului Letea s-a numit C. A. Rosetti (denumirepăstrată şi în prezent), cel din comuna Cerna a căpă-tat numele Traian, în vreme ce cel care se numeaEnichioi (cu aceeaşi semnificaţie), de pe valeaTeliţei, a fost numit M. Kogălniceanu. Paradoxal, aapărut un al cincilea sat cu numele Satu Nou, cevamai târziu, în comuna M. Bravu, singurul carepoartă această denumire şi acum.

În acelaşi sens, satul Acpunar a devenitMircea Vodă, Aiorman s-a denumit Dorobanţu,Azaclâu/Zaclău a devenit I. C. Brătianu, Caildere adevenit Neatârnarea iar Prislava (actualul Nufăru) adevenit Domniţa Maria.

În perioada de trecere dintre secolele XIX-XX au apărut localităţi noi, constituite pe seamagrupurilor de români proaspăt sosiţi în Dobrogeasau prin mutarea celor preexistenţi, datorită unor

56


evenimente naturale. Cele mai multe au apărut îndeltă, unele având viaţă efemeră, altele fiind înglo-bate în vatra satelor viitoare sau dezvoltându-sepână astăzi. Numele lor au fost cele ale unor mem-bri ai familiei regale, în majoritatea cazurilor:Carmen Sylva, Principele Carol, PrincipeleFerdinand, Principele Mircea, Principele Nicolae,Regele Carol, Muntele Carol, Fântâna Dulce,Floriile, Ilganii de Sus etc.

Pe măsura agravării conflictului balcanic şineînţelegerilor şi tensiunilor diplomatice surveniteîntre statul român şi cel bulgar (care au generat celedouă războaie balcanice din 1912-1913), care a avutdrept urmare retrocedarea Cadrilaterului cătreRomânia, precum şi pe fondul unor transferuri depopulaţie bulgară şi turcă pe teritoriul dobrogean,autorităţile române au intensificat procesul de mo -dificare toponimică. Au fost schimbate mai alesdenumirile turco-tătare cu altele româneşti, s-auîntemeiat noi sate şi s-a realizat o nouă împărţireadministrativă (graniţa dintre judeţele Tulcea şiConstanţa avea o altă configuraţie).

În 1912 au apărut localităţi precum Cardon,Carasuhatu de Sus, Mănăstirea Celic Dere,Mănăstirea Sauna (Saon), Piatra Roşie, SaricaTeliţeană, Tichileşti şi Mănăstirea Uspenia. S-amodificat şi grafia unor nume turceşti, într-o formămai accesibilă românilor, fără schimbarea numelui:Cara Ibil a devenit Caraibil, Meidan Chioi a devenitMedanchioi (numită popular şi Meduncu), însă s-aprodus şi o importantă transformare a unor denu-miri turceşti în nume româneşti: Alibei Chioi s-anumit Regele Ferdinand, Baş Chioi – PrincipeleMircea, Orta Chioi – Regina Maria şi Urumbei –Regina Elisabeta. Totodată, satul Dautcea a devenitÎncoronarea. Camber a căpătat numele MihaiBravu, Homurlar s-a numit General Dragalina (satdispărut) iar Iaila – General Praporgescu (se pare cămarele comandant de oşti din războiul de indepen-denţă era originar din aceste locuri). Cu acelaşiprilej, localitatea Ali Facî (unită cu Ceauş Chioi) aprimit numele Răsboieni.

În acelaşi val de modificări se înscriu şisatele: Ac Cadân – Alba, Cineli – Iulia, Armutlia –Turda, Doerani – Sâmbăta Nouă, Hasanlar –Ardealu şi Aigâr Ahmed – Măgurele. Canlî Bugeacs-a rebotezat Lunca, ţinându-se cont de realitateageografică, mai apropiată decât semnificaţiaturcească (câmp însângerat). Satul Ţiganca a fostrebotezat Nifon iar satul Testemel (Tistimelu) s-anumit Vasile Alecsandri.

Schimbările toponimice produse în aceastăperioadă, deşi însemnate cantitativ, au reprezentat,

totuşi, o infimă parte din topicele dobrogene, încăstrăine. Să nu uităm că aceste schimbări vizau cuprecădere oiconimele (numele de localităţi), pentrucare populaţia era mai sensibilă şi care se foloseaucel mai des în viaţa de zi cu zi. Pentru ameliorareasituaţiei, eforturi deosebite a depus „geografulDobrogei”, câşliţeanul Constantin Brătescu, celcare în revistele ştiinţifice şi gazetele vremii, darmai ales în „Analele Dobrogei”, a avut dese luări depoziţie, sugerând unele măsuri concrete în aceastăchestiune:

• menţinerea şi consolidarea denumiriloratribuite prin modificările anterioare, chiar dacă,uneori, ele creau dificultăţi („Cum poţi spune unuilocuitor din C. A. Rosetti... că e C. A. Rosettean ?...vine peste mână” – S. Mehedinţi);

• păstrarea numelor româneşti de sate, fie cădatează din timpul stăpânirii otomane, că amintescde invaziile barbare sau cuprind forme arhaice(Turcoaia), constituie numiri populare vechi ori sereferă la evenimente istorice mai vechi;

• folosirea unor denumiri antice (Dinogeţia,Ibida, Graţiana, Salsovia);

• folosirea numelor satelor dispărute în tim-pul războaielor ruso-turce (Cetăţuia, Crucea,Martina, Straja);

• folosirea numelor străine uşor modificate(Dunăriţa pentru Dunavăţu, Zambila pentru Zebil,Nalba pentru Nalbant, Cârja pentru Cârjelari);

• păstrarea numelor străine puternic înrădă-cinate în limbajul şi conştiinţa cetăţenilor(Jurilovca, Uspenia, Mahmudia, Periprava,Pardina);

• traducerea, acolo unde este posibil, anumelor turceşti în româneşte, cu păstrarea semnifi-caţiei iniţiale (Ceamurlia – Noroioasa, Iaila –Poiana, Armutlia – Periş, Beibugeac – Ungheni,Başchioi – Satu Mare, Camena – Piatra etc);

• atribuirea de denumiri noi după caracteris-ticile geografice ale cadrului natural (floră, faună,populaţie, ocupaţii etc.).

Presa timpului şi intelectualitatea română acreat un puternic curent de opinie favorabil modi-ficării oiconimelor în maniera propusă de Brătescu,a fost propus un proiect de lege în AdunareaDeputaţilor (1924), dar nepăsarea clasei politice afăcut ca acest proiect să devină literă moartă.Reforma din anul 1930 a adus puţine lucruri spec-taculoase în acest domeniu, dintre acestea meritândatenţia doar schimbările de nume de localităţi: în1934 Sarighiol de Vale capătă denumirea I. G. Ducaiar în 1943 satul Caramanchioi devine VintilăBrătianu. Totodată, satul Ghecet (Ghecetu Nou)

57


capătă denumirea Smârdan.Proclamarea (1923) Republicii Turcia şi

democratizarea acestei ţări, sub conducerea luiAttatürk, a determinat un nou val de migrări alepopulaţiei turco-tătare spre peninsula Asia Mică,scăzând şi mai mult ponderea acestei etnii în cadrulpopulaţiei dobrogene. Paralel cu aceasta, a scăzut şinumărul oiconimelor turceşti (52 la acea dată), pemăsura creşterii numărului celor româneşti.

Dacă autorităţile administrative şi mai cuseamă cele politice nu au fost prea eficiente înschimbarea toponimiei dobrogene, îmbogăţirea fon-dului topic românesc s-a realizat mai eficient pe oaltă cale, respectiv declararea de noi sate, chiar dacăacestea erau, de cele mai multe ori, cătune, sau sim-ple grupări de locuinţe (aşezări gospodăreşti), cher-hanale, adăposturi pescăreşti etc.

La o dată greu de precizat, în apropiere dePătlăgeanca, a apărut cătunul Principesa Ileana,după 1930 a apărut cătunul Vaideei (Vulturu), darcele mai multe astfel de apariţii se semnalează în1939: Ivancea, Litcov, Lumina, Roşu, Roşuleţ,Ostrov Babina, Ostrov Cernovca, Ostrov Tătaru,Tatanir, Dranov, Cetăţuia (înglobată în vatra satuluiLuncaviţa), Sălceni, Mila 16-19, Ostrov Ceamurlia,Flămânda, Grindu Vădanei, Mila 9, Câşle (azi,Câşliţa, de la sud de Chilia Veche).

Tot ca măsuri administrative se înscriu şideclararea drept suburbii a unor sate existente sauîncorporarea unor cătune noi la unele comune sauoraşe. Din această categorie fac parte: PrincipesaIleana şi Regele Carol – Tulcea, Principele Nicolae,Tichileşti, Bădila, Capaclia, Mănăstirea Cocoşu –Isaccea, Piatra Roşie – Cerna, mina Altân Tepe –Eschibaba (Stejaru), Iacobdeal, Gura Armanului,Igliţa şi Muntele Carol – Turcoaia, Sarica Niculi -ţeană şi Mănăstirea Sauna – Niculiţel, Uspenia –Slava Rusă, Principele Ferdinand – Chilia Veche şiMănăstirea Celic Dere şi Sarica Teliţeană – Teliţa.În acelaşi timp, comuna urbană Mahmudia îşipierde acest statut, devenind localitate rurală.

Pe perioada scursă între războiul de inde-pendenţă şi cel de-al doilea război mondial, judeţulTulcea, în ciuda potenţialului natural ridicat, aresurselor subsolice diverse şi a creşterii numerice apopulaţiei, precum şi a îmbunătăţirii administraţieişi consolidării proprietăţii funciare, a cunoscut odezvoltare lentă. Industria se lega de exploatarealocală a unor roci (Turcoaia, Cerna, Greci, Tulcea,Niculiţel), a lemnului, pescuit şi conservareapeştelui şi icrelor (produse mult căutate la export),ateliere de fierărie, textile, fabrici de ulei şi mori, iar

agricultura, în ciuda dezvoltării suprafeţelor culti-vate, era dependentă de hazardurile climatice. Odezvoltare mai puternică au căpătat viticultura (înciuda atacurilor filoxerei), albinăritul şi culturapeştelui.

Beneficiind de condiţii naturale favorabile(delta, lunca Dunării, salba lacurilor), practicândîndiguiri, desecări şi amenajări de bazine piscicole,în scurtă vreme, judeţul Tulcea era principalulfurnizor de peşte din ţară, atât pentru piaţa internăcât şi pentru export. Lucrările de rectificare acanalului Sulina, efectuate de ComisiuneaEuropeană a Dunării, care au înlesnit circulaţia unornave de tonaj mai ridicat pe Dunăre, au adusbunăstare. Aceeaşi bunăstare a fost adusă şi de con-struirea căii ferate Medgidia – Babadag (1890) şiulterior a tronsonului Tulcea – Babadag, la fel ca şicalea uzinală dintre Baia şi Altân Tepe, pentrupunerea în valoare a resurselor de cupru.

În 1940 s-a realizat schimbul de populaţiedintre România şi Bulgaria, prilej cu care zecile demii de colonişti aromâni, stabiliţi vremelnic înCadrilater, au populat numeroase sate nord-dobro-gene, mai cu seamă cele din care plecaseră conti -ngente importante de populaţie bulgară: Beidaud,Stejaru, Vasile Alecsandri, Sarighiol de Deal,Ceamurlia de Jos şi de Sus, M. Kogălniceanu,Cerna.Situaţia demografică dobrogeană cunoştea, astfel, onouă modificare, în sensul creşterii ponderii popu-laţiei române, care devenea net dominantă înaceastă provincie. Măsurile administrative şi politi-ca promovată de statul român pe linia colonizării şia românizării Dobrogei, inclusiv sub aspect topon-imic, a făcut ca în anul 1930, din totalul de 447800locuitori, doar 33900 erau turco-tătari (7,5%), înscădere faţă de 1913, când ponderea lor era de11,16% (42400 persoane).

În concluzie, credem că, la fel de impor-tante ca şi cele economice şi administrative,măsurile de schimbare a toponimiei dobrogene -acţiune patriotică necesară şi benefică în acelaşitimp - au făcut posibilă nu numai folosirea limbiiromâne în provincia transdanubiană, dar şiatragerea românilor din diverse provincii ale ţăriispre acest ţinut, pentru practicarea diverselor acti -vităţi, ceea ce a avut efecte pozitive în planul dez-voltării economice şi a creşterii standardului deviaţă, de cultură şi civilizaţie pentru nordulDobrogei.

58


Pe străzile tulcene, de la începutul sec-olului trecut, treceau, aproape pe la ore regu-late, personaje, unicate – specifice timpului şilocului.

Dimineaţa, bărbaţii, în drumul lor spreserviciu, treceau prin piaţă şi târguielile făcute letrimiteau acasă prin ţigănci – turcoaice. Eleerau pregătite cu zimbiluri, luau marfa şi plata şise duceau la casele indicate. Erau de-o cinsteexemplară! Nu greşeau adresa, nu întârziau, nulipsea nimic din coş, nu mai cereau peste cât lise plătise…

Se auzea apoi strigând: „iaurgiuuuu”.Gospodinele ieşeau la porţi şi-şi alegeau, dincoşurile mari de pe cobiliţa iaurgiului, care cas-tronel avea mai mult caimac şi, la revenire, îireturau vasul gol, cumpărând altul. Iartul era dinlapte de oaie, gros şi gustos, cum nu s-a maiîntâlnit de atunci!

Pe la amiază, din poarta deschisă doar,se anunţa! „poşta”, madam cutare, Poşta!”Intonaţia era invariabilă: Cuvântul „poşta” erapuţin cântat: prima silabă era pe o notă mai susşi a doua mai jos. Apoi dădea corespondenţa,cu o politeţe deosebită.

În câte o casă, se strecura o făpturăbătrână, plăpândă, îmbrăcată simplu şi legatăla cap cu un şeluţ verzui, fost, cândva, negru.Venea sfioasă, delicată şi tăcută. Mulţumea fru-mos pentru ce primea pe lucrurile ce le vindea:lucruri de mână, impecabil şi estetic executate,lucrate de ea în tinereţe şi din vânzarea căroratrăia acum; se dezlipea cu un uşor oftata de ele.Nu ştiam cum o chema; îi spuneam „grecoaicamititică”. Tot slăbuţă şi bătrână, deci tot „mititică”era şi o armeancă. Îşi amintea din zilele ei bune,când mamă-sa o trimitea cu plăcinte calde sădea la cei săraci: „aide, calde, calde, aide, du-le, du-le!”. Acum se hrănea din vizitele ce lefăcea la tulcence darnice.

Mai era o „mititică”, dar asta era chiarmică de felul ei: „turcoaica mititică”. Era îmbră-cată turceşte, cu o fustă şi o bluză neagră, şi opânză mare, neagră, peste legătoarea capului,

care o înfăşura pe jumătate de corp. Intra,dădea „bună ziua” şi, fără să fie invitată, seaşeza „turceşte” pe un scaun şi-ncepea să sejeluiască ce fii nerecunoscători avea. Aceştiaerau binevăzuţi între ai lor şi aveau o bună starematerială, însă o dispreţuiau pe bătrână şi eaera foarte indignată, supărată, jignită, de aceeaîl blestema: „bată-te să te bată!”

Mai intra în anumite case, unde ştia că„merge” o femeie, îmbrăcată într-o fustă mare,creaţă, bimbie (roz ţigănesc) ţiganca nebună.

Nu era „nebună de legat” dar cam aşacomportament avea. Cum intra, se aşezanepoftită pe un scaun şi începea să se vaite:„cinci copilili, cocona, cinci copilili şi pâine, ioc!mâncare, ioc! haine, ioc!”. Amfitrioanafilantropă, îi punea în faţă o farfurie cu mâncare,îi pregătea câte ceva de îmbrăcat şi-i dădeacâte o pâine – dublă, cum se făceau pe atuncila brutăriile „Petruş”. Ea mânca repede tot, con-tinua să vorbească şi – între timp – mânca şipâinea toată. Dacă i se atrăgea atenţia căpâinea trebuia dusă la copii, ea replica: „cincicopilili, cocona, cinci colipili, dă la acela, dă laacela, la mama ioc!”

Din când în când, venea de la Galaţi ofemeie delicată, politicoasă, cărând o boccea şiun zimbil mare, cu porţelanuri şi vase debucătărie frumoase. Le dădea pe haine purtate.Soţul ei lucra la o fabrică de asemenea obiecte

FIGURI DIN TULCEA DE ODINIOARĂLaetiţia MITAN LEONTE

59


şi patronul o trimitea să le vândă, la schimb. Erao şatenă foarte frumoasă, dar se vedea că esuferindă, tristă. Vorbea frumos şi foarte corect.Avea clasă! Ce dramă era cu viaţa „femeii de laGalaţi”?

Sus pe strada Babadag, era prăvălia luiDuşan. Ne îndulceam de la el cu „de-un franc”bomboane cu susan şi cu câte un pahar mare,gros, cu bragă. Nicăieri nu era mai bună, ca înbutoaiele lui!

Pe marile călduri, de cuptor, tulcenii îşiastâmpărau setea şi cu marfa băieţilor, „negus-tori ambulanţi”, cu „braga rice”!

În centru, era asaltat de copii, mai alesbăieţi, „Moş Ceauşu” cu inegalabilele lui„corăbioare”.

La plimbarea de seară, erau foarte cău-tate „lipovencile cu sămânţă”. Stăteau pescăunele joase şi împleteau „plase de pescuit”.Vindeau sămânţă de floarea soarelui şi debostan, măsurând cu câte un pahar de lemn,umplut pe jumătate cu hârtie, ca să fie cât maipuţină sămânţă, să nu poţia lua numai „de unfranc”.

Pe străzile mai lăturalnice, strigaumarfa: „scrumbii proaspete” nişte băietani des-culţi, dar în mâini aveau câte o clădărie de peştistrălucitori.

Duminicile, se auzea glasul flaşnetei cupapagal, împărţitor de „planete”, în care seputea citi viitorul.

Noaptea, se linişteau toate; doar trăsuracu un cal se mai auzea. Nu îndrăznea să circuleîn timpul zilei, când se vedeau elegantele tră-suri cu doi cai şi vizitiii costumaţi frumos, caatunci. Era poreclită „Seredeul” – după numelevapoarelor care circulau noaptea, ale SocietăţiiRomâne Danubiene.

Tot negustori ambulanţi erau şi „băieţiicare vindeau ciulini fierţi” la „capetele sub-coloanelor”, în ulcele mari de lut, sau bătrânulcu mărunţişuri: ace de cusut, sare de lămâie,„visul Maicii Domnului”, „Epistolia” ş.a. sauRifca, vânzătoarea de accesorii pentru croitorie:aţe, ace, catarame, panglici, dantele, elastice…care-şi ţinea tejgheaua, noaptea, într-o nişă aunui magazin de pe strada Sfântul Nicolae.

Negustorii erau de pe sorturi de marfă şide pe gusturile cumpărătorilor: ţăranii cumpăraustămburi de la „Morof”, cei mai cu pretenţii,

mătăsuri şi stofe fine de la Ianef, Apriam (laPapagal), Zamft sau Hacian. Ce frumosserveau chiar stăpânii respectivi! Coborau depe rafturile de sus valurile de stofe, le derulau,cu eleganţă, pentru evidenţierea calităţii mărfii,o probau că nu e şifonabilă – strângând-ostrâns în pumn şi apoi readucând-o în stareainiţială, - o netezeau să se poată evidenţia mod-elul imprimat sau culoarea, ieşea cu valul înprag, la lumina zilei, îţi dădea sfaturi cum s-olucrezi, ce fel de croială sau ce fel de costum,alătura valul de corpul clientului şi-l conducea laoglindă, să constate cum i se potriveşte la ten…Nu erau grăbiţi, nu se plictiseau, nu se supăraucă erau grăbiţi sau că erau – uneori sâcâiţi deunii cleinţi… Era o plăcere să cumperi!

D-apoi Zelig, cizmarul! Avea un magazinîncărcat. Desfăcea pe tejghea zeci de cutii.Încălţămintea aleasă o proba chiar el pe piciorulclientului, aşezat pe un scaun, iar el, stând într-un genunchi, lângă scăunelul pe care clientul îşipusese piciorul.

Cu câtă eleganţă aducea platoul cuprăjituri – să-şi aleagă cumpărătorii domnii Ottosau Nechifor Chiriachide! Ce frumoase şi apeti-sante erau! Le mâncai şi cu ochii! Nici „deli-catesele” de la Carvelas ori Cuculas nu eraumai prejos!

De la „Furnica”, se putea alege tot felulde aţe: bobine coton perlé, jurubiţe de muline,bumbăcel alb sau colorat, mătase vegetală şiorice furnituri. Dacă încercai să-i scazi din preţ,domnul Amorţitu, patronul, lăsa puţin capul într-o parte şi cu glas sfios răspundea: „nu mă lasăstăpânul”. Te dezarma atitudinea lui.

Elevii vizitau, cel mai mult, librăriile. Dela „Fraţii Diaconescu” se aprovizionau curechizite şcolare: caiete „dictando” sau dematematică de o sută de file, sau „de teze” de

60


un leu, de desen (la geografie sau botanică,zoologie…), creioane Faber sau Hardtmuth,numerele 1, 2, 3, acuarele, pensule, estompe(pentru umbre), cerneală „Pelican”, radiere moi(pentru şters creionul) şi aspre (pentrucerneală), bloc de desen numerele 2 sau 3, hâr-tie albastră de învelit, etichete, sugativă… Ceimici cumpărau tăbliţe de rame de lemn, condeiede piatră, burete…

La începutul anului şcolar, elevii de lalicee, profesională, normală, Şcoala de Arte şiMeserii, chiar şi de la „primară” asaltau celelaltelibrării Doncef, Margulis, Hangiev, dar mai alesMaloschiski et Atanasof.

Primul era un bătrânel onorabil, celălaltera un tinerel prezentabil şi care vorbea cam cugura strânsă.

Se auzeau – concomitent – zeci deglasuri: Română de a IV-a de Adamescu,Franceză de a II-a de Ch. Drouhet, Germană dea VI-a de W. Schroff, Zoologie de-a-ntâia deKiriţescu şi Băzşmoşeanu, Geometrie de-aşaptea de Aguleţki, Geografie de-a III-a deSimion Mehedinţi, Româna de-a şaptea dePapadopol sau Nedioglu…

Atanasof repeta fiecare cerere şirăspunsul era invariabil: „Germana de-a şaseadi Şirof? Mâni, mâni, cu vaporul”. Nu se enervade babilonia care era în magazin. Pe elevi îi dis-tra răspunsul, cu care îi scotea din librărie.

Numai cine a trăit acele vremuri şi acunoscut acele figuri deosebite, nu le poateuita. Oare, ar putea cineva doar citind acestea,să-şi facă o imagine a oraşului nostru viu deodinioară? A fost un oraş activ, cu oamenipaşnici, cinstiţi şi muncitori, răbdători şi cu multrespect faţă de cei din jur… şi erau de pestezece naţionalităţi şi credinţe!...

Se dovedeşte constatarea regretatuluideputat şi senator de drept, Nicolae Geor gescuTulcea „Când a creat Dumnezeu lumea, a făcutmai întâi un eşantion: Dobro gea; în care a pusmunţi, şesuri, dealuri, ape – de la mici lacuri,pâraie, fluvii şi Mare, toate soiurile de faună; dela vrăbiuţă la pelican (pe câmpii, dealuri şi înDeltă) şi de floră, de la ghiocei la stejari secularişi a populat-o cu toate neamurile pământului.Şi, văzând Dumnezeu – Creatorul că toate suntbune, frumoase şi utile, iar oamenii se înţelegaşa de bine între ei, a creat Universul”.

Aparitii editoriale

61


MIRAJE

a ţâşnit un iepuredin desişul păduriifugind de-a curmezişul zorilorîn întâmpinarea magicelor zileale sărbătorilor iluminării sufletului

privesc coamele copacilor foşnitorice ar vrea să curăţe cerul de norişi valurile de miraj ale orizontuluice se apropie de mineîndepărtându-se tot mai mult

vântul răsfoieşte paginilecenuşii ale amiezeiîncercând să ghicească încotrose îndreaptă oastea indecisă

a norilor.

vulturii încearcă să întoarcăornicul zileispre îngrijorarea orelorcu pleoapele pline de somn

ele poartă asprimeavremii care zboarăaducând o undă de răcoarece se pierde în zăpuşealăşi în forfota lucrărilor telurului

timpul treceimperturbabil şi rececu un ochi scos din orbităcotind spre o direcţie greşită

AFLUX DE VISURI

aflux de somptuoase visurila alba aniversare a crinilorîn fulguraţia nopţilor toiului veriicând arborii îşi întind larg braţelespre miezul înstelat al tăceriiiar ciuta gânduluiadoarme în poala de velur

a pădurii

stând sub vraja Carului Maredrapat în melodii de ierburisimt adiind un vânt sărat pe buzeaud chemarea mării foşnitoarece freamătă cu glasuri de sireneşi mă îndrept în zbor

spre-a visurilor proră

acolo undesub maiestuoasa cerului cupolăpentru întâia oarăse deschide a tainelor corolă

Stanislav POPESCU(n. 1934)

62


OFRANDĂ LUMINII

coronamentul arborilor nopţiiîmpodobit cu diademe mari de steleveghează liniştea de aur a pământuluifoşnind cu ample legănări subclinchetul muzicii sferelor

şiragurile de smaralde dincreştetul pădurilor planeteise-ntind ca o fantastică ghirlandădin zări spre alte zări de infinitiluminând imensitatea cascadelor de întuneric

pe scări de miracolconstelaţiile de lumină ale Galaxieipătrund în spaţiul sufletului nostrucotropit de oştile tenebrelorpunându-le pe frunţile libereca emblemă a fraternităţiicununile de trandafiri ale stelelor

GHIRLANDE VERZI DE BUCURII

ghirlande verzi de bucurii aleseîmi ard solar pe-ntinsuri sufleteştişi-n jurul meu un pisc de flori se ţesece mă înalţă-n slăvi nepământeşti

e timpul de lăuntrice erupţiicu lavă hrănitoare ca de pâinişi-i sărbătoarea inimii şi-a minţiice niciodată nu poţi s-o amâni

e-o vreme a recoltelor mănoasecând strâng cu drag ce-n viaţă-am semănatşi-ntreg văzduhul parc-a crini miroaseiar eu mă simt al firii împărat

în jurul meu un pisc de flori se ţesece mă înalţă-n slăvi nepământeştighirlande verzi de bucurii aleseîmi ard solar pe-ntinsuri sufleteşti

SONETUL LUNII

răsari din nou iubita mea de visedintotdeauna-al inimilor astruce dintre toate – orbitele deschiseai îndrăgit Pământul prinţ albastru

voalul tău de raze strălucitemi-a-mpodobit cărările vieţiişi-am frânt ale urâtului ispitespre-a te avea ca vârf al frumuseţii

voind să-ţi mângâi pletele de aurţi-am urmărit plutirea de fecioarăşoptindu-ţi lin silabele: SE-LE-NA

mi-ai fost şi-mi eşti al cerului tezaurce m-ai făcut robit a câta oarăsă-ţi duc în nopţi cu lună plină trena

PASĂREA MĂIASTRĂ

pasărea măiastrăflacără de penesufletu-mi străbatefără a se teme

ea aprinde zoriideşteptării meleşi se culcă-n pufulprafului de stele

când pătrunde-n minee un roi de astreeu fiind văzduhularipei măiastrei

şi când mă străbateparcă-s eu dar altulcăci mă simt deodatăuna cu înaltul

63


Doamne mulţumescu-ţicu-a mea rugă-albastrăcă-mi aduci în sufletmagica măiastră

CÂND VÂNTUL FRUNZĂREŞTE

când vântul frunzăreştenoi pagini de copaci

şi-alungă norii înspreo margine de zare

cu propriul tău sufletînseninat te-mpaci

şi te aprinde gândulsă pleci în depărtare

să zbori spre ceruriîncă neumblate

ascunse-n valuri deimensitate

şi-atunci să simţi cuminima îţi bate

în a t e m p o r a l i t a t e

CE-AR FI

ce-ar fi cerul vieţii melevăduvit de voalul

nimbului astrelor

ce-ar fi pomii de-aur ai copilărieifără bătăile de inimă

ale cireşelor coapte

ce-ar fi razele amintiriifără zvâcnirile de aripiale primei iubiri

timpul şi-a pierdut răbdareade a aştepta ca soarele albastru al bucuriei

să-mi inunde plajele inimii

se luminează de ziuă şitoate vrăjile şi aromele pământului

capătă conturul chipului tău iubito

zorile florilor de purpură ale dragosteiîntrec în strălucire

explozia unei supernove

EXISTENŢIALĂ

pe cheiu-albastru nins de porumbeiîn urbea încărcată de istorieîmi port lucid prin zile paşii meişi-mi lunec existenţa-aleatorie

n-am fost în viaţă nici prea bun nici răuşi nu socot să fi avut vreo vinăiubindu-mi ţara ca pe Dumnezeuşi vrând să-i dărui muguri de lumină

iubesc în lume păsări stele floriideile vibrând înălţătoaredar „care-i scopul vieţii?” –mi dă fioriîngândurat de-adânca întrebare

NOAPTEA PLOPII SE PLIMBĂ

noaptea plopii se plimbăca nişte stârci

în lumina lunii

îmi ridic fruntea înstelatăsă ascult cântecul de orgă

al izvoarelorstrăbătând albia întunericului

brusc noaptea se-opreşte o clipăsă-şi contemple fabuloasa vistieriestrălucind de al stelelor aur

talazurile nevăzute ale timpuluistrăbat spaţiul ca o

armată secretă

aflată în continuă ofensivăpresărată cu mormane de morţi

64


BRIZA

De ce nu mai vii?Luna intră în mare…Briza regretuluiÎngroapă un sărut în nisip.

PARALELĂ

Lutul frământatSărută mâinile olarului;Femeia rupe miezul pâiniiCel de toate zilele.

CÂMPIA

Nemărginire bolnavă, câmpia…Icoana din ochii de dropieE tristă.

FURTUNA

Furtuna din apa unui paharNu s-a amăgit niciodatăCu vise de corăbii înecate…

ÎNCREDERE

-Unde sunt?-La capătul curcubeului!Şi orbul priveşte viitorulPrin ochii noştri.

AMĂGIRE

Degeaba mă amăgescCă voi trăi mâineSub mărul Raiului,Dacă astăzi gândesc doarDupă cum trăiesc.

TOAMNA

Străjuind pervazul ferestreiGutuile recită elegiiLângă umbrele parfumate.

FERICIRE

În aerul înfoiatBlana pisicii se electrizeazăSub mângâierea mâinii;Fericire domestică, fericire…

CAPCANE

Am trecut, mereu, cu teamăPe lângă lumini destrămateŞi versuri născute-n păcate;Mai numără, cineva,Capcanele vârstelor?

OBSERVAŢIE

Lângă cerfiecare ramură de salcâmîşi ascute vârfurile în nori,iar ţepii sfidători sângereazăorice adiere de vânt;

Numai jos, lângă pământ,coaja trunchiului nu observă nimic.

Olimpiu VLADIMIROV(n. 1941)

65


DOAR PĂMÂNTUL

Doar pământul îmi leagănăViaţa şi morminteleCelor dragi;Doar privirile meleLeagănă pământul…

TEST

Doamne,O carte a căzut în gol,Dar niciun criticNu s-a aruncat s-o salveze!

SECETĂ

Gura ştirbămolfăie o prună uscată;Între buzele crăpateurcă sarea din lacrimi

Oboseala pielii uscatestrânge dantele de riduri,săpate adânc la umbragrijilor zilnice.

Strigătul pluteşte fără putereîn tăcerea uscată;Peste pământul arssar solzii crustei pietroase,

Dincolo de ritualul paparudelorcineva a ucis un nor!

MIRAJ

Despletescnoaptea lungă a părului tăupierdut în miresmele ierbii;

Mă ascund de ochiul viclean al luniicare-ţi păzeşte cerul sânilor;Doar aşa te pot sărutaCu bucuria tandreţii;

Aştept mirajul treziriisă-mi cumpăr dimineaţacu mărunţişul stelelor rămaseîn candele de rouă

CROCHIU

Verdele bălţii încă musteşteÎntre zdrenţe de argint picurat;În vintirele rupte dospeştePalid, adâncul. Un rai răsturnat.

Povară de timp. De val tremurat.Vâsle-n odihnă. Linişti se-nclină.Vodca îngână iubiri. Pe-nseratLuna înalţ-o lacrimă lină.

NELINIŞTI

Sfidez, peste furtuna de nelinişti,Rugina lacătelor care n-au răspuns;În carnea zilei, moale şi pufoasă,Las câte-o rană dintr-un gând ascuns.

Rămân cu-aroma grea de mere coaptePeste parfumul rar, plătit în grabă;Sub cearcănul lunii, noapte de noapte,Inima nicicând nu m-a trădat. Mă-ntreabă.

NOSTALGIE

Vă strângeţi aşa sus, aşa departe,Chipuri de sfinţi de-un omenesc aparte,Doar Raiul vă mai ţine încă parteLa câte se mai pot, prin rugi, împarte.

Plecaţi cu-atâtea semne de-ntrebareLăsând câte-o icoană la răspântii,Să nu v-ajungă clipa care doare,Să vă prelingeţi, alb ecou, pe pârtii.

Poate-aţi găsit înalta armonieÎn curcubeul cel din Paradis;Povara luminii creşte, târzie,Pe umeri de îngeri – şi cerul e vis.

66


JUDECATA

Săvârşind Călătoriaoh, duhule-duh înălţat ca un zmeu în văzduh,vei afla la capătul scăriiluminata grădin-a iertăriişi pe cea doar cu spinia-nserării…Oh, bietule suflet,doar tu mereu singuraticvei fi între lumina şi beznacele care, de-acum, se despartde-a dreptul dramaticîn necuprinse tărâmuri, bunesau rele, carevor cerne-ndeletefaptele bune, păcatele grelesăvârşite, oh, duhule-duhacolo, mai prejosde văzduh…

x

Nici n-ai să-nţelegi, bietsuflet pustiu de lacrimi uscatede unde atâtea greşeli şi atâtea păcatecând mereu ţi s-a spussă cumpăneşti cât mai binelumina şi umbra cesălăşluiau, împreună, în tine;să fii bun şi plin de căinţăfaţă de-ntunericul greucăutând până şi-n elun strop de lumină,un strop de credinţăşi să întoarcem mereu şimereu următorul obrazrăbdând mulţumiţi oricarepalmă a vieţii,oricare necaz…

x

Şi-acum? Acum iată oh,duhule-duh

cum aici, la capătul scării,mai presus de oricare văzduh,judecăţile-s aspreşi totul pare uitatiar orice umilire-nduratăparcă ar fi un păcatîncât, oh, duhule-duhşi suflet mereu singuratic,grădina cea mare-a luminiiaştepta-vom, se pare, zadarnic.Până la judecata de-apoinici n-ai unde să stai;în grădinile nopţii, ori încele luminate ca-n Raiîncât, până la Pronunţareacea marevom poposi obosiţiîntre cele două Hotarecăci vezi, duhule-duhacolo, mai jos de văzduhn-am adunat destule păcateca să-nnoptămîn veşnica noapte şinici n-am făcut destul binespre-a veşnici în Grădinile plinecu rouă stelară şi cu luminălină, divină…

x

Aştepta-vom deciîntre aceste Hotareunde floarea-soareluiînfloreşte,păleşte şi moare…

Ştefan Romeo GHIOC(n. 1945)

67


COCORII

De-acolo, dinînalturi de vânturi,cocorii ne văd ca peneînsemnate puncte mărunte,tot alergând pe pământ.„Oamenii? Nişte furniciabia zărite de-aici…”Aici, pe pământ,aşa departe de noiexistând, respirând,credem căsemenii care mai suntpe meridiane îndepărtatesunt nişte punctefără însemnătate…Numai de-acolo, de Sus,din Înaltul cel mai ÎnaltEl ne priveşte la fel;puncte, oameni, cocorişi tot ce respirădin suflarea-i divină…

BAL MASCAT

Lumea-ntreagă e un bal mascatdansatorii-n cercuri largi se plimbăiar din când în când, precipitat,Dirijorul partitura schimbă.

În cadriluri vechi perechi se-adunăadresându-şi plecăciuni banaleîşi zâmbesc cu eleganţă-n timp cepe la spate răsucesc pumnale.

La cadril se schimbă jucătoriiDirijorul muzica o schimbăînsă partitura e aceeaşiînvârtindu-se ca roata morii.

Partenerii îşi promit credinţătropotind în ritmul sacadatla un veac se schimbă Dirijorullumea toată e un bal mascat…

SUFLETUL

Mi-am urcat sufletu-ntr-obarcă plină cu nuferilăsându-l să plece hai-huipe cărările nimănui.Mi-am aşezat tălpilepe-o aripă de vântlăsându-le să plecehai-hui pe pământ, spremiazănoapteori spre miazăzi,să afle drumul ce-lvor bătători. Mi-am coborât din înalturicurcubeele toatesă le-aştern sub tălpilezânelor bune, cândvor veni să adunepăcatele mele curatedezlegându-le,ca să fie iertate.Mi-am rânduit marginilepe o batistă cusutăcu rouă aleasăca să-mi adune-napoisufletul, tălpile, gândul,când se vor întoarceacasă…

PARANTEZE

Osândiţi suntem, Doamne,între bornele timpului,între paranteza cea dreaptăa răsăritului şi ceaatât de nedreaptăa nimicului…Cine ne-a pus sănăscocim numărătoriletimpului?Ar fi ştiut el prea-bineSoarelesă ne împartă viaţa înanotimpuri curate, înzile şi nopţi prin carecopii naivi şi curaţi

68


bucurându-ne sincer detot şi de toate,fără să ştim cum şi de ceni se scurge din timpulvital, ce coboară în trepteîntre parantezele drepteşi, mai cu seamă, nedrepte…Aşa însă, timpulne macină-ntrunaagasant, enervant înartere, în vene, însânge, în oase:„Ai grijă, osânditule,a mai trecut un minut,o lună, o zi, încă una!Ai grijă la ce te aşteaptădacă întinzi mâna prea multde-acum, poţi să atingiparanteza aceea nedreaptă…”

LĂUTARII

Când pleacă să cânte la ceruriacei zei - lăutariduc după ei alaiuri alese,solemne şi mari,privighetori, turtureleşi alţi cântăreţipetrecându-şi spre neuitaremaestrul cel maredincolo de-ale lumii hotare…Când urcă să cânte la cerurijos, prin hanuri ce-au fostori mai sunt,plânge timpu-ncuiat întot vinul ce-a curspe pământ;plâng hangiţele toateuitate fără lăuta vrăjităce le spăla de păcate,cu corzile unseîn miere de cântecdomnesc, din careiubirile lumii-nfloresc…Când se suie la ceruri

să cânte,toţi ce i-au iubit pe pământîşi caută-n van lăutariice, iată,de-acum nu mai suntplângându-i cu lacrimi de vinpe zeii aceia cu lăute vrăjite ce, chiar de n-aveau gulereexagerat de scrobitele-au doinit la urechitoată viaţa,pân’ ce-a albit nesfârşitdimineaţa… Când pleacăsă cânte la cerurimai sus de hotarele vieţiise întristează mai tare Poeţiirămaşi singuratici printrehangiţe şi printre ulcelefiindcă, se ştie, eicând pleacă din lumepleacă doar pentru-arămâne…

ÎNTR-UN ANUME FEL…

Într-un anume felse poate spune că sunt bolnav.Da, sunt bolnav făr-de scăparepentru că nu pot să măsatur de tine,să te inspir toatăîn sufletul meucum tu mă inspiriîn tot şi în toate;să te sorb cu privirilenemailăsându-te privităde nimeni; să-ţi sorbzâmbetul tot, să nu-l mai vadă şi alţii.Da, într-un anume felsunt bolnav fără leacde cea mai dulce-amarăsuferinţă a lumii…

69


ÎMPĂRATULSERGHEI

Azi noapte în vis,către orele trei,l-am avut oaspete dragpe-mpăratul Esenin Serghei!Gurile lumii spun că veniseîntr-o sanie cioplită din vise,trasă de cai năzdrăvani şiurmată cu nesfârşită căinţăde căţeaua cea dragă, carecândva, fătase fără vreo trebuinţă…Alte guri mai spuneaucă în palmă purta unpocal plin cu votcă sfinţitădin care picura în pâraie-otărie cât se poate de vieînsămânţând cu poezieşi roade curateîmprejurimile toate…Zânele nopţii s-au juratpe tot ce-au mai sfântcă s-au îndrăgostit nebuneştede acel înger blândrătăcit pe pământ,căzând în genunchi cunespusă iubireşi urmându-l prin veacîntr-o dulce neştire…La urmă, Împăratu-a intrat în odaie la mineîntrebându-mă ce mai fac şidacă mi-e bine,cerându-mi frumosun toc şi-o hârtiesă-i scrie iar Mamei oDumnezeiască scrisoare-poezie.… După care parc-a plecatpurtându-şi împărătescul alaitocmai sus, printre stele,la margini de Rai…

x

Dimineaţa mea cea realăa fost altfel ca-n vis.Sub ferestrele mele

urla ca de boală o căţeaamărâtă, urâtă şi profundcomunitară…

CEALALTĂ VIAŢĂ

Într-o viaţă care va fiam să fiu un lăutarpoate chiar plin de har,sau un soldat resemnatînnoptat pe-o baricadă solarăsau voi fi o fântână albastrăunde ciutura vecheîşi caută Steaua Polară,sau voi fi din nou călătorulpornit în nesfârşită plimbareprin veşniciile Carului Mic,Carului Mare…Într-o trecere viitoarepoate-am să fiu iarăşi Poetulucis pe roata unsă cu mierefără nici o dureresau voi fi cerbul ce-aleargăsă iasă din beznăcu strigăte de lupiadânc înfipte în gleznă,ori, cine ştie,voi fi iarăşi Poetulneaflat de poştaşiicare-şi numără în deceniiori în secole paşii…Într-o viaţă ce fi-va să fievoi fi poate cormoranul stingherstrigându-şi singurătatea dinimensitatea stoluluiîn care e prizoniersau poate voi fi…… Dar indiferent ce voi fisau ce nu, în viaţa ce vineam să te caut din margine-nmargine iarăşi pe tine,Cântarea Cântărilor toate,zână prea bună, ne-bunăcare ne vindeci mereude-ale lumii păcate…

70


Constantin BEJENARU(n. 1947)

BALADA CELOR 7

Sunt Periandru din Corint,Când vreau cu rost să mă alintŞi-n dramele-mi cotidienePittacus sunt din Mitilene.

Când propriu-mi trup devine hartaDe dinainte de Cuvânt,Cât ai clipi Chilon din SpartaTransformă pe suntem în Sânt!

Să mă cunosc pe mine însumiGândesc profund la Thales din MiletŞi-n lume se aude plânsu-miDeparte-hăt, până în Egipet.

Cobor în vis şi port totul cu mineÎn cele mai prăpăstioase mineDe unde Bias din PrieneMă readuce în real alene.

Am înţeles că orişice se poateCând ai măsură clară-n toateŞi-i mulţumesc frumos pentru folosLui Cleobul din Lindos radios.

Chit că râvnesc să domin infinitul,Divinităţii să-i ţin trena,În toate nu uita sfârşitul!Mă-ndeamnă Solon din Atena.

MIRACULOASA VEDENIE

A privit cerul,A simţit apa fluviului,Şi-a plimbat sandalele de aurPe străzile de argintAle cetăţii Aegyssus.Era odrizul Cotys, regele ei,Dar acest titlu i se părea

PIFANII

… Şi se lăsase o paceaşa de adâncăde se-auzeau, din adânc,pifanii lumii întregicotrobăind printre obieleleîn flori de tei strecuratedupă chiştoacele ieftinepe drept cucerite înrăzboaiele, în vieţile toate.Şi se lăsase o noapteaşa de groasă, pâcloasă,că doar baionete prelungicât meridianele vieţiiputeau să o spargă pânăla cântatul de ziuăal dimineţii;până la viaţă, la ziuă,la lumea de-afarăşi se făcea că pe-acolo,prin prelunga spărturăCineva cobora fără de scarăpresărând în noaptea pifanilorfuioare lungi de luminănemaivăzută, nemaiaflată,ce lumina şi sfinţea totodatămările triste de lacrimi vărsatede mamele, de iubitele toate,până ce carnea de tuntresărea din somn, mângâiatăde-atâta lumină, de-atâtaiubire cum jos, printranşeele ei de tăcerin-a mai fost vreodată…

71


Prea puţin pentruAşteptările sale spirituale.Până-ntr-o zi cândCuprins de o inexplicabilă tristeţă,S-a aşezat pe lespezile lustruiteAle stâncii herciniceŞi adormind a avutO miraculoasă vedenie!I se părea că apare-nLumina Soarelui,Un bărbat cu părul argintiuŞi fluturând ca o coamă de leu.Era relegatul la Tomis,Poetul Publius OVIDIUS Naso,Condiscipolul său,Apropiindu-se tandru de elCare îl privea ca şi cumN-ar mai fi fost nimeniÎn toată Cetatea.Un roman maiestuos şi elasticCa o pulpă de atlet,Iar de sub toga-i purpurie se-ntrezăreaUn cordon unduitor,O carte cu foi de mătase,Nu mai mare de-o palmă,Cu pagini din care se desfăşurauCa nişte file albe de crini împărăteştiTRISTELE…

MIJLOC DE VEAC DULCIT CUBACLAVALE

(Călătorie în timp – Tulcea anului 1847)

Uliţi strâmte, sacagii şi făclii,Lătrat de câini în 7 mahalale,Fum, cărămizi şi zgomot de cheflii,Pescari şi damfuri pestilenţiale.

Sub coloane – sedii pentru lacomi bei,Negustori, cerşetori cu coarne de drac,Caiacuri şi cadâne puse sub cheiCu narghilele şi cafele-n ogeac.

Hamali, cofetari, şalvari şi junghere,Clopote roase de ploi şi taifas,Fete mari cu boli de piept şi avere,Minaret, biserici şi măgari ca şi ceas.

Vuiet aspru de zaruri, dulceţuri şi prinţiBătăi şi statui uitate-n paşale,Vin popit, sceptre false şi cranii de sfinţiMijloc de veac dulcit cu baclavale…

AUTOPORTRET 62

Ziua dorm în picioareCu ochii în Soare;Noaptea sub vraja LuniiÎmi aştern pe josŞalul scosDin desaga înţelepciuniiDe alter ego Esop –Cel mai misterios licantrop.Cuprins de febra cunoaşteriiMă cârnosesc în elPrecum căţeii pământuluiÎn raza de laser aGÂNDULUI.

CÂNTEC DE ALUNGATTĂCEREA DIN ETERNITATE

Nu fi tristă,Eternitatea mea!Ni se va face totuşi dreptateCând vom fi doar noi doiFoarte, foarte departe,Numai stele şi şoapteDe alungat tăcereaDin lumea de apoi,Grea de-nţelesuri ca miereaAlbinelor-stelelorDintr-al Universului Roi.

CÂNTEC DESPRE DORULCUVINTELOR

Ce umbră e sufletulStrăin sub ceruri străine,Ce apăsător este dorulCuvintelor, din ploi puţine.

72


Departe, departe,Un cântec zboară din mineÎn viitorul sacral –Adjudecat de Hyperion –Al triunghiului monahalCelic - Cocoşu' – Saon.Ce leneş – înţelept e vinul pelinOt Sarica-NiculiţelŞi crudă visarea depărtărilorDin rugile seninseÎnecate în El!...

EMINESCIANĂ

Apropiete-Te,Arhanghele MIHAIE,Mângâie-mă cu aripi deHar şi dorŞi în smerenia-mi de bejenarFii linişte adâncă iar!Topeşte-mă lumânareÎn rostul nopţii,Arhanghele MIHAIE,Tu, patimă de foc nemuritoare,Căleşte-mi la jar marePieptarul înveninat al sorţii!

NUMAI OMUL

Numai într-un orizont de melanholiePot să fiu bucuros.Faptul că trecem,Că nu mai suntem ce am fost,Şi nu vom mai fi ce suntemNICIODATĂ,Este lucrul supremDe melanholică bucurieDin viaţa noastră.De asta nu se poate bucuraNici măcar Dumnezeu –Numai OMUL cunoaşteAsemenea bucurie!

PRECUM KANT

Precum KantCare doftorea un vin de Bordeaux,Un medoc, în vreme ceElabora „Critica raţiunii pure”,În timp ce scriu mă desfătCu un pelin rubiniuOt Sarica-Niculiţel.Din spiritul lui aspru-liniştitor Bolborosesc, bobocesc şi-nflorescCa nişte petale de flori carnivore,Aceste versuri sapienţiale –Sfioase lacrimi vesperale.

POEMUL SFINTEI TREIMI

DOAMNE al meuDacă se face că eu,Cel de pământMă-nveşnicesc cuTine prin Cuvânt,Rogu-Te,Nu mă lăsa încăÎn ghearele morţii,Ţine-i închisÎncă un pic biblicLacătul porţiiŞi lasă-mi deschisă

73


Întinderea lumiiSă pot legănaSpre Slava Ta,Sufletul meuDeasupra humii!

X

În ce răstimp,Înapoi, înainteSă mă caut,DOAMNE al meu,Iar în cuvinte?Cum ridicarea meaSpre LuminăSă o pierd,Căutând-o în tină?!

X

Dacă mi-e mie,Cuvântul veşmânt,Unde e loculSă aflu că sântRăstignit între lumiParalele – oglinzi –Cuvântul deşert,Deşertul cuvânt?Rogu-Te,DOAMNE al meu,Să-mi vinzi doar la steleSufletul adjudecatDe trei universuri paralele.DOAMNE al meu,Ce de cuvinteMi-Ai datŞi câte pustiuri – «găuri negre»Până la Ele!...

VIS

Memoria coloratăa-nverzit clipele,aripile nezburătoarelor petaledin ochii orizontului,dar mugurii îmi vădbucuria,dar frunzele îmi coloreazămemoriamult mai irealşi mai adâncdecât ridurile speranţei…

LOGOS

Văzul s-a spartîn mii de bucăţirelative şi reci,a patinat pe retina orizontalăcând zgomotulmai puţin infernala smuls literadin balamalele luminii,văzule, cineva striga,văzule, cineva tăceaşi toţi priveaulăcomindu-sespre globurileminuscule, imposibileale reîncarnării…

SOLFEGIU

Calc pe nefericirişi străzile plâng,copacii mă-njurăflegmatic,lacrimile plutesc

Ioan GHEORGHIŢĂ

Din volumul în curs de apariţie„SOLZI DE PRIMĂVARĂ”

74


pe pământapropiindsuflete tot mai recişi mai îngheţate,calc pe nefericirişi le strâng în pumnide himeră,de noi dimensiuniuitateîn gheareleabsurdului…

MĂRTURISIRE

Îndrăgostit mai sunt de ochii transhumanticiai apeice-mi dau fiori rotunzi,fiori ce se mulează înadinspe sufletul meu stâncos, colţuros,pe sufletul meu platca gustul de orhidee!îndrăgostit mai suntde sânii transparenţiai apeice cadca tristeţea pe burta somnului,ce se înalţăpână la steleluminându-mi trupultot mai incolorşi tot mai difuz,şi tot mai însetat de iubire!

TOAMNĂ

Florile ceruluiard în grădina toamnei,privirile coaptepătrund în aripile sălbaticeale eternităţiicristalizând linişteaîn petale fluorescente,struguriiîmprăştiemiresme edenice…

NATALITATE

Născut în soare,zburând prin trestiilegrindului,ale surplusului,ale preaplinului,ale preagolului,născut într-un val de prut,de prutenidunărenimi-am înscris inutilgândurilela cântaruljudecăţii de apoi …

ÎNTREBARE

Ochii mei m-au ascuns în ei,tristeţile au dispărutdurându-mă,întrebându-mă,sau chemându-mă,m-au ascuns în vedere,m-au ascuns în eiochii mei,şichiar nu ştiude ce?

ASENTIMENT

Timp relativ şi avarmirosind a septembrie,mirosind a struguricu sentimente arse de soare,timp scăldat în stoluri de anişi ramuri de ochi îndepărtaţi, glaucomici,timp măcinat de existenţe pluricelulare,te ascundcât pot de bineîn luntrea văzuluiplutindprin aorte tridimensionale.

75


EXUBERANŢĂ

Respiraţia tânărăa valurilorlovindcoarnele subconştientuluipână dincolode cunoaştere,de fericire,până dincolode păcat,îmi mângâie adolescenţacrescută în suflettot mai adâncşi tot mai mereu…

POEZIA

Poezia era spălată de ape,bătută de vânt,era răsucită, contorsionată,spânzurată de cer,era oblică, dreptunghiulară,era înainte şi înapoi,sau divină,parfum colorat şi întâmplător,

poeziaera un gândcălcat de privirile serii,udat de transpiraţia tăcerii,poeziaera o fiinţă, parcă fiinţă,o lumină, atât de luminăîncât mă transformaîntr-o altfel de poezie.

PRIVEŞTE…

Priveşte acest timpcare se numeşte cuvântîncărcat cu fructele inocenţei,priveşte acest fagure de luminăcare se numeşte inteligenţătrasând linia invizibilă a numelui, semnificantului,priveşte trupul aerului, neliniştea apeicare se numesc frunzele fecundităţii,priveşte dragosteacare se numeşte necunoscută.

SEMNE

A-nmugurit singurătateape ramuri de arbuştiîncercănaţi,surzenia frunzelorloveşte aerulca un cântec de lebădă,a-nmugurit singurătateape trupuri de ariniînfometaţi,obezitatea secundelorsparge tăcereasticloasăîn mii de cuvinte…

76


CÂND VREAU SĂ NING…

Când vreau să nins silabele încep să râdă pe obraji depagini stârnite din vreascuri de dispreţ Prăduit deprieteneştile trădări – mai bastard cu un ieri Cârtiţeledisperării sapă tunele de metrouri în mine Sufletul meu –învăzduhat e copiat cu indigoul amurgului şi îlleagă de stânci prometeie lanţul răbdării aşteptândvulturii speranţei Atunci sunt mai curat îndulcit cuo amărăciune răsfirată într-un adevăr cosmetizat dinmlaştini de înţelesuri unde îmi visezi răbufnireatrecutului când o pompă funebră umflă pneurile zilei dinmetastaza nopţii, şi dereglez cârma destinului hărţuit de enigme…

SIMT CORVOADA DE GÂNDURI…

Simt corvoada de gânduri necruţate de călăii nopţii darhrănite de aştri Subt cerul spintecat de comete –corăbii stelare incendiate – chipul tău înţepenit pemuchia stâncii Numărul 36 al tălpilor tale sărutate detranspiraţia ierburilor străjuitoare drumului negru –desfăşurat şarpe din ghem de ţărână înspre meandratulmurmur al apei Apoi din senin fulger – mormăitul:Renaşterea naţiunii din vacarmul de încâlcite umbre îmipare strădania soarelui stânjenit să pătrundă prinbolboroseala de pâcle înveninate…

CENUŞĂ PE UN PAPIRUS…

Pe estacada unde ruperea cerului de pământ îmicutremură gândurile într-o melancolie de peşteră undecolcăie şerpi de idei în vibraţii în împărătesculcrepuscul surâsul tău se desface – stridie spartă deinsecta iubirii în tiribomba viselor rătăcit spânzurat înlanţuri fără pământ dedesubt Pe scena înţepeniriiafla-vei că eşti urna în care clipă de clipă îmi aparecenuşă pe un papirus scris cu cerneală simpatică…

Ion TUTUNEA (n. 1948)

Legenda ... mitul lui Horus

Ibrahima Keita

Natură statică... cu imortele

Ibrahima Keita

77


CÂND RIMA ÎMI DEVINE ŞTREANG…

De din vale mult de mine stărui şi-mi fumezi visareaÎnserarea-n pântec rece mă absoarbe spre-a mă naşteîmbrăcat în înţelesuri dezbrăcat de amintiri aprindsteaua încătuşată în egreta împărătească undeîmi sălăşluieşte dorul în învolburare de bălţi de nuferi grizonate adunând cenuşa zilelor arse în noaptecând vina îmi devine laţ de ştreang pe eşafodul cuvintelor…

PARCĂ AUD CUM PLOAIA…

Parcă aud cum ploaia întinereşte tărâmul Cătina îşiţâşneşte ascuţişuri de spini Corabia mâhnirii naufragiază-ndelir şi stau şi dezghioc fructe de tâlcuri într-un decorimperfect democratic melancolizat de orgoliul unorpetrecute trăiri Parcă aud desprinderea iluziei derealitate – piroane înfipte oţelite în trupul subţiat înspreînlemnire pornit – iahtul plăcerii îndelung tăinuită,naufragiază precum ochiul din fruntea ciclopului direct înplictis Precum măduva-n oase tăcerea încă-mi susţinescheletul visării în care întârzii – Pedeapsă mai mare este orbecăitul prin veacuri subt fanfarele lui „a fi sau a nufi” Parcă o spaimă îmi roade în gânduri = O aud încaleaşca îmbătrânirii venind Diapazonul nocturn dă tonadormirii Scoruşii spintecă vântul în crâng Ceiubire tăioasă tresărită subt scut – Vinovate idei denelinişti băute împăienjenesc timpul şi din moarteînspre viaţa cealaltă mai am de parcurs drum mult…

ÎNSPRE ÎNALTURI TÂNJIREA…

Înspre înalturi tânjirea e cumplită pedeapsă cândaripi de gând nu te ajută Mai curată e spaimasălăşluitoare într-o ciută când glonţul pândeşte săo răpună şi botul catifelat abureşte de goană nebună înnoaptea înceată pe vreascuri de clipe cu vise sfâşiate încuţite de stele – aprinse candelabre în creierii distilândamintiri frânte – ruginite săbii în teci de morganatice lacrimi cu aripile crescute dinlăuntru ca un amurg desfrunzitdenaturat într-o chilie unde greierii îşi scârţâie singurătatea…

Copacul cu măşti

Ibrahima Keita

Com

pozi

ţie m

itolo

gică

- I

brah

ima

Kei

ta

78


GÂND DIN MAREA CLOROFILEI

Din marea de clorofilă te fixează ochiul de periscop alunui rechin – ferăstrău feroce în viitorul-trecut şirămân înmărmurit precum aş asfalta o şerpuitoare durere cândpre mine de însumi mă jefuiesc Vezi Doamnă rana nu mădoare mă doare sufletul din rană Pe prispa înserării îmileşină visul când gura mea rosteşte gândul tău şi pescăruşii râzători hohotesc fulgurante tainele din eter…

SIMŢĂMINTE DÂNDU-MI TÂRCOALE…

Cât de năprasnice gânduri îmi crestează tranşee pecatapeteasma frunţii În apele sufletului îmi sfârâie aprinsăcrucea de bobotează încă Simţăminte ciudate dându-mi târcoale alcătuiesc o lăuntrică stranie piramidă undefierb trăirile-n alţii ştiute dar nerostite stârnite prinstufărişuri invadate de raţe sălbatice şi morocănoşipelicani Tu încă mai stărui nălucă înălţată peplauri de nuferi moviliţi dezrădăcinaţi din adâncuriînflorindu-mi capcana amintirii în ochii egretei împuşcate…

AMINTIRI AMESTECATE ÎN SABIA DORULUI…

Îţi aminteşti Doamnă pescăruşă pustia plajă strivită cuzboruri de pescăruşi când în scrumiera nocturnă sestingea crepusculul şi ne înroşea pleoapele a dor derugăciune încremenite în îndepărtate catarge Nevindecateleplecări se zvârcoleau înfierbântate Magnetul PoduluiRoşu cerea lipitura de rouă pe tălpile desculţe preaîmpărăteşte de mici pentru drumul prelung prinduhul bălţii însomnorat când anotimpurile ofiliteunu-ntr-altul se amestecau în sabia dorului deducă pe un papirus de aşteptări nescrise…

Casa elveţiană

Ibrahima Keita

Trezoreria Tulcea

Ibrahima Keita

79


DE VEACURI TRUP RĂSTIGNIT…

Uneori vuietul-mugetul mării îmi e mai uşor decâtzăpada de crini Când tunetele se întrec să îmicroiască veştminte din care glăsuirea săţâşnească deplin Cu frac de cuvinte târându-mipovara nelepădată de păsări de gând Pe cioburi desticlă nocturnă alunec şi poposesc pe un soclude sfânt de avânt înspre şi dinspre pământCine se străduieşte să-mi muşte destinul – hrana egratis vă avertizez: eu însă atenţie sunt deghizatîntr-un de veacuri trup răstignit pe curcubeu…

… DIN VISTIERIA CERULUI GOLITĂ…

Crepusculul împrăştiat pe nouri e telegrama morţiimele transmisă cu o milenară întârziere dupăcortina unde piesa e jucată permanent Iar eurămas-am identic cu clownul din mine-înfriguratulce v-a stors doar lacrimi – spre a dovedi doar cinesunteţi: - paiaţe în final perpendicular stratificatesubt două beţe încrucişate – un minus transformatîn plus – Ce-n linişte aşteaptă tămâiereacostisitoarele pomeni sponsorizate dintr-un bugetmultaşteptat din visteria cerului golită…

CINEVA ÎMI MEŞTEREŞTE GÂNDURILE…

Simt cum Cineva îmi meştereşte gândurile încercând săconstruiască iluzoria catedrală a sacrificării de sine darle preschimbă în cereşti piratereşti corăbii – vânătoare deastrale peripeţii străjuite de gheţosul ochi selenarNechează armăsarii istoriei pe dobrogenele câmpuri şiargonauţii se scobesc în nările cerului legaţi cuparâme împletite din lâna de aur Puşi la sare demare pentru nedistrugerea Edenului unde s-.anăscut pe fruntea viperei hazardului „V-ul” – Victoriei…

Odihna

Ibrahima Keita

Regăsirea sinelui

Ibrahima Keita

80


CINE?

Eu te-am găsit, sau tu pe mineCăutători printre ruineŞi prin pădurile virgine,Tu m-ai găsit, sau eu pe tine?

Tu ai făcut, sau eu din tineLumina zilelor senine,Balsamul nopţilor divineEu am făcut, sau tu din mine?

Tu m-ai chemat, sau eu la tineAm lunecat pe valuri lineSpre plaja cu nisipuri fineEu am venit, sau tu la mine?

Tu ai întins, sau eu spre tineO palmă plină cu suspineCa mângâieri să le alineEu am întins, sau tu spre mine?

Tu m-ai scăpat, sau eu pe tineDe iluzorii gânduri plineÎnşelătoare omonime,Eu te-am scăpat,sau tu pe mine?

Tu m-ai atins, sau eu pe tineCu mâini timide să decline Cuvântul „a iubi” în fine,Noi amândoi, tu şi cu mine.

DINTR-O COASTĂ

Numai dintr-o coastăce avere vastă!Chiar de-a fost zgârcitcel ce-a plămădit.fiinţa divină,trupul de creştină…Eu m-aş da pe minesă te am pe tinecu carafe pline

şi vorbe de bine,să transform un visîntr-un compromisfără dar, sau poate,coaste-mprumutate...ci cu gânduri bunevibrând printre strune,ori cu dorul cântecrăsărit din pântec.Pântec de fecioară,cânt de-ntâia oară,cânt de fericire şi de împlinire...Cânt de noua Anăprivind înspre stranădin zidul canonicşi de viaţă tonic.Cânt de lume nouăploaia să mai plouă,ape dulci să udenude paparude.Să ne vedem coasta,în ele nevasta,femeia, iubita,fosta, părăsita,sau… poate aceeace va fi femeiavisurilor meletrecute prin schele,prin doruri ascunseşi cu lacrimi unse.Eva mea cea castădin surplus de coastă.

DORINŢA

Cheamă-măşi voi veni de peste totca roua în dimineţile veriisă-ţi ating fruntea înfierbântată.

Strigă-măcând roua dimineţii nu-ţi ajungeşi ţi-o voi aduce de peste tot,să te înec în curăţenie.

Cere-mişi-ţi voi da

Tănase CARAŞCA(n. 1950)

81


adierea rece a sufletului meu,să mi-o încălzeşti cu sufletul tău fierbinte.

Atinge-mă,să găsesc ce nu am avut niciodată.Ajută-mă să pun mâna pe lumină,să o fac incandescentă,Dorinţă.

FACEREA

E miezul nopţii.Miezul nopţiieste numai al meu.Pentru căs-a oprit lângă mine,în grădina mea,şi m-a întrebat,dacă îl vreauşi i-am spus,Da.Apoi am plânsIar lacrimile meleau închis pleoapele stelelor.Şi s-a făcutLumină.

ÎNGEMĂNARE

Eu sunt precum un fulg de „babă”Ce cade-n martie tot mai rarFăcând zig-zaguri fără grabăÎn drum spre punctul de hotar.

Sunt şi un fulg de păpădieCe-n aerul rarefiatPlutesc cu ochii pe câmpieS-aleg un loc de-aterizat.

Şi mă opresc în miez de mugurPulsând etern vechiul, nou semnCe mă va transforma în strugurDe nobil vin crescut din lemn.

Tania NICOLESCUASALTUL

Liniştea;ajurul de clipe goale tivitecu notele stridente de certuri conjugale,ce se scurg repezit prin învechitele plafoane.Ochiul broaştei de uşă se cască largprivind neclintit,pe geam se scurge gălbenuşul lunii plineşi-o latră un maidanez răguşit.Motoare ambalate în parcare,o alarmă auto ţiuie iritată,ca de un pantof cu tocul cui călcată.Trosnete,zumzet astmatic de aspirator cu zel de subalternoropsit, că-i iar peste orele de program corvodit.

Ceasul numără-n ritm tahicardic secunde,pe toboganul limbilor fosforescente scurse.Lucrurile dintr-o dată se dilată,de pe rafturi se revarsăpeste masă, peste scaun, pe podea,ocupând odaia toatăşi-n întuneric numai ochii între perne pitiţi,privind la marşul triumfalaşteaptăfără ca să mai clipeascăultimul asalt.

82


CHEIA SOL

Gelatinos alunecândpe geamurileapartamentelorornate-n ţiplăca pachetele de sărbători razele soareluise retrăgeau în cochilia de focrostogolită undeva peste acoperişurile fierbinţi

vântul moleşitîn praful drumului adormitcale liberă lăsa miasmelorrăbufninddin ghene din canalizări din tufişurile ofiliteîn culoarea uriniice-n fiecare seară le stropea

pârjol miasmestrecurate în orice spărtură de zidce se căsca după răcoare horcăind se solidificau ceas după ceas încleindu-se pe orice conturîn care viaţa încă tresăreaîmbrobonată de sudoareaizvorând din plămânii împietriţiîn spasmotica mişcare de-a mulge aerul secătuitîntre pereţii încinşi.

şi-n cheia solcenuşa timpului de chihlimbarcădeaşi-n irisul gălbui larg deschisîmpietreasolarele note particulare.

CHEILE

În noaptea aceeape sub lună plină Charon a vâslitşi către dimineaţă marea peştii şi-a zvârlit peste nisipul în clăbucii de spumă înecatşi-n dâre adânci

de ţipetele pescăruşilor brăzdat prin care-n grabă apele se retrăgeauoripilate de atingerea murdară.

Valurile de-un verde îmbâcsit strălucitoare coji din cantalupul fierbintesus pe cer explodat legănauşi-un gust sărat sudoarea peste faţă şiroind avea.

În pumnul strânsmănunchiul de chei strânse-ntr-o viaţăardea;cheia casei adormitecheia sertarului cu amintiricheia biroului

şi-o cheie rătăcită de-a cărei utilitate uitasem dejacheia cutiei poştaleîn care păianjenul

seară de seară pânza agăţată de facturile de peste ziîşi refăcea.

Şi rând pe rândinutilele cheicu care atâta timpsub lepsezi faraonice m-am încuiatîn marea ce se-ndepărta în larg le-am aruncatşi-acum la margine de lumi aşteptcu vântul şi cu ploile să plec.

CLIPĂ

Între hăul trecutuluişi abisul viitoruluiplanândcuprins de curburile aripilorîn zborul prezentuluinimicul.

83


ÎN CERC

De-atâta căldurăstrada zumzăie stins

bondar sub şomoiogul fierbinte prins

umbra subţiatăaproape leşinând

sub gardul viu de lemn câinescmi s-a prelins

şi zadarnic vânt cu palma îmi facîncercând

de hârtia de prins muşte ce-ntipărea conturul meu

să mă desprind peste cer

topite bezele de norise-ndepărtează-n zbor

grăbiţi de smoala trotuarelor fierbinţi

pe care blazaţi an de an

năpârlim dar în aceleaşi piei cu curcubeul risipit prin solzine regăsimcu ochii încă-nchişi în jocul uroborusului prinşi.

PLOUĂ

Dincolo de geamuriplouăîncă adormite degetele pipăiebucata de noapte rămasăşi-o trag înfaşurând-o strâns pe trupul ce s-a răsucitscâncind un geamăt nemulţumitpentru că toate lucrurile astea naturaleau prostul obicei de-a intra cu timpul la apăşi parcă văd cum în curând nici zilele n-o să mă mai încapă şi n-o să îmi ajungă nici până la cotşi-abia atunci pe unde scotcămaşa am să văd.

De dedesubtsalteaua-n ripsul ei răritcă m-a-nţeles dă semnsă crapegrăbită

în tăcerea câlţilor să mă îngroape.

Dincolo de geamuri şerpii apeicu sunete de clopoţei lichizirătăcesc în noapteşi plouă.

PREA MULŢI

Printre zdrenţele rare de norigalbenul Ochi atotputernicpândea clipindcum prin plasa cleioasă a nopţii fierbinţise poticnea înaintândşi tuşind din ruginitele pistoanemoartea răsucindu-se în şerpi otrăvitori de fumprelinşi pe cenuşiul ţevii de tunferestrele cu grabă se-nchideauplămânii sacadate guri căscauo boare de aer cerşind către cuiburile păsărilor printre ramurile cu pergamentate frunze foşnindşerpii fumului urcauşi doar apăsătoarea tăcereînfiorată picuraîn urechea ce se mai ciuleaîncordată aşteptând ecoulîntunecatei porunci prăbuşit de sus:incendiaţiînfometaţiapele aerul otrăviţi sunt prea mulţiprea mulţiprea mulţi...

84


REVERII

Săptămâna s-a prelins fulgurantcu-n miiiieeerrcuri ascuţit şi iritantrefugiindu-se să toarcă la soare pe pragtot vinerrrri-ssssââââmmbătătihnit şi apăsat.Privindu-şi fiica o urmă de dragoste-n priviri Cronos aveatotuşi pe brâncisetea să-şi stingă se reîntorceacu ultimele fire de nisip ce-n clepsidra aruncată peste capameţitor se legăna.Şi între dinţii scrâşniţicu trosnet scurt am ruptelitrele sâcâitorului bondar gândal cărui zbor împiedicatiţele visului mi-a încurcat.

SUNET ŞI LUMINĂ

Mă încălzeşte soarele răsărindu-mi pe umărulstângcum mă mai doare umbra strâmbă a lucrurilor aşezate-n luminăcad zgomote metalice prin pâcla prăfoasă şi fumşi printre dinţii de excavatoare siluetele veşnic grăbite se strecoarăun mărăcine-şi sună spinii-n vântprivirea lunecând s-a agăţat de afişul stupefiantcu litere ce hohotesc nonsensul lăbărţat:“tu torni beton ea îşi mai toarnă încă o limondăschimbă măcar betoniera”... în arşiţă-nverzindsub ochii ce clipesc în golmarea scuipă pe mal încă un rând de colţi de crotalşi din celulele fagurilor în care-şi adună veninmiile de termite lucrătoare se revarsă în stradă zumzâind la unison competitivaleargă muşcă fugi

şi de acolo de sus cum ţipă-n zbor un pescăruş

TATAstătea-n sicriupe masa din sufrageriecu totul în atlas cufundatca o scrumbie(cât îi mai plăcea…)întinsă pe ovalul platoului alb

surâsul tipărea pe faţa vineţieacesta-i trupul meuveniţi şi luaţi

pereţii legănau fum de tămâiepocnindtăcerea-n stropi de ceară se scurgeasămânţa stearpă-a vorbeirespiranici întristarenici suspin

privireade argintul frunzelorse anina

85


AUTOPORTRET (I)

Mă descopăr frunzăamestecând pământul cu rugină,fluierând prematur după vânt,sărutând uşuratec copaculcu o invizibilă şi tristă buză.

Mă descopăr piatrăsub care odihneşte şarpelepe care meditează Manole,pentru care plânge Stănescucu nostalgie spartă.

Mă descopăr întrebareşi cheia a pierdut-o Adam,a înălţat-o în infinit Brâncuşi,a-necat-o-n moarte Ionacu liniştea celui care nu mai are nevoie de răspuns,pentru că Isus i-a dat orbului lumina.

PSALM (I)

Ca să mă regăsesc,eliberează-mă de blestemul vanităţiisă curgă în mine, în fluvii,cugetările lui David;salvează-mi dorul de Cerdin somnul acid al asfaltului,pentru că din Tine, Doamne,mi-alăptez vise ostenite-n aşteptare,mereu mai mult azi decât ieri;gândeşte-mă o dată, de două ori…la împreunarea stelelor;zdrobeşte-mă ca să nu te pot vedea…

NEPOETICA

Însângerată mi-e mâna

care refuză simţul căutării de sine;ochiul e un nicăieri străinspre care oasele nu vor să plece;fantoma auzului îmi suflăcă la voi, acolo, sussunt denumită „untitled”

AUTOPORTRET (II)

Sunt o secvenţă din timp,o blestemată la singurătate în mai multe euri;toate au abonamente gratis la bărbat,la comunicare, la durere, la metafizică…uite ce spunea ieri un eu despre un altul:- eul meu alambicat,metaforic la pătrat,mă pândea-n oglinda vechesă-mi picteze ochii-n pietre,îmi sfida cu spini sărutul,mituia ades pământulsă mă ardă la picioare:d'aia primăvara doare!

PSALM (II)

Şi sunt vătămată, Doamne, de o cruce a nimicului,şi smintită caut în grădină măslinul să-l fac cenuşă,şi Te cutreier ursuză, aridă, prin beznă,aşteptând să-mi înţelegi eşecul;în căutarea mea porneşte,Dumnezeule de foc,şi opreşte gura mea să mai strige: ajută!fă-o să ardă şi să cânte: aleluia!şi întoarce-mă-n ţărânădacă în mine n-a mai rămas dulceaţa spovedaniei,dacă laptele şi mierea s-au făcut pelin…

AŞ VREA…

Aş vrea să te invitsă dansezi nebuneşteori timidpe cioburi de stele, de planete,

Laura STĂNICĂ

86


de poezie,de suflet al meu;să te înhami pentru totdeaunala căruţa ce-mi zdruncinăcarnea / dragostea…Te-aş chema să ne sfâşiemde păcate, de rău sau de bine,în mijlocul bisericii;te-aş chema să mă iubeştiîn mijloc de deşert,soarele să ne topeascăşi în nisip să ne unim pentrutotdeauna…

Vino! de departe, imposibil…dar vino, acum!am nevoie de dragostea ta;vino obosit, trist, apocaliptic,dar, vino!Te voi iubi atâtcât să-L forţez pe Dumnezeusă mai creeze încă o dată lumea…

DACĂ (I)

Dacă ţi-am neliniştit gânduriledacă ţi-am trezit zâmbetepasiuninebuniiprofunzimidacă te-am salvat din banalcotidianplictisdacă ochii mei sunt singuriicare te privesc cu dragostedacă eu am câştigat la loterieun apartament cu n camere în inima tadacă tu eşti universul visatdacă noi te-am întâlnitşi nu degeabaci ca să ne iubimatunci cred că fiecare vorbă a taînseamnă „te iubesc”şi fiecare vorbă a mea răspunde„idem”

EFORT

Mărturisesc că te-am văzut cândva,În vis,Dar nu credeam că eşti aievea,Şi după ce am fugărit universulŞi-am crestat luna ca să te aflu,După ce am naufragiat pe alte insuleÎnspăimântător de monotone şi aride,După ce mi-am plecat capulAşteptând un sfârşit,Atunci m-ai smuls din lacrimiŞi m-ai aşezat pe spinarea sărutului.m-au găsit ochii tăişi mi-au dat aripi.Acum sunt zbor, emoţie,Flacără, cascadă de dor.

PROBABIL

Probabil că te-am dorit enormDe te-am găsit.Probabil că m-ai căutat şi tuDe m-ai lovitCu atâta tandreţe.Şi durerea a zburat din ochii noştriProbabil că undeva, cineva,A sperat să ne întâlnimCa să nu mai cutremurămPământul şi noriiCu nemulţumirea.

DACĂ… (II)

Şi dacă vântul nu s-a oprit din bătaia sa,Şi dacă cerul se arată noaptea tot înstelat,E pentru că nimeni nu vrea să strice vraja.Şi dacă dimineaţa are mereu gustDe cafea şi primăvarăŞi dacă luna mă caută să-mi vadă zâmbetulE pentru că natura m-a născut ca să visez.Şi dacă plâng când te întâlnescŞi dacă în zborul meu te-am agăţatE pentru că vreau să-ţi spun: iubesc…

87


Transformare

Nimic nu-i sigurpeste tot înşelăciune,minciuni...nu ştii unde vei ajungeîn clipa următoaremai mult decât ştiicât vei ajungeîn clipa următoaremai mult decât ştiicât vei mai mergeîncă înainte de a-ţi îngădui un răstimpde odihnă,aşa se întâmplă uneorică un cărbunar devineom de afaceri, unneica nimeni devineministru, un poet, paznicşi o cocotă, manager general;aceasta-i ţara în care trăim – totulpare o furtunăprintremărăcini veninoşişi bălării.

Imaginativ

Am privit-oîndestulându-mi ochiicu dulceaţa gâtului eifraged şi alb,am fost nevoitsă mă rezem, o clipă,de-un stâlp...mi-o închipuiam într-unfurou alb, cu braţele ridicateca să-şi aranjeze părul;un văl unduitorde păr negrucare-ar fi căzut în cascadepe gât, pe spate,pe sânii tremurătoriatunci când ar fi statîntinsă pe pat.

Strălucitoare

Amintirea aceleifrumoase femei brunechinuie nespus de multnoaptea mea singuratică,era mai seducătoarechiar decât visele mele;era cu adevăratseducătoare;coapsele pline şi zvelte,fragede şi puternice:talia împlinităsuperb evazată sus,şi pieptul potrivitşi viguros,sânii de o albeaţăstrălucitoare,judecând după gât,descoperit cu generozitateşi nemaipomenit de alb...

Joc

De multe oriplimb condeiulpe hârtieşi mă fac că scriu;îmi întipăresc totulîn minte şicând ajung acasăîi spun soţiei mele,şi ea scrietot ce-mi trebuie.

Nimic

M-am ridicat...,încet-încet tulburatşi înflăcărat i-ammângâiat fruntea, buzeleşoptindu-i numele...faţa ei începusă prindă viaţă,din albă deveni trandafirie,buzele şi ochii, într-un felde extaz până atunci,i se rotunjiră într-o mişcareplină de dulceaţă,şi-apoi de mulţumire,şopti: ştii că ţie nu-ţipoate refuza nimeni nimic!

Mircea Marcel PETCU(n. 1954)

88


Pioşenie

Sărbătoare...îşi croi drum printrenenumăratele miresmecare se înghesuirălângă uşă;interiorul bisericii era ocupatde nişte pălărioare multicoloreşi se vedeau venind şi altele...în faţă doamnele erauaşezate-n genunchi,începu slujba...tânărul poetse simţea privit...ca să se distreze puţinîncepu să caute cu privirea.feciorelnicele frumuseţiale oraşuluirefugiate în Casa Domnuluipentru a aruncagaleşe ochiade sfinţilorşi celorlalţi...privindu-le le şopteanumele şi virtuţile fiecăreia,gândul completa: ar meritasă le închin un poem?

Singur

Era singur pe lume,nu-i plăceaunici bărbaţii, nici femeile,şi nu se ducea la cafea;era singur pe lume,cu stolul lui de păsăreleşi cu gândurile sale.

Numele

Se întoarse dorindsă spună ceva,darse întrerupse, deoarecegura ei întâlni o piedică,o piedică serioasă într-a meaşi asta dură câtva timp,mult sau puţin – nu-midau seama,

când buzele melese despărţiră de ale ei,rămaseră mute,pline de uimire şi fremătând;ale mele urcară ceva mai sus,ajunseră la urecheşi acolo-i şoptiră încet,încet de tot... numele...

Destin neştiut

Am înţeles limpede de totcă între noise terminase cu adevărattotulcă dragostea einu va mai însemnapentru mine decâto amintire;tristul sfârşit alîncântătoarei mele aventuri,prindea în faţaochilor mei o formăaproape vizibilă...

Auspicii

Cea din urmă dragostea vieţii melese va naşte subrele auspicii...darva fi cea din urmă,după aceean-am să vreausă mai aud de femei,de nici o femeie,nici chiar de celeapropiate mie.

89


ii nn ee dd ii ttIon Staicu

(1955-1999)

FOTOGRAFIEÎN ALB PE ALBASTRU

Culoarea mai întâi, ea trebuie descrisăde pe când aveam ochiielectrocutaţicu legendeClipe abandonate de orar, clipe pur şi simpluimaginându-şi goale femeile cartieruluifrumoase şi analfabete

Apoi conturul unei guri lacomecântând din muzicuţa cu un stăpân bălosprieten, fireşteşi de care nu s-a gânditsă i se facă scârbă.

Urmează detaliul trupului în generalruşine a oricărui fotograf ambulantsau cu firmăcincizeci la sutănumai cincizeci la sută.

Despre mâini nu se poate desena prea multpentru că atunci când nu scriaufabulau despre nişte sânişi despre nişte coapsepână ce adormeau obositeîn aceleaşi buzunaretranspirate de imaginaţie

Picioarele! – iată undepensula refuzăplumbul şi fuga

Astăzi am devenit realistca un jurnal dintr-o steaîndepărtatănedetectată de speranţă.

MEMENTO

Nu ninge. Nu mai e frig. Iarna nu mai e o faţă scrobită

de masăÎn lume e un soare ce ademeneşte popoare de melci:- Ieşiţi! E ziua morţii Şarpelui de casă.

La Catedrală în faţă, copiii ard spaima pe rugPreoţii s-au ascuns în scorburi de altarDin faţa mulţimii şi-a cerului, iată! – preoţii fug.

Lupii în haite, aproape pui şi-au înfipt colţii înrănile clipeiUn sâmbure de foc îngheţat săgetează amiazaLovind vântul cel tânăr în dreptul aripei

Nu ninge. Nu mai e frig. Iarna nu mai e o faţăscrobită de masă

În lume e un soare ce ademeneşte popoare de melci:

- Ieşiţi! E ziua morţii Şarpelui de casă.20 decembrie 1989, Timişoara

APROAPELE

pe o mare de aburi naviga aproapelepe o mare de ceaţă fierbinteîn solda spaimei luxuriante şi umedeîn fărădelegea depărtării de ţărm

acolo, la bifurcaţia viscoluluiacolo unde mielul presimtecăderea prin sângele lui cel părăsit

90


ULISE

cubice depărtări sub zăpezi penelopeprefacpaşii mărunţi ai întoarcerii în clipe înfiatestând mărturie pe ţărmul pergamentuluicelor săvârşite la zidul măririi

cu funii şi odgoane purpurii vor trage privirilemai aproape de înfăţişarea nisipuluisuspendatîn raniţa trecerii prin labrador iar

lestul devorând corăbii în largul imaginiireci şi fluidee poate un semn că

sălbăticirea cuvintelorîn legile scrise e aproape

SAUL

şi strugurii jumătate struguri şivinul trupului lor amăgire străvecherisipită pe armura singurătăţiidin potire potrivnice oricărei vederi

atât a zis despre părăsire în noaptea aceea.

ÎNTOARCEREA

în veşmintele lui de păreri fiul venea din largşi

prin transpiraţia nopţii ceaţa vâscoasăţărm lângă ţărm sabie lângă sabie

lege lângă legestrăluceau doborând pe nisipjertfe umile

un miros de junghere ascuţite şide carne încinsăînvolburarestul de clipe şiîn veşmintele lui de păreri fiul veneaval lângă val fulg lângă fulg stea lângă stea

JERTFA

din cuvintele lui untdelemnul se prelingea ca un abur

învăluind mătasea privirilor şise făcuse aproape amiază

aproape arşiţă aproape plâns de lentile şidin cuvintele lui untdelemnul se prelingea

în auz până cândstafide silabele jertfă aduceau mistuirii dedalice

SCHIMBARE LA FAŢĂ

oglinzile neguţătorilor intime părăsiritruda valurilor plutirea plebee colţii

lupoaicei stâncoaseoarbă tandreţe urletul împăcat cu haitapeste nisipuri bântuind miracol de sulf zugrăvitprintre pubere roade privindu-se

EXODUL

spre casa lui emanuel trecusem prin byblostalaz fierbinte pardosind pietateaviaţa a doua oară poate eraceea ce vedeamviaţa a doua oară încolăcindu-se în

căuşul imaginiiveniţi veniţi ne strigau

lumina e aproapevenim venim răspundeamvenim desigur

SOLOMON

secerătorii făcuseră snopii caprelese înmulţeau mai prielnic

cerul părăsise arşiţa zilei mişcarea se apropia de asfinţit şi

aburul mării şlefuiastrălucirea din umbre

Solomon ieşise din lan obosit iar la cinăle-a spus celor încă fără de somn

91


nu de cele ce-s scrise în legi mă-nspăimântci de albul prăbuşindu-se din pagina goală

MIRELE

mirele intrase în noaptea lui gânditorîntunericuldomolise pata de vin pata de sânge timpulse înstelase

depărtare plină de roade-n cădere şipe cearceaful tăiat din pânză de corabiestrigătele rumene ale nuntaşilor

ANTONIO

miresme de mâl înverzit muguri de clopotenăpădesc

verande catolice şi bolţi palestrineduminici stradivariussiluete subţiri fibre de cedru şi nevăzutdupă amiazagianmaria sau oricare altul priveşte cumla margine înflorirea se goleşte de trup.

GENEZA

nopţi de silicon fructe ale fierberiiun timp în cădere primenind transparenţa

golulsau aşa ceva mult prea târziu

cu mătasea vorbiriis-a-nveşmântat şi înainte de toate

şi înainte de oricenehotărârea celui ce credeaîn durere.

POPOR ALES

priveau la bărbatul acela şiun gram de miracol

pentru un gram de amăgire putea fi preţul şi

preţul a fost noaptea a treia cândpriveau la bărbatul acela fără număr

aproape seminţieaproape şi asemeni unui popor ales

VINUL

un gol profund strălucea în ulcioarejumătatea nopţii se arătase mesenii veneaumereu mai mulţi mereu mai aproapeceasulera mai greu decât pleoapa

însetarea se prelungeaarşiţă învolburată de nesupuneri

răzvrătirea începuseşi n-au mai văzut

însetaţii ştergând urmele seteişi n-au mai văzut

vinul ştergând urmele apei.

FESTINUL

n-a ales niciodată prea mulţiziua era o imagine rece întreruptă de ceaţădepărtările semănau una cu alta

timpul semănaunul cu altul filele cărţii băteauîn culorile febreidar el n-a ales niciodată prea mulţi şicum era scris au stat şi-au gândit.

PLECAREA

stârcii şi neamurile albituri vaporii perpetuân-du-şi ieşireadeopotrivă cu coama purpurie de vântcolină de aermai prielnică pentru cele ce vin

din căderea dorinţeidecât setea plutirii noapte de noaptetimp după timppână aproape de ceasul ales înălţării la cer.

92


1. (Cine poate şti)

Cine poate ştiCum creşte trestia

Fără manualeFără ştiinţă

Poate că lunaO cheamă

Sau câte o stea,Poate că o poveste

Spusă pe malDe pescari

A făcut să tresarăPământul

Şi să se vaieteÎn tulpini mlădioase

Aud păsăriCare se cheamă

Într-un graiCald şi pufos

Iar trestia-şi leagănăFăpturaPrisos.

II. (Să atârni spada în cui)

Să atârni spada în cuiŞi să apuci condeiul…

Curg de pe ziduriZugrăvelile războinicilorCu platoşeCu coifuriCu chipurile tristePeste care zădărniciaLuptelor a prins mucegai

Bate din clopote sparteBisericaNăruită-n buruieni.

Trece lunaÎndurerând noriiŞi trezind cucuveleleDe prin metereze.

III. Colindă

E visul omului de-atunciVisul omului de iarnăCând nămeţii-s la genunchiCând la sobă este tihnăCând din codri-nzăpeziţiVin poveştile-crăieseŞi când peste largi troieneLuna toarce lin poveşti

Focule ce arzi în vatrăCând cămara este plinăCând de grijiDespovăratAm privit la anul rodnicLa odihna ce mi-a datFocule ce arzi în vatrăDă-mi puterea de-altădat'

Răsfoiesc la jarul rumenCalendarele cu chipuriŞi privesc prin ferestruicăNeaua câmpului prieten

Urcă din hogeacu-mi fumulCa din timp de voievoziCuşma câmpului e albăCa înzăpeziţii brazi.

Valentin ŞERBU

(1934-1994)

iinneeddiitt

93


IV. Bal

Invită-mă,Balul s-a sfârşit…S-au năpustit mulţiÎn salăŞi-au nimicit totulSfâşiind draperiileViolând peste eleFemeile.

Dă-mi o invitaţiePentru balul acestaÎn care doar ei, răposaţiiMai flutură dantele zdrenţuitePrin colţuriŞi-n care de-acum doar muşchiiPrind puteriPrintre lespezi

Lasă-mă să pătrundÎn salăŞi-n lumina luniiSă dansezSingurCadrilul –Înfiorarea de pe urmăA morţii

V. Vizită(Tulcea, 8 oct. '64)

Ascultam discurile aceleaUzateDin care voci vibrauSosite din scrinuriŞi din acte de înmormântare

În odaieCovoarele cu peri năpârliţiPăreau pieiAle unor jivineDe demult jupuite

Portretele străbunilorTrecuţi acum în rândurileCelor cumsecadeCare şi-au îndeplinit datoriaMurind,

Mă ţintuiau cu ochi severi

Mirosea în casa aceeaA gutui, a ceară…

În jurul meuMobilierul bătrân- Jilţuri, şifoniere –ScârţâiaAcompaniind gramofonul

Şi gazdaAlbă la faţă şi ospitalierăÎmi pregătise cafeauaCare avea culoareaSicrielor scoase din pământŞi mă întreba cum mă simtŞi în ce an ne aflăm

Mai târziuUn paznic bătrânMi-a spusCă acolo, în casa aceea,Nu se află nimeniDe patruzeci de ani

VI. Cântare

Se sfâşie de pomiToamna galbenăŞi arhaicăAmintind idoliCiopliţi în lemnPutrezi de-acumIcoane umedePrin altareCărţi plineDe mucegaiuriÎnţelepte

Numai strigătul vioriiPoate acompaniaToamna goalăŞi arhaică.Acest strigătIeşit din carneaPomilor Care fac reverenţe.

(Tulcea, 3 oct. '66)

94


LIZIERE (tablouri)

1.drumul lizierei pe care-l calce starea de imponderabilitate a tulpinilora muşchiului a troscotuluia vinei de-a avea în genunchi praf de puşcă

umede starea de Cosmos ratata ultimului ineldin pântec de salcieîntâlnesc amiaza pe drum –căldarea cu apăcare-mi arată-n oglinda-i rotundătulburarea toată

2.ca-n ceai zahărul cubicîţi cospâlcuri bete de albe egrete pe malarealul e suportabilochii-ţi blajinisapă reci peşteriîn gândluna scânceştecerul albuşînecându-se iată-l în tine acuş.

3.nu mai cred că-s trup la infinitcând descopăr pe-o punte adânculc-o toană de cer dezbrăcată

eşti c-o palmă mai sus decâtaventura apelor –îmi simt sub pleoapă ridatdrumul ciudat al pădurilor spre Tine –înapoi

rămân rareatârnând pătate – drojdii de suflet –

frunzele melebalansul e scâncetgreul cât carnea pe os se-adunăpe-un punct anume să mă încercesă mă încarce

frunză –pe mal ai să mă vinzi curândpe-un foşnet

4.să n-aduni însetaţiicu rana-n remige să le dai catalige

se gudură vulpeamângâind pe obraz dimineaţa naivăpatru frunze de plop fac soarelui locsă-şi coboare sfinţii – cuminţii

înoată pe cant pe lat aripioare de-avateternele frunze

trosnesc vreascurile şi-mi lumineazămâinile stinghere

măştile ierbii în sprânceana cât mreanapână când

5.aprinsmă strecor ca ochiul prin visaburi albi vicleni să prindsă simt că-s nălucă pe ducăşi să cad la pământ –un stol lăsându-şi zborulaltor regi de migraţii

tălpile horelor nori de praf să vă piardă ridică

6.pleacă şi vin cornuţii şi steleleninge cu mătasea nopţii grele

Petre LAZĂR(1954-1999)

iinneeddiitt

95


strălucesc frunzeleca frunţile-n transă

viaţa-şi poartă raniţa

când va răsări fără mine iarbao vor călca minotaurii

gâştelor n-o să le mai placă troscotulşi copiilor cerculstrecurându-se-n pădure –stropi cât lăcusteleîmi vor sări în ochivoi fi calşi voi astupa cu ochii pierduţitrapa lizierelor

7.numai cerul rumegă victoriile din cer

tocmai în urna asta de spaţium-au podidit cu iarba zorile

veniţi la sărbătoarea apelor primăvaracând sare cât pumnul spre cer viaţa

se-ntorc sori cu ninsori în subsuori –să nu mă laşi iubiremi-s frunţile grele –picioarele-n flori

se-ntorc păsările cu-n aflux de sângeîn ochi – păcatul depărtăriise-ntorc pe nişă pe piatră pe mineaşteptarea de an – licăr de rubineîn albumine

ca un cântec de-aprilse-ntoarce iar cocorulmâini de copil îi întindrândunicii tot zborul

să plec

trec pe-aceeaşi stradăpasul întrebândce-i de sunt aicice mai am în gândo să plec mi-am spuso să plec cum potlacrimi nu-mi mai cautlacrimi nu mai port

trece-o zi şi spunlumii că e readacă nu îmi ceredacă nu mă vreaca şi somnul dulceiarba n-are locamintiri şi clipesă le dăm noi foc

mi-am promis să cautflacăra-n cuvântsă mă cântărescs-aflu tainic vântam să plec de aceeacă e greu, e greuam să plec prieteniundeva în eu.

Valeriu IMBIR(1951-2009)

96


că e

cu tot cu gestşi rost măruntmai am răbdarepână către moarteînvăluitîn şoaptele din carteabia de mai respirabia de sunt

seninmă caut să găsesc un rostaici pe treptesau în încăperenu cer ce nu-i,nu am nimic a ceredecât ce suntdecât ce slab am fost

să m-aştepţicu grijă şi regreteeu n-am pututtu n-ai putut să minţimai suntşi sorb din buzele-ţi fierbinţică e aşa, că nu-i aşacă e.

împreună

am să pleccu tine subţioarăca o zi caldăîntre două coperţicam tot ce-i bunadevăr e aiceaai să poţi uşorsă mă ierţi

nu te-arătnicicum către lumeam aicisperanţă pe-un anochii tăi,izvor de-ntunericpentru-un sufletde nord moldovean

te închidîn palmă la minen-ai să poţiocoli steaua meachiar şi pânăla sfârşitul lumiiîmpreună să fims-ar putea.

târziu

te-am aşteptat şi azişi e târziustau lângă cercu inima iar treazădeparte sunt doi norise-mpreuneazăde-i adevăr în eisunt copt şi viu

risipitor e gândulcă te ştiuspre încă-un strop de rouăiarăşi razăcu răunoroaiele iar germineazăadăpostite-n scânduride sicriu

dar pân-atunciuitat, de dor mă-mbătcu palma mângâi lacompiatra receîmi spun că, lasă,totul trececu tinereţea-mi tulburece-i hăt.

te aştept

am să te-aşteptcu foamea mea de lupsă te aştern cernitpe-un colţ de masăsă te acopărcă te ştiu fricoasăsă te cuprindcă n-am curaj să rup

97


se pare c-un răspuns e-n noiîn teacăvorbe pentru trei cuţitese-aşează către noişi ploi cumplitecu grindina fierbintesuntem doi

dar lupulmai şi moare uneoriflămândlingând sub cer o mânăla geamul golcântec străin se-ngânătu ai trecut, trecutcu paşi uşori.

pe o scrisoare

cu soarelecare arde susdeasupra Niculiţeluluiîntotdeaunaca o linişte cerească

cu ploile

repezi de varăcare vinîntotdeaunadinspre Coandă

aşa să putem adunaun mic şi neînsemnat răgazcât să mai trăim împreunădinspre munţistarea istorieiaici unic, creştin,legănându-ne

nici furtunile,nicăieri despărţite de apenicăieri

uitarea să nu despleteascăcu stropi de răcoarepletele soarelui

care arde sus,întotdeaunape fruntea Niculiţelului.

trecere

vorbeşte moarteaastăzi lângă noicum eu, cum tu,cum el, cum ea,să-ntoarcem simpludrumul înapoisilabisindu-l clarşi-albastru-aşa

vorbeşte moarteaşi eu înţelegcum că ar fimereu numai a meaînvăţ să rupbucata din întregîn somn adânc, cerescm-aş aduna

vorbeşte moartealângă fruntea measunt pradă nouăşi mă cred atentdin fructul nopţiinu mai pot gustaîn drumul zileivoi fi deci absent.

sigur

Sigur pentru tine iar e binescormonindîn suflet jar de dorsimplu şi curatmi-ai spus odatăc-o să mergiîn infinit cu mine

flacăra nu-i stinsăşi nu-i cearăs-aşteptăm sub cermai vechi cuvinteobositmai caut drum spre tinecu un ochi miratce stă să doarăţi-am întins

98


un cald covor spre-o cartenenoroc ar fide n-ai găsi-onici nu m-am gânditsă-ţi spun adiote mai creddin inima mea parte.

ninsoare de august

uite, te pândescprin pulbereadrumului de varăpe care l-am străbătut împreună

te pândescca un fluturecu polen roşu pe aripiîntr-un apus alfăgăduinţeiîntr-o ninsoare de august

şi azi şi mâinete pândesc, te adulmec, de-mi risipesctoate zăpezileîntr-oninsoare de august.

te aştept

Nemuritorse cade să fiucu gândul înserăriipe frunte

nemuritorprecum aceste păsări ciudatecare spre ochimi se perindăîntr-un cântec cusunetele liniştii

cumplânge seara acumcu lacrimi brumate şi

ca o rouă prin grânepaşii tăi înspre mine

sunt dimineaţăşi te aştept.

Poem al fratelui meuPoetului Dumitru Cerna

Fratele meu are herghelii întinse peste toată Dobrogeacu viile, cu dealurile calcinate, cu ghiolurile şi marea ei…

Fratele meu are turme de sclavipentru fiecare cuvânt,fratele meu are femei frumoasece se duc înspre el ca lebede pe lacuri;eu nu privesc niciodată spre femeile lui, deşi sunt frumoase ca păunii de-argint, lucind cu penele genelor de mătase, cu mii de ochi râvnind la trupul fratelui meu,dar eu le las să treacă peste ghiolurila răsăritul soarelui şi la asfinţitul lunii, pentru că eu ştiu că niciunanu-i poate alina sufletuldecât eu şi sora noastră cu nume de împărăteasă…

Fratele meu are turme de sclavi pentru fiecare literă de foc, dar eu ştiu că niciodatăsemnul pietrei mele nu va stărui pe fruntea lui albă…

Mulţumescu-ţi, Ţie, Doamne,că între două lumini ai răsădit un frate!

Maria VAIDA

99


CAVALERUL CUVINTELOR

Ascultă cum plânge pământulNăvălind peste trupuri firave de floriAscultă cum frunzele cad resemnateCum roata dinţată a oreiTrece peste noiÎmi sfarm gândurileDe osândita mea toamnădar necruţătoarele ploiîmi vor şterge fără regrete urmele- Rămâi, rămâi, încă un anotimpşi fii prizonierul tăcerii în brazdăva veni cavalerul cuvintelorşi ne va naşte două torţeînfipte în cumpăna gânduluiMărşăluind din nou prin anotimpuricu dureri de facereaşteptându-nesentinţa.

GALOPÂNDCU JARUL CUVINTELOR

Se tot depărta călăreţulSprijinit de coama vremiiCavaler fără glorieGalopând zadarnicŞi luând în fugăjarul cuvintelor- Dă-mi mie, călăreţule,armura ta de focLasă-mi sabia ta neînvinsăPentru această luptă fără de sfârşitgalopând cuvinteleprin vânturi şi ploiprin fulgere şi prin ninsorirâvnind doar câteva vreascuripentru frigul din mine

DRUMEŢ ÎN VREMURIDESCULŢE

Sunt drumeţÎn vremuri desculţeÎn buzunarul meuSe tot adună nevoiCompun speranţepe înalte claviaturişi fac gesturi de caritatela mica publicitateFragmentu-mi de viaţă banalÎl păstrez în colecţia mea de buzunarDar vin bancherii în limuzineŞi-mi bat din pintenifluturându-mi orgoliosun oarecare credit bancarAtunci îmi arhivez viseleîn portofoliiAşteptând în anticameralui Caron ...Sunt martor al vremurilor hâdePrivesc cum moartea îmi râdefotogenicpe prima pagină de tabloid.

RĂSĂRITUL VINE CA UNSURÂS

Răsăritul vine ca un surâsCe-a fost înainte de ploaie E fulger sau poate-o văpaieUn scâncet de trăsnetŞi cerul se rupe...Şi toate încep pe-ndeleteCu-n scâncet de soare.Firav asfinţitDospeşte în noapteAprins răsăritCu-n ţipăt de prunc...Bobocul de floareŞi frunza de nucToate se ducNumai asfinţitulCu zâmbet nătângSe tânguie-n clopotŞi poate să fieUn alt început

Elena NETCUdin volumul „Cavalerul cuvintelor”

100


VÂNĂTORFĂRĂ DE HOTAR

Duc cu minenăvodul de aurŞi-l arunc peste apepână la a treia strigarea pescuitorilor de scoicişi balene...Cum unduieşte apaademenind sirene...Cum clipoceşte valulMuşcând din mal aleneEu, vânător fără de hotarşi pescuitor fără de hodinăArunc năvodul meu de viseAşteptând pradacu aripi întinseCa un ultim cântecde lebădă

ÎNSPRE MINE VINE TOAMNĂ

Vine dinspre ape-n vaerPlângând cu tristeţe de aburDiabolic vânt mahmurÎşi înfige gheara-n aerStă-mpietrită galben lunaMăsluindu-ne pe rândCa o fiară blestemândTaie adânc venin lumina

Stelele-n piele de şarpeHohotesc peste câmpiiToamna mă priveşte şuiCu flăcări plesnind pe ape

Mă las în voia luminiiSorb amara sevă arsăVine înspre mine toamnăŞi m-aşez cu ea la masă

PRELUNGĂ HALUCINARE

Pe culoare lungi sidefiiFirave agonice trupuriÎnfăşurate-n voaluri sineliiTrec fantomatic năucePrin alba luminăŞi umbra să urceMi se-ncinge plânsulŞi-mi fumegă ochiulPrin aste vremelnice clipeTe macină încetTermite, termite,Iar tu rămâi fără culoarecu ochii ieşiţi din orbiteŞi trupul tău izvoditor de visecu genunchii tăi scrijelaţide urcuşuri învinse.

Îmi strigă, îmi strigă:- Lungeşte-mi lumina mai tareÎntr-o nouă rostogolireŞi-aruncă-mă-n această plecareprelungă halucinare

CUMINŢENIA FRUNZELOR

Cuminţenia frunzelorca o tăcere a mieilorAdorm pe razele luniişi mă las învelităde mătasea ceruită a frunzelorSunt vecin cu frunza-n agonieM-am desprins de propriu-mi truptăinuindu-mi visele-n cutia speranţeişi-nvăţ scâncetul frunzelorrăsucindu-mi, doamne,zilele şi nopţile pe osianeîntreruptă a clipei

101


ALCHIMIA CUVINTELOR

În miezul fierbinteal câmpului meu magneticAltoiescdin vreme în vremeLăstari de cuvinteArd vreascuri bătrâne miezul arzând al slovelorPe care gândul meule zvârle.Când se sting anotimpurilese rotunjesc înFlacăra lor...Şuieră printre vocaleprin văi adâncişi răspund în rafalerădăcini de cuvinteprinse de lavă

Scurm cu unghiile pământulCulcuş îmi facca o Evămirosind adâncul cuvintelorÎntind vocalele în zarea lumiiadulmecând mereu depărtările

FIRAVA MEA LUMINĂ

De m-ar umbri pe mine toamnaCu foşnetul ei arămiuMult mai uşor mi-ar fi povaraîntâmplării de a fi

M-aş risipi prin rădăcini...

Firavă-aş fi ca firul ierbiiDin nou vor degusta din minejivine hâdeRâvnind să-mi smulgălacome tulpina

Mă rog de tine, toamnă,Să mă îngădui vremelnică sămânţăŞi să râvnescCumintea povară a-ncolţiriiBinecuvântă, doamne,firava mea lumină.

Gheorghe BOGORODEA

EMINESCU

ardeflacără până la cerse vedepână dincolo de fluviudincolo de munţi

ardeo clipăîn bezna dimprejur

rămâne doarscânteiadin noicare ne luminează toatăviaţa

moartea toată

�

zile nebune se consumarăflorileîşi apleacă faţa spre rănidar mor înaintede a-şi potoli suferinţa

crengile de bradbătute în poartăascundtristeţea unei tăbliţede pe care literele s-au scurs

�

uneori un sărut

desface inima

şi niciun omnu rămâne pe-afară

uneoriun sărutse izbeşte de zidca o pasăreîngheţată

102


�

o floareîşi dă la ivealăpetalele roşii

migreazădin trupşi-şi tatueazăcorolape pieptulneînfricatului

�

de oriunde începimăsurătoarea

speranţarămâne la fel deîndepărtată

chiar dacăprivireacaută înlăuntru

�

căutătorii de aurîşi hrănesc paşiicu speranţecu praf de puşcă

vânatulse fereşte din drumul lor

la fiecare popasconfundă pădurea din zarecu pădurea de acasă

la fiecare popasfrazele pe care le ştiuse împuţineazăcuvintelenu servescla nimic –aleargă mai repedeplumbii

�

împărat pestecodriicu frunzanecăzătoare

trufaşînveşmântat în straieverzi

blestemat să umblecurădăcinile

�

tânărulşi-a decapitat aniişi i-a agăţat pe funiesă-i poată biciui

din când în cândîi stropeşte cu apăsă le învioreze suferinţa

�

parcă ar fi avut trupde calcaraşa au făcut lacrimiledrumprin elde la creştetpână la tălpi

�

nicio speranţănu învioreazăasfinţitul

omula rămascu ochii deschişi

de privirealuisticloasăo pasărese izbeşteşi cade

103


ÎNTRE CER ȘI LUT

Dumnezeu trece prin sufletul nostru,copiii mângâie ochii ceruluiși noaptea trece,șarpe cu plete, spre dimineață.

Dumnezeu trece prin mugurii minții,inima din creier irumpe nufărpe lacul unui singur trup.

Dumnezeu trece prin sângele nostru,mersul spre un nou începutlasă urme între cer și lut.

COLȚ AL ORBIRII

Ferestrele se holbează curioase spre stradă,agale,vânzătoarea de semințeîmparte bonuri de fericiretrecătorilor orbi.

Strigătul mulțimii vătuitde claxoane,undeva,din turnul de veghe,nu se aruncă decât fericire.

Spre mult dorita seară,fericiți și nefericiți,își croiesc drumcu bastoanele albe.

AȘA VA RĂMÂNE…

Jurământ cunoscut sub pietre și stele,Pretutindeni se lasă furtuna smolită, ceacunoscută de oameniPe cruce și mai sus de ea…

Forța din ea însăși străbate de atunci șiacum spațiul sufletuluiCopleșit de arome și otravă-Doar aripile rămân atârnate în copaci,ca unmemento.

Și eu și alt eu și ceilalți?

SINGURA PASĂRE FĂRĂ DEMOARTE

Sunteți ca florile, acum date spre rod,lumina stelară vă transformă în stele,strălucind și ziua, și noaptea.

Din înalta boltă ochiul vă zărește,Curge,uneori,o lacrimă de acolo pe fațavoastră.

Ghirlande sunteți pe frunteaîngândurată a vieții,de unde un drum, precum un covor cu spiniși petale,vă așteaptă, acum, primul pas ca un dulcedescântec.

Copilăria-singura pasăre fără de moarte-vă poartă prin livezi de varăcu multe semne,spre seară,de întrebare.

Mihai PĂCURARU

104


ELEGIE

toamnataină sufletul tăuspasm al cuvântuluinăluci în memoriapoemuluipresar seminţe negrede busuiocîn vântul liliachiu alnopţii

ce despărţire

VEŞMINTELE POEZIEI

cineva a atins veşmintele poezieiîngerii ierniilegănătorii pământuluimai fac reverenţe ninsorilor singureninsorilor singure

cine a atins veşmintele poezieinu mai poate rătăci Cuvântulpoticneşte-mă poticneşte-mă la tivul de aural veşniciei Lui

ÎNTÂLNIREA ÎN POEM

pe drumul înspre poemIisus mi-a vorbit numele meu este Pavel mi-a zisşi a continuatvocea Poemului rămâne în sufletul tăuprecum cea a lui Iisusîn Petru

iar mâine oasele acestui poemvor străluci în ceruriîn miezul de lutal Păsării Paradisului

NOAPTEA POEMULUI

rup poemul în două pentru a ostoirâvna de taină a nopţiila rându-i poemul îmi smulge mâna dreaptă din umărpentru a-i lumina calea

e noaptea când mâinii meleorbecăindPoemul îi redă vederea

e noaptea când poemul se desprindede mâna care-l învăţase să umblee singura noapte când mâna mea dreaptăatinge sfios trupul poemului greu ca o ghiuleaînainte de înălţare

HĂUL PAHARULUI

sucul de rodie îmi arde vedereaca-n Renaştere trupul meu prinde a sângera transmiterea divină a stigmatelormi-am spuscăci trupul Sfântului Francisc în moarteavea aceleaşi răni

pierdut din vedereSângele de Graal mistuie încăhăul Paharuluidin această catedrală a plângeriiglasul rănii asemeni glasului contemplăriinu vezi că lăcaşul meu se prăbuşeştecaută de-l reînchipuie

în tăcerea primenirii trupul nostru capătă revelaţia morţii

Dumitru CERNA

105


Ronsentul presimţirii

Tu te-ai uitat de-a lungul peste satAcoperişul lumii putrezeşteCu viaţa te-ai jucat dumnezeieşteVeni-vor timpi veni-va şi luminăCi roagă-te-ndurarea să mai ţinăMisterul iernii-n suflet cuibăreşteCu viaţa te-ai jucat dumnezeieşteŞi tu ai plâns dar zeii n-or să vinăCi roagă-te-ndurarea să mai ţinăPădurea amiroase-a mugureleTu dai din gând învălurit de eleŞi clopotele-n noi sunau ciudat

Tu te-ai uitat de-a lungul peste satŞi dealurile doamne s-au lăsat

Ronset păgân

Precum o fată brună din IzmirAdemenind dansează baclavauaPe miez de nucă unduie halvauaŞi-n zahăr copt se lăfăie şerbetulPlezneşte-n bumbii coapsei OrientulSe tânguie în spuza-i mov maneauaPe miez de nucă unduie halvauaDe la buric se-aprinde pergamentulPlezneşte-n bumbii coapsei OrientulArd sâni foşnesc mătăsurile firiiDin sfârcuri picură pudra nuntiriiCa pe-o vanilie eu te respir

Precum o fată brună din IzmirSângele dă în clocot eu mă mir?

Ronsetul căinţei

Din pomul contenit măr d-aureaCuprins de frenezia suferinţeiTe-ngăduie smerit leacul căinţei

Bezna tristeţii în carnea fiuluiDe din trupul de smirnă al tatăluiÎn rugăciunile făgăduinţeiTe-ngăduie smerit leacul căinţeiAuzi parcă scâncetul cuvântuluiDe din trupul de smirnă al tatăluiSpintecă bezna suflul anafuriiŞi sâmburele cărnos al lacrimiiÎmbărburat înduri vecernia

Din pomul contenit măr d-aureaIau întuneric alb cu mâna mea

Ronsetul Călătoriei

Oh ce frumoasă e TransilvaniaCălătoria noastră chihlimbarieTrebuia să ştiu Clujul inimi sfâşieCruce din trei ugere întrauriteOraş al meu cu grădini brun-bântuiteSingurătăţi gotic-dospind în tipsieTrebuia să ştiu Clujul inimi sfâşiePlâng în somn arcadele-n piatră ziditeOraş al meu cu grădini brun-bântuiteVerzui liliacul din Donath învieFantasmele-n aburul de la tămâieCastani în rugăciuni la Calvaria

Larg şipotindu-şi Clujul jelaniaOh ce frumoasă e Transilvania

Ronsetul zarzărului

Din carnea mamei Zarzărul de vegheCu umbră şi cu freamăt în peste veşniciiCe semn de frumuseţe că raiul este-n gliiCruce frântă ocrotită de zarzăr plânsăLiniştea mamei peste iarna mea prelinsăBraţele sale cuprind plânsetul fiuluiPrecum iubirea tristeţea RomanticuluiCruce frântă ocrotită de zarzăr plânsă

106


Anafură de piatră cu laptele-i stinsăOchii ei în sâmburele roş al fructuluiLumină vecerniei ninse şi gânduluiCruce frântă ocrotită de zarzăr plânsă

În rugăciune lumânare verdeDin carnea mamei Zarzărul de veghe

Ronsetul primului bal

Primul bal primii paşi de arginturi pe catifea Vraiştea lumii-n gândul luminii cade amarăAcordeonul alb seară sfâşiată de varăAdolescenţa aprinde bumbacul înserăriiŞi sângele de iulie în chilia mirăriiAdânc mă străbate-n văpaia de simţuri şi parăAcordeonul alb seară sfâşiată de varăCaldă înaltă şi singură duminica zboarăAcordeonul alb seară sfâşiată de varăTrupul tresaltă murg în amurg valsând pe ţărânăSânii din lună ademeniţi de noapte-n fântânăCu ielele-n ele-am dansat prima oară în vis

Vară abis dansul acesta-i în inima meaPrimul bal primii paşi de arginturi pe catifea

Ronsetul contemplării

Te uită cum prigoriile se adunăZăpezile se istovesc de tânguiriRoşiu şi lin se scurge timpul în nuntiriCa pe-un copil pe Dumnezeu îl port de mânăTăcerea pare-un nimb izvorâtor de smirnăContemplă-i dumbra lutnică să te înmiriCuvintele se întrupează din iubiriCa pe-un copil pe Dumnezeu îl port de mânăSuflul rugii tale a deşteptat aminăCopilăria îşi şterge lacrimile-n somnDe plânsu-i în adâncuri fântânile adormCa pe-un copil pe Dumnezeu îl port de mână

Smerită lumina-n bănuţul lunei sunăTe uită cum prigoriile se adună

Paul SÂRBULUMINA

Dincolo de speranţăîmi era de ajunso lopată de zăpadăpe masa de lucru,la lumina căreiasă pot scrie un poem...

UN VERS

După ce declaram podeaua obiect de adoraţie, mă agăţam de orice,îmi aminteam de tabloul lui Van Gogh,,La poarta eternităţii”,ardeam în acele nopţi disperate şi sterpeca un Giordano Bruno anonim,viaţa îmi pâlpâiape foaia albă de hârtieca o lampă pe vreme rea,şi, deodată,nesperat,după atâtea tăcute aşteptări,se năştea,ca într-o iesle,un vers!

FLUTURI DE NOAPTE

Fluturi de noapteatraşi şi înecaţide lunaoglindităpentru fiecareîn alt loc!Dar nimeni nu vedesalba de aurde la gâtullacului!...

CORBII

Simt cuvinteleca pe nişte corbicu ciocul împlântatîn inima mea,hrănindu-senoapte de noaptecu sângele meu,crescând ca într-un cuib,bine încălziţi, ocrotiţi,întărindu-şi aripile,apoi înălţându-se înspre stele

cu încă o parte din viaţa mea…

HÂRTIA DE SCRIS

În singurătatehârtie de scrisam mâncat,hârtie de scrisam sărutat,în hârtie de scris ca într-un giulgiucare va fi găsit cândvaîntr-un mormânt gol,m-am înfăşurat…

OGLINDA

Oglinda în care se bărbierea,în care se fardaNerona devenit deodată tulbure, agitată,ca o mare însângerată, pe vreme de furtună, înecându-l…

SURSA DE ILUMINAT …

Unica, tradiţionala noastră sursă de iluminat –

sângele,a fost mereu obiect de fraudă, de afaceri, decăpătuială a unora !...Această lumânare pâlpâie, e gata să se stingă,şi se întunecă din nou în vieţile noastre!...Şi iar avem nevoie de donatori,căci se împuţineazăunica, tradiţionala noastră sursă de iluminat! …Iar corbii se rotesc deja

pe cerîn aşteptare!...

ŞI TOTUŞI...

Pe aici, piatra se sfarmă, trece,iar apele par veşnice, rămân!...Şi totuşiîn toiul nopţiilumina valurilorvine de undeva din adâncuri:de acolode unde îngropaserăo maşină de scris...

107


108


In memoriam

ADRIAN PĂUNESCU

(1943 - 2010)

DE LA UN CARDIAC, CORDIAL

De-aicea, de pe patul de spitalPe care mă găsesc de vreme lungă,Consider că-i un gest profund moralCuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimiDin maxima profesorului grijă,În jurul obositei mele inimiSă nu mă mai ajungă nici o schijă.

Aud o ambulanţă revenindCu cine ştie ce bolnav aicea,Alarma mi se pare un colindCu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă fraţii mei,Păziţi-vă şi inima, şi gândul,De nu doriţi să vină anii grei,Spiralul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,De-a dreptul cardiac, precum se ştie,Recunoscând că patul de spiralNu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,Eu însumi sunt mai omenos în toate,Dă-mi Doamne, viaţă, încă nişte aniŞi ţării mele minimă dreptate.

Spitalul de Urgenţă, Floreasca31.10.2010

UIMITOR DE ADEVĂRAT!

Eu recunosc că am făcut greşealaDe a slăvi prea mult conducătorulFăcându-i ode şi-ndemnând chiar sala (să cânte):Partidul, Ceauşescu şi Poporul.

Dar nu uitaţi că tot eu sunt cel careL-am criticat şi-am insuflat dorinţaDe libertate, bunăstare şi schimbareSubtil, necenzurându-mi conştiinţa.

Am făcut şi mult bine-n stânga-n dreaptaAtât cât s-a putut, fără să-mi pesePericlitându-mi starea, familia şi casaDar toate s-au uitat şi-s fapte şterse.

De-aceea spun ca ultima dorinţăSă mă iertaţi de v-am greşit vreodatăŞi-mi fac adânc proces de conştiinţăCăci nu e om pe lume fără pată.

Aş vrea ca să rămân în mintea voastrăDoar un poet ce şi-a iubit mult ţaraCe a descoperit şi şlefuit talenteCe-au scormonit prin inimi cu chitara.

Trecutul mi-l asum şi nu mi-e teamăNici nu mi-a fost, nu-mi este, n-o să-mi fieNu m-am dezis de clasa proletarăŞi am simţit că am o datorie.

De a stârni în mintea tuturoraŞi mai ales în suflete de tineriCă nu suntem o ţară oarecareŞi-avem destin măreţ şi vom fi liberi.

109


Când noi cântam în sălile-arhiplineŞi recitam cu voci de milioaneVisam la Marea noastră RomânieŞi vă-ndemnam: Treceţi batalioane!

Un dor aş mai fi-avut, dar ce păcatCă n-am putut opri din cale vremeaSă văd autostrada prin CarpaţiDin Chişinău – Arad cu via Ţebea

Sunt unii care mă lovesc şi-acumaCând m-am urcat la ceruri, ce oroare!Cuvinte grele-aruncă, nesimţireŞi tot vor ca să cadă în picioare

Eu vă privesc de-aici de sus, cu milăAş vrea să fiţi mai buni dar nu se poateSe răsuceşte Ştefan în morminteDe-atâta ură, pizmă, nedreptate.

Îmi este jenă, silă… chiar mă bucurCă am plecat de-acolo, dar mă doareCând văd valori, talente, caractereCe-şi fac familiile peste hotare.

Ce să vă spun, românii mei de bineCe-aveţi sfială, bun simţ şi onoarePoporul nostru-i cel mai bun din lume!

(Să ţineţi minte)Nu lăsaţi ţara călcată în picioare.

Nu plecaţi capul, ţineţi pieptu-n faţăCu fruntea sus, să n-o coboare nimeniSă vă clădiţi cu toţii altă viaţăMesaj către români de pretutindeni!

Să iei aminte ţara mea de sufletIa atitudine şi dă răul afarăUnde s-a dus Grânarul EuropeiBanala ţară-industrial-agrară.

Să iei aminte ţara mea de gloriiCu patimă îţi spun din nefiinţăClădeşte-ţi viitorul pe trei sfintePe muncă, educaţie, credinţă.

În timp ce vă îmbărbătez de-aiceaDin ceruri şi din sfere tutelareVăd iarăşi vorbe grele prin ziarePe forumuri, pe la televizoare.

N-am omorât pe nimeni niciodatăNici când murim nu ni se mai dă paceLa toţi găsiţi cusururi şi reproşuriNu mai lăsaţi pe nimeni să se-mpace.

Nu-mi stă în caracter dar mă doboarăLimbaju-ascuns al poeziei meleCe-aş mai putea face acum pentru o ţarăCu oameni falşi şi plină de lichele.

CE FRUMOASĂ EŞTI

Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,Ninge disperat asupra ta,Cerul peste tine se răstoarnă,Ţurţurii în plete vor suna.

Hai să fim doi oameni de zăpadăRidicaţi de braţe de copii,Care-n frig şi ger mai ştiu să creadăCă se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasă eşti în prag de vară,Când miroşi a mere ce se coc,Cerul în fiinţa ta coboarăTrupul meu din trupul tău ia foc.

Focurile noastre se cunună,Focurile noastre se-nţeleg,Suntem baza lumii împreunăSuntem vara focului întreg.

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,Ca o zi egală între nopţi,Când iubirea noastră te condamnăSă ai soarta strugurilor copţi.

Să înveţi, iubito, să te bucuriCă ţi-am dat din jertfă un destin,Şi că via asurzând de struguri,Va trăi definitiv în vin.

Ce frumoasă eşti în primăvară,Cea mai minunată-ntre femei,Iezii pasc năframa ta uşoară,Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

Sigilat de taine nepătrunseCerul bate drumul tău îngust,Trupul tău de muguri şi de frunzeDe la cine să învăţ să-l gust?

110


Era, atunci, un târziu de toamnă ud pe cândnoi, membrii unui important cenaclu literar din provincie,descindeam în Capitală pentru un „schimb de expe-rienţă” cu un cenaclu local, „Locomotiva” pare-mi-se.Era cam 1962, pare-mi-se, iar întâlnirea dintre „noi” şi„ei” decurgea conform uzanţelor, când uşa mariiîncăperi aproape se trânti de perete iar în sală intră untânăr masiv ce plimba deasupra o coamă de păr negru– tăciune scânteind de tinereţe. Tânărul fulgeră cuochii-i aprigi asistenţa, se aşeză între „ai lui” şi, când i-a venit rândul de a-şi citi lucrările, ne bulversă pe toţi.Din mănunchiul de năucitoare poeme – absolut „altce-va” decât se scria pe-atunci – mai reţin unul despre„Monetăria de Stat”. Afirma cu glas bubuitor stăpânulacelor magnifice momente că, fiind el şeful monetăriei,ce făcea? „Şi-am dat ordin ca chipul tău să fie bătut petoate monedele, iubito!” La încheierea manifestării,printre cafele şi niscai şpriţuri, şeful… monetăriei a datmâna cu noi, urându-se drum bun spre „Terra Nova”copilăriei sale. Tot drumul spre „Cetatea Banilor”, întren, n-am discutat decât despre acel tânăr cu priviri cesăgetau direct în suflet; viitorul geniu al poeziei române,Adrian Păunescu…

***

Deunăzi pare-mi-se, pe când o ţară-ntreagă îlurma, cu pasul ori cu gândul pe ultimul drum, „A.P.”-ulnu mai purta pe umeri, de multişor poveste, aceacoamă de păr negru. În anii din urmă nici privirile-i numai fulgerau ca altădată. Purtau în ele mai degrabă otristeţe adâncă, o-ndurerare izvorând din trupu-i şi dinspiritu-i chinuit de-atâtea dureri cât nici hotarele vieţii nupot cuprinde. Zile şi nopţi la rând, partea cea adevăratăa mass-media ne-a relatat pe larg despre muntele degândire lăsat în urmă, în versuri sau altfel, de uriaşulPoet şi Om Naţional. Departe de noi încercarea de-acerceta acest munte. Ne rezumăm numai la o sinteză.Pe scurt, în Olimpul Poeziei Române vor fi veşnice de-acum 3 piscuri. Cel mai nepreche, desigur, Eminescu.

Alături, Păunescu şi Nichita Stănescu, chiar dacă altreilea deosebit de abstract. S-a vorbit şi scris pe drept,de către cei cu dreaptă judecată, că Eminescu şiNichita, plecaţi mai timpuriu înspre cenaclurile cu îngeri,sunt valori certe ale poeziei europene şi universale. Unglorios trident e întregit, de-acum, de AdrianPăunescu…

***

Fără să ne-ncumetăm a cerceta marea operă aPoetului (urmează ani şi ani în care o vor face alţii) vomarunca o scurtă privire asupra altor două capitole încare Adrian Păunescu a fost la fel de „munte” ca şi înpoezie: mass media şi cenaclul.

În mass-media, cu precădere în faimoasarevistă „Flacăra”, Păunescu a fost un efervescent cre-ator de şcoală românească în gazetărie, atât prin scrie -rile proprii cât şi prin uriaşa capacitate de a conduce, încel mai creator spirit cu putinţă, o redacţie ce adunasemai toate „penele” de frunte din domeniu. Cu un tiraj…înspăimântător pentru alte publicaţii de profil şi de-o ca -litate de cert nivel mondial, „Flacăra” lui Păunescu sevindea „ca pâinea caldă” de-a lungul şi de-a latul ţării,deseori şi… pe sub mână!

Despre cenaclul „Flacăra”, ce să mai spunem?Cu sau fără blugi, generaţii întregi i-au dus mai departeecoul, i-au cântat şi aplaudat în delirul cel mai pur cân-tările. Zeci şi (prin revenire) sute de stadioane arhipline,deseori cu peste 50.000 de oameni; vreo 7 milioane departicipanţi entuziaşti de-a lungul anilor (niciunul aduscu forţa ori la vreo comandă anume!), unde în Româniase mai repetă aşa ceva? A fost odată ca-n poveşti…

***

Sigur că toată această avalanşă de preţuiresinceră pentru un singur om n-avea cum a nu naşteinvidii, ură şi nestăvilită duşmănie. Şi, cum invidiile toatetrebuiau rânduite, sub un singur stindard al nemerniciei,

� Cuvinte triste de la Aegyssus...

A FOST ODATĂ CA-N POVEŞTI…ADRIAN PĂUNESCU

Romeo GHIOC

111


s-a închegat ideea unui „Păunescu, poet de curte al dic-tatorului Ceauşescu”, totul bazându-se pe 3-4 poemededicate, cu adevărat, acestuia. Numai că, aici,nuanţările se impun categoric.

A fost odată ca-n poveşti o vreme când mult-hulitul (azi) din Scorniceşti era simpatizat de întregOccidentul cel faimos şi iubitor de democraţie.Preşedinţi de la Casa Albă îl primeau cu onoruri militareîn Biroul Oval (o, tempora…), unde se… trăgeau deşireturi ore în şir cu „monstrul din Carpaţi”. DitamaiRegina Angliei se plimba alături de „omul roşu” încaleaşca-i aurită şi regală, ca-ntre prieteni vechi, şefiide state de prim rang ale lumii nu mai conteneau cuvizitele oficiale spre uriaşă deosebire de ce se-ntâmplăacum, când orizonturile diplomaţiei române rareoridepăşesc geografic… Chişinăul! Şi atunci, cum să nuse-nşele în aprecieri un biet poet înflăcărat când se-nşelau (sau nu?) atâţia mari conducători ai lumii?

O altă montare, mai autohtonă, e că-n aceştiani scurşi de la decembrie '89, părerea imenseimajorităţi a românilor faţă de comunism şi „dictatorul”Ceauşescu s-a schimbat radical. Sondajele arată căvreo 90 la sută dintre români regretă orânduirea ce-afost care, aşa ceauşistă cum era, nu lăsa pe nimeni sămoară de foame… Cine nu regretă orânduirea aceea?Un… 10 la sută, taman îmbuibaţii infinitei „tranziţii” care-au furat şi fură ca-n codru toată munca noastră din vre-mea când în România chiar se muncea… Şi, desigur,nu regretă nici slugoii îmbuibaţilor aceştia, între einepermis de mulţi intelectuali şi poetaşi contemporaninu „de curte” ci… de curţi, curţile vilelor cu zeci deîncăperi şi garduri înalte, ca de cazemată, pe undepoetaşii de-acum îşi cântă „disidenţa” inexistentă con-stând în spunerea de… bancuri cu Ceauşescu, cumfăceam noi toţi de altfel!

Şi atunci, cum se face că Păunescu a fost poet„de curte” iar javrele acestea altceva?! Dar, în acestnoroi balcanic de ultimă speţă se ştie, e mult mai uşorsă-njuri decât să creezi, mult mai lesne să împroşti cuvenin decât să zideşti ce a lăsat în urmă marelePăunescu…

***

Acum, spre finalul acestor gânduri despre„Luceafărul generaţiei în blugi” şi nu numai, nu potdecât să constat cu jale că, din săraci cum eram, amajuns infinit mai săraci, cel mai grav fiind că, mai ales înpoezie, am rămas fără nici un reper viabil. La cine nemai raportăm de-acum înainte spre a pricepe mai lesnece are sau ce n-are valoare? La mulţimea guralivă de

nulităţi rămasă în urmă? Păi, într-un poem propriurecitat la TV chiar de un asemenea aflăm că: „Scârţa -scârţa – scârţa – scârţa / mi s-a rupt în drum căruţa!Hârşti – hârşti – hârşti – hârşti / n-avem grâu da-l dă laruşi…” Tulburător, nu? Cum tulbure e şi logicapălăvrăgelii: ce grâu dăm noi (la ruşi) dacă tot… nuavem?!

***

În fine, nu putem încheia aceste rânduri fără aaminti prestaţia catastrofală a RTV (mai degrabă…NTV, adică „Ne-România TV) în legătură cu moartea luiPăunescu, inclusiv în duminica-n care Poetul a fostînmormântat jalnica instituţie ocolind ostentativ şi cubună ştiinţă această temă cu adevărat NAŢIONALĂ! Cetransmitea NTV la orele când o ţară-ntreagă îl con-ducea pe Poet spre Nemurire? Mai întâi o aşa-zisă„dezbatere” duhnind a răutate şi incompetenţă unde unanume poetaş Cornea (ăsta cine-o mai fi?) îl califica pePăunescu drept un poet… mediocru!?! Mai apoi, unconcurs cu copii judoka unde, fără vina lor, micuţii parcădemonstrau cum pot ajunge ei bătăuşi ori SPP-işti defrunte. În fine, la ora când Adrian Păunescu cobora înmormânt spre a se înălţa spre Veşnicie, NTV-ul emiteao emisiune… gastronomică unde bucătari de frunte îiînvăţau pe români cum să prepare ei stridiile ori creveţiiîn vreme ce la Bellu, Regimentul de Gardă al ArmateiRomâne trăgea salve de adio pentru cel ce a fost AdrianPăunescu!

O mai mare dobitocie nici că se putea!Dar, mai presus decât aceste planificate câi-

noşenii, cizmarii de la cârma NTV au dovedit o lipsă deprofesionalism fără egal în lume. Pentru că ceea ce sederula în Capitală la acele ore era o… ŞTIRECAPITALĂ, pe care – indiferent de simpatii ori antipatii– nici un meseriaş din lume nu are voie s-o rateze! Sau,simplu, dacă o ratează e aruncat în stradă! Fără altecomentarii…

***

Până una-alta însă, indiferent de incompe-tenţele NTV şi ale altora, Marele Poet şi-a aflat linişteaundeva, departe de toate aceste nimicuri, acoperit de 2metri de pământ şi alţi 2 metri de flori, de lacrimileizvorâte din ochii celor peste 10.000 de oameni aflaţi pealeile de la Bellu şi-ai milioanelor de români ce l-au iubitnecondiţionat, întotdeauna. Niciodată însă cât ne-a iubitpe noi el, marele Adrian Păunescu. Oare, l-am meritat?

112


ŞI TULCEA PLÂNGEMircea Marcel PETCU

Cu mâna tremurând încerc să scriu.Tremurul mâinii e în rezonanţă cu vibraţiilesufletului pătruns de durere, de durereadespărţirii de cel care ne-a făcut inimile săcânte – ADRIAN PĂUNESCU. Versurile salene-au făcut viaţa mai frumoasă, îndemnându-ne să ne iubim ţara, părinţii, neamul, să încer-căm să fim buni şi drepţi, să ne aducemaminte cu drag şi să-i preţuim pe înaintaşiinoştri.

Pentru toate acestea şi mai ales pen-tru calitatea de OM, îţi vom păstra, domnuleADRIAN PĂUNESCU, veşnică amintire.Considerăm că sunteţi de neînlocuit.

ASOCIAŢIA „AEGYSSUS” A SCRIITORILOR DIN JUDEŢUL TULCEA

Lacrimi pentru … ADRIAN PĂUNESCU

Durere… în suflet, în lacrimi, în priviriCredinţa în trecut, în prezent, în viitorLacrimi în mai, în iunie, în noiembrie,Mereu…Ai plecatLăsându-ne dorurile şi neîmplinirile taleCa pe un testamentLe vom duce trişti mai departeAşa cum tu ADRIAN PĂUNESCUNe-ai lăsat în carte.

Îngerii să-l aibă în pază!

MIRCEA MARCEL PETCU, Tulcea

PĂUN ĂL MAREÎn memoriam Adrian Păunescu

Păun Ăl Mare-n Faust se-ngropaseŞi-un câine-avea drept sfeşnic căpătâi,Căci lumânările sunt prea miloaseŞi plâng până se schimbă în lămâi.

Nimic nu dovedea-n sicriu prezenţaCelui ce spune „Da” sau „Nu”,Doamnei cu Coasa-i motiva absenţaCancerul Regelui Ubu.

Şi se făcu că decusearăPe cel mai trist pat de spital,Păun Ăl Mare înspre zări să moarăVisând în taină versul ideal…

Constantin Bejenaru,Tulcea (Aegyssus),

7 noiembrie (brumar) 2010, orele 2,45

113


XV

Se realizase o atmosferă plăcută, îndu -ioşătoare căci fuseseră evocate vremurile de altă-dată, când oraşul oferise cu generozitate desfătăride tot soiul, desfătări din care localnicii se înfrup-taseră cu nădejde. Existaseră pe atunci mijloacepentru satisfacerea oricărei înclinaţii sau aptitudi-ni, de la jocurile de noroc până la casele deplăceri. Nenumărate localuri de folosinţă publicăîşi deschideau larg porţile întru voluptate şiamuzament: restaurante selecte, berării de înaltăţinută, cofetării elegante. Dar balurile, seratele,ceaiurile dansante? Cât fast şi câtă strălucire seîntâlnea pretutindeni! Şi ce bărbaţi manieraţi, dis-tinşi, ce femei chipeşe, atrăgătoare!

Doamna Gorgona Dumitrescu oftăgândindu-se la timpurile acelea. Oftă şi domnulZimţu care sosise într-o scurtă vizită înaintea luiIon Rămurică. Reuşise să afle că două din cărţilebibliotecii vecinului său se aflau tocmai în pos-esia fermecătoarei amfitrioane.

- Acum nu întâlneşti pe stradă decât mito-cani, zise doamna Gorgona cu adâncă tristeţe.

- Aşa e, confirmă domnul Zimţu stre-curând priviri aprige spre o mică bibliotecă insta-lată lângă fereastră.

Mai departe, gazda se plânse denumeroasele neajunsuri ale vremurilor actuale.Nu se mai ţineau nici baluri, nici serate, oameniiumblau sărăcăcios îmbrăcaţi, se spionau unii pealţii, se urau pentru te miri ce. Moravuriledecăzuseră, domnea o deprimantă promiscuitate,ea însăşi era desconsiderată suferind zilnic umi -linţe peste umilinţe. Ajunsese să practice croitoriadatorită lipsurilor, devenise un fel de lucrătoarece trebuie să se poarte amabilă cu nişte ţoapecare-şi comandau întruna toalete la ea. Erau dez-gustătoare aceste ţoape care luaseră locul doam-nelor de odinioară.

Doamna Gorgona, femeia ajunsă cu binela patruzeci de ani, cu tenul încă neted şi coafuraexcelent ondulată, pomeni de câteva înalte per-sonaje ale oraşului, de prefecţii şi primarii acelor

CÃRTURARII(roman)

cap. XV - XVII

- prezentarea romanului, realizată şi semnatăde scriitor pentru Editura „Eminescu”

Cartea înfăţişează aspecte, situaţii şimoravuri din perioada anilor 1948-1950.Acţiunea, cu pronunţat caracter satiric, anga-jează personaje din straturile periferice ale soci-etăţii.

Ion Rămurică, protagonistul romanului,un vagabond în căutare de înavuţire, descinde înoraşul Tulcea, unde întâlneşte câţiva indivizideposedaţi de averi, gata şi ei să intreprindă oafacere profitabilă. Împreună cu aceştia, IonRămurică alcătuieşte o echipă care are drept scopdescoperirea unui tezaur. Echipa operează ampleinvestigaţii asupra localnicilor, incursiunile ei ladomiciliile presupuşilor po sesori ai tezauruluireprezentând însăşi ţesătura romanului. Comiculîmprejurărilor este susţi nut îndeosebi de particu-larităţile acelei epoci, căutarea pretinsului tezaurfacilitând apariţia unor personaje vădit rizibile,înrobite ideilor perimate, prejudecăţilor de totsoiul. Este expusă astfel o întreagă galerie de făp-turi îndoielnice, acaparatoare, gata de orice com-promisuri pentru a-şi realiza ţelurile: negustori,cafegii, tarabagii, cârciumari, birtaşi etc.

Romanul este linear, fiecare capitol alcă-tuindu-se într-o istorisire articulată pe desfăşu-rarea acţiunii.

Finalul se împlineşte prin eşecul tutu rortentativelor de înavuţire, fapt care provoacă, larândul lui, destrămarea grupului.

Valentin Şerbu

Valentin ŞERBU- cel mai mare prozator al spaţiului

nord-dobrogean

1934

- 19

94II NN EE DD II TT

114


timpuri, de medici, avocaţi, industriaşi, toţi bărbaţide o incontestabilă nobleţe. Fusese cerută în căsă-torie de mulţi dintre aceştia dar îi refuzase căci eradin fire tare capricioasă. Îi părea rău că întorsesespatele atâtor pretendenţi la mâna ei.

- Parcă şi dumneata îmi făceai curte, ziseea furişând o privire către domnul Zimţu.

Dar domnul Zimţu, cu ochii aţintiţi asupramicii biblioteci, nu remarcă emoţionanta evocare.Tresări la un moment dat şi-i dădu dreptate gazdeifără a şti despre ce era vorba.

- Da, îmi făceai o curte nebună, stăruidoamna Gorgona. Am dansat de câteva ori labalurile pe care le dădeau ofiţerii regimentului.Odată mi-ai oferit flori şi m-ai proclamat drept ceamai frumoasă femeie din seara aceea.

Domnul Zimţu nu-şi amintea prea bineepisodul, privirile sale fiind fixate asupracotoarelor, printre care desluşea două bine cunos-cute. Dădu din cap în semn de aprobare.

- Ce păcat că nu ne-am apropiat atunci,suspină doamna. Soarta a refuzat probabil să fimalături. Apoi au venit şi vremurile astea întunecateîn care amorul parcă n-ar mai exista. Mă uit la oraşşi nu-l mai recunosc. Pretutindeni mizerie, sărăcie,pretutindeni nespălaţi şi bădărani, făpturi incapa-bile să se împărtăşească din frumuseţea senti-mentelor… Între timp te-ai însurat parcă…

- M-am însurat, confirmă vizitatorul careardea de nerăbdare că cerceteze îndeaproapecărţile. Îmi pare rău, nevastă-mea nu-mi înţelegeaspiraţiile, nu crede, bunăoară, în sosirea salvato-rilor noştri, americanii.

- Americanii? Sigur că da! Numai ei vorpune capăt acestor mizerii. Of, americanii! Oarecând vor veni?

- Luna viitoare, zise domnul Zimţu nede-zlipindu-şi ochii de pe cărţi. Odată cu sosirea lorvoi da divorţ.

Doamna Gorgona se apropie de oaspetelesău plină de afecţiune. Îi puse mâna pe umăr, îlmângâie sfioasă, îşi lăsă pleoapele zâmbindimprecis. Văzându-o lângă el, domnul Zimţu ocuprinse de mijloc fără să-şi dea bine seama ceface. Ea se lipi strâns de el şi abia atunci oaspetelese dezmetici, înţelegând foarte bine ce se petrecea.Vru să se îndepărteze dar era prea târziu căci sesimţi cuprins de gât, înlănţuit. Trebui să răspundăacestor drăgălăşenii.

- Mă duc să fac nişte cafele, zise ea sărindsprintenă de pe sofa.

Rămas singur, vizitatorul se năpusti asupracărţilor, le înşfăcă pe cele două, prinse să le răs-

foiască febril. Prima nu scoase nimic la iveală, înschimb în a doua găsi o hârtie având înscrisă pe eaun număr. Holbă ochii, nu-i veni să creadă, darrecunoscând realitatea, scoase un răcnet la care seivi alarmată gazda.

- Am găsit! zise domnul Zimţu tulburat.- Ce-ai găsit? făcu doamna Gorgona. Ce,

ai de gând să pleci?- Plec, n-am timp de pierdut. Unde mi-e

pălăria. Iat-o! Sărut mâinile, gingaşă doamnă!- Ce înseamnă asta? Eşti cumva bolnav?

Ai uitat atât de repede… dar sentimentele noas-tre… americanii?

- Dă-i dracului, nu mai am nevoie de ei!Şi lăsând-o pe doamna Gorgona pradă

nedumeririi, domnul Zimţu părăsi vijelios casa,îndreptându-se către propriul său domiciliu. Ajunsacolo, scoase din buzunar hârtia, o flutură pedinaintea nevesti-si care socoti că soţul ei a sufe ritun şoc nervos. Când auzi că acesta cere să i se facăbagajele, nu mai avu nici o îndoială şi, prudentă,se hotărî să intre în joc până la sosirea ambulanţei.

- Ce-ai găsit, dragule, unde vrei să pleci?- În Elveţia. Sunt un om făcut!Şi plin de însufleţire se apropie de peretele

despărţitor, izbi cu pumnii în el strigându-le dinadâncul rărunchilor celor de dincolo că e stăpân pesituaţie. Adversarii lui nu trebuiau să-şi mai batăcapul. Numărul contului îl găsise el.

- Neisprăviţilor, golanilor! îi ocărî domnulZimţu. Chiar acum plec la gară!

Apucă un geamantan de pe şifonier,îngrămădi în el de-a valma câteva veşminte, îlînchise şi plin de vioiciune ieşi din casă sub privi -rile nevesti-si şi a multor locatari îngrămădiţi pecoridor sau pe la ferestre.

- Adio sărăcie, adio trai amar! mai spusedomnul Zimţu în vreme ce străbătea curtea plinăde băltoace.

Se ţinu grabnic o consfătuire la care par-ticipară doar domnii Sfârlogea şi Terfelide, ceilalţinefiind prezenţi. Oare nebunul descoperise într-adevăr numărul de cont? Şi dacă părăsea oraşul?Oricum trenul urma să plece peste câteva ceasuri,aveau timp să cântărească bine situaţia pentru alua măsurile de rigoare. Tot frământându-se, apăruîn chip providenţial Privache care, înţelegând ce sepetrecuse, alergă într-un suflet către Oficiul poştal,unde ceru o legătură telefonică cu spitalul. Îi relatămedicului de gardă cazul; în gară se afla un indi-vid care-şi pierduse minţile punând în primejdievieţile celor din jurul său. Individul avea o marecantitate de explozibil asupra lui, îşi pusese în

115


gând să arunce în aer trenul.Apelul fu luat în serios, aşa încât doi

oameni în halate albe se prezentaseră numaidecâtîn gară.

- Ce-i asta? protestă domnul Zimţu văzân-du-se înşfăcat.

- Unde vrei să pleci? întrebă unul dintreînsoţitorii călătorului.

- În Elveţia!- Aşa? Atunci, hai cu noi! Îţi trebuie o viză.Domnul Zimţu fu transportat la spital şi

introdus într-o cameră cam strâmtă. Împotrivireasa fu zadarnică. I se administră un calmant puter-nic pe care fu silit să-l ia prin stăruinţele delocamabile a doi bărbaţi vânjoşi. Tratamentul se pre-lungi câteva zile, până când se socoti că pacientulîşi revenise oarecum din rătăcirea sa. Rămăsesece-i drept cu două idei fixe, una privitoare la unnumăr de cont, cealaltă la o călătorie în străinătate,dar acestea nu arătau că maladia ar fi din cale afarăde gravă. La capătul a trei zile, pacientul ceru ofoaie de hârtie ce-i fusese luată. Era o foaie deagendă pe care figura un număr de telefon dinoraş. Medicul încercă să-l asigure pe bolnav cănumărul aparţinea unui abonat şi-i puse la dispoz-iţie telefonul spre a-l încredinţa de acest adevăr.Domnul Zimţu ceru numărul şi de la capătulcelălalt al firului îi răspunse un domn care după cerosti o înjurătură plină de pitoresc, dori să aflepentru care motiv este deranjat…

Copleşit de întâmplările prin care trecuse,zdrobit, domnul Zimţu se înapoie acasă, unde fuprimit de soţia sa. Era un alt om. De cum intră însufragerie, se prăbuşi pe canapea, îşi prinse obrajiiîn palme şi rămase astfel tăcut, cu umerii căzuţi,cu privirile împăienjenite. Doamna Zimţu păşea învârful picioarelor, îi pregătea cina. Îi aminti că asosit ora ascultării posturilor de radio. DomnulZimţu se ridică, deschise aparatul dar nu acordănici o atenţie emisiunii. Auzi larmă de glasuri dinîncăperea alăturată şi-l cuprinse brusc o furie fărămargini. Se opri înaintea peretelui, îl izbi cupiciorul, scoase un urlet de durere. Ceilalţi discu-tau pesemne pe seama păţaniei sale, căci se auzeauhohote de râs.

- Vă arăt eu vouă! izbucni domnul Zimţu.Nu, nu mă dau bătut chiar dacă crăp!

După această precizare se înapoie însufragerie. Aici nările sale adulmecară un mirosfamiliar.

- Tot varză? întrebă el obidit.- Ceapă, îl corectă ea. Dacă-i aştepţi pe

americani trebuie să te sacrifici.

Soţul se aşeză la masă, luă câteva înghiţi-turi din tocana de post ce i se pregătise, căzu pegânduri. Îl cuprinse iar amărăciunea. Ce viaţă maiera şi asta? Şi până când urma să dăinuie ea? Varzăşi ceapă, ceapă şi varză! În fiecare seară emisiu-nile…

- Nu-i mai aştept pe americani! decise el.Am să-i aştept pe tătari sau pe incaşi. Oricum, tre-buie să aştept sosirea cuiva!

Şi domnul Zimţu începu să plângă,mângâiat duios de soţie care încerca să-l îndrumedelicat către o slujbă.

XVI

Muncise din greu domnul Mardare pentrurepunerea în funcţie a străvechiului său autobuz.Fusese ajutat oarecum de nişte vecini săritori, pre-cum şi de copiii care populau maidanul, copii dor-nici să se instruiască tehnic. Plin de unsoare, cuobrajii mânjiţi, fostul capitalist se luptase cu roţiledinţate, cu axele, mânuind fără încetare mulţimede chei ruginite şi mai ales ciocanul. Demontase înîntregime motorul, îi spălase piesele, îl verificase,îl realcătuise cu grijă. Mare bătaie de cap îi dădurăcardanul şi planetarele. O gravă problemă fuseseridicată de roţi ale căror cauciucuri uzate nu maiputeau fi folosite. Descoperise însă în atelierulunui mecanic nişte cauciucuri masive, care aparţi-nuseră cândva unui autocamion realizat laînceputul secolului. Cauciucurile se potriveau, aşacă le achiziţionă pe credit, montându-le imediat.Făcu în cele din urmă o seamă de reparaţii interi-orului, cârpi canapelele, acoperi geamurile spartecu bucăţi de tablă.

Aşa cum se prezenta după recondiţionare,autobuzul vădea trăsături vrednice de luare-aminte. Înainte de toate, exteriorul său, boţit în ceamai mare parte, strivit pe alocuri, sugera insistentimaginea unei nave naufragiate care ajunsese înmod inexplicabil să şadă pe patru roţi. Capotă nuexista, două dintre uşi fuseseră legate cu bucăţi desârmă. Farurile înalte, cilindrice, proveneau de lao trăsură abandonată, fiind din cele cu feştilă, par-brizul, rău încheiat, acoperit de crăpături, aşteptasă se prefacă în cioburi la primul hop. Volanul eradin lemn, se asemăna foarte bine cu un colac desalvare iar la bordul îndoit şi strâmb nu se remar-ca decât un singur cadran care indica ceva greu deprecizat, poate doar temperatura mediuluiambiant. Frânele funcţionau prin două manete cese găseau în exterior iar claxonul, o pară de cauci-uc înzestrată cu goarnă, fusese montat de aseme-

116


nea afară, la stânga şoferului. Era greu de presupuscă acest autovehicul ar fi fost în stare să seurnească din loc.

- Iată o realizare admirabilă! exclamă IonRămurică atunci când văzu autobuzul. Eşti unreparator priceput, domnule Mardare, meriţi cuprisosinţă toată admiraţia grupului nostru. Suntprofund impresionat, te felicit din toată inima.Constat, spre marea mea bucurie, că acest autobuzîntruneşte în el piese provenind de la o mulţime defabrici şi uzine. Ai înfăptuit astfel o minunată sin-teză, meriţi să fii trecut printre marii inventatori aiveacului. Întrebarea e totuşi: merge sau nu merge?

- Merge, zise cu adâncă încredinţare dom-nul Mardare, măgulit de panegiricul ce i se făcuse.Să încercăm!

Plin de râvnă, domnul Mardare verificăpentru ultima oară motorul, deschise uşa, se aşezăla volan şi-l pofti pe Ion Rămurică să ia loc alăturide sine.

La zaplazurile care mărgineau maidanul seiviră câţiva localnici dornici să asiste la eveni-ment. Se vedeau pretutindeni copii care priveau şiei cu viu interes autobuzul.

- N-o să pornească! se auzi glasul unuidomn înalt, cu capul mare, îmbrăcat într-o cămaşăde noapte. E o rablă care şi-a trăit traiul. Mai binelăsaţi-vă păgubaşi!

Spusele acelui domn stârniră câtevaproteste. Era limpede că ele izvorau dintr-o inimăneagră, potrivnică poate înfăptuirilor tehnice.

- Ba o să pornească! strigă un alt domn,slăbănog şi palid, purtând pijama şi pălărie defetru.

- Lăsaţi oamenii în pace, interveni o doam-nă corpolentă, cu capul mic, îmbrăcată într-uncapot cu numeroase crizanteme.

Domnul Mardare adoptă un aer grav. Făcucontactul, îşi înălţă fruntea, privi înaintea sa cuochii întredeschişi, pregătit ca pentru plecare. Dinmotor sosiră însă nişte vaiete care se stinserărepede. Fără să-şi piardă cumpătul, şoferul seînclină din nou, realiză un alt contact, ascultă apoiaceleaşi vaiete, de data asta mai stinse, de-a drep-tul jalnice. După nenumărate încercări, nervos,nemulţumit la culme, dar păstrându-şi prestanţa,fostul capitalist îl rugă pe Ion Rămurică săînvârtească de câteva ori manivela. Motorulrămase însă mut, absolut insensibil la eforturiledepuse.

- V-am spus! se bucură domnul în cămaşăde noapte. Fac prinsoare cu oricine şi pe orice căhărăbaia nu se va clinti în vecii vecilor.

Domnul în pijama primi provocarea pari-ind împotriva celuilalt. Răsăriră alte capete de băr-baţi şi femei pe deasupra gardurilor, se iscară ast-fel discuţii aprinse şi cea mai mare parte dintrevecini, împărţiţi în două tabere, se prinseră înrămăşag vociferând întruna.

- Chiar dacă va porni, strigă ranchiunosuldomn, riscaţi să nimeriţi într-un şanţ. Renunţaţi!De ce să vă prăpădiţi aşa prosteşte?

Tot învârtind manivela, Ion Rămuricătranspirase. Gâfâia roşu la faţă, simţind cum îşipierde treptat puterile. În sfârşit, când asistenţa îşipierduse orice speranţă, se auzi o bolboroseală şidupă câteva pocnituri asurzitoare, motorul prinsesă funcţioneze hohotind şi tuşind amarnic.

Toată lumea izbucni în urale, afarăbineînţeles de ranchiunosul domn care împrumu-tase o atitudine vădit batjocoritoare.

Autobuzul tremura din toate încheieturile,părea scuturat de friguri, îşi suna întreaga fierăraiece ameninţa să se descompună din moment înmoment. Zadarnic mânuia domnul Mardare niştemanete, apăsând cu nădejde pe felurite pedale –autobuzul se zbuciuma, scotea scârţâituri şigemete dar nu se urnea din loc. O uşă se desprinsedin locul ei, un geam se prefăcu în ţăndări, strică-ciuni ce prevesteau parcă o iminentă catastrofă.Un fum alb, înecăcios invadă maidanul, alungăpăsările din pomi, stârni larma câinilor din împre-jurimi.

- Nu vrea să meargă! răcni domnulMardare către Ion Rămurică. Nu intră în viteză,blestemăţia!

Pe neaşteptate, în vreme ce mânuia furiosmaneta vitezelor, autobuzul se smuci, porni cătreun şanţ pe care izbuti să-l evite, ocoli disperatcâteva gropi, se avântă către stradă, se izbi de uncopac şi încremeni scoţând un horcăit agonic.

Se lăsă o linişte adâncă şi când fumul serisipi oarecum, domnul în pijama pretinse că acâştigat rămăşagul. Îi ceru aşadar celui în cămaşăde noapte banii dar acesta refuză categoric să seconformeze sub motivul că pornirea autobuzuluinu fusese concludentă, acesta străbătând doar câţi-va metri. În discuţie se amestecară şi ceilalţi par-ticipanţi la pariu, adică tot nişte domni îmbrăcaţisumar şi nişte doamne parcă abia trezite din somn,doamne ce deveniseră brusc extrem de guralive.Taberele fiind bine împărţite, îşi aruncară unaalteia felurite observaţii, la început vag amabile,apoi pline de o înverşunare crescândă. Oponenţiirecurseră astfel la trecutul care-i lega deopotrivă.Îşi amintiră cu toţii de unele prejudicii suferite

117


cândva în cadrul vecinătăţii lor. Domnul în cămaşăde noapte pretinse că-i dispăruseră de curând câte-va găini iar domnul în pijama dori să afle cine estefăptaşul. Doamna în capot cu crizanteme, soţiacelui în pijama, admise că hoţiile se ţin lanţ de doiani, adică de când sosise printre ei pretinsulpăgubaş. O altă doamnă, uscăţivă, purtând tot uncapot viu colorat, se asocie în chip firesc soţului eibănuit a fi autorul dispariţiei găinilor. Cei din prea-jmă nu se lăsară nici ei mai prejos, recurseră şi eila trecut, pomenind de garduri rupte, de pomi fruc-tiferi deposedaţi, de multe vătămări aduse avu-turilor lor. Erau evocări înduioşătoare, tumul-tuoase, pline de patimă, dovadă sigură că veciniise cunoşteau bine, supraveghindu-şi reciproc exis-tenţele.

- Doamnelor şi domnilor! strigă IonRămurică apropiindu-se de zaplazuri. Constat cutristeţe că între dumneavoastră nu s-a înstăpânitîncă armonia. Mai constat, la fel de mâhnit, cătrăiţi dezbinaţi, că vă duşmăniţi în chip nedemnpentru nişte fleacuri. Ruşine! În loc să vă stimaţi,să vă iubiţi chiar, vă înveninaţi sufletele strecurândîn ele ura. Aţi uitat oare de binefacerile păcii, deînaltele îndemnuri etice care ne călăuzesc paşii?Iubiţi-vă, apropiaţi-vă între voi, îmbrăţişaţi-vă şisărutaţi-vă! Lăsaţi deoparte negrele porniri care văotrăvesc cugetele întunecându-vă conştiinţele. Iardacă cumva între dumneavoastră se iscă o pricinăgravă, recurgeţi la o soluţie cavalerească, nu lacerturi de soiul acesta infam. Ce vreau să spun?Dacă domnul în cămaşă de noapte se simte insul-tat de cel în pijama, doar ei amândoi trebuie să-şidispute conflictul. Maidanul acesta reprezintă unadmirabil teren de luptă, un loc prielnic unei con-fruntări bărbăteşti. Puneţi mâna aşadar pe o armăoarecare şi duelaţi-vă!

Cei doi domni fură de acord cu propunereaşi sărind peste zaplazuri, se prezentară înaintea luiIon Rămurică purtând fiecare câte un par în mână.Femeile prinseră imediat să ţipe dar adversarii,furioşi, se măsurau din priviri, cu totul insensibilila aceste strigăte.

- Rămân totuşi la convingerea că pacea epreferabilă oricărui conflict, fie el şi sub formă deturnir, se adresă Ion Rămurică luptătorilor. Iată, văfac o propunere. Încercaţi să vă asociaţi cu noi. Peacest teren viran se află un autobuz pe cale de arealiza mari performanţe. De ce să nu participaţi şidumneavoastră la un efort lăudabil care săreunească atâtea forţe creatoare? Să înfiinţăm,propun, o societate de transporturi pe acţiuni. Vomprospera astfel, vom contribui la propăşirea ţinutu-

lui. Nu, nu aruncaţi banii pe pariuri, ci aduceţi-iaici şi veţi avea de câştigat!

- Adică să-mi prăpădesc economiile pevechitura asta? zise cel în cămaşă de noapte. Nicinu mă gândesc!

- Da eu voi participa, zise cel în pijama.Hai să dăm la manivelă!

Nenumăraţi vecini, auzind propunerea,săriră peste garduri, pătrunseră în maidan şiîncepură să examineze îndeaproape autobuzul.Unii susţineau că acesta e destul de trainic, alţii îşiexprimau o totală neîncredere în viitorul lui.Căzură apoi de acord să se mai facă o încercarepentru a-l porni şi toată lumea începu să-l împingăsub îndrumările şoferului care, aşezat la volan, sezbuciuma mânuind energic manetele. Numai dom-nul în cămaşă de noapte rămăsese deoparte. Negrude furie, îi privea pe ceilalţi cu o evidentă lipsă desimpatie. Cu timpul însă, atitudinea sa deveni maiconciliantă. Ezită câteva clipe, dar la îndemnurilecelorlalţi consimţi să pună şi el umărul. Continuătotuşi să declare că autobuzul era o monstruozi-tate, un hârb respingător, că va lua parte la consti-tuirea unui fond comun, ştiind bine că aruncă baniipe gârlă.

Domnul Mardare coborî de la volan şianunţă adunarea că va trebui să verifice din noumotorul. Se auzi un oftat unanim de uşurare.

Bărbaţii se apropiară de Ion Rămurică şi-icerură desluşiri. Era oare cu putinţă înfiinţareaunei societăţi pe acţiuni? Ce avantaje comporta oasemenea întreprindere, ce perspective oferea ea şicum trebuiau să procedeze? Ion Rămurică recursela ample explicaţii. Era în definitiv simplu. Dupăfiecare cursă, sumele încasate urmau să fie dis-tribuite acţionarilor în funcţie de banii depuşi,minus o cotă parte reprezentând impozitele,reparaţiile, combustibilul, salariul şoferului, taxelede asigurări, precum şi un fond destinat viitorului.

- În felul acesta nu ne alegem cu nimic,obiectă bărbatul în cămaşă de noapte. Despre ceviitor e vorba?

- Mă mai întrebaţi? făcu surprins IonRămurică. Viitorul de aur, când vom avea înstăpânirea noastră o mulţime de autobuze cu carevom împânzi judeţul. Societatea noastră, pe care ovom boteza cu un nume răsunător, va acapara trep-tat întreg transportul acestor pitoreşti meleaguri.Vom deţine un adevărat monopol…

- Vom fi adică monopolişti? dori să ştie celîn pijama. Nu, nu mă înscriu. Nu vreau să fiu ară-tat cu degetul, nu vreau să-mi fac numele de ocară.Monopoliştii sunt nişte bandiţi, asta se vede scris

118


pe toate gardurile.Se iscă rumoare, se auziră murmure şi Ion

Rămurică le ceru să mai reflecteze la propunerealui. Nu strica însă un păhărel cu vin, presupunân-du-se că aceşti oameni cumsecade ar avea în case-le lor băutură.

Fură aduse câteva sticle şi se discutară cuajutorul lor marile proiecte ale viitoarei societăţi.

Înserarea puse capăt convorbirilor.

XVII

Odaia domnului Vespasian Făgădăuconţinea doar obiecte de strictă necesitate: un pat,o masă, două scaune şi un dulap. Pe pat fuseseaşternută o pătură considerabil rarefiată, semă -nând oarecum cu un grătar. Pe masa cu treipicioare, al patrulea fiind înlocuit cu o bucată descândură, se aflau câteva farfurii care nu păreau săfi fost spălate vreodată. Scaunele, de nuanţăverzuie datorită mucegaiurilor, nu puteau fifolosite, ele sprijinindu-se strict decorativ de unperete pe care igrasia făurise o monumentală fres-că înfăţişând peisaje submarine ori aeriene, în niciun caz terestre. Dulapul, fără uşi, ridicat pe niştecărămizi, expunea privirilor un singur raft pe carezăceau sumedenie de sticle prăfuite şi împăienjen-ite. La un examen mai atent se mai remarcau înodaie câteva obiecte mărunte, ce păreau să slu-jească unor scopuri certe, imediate; o damigeanăcu acoperământul sfâşiat, un pardesiu decoloratspânzurând de uşă, un prosop cenuşiu, atârnat despeteaza patului. Podeaua, înclinată şi putregăită,se vălurea în toate sensurile iar becul din tavan,voalat de muşte, răspândea o lumină discretă,binefăcătoare asupra tuturor lucrurilor.

Domnul Vespasian Făgădău îşi petrecea obună parte din timp în această încăpere, bucurân-du-se de aerul ei intim, ospitalier. Şedea de obiceiîntins pe pat, cu mâinile împreunate deasuprapieptului, neclintit, într-o poziţie ce amintea fieexerciţiile yoga, fie însuşi decesul. Cu buzelestrânse şi ochii aţintiţi în gol, reflecta cât maiintens cu putinţă asupra celor înconjurătoare, pre-cum şi asupra universului în general. DomnuluiVespasian Făgădău îi plăcea să analizeze lumea,realitatea, să extragă din ele înţelesuri, să constru-iască astfel teorii şi chiar concepţii. Tindeabineînţeles către elaborarea unei doctrine şi chiar aunui sistem filozofic. Se socotea, şi pe bună drep-tate, un gânditor, un om dăruit cu precădere medi-taţiilor, faptul îndemnându-l să zăbovească în pat

uneori câte o zi întreagă. Atitudinea aceasta pro-fund filozofică comporta pe de altă parte un mareavantaj, un avantaj deloc neglijabil. Rămânândimobilizat în cameră ceasuri de-a rândul, domnulVespasian Făgădău izbutea să se sustragă cu suc-ces multor neplăceri inerente traiului, multorgreutăţi enervante, sâcâitoare. Izbutea în primulrând să uite oarecum nevoile pântecului, nevoicărora nu ştia cum să le mai facă faţă în ultimavreme.

Se ocupase cândva, într-un trecut nu toc-mai îndepărtat, cu repararea stilourilor şi aochelarilor. Deschisese chiar o mică gheretă, cu ofirmă uriaşă pe care scria „Optica progresistă”.Afacerile sale prosperaseră la început, izbutise să-şi câştige onorabil pâinea zilnică. O sumă de banipusă deoparte îl îndreptăţise să viseze la extin-derea gheretei şi la preschimbarea ei într-un ma -gazin pentru desfacerea produselor de care seocupa. Magazinul devenea apoi un supermagazincare se multiplica cucerindu-se astfel treptat piaţanaţională, în sfârşit cea mondială. Fusese însă silitsă-şi închidă dugheana şi povăţuit să se încadrezeîntr-o cooperativă. Alternativa nu-i surâse, eaintrând într-un grav conflict cu principiile şi aspi-raţiile sale. Drept urmare, credincioscrezămintelor sale asupra noţiunilor de proprietateprivată şi de liberă iniţiativă, se refugiase într-uncartier mărginaş, hotărât să-şi practice profesiuneaclandestin, în deplină conformitate cu principiilesale de economie politică. Dar în cartierul acela nufuseseră răspândite încă stilourile şi nici ochelarii.Faptul nu-l descurajă. Închirie o cocioabă în care-şi deschise un atelier pentru repararea lămpilor degătit. Reuşea să atragă cam un muşteriu pe săp-tămână, îndura nemiloase lipsuri, dar nu abandonalupta. Neşansa nu întârzie să-l lovească. Denunţatautorităţilor de către o bătrână care-l suspectase căi-ar fi furat nişte găini, fu socotit contravenient şiamendat, ba chiar ameninţat cu o şi mai asprăsancţiune în cazul în care ar fi continuat să lucrezepe ascuns.

- De unde să ştiu eu, îi spuse inspectorulfinanciar Gârneaţă, un bărbat uscăţiv şi roşcovan,căruia-i revenise sarcina cercetării cazului, deunde să ştiu eu că nu fabrici în şandramaua astabombe?

Domnul Vespasian Făgădău tresări laauzul acestei ofensatoare presupuneri. Cum săfabrice bombe? Şi chiar dacă le-ar fabrica,împotriva cui să le folosească el, care era unsusţinător al confruntărilor de idei, de opinii,nicidecum un iubitor al violenţei?

119


- Sunt un spirit parlamentar şi nu un tero -rist! îi declară el inspectorului.

- Judecând după chipul dumitale, zisenetulburat inspectorul, ai fi în stare să fabrici şigaze toxice. Mica burghezie e mai primejdioasădecât pare, ea nu poate fi un aliat de nădejde. Văştiu eu pe ăştia şi mă întreb mereu, zi şi noapte, dece nu sunteţi băgaţi cu toţii la răcoare.

Cu geanta plină de scule, singurul său avutde-altfel, domnul Vespasian, consecvent convin-gerilor sale cu privire la proprietate, pătrunse încasa domnului Terfelide, se instală într-o încăpereşi-l înştiinţă pe proprietar că nu va pleca de acoloniciodată. Proprietarul, surprins şi indignat toto-dată, îi solicită intrusului o explicaţie. Intrusul îşidescrise atunci situaţia, insistând asupra ideii căîntre foştii proprietari ar trebui să existe un senti-ment de solidaritate, o acţiune de întrajutorare re -ciprocă.

- Vrei să locuieşti aici de pomană? dori sămai ştie domnul Terfelide.

- Aşa vreau! replică intrusul.- În cazul acesta eşti un uzurpator.- Sunt, n-am încotro! Doar ţi-am spus că

mă aflu pe marginea prăpastiei. Sunt în stare să-miridic chiar zilele, să mă sinucid aici, în aceastăîncăpere.

Domnul Terfelide nu fu încântat de aceastăperspectivă. Îşi înăbuşi aprigele porniri careprindeau să crească în sine, adoptă o ţinută calmă,oarecum binevoitoare. Vorbi despre raporturiledintre oameni, raporturi întemeiate pe obligati -vităţi reciproce, despre proprietatea particulară cabază a societăţii, despre respectul datorat acesteibaze. Cum de-şi îngăduise domnul Vespasian, datefiind înaltele sale convingeri în privinţa propri-etăţii, să năvălească într-o casă particulară, să vio-leze un domiciliu apărat de lege? Dacă violatorulde domiciliu nu avea cu ce să-şi plătească chiria,el trebuia să folosească totuşi un procedeu pentrua înlocui banii datoraţi.

- Ce procedeu? făcu domnul Vespasianalarmat.

- Nu ştiu, să ne gândim! Doar n-am să teţin aici pe gratis. Eşti om în toată firea, bun demuncă. Ce-ar fi să te ocupi de unele treburidomestice?

- Ce treburi?Domnul Terfelide, sforţându-se să se arate

cât mai blând, îi sugeră acestui nou chiriaş, uneleîndeletniciri plăcute, deloc odihnitoare. Noulchiriaş putea să văruiască pereţii, să-i zugrăvească,putea să măture coridoarele, putea de asemenea să

taie lemne pentru foc…- Nu sunt rândaş! se opuse energic domnul

Vespasian.Domnul Terfelide căzu pe gânduri. Avea

de-a face cu un om potrivnic, greu de înduplecat.- Sunt incapabil totuşi să accept ideea că

vei locui aici fără plată, zise el şi mai îngândurat.După o discuţie de două ceasuri reieşi că

noului chiriaş îi displăceau muncile necalificate,că era o fiinţă delicată, a cărei sensibilitate trebuiasă fie necontenit ocrotită. În tinereţe îi plăcuse nes-pus de mult muzica vocală şi chiar năzuise săajungă un mare cântăreţ. Vitregia vremurilor îlîmpiedicase să se consacre artei.

- Ce-ar fi să-mi cânţi ceva în fiecare seară,propuse domnul Terfelide ajuns la capătul răb-dării. Tot ar fi o consolidare pentru paguba pe caremi-o pricinuieşti.

Domnul Vespasian acceptă propunerea. Eacorespundea principiilor sale.

- Poate ştii să şi dansezi? vru să afle dom-nul Terfelide încrâncenat.

Da, noul chiriaş ştia să şi danseze.Câştigase cândva şi un concurs, urmase o şcoală…

În cazul acesta, zise domnul Terfelide, veicânta şi vei dansa în apartamentul meu seară deseară… Cred că am încheiat cea mai mare afaceredin viaţa mea!

Aşa se face că zilnic, înainte de apusulsoarelui, domnul Vespasian îi cânta proprietaruluisău arii din opere şi operete, lieduri, cântece pop-ulare, romanţe, canţonete şi multe altele. În con-tractul încheiat verbal se mai stipula şi executareaunui dans în fiecare seară. Drept consecinţă, dom-nul Vespasian se producea seară de seară în aparta-mentul proprietarului dansând singur: valsuri, tan-gouri, gavote, menueturi, cazacioc, mazurcă,sârbe, polci, bătute pe loc… În ultima vreme ale-sese un joc pe care pretindea că-l născocise şi pecare-l botezase „caliceasca”. Jocul acesta, executatcu multă măiestrie, îl desfăta pe proprietar şi pe ceicare eventual se aflau în preajma sa.

Cu nevoile hranei, resimţite din păcate zil-nic, domnul Vespasian Făgădău reuşi să se des-curce mulţumitor. Apelase la mărinimia unuibucătar care gătea pentru un azil de bătrâni dinvecinătate. Bucătarul acela, pe nume Ciolacu, îiera un fel de rudă foarte îndepărtată, incertă la unmoment dat. Se părea că domnul VespasianFăgădău i-ar fi fost bucătarului un văr de cuscri şinepot de cumătru, în vreme ce bucătarul îi eradomnului Vespasian un văr de cumătru şi nepot decuscru. Oricum, legătura de rudenie fusese

120


descoperită într-o bodegă şi consfinţită prin cioc-nirea multor pahare cu vin oferite de bucătar carese emoţionase până la lacrimi.

Tot zăbovind în pat şi tot reflectând asupralumii, domnul Vespasian se pomenea făcând nişteconstatări care-l umpleau de uimire. Aproape cănu-i venea să se încreadă în concluziile la careajungea. În situaţii din acestea relua precaut şirulraţionamentelor, cumpănea bine argumentele,adâncea cu infinită atenţie noianul de observaţiipersonale asupra realităţii. Îngrijorarea lui creştea,devenea neliniştitoare. Trăia certa impresie căînaintează pe un teren extrem de primejdios, căpătrunde într-o zonă plină de riscuri pentru sănă-tatea sa mintală. Începuse să abandoneze meditaţi-ile, să se dăruiască altor activităţi. Prindea să seplimbe prin cameră, se uita pe fereastră, fredonacâte o melodie. Zadarnic însă. Tărâmul ideilor îlatrăgea puternic, îl ademenea, îl fascina şi-l subju-ga exercitând asupra lui o adevărată teroare.

Ultimele concluzii la care ajunsese îi pu -seseră la grea încercare nervii. Fusese nevoit,potrivit experienţei sale de viaţă, a datelor pe carele culesese de-a lungul anilor, să ajungă la nişteadevăruri de necontrazis, uluitoare. Iar ultimul dinaceste adevăruri îl hărţuia necruţător, nu-i dădeapace nici ziua nici noaptea.

Pe scurt, domnul Vespasian Făgădău sta-bilise, în temeiul tuturor informaţiilor pe care leavea la îndemână, o certă deosebire între lumeaimediată, în mijlocul căreia trăia, şi lumea cealaltăcare se afla în afara simţurilor şi a percepţiilorsale. Despărţirea dintre aceste două lumi era unfapt incontestabil, cu neputinţă a fi pus la îndoială.Omenirea, planeta, universul nu existau decâtmintal, în închipuire, atâta vreme cât ele nu eraupercepute. O ţară, un continent, un fluviu eraudoar reprezentări, nicidecum lucruri perceptibile.Reală, în clipa reflecţiilor sale, nu era decât odaiaîn care se afla, odaia cu obiectele ei, restul fiindcreaţii ale minţii. Argumentaţia era lesne de susţin-ut. Astfel, domnul Vespasian Făgădău recunoşteacă luase cunoştinţă cândva de existenţa unui con-tinent numit Africa. Sursele informaţiilor sale înaceastă privinţă erau numeroase şi variate: cărţi,atlase geografice, filme, taifasuri de bodegă…Numai că aceste informaţii atât de abundente nu-lîndreptăţeau să susţină câtuşi de puţin existenţacontinentului respectiv, atâta vreme cât nu-lvăzuse niciodată. Tot aşa stăteau lucrurile cu alteţinuturi, cu felurite ţări şi popoare, cu tot ceea cese găsea în afara simţurilor sale… Raţionamenteleînaintau ferme, de neabătut, conduceau la alte con-

cluzii uluitoare, de necrezut. Aşa, de pildă, însuşioamenii din jur, locatarii casei, vecinii, trecătoriide pe stradă încetau să fiinţeze atunci când nu maierau văzuţi ori auziţi, se situau în domeniulipotezelor, al incertitudinii…

Domnul Vespasian Făgădău se frământacrâncen în surul său aşternut, continua săadâncească intrigat problema senzaţională care seivise. Aflându-se în casa Terfelide, întreţinuseatâtea şi atâtea discuţii cu oamenii de aici, auziseşi el de ciudata hârtie rătăcită în paginile bi -bliotecii moştenite de domnul Dobândilă. Auziseşi căzuse pe gânduri. Ştia că hârtia conţinea unnumăr de cont ce figura într-o bancă din Elveţia.Dar atât hârtia, cât şi Elveţia nu puteau fi, potrivitteoriei sale, decât nişte creaţii ale minţii, niştesupoziţii şi nimic mai mult. Hârtia, nefiind văzutăde nimeni, devenea o fantasmagorie, iar Elveţia deasemenea… Evident că domnul Vespasian auzisede Elveţia, de acea ţară minunată, cu cabane demunte şi vaci lăptoase, cu un popor harnic, de cea-sornicari iscusiţi purtând pantaloni scurţi şi pene lapălării, dar cine putea să-l asigure că era vorba deun adevăr? Însuşi cuvântul Elveţia, cercetat cumse cuvine, nu spunea în definitiv nimic mulţumi-tor. Ce era la urma urmei această Elveţie?Totalitatea unor elemente componente care tre-buiau să realizeze o sinteză? Putea fi oare înmă-nuncheată instantaneu totalitatea acestor compo-nente, fluviile, oraşele, ogoarele, oamenii respec-tivei ţări? Cum să cuprinzi toate aceste aspectedintr-o dată, mai ales că nici măcar nu le-ai văzut?Elveţia devenea aşadar un concept, ceva care nuimpresiona direct simţurile, ceva pur şi simpluipotetic. Şi chiar dacă ar fi călătorit, să zicem, prinElveţia, domnul Vespasian Făgădău n-ar fi per-ceput-o ca atare, ar fi constatat doar existenţa unoraşezări, a unor oraşe şi fluvii…

- Formidabil! exclamă domnul VespasianFăgădău răsucindu-şi trupul sub pătura veche, cuaspect de grătar. Închipuiri care zăpăcesc minţile!Dacă oamenii s-ar limita la împrejurările imediateale vieţii, nu s-ar crea atâtea erori, ar fi fost înlătu-rate multe confuzii tragice!

Trăia în casa domnului Terfelide, ştia bine,laolaltă cu alţi chiriaşi. Îl cunoştea pe domnulTerfelide, îi cunoştea şi pe colocatari, dar aceştioameni, neaflându-se în preajma sa, deveneaunişte prezumţii. Domnul Terfelide, în chiarmomentul acesta, când se gândea la el, constituiaun soi de amintire, o vagă părere, persoana sa nefi-ind reală decât atunci când îşi făcea apariţia. Şichiar dacă i-ar fi apărut înainte, de unde putea să

121


aibă certitudinea că individul e acelaşi Terfelideîntâlnit ieri sau alaltăieri? Şi ce era la urma urmeidomnul Terfelide? Bineînţeles că suma unor com-ponente care în nici un caz nu puteau fi cuprinseinstantaneu, surprinse în nesfârşita lor varietate…Tot meditând în patul său, domnul VespasianFăgădău se simţea deseori ispitit să se îndoiascăchiar de propria sa persoană.

- Voi nu existaţi de fapt, le spuse el într-oseară celor cinci asociaţi, după ce se produsese cuun tangou argentinian.

- Cum adică, nu existăm! se arătă uşorintrigat domnul Sfârlogea.

- Foarte bine! zise netulburat cugetătorul.Sunteţi nişte fantome, defilaţi pe dinaintea mea canişte umbre imateriale care tind să-mi tulburemintea.

Cei cinci asociaţi, care încheiaseră o nouăconsfătuire de lucru punând la cale o tentativă dea obţine câteva din cărţile înstrăinate, se privirăoarecum şocaţi.

- Şi nici Elveţia nu există! continuă pedeplin convins cugetătorul.

- Am impresia că nu eşti tocmai întreg lacap, aprecie domnul Sfârlogea.

- Alergaţi după o nălucă! strigă domnulVespasian. Ce, aţi văzut cumva ţara aia?

Se lăsă o tăcere grea, asociaţii uitându-seunii la alţii consternaţi. Apoi domnul VespasianFăgădău fu rugat să se repeadă până la bodega dincolţ şi să cumpere de acolo câteva sticle cu vin.Domnul Vespasian Făgădău acceptă, i se înmânarăbancnotele şi sticlele, dădu să plece, nu înainte dea asigura întreaga asistenţă că odată uşa închisă înurma lui, aceasta nefiind percepută, redevenea oplăsmuire.

- I s-au cam sucit minţile, bietul de el! zisedomnul Terfelide compătimitor, referindu-se la celplecat. Nici nu-i de mirare. Zace toată ziua în patşi gândeşte. Iată deci unde duc gândurile, ceînseamnă să despici firul în patru. DomnulVespasian, după opinia mea, se îndreaptă cu paşirepezi către balamuc.

Domnul Vespasian reveni extrem dejovial. Aşeză sticlele pe masă, îşi frecă mâinile aîncântare, aşteptă să fie răsplătit cu un pahar de vinpentru efortul depus. Dar vinul fu turnat în cincipahare, aducătorul lui rămânând extrem de sur-prins că nu i se oferă şi lui de băut.

- Dumneata eşti cam surmenat, i se adresăpărinteşte domnul Terfelide cugetătorului. Ţi-aicam istovit puterile minţii, aşa că e foarte indicatsă te stăpâneşti o vreme de la alcool. Este, de

asemenea, indicat, dată fiind starea la care aiajuns, să te odihneşti, să te recreezi, să faci o călă-torie. Cum însă nu dispui de mijloace materiale, ţi-aş recomanda să te plimbi măcar prin oraş, să-lvizitezi, să te distrezi.

- Oraşul acesta nu există! declară, con-secvent ideilor sale, domnul Vespasian Făgădău.Există atât timp cât mă plimb pe străzile lui şi niciatunci întrucât văd fragmentat, nu-l pot cuprindeîn întregime…

- Ei, vezi? Am spus eu, zise domnulTerfelide. Nu trebuie să bei, trebuie să te cruţi!

Cugetătorul declară că e perfect sănătos şiceru să i se ofere un pahar cu vin. După o scurtădeliberare îi fu satisfăcută cererea. Sorbindu-şipaharul dintr-o singură înghiţitură, domnulVespasian Făgădău prinse să-şi expună din nouconvingerile. Spusele lui stârniră o vie nemulţu-mire, i se puse în vedere că nu va mai căpăta debăut dacă-şi va mai susţine inepţiile. Un răstimp,cugetătorul tăcu. La al treilea pahar, nu reuşi să sestăpânească şi-şi reluă plin de avânt teoria.

- Taci din gură! strigă domnul Terfelide,care simţi cum îşi pierde cumpătul. După ce că eşticalic, îţi mai arde şi de filozofie!

- Nu tac! răspunse cu arţag domnulVespasian Făgădău. Elveţia, vă spun eu, nu există.Degeaba vă tot gândiţi la ea! De unde şi cum aţiaflat de această ţară? Aţi văzut-o? A călătorit vre-unul dintre voi prin ea?

- Ieşi! strigă domnul Terfelide roşu la faţă.Dar cugetătorul nu se lăsă intimidat,

prinzând să-şi fundamenteze teoria cu ajutorulaltor argumente. Spusele lui provocară protesteprelungite, o larmă asurzitoare.

Domnul Dobândilă, care nu se amestecaseîn discuţie, simţi cum îşi pierde şi el stăpânirea desine. Se apropie de filozof şi-l întrebă dacă el,Dobândilă, este o persoană reală. Filozoful tăgă-dui, drept pentru care fu pălmuit cu deosebită pu -tere.

- Acum exist? întrebă domnul Dobândilă.Ceilalţi, urmând această pildă, îl loviră

unul după altul pe filozof care, acoperindu-şi faţacu mâinile, se retrase grabnic din odaie.

- Oare nu cumva domnul VespasianFăgădău a fost trimis de ceilalţi locatari pentru ane zdruncina încrederea în noi înşine? se întrebăîngândurat domnul Terfelide după plecarea filozo-fului.

- N-ar fi deloc exclus! zise la fel de îngân-durat domnul Sfârlogea.

122


Şedea aplecată cu braţele alăturate înlungimea lor pe latura de jos a cercevelei scoro-jite din lemn mâncat de vreme, a geamului dincamera principală, în căsuţa lor veche. Şedeape un scaun de lemn nevopsit, fără spetează,ca cele folosite în baruri, dar mai scund,scaunul ei preferat şi privea pe fereastră spregigantul de 28 de etaje, care se ridicase parcăde-odată, vizavi de locuinţa lor uitată de vreme;„uitată de vreme” s-ar zice, că ea nu avea încă„nici” o sută de ani, după cum văzuse în hârtiilerămase de la mama. Fusese construită destrăbunicul din partea mamei, din familiaAmrani, care venise din Yemen la începutulsecolului trecut. Şedea aşa, cu fruntea lipită degeamul lipsit de luciu al ferestrei şi privea,aproape fără să-şi dea seama de când, spreîngrămădirea aceea de etaje a noului bloc, cubalcoane deschise, în care nu vedeai ţipenie deom. Privea spre ferestrele – uşi mari, alesaloanelor imense – îşi închipuia ea – fortificateparcă împotriva soarelui şi a privirilor, cu sticlalor mată, împâclită, având culoarea petrolului…Şedea aşa, de mult… şi gândurile-i răzleţeaumolcome în multe direcţii, adesea neclare,adunându-se, totuşi, în jurul noii clădiri, născutăacum în faţa căsuţei lor „istorice”… Parcă sepriveau reciproc, de la o distanţă, să zicem –50-60 de metri… Cea nouă, mare, de sus, cufudulia bogăţiei, cea veche, mică, de jos, de josde tot, cu ambiţia arţăgoasă a zădărniciei…Căsuţa-cocioabă grăind parcă cu glasul abiaauzit: „Na! În ciuda tuturor, eu mai sunt aici! Maitrăiesc şi n-am de gând să-mi mut reşedinţa sausă las să fiu năruită”…

Într-un loc central al Tel-Aviv-ului, căutatde antreprenorii construcţiilor scumpe, ailocuinţelor care se vând cu milioane de dolari,atât de solicitate de cumpărătorii autohtoni saudin străinătate, uimitor de ieşită din comun, cuputeri de neînţeles, ca o insulă singuraticărămasă unica dintr-un arhipelag înghiţit de furiadezlănţuită a oceanului, stătea căsuţa făcută cuaproape o sută de ani în urmă; nu fusese făcută

cu macaralele care zidesc azi betonul în zeci deetaje, ci cu mâinile aspre, crăpate, bătătorite,arse de soare, ale unor oameni simpli veniţi înEreţ Israel din sudul îndepărtat al PeninsuleiArabe; stătea nemişcat, căci nici un fel de pro -puneri, care de care mai atrăgătoare, nu puturăîndupleca pe unica ei locatară, ea, întărită şi desfaturile unei rude îndepărtate, de a părăsi casapărintească; casa asta, de culoarea nisipului, cugrădiniţa pe care ea încerca, cu greu, s-o maiîngrijească… Totul era acoperit cu un strat greude praf înăbuşitor, praful ucigător produs denemiloasele – uriaşe construcţii din jur, con-strucţii care se înmulţesc ca gigantice ciuperciotrăvitoare, sufocând totul… Sufocând florile,arbuştii şi pomii din grădiniţa lor care trăgea sămoară… Vag îşi mai amintea ea de miresmelelor, pe care le savura odată… Mama-i povestiseşi despre vremuri când se şedea pe iarbă,acolo, în serile senine, ascultând glasul măriicare nu-i departe, savurând aroma ceaiului cunana, sau amestecând frunze de gat… (1).

… Şedea pe scaunul ei în faţa ferestreişi privea afară, aşa cum o făcea de multe ori decând „revoluţia dinozaurilor de beton” – cumnumea ea ceea ce se petrecea în jurul ei – îidispersă relativa linişte a vieţii singuratice;simţindu-se total lipsită de puterea de a hotărîce trebuie să facă şi crezând orbeşte în singurarudă din Kerem – căci pe altcineva nu avea – căel se pricepea în afaceri… Simţea câteodată ostrangulare aproape fizică a existenţei ei, ca şicum o mână a unui monstru i-ar fi apucat cu oputere nestăpânită beregata şi i-o strânge cuintenţia clară a uciderii… I se tăia respiraţia…Se sufoca… Îşi desprinse fruntea de geamulaburit pe dinăuntru de respiraţia ei şi înceţoşatde praf, pe dinafară, şi-şi lăsă bărbia în căuşulpalmelor pe care le suprapuse pe marginea delemn putrezit a ferestrei.

Undeva pe la mijlocul blocului nou, sevedea o lumină roşie agăţată parcă de tavan,lumină care trecea totuşi prin aparenta perdeaopacă a faţadei „dinozaurului”. Lumina aceasta,

Carol FELDMAN

Etajul 13

123


pe care o vedea şi ziua şi noaptea, îi atrăgea înmod deosebit atenţia, făcând-o să se gân-dească difuz la o mulţime de lucruri; mai alescând, într-o zi din şirul zilelor când se aflanecronometrat la „postul ei de observaţie”,numără la ce etaj vedea roşul acela enigmatic.13. Era la etajul 13…

Ce importanţă are? Sau poate că totuşiare? Auzise odată, la universitate, o discuţiedestul de amorfă între studenţi despre semnifi-caţia acestui număr, 13, despre care s-ar fi scristot felul de lucruri, cu explicaţii şi interpretăridiverse, cu tendinţe ezoterice uneori, ori cuspeculaţii folclorice, mai mult de neluat înseamă, decât de o preocupare chiar semi-doctă. Ghematrie, fobie… Unii îl consideraunumăr norocos, alţii se fereau de el, atribuindu-i puteri nefaste. Tot felul de „teorii”… Prostii! Înfond: încă o superstiţie.

Dar cum multe din superstiţiile cunos-cute şi răspândite printre oameni de diferiteapartenenţe sociale au capacitatea convingeriişi a influenţei lor în viaţa acestora, descoperirealuminii roşii de la etajul 13 o făcu şi pe ea, cu unuşor zâmbet întrebător, să se gândească: „Astace-o fi însemnând?”…

*

Mama ei fusese tare superstiţioasă. N-olăsa niciodată pe ea, când era mică, să treacăstrada dacă vedea vreo pisică neagră că le taiedrumul, preferând, trăgând-o de mână, s-oîntoarcă din drum, făcând un ocol, depărtându-se de locul „cu ghinion”. Ori, în alte cazuri, s-oprevină ca să nu-şi continue drumul dacă-i ieseîn cale cineva cu o căldare goală, un coş, sauvreun vas gol; să nu se întoarcă din drum chiardacă a uitat ceva… Şi câte şi mai câte lucruri pecare mama ei le considera ca fiind vicleşugurilediavolului şi în faţa cărora îi spusese de multeori să facă semnul „hamsa” (2), de care necura -tul se teme foc…

Tatăl ei râdea de credinţele mamei, con-siderându-le apucături înapoiate de femeie. Elsingur, însă, cumpără – de diferite mărimi –camee care poartă numele de „hamsa”, pe carele atârnă în câteva locuri din casă. Ca să aducănoroc…

Mama, venind dintr-o familie de credin-cioşi, până ce tata o părăsise - o lăsase, cum

spunea ea, „în voia sorţii cu un suflet nevino-vat”… - credea mult în Dumnezeu. După cesoţul ei plecă, nu se supără pe Cel de Sus, darnu mai credea în El ca altă dată… Păzea doarcu smerenie aprinderea lumânătorilor deShabat, în sfeşnicile de argint rămase încă de lastrăbunici. Şi-acum, fiica ei continua aceastătradiţie.

Când tata plecase, ea era în clasa adoua. Şi după plecarea lui, mama lăsă „hamse-le” atârnate pe locul lor. Ca să aducă noroc…

După moartea mamei, ea luă jos de pepereţi, „hamse”-le atârnate de tatăl ei, lăsânddoar pe cea care era atârnată lângă uşa de laintrare. Pe celelalte le puse împreună cu o seriede alte fleacuri şi jucării din copilărie care semai învârteau prin casă, într-o cutie mare decarton pe care-o duse sus, în podul casei.„Hamsa!”, „Mare noroc le-a adus” – gândea eaacum înciudată.

Tata a plecat în Australia şi nimeni nu amai auzit de el. „Aşa a vrut, omul ăsta! N-amputut să-l opresc”, o auzea pe mama eispunând ori de câte ori vorbea cu cineva desprebărbatul care o părăsise pentru că nu mai puteasă-i nască copii. Şi de ce-şi părăsise fiica, peea? De ce-şi părăsise unicul copil, dacă maivoia şi alţii? Nu l-a înţeles pe tatăl ei atunci,când era mică; nu l-a înţeles, de fapt, niciodată.Pe undeva – s-o ierte Dumnezeu – crede că-lura pe omul acesta. Îi devenise străin. Dovedisecă e un om fără suflet. Până azi e convinsă cămama, care a murit de cancer, a murit din cauzalui…

Cum a putut un om să-şi părăseascănevasta, copilul, casa, şi să dispară? S-o lasepe femeia aia plăpândă cu un copil, singură…Gândurile şi întrebările acestea o urmărescaproape zi de zi, toată viaţa… Doi ani, aproape,de când s-a stins mama şi ea a rămas sin-gură… singură… Încearcă cu greu să-şi terminefacultatea, lucru pe care mama ei l-a dorit atâtde mult şi pentru care a trudit până în ultimaclipă. Mai are un an. Munceşte, ca să-şi poatăasigura terminarea studiilor. Se ocupă de tra-duceri şi face acasă păpuşi de cârpă pentruruda din Kerem, care e negustor en-gros deartizanat. E o rudă depărtată, un văr de-aldoilea al mamei, dar el o ajută şi cu îndrumări.Mai ales cu sfaturi pentru viitorul casei. În afarăde el, nu are pe nimeni. E văduv, trăieşte cu o

124


rusoaică şi copiii sunt de mulţi ani în America.Ea nu a avut prieteni nici în şcoală, nici înarmată. Nu are nici acum, la facultate. Nici rude,nici prieteni apropiaţi… Poate-i vina ei. Nu eprea prietenoasă. Moştenise firea mamei. Şimama fusese singurul copil la părinţi. Nici buni-ca nu mai putu face copii; dar bunicul nu o pără-sise… Mama, de când tata plecă, nu o lăsasesă se apropie prea mult de cineva. Se temea.Nici nu prea lăsa ca cineva să se împriete-nească cu ea. Avea o teamă combinată poatecu un anumit egoism sau simţ de… s-o ierteDumnezeu – proprietate…

Ei nu-i e teamă. Încuie chiar bine casa,dar asta ca să nu intre hoţii, nu că i-ar fi teamăsă nu i se întâmple ei ceva. Hoţii! Averea pecare o pot găsi aici! Şi totuşi, gratii la geamuripusese doar în spate. În faţă, pe unde mai vede„lumea”, n-a vrut. Să nu se simtă ca într-oînchisoare. Era destul de închisă în sine.Simţea că nu o interesează să împărtăşeascăceva cu cineva. Singurătatea la care viaţa – separe – o condamnase, o îndârji. O şi izolă. Iaracum, ca o completare paradoxală a acesteiizolări (izolarea nu-ţi asigură liniştea!) – năvalaconstrucţiilor ăstora tumultuoase din jurul ei,neliniştea care-i zdruncinase ca un cutremurlung existenţa oricum lipsită de o adevăratătuhnă, îi sfredelea creierii şi inima. Unsimţământ ciudat care-i producea un fel de pa -ralizie a gândirii; ceva care încearcă parcă, cu oforţă de nestăvilit, s-o scufunde într-o ceaţă aclarităţii şi a voinţei. Se plictisise, obosise, deviaţă? Se simţea ca peştele prins într-o plasă încare zvârcolitul său ajunge la faza când simtecă e de prisos…

*

Între casa ei şi noile blocuri, se întindeao potecă asfaltată care avea, de-o parte şi dealta a ei, câţiva copăcei, tufişuri de leandru şidoi palmieri bărboşi, unul vizavi de celălalt, ce-şi păstraseră eroic existenţa, în pofida şantieru-lui de construcţii. Aşa cum după terminareaconstruirii fiecărui bloc, îngrădirile din jurulterenului de lucru începeau să fie demontate –amintind într-un fel demontarea unui decor deteatru după terminarea spectacolului – iar imag-inea nouă îşi arată înfăţişarea, completată fiindadiacent de ceea ce mai rămăsese din vechiul

aspect – de obicei, copacii înalţi cu rădăcinileadânci – cei doi bătrâni palmieri, pe care ea-icunoştea de când deschisese ochii, rămă -seseră şi ei nemişcaţi în înţelepciunea tăceriilor. Ea se bucura constatând acest lucru acum,fiindu-i dragi aceşti vecini – prieteni bătuţi devânturi, care nu se „mutaseră” de pe stradaaproape total evacuată, trăindu-şi cu stoicismaparenta veşnicie pe acelaşi loc unde au fostîmplântaţi.

Lângă unul din cei doi palmieri, pe dru-mul potecii care era de-acum deschisă trecăto-rilor, nu departe de şoseaua principală paralelăcu marea, se aciuase de-o vreme un muzicantde stradă, care cânta la clarinet. Ea-l vedea dela fereastră şi de multe ori chiar, cânddeschidea geamul şi vântul adia – nefiind preadeparte – auzea sunetele instrumentului, pecare, astfel îl identifică – clarinet; muzicantuluiea-i vedea doar spatele…

„Publicul” lui era de partea cealaltă; ease afla doar „în spatele scenei”, neavând privi-legiul de a-l vedea pe interpret „en face” – gândiea, zâmbind, după multă vreme fără reticenţe. Îivedea clarinetistului doar pletele revărsate pespate. Plete blonde, de muzicant nou venitprobabil din ţara lui Ceaikovsky. I se părea chiarcă desluşeşte fragmentar ceva din muzicaaceea pe care ea, yemenită cu slăbiciune pen-tru muzica clasică, o adoră. Clarinetistul delângă palmier cânta din „Lacul lebedelor”. Cuochii închişi, şezând pe scaunul ei de lângă fe -reastra deschisă, savura transpusă în altă lumedulceaţa muzicii atât de iubite. Când clarinetis-tul termină de cântat, vru să aplaude. Dar,deschizându-şi ochii, privirea-i reveni pe bloculde vizavi, unde roşul înceţoşat al luminii de laetajul 13, parcă o chema spre ea… O chemaretainică, enigmatică… Ireală, dar… aproape denestăpânit…

… Sări deodată de pe scaunul pe careşedea nici nu ştia de când şi – aproape violent– strigă în gând: „Ce vreau eu de la viaţaasta?”… Apoi cu glas tare, spre fereastradeschisă: „Ce vreau eu de la viaţă?” Nimeni nu-i răspunse. Probabil, aproape sigur, nimeni nu oauzi…

De afară se auzea acum clar clarinetulmuzicantului de lângă bătrânul palmier, care-şireluă cântatul. Tot Ceaikovsky.

„Ceaikovsky sună la pian sau la vioară

125


mult mai bine”, gândi ea, ducându-se labucătărie să-şi ia ceva de mâncare.

*

În bufetul universităţii aproape că nu eranimeni. Se vedea că studenţii sunt în vacanţă şică doar câţiva mai veneau din când în când săcaute ceva la bibliotecă. Pentru asta venise şiea, că-i lipseau nişte materiale la pregătireaexamenului pe care-l amânase din sesiunea devară. Nu se pregătise atunci cum trebuie, aşacă nici nu se prezentă, nefiind adepta încercăriinorocului la învăţătură. Comandă o cafeaexpres, să se mai deştepte din buimăceala pecare-o simţea după o noapte nedormită.Avusese o noapte grea, nereuşind să adoarmănici câteva minute măcar. Vedea din pat, pe fe -reastră, toată noaptea, lumina aceea roşie de laetajul 13 a blocului nou de vizavi, care, cu o pu -tere magică, misterioasă, o făcea tot timpul săse gândească la o mulţime de lucruri, care decare mai fantastice şi mai înfricoşătoare… Şi lamoarte. La moarte, în toate felurile. Se simţea,pentru prima dată, înfricoşată. Singurătatea oînspăimânta acum ca niciodată. Nu putea ador-mi. În zori îşi făcu repede un duş, îşi luă geantaşi veni cu autobuzul 25 până la Universitate.

Luă ceşcuţa cu cafea şi se aşeză la omăsuţă. La măsuţa de lângă ea, M. roşcovanulsugea cu un pai suc de portocale şi citea dintr-o carte. Erau colegi, dar nu vorbiseră între ei deprea multe ori. Îl ştia de la cursuri, căci şedealângă o colegă de-a ei din liceu, cu care, separe, era prieten. Aşa auzise, căci ea nu-şiîntrebase niciodată colega; de altfel, nici cu eanu discuta prea mult.

- Hei!- Hei!- Ţi-am văzut ieri casa.- Cu ce ocazie?- Împart dimineaţa ziarul „Globes”. Am

acum un bloc nou. De 28 de etaje. De barosani.Sunt acolo mulţi abonaţi. Mi-a spus S. că şi tulocuieşti aproape. Chiar vizavi. Într-o cocioabă,şi că nu vrei să te muţi. Am văzut-o de sus. Credcă de la ultimul etaj. Se vede tare mică de-acolo. Cred că şi mai mică decât e.

- E mică.- Să te ţii la preţ. Ai să iei milioane. Stai

singură?

- S. nu ţi-a spus? Că ea doar ştie.- N-am întrebat-o.- Singură.- Nu ţi-e frică?- Uneori, da.- Şi n-ai de gând să te muţi?- S-ar putea… Poate, în curând. Am o

rudă care se ocupă…Când au început cursurile, în curtea

Universităţii, întâlnindu-l pe M., l-a întrebat:- Spune-mi, te rog: portarul blocului viza-

vi de mine te cunoaşte bine?- Mă vede în fiecare dimineaţă la cinci şi

jumătate. Îi dau un ziar cadou. Suntem prieteni– ce să-ţi zic! El îmi deschide uşa din „lobby”.Am codul meu. De ce întrebi?

- N-aş putea să intru şi eu acolo, cutine?

- Cu mine? Pentru ce?- Vreau să… M-am gândit să fotografiez

de sus casa mea… Poate chiar de la etajul… deunde ai văzut-o şi tu… Cred c-ar fi ceva intere-sant. Mă gândesc la o lucrare…

- O poză de sus? Da, s-ar putea să fieîntr-adevăr ceva interesant… Dar pentru asta artrebui să poţi intra într-o casă… De la balcon…

- Aşa m-am gândit şi eu.- La ora când eu intru, dorm toţi.- Se-nţelege. Dar dacă ai vorbi cu por-

tarul… Să mă lase să intru mai târziu. Dă-minumele unui abonat. N-ai încredere în mine?Nu mă duc să omor sau să jefuiesc pe nimeni.

- Sper. Poate că vrei să te arunci de-acolo?

- Ce-ţi veni?- Ştiu eu?... Nu ştiu cum s-o fac. Am să

mă gândesc. De la ce etaj zici că vrei să facipoza? Sau poate că încă nu te-ai gândit?

- Ba da. De la etajul 13.- Aha, te atrage numărul?- N-aş zice…- Am acolo doi abonaţi. Dacă nu mă

înşel, unul are chiar balconul spre casa ta… - Perfect!După câteva zile, M. îi spuse că reuşi

să-i aranjeze „proiectul”.- Poţi să te duci şi să-i arăţi prin geam

portarului, cu două degete, semnul V, aşa…vezi… Aşa m-am înţeles cu el. Te va lăsa săintri. Îţi va cere să-i laşi buletinul de identitate.N-ai nici o problemă cu asta, nu?

126


- Ce problemă să am? E-n regulă.- Când vrei să te duci?- Ştiu eu? Poate vinerea asta, că sunt

liberă.- O.K. Vineri cred că vei găsi pe cineva

de care ai nevoie. Să nu te duci prea târziu că eErev Shabat. I-am zis portarului că lucrezi laziarul pe care eu îl împart. Să ţii aparatul defotografiat la vedere, mă-nţelegi. Asta să vinzi şicelor care te vor lăsa să intri la ei în casă. Evorba de familia W., de la etajul 13, apartamen-tul 78. Asta-i! Sper să n-ai probleme. Dacă da –„I'm sorry!” (3) Eu am făcut ce-am putut. „Goodluck!” (4).

*

Nu-i venea să creadă când se uita încalendar: vinerea pe care vroia să şi-o însem-neze pentru acţiunea ei, peste patru zile, era pedata de 13. Vineri 13! O urmărea oare acest 13enigmatic peste tot? Auzise o sumedenie delucruri despre acest atât de discutat şi contro-versat număr. Unii credeau şi susţineau că ar fisimbolul nenorocului, alţii, viceversa. Toţi ceicare, într-un fel sau altul, îi atribuiau „puteri” ceexercită nişte influenţe asupra oamenilor, oriîncercau să-l evite, ori îl căutau cu tot dinadin-sul. Ea, de pildă, simţea de la un timp – credede când a aflat că lumina aceea roşie e de laetajul 13 – cum o urmărea, parcă zi şi noapte;imagine monocromatică, fantomatică, pe care oavea în ochi chiar şi atunci când nu o vedeauitându-se la ea direct… Acum, ziua la care segândea să se ducă acolo, sus, la etajul 13, eratocmai vineri 13. Iar 13! Să fie doar o coinci-denţă? Auzise spunându-se că vineri 13 este ozi tare periculoasă. Alţii spuneau că marţi 13 eziua periculoasă. Dar de ce trebuie să-i fie eifrică? În fond… de ce a hotărât să facă toată„acţiunea” asta?... Şi ce dacă blocul acesta, cuetajul ăla blestemat – 13, cu lumina aia miste-rioasă, au devenit pentru ea o obsesie, o ideefixă? Ce, e chiar atât de lipsită de voinţă, ca sănu-şi poată scoate din cap anormalitatea astapripăşită în gândirea ei? E clar că-i vorba de otulburare pricinuită de vacarmul construcţiilorblestemate din jurul ei, care i-a curmat linişteasingurătăţii. Şi cuvântul ăsta care-i vine mereuîn cap: „blestemat”, „blestem”, „blestemate”…Iar şi iar şi iar… O fi, poate, urmărită de vreun

blestem providenţial? S-o ferească Dumne… Ofi poate… numărul ăsta?... 13. O urmăreşte, iarşi iar… Se strânge ca o chingă, în jurul ei,numărul ăla blestemat! Iar blestemat! Seascunde oare în toată această obsesie cevafatal? Pentru ea? Poate… moartea? Poate căea trebuie să… Inima începu să-i bată tare. Dece trebuie ea de-acum să?... De ce? I se păruîntrebarea aceasta a fi cea mai absurdă – „dece?” Orice om, când îi vine momentul să… Cerost mai are să pui întrebări dacă aşa ţi-e scris?Nici „când”…?”, nici „cum…?”, n-are importanţăsă mai întrebi. Poate că trebuie să te omori –dacă ţi-e scris aşa… Cine poate şti ce-i e scris?Ea… Să se… Poate că ea trebuie… să sară desus… de la lumina, adică de la etajul… „Oh,mamă!” scoase un strigăt din rărunchi şi izbuc-ni într-un plâns sfâşietor. Îşi acoperi cu palmelefaţa congestionată, fugi din faţa calendarului depe perete şi se aruncă pe patul răvăşit…

*

… Iar avea sentimentul acela ciudat cătimpul nu trece; a încremenit, nesimţindu-i tre-cerea pe care de obicei i-o simţi… Vedea ceeace-i cuprindea privirea într-o totală nemişcare şiîn dimensiuni curioase, ireale – ori mai mari, orimai mici decât cele cunoscute din viaţă…

Încă o ciudăţenie! De pildă, iată, căsuţalor pe care-o vedea de sus, de pe balconuldeschis al etajului 13 unde ea se afla acum,care, oricum de la distanţa aceasta trebuia săfie văzută micşorată, era văzută de ea atât demică, cum e o căsuţă de lemn din jocul„Monopoly” – câţiva centimetri… Cutia cu jocul„Monopoly” aparţinuse odată tatălui-dezertor şiea o pusese în pod, la un loc cu „hamsele” luipărăsite… Aproape crezând că ceea ce vedeaeste aievea, se întreba cu un absurd-vag: „Cumpoate exista o căsuţă aşa de mică?... Şi pe aşaceva se pot lua milioane? Ce-i, un uriaş briliantal vreunui arab? Lumea a înnebunit!... Toatălumea-i nebună! Ce caut eu, unde sunt eu,Doamne, în lumea asta?... Unde?...” E clar cănu numai privirea i se dereglă în acestemomente când, sprijinindu-se de balustradabalconului pe care-o simţea şi o vedea – atâtcât putea s-o vadă – ca pe un zid, ci şi gândurileîncepură s-o ia razna, într-o goană nebună, denestăpânit, creându-i succesiuni de imagini cu

127


viteza de zbor a săgeţii. Simţi înţepături trecân-du-i prin cap de la o tâmplă la alta şi se lăsă,sfârşită, cu mâinile pe balustradă, cu capul înjos… Aparatul de fotografiat cu zoom-uldeschis, atârnat de şnurul negru petrecut dupăceafa ei, se bălăbănea în gol la o înălţime decâteva zeci de metri de la pavajul intrării în bloc,pe care ea, cu ochii pe jumătate închişi, o vedeaca un hău nesfârşit. Prin ceaţa aceasta aneclarului se gândi să elibereze aparatul care-iatârna, simţindu-l ca o ancoră grea prinsă degât, sufocând-o… Şi să sară şi ea după el…Oricum, se simţea parcă trasă în jos, alunecândpeste balustrada balconului casei de la etajul13… 13… 13… Numărul începu să se suc-ceadă cu o repeziciune ca a unei pelicule cine-matografice ieşită de pe axul cutiei de proiecţie.Poate că aşa trebuie să fie… Blestem? Darpoate…, totuşi… pentru ea acest număr… sănu fie… fatidic… Poate pentru ea e un numărnorocos… Să se arunce şi să nu moară?Cum… cum poate şti? Să-ncerce, totuşi… Să-n… Cineva o bătu uşor pe spate, trăgând-o înacelaşi timp de lângă balustradă. Un înger?!...Un şoc deşteptător o făcu să se întoarcă şi să-şi deschidă ochii. Privirea i se limpezi. În faţa eistătea băiatul blond care-i deschide uşa cândintră în apartamentul nr. 78.

- Ce s-a întâmplat? o întrebă acesta.- O!... Nimic. Era să… era să-mi cadă

aparatul de fotografiat.- Am crezut că… În regulă! Ai fotografiat

ce-ai vrut să fotografiezi? Trebuie să coboracum să cumpăr ceva de la super şi nu vrea s-o las pe bunica – scuză-mă – totuşi cu un omstrăin. Încă puţin şi se întorc şi părinţii de lamare. De altfel, mi-ai spus că vrei să faci doarcâteva poze şi a trecut deja peste jumătate deoră…

- Jumătate de… O! Nici nu mi-am datseama. Scuză-mă! Îţi mulţumesc! Am făcutcâteva poze. Dacă am deranjat, te rog din nousă mă scuzi!...

- Nu face nimic! Zici că în casa aia dejos, pe care-ai fotografiat-o, mai locuieşte cine-va? Nu m-am uitat niciodată…

- Da, mai locuieşte. Deocamdată… Credcă se vor muta în curând. Aşa am auzit…

- Succes!- Mulţumesc! Adică… la ce?- La reportajul pentru care-ai făcut

pozele. Va apare în „Globes”?- Se-nţelege, lucrez doar pentru ei.

Dar… ştiu eu? Poate-l voi publica în altăparte…

Aerul de afară era plăcut, înviorat de unvântuleţ primăvăratic care se simţea dinspremare. Cei doi palmieri bătrâni îşi lăsau zburlitede vânt crestele verzi-ţepoase, păzind parcă –în acelaşi timp – liniştea frunzelor lungi ador-mite pentru totdeauna în veştejirea lor de-a lun-gul tulpinei. „Ca bărbiţa lui Don Quichotte”,gândi ea, privindu-i după ce coborî de la etajul13, mergând cu pas încet spre şosea. Nudeparte se vedea albastrul liniştit al mării…

Auzi sunetele clarinetului cunoscut şimergând încă puţin îl văzu pe muzicantul cupletele blonde care cânta lângă unul din bătrâniipalmieri. Îl văzu acum din faţă. Nu putu să nuconstate cu plăcere că era un băiat frumos; pro-totipul slavului – blond cu ochii albaştri şi cunasul „obraznic” ridicat, parcă adulmecând caun câine de rasă mirosul… Cânta Ceaikovsky.Ea se opri în faţa lui. El se opri din cântat. Ea-iaruncă în cutia de pe jos o monedă de cincişekeli.

- Numai Ceaikovsky ştii? întrebă eaoarecum provocator.

- Ceaicovsky e cel mai frumos, răspunseel liniştit cu un puternic accent rusesc.

- Cum te cheamă?- Victor. Şi pe tine?- Tikva.

(5).- „Tikva”, repetă Victor şi, zâmbind, îşi

băgă între buze muştiucul clarinetului şi începusă cânte „Hatikva”! (6).

Tikva râse, continuându-şi drumul spreşosea. Şi începu spontan, pe muzica ce seauzea din clarinetul lui Victor, să cânte: „Od loav-da tikva-teei-nu”… (7).

Ziua plăcută de primăvară îşi împărţeacu dărnicie farmecele…_____________________1) Plantă de origine yemenită, folosită ca „fortificant”;după unii, are efecte narcotice.2) Cinci degete ale mâinii – semnul care alungă răul(amuletă).3) Regret! (engl.)4) Succes! (engl.)5) Speranţa (ebr.)6) Imnul naţional al Israeulului – „Speranţa”.7) „Încă nu s-a pierdut speranţa noastră” – vers dinimnul Israeului.

128


"Dacă faptele nu se conformeazăteoriei, trebuie înlăturate." (Maier)

Leri, avocata, îi întinde prizonieruluiordinul de eliberare. Acesta îl citeşte cuatenţie, apoi i-l înapoiază fără ca expresiafeţei să-i trădeze vreun sentiment.

- Nu te bucuri?- Pentru ce?- Pentru că eşti din nou liber.- Totdeauna am fost liber. - Procurorul a avut un accident rutier.

Este conectat la aparate. Nu se ştie dacă maiiese din comă. Eşti satisfăcut?

Doctorul ridică din umeri. - I-ai dorit-o?- De ce vrei să ştii?Este rândul avocatei să ridice din

umeri.- Curiozitatea... Judecătorul a avut un

atac şi a murit. Colega ta, preşedinta, cum ise spune, a fost diagnosticată cu un cancer înstadiul terminal...

După o pauză, avocata se apropiepentru a-l privi cu atenţie în ochi. Pare că vreasă treacă dincolo de limita indiferenţei luiaparente.

- Trei coincidenţe?- Pe mine mă întrebi? De unde să ştiu

eu ce hotărăşte celdesus pentru a face ordinepe lumea asta...

- Cineva ar putea spune că procurorula avut dreptate, că nu eşti străin de magianeagră... Zeci şi zeci de întâmplări inexplica-bile, de coincidenţe, cum le spui tu...

Ar vrea să-i dea o explicaţie, darrenunţă... Îşi dă seama cât de bombastic arsuna un expozeu ca acesta: n-am nicio legă-tură cu tot ce se întâmplă cu cei care-mipoartă sâmbetele. Nu voinţa mea de a le facerău duce la nenorocirile care îi pasc, ci ura din

sufletele lor.Eu îi privesccu compasiu - ne, fiindcă oa -menii aceştianu ştiu ceînseamnă săte bucuri defiecare clipăurmărind norii de pe cer, ascultând muzicatitanilor mânuitori ai sunetelor, citind capodo -perele geniilor literaturii, admirând creaţiilepictorilor, sculptorilor, arhitecţilor, încercândsă pă trunzi în abisul gândirii filozo filor, călă-torind în infinitatea spa ţiului şi timpului, în dor-inţa de a găsi, dincolo de un dumnezeu ridicolşi infantil inventat şi impus de partida popilor,o explicaţie... Cu ce îşi umplu, deci, sufletulaceşti... Eram să spun oameni... Acestefiinţe? Cu ură, cu invidie, cu lăcomie. Cepoate fi mai toxic decât astfel de porniri? Şi săne mire rezultatele? Câtă energie negativă i-ar fi trebuit să consume pentru a le plăti, într-un fel sau altul, celor care nu l-au putut şi nu-l pot suporta, fiindcă este altfel, mai neamţ,mai finlandez, mai elveţian decât ei, acesteimase amorfe cu idealuri meschine, cu prefe -rinţe groteşti, consumatoare de mici şi bere înloc de cultură, aflată într-o întrecere acerbăde a-şi arăta pe orice cale prostia, prostulgust, incultura crasă, lipsa de talent, care înloc de personalitate au agresivitate şi vio-lenţă, în loc de sensibilitate, tupeu şi aro-ganţă, în loc de credinţă, făţărnicie şi falsitate,în loc de iubire, sex, alcool, droguri şi tatua-je?... Ridică din umeri. O priveşte pe fostaasistentă să vadă dacă i-a citit gândurile.Cuvintele ei îi arată că intuiţia avocatei nu sedezminte.

- Cât de dur trebuie să fii ca să judecilumea ca pe o adunătură de netrebnici...

Adrian BUŞILĂ

Raiul interzis- fragment -

129


- Lumea este o adunătură de netrebni-ci... Cu mici excepţii.

- Noi doi?... Nu vrei să stăm odată subun umbrar, la un mic şi o halbă? Parcă îmipare rău că ne despărţim, acuma, când amînceput să te cunosc, cât de cât.

- De ce nu? Poate-mi spui cât a costat-o pe colega mea, preşedinta, investigaţiilefăcute de procuror.

- De unde atâta ură? - De la felul în care a vrut să mă

câştige folosindu-şi funcţia, nu să măcucerească...

- Apropo. Dragomir este în ţară. Îşimenţine propunerea... în ce te priveşte...

- O ştii şi pe asta...- Din dosarele procurorului. De fapt ale

securităţii...- Să nu-mi spui şi tu că am făcut o

prostie că n-am rămas în America...- O mai poţi îndrepta. Eu n-aş sta pe

gânduri.- Sunt prea bătrân pentru trăsnăile lui

Dragomir. Mă aşteaptă corabia mea. Mi-aoferit suficienţi bani pentru a-mi construi oambarcaţie cu care să pornesc iarăşi în jurullumii.

- Bani? Pentru ce ţi-a oferit bani?- I-am vândut creierul...- Nu mă iei şi pe mine?- Pentru mine singurătatea este cea

mai plăcută tovărăşie. Dar dacă insişti...

"Dacă te simţi bine, nu fi îngrijorat.Va trece!" (Postulatul lui Boling)

Fostul toarş Marin, ajuns preşedinteleconsiliului judeţean, cel aşteptat de Marianacu mese întinse, cu gip la scară, cu birousomptuos mobilat cu piese comandate la ofabrică cu contracte în afară, cu fotolii tapiţatecu piele crem deschis, cu covor persan, cusecretară de top, are o pasiune căreia nu i sepoate împotrivi: vânătoarea.

Nu se ştie dacă a căpătat-o din dorinţade a fi în ton cu fostul şef al statului, dictatorul,de a fi în preajma acestuia în escapadele din

deltă când bietelor aripate nu li se acordanicio şansă, fiindcă în preajma primului vână-tor al ţării se aflau ascunşi în stufăriş trăgătoride elită având sarcina să tragă în păsări înaceeaşi secundă cu marele conducător, pen-tru ca raţa, sau gâsca, sau lişiţa ochită deacesta să cadă obligatoriu smulgând excla-maţii de admiraţie din pieptul chibiţilor:miniştri, membri în cc şi în marea adunarenaţională, ambasadori ai ţărilor pretine etc.

Oricum, fostul toarşu Marin s-a molip-sit de această boală. Când se satură de rezol-vat problemele importante ale judeţului, îşiconvoacă gaşca, îşi ia puşca, cartuşele, cos-tumul, pălăria, şi se avântă prin coclaurii bălţiidupă fazani şi alte lighioane.

De la un timp, însă, nici această pre-ocupare nu-l mai scoate din biroul propriu. Cesă fie? se întreabă gaşca, dar şi beneficiariideciziilor lui administrative care aşteaptă înzadar fonduri pentru repararea şcolilor, gră-diniţelor, dispensarelor.

Domnul Marin s-a îndrăgostit! Boalăgrea. Mai grea decât hipertensiunea arterialăpe care o moşteneşte din familie, decât car-diopatia ischemică care i-a ucis un frate,decât scleroza renală cu care a fost depistatla ultimul control medical serios, decât dia-betul apărut şi acesta nu se ştie de unde,poate datorită pasiunii pentru îngheţată, pecare doamna Marin, bioloaga, i-o prepară dedouă dece nii, de când s-au luat.

După ce domnul Ma rin a candidat pelistele psd-ului pentru un loc de senator şi afost ales, drumurile celor doi soţi s-audespărţit dramatic. El şi-a luat secretara cu ella capitală, i-a făcut acesteia un copilaş, iarsoţiei legitime, cu care n-a putut lăsa urmaşi,nişte psdişti mititei şi hoţomani unşi la botezcu toate mirurile de nenea Hrebe i-a ridicat,drept compensaţie, o vilişoară, cu ajutorulfirmei de construcţii care i-a finanţat campa-nia electorală, câştigătoarea tuturor licitaţiilorpe când actualul senator era preşedinteleconsiliului judeţean. Credea că această micăatenţie îi va atenua suferinţa bietei doamneMarin, în clipa când va ieşi la iveală escapa-da lui amoroasă, cu descendenţi.

130


N-a fost aşa. Doamna Marin a luat foc.Tocmai ea pentru care dragostea nu are niciosemnificaţie, cu atât mai puţin sexul, o scâr-boşenie, o corvoadă suportată o bucată devreme ca obligaţie, în niciun caz ca plăcere.Poţi compara o mişcare din fund cu unCezanne, sau un Van Gogh? obişnuia săspună strâmbându-se.

Prima reacţie a fost un tur de forţă pela toate cunoştinţele şi prietenii pentru a-iîntreba dacă ei ştiau. Deci ştiaţi, nemernicilor,şi eu stau cu sufletul la gură, că al meu,săracu'! se chinuie singur printre străini!Nemâncat, neprimenit, ne... Jigodiilor!

A fost greu până şi-a turnat primulpahar de whisky. N-a mai contat nici vila, niciRubens, nici Rembrant, nici Ermitajul, nici...

Leri i-ar fi găsit repede un remediu:vibratorul. Dar ce să facă o frigidă cu aşa osculă? Doar pentru a avea sentimentul că i-oplăteşte nenorocitului sau ca o ocupaţie întimp ce-şi soarbe tăria? Sau poate tăria i-ar fideschis apetitul sexual? Şi cum de la vibratorla amant nu-i decât un pas, cine ştie ce s-ar fiîntâmplat. Dar Leri este cetăţean american cusoţ de peste suta de kile şi copii mai vârstnicica ea. Ea care nici nu vroia să audă de mări-tiş şi de copii!... Aşa că doamna Marin rămânesă se întrebe cu ce a greşit şi ce se va întâm-pla dacă, doamne fereşte, moare secretara!Nu devine automat mamă? Măcar dacă ar ştia cui! Aşa că i-a cerut domnului senator ofotografie a celui mic. Să fie pregătită. Dar săcreadă puşlamaua că va moşteni vila!... Olasă boschetarilor şi n-o dă!

"Progresul se bazează pe dorinţa universală de a trăi peste venituri." (Butler)

Preşedinta... A stat trei luni internată înTurcia, într-o clinică de tratare a cancerului.Când a aflat cât costă o cură de tratament,aproape patruzeci de mii de euro, primul eigând a fost să deschidă, la întoarcerea înţară, o clinică asemănătoare. Cunoştea acumîn amănunt toate tertipurile pentru a aveaacces la bani europeni. Nu aşa îşi construise

policlinica? Declarase iniţial că se va ocupaexclusiv de îngrijirea bătrânilor la domiciliu...Apoi, cu acordul tacit al primarului şi arhitec-tului şef, se extinsese adăugând spaţii pentrucabinete de toate profilele, farmacie, labora-tor. Când construcţia a fost gata, nimeni numai pomenea de bătrâni netransportabili.Avea relaţii suficiente pentru a demaralucrările la spitalul proiectat.

Patruzeci de mii de euro, pentrufiecare pacient! La câţi canceroşi sunt înţară... N-o să ştie ce să mai facă cu banii.Turcii i-au adus de la început noroc. Cine s-arfi gândit că de la o roată de caşcaval vaajunge să facă afaceri de milioane de euro!

Nu vrea să se gândească la propria-iboală. Este convinsă că poate s-o învingă.Dumnezeu a fost totdeauna de partea ei...

Acum că doctorul a plecat singur pe obarcă în jurul lumii, se consideră răzbunată.Uraganele şi rechinii îi vor împlini dorinţa...Mai bine ca procurorul... Şi fără cheltuială!...Acest gând îi provoacă un neaşteptatorgasm...

"Criză este atunci când nu poţi spunehai să uităm toată chestia asta.” (Ferguson)

La un an de la eşecul planurilor luiEugen Daneş de a obţine finanţare pentruconstruirea de ambarcaţii ecologice, Marianaa pus bazele liniei de fabricaţie a berii Bravo,în condiţiile unei concurenţe acerbe cu mărcide renume, dar mai ales cu berea locală, pro-dusă de vechea fabrică din curtea căreia ieszilnic camioane încărcate cu sute de butoaiece aprovizionează localurile de mâna a treia,bombele din cartierele mărginaşe şi cele dinsatele din jumătatea de nord a judeţului.

Mariana aleargă prin ţară după malţ,hrişcă, orzoaică, sticle, linie de îmbuteliere,ţevi de inox şi ce mai trebuie pentru a trans-forma lichidul fără miros, fără culoare, fărăgust numit apă (ba gust are, fiindcă adună dinmarile oraşe europene toate produsele deexcreţie umane şi animale, milioane de tonede fecale, urină, detergenţi şi alte mizerii), la

131


stadiul de bere scoasă de la gheaţă, gata săo savurezi, la adăpostul unui umbrar cu unamic cu care să dezbaţi problemele omenirii,inclusiv cea a poluării, până unul dintre voi seîmbată, sau chiar amândoi, şi începe cearta,apoi încăierarea cu amicul transformat într-ovietate gângavă, arţăgoasă, încăpăţânată,vindicativă şi urât mirositoare... Şi, în plus, l-aumplut şi borşu'. Ca şi pe tine, de altfel...

Ce face Eugen? Dacă cineva îşiînchipuie că urmăreşte procesul de fermen-taţie din budanele de inox în care era depozi-tată mierea de albine pe timpul lui tataGheorghe, se înşeală. De asemenea, seînşeală dacă are impresia că după ce aîncasat săpuneala de la fraţii Păunescu, s-alecuit de ambarcaţii cu propulsie solară.Nicidecum.

A angajat doi muncitori, un sudor şi unmecanic, şi s-a apucat să construiască ohodoroabă metalică, pe scheletul unui pontonce fusese abandonat temporar de hoţii de fiervechi pe malul Dunării, o platformă pe care auasamblat o cabină din tablă, iar la pupa aumontat un motor de tractor pentru arat viile,identic cu cel de pe trimaranul lui Braharu.

- Cu ce, sufletu' meu, plăteşti munci-torii tăi? se interesează Mariana, gata să sarăasupra prăzii.

- Păi ai vândut câteva lăzi de bere, nu?întreabă la rândul lui Eugen, cu tonulselecţionerului echipei naţionale de fotbaldupă ratarea calificării la mondiale.

- Poftim? Numai să te atingi tu devreun leu şi o să mă pomeneşti cu tot neamultău de handicapaţi...

Au început certurile, crizele de isterie,învinuirile, reproşurile, injuriile, sticlele arun-cate când în direcţia unuia, când a celuilalt,palmele, pumnii, ochii vineţi, plasturii, tot tacâ-mul unei vieţi de familie cu două personalităţiputernice, spre disperarea salariaţilor care senimereau pe traiectoria proiectilelor, a sec-retarei Katy, obligată să măture cioburile, alebedelor de pe lacul din vecinătate, neobiş-nuite în perioada apicolă a locului decât culiniştea, cu vocea blândă a lui tata Gheorgheşi cu zumzetul albinelor.

- Dacă ar vedea tata Gheorghe ce aajuns ferma lui, cu ideile tale, ar muri a douaoară!

Tata Gheorghe, într-adevăr, sesfârşise de inimă rea. Nu-şi închipuise bietulbătrân că va fi jefuit tocmai de aceia pe careîi tratase ca pe copiii lui, le pusese la dispoz-iţie dormitorul fermei apicole de peCiobangârla şi barca cu motor, să stea şi săse plimbe cât aveau chef prin baltă, îi ajutasedin tot sufletul cu bani în perioada când seraera o paragină... Nu-i suflaseră niciun cuvântdespre intenţia de a cumpăra ferma. Să nucumva să o cumpere el. Avea tot dreptul. Erainiţiativa lui, munca lui. Se trezise în faţa fap-tului împlinit. Cum să supravieţuiască?

- De unde o să plăteşti oamenii?insistă Mariana ori de câte ori se întâlneau.

- Am resursele mele... o asigură zâm-bind misterios Eugen.

- Aştept s-o văd şi pe asta!Vorbele ei semănau mai mult a

ameninţare decât a curiozitate. Nu-i treceaprin minte că cel cu care îşi unise destinul vafi în stare să lovească încă o dată în propriilelor interese. Până când realitatea a convins-ode contrariu. Într-o dimineaţă s-a încrucişatpe drumul spre fermă cu un camion de maretonaj. L-a privit în oglinda retrovizoare cum seîndepărtează. A oprit maşina în curte şi s-apregătit să-şi ia în primire atribuţiile. Katy i-aadus cafeaua.

- Ce era cu camionul acela? o între-abă. Ieşea de la Gigi Rahău?

- Cum, nu ştii?- Ce, sufletu' meu, să ştiu?- Au încărcat utilajele din atelierul de

tâmplărie.Mariana sare de pe scaun, vărsându-

şi cafeaua pe fustă.- Băga-mi-aş...! Ce utilaje?! Ce tâm-

plărie?! Ai căpiat?!- Nu eu! Eugen le-a vândut unui tip...- Îl omor!! Asta era, deci, sursa lui

secretă de bani! De ce nu l-am luat în seriospe doctor! Mi-a spus că o să mă ruineze!Nenorocitul! Îi sparg capul!

- A spus că lipseşte câteva zile...

132


Mariana nu se mai poate abţine.Izbucneşte într-un plâns isteric. Urletele ei serăspândesc peste baltă.

- Vând toată panarama asta primuluicumpărător, spuse după ce se mai linişteşte.

"Nu poţi să cazi de pe podea." (Paul)

Şi totuşi...Spitalul... Pe una dintre băncile holului

de la primire stă un individ într-o staredeplorabilă: murdar, cu hainele numaizdrenţe, neras, cu privirile tulburi.

- Dumneavoastră? îl întreabă asisten-ta.

- Am bilet de internare, îi răspundeomul abia reuşind să articuleze cuvintele, întimp ce încearcă cu un fel de precipitare dis-perată să nimerească unul dintre buzunare.Dar mâna îi tremură îngrozitor şi eforturile luisunt inutile.

Asistenta strecoară, cu îndemânareacelei obişnuite cu astfel de investigaţii, douădegete în buzunarul cu pricina şi scoate ohârtie mototolită. O desface şi o citeşte.

- Hodorogea Virgil. Dumneavoastrăsunteţi?

- Evident... răspunde omul încercândsă afişeze, cu ultimele resurse, o expresie demândrie. Am fost... psiholog... în spital... dum-neata erai în... pântecele mămicii... hi,hi...

- Veniţi la baie să vă schimbaţi. TantiAneto! Strigă ea spre una din laturile culoaru-lui. Ia-l pe domnul psiholog în primire. Trebuiedeparazitat!

Cine din vechea gaşcă ar fi recunoscutîn această epavă pe tânărul chipeş, speranţaliteraturii locale, gazda amatorilor de votcă-gratis şi amatoarelor de zbenguială? Poatedoar pictorul Magiulă, cel care a încercat anide-a rândul să-i modeleze chipul în lut, mate-rial care îi adăuga totdeauna modeluluizbârcituri, pe atunci inexistente... ca un fel depremoniţie a lutului... De! Nu toţi au talentulcreatorului!...

Dar Magiulă nu mai are nici el vedereade altădată şi, cum nu vrea să poarte

ochelari, ar putea să-l confunde cu cine ştiece boschetar adunat de prin şanţuri şi să-lignore.

Moly ar putea să-şi dea seama că amai întâlnit undeva, cândva, o figurăasemănătoare, dar nu-i sigur că i-ar faceplăcere o astfel de întâlnire, mai ales că a fostcel mai vehement în a-şi îndrepta vechiul pri-eten pe drumul vindecării, al curăţeniei, alcredinţei...

Să fi fost măcar doctorul Ghelmez,radiologul, de serviciu ar fi avut o şansă săîntâlnească o cunoştinţă. Numai că Ghelmezs-a pensionat demult, iar starea lui fizică şibiologică nu-i prea departe de cea a psiho-logului.

Proaspăt îmbăiat şi ras, primenit culenjerie nou-nouţă, un semn că totuşi n-a fostun fieştecine în acest spital, zozo încearcă săse îndrepte spre lifturi, dar picioarele nu-l maiascultă... Dintr-o reminiscenţă de respect,infirmiera, tot aceea care strângea sticlelegoale de Viborova din cabinetul de psihologie,după o zi cu activitate non stop, îl aşează într-un cărucior pentru infirmi şi-l împinge spre lif-turi, cu o figură jenată, ca şi cum ea, şi nupacientul ar fi greşit cu ceva.

"Cel care ezităare probabil dreptate." (Bogovich)

Întoarsă în ţară, cheală şi cu tenulpământiu... de!... citostaticile nu iartă... nicimăcar pe aleşi... preşedinta, preocupată deideea spitalului pentru canceroşi, îi con-tactează pe cei care, dintr-un motiv sau altul,i-au facilitat ascensiunea afacerilor din dome-niul sănătăţii publice: primarul, arhitectul şef,directorul Casei de Asigurări de Sănătate şialţi câţiva trepăduşi de pe la partidul deguvernământ.

- Vreau un loc central. Acela pe carenu mi l-aţi aprobat data trecută.

- Dar... intrăm peste câteva blocuri,trebuie să expropriem câteva case, sădeviem două străzi...

- Ce importanţă are? Doar ştiţi că sunt

133


cu dare de mână!- Sunt şi câteva... cabinete medicale

de ale colegilor dumneavoastră în zonă!- Care colegi? Cei care mă muşcă de

cur? Care mă vor moartă? Nu mai pot eu deaşa colegi! Problema cancerului în arealulacesta trebuie să preocupe toate instituţiile,de la toate nivelurile. Vreţi să pierdem baniieuropeni?. Mâine am convocat o conferinţăde presă pentru a-mi face cunoscute intenţi-ile.

- Vom pune... problema în consiliullocal.

- Consiliul local! Boală lungă, moartesigură. O să mă adresez primului ministru,direct. Problema cancerului trebuie rezolvată.Există şi un program naţional... De ani de zile!S-a făcut ceva? Nix!... Pierdem bani!... Măcaratâta lucru pricepeţi şi voi!...

"Când îţi vine rândul, se schimbă regulile.” (Sigstad)

Mariana se ţine de cuvânt. A găsit unclient serios pentru fosta fermă, devenită fa -brică de bere şi teren de încercare pentruambarcaţiuni ecologice... vinde tot... Absoluttot. Nu mai vrea să audă de flori, de bere...de... Eugen... Vinde şi apartamentul şi-l lasăpe drumuri... Cum?... Aşa... ca pe ultimulboschetar?... Aşa!... Îi dă ceva... să aibă cuce-şi pune următoarele idei în practică... Cucapul lui... cu mâinile lui... cu talentele lui... Curestul de bani se cară în Germania, la fiica luitata Gheorghe, colega şi prietena ei dincopilărie, medic veterinar în ţara lui Schiller,Goethe, Beethoven, Bach, Hitler, Bismark,Khol, Rumenige, BMW, Mercedes,Volkswagen, Tirpitz, Krupp şi alte vedete...fără plete blonde şi buric gol... şi cap aşi-jderea...

Rămas efectiv pe drumuri, Eugen îşicăută gazdă... la care face foamea... pensiaajungându-i doar pentru chirie şi ţigări...

Poate fi văzut uneori, din ce în ce mairar, pe o bancă de la intrarea în Piaţa Veche...miroase de la o poştă a transpiraţie şi a tutun

prost... Nu şi-a abandonat nicio clipă... aerulsuperior de om cu idei!...

În ultimul timp are probleme cu prosta-ta şi cu vezica urinară. Gurile rele spun că arecancer...

O singură speranţă îl mai ţine în viaţă,aceea că prietena Marianei din Germania ova alunga pe aceasta... Cât o s-o suporte?...există altă cale între două prietene dincopilărie, devenite două adulte capricioase,ţâfnoase şi neregulate?...

Ceea ce se şi întâmplă!... Marianagăsindu-şi adăpost pe undeva pe pământullui Dante Aligheri, Rafael, Caligula, Luciano,Mussolini, Ferrari, Etna, Mastroiani, Carusso,Pavarotti, Garibaldi, Spartacus...

Îngrijeşte o bătrână neputincioasă...ţintuită la pat... Paralizată... Îi schimbă zilnicflorile de pe noptieră...

Sera, grădina Edenului pe pământ, omai vizitează în somn, din când în când... Setrezeşte scăldată în sudoare... cu imagineafreziilor degerate...

- Dacă dumnezeu n-ar exista, ar trebuiinventat, cu toată şleahta lui de sfinţi care numai încap în calendar, cu armata de popi, cunenumăratele lăcaşuri de cult, chiar dacăpuzderia de păcătoşi nu se prea înghesuiesă-şi mărturisească fărădelegile... ori că nu lepasă de ameninţarea cu purgatoriul... ori setem de microfoanele serviciilor secrete!... Cuce altceva poţi umple golul din mintea celorcare n-au curajul să-şi creeze propriul lordumnezeu?... Aşa cum fac americanii... Laananghie nu invocă toţi pe my God!?...Francezii nu au acelaşi model?... monDieu?... De ce n-am avea şi noi dumnezeulnostru personal: dumnezeul meu... sau altău... sau al mă-tii... Sau pe ăsta îl avem?...

- Crezi în dumnezeu - Cred. În acelacare a fost prezent în clipa Big Bangului. Pecare l-a declanşat. Dar acela n-are nevoie derugăciunile noastre fiindcă este surd... I-aspart timpanele marea explozie iniţială...

SFÂRŞITNu al lumii!... Acela o să urmeze...

134


(...) Era o zi de octombrie ceţoasă, cunegură multă pe coama dealurilor ce împrejmuiausatul Valea Rece. Casele erau risipite când pe undeal, când pe altul, dar cele mai multe erau în vale,lângă şoseaua care şerpuia printre plopi. Erau atâtde deşi plopii pe şosea încât, când bătea vântul maiputernic, şuierau pe toate gamele. Aveai impresiacă acolo, pe şosea, s-ar fi adunat mulţime deoameni nemulţumiţi şi parcă fiecare şi-ar fi strigatîn gura mare durerea. Mai ales pe timpul nopţii,dacă treceai pe acolo, ţi se făcea părul măciucă.Printre plopii foşnitori simţeai cum te asaltauumbre, mai apoi le vedeai încolăcindu-se în susulşi-n josul trunchiurilor în valuri şerpuinde sublumina lunii, încât rămâneai paralizat pe margineaşoselei. Cei mai slabi de înger îşi făceau cruce culimba, ba chiar s-au dus la biserică şi l-au rugat pepărintele Adamiţă să facă o slujbă de alungare aduhurilor rele.

În anii în care a bântuit seceta în ValeaRece, oamenii au pus totul pe socoteala duhurilorrele din valea cu plopi care ar fi sorbit norii de pecer, golindu-l de orice urmă de ploaie. BabaMaranda ieşea duminica în ceairul din centrul sat-ului unde sătenii căutau sămânţă de vorbă în zilelede sărbătoare, ba de una, ba de alta. Se mai sfătu-iau cum s-o scoată la capăt cu nevoile. BabaMaranda i-aduna şi le prevestea toate relele cuvisele ei. Cică s-ar fi arătat în vis Maica Domnuluişi i-ar fi zis că-i aşteaptă o mare nenorocire dacănu ţin post patruzeci de zile la rând şi nu fac o slu-jbă la fântâna lui Volintiru, o fântână părăsită,unde şi-ar fi găsit sfârşitul un băiat de-al luiTerente. Baba Maranda susţinea sus şi tare cănumai ăştia ai lui Terente au adus răul în sat. Cicătoţi ar fi avut pe necuratul în ei şi cine intra în con-tact cu ei îi molipsea de ucigă-l toaca. Şi-acuma,după Revoluţie, s-a întors în sat o nepoată de-a luiTerente care ar fi fost plecată prin străinătate. Erabalerină, frumoasă de pică. S-a măritat cu băiatullui Panaitache, Costas, un băiat de ispravă, om cu

carte şi cu mulţi bani câştigaţi în Germania. Acumpărat pământ mult şi a intrat într-un proiect definanţare europeană punând pe picioare o fermă deanimale.

Oamenii sunt mulţumiţi, şi-au dat pămân-turile în arendă, iar toamna primesc cât li secuvine, porumb şi grâu. Mai muncesc cu ziua atâtcât se poate, că domnul Costas e om cu scaun lacap, are grijă să le dea de muncă după nevoile luişi după puterile oamenilor. Însă acest băiat deispravă s-a însurat cu nepoata asta a lui Terente,Carolina. O brunetă focoasă, vorbăreaţă, că te uiţila ea şi te întrebi dacă nu cumva ea conduce toatetreburile lui bărbatu-său. Şi-a deschis un bar încentrul satului unde se adună ca muştele tot felulde tineri veniţi de peste tot, de prin satele vecine,turişti, trecători ocazionali, toţi trag la Carolina labar. Parcă-i vrăjeşte pe toţi, nu-i tace gura cât eziua de mare. Umblă pe la toate mesele cu vorbemeşterite şi toţi sunt cu ochii după ea. Numai că dela o vreme Carolina s-a închis în ea, ochii parcă is-au înnegurat, par uneori înroşiţi şi holbaţi de teia cu fiori. Stă mai mult în casă şi tună şi fulgeră.Domnul Costas, cum îi spun oamenii, şi-a pus omde încredere la bar, dar treburile nu mai merg lafel.

Într-o zi, oamenii l-au văzut pe Costasbandajat la ochi şi la mână. Oricât ar fi tăcut el,până la urmă adevărul tot a ieşit la lumină. PeCarolina a apucat-o damblaua ca pe toţi din nea-mul lui Terente. A început să vorbească în dodii,ba chiar într-o zi a vrut să facă mâncare. A luatcuţitul şi-i cerea lui bărbatu-său voie să-i taie unpicior ca să-l facă mâncare. Costas a înlemnit. Apus mâna pe telefon şi-a anunţat poliţia, însă cândau sosit poliţiştii la faţa locului, au găsit-o peCarolina în bună regulă, iar şeful de post, careavea să-i restituie Carolinei o sumă frumuşică debani fără să ştie Costas, a închis ochii şi s-a retraspoliticos, invocând că el nu se amestecă în tre-burile familiei.

Umbrele din Valea ReceElena NETCU

135


Însă bătrânul Panaitache se sfătui cu băiat-ul lui şi hotărâră să aducă un doctor fără să ştiesatul. Gândul că nora lui va ajunge la spitalul denebuni îl măcina zilnic. Neam de neamul lui nuavusese de-a face cu aşa ceva şi tocmai lui să i seîntâmple asta? Se gândea la cei doi nepoţi, o fatăşi-un băiat. Ce se va alege de neamul lui, că ăştiaai lui Terente şi-au răspândit sângele lor stricat întot satul? Cum să mai scape satul de o asemeneamolimă? Că neamul ăsta al lui Terente s-a înmulţitcâtă frunză şi iarbă, peste tot pe unde umbli auzi căaia-i nepoată de-a lui Terente bătrânul, că MiticăTerente şi-a măritat fata cu băiatul lui DumitruFăcăleţ, că o fată de-a lui Dima a fugit dupăTudorel Terente şi tot aşa.

- Doamne, omule, se jeluia bătrâna lui moşPanaitache, n-aş fi crezut să ne încurscrim cu ne -bunii ăştia ai lui Terente. Că te uitai la Carolina cemândreţe de fată şi uite cum a luat-o din loc! Mareblestem pe capul nostru!

Costas rămase pe gânduri încolţit de teamăşi se plânse lui moş Panaitache:

- Mă tot bate gândul, tată, să divorţez. Darce se va alege de copiii mei? Sunt încă la şcoală şipoate n-or fi ca ea. Să nu mă omoare Carolina într-o zi, că abia atunci se amestecă Poliţia.

- Poate nu s-or arunca şi copiii în neamulei – oftă mamă-sa.

- Mă doare sufletul, mamă, nu mă ducecapul ce-ar fi mai bine să fac cu ea.

Costas ajunse acasă şi-şi puse mâinile încap. Carolina spărsese tot din casă, toate paharele,toate bibelourile. Zăceau cioburi în mijloculsufrageriei, iar Carolina, cocoţată pe masă, înfăşu-rată în cearceafuri, urla ca din gură de şarpe c-avenit Pro TV s-o filmeze:

- Nenorocitule, ai chemat FBI-ul, ai adusPro TV-ul pe capul meu să ne filmeze toată casa!Na, s-o mai filmeze acum, c-am spart tot, tot!Cheamă-l şi pe preşedintele statului să-i spun eucare-i mersul, că nu ştie nimeni cum ai făcut tuafaceri cu Piscicola şi cu pădurarul, mână-n mână!Îi spun eu cum ţi-ai făcut tu averea, că vrei să can-didezi la primărie, ai? Vrei să mă bagi în puşcărie,ai?

Costas încercă s-o ia cu binişorul, o coborîde pe masă, dar nu era chip. Sună atunci Salvareaînsoţită de maşina Poliţiei şi împreună au băgat-o-

n cămaşă de forţă şi-au internat-o la psihiatrie.Tot satul vuia. Ba chiar sătenii au început

să răscolească toate legăturile de rudenie din sat săvadă care-i din neamul lui Terente până la a şapteaspiţă de la roată şi reieşea că aproape trei sferturidin sat se înrudeşte cu neamul lui Terente.

Stănică ieşi şi el în sat în ziua aceea şi auzitoată povestea asta despre Carolina lui CostasPanaitache şi se întristă. Se gândea la casa lui bân-tuită de fiinţele acelea ciudate care-i hohoteau princurte precum cucuveaua şi care apoi se cocoţau înnucul din colţul grădinii. Se gândi să taie nucul,dar apoi îi trecu prin cap să nu cumva să-şischimbe locul mai aproape, în grajdul în caredormea vaca lui, Vinerica, să nu tăbare pe iapa lui,Ludmila, sau cine ştie, mai rău, să nu-i intre încasă.

Atâta i-ar mai trebui să se aciueze în pat cuel! Şi-aşa erau zile când parcă nu mai judeca şi nu-i erau toţi boii acasă. Îşi tot făcea planuri cum săscape, ba de chipul nevestei lui din icoană, ba devietăţile alea nenorocite care-i bântuiau curteapână la cântatul cocoşului.

Baba Rada, femeie mai bătrână decâtStănică cu vreo cinci ani, era mai tare în astfel desituaţii. Casa ei, tot pe un vârf de deal, lângăStănică, nu era bântuită de nimic. Baba Rada ieşeaîn toiul nopţii cu toporul în mână dacă i se părea eică aude ceva prin curte, dar nu era cu gândul decâtla hoţi, nici vorbă de vreo fantomă. Şi doar şi ei îimurise moşul:

- Eu nu ştiu, măi Stănică, de ce te tot vaiţiatât! Eu nu stau lângă tine? La mine de ce nu seaude nimic? Poate le aduci tu cu prăpăstiile tale, căeşti fricos şi de umbra ta, iar stafiile astea se ducunde văd terenul mai slab. Te-a găsit pe tine ruşi-nos ca o fată mare şi fricos şi de umbra ta şi ce şi-au zis ele: hai la Stănică să-l băgăm în sperieţi!

- Ei, Rădiţo, nu mai vorbi aşa. Eu cred cătoate au legătură cu neamul ăsta al lui Terente. Nucrezi? În sat e mare fierbere. Au început să se fe -rească de toţi cei care sunt în grad de rudenie cuneamul ăsta. Au adus răul în sat cine ştie de când.

- Îţi spun eu, Stănică, de când. Am auzit-oeu pe bunica mea stând de vorbă cu alte femei.Cică unul de-al lui Terente ar fi luat sifilis dinrăzboi, de prin Crimeea, pe unde a fost cu armata.Nu s-ar fi tratat, că aşa era pe atunci, lume proastă,

136


nu ca acum, una-două te duci la doctor pentruorice fleac, şi cică i s-ar fi urcat sifilisul la cap. Deatunci s-ar fi stricat sângele, că tot îi vezi luând-orazna până la a şaptea generaţie. Cine ar fi crezutcă nevasta asta a lui Costas, Carolina, o bomboanăde femeie, s-o ia razna? Ăsta e neamul!

- Mare necaz pe capul meu, Rădiţo! Credc-am să-mi iau lumea-n cap.

- Ia vezi-ţi de treabă! Ce, n-ai minte?Pentru atâta lucru? Întăreşte-te, omule! Sfinţeşte-ţicasa, dă acatiste de sănătate la biserică, ţine post,nu te mai prosti!

- Rădiţo, dacă aş fi şi eu ca tine! Tu aiinimă tare. Băiatul tău e aranjat, are casa lui, ştii căe bine. Dar eu? Vai de capul meu!

- Stai să-ţi spun care e treaba şi cu mine,Stănică. Ţi-o spun ca să vezi cât poate omul săducă, doar ştii cât am muncit şi eu şi omul meupentru Marinică al nostru. Mi se face dor de el,Stănică. Plec de-acasă că mă cheamă: „Vino,mamă, că vrem să te vedem”. Şi mă duc. Îmiîncarc genţile cum am făcut întotdeauna şi cumajung la Marinică al meu, a doua zi mă ia în pri -mire: „Uite, mamă, de ce te-am chemat. I-am făcutLuluţei noastre şi iubitei tale nepoate o căsuţă devacanţă. I-am pus faianţă-n baie, iar Luluţa facemofturi cică nu-i place culoarea. Am cumpărat altape placul ei. Te-am chemat să ne dai tu toatăfaianţa jos s-o punem pe-asta lila, cum vreaLuluţa.” Şi-mi înşiră, Stănică, toate sculele: cio-can, daltă, cleşte, baros, toate la rând. Şi puneRado şi dă-i, şi dă-i, până nu mai pot, să dau toatăfaianţa aia jos. Ca să nu mai spun că mi se face şimie foame, că am diabet, dar nu-mi aduce noru-mea niciun colţ de pâine, niciun pahar cu apă. Maivine fecior-meu şi mă laudă: „Bravo, mamă, faci otreabă bună”. Eu îmi şterg sudoarea de pe frunte,întorc capul să-mi ascund lacrimile şi-i dau înaintecu bocăneala. Mă uit pe geam. Nepoată-mea,Luluţa, şi iubitul ei soţ, un bucureştean alb calaptele, un vlăjgan cu plete negre strânse la spateîntr-o coadă, stăteau atârnaţi de gard şi admiraupeisajul. Păi unde au mai găsit ei o proastă ca minela şaptezeci de ani să le dea jos faianţa? Ca Păcală.Lucru făcut gata, îl strică după mofturile nepoateimele înfumurate. Că n-a venit să-mi spună „sărut-mâna, bunico, ce mai faci?” Nu, nici vorbă, a mân-cat repede, a lăsat farfuria pe masă, s-a ridicat de

la masă grăbită şi a dispărut pe terasă la ţigară şicafea. Iată, Stănică, ce mamă fericită sunt!... Şi jurcă nu mai calc în curtea lor, dar iar m-apucă dorulşi iar mă duc. Uite acuma, ultima oară, m-a chematsă astup o groapă unde a fost WC-ul. Am cărat,Stănică, pământ cu roaba de mă durea la lingurică,până m-a prins fecior-meu plângând, cocoţată pegrămada de pământ şi s-a răstit la mine: „Gata,mamă, ajunge! Gata, nu mai face nimic! Du-teacasă, că mi se rupe inima, dar n-am ce face, suntşi eu în curtea asta a mea slugă la doi stăpâni: ne -vastă-mea şi fiică-mea.” Şi-am plecat, Stănică, adoua zi şi iar am jurat că nu mă mai duc la ei. Ei,acum vezi cât poate omul să ducă? Aşa căîntăreşte-te, omule, şi mergi mai departe!

Stănică intră în curtea lui abătut. Se duseîn fundul grădinii şi se uită la dealul lui Flăcăniţa,cu oţetari mulţi, de toate culorile. Mai spre vârftronau câţiva stejari răzleţi de unde culegeauoamenii ghindă pentru porci. De acolo începeapădurea după o altă vale. Stănică cuprindea dinochi toată valea aia multicoloră, ca un covor cutoate nuanţele, de la galben la vişiniu şi maroniudeschis. Mai spre estul văii, dealul de laAccictetea, o reminiscenţă a munţilor Măcinului.Era un deal pietros pe care-l concesionase pentruşaizeci de ani un evreu care a deschis o carieră depiatră. Maşinile cară piatra în port şi de acolo iaudrumul spre Israel. Se văd braţele macaralelor şidealul scormonit pe jumătate cu mormane mari depiatră brută.

Lui Stănică nu-i venea să intre în casă. Îlchemă pe Stelea, care nu prea ştia ce se întâmplă.El îşi vedea de animale, umbla cu oile cât era ziuade mare, seara le mulgea, se ocupa de toate şi,după ce le potolea, intra într-o cămăruţă de lângăbucătărie şi cădea mort de oboseală, nu-i maiardea de nimic.

- Măi, Stelea, mai vino şi tu să stăm devorbă că-i belea mare în satul ăsta.

- Da’ ce-i bre, moş Stănică, c-am auzit euceva astăzi sus pe dealul lui Flăcăniţa, mi-a zis untovarăş de-al meu, băiatul lui Begu, ăla mai mic,cică ar fi înnebunit nevasta lui Costas, ai? Aşa e?

- Mai rău, Steleo, a intrat strechea-n casamea. Nu mai am linişte, umblă parcă huhureziiprin pod, aud nişte borboroseli prin spatele casei,

137


parcă se mişcă zidul. Nu ştiu ce-o fi, că mai visezşi urât. Vezi dacă s-o-ntâmpla ceva cu mine, ştii ceai de făcut. Îmi faci toate rânduielile cum ne-a fostînţelegerea.

- Las-o bre, moş Stănică, nu-i vorba de-asta, mai bine hai să stăm la pândă. Cine ştie,poate se ţine cineva de glume proaste. Eu am maiauzit bazaconii de-astea la noi în sat şi, când colo,erau nişte golani care-şi băteau joc de bătrâni de-ăştia singuri. Las’ că văd eu care-i treaba diseară!

Moş Stănică se mai linişti, intră în casă şilăsă totul în seama lui Stelea. Îşi făcu rugăciuneaşi adormi buştean.

A doua zi Stelea ieşi din casă cu părulvâlvoi, cu ochii holbaţi. Stănică se uită la el şiparcă i se pusese o ceaţă pe ochi. Stelea îşi legănamâna pe lângă corp, încercând să îngăime ceva:

- Nu po...pot să-mi mi...mişc de... deş...tele, parcă sunt cu... ie...

Moş Stănică se uită mai atent şi observă căgura îi stătea într-o parte, spre ureche, bâţâind uşorcapul.

- Măi, Steleo, ce-i cu tine băiatule?- O...o fost noap... tea nişte a... ară... tări,

le-am go... go... gonit... Da’, ui... uite...„Doamne, l-au pocit rău de tot... – se gândi

Stănică. Te pomeneşti că s-o fi luptat cu ele...”Stelea se îndreptă spre grajd, bâţâind

capul, scoase oile şi-şi văzu de drum spre dealullui Flocăniţa. Stănică îl urmări cu privirea. I sevăzu numai căciula şi băţul cu care strunea oile şipe Vinerica pe care o ţinea în coada turmei s-opoată ţine-n frâu mai bine. „Pesemne că l-o fisupărat rău” – se mai gândi Stănică şi vru să seducă la baba Rada să-i spună, dar nu se mai duse.Oricum, tot nu l-ar fi crezut. Ce să-i mai spună?Tot degeaba!

„Poate că zăludele astea nenorocite s-aupus cu gând rău numai pe casa mea.”

Se posomorî, lăsă capul în jos şi o luă lavale. Ieşi în sat şi i se păru că străzile erau pustii.Bătea un vânt rece dinspre baltă, apoi începu oploaie măruntă, mocănească. Se tot uita pestegard, ba la unul, ba la altul, şi parcă nu era nimeniacasă.

„Unde s-or fi dus oamenii ăştia?” - seîntrebă el, apoi îl văzu pe Tomiţă, băiatul luiGhiţău, coborând în fugă drumul dinspre dealul lui

Flocăniţa. Alerga şi striga:- Săriţi, oameni buni, s-o oprim pe nebuna,

că s-a pus pe dat foc la ciocanele de pe câmp, ardepădurea!...

Oamenii ieşiră toţi pe la porţi. Stănică îşiaruncă ochii spre pădure şi, într-adevăr, un fumnegru amestecat cu flăcări înalte începu să umplecerul.

- Ce-i măi, Tomiţă, ce strigi aşa?- A-nnebunit Tiţa lui Paladi. Latră pe deal

de s-au speriat toate oile, au luat-o la vale de nu lemai poate aduna nimeni. Latră şi apoi urlă spre cerşi-şi smulge hainele de pe ea.

- O fi mâncat boz – îşi dădu cu părereaŞtefan Leonte - le cam trage la măsea şi-o fi între-cut măsura.

- Taci din gură, că-i belea mare! Tiţa nu-ifata lui Milică Terente? Ce mai, i se trage dinneam! Nu mai încape nicio îndoială! – adăugăVasilica lui Ţuguiatu.

Ca la un semn, oamenii începură să iasă înşosea, unul câte unul. Sandu Onu alerga să tragăclopotul la biserică pentru foc şi, cât ai zice peşte,toată lumea era-n şosea şi-o porni în grabă spredeal ducând căldări în mână. Dinspre margineapădurii se auzea maşina de pompieri cu alarmapusă. Sătenii urcau aproape în fugă dealul prinfumul acela negru care îmbâcsi aerul. Un fum adusşi de vântul care răscolea parcă şi mai mult focul.

- O să-nebunim cu toţii, oameni buni! - Ăsta nu-i lucru curat, interveni cu vocea

lui gravă Iancu Piţigoi, un om zdravăn care-şidădea importanţă pentru că făcuse liceul şi câtevaluni de şcoală veterinară. O făcea pe tehnicianulveterinar. Adevărul este că se pricepea, făcuseceva practică şi-i prinsese bine.

- Dar ce-a apucat-o pe nebuna asta de Tiţasă se urce pe deal de parcă nebunia trebuie să steala înălţime? Mâine – poimâine parcă vezi că-lapucă pe unul şi se urcă tocmai în dealulMitropoliei. Vai de cozonacul nostru!

- Dar ce crezi că-i mare lucru? Ce, numaiTerente a adus sifilisul în ţară? Ahăăă!... câţi n-orfi venit de-ăştia din război, cine ştie câţi nu s-orapuca să latre în dealul Mitropoliei?!!!

- Ce crezi că nu s-o fi infiltrat pe acolo şide-ăştia de-ai lui Terente?... Nu-i mare lucru...

138


Soarele coborâse încet, după dealulîmpădurit ce adăpostea satul din vale. Spreseară, peste aşezarea întinsă de-a lungulpârâului ce curge printre înălţimile pârlite dearşiţa verii, se adunaseră norii.Aceştia erau mari, albi, cenuşii, se mişcaugreoi, îngrămădindu-se unii peste alţii. Se lup-tau între ei cu tunete şi fulgere, acestea erauputernice, cred că se auzeau până hăt…departe.

Nu după mult timp îşi făcu apariţiavântul, acesta stârni praful de pe uliţele satu-lui, după care se porni ploaia. Cu picături marila început şi repezi, apoi transformându-seîntr-o mocănească adevărată.

La cârciuma lui Florea Cloşcă, dincentrul satului, la câteva mese sorbeau beresau ţuică, câţiva troscangii. Printre ei, la omasă cu încă doi, unu, Gogu al lui Popescu,om mai răsărit faţă de ceilalţi care erau camafumaţi, dovadă că ţuica băută le înroşisenasurile şi vorbeau tare că nu se înţelegeauîntre ei. După două beri băute, prima cu sete,a doua mai descântată, nea Gogu a plecatcătre casă prin ploaia deasă, mocănească.Gândul lui zbură către Maria, nevasta sa carese afla la serviciu, la poştă, şi până la orazece din noapte nu putea să plece de acolo.Ajuns acasă dădu drumul câinelui în curte,luă două pelerine, una pentru el, una pentrunevastă şi o lanternă cu bateriile pe terminateşi plecă către Maria. Ceasul arăta nouă trecutde jumătate.

Pentru a ajunge la poştă existau douăvariante: una mai pe ocolite, alta, de-a drep-tul, mai precis prin cimitirul satului. Gogu aales cea de a doua variantă.De două zile clopotul de la biserică bătea-ndungă, că cineva trecuse în lumea celordrepţi. Rudele răposatului săriră în ajutor şifăcură groapa la cimitir încă de a doua zi dupăamiaza, să fie siguri că ziua următoare nu voravea probleme.

Groapa se nimeri a fi făcută în

apropierea cărării ce traversa cimitirul, pe ealumea mergea în partea cealaltă a satului.Terenul se afla puţin în pantă, aşa că apa dela ploaie pornită printre morminte la vale, pedirecţia gropii, avea unde să se adune.În groapă, apa se strânsese până aproape dejumătate, dar aceasta, odată cu scurgerea ei,rupse şi din marginea gropii făcute, partea delângă cărare.

Gogu porni pe cărarea cimitiruluiîntunecos, picioarele-i alunecându-i pepământul clisos şi umed. La un moment dat,când a ajuns în dreptul gropii, a alunecat, acăzut şi zdup în groapa cu mocirlă.

Pierdu lanterna, care şi aşa era camchioară, se udă tot, dar apa rece îl trezi laadevărata realitate.

Nu ştia în ce a căzut, dar s-a convinscă se afla într-o groapă. Încearcă să se prindăde ceva, să se urce pe maluri, dar degeaba,nu reuşi. Vârsta şi burta lui Gogu aveau uncuvânt greu de spus în căţărarea pe margi nilegropii. Nu mai avea putere, a început săzbiere, să strige, dar în zadar, nu l-a auzitnimeni. Poate numai bieţii răposaţi şinenorocita de cucuvea ce cânta în turla bi -sericii din apropiere. Şi ploaia veneamocăneşte, necontenit.

Gogu s-a resemnat. Aştepta, gândindcă va veni cineva să-l salveze. În nici un cazMaria, care nu folosea cărarea pe timp denoapte. Se auzeau doar picăturile ploii. Pe ocoastă a satului din apropiere, undeva, la ocasă, un câine urla prelung, lugubru, de sefăcea părul măciucă unui om normal, dar’mi-te unui om căzut într-o groapă.

După două-trei ore de aşteptat, Goguauzi paşi care veneau pe cărare dinspre cen-trul satului. Tremura de frig şi frică, gândindu-se: „o fi om sau altceva… brrr.rr.r!!?”.Se gândi să strige, dar zise-n sinea lui: „mă,dacă se sperie şi fuge, pe mine cine mă maisalvează?”, aşa că se dădu într-un colţ algropii şi aşteaptă timid să vadă cine este.

GROAPAIon TROFIN

139


Cel ce venea cu greu, se clătina, era un ombeat, care întrecuse măsura. Acesta când aajuns în dreptul gropii, a alunecat şi bâldâbâcîn groapa cu apă mocirlită unde se zbate,încearcă să iasă, dar totul este în zadar.Pământul era alunecos şi nici nu avea de cese agăţa.

Gogu stătea-n colţul său şi se bucuracă nu este singur. El vedea că intrusul vrea săiasă cu orice preţ din nenorocita de groapă.Vorbea singur, bolborosea ceva, înjura.

După un timp, în care cel căzut a totîncercat să scape din groapă, Gogu zice cătreacesta:

- Mă, nu mai încerca să ieşi de aici, căai să ieşi când am să ies şi eu…!

Acesta auzind vorbindu-se lângă el, arăcnit din toţi plămânii: - Mamă, ăă.ă.ă…! şidintr-un salt sări din groapă şi pe aici ţi-e dru-mul, în întuneric, printre crucile şi morminteletăcute.

Gogu rămase blocat după ceea cereuşise să audă, dar din păcate rămase tot îngroapă până dimineaţa, când au venitoamenii mortului să vadă cum arată locul încare avea să se odihnească cel răposat.

Speriaţi şi miraţi l-au scos din groapăpe Gogu, iar acesta se duse acasă spăşit.Lumea care îl întâlnea privea mirată laarătarea pe care o vedeau, se închinau, câiniilătrau la el ca la urs, muşcau din lanţ cu ciudă.

Tremurând la gândul de ce i se va întâmpla, îipovesti întâmplarea cu lux de amănunteMariei, ea spunându-i că-şi făcuse griji toatănoaptea. Într-un timp îi vorbi tărăgănat: „Mă,ia du-te tu şi te interesează în sat cine a fostcolegul tău de groapă?”.

Se duce Gogu mai pe înserat la cârci-umă, bea una mică şi povestit tuturor din localce păţise, dar că era tare curios să afle cinefusese coleg cu el de groapă. Mitică, cârciu-marul, spuse: „auzi mă, Gogule, cred că eradoisprezece poate unu noaptea, când de lamine a plecat Vasile al lui Golănel, cred căs-a dus acasă, dar era beat şi este posibil săfi fost el”.

Gogu nu se lăsă, merse acasă laVasile şi îl întrebă dacă păţise ceva cu onoapte mai înainte. Acesta se uită speriat laGogu, se închină, dădu să vorbească ceva,dar nu reuşi, încă mai era speriat rău de tot, îitremura barba. Într-un târziu îşi reveni şipovesti ce a putut el să păţească, cum au vor-bit morţii cu el. Dar Gogu reuşi cu greu să-llămurească cam cum stătură lucrurile, iarVasile se uita la el cu ochii mari şi nu-i veneasă creadă.Şi totuşi Gogu îşi puse o întrebare în gând:„Ar fi fost bine să-l prindă-n braţe pe Vasilecând era în groapă şi apoi să-i spună ceea cei-a spus…?!

Peste satul nord-dobrogean aflat la poalelecodrului, arşiţa verii era teribilă, dădea impresia că, încurând, va veni sfârşi tul lumii.

De câteva zile înflorise teiul şi în poienile dinpădure se mai găsea câte puţină păruşcă, zisă iarbaporcului. Bietele animale duse de stăpâni la pădure, îşifăceau plinul stomacului cu această iarbă, singura caremai rezista la secetă.

Unul, Tănase Sava, pe care în sat îl porecliserăpisică, ziua se ducea şi el la pădure, să adune câtevavreascuri şi să pască boii în poienile de la Izvoarelemari.

Într-o zi, moşul, privind la boi cu ce poftă mân-cau frunză de tei, s-a apucat şi el să mănânce. Cât o fimâncat, numai el ştie. Ajuns acasă, nu după mult timp,

acesta dădu ortu popii.Ce mai, zi de doliu în sat, moşul fuse înmor-

mântat după datina străbună. La casa acestuia aurămas baba Biţa şi cele două fete, Florica şi Maria.

Cei care l-au însoţit pe ultimul drum pe moşTănase au venit şi la pomană, unde cu o lingură delemn au luat cu sfială din colivă, au zis Dumnezeu să-lierte, închinând câte un păhărel din ţuică de dude. Aumâncat din bucatele pregătite, au mai vorbit de moş şide ce s-a mai întâmplat în micuţul sat ascuns întredealuri, după care au plecat, care încotro, pe la căsuţelelor. Doar doi sărăntoci, Marin Popescu şi unul NicuGhiocel zis Scatiul, au mai întârziat la masă, undebătrâna le-a mai dat câteva pahare cu vin.

Marin stătea pe marginea patului din care

O NOAPTE DE POMINĂ

140


aroma fânului pus la saltea te îmbia la un pui de somn.Ghiocel sta pe un scaun vechi, cam scâlciat.

Mai o vorbă, mai un pahar cu vin, ce mai vorbălungă, la un moment dat scaunul pe care sta Ghiocel serupse, acesta căzând pe jos. Bătrâna şi fetele îşi facsemnul crucii, timp în care Marin îl ajută pe cel de jos săse ridice. Fac semnul crucii, zic: Bogdaproste şi pleacăacasă cam şifonaţi. Scaunul, nemai fiind bun de nimic, afost aruncat lângă lemnele pentru foc.

Bătrâna şi cele două fete au strâns de pemasă, au spălat vasele, au cărat la vecini scaunele şimesele împrumutate, au aranjat toate orătăniile dincurte şi seara s-au culcat, fiecare cu gândurile sale. Însomn, Maria visează că a venit moşul acasă. A începutsă tremure, s-a trezit şi a zgâlţâit-o pe Florica, caredormea lângă ea, şi-i spuse:

- Fă Florico, scoală fă, auzi, cred că a venit tataacasă!

- Ce ai fă, eşti nebună, zise Florica care seîntoarse cu faţa la perete, dar în acelaşi timp mişcă şipiciorul ce se afla peste Maria.

- Fă, nu ştiu ce a fost peste mine, uite a şi miş-cat?! zise Maria.

Se trezi şi baba. Florica o atinse cu mâna peMaria, aceasta o loveşte pe sora ei peste faţă, eacrezând că este moşul, şi uite aşa începe bătaia, undemai pui că intervine şi bătrâna. Se aud ţipete. În casăera întune ric, ce mai, frică de moarte.

Florica fiind mai tânără şi mai iute a sărit dinpat, dar nu a nimerit uşa, ci fereastra, în dreptul căreiase afla o măsuţă de care se izbi. O răsturnă, după carereuşi să iasă pe fereastră, aceasta fiind lăsată deschisă.Văzându-se afară din casă, a început să zbiere, să ţipe,ieşind în drum.

De larma care era acolo, boii ce se aflau înşopron au început să mugească, iar câinii vecinilorlătrau de mama focului. Ajunsă în uliţă Florica a începutsă strige la vecinul Alexandru:

- Nea Lixandre, scoală bre că a venit tataacasă şi le omoară pe mama şi pe ţaţa.Era o noapte de vară frumoasă cu lună plină şi caldă, înaer simţindu-se mirosul dulce al teiului înflorit. NeaAlexandru auzind zarvura din drum, strigă la nevastă-sa:

- Irino, Irino, scoală fă, unde-i toporul?- Ce-i omule, ai înnebunit?- Unde-i toporul, tu n-ai auzit gălăgia din

drum?, zise Alexandru.- N-am auzit-o, ei, dar unde-i cămaşa mea?,

zise Irina buimacă de somn. Fiind cald în casă, Irinadăduse cămaşa jos de pe ea şi o aruncase lângă pat. Eivorbeau tare, moşul fiind cam surd de-o ureche ce-i fu -

sese vătămată pe front.- Moşule, cată cribitu şi aprinde lampa să le

cătăm.Altă vecină, din faţa casei, care auzi gălăgia de

la vecinul Alexandru, dar şi de la Florica, strigă la cei doibăieţi care dormeau în odaia alăturată:

- Ghiţă, Ionele, sculaţi mă că au venit hoţii lavecinul Sandu, mă, şi a luat tot din casă. Bă, voi măauziţi, până şi cămaşa de pe ţaţa Irina!!!

Se scoală băieţii din somn şi cu nea Sanduavând lampa aprinsă, intră în casa vecinei, baba Biţa.Tremurau cu toţii de frică crezând că-l vor găsi perăposat în casă.

Intrară cu toţii, Florica fiind mai la urmă. Augăsit pe cele două, mamă şi fiică speriate, plânse, cupărul vâlvoi, cu ochii mari de spaimă, într-un colţ alodăii. Nimeni altcineva. Pe faţă aveau zgârieturi, iar înmica odaie era o harababură de toată frumuseţea.Lătrau câinii în sat, au venit până şi flăcăii ce se maiaflau pe la colţuri de uliţă la acea oră târzie din noapte.

La casa lui Florea Ficiu se aflau ne vasta cufetele Marioara, Tinca şi prâslea Mitică. Marioara, ceamai mare dintre fete, ieşi afară şi auzind gălăgia dinuliţa vecină, unde lătrau câinii, dar se auzeau şi vitelemugind, intră în casă şi zice către mamă:

- Bre mamă, se aude gălăgie pe uliţă la mama-ia, hai să mergem şi noi acolo să vedem ce se întâmplă?

- Hai fă, zise mama. Dar, ştii ce, o luăm cu noişi pe vecina Vasilica, să fim mai multe.

O sculară pe aceasta, îi spun ce s-a întâmplat,şi toate o pornesc pe uliţă la vale, mergând uşor, dar cuteamă, vecina fiind în faţă.

Pe la jumătatea drumului până la casa cu pri -cina, Vasilica se întoarce brusc din drum, trece pe lângăcele din urma ei, nu zice nimic şi fuge spre casă. Celetrei, mamă şi fiice, se întorc din drum cu frica-n sân, şifug acasă ca disperatele. Simţeau că inima le va săridin piept. Când au ajuns în dreptul porţii vecinei, auauzit zângănitul zăvorului. Au intrat în casă cu zgomot,uitând că băiatul dormea în copaie şi-l puteau trezi.

Într-un târziu au adormit. A doua zi, vuia satul.La câmp, la cârciuma lui Ghiţă Nasol (acesta avea unnas mare roşu şi umflat), sau pe uliţă, vorbeau că avenit moş Tănase acasă noaptea trecută, că a bătutfetele şi baba, că nu a fost mulţumit cu ce i-au dat depomană, şi că la masă Ghiocel a mâncat şi a băut pânăs-a rupt scaunul cu el, bietul om.

Mama Marioarei spuse încă buimăcită:- Dacă ştiam, fă, că a venit moş Tănase acasă,

nici nu mai ieşeam… Auzi, am aşa o frică-n mine acum,mai mare ca azi-noapte!

141


Toamna se anunţa nerăbdătoare. Cu toatăgraba toamnei, vara nu voia să cedeze uşor, întimp ce vipia lăsa canaralele goale ca să-şi etalezedantelăria lor de piatră.

Unele după altele, satele îşi arătau rănileurâte în urma schimbărilor aduse mai degrabă de-o societate bolnavă, decât de timp. Culorile chi -mice, materialele sintetice şi plastice înlocuiaumaterialele nobile, ucigând tradiţiile şi frumuseţeaautentică de odinioară.

Până în sat mai rămăseseră vreo douăzecide kilometri, dar Radu ar fi grăbit timpul, dacă arfi putut. Iar fericirea trebuie s-o aştepţi ca să tebucuri de ea. O aşteptă şi Radu cu o emoţie care seaccentua.

Ajunse în sat. Coborî rămânând pe loc,orbit de razele puternice ale soarelui.

Încercă să simtă pulsul locului, dar eraprea devreme.

Alergă mai mult decât merse spre casapărintească, de mulţi ani nelocuită.

Bătrâna lui mamă locuia în Mangalia, lasora lui mai mare, care venea din când în când sămai semene câte ceva, ori să recolteze livada şivia.

Căldura puse stăpânire pe sat, iar Radusimţea că se sufocă. Ajunse în curte, sub umbraverde a pomilor şi a unei bolţi de viţă-de-vie.

Intră pe o alee de trandafiri roşii şi albi,încă înfloriţi. „Bieţii trandafiri, au mai şi înfloritfără să-i ude cineva!” Grădina se umpluse detufănele şi crizanteme, care se înmulţiseră pestemăsură. „Florile copilăriei mele!” - le dezmierdăRadu cu privirea lui verde ca umbra răcoroasă.

Abia deschise uşa cu o cheie ruginită detimp şi de aşteptare. În casă, întuneric şi răcoare.Intră în camera lui de altădată. Trase obloanele şideschise puţin fereastra să intre doar un pic de aer,dar nu şi căldura. Lăsă bagajele jos, sorbi nişte apăce-o avea cu el şi apoi se trânti în pat. În patul lui.

Îşi plimbă privirea prin camera cu acelaşimobilier, cu pereţii cu aceleaşi tablouri şifotografii şi icoana cu aceeaşi candelă şi cu acelaşi

ştergar. Dar nu băgă de seamă că acolo cinevafăcuse curat.

Luă apoi de pe noptieră o carte a şoaptelor,a povestirilor şoptite şi o răsfoi surâzând.

Într-un târziu, se sculă din pat şi-şi spuse:„Vom lua-o de la capăt şi vom reface împreunăfrumuseţea şi parfumul timpului nostru de odi -nioară”, după care luă hotărârea să meargă la casaPapahagilor.

Unchi-su, Aurică Lambă, fratele maică-si,s-ar supăra să afle că, după atâţia ani, Radu, venitîn sat, ar trece mai întâi pe la Stelu. Mai ales că n-avea o părere bună despre Stelu. Fire echilibrată,unchi-su Aurică îl învinuia pentru slăbiciunea sapentru o fată, şi că îşi ratase viitorul. Fire sensibilă,Radu era de altă părere. Aşadar, hotărî să meargăpe furiş la prietenul său, care locuia ceva mai lavale de el, pe canara.

O luă direct prin soarele amiezii, printr-oarşiţă usturătoare, cum numai în locurile astea arputea fi, pentru a merge apoi pe lângă gard şi pesub pomii a căror umbră se îngusta din ce în cemai mult.

Ajunse la poarta lui Stelu. Întâlni douăfemei cu feţele arse de soare, una mai neîngrijită.

„Du-te la Stelu, că te aşteaptă cu uşadeschisă!” - spuse femeia rânjind, dezvelindu-şigingiile. „Ce femeie dezgustătoare!” - îşi spuse

La păscut cu inorogulSilvia LUCHIAN

142


Radu intrând pe poarta deschisă.Linişte. Linişte surdă, tăiată parcă de

sunete mici şi scurte de lemn uscat, de zumzet dealbină şi de câte un piuit leşinat de pui de găină ce-şi căuta, clătinându-se, vreun refugiu la umbră.Intră pe aleea de tuia, acoperită de o boltă de viţă-de-vie, pentru ca apoi să bată la uşă. Orbit desoarele prin care trecuse şi intrând într-un locumbros şi mai întunecat, nimeri zidul casei şi nu ouşă. Deschise bine ochii pentru a desluşi mai clarlucrurile, dar, într-adevăr, nu mai găsi nicio uşă lacapătul aleii. Căută apoi în dreapta şi în stângalocului unde altădată era o uşă, dând iedera la oparte, dar nu găsi decât ferestrele care rămăseserăla locurile lor. Se gândi pentru moment că Stelu îşimutase uşile casei în spate, dar... stupoare! Şiacolo găsi numai nişte ferestre mici.

Radu, la început, era nedumerit, gândindu-se la gestul femeilor întâlnite în drum, dar sedezmetici. Stelu îşi zidise uşile. Pentru ce? Va aflacurând sau vreodată?

Trecu apoi prin faţa fiecărei ferestre,bătând în geam şi strigând la Stelu. Nu-i răspunse.Poate nu era acasă.

„Îl voi găsi, că tot acasă va dormi şi maitrebuie să hrănească şi puii.”

Se aşeză pe o canapea în faţa uneibucătării de vară încuiată cu lacăt. Îşi roti privireaprin toată curtea. Toate erau îngrijite, la locul lor,iar grădina mai verde decât a lui, ceea ce însemnacă o uda des.

Privi încă odată prin curtea casei lui Stelu,făcând în mintea sa un rezumat a tot ceea cevăzuse.

Dezamăgit şi îngândurat se plimbă puţinpe canara, stând o vreme la umbra rară a unor oţe-tari.

- Fără pic de ploaie, fierbem în iadul ăstade foc, uitaţi de lume şi de Dumnezeu, spuse unbătrân care urca gâfâind canaraua. Pământul s-acrăpat şi el, prefăcându-se în hău. Uscăciune, foc,foc cumplit, nu alta! Văpaia a uscat parcă şi iarbamăruntă pe izlaz şi pe canaraua asta mereu verdepe vreme de secetă. Bietele animale! Se usucă şiele pe picioare şi omu' n-are ce să le mai dea sămănânce. Suntem răi şi Dumnezeu nu ne mairabdă. Mi se rupe inima de atâta suferinţă!

Toropit de căldură, Radu aproba tot cespunea bătrânul, mai mult dând din cap, gândul lui

fiind în altă parte.Privi şi el soarele ce incendia câmpia pâr-

lind vegetaţia. Din când în când, câte un fior devânt uscat, amăgitor, prelungea agonia plantelorcare, trezite din leşin, începeau să respire şi,ameţite, încercau să se ridice căutându-şi echili-brul.

Satul fu cuprins mai mult de flăcărilesoarelui şi ardea ca într-un cazan cu smoală, încinsde flăcările iadului.

Ţăranii nu mai ştiau cum să se descurce cuseceta. Casele, deşi din piatră, nu mai puteau facefaţă vipiei, ce încinsese pereţii. Doar beciurilesăpate adânc în pământ mai păstrau răcoare.

-Doamne, ce ai de gând să faci cu noi? -spuse din nou bătrânul depărtându-se.

Focul, uscăciunea şi chinul ce domneaupretutindeni înduioşară cerul, până atunci nepăsă-tor, care trimise vântul să răcorească şi să maioblojească rănile şi suferinţele pricinuite planteloraproape uscate şi culcate la pământ. La început unfuior de nor, apoi treptat, treptat, vălătuci pestevălătuci acopereau cerul, dar şi soarele care pânăatunci îşi făcuse de cap. Un vânt răzvrătit, cunăbădăi, începu s-adune norii şi să cutreiere stepade la un capăt la altul.

Răcorit şi el, Radu încercă din nou să-şigăsească prietenul. Privi mai întâi zările, după careintră din nou în curtea sa. Parcă nu-i venea săcreadă că Stelu, băiatul acela calculat şi echilibrat,ar putea să aibă idei aşa bizare. „Ce-o fi cu el, ces-o fi întâmplat?”, se întreba mereu Radu.

O luă din nou pe aleea de tuia călcând pelespezi de piatră şi se opri la capătul ei, unde altă-dată era o uşă, care acum ar fi trebuit să fiedeschisă pentru el. Îl năpădiră gândurile deadu ceri-aminte. Scrisoarea! Nu scria el înscrisoare: „Poarta casei mele ţi-e deschisă”?!

Îşi aruncă apoi privirea spre fereastra dinstânga. Sub fereastră, jos, era o scară, pe care înajun n-o zărise. Îndrăzni şi privi pe fereastră, pringolul lăsat de perdele. Văzu o parte din bibliotecaimensă. Îl strigă. Merse în curte şi-l strigă din nou,dar nu-i răspunse nimeni. Gândindu-se că spreseară va apărea, porni în grabă spre unchiul lui,Aurică Lambă, vecin cu casa părinţilor săi.

Îl găsi pe unchi-su Aurică în curte.Revedere plină de uimire şi bucurie.

- Radule, dacă nu veneai, ţi se prăpădea şi

143


moartea!, spuse unchi-su, un bărbat la vreoşaptezeci şi cinci de ani, înalt, slab, cu nişte ochicăprui, sfredelitori şi cu un aer mucalit, care nuprea râdea, dar îi făcea pe alţii să râdă. Nu preaştiai când e serios!

- Fraza asta din ce poveste mai este? O fidin „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără demoarte”? - întrebă Radu.

- Ai ghicit! Te-ai întors în locurile taledupă o mie de ani, spuse Aurică Lambă, într-un felreproşându-i absenţa lui din toţi anii care tre-cuseră.

- M-am întors, nene Aurică, m-am întors înlocurile astea ale mele, unde-i multă secetă, undetoate au rămas la fel şi unde nu se întâmplă nimic.

- Să crezi tu că nu se întâmplă nimic! Ovreme aşa a fost, dar acum se-ntâmplă multelucruri care să ne ţină vii, măcar aşa, din curiozi-tate. Ăsta este şi motivul pentru care şi pe minem-ai găsit în viaţă - spuse Aurică Lambă, omînţelept, sfătos şi oarecum citit.

- Şi care sunt întâmplările din ultimavreme? - întrebă Radu gândindu-se că va afla,poate, şi ceva în legătură cu Stelu.

Şi Radu şi unchi-su, Aurică, evitau să vor-bească despre Stelu. Avuseseră ei demult nişte dis-cuţii contradictorii. Aveau păreri diferite. Firepragmatică, conservatoare, Aurică Lambă nuputea concepe că un băiat aşa strălucit şi eminentca Stelu şi-a ratat şi şi-a irosit viaţa din pricinaunei fete.

- Întâmplările? În primul rând, întoarcereaAfroditei în sat. O ştii tu! Afrodiţa lui Bâzdoacă,Diţa, cum îi spuneam noi - spuse Aurică, zâmbindironic.

- Care Afrodită, nene Aurică, aia dinOlimp? - îl stârni Radu.

- Exact! Zeiţa frumuseţii şi-a dragostei.Făcu ea mai multe minuni decât ar fi trebuit pe-acolo şi fu pusă pe liber. Şi uite aşa coborî ea dinvârful muntelui Olimp în Valea Cercheză şi de-atunci face ravagii printre bărbaţii din sat, dinîmprejurimi şi de peste graniţă. Femeile înne -bunite îşi urmăresc bărbaţii şi-şi numără în dispe -rare găinile, raţele şi gâştele - începu săpovestească Aurică.

- Să înţeleg eu că doamna AfroditaBâzdoacă e un fel de preoteasă autohtonă a amoru-lui liber? - întrebă cu ironie Radu.

- Exact! Tu eşti un om serios, n-ai treabăcu ea - spuse Aurică.

- Lasă asta, nene Aurică! Zi următoarelenoutăţi!

- În al doilea rând, e vorba de nebunii şibeţivii noştri, care s-au înmulţit. Şi ca şi când n-amfi avut destui, le mai îngroşară rândurile şi doinebuni de la Căscioreni, Titu a lui Măcăneaţă şiMarin a lui Pupăză. Cică s-ar fi scrântit din preamultă carte. A lu' Pupăză s-ar fi ţâcnit şi din preamultă dragoste pentru una, la fel ca Stelu, pri-etenul tău, spuse Aurică Lambă vrând să vadăreacţia nepotului său, Radu. De altfel, sunt chiarprietenii lui Stelu.

Tot evitând să vorbească despre Stelu,Radu spuse:

- Nene Aurică, poate oamenii n-or fi chiaraşa. Lumea, ştii cum este... Le înfloreşte.

- Ba nu, Radule! Oamenii sunt loviţi demeteoriţi. Doar s-au întors de la balamuc. Erauprieteni şi acolo.

- Iar în al treilea rând...? - fu curios Radu.- În al treilea rând, ne ţin treji, ca să nu

murim, nişte zvonuri care circulă din ce în ce maimult despre unele întâmplări, care altădată nu eraudecât poveşti de adormit copiii.

- De adormit sau de traumatizat copiii? -spuse râzând Radu. Parcă-mi şi imaginez astfel delegende spuse pe fondul unei muzici traumati-zante, care te-ndeamnă la sinucidere.

- Doar nu eşti prost să-ţi pui ştreangul degât pentru atât! Fii numai curios ca mine şi vomîmpărţi amândoi părerile. Stai liniştit! La cât de răiam ajuns noi acum, nici dracu’ nu ne mai vrea -încercă Aurică Lambă să-şi liniştească nepotul.

Stând de vorbă cu unchi-su Aurică, Radusimţi deasupra lor o umbră mişcătoare.

- E un stol de porumbei, urmat de stoluride grauri. Asta prevesteşte ceva... Poate vreo fur-tună, spuse Aurică Lambă, punând mâinile în şold,privind în sus şi cercetând cerul.

Puse apoi o mână streaşină deasupraochilor, ca să vadă mai bine. Nişte vălătuci albiveneau şi plecau într-un du-te-vino pentru a seaduna apoi în nişte nori grei, plumburii. Laînceput, un fulger scurt ca o iscălitură rapidă pebolta cerului, care se acoperea treptat de nori.

- Uite! Ţi-am spus eu că va ploua. Va fichiar furtună, furtună mare - spuse precipitat

144


Aurică Lambă.Câţiva nori nărăvaşi, scăpaţi din frâu de

Cel-de-Sus, începură să-şi facă de cap tăvălindimaginea soarelui, care deja se-ascundea şi el cumputea.

Biciuit de fulgere şi brăzdat de tunete înbolboroseli şi de ropotul cailor cereşti de la carulde foc al Sfântului Ilie, cerul se înnegura şi seîntuneca. Nişte stropi mari, calzi şi rari căzurădintr-un cer parcă negru de supărare, făcând zgo-mot, izbindu-se de pământul tare ca piatra, pentruca apoi să facă şi alţi stropi mai mici.

Ca o săgeată ţâşni din bucătăria de varăAnica, mătuşa lui Radu, o femeie de staturămijlocie, brunetă, cu mânecile sumese şi cu şorţ.Cocea la cuptor o plăcintă cu brânză. Grăbită şisperiată nici nu-l văzu pe Radu.

- Puii! Repede, repede! trebuie să băgămpuii în coteţ. Hai! Pui, pui, pui! - îşi striga ea puii,care se ascundeau speriaţi prin iarbă şi printretufele de flori ale grădinii.

- Hai cu tata! Hai cu tata! - îi chemaAurică. Hai, mânca-v-ar tata!

- Mişcă-te, mă, mai repede! Dacă nu, oimânca tu şi răbdări prăjite la tavă, spuse încruntatăAnica.

Fiecare prindea şi număra puii, punându-iîn poala caldă a Anicăi.

- Focul! Vino să stingem focul! - îşi grăbeaAnica bărbatul. Doamne fereşte şi de alt necaz!

O bubuitură puternică îi făcu să se închine,după care se repeziră toţi în casă. Anica se repezişi ea cu o tavă de plăcintă aproape coaptă. Linişte.Să fie liniştea de dinaintea furtunii? Nu dură multşi-un freamăt general se făcu simţit. La început, ofurtună de praf tulburând vederea, după care unvânt turbat începu să fremete crengile copacilor,împrăştiind frunze. Valuri verzi şi arămii se revăr-sau în bătaia vântului. Cerul clocotea şi bol-borosea. O altă bubuitură, ce făcu geamurile săzăngăne, slobozi cerul şi începu să toarne cu top-tanul.

- Plecaţi din dreptul ferestrei! - spuse dinnou Anica, grijulie şi speriată. Doamne! N-am maivăzut aşa ceva - mai spuse ea închinându-se.

- Aprinde, nevastă, şi tu vreo douălumânări! E atâta întuneric, c-o să ne băgămdeştele în ochi - spuse şi Aurică Lambă. Da’ cemai toarnă! Şi ce furtună şi ce iad! Deja miroase a

pucioasă şi a smoală. După câte văd eu, ploaiadădu în potop. Doamne! - tresări Aurică. S-a ruptplopul din colţul grădinii mari. Avea treizeci deani, şi acum s-a frânt ca viaţa omului.

Trosnitura îi făcu pe toţi să tresară.- Până acum n-am mai văzut aşa ceva -

spuse împresionat şi trist Radu. Doamne fereşte demai rău! - mai spuse Radu gândindu-se şi la Stelu,care hălăduia cine ştie pe unde. Plouă cu piatră! –se miră el.

Anica se închină şi începu să se vaite:- Doamne, Doamne, cu ce ţi-am greşit atât

de mult de ne-ai trimis aşa prăpăd?!- Mai taci măi femeie, din gură şi nu mai

cobi atâta! - îşi certa Aurică nevasta.În vârtejul furtunii şi-n ropotele ploii, nal-

bele înalte de grădină albe, roz, grena se îndoiaupână-n pământ.

Din vecini s-auziră strigăte:- Înfigeţi toate cuţitele în pământ, să se

oprească potopul!Prin sat oamenii ridicau rugăciuni spre cer,

iar la biserică bătea clopotul. Ecouri pierdute-nprăpădul care se dezlănţuise.

„Doamne, întâi am ars în focul iadului,după care slobozişi potopul! La grele încercări ne-ai supus, Doamne!” - spunea câte-o bătrână.

„Eu ştiu că suntem nişte păcătoşi şi niştenemernici, dar tot ai tăi suntem, Doamne, şiregretăm nespus greşelile şi fărădelegile noastre”,spunea vreun bărbat mai în vârstă.

„Oooo!!! Opreşte, Doamne, potopul,ajunge! Ne-ai prăpădit recoltele şi animalele. Ne-ai luat hrana, dar măcar pe noi cruţă-ne! Nu nepedepsi atât de aspru, că şi-aşa suntem amărâţi.Vai de capul nostru! Opreşte, Doamne, potopul şi-ţi promitem că ne vom pocăi, că vom fi mai buni,mai darnici şi mai iertători!” - spunea un altul.

Văzând că potopul nu se oprea şi Cel-de-Sus nu se lăsa înduplecat la rugăciuni şi promisiu-ni deşarte, oamenii începură să se roage, mărtu -risindu-şi greşelile şi fărădelegile pe care, pânăatunci, le ţinură-n secret, bine ascunse.

„Doamne, dacă n-o să ne prăpădeşti, îţipromit că-mi vând vita din curte, ca să dau depomană săracilor şi am să mă împac cu Lie, cum-nată-meu.” - se ruga din tot sufletul lui de zgârcitLae Prică.

„Doamne, dacă mă vei lăsa în viaţă, îţi

145


promit c-am să postesc în toate zilele de post, căvoi fi mai cumpătat şi nu voi mai preacurvi.” -spuse şi Manole a lui Eremia Jalbă.

„Nu ne da pieirii, te rog, Doamne! Şi-ţipromit că n-am să-l mai înşel pe bărbatu-meu cuManole a lui Eremia Jalbă şi nici cu dascălulCostică Dragavei.” - se ruga în genunchi Leana luiState, pupând icoana.

„Doamne Dumnezeule, se ruga Florea luiŢacă, ştiu că sunt un nemernic, dar cruţă-mi viaţa,şi-ţi promit că n-am să mai fur găinile şi curcilevecinilor!”

Pesemne că toate aceste rugăminţi şispovedanii fură ascultate şi luate în considerare debunul Dumnezeu, că cerul începu să toarne maicâte puţin, până transformă ploaia într-o burniţădin ce în ce mai rară, după care o opri.

Pe un cer spălăcit, ieşi dintr-un nor subţireşi dezlânat un soare strâmb şi ciufulit, parcă trezitdin somn cu zorul. Soarele, urât şi hulit până atun-ci, îşi intră în rol din ce în ce mai îndrăzneţ.Apărură zorile unei noi speranţe.

- Măcar mămăligă s-avem, dacă pâine o sămâncăm numai la sărbători, spuse Anica, mulţu-mită şi cu atât, bărbatului şi nepotului ei pe care,dezmeticită, abia acum îl zări.

- Bine că se face seară şi soarele nu maiare putere să opărească porumbul şi floarea soare-lui, spuse şi Aurică Lambă. Da’ pune nevastă şi-unvin de mirabele aici, lângă tava asta cu plăcintă!

- Ce sunt alea mirabele? - întreabă râzândRadu.

- Corcoduşe. E cel mai bun vin, acum, învară. Reţeta e la dadă-ta, Anica. Mai pune ea în elşi nişte flori de soc, pentru aromă. Hai, sănătate şisă-i mulţumim Domnului că am scăpat cu bine! -ridică Aurică Lambă paharul, uitându-se spreicoana din perete. Vezi tu, Radule, omu' ajunge să-şi amintească de Dumnezeu doar atunci când dă denecaz. După aia, uită de el. D-aia este atât de păcă-tos. Crezi tu, Radule, că Manole a lui EremiaJalbă, sau Leana lui State, sau Florea lui Ţacă nus-or fi rugat şi ei la Domnu', speriaţi fiind depotop? S-au rugat, îţi spun eu! Şi crezi tu căEremia şi Leana nu vor mai umbla fleandra, sauFlorea lui Ţacă ne va lăsa găinile în pace? Da’ deunde! Cu cât se îndepărtează de necaz, cu atât îşivor relua năravurile.

În timp ce vorbea cu unchi-su, Radu îşi

plimba privirea prin casă, uimit şi de statornicialucrurilor din casă. Pe pereţii camerei, în aceleaşilocuri ştiute, erau aceleaşi peretare din pânză albă,cu imagini naive şi hazlii cusute cu arnici, în urmaacului, dar şi câte un titlu pe fiecare din ele:„Somn uşor!”, „Nuţica e fată cuminte” şi „Toatepăsările îmi cântă dorul meu”. Aceiaşi oameni,aceleaşi lucruri, de parcă totul înţepenise în timp.

Promiţând că va veni şi-a doua zi, Radu oluă din loc. Sătul de gălăgia din cer, de pe pământ,dar şi din capul său, Radu porni în căutarea linişteişi a prietenului său.

Merse la casa Papahagilor dar nicio schim-bare în afara celor făcute de furtună. De aceea,coborî canaraua pentru a se duce la cârciumă.Numai acolo putea întâlni mai mulţi oameni şi vaafla mai multe veşti, poate şi despre Stelu.

Lume multă la cârciumă. Miros stătut devotcă, de ţigări ieftine şi de noroi. De când tinere-tul plecase din sat, iar căminul cultural sedeschidea doar pentru nunţi şi botezuri, aşa-zisa„viaţa culturală” a satului se mutase la cârciumă.

Chivu-cârciumarul avea foarte multă tre-abă. La fel şi nevastă-sa, o femeie măruntă şiînfoiată care alerga grăbită de colo, colo ca o pre-peliţă.

Oamenii mai curajoşi din cealaltă jumătatea satului, treceau apa din vale desculţi şi cu pan-talonii sumeşi, pentru a ajunge la cârciumă.

Stimulaţi de câte-un pahar sau mai multede votcă, oamenii discutau cu însufleţire desprepotop, despre problemele ţării şi ale comunităţii.Cu obrajii aprinşi, cu nasuri morcovii, ţăranii vor-beau zgomotos, gesticulând, uneori ridicându-sede la masă în picioare, pentru a fi mai impozanţi,mai autoritari şi aruncau, din când în când, câte-ovorbă de duh...

Epuizând subiectul potopului, oameniiîncepură să dezbată şi alte probleme determinatede ploile ce căzură cu toptanul, probleme pe careaveau să le înfrunte în viitorul apropiat sau înde-părtat.

Vorbele curgeau când molcom, când zgo-motos, ca pâraiele ce şiroiau peste tot, pentru caapoi să se adune laolaltă, lărgind Balta luiMengher.

- Din ce să-ţi plăteşti atâtea dări? - spuneaOnică Pricină, un bătrân de şaptezeci şi cinci deani. Din ce? Că nu-ţi scoţi nici sămânţa pe care-o

146


sameni d-atâta secetă ce avem! Şi când îşi aduce şiDomnu' aminte de noi, ne trimite câte-un prăpădca ăsta, să ne sature de-atâta bine. Vai de capulnostru!

- Lucrările costă scump, peste puterilenoastre. Altădată omu' avea plug, avea boroană,avea grapă, avea semănătoare. Acum... doarmâinile legate în plină libertate şi democraţie -spuse Costică Dughie, un bărbat de vreo şaizeci deani, înalt, brunet, bine legat şi care afişa mai tot-deauna un aer militant, revoluţionar. Acum... aianu e, aia nu e! Cu ce să-ţi ari ori să-ţi semenipământul? Doar să-ţi faci nevasta boroană şi copi-ii grape stelate.

Oamenii începură să facă haz de necaz,dar Costică nu glumea.

- Păi, bre, nea Costică, dacă nu eşti organi-zat şi nu eşti în stare de atâtea hectare de pământ,mai dă-le, bre, şi altora, care au puţine! - spuse şiUţă al Păleşcoaiei. Că te-ai înfipt să-ţi iei toatehectarele de pământ de la moşii şi strămoşii dumi-tale. Ţi-era frică să nu le împarţi cu mine, ori cualtul!

Reacţiile oamenilor nu întârziară să apară,dar, din păcate, Uţă nu-şi găsi adepţi printre ei.

- Bă, porumbelul păcii şi al dreptăţii! - îistrigă unul peste mese.

- Bă, deşteptu' lu' Peşte! - îi strigă altul.- Taci, mă, luminatule! - îl repezi pe Uţă a

lu' Păleaşcă şi Gicu a lui Pătruţ. Taci! Şi tu, şi ai tăiaţi stat cu burta întinsă la soare şi aţi aşteptat să văpice în gură, iar acum ai venit din Moldova ta casă ne luminezi tu pe noi cu atâta înţelepciune!Deja ai şi început să străluceşti.

- Bă, da' ştii că eşti deştept! - răspunse încele din urmă şi Costică Dughie. Da' de unde ai tuteoria asta, mă: de la Iisus Hristos sau de la Marxşi Engles? Sau oi fi şi tu vreun descendent a lu’tata şi eu nu ştiu?

Uneori, pe alocuri, polemica se accentuacu câte-o vorbă de duh sau cu câte-o înjurătură.

- ’Mama lor de aleşi ai neamului care secred deştepţi crezându-ne pe noi proşti! - spuseCostică Trăistaru.

- Bă, taci, mă dracului! Taci, că eşti prost!Nu i-ai ales şi tu? - se supără Gicu a lui Pătruţ.Avem aleşii pe care i-am ales şi pe care-i merităm.

- Da' de unde să ştie şi ţăranii, Gicule, pecine s-aleagă? - spuse ridicându-se în picioare

Costică Dughie, luând din nou poziţia re -voluţionarului, gesticulând şi vrând să se facă maibine înţeles. Eu, de bine, de rău, am învăţat maimult şi sunt la punct cu evenimentele, cu ştirileadevărate sau neadevărate. Da' restu' de unde săştie, bieţii de ei? Că ţăranul a ştiut doar sămuncească. ’Mama lor, astăzi şi mâine! Să-i strân-gi de gât, nu alta! Ca la '907.

Spiritul revoluţionar începu să cucereascăşi să încingă pe rând ţăranii, care dădură pe gâtmai multe pahare de votcă în numele solidarităţiişi-al dreptăţii, după care începură să cânte:

„A sosit ziua dreptăţii,Ziua mândră-a libertăţii”

- Bă, Marinică tată, Marinică! - îi strigăpeste mulţime Costică Dughie lui MarinicăPostăviceanu, care chinuia un acordeon, vrând săacompanieze norodul. Marinică tată, ia de la mineun mi bemol major şi dă-i drumul cu „Hai să-ntin-dem hora mare”! Hai, că p-ăsta îl ştii bine!Chivule! - strigă el la cârciumar - Chivule,închide, bă, şi tu caterinca aia!

Marinică Postăviceanu trecu la treabă şiîncepu să umfle şi să tragă la foale, stârnind şi maimult patriotismul local:

„Hai să-ntindem hora mare,Mai aici şi mai colea,Mai aproape de hotare,Până-n Basarabia!”- Basarabia?! - strigă cât putu Gicu a lui

Pătruţ, vrând să fie auzit şi convingător. Lăsaţi-i,băi, p-ăia! - gesticula el. Lăsaţi-i! Ăia nu mai suntai noştri, sunt ai ruşilor şi nu ne vor.

- Să fie ei sănătoşi şi să se ducă în inimaRusiei, ori acolo unde-a înţărcat mutu’ iapa, da’Basarabia e-a noastră! Marinică tată, dă-i bătaie şinu te mai opri! - i se adresă din nou CosticăDughie acordeonistului.

Ţăranii începură din nou să cânte, de dataasta mai tare, conduşi de Costică Dughie, pe careentuziasmul revoluţionar îl urcase pe-o ladă maimare cu gheaţă.

Dintr-un colţ al cârciumii, bătrânii, vrânds-arate că nici ei nu sunt cu nimic mai prejos decâtceilalţi, cântau cu foc:

„Trăiască regele,În pace şi onor!”

Aşa îşi găsi Radu consătenii când ajunse şiel la cârciumă. Câţiva îl recunoscură şi mimară

147


gestul salutului zâmbind, fiind foarte implicaţi încorul patriotic.

Fu dintr-odată strigat. Era Niculae Blană,care-i făcu semn să vină la masa lui. Radu sebucură că nu-l părăsise norocul şi avea cu cinevorbi despre Stelu. Bucuria revederii era mare.Radu nu vru să intre direct în subiect. De aceea,discutară mai întâi despre secetă, furtună, despreproblemele oamenilor, după care conduse dialogulspre ce-l interesa.

- În drum spre cârciumă am trecut pe laStelu. Nu l-am găsit acasă. În timpul furtunii, câtam stat la nenea Aurică Lambă, m-am tot întrebatce-o face el singur. Ştii, în astfel de situaţii ai maimult curaj când eşti înconjurat de ai tăi, de pri-eteni.

Niculae Blană tresări, gândindu-se la şoculprin care a trecut Radu găsindu-i uşile zidite şi-lîntrebă:

- Tu ce părere ai despre treaba asta? Să-ţizideşti uşile şi să intri în casă pe fereastră urcândpe o scară, după care s-o tragi înăuntru şi apoi săînchizi fereastra? Aşa ceva n-am mai pomenit!

- Nu ştiu, nea Niculae. Am văzut şi eu şi,să fiu sincer, am fost şocat. Acum nu-mi rămânedecât să aştept să apară şi voi vorbi cu el. Trebuiesă-l ajut, e prietenul meu. Cine ştie ce-o fi în capullui!

- Cine ştie ce-o fi în sufletul lui, de s-aînchis aşa de mult în el! Dacă cineva încearcă săvorbească despre lucrurile care îl frământă, nunumai că nu vrea să vorbească, dar îl ocoleştemultă vreme.

Niculae Blană oftă. Îl durea sufletul pentruStelu care ar fi putut fi soţul Duduţei, nepoata sa.Era, poate, singurul om din sat care voia să-l înţe-leagă.

- Ceva îl ţine pe loc. Dacă pleca la mache-donii lui, Stelu şi-ar fi revenit, ar fi fost un inginermare şi ar fi avut familie. Acum stă singur cuc şiface lucruri ciudate - reluă firul discuţiei NiculaeBlană.

- Cum mai arată acum? - întrebă Radu.- E acelaşi băiat frumos şi deştept pe care

îl ştii. Peste el n-a trecut timpul. Doar că, uneori,are o privire cam ciudată şi e cam lunatic.

- Crezi că e nebun?

- Greu de zis! Poţi să vorbeşti o zi cu el, nudă semne de nebunie. Prietenii lui de laCăscioreni, când vorbesc mult şi obosesc deja,încep s-o ia razna.

Doctorul care s-a împrietenit cu el, spunecă nu e nebun şi se înţeleg foarte bine. Vorbescamândoi mult, fac filozofie. În rest e harnic,munceşte cât e ziua de mare, totdeauna găseştecâte ceva de făcut. Uneori citeşte acolo la el, subbolta de viţă-de-vie. Nici noaptea nu se prea odih-neşte. Umblă pe câmp ca un bezmetic, sub clar delună. Zice că pleacă la păscut cu Clopoţel.

Radu tresări şi, emoţionat, îşi întrebă inter-locutorul:

- Cine este Clopoţel, nea Niculae?- Cică un cal frumos, alb, cu corn în frunte,

care apare numai fecioarelor, fetelor neprihănite -începu să explice Niculae Blană. Nu ştiu, poate enumai o închipuire, da' oamenii din sat au începutsă-i dea crezare, pentru că uneori noaptea, chiar înamurg, se aude un clinchet frumos de clopoţei. Darnimeni nu vede nimic, numai aude.

- Dar de ce i s-ar arăta lui Stelu, neaNiculae? - întrebă Radu mai mult să-i afle părerea.Legenda spune că li s-arată doar fetelor mari,fecioarelor.

- Şi Stelu nu e fată mare, nu este nepri-hănit? Ei?! Vezi că se leagă? - spuse iar NiculaeBlană.

- Nea Niculae, să ştii că povestea asta dejaîncepe să mă intereseze, că doar numai povestepoate fi aici, într-o lume a satului uitată în timp şiunde nu se mai întâmplă nimic. Ei?! Uite, aşa senaşte folclorul! Unul aruncă o vorbă, iar ceilalţi oînfloresc pe rând.

- Ba te-nşeli, Radule! Asta nu e o povesteoarecare, cu un cal maro, e o poveste adevărată, cuun cal alb cu corn în frunte. Tu nu ştii dacă există,da' nici că nu există - spuse oarecum contrariatNiculae Blană. Vom mai vorbi despre lucrurileastea.

Într-un târziu, Radu părăsi cârciumaîngândurat. Oare o iubire aşa, răvăşitoare, îl puteaface pe Stelu din om neom?

148


Ajunul Crăciunului. Ce poate fi mai pate -tic decat forfota din magazine, copiii ce te hăitui-esc pentru a-ţi “dărui” o crenguţă de vâsc,cumpărăturile ce ajung deseori la oameniinepotriviţi sau colindele din surdină gri, luminatedoar de reclamele gigante amplasate pe clădiriînalte şi neterminate?

Ce ar “eclipsa” oare imaginea evidentă pecare unii o ignoră iar alţii o ridică la rang de man-ifest? Poate doar cei care, în ajun de Crăciun, seopresc în capul scărilor de la metrou şi sfideazăbucuria trecătorilor, zâmbetele copiilor şi braţelede cadouri, privindu-i cu scârbă şi superioritate,promiţându-şi în gând că ei nu vor cădea pradăacestor manifestări absurde şi nefundamentate.

Şi nu, nu e vorba de vreo traumă a uneicopilării nefericite sau de vreo decepţie îndragoste menită de a-i îndeparta tot mai mult deîncredere sau speranţă. Sunt pur şi simplu sobri şiserioşi, feriţi în drumul lor de la sentimente umanece, poate, îi caracterizau odată.

Fata brunetă cu părul ondulat şi ochimigdalaţi îşi îndesă mai adânc mâinile înbuzunarele hainei maro şi coborî treaptă cu treap-tă spre metrou, privind în jur, de parcă ultimii eipaşi de la suprafaţă aveau puterea unui blestemvechi ascuns.

Nu îi plăcea Crăciunul. Privea cu dispreţmanifestările religioase din timpul postului uitatenumaidecât odată cu ora 00.00 a zilei de 25decembrie. Nu înţelegea verva cu care toţi ceisăraci cu duhul o întâmpinau, aşa cum nu puteapricepe cum un copil de 7 ani mai poate crede încăîn legenda lui Moş Crăciun. Dacă ar fi depins deea i-ar fi scuturat bine de tot, trezindu-i la reali-tatea crudă cu care nu este niciodată prea devremesă te confrunţi.

Ştia, bineînţeles, că ar fi avut parte derevolta celorlalţi, existând riscul de a fi linşată înplină stradă de credincioşi sau petrecăreţi.

Era, însă, suficient de inteligentă şi lucidă

încât să se ţină deoparte de toată această mas-caradă, să nu se bucure la câteva beculeţe multi-colore şi să nu privească gingaş şi tâmp vreuncopil ce se bâlbâie la poezia lui de Crăciun.

Ajunul Crăciunului. Se îndreptă şi ea spreo petrecere. Spera nu foarte zgomotoasă sau patet-ică, suficient de liniştită pentru ca seara să treacădestul de repede.

Coborî la metrou. Nici aici nu scăpă decolinde, părinţi grăbiţi sau decoraţii ieftine, însăştia că, de îndată ce metroul avea să poposească peperon, lucrurile aveau să se schimbe.

În timp ce privea peretele gri din spateleei, îşi aminti de primele zile în Bucureşti. Seîntâmplase undeva în ultimii ani de liceu, atuncicând nu era atât de înţeleaptă ca acum şi nu ştia săîşi aleagă prietenii suficient de bine pentru a nu otrage în propria lor mediocritate. Venise aici cu oprietenă şi erau atât de fascinate, încât râdeau cugura până la urechi şi se mirau de toate acele feţeserioase ce le priveau dezaprobator, stârnindu-lemai tare râsul şi uimirea. Cu toate astea, după ceajunsese şi ea să fie prinsă în toată această vâl-toare, seara târziu, când ajungea acasă după facul-tate sau serviciu, le mulţumea tuturor acelor careîn metrou nu dădeau frâu liber vreunui sentimentînălţător, ci stăteau cuminţi şi încruntaţi pe scaunullor albastru din metroul gri. Ajunsese să îi apre-cieze mai mult pe ei, pentru simplul fapt că eadevenise una cu ei.

Era încredinţată că măcar acolo, oameniinu aveau să îşi facă complimente sau urări decomplezenţă, nu avea să audă niciun râset fals sauvreun colind de Crăciun.

Metroul poposi, iar fata se aşeză şi eacuminte şi încruntată pe unul dintre scaune. Îşitrecu mâna peste rochia neagră şi simplă pe care oalesese în mod vădit intenţionat pentru aceastăpetrecere la care fetele aveau să se îmbrace cu celemai sclipitoare şi scumpe ţinute, în vreme cebăieţii aveau să le aleagă pe cele mai fiţoase şi

Metroul unui Crăciun pierdut Marina RÂŞNOVEANU

149


fade. Se uită în jur. Pentru prima dată i se păru

că face notă discordantă cu atmosfera metroului.De undeva din surdină, încet, se auzeau totuşicâteva colinde americane, în vreme ce doi ado-lescenţi se giugiuleau chiar lânga ea. Off, cât urachestia asta!

Îi privi cu dispreţ. Uneori chestia astamergea. Când unii erau suficient de curajoşi să îşimanifeste vădit fericirea, ea îi privea sfidător iar eise ruşinau şi renunţau în a se mai iubi în văzultuturor. Da, uneori mergea, însă nu şi acum. Eraajunul Crăciunului. Ba dimpotrivă, adolescenta oprivi şi ea fix de parcă era dreptul lor de a se iubi,avertizaând-o că era gata oricând să pornească orevoltă contra privirii ei de gheaţă.

Fata renunţă, însă le zâmbi batjocoritor,întrebându-se oare care era cel înşelat în acearelaţie, uitând pesemne că cei din faţa ei nu eraudecât nişte copii. Ea nu credea în relaţii perfecte şinici măcar călduţe. De fapt nu credea în prostii d-astea ca romantism, iubire, fidelitate. Ele eraubune doar pentru cărţi şi filme mediocre şi lac-rimogene. “Get a life” - le-ar fi strigat ea tuturorcelor ce dădeau o grămadă pe bani pe astfel decărţi sau vărsau lacrimi de crocodil în faţa unorpoveşti prefabricate tocmai pentru a le atinge coar-da sensibilă. Ea nu numai că era suficient deinteligentă pentru a se ţine departe de astfel degunoaie, dar le şi blama sau parodia în cercul ei deprieteni.

În fine, încercă să se liniştească pentru căse părea că azi nu avea noroc nici în metrou. Nudorea decât să ajungă mai repede în staţie, apoi lapetrecere unde să socializeze puţin şi nu prea târz-iu înapoi acasă. Cerea oare prea mult?

Deodată, simţi cum cineva o bate pe spateşi începe să cânte un colind. Doamne! Oare cumpătrunseseră cerşetorii ăştia chiar şi la metroucând lumea fremăta la suprafaţă? Se întoarse şismuci copilul de lânga ea, strigându-i să o lase înpace.

O treziră la realitate copilul frumos îmbră-cat şi mama ce îşi trăgea puiul cât mai departe defata nebună din metrou.

Îşi dădu seama de gafă şi bâgui un timid“Mă scuzaţi”.

- Nu voia decât să colinde şi el pe cineva.

Nu avem rude la ţară şi nici copii cu care sămeargă la colindat. Am crezut că... mă scuzaţi!

Copilul şi mama lui dispărură în metrou,în vreme ce tânăra încercă să îşi ascundă faţa deprivirile pline de reproş ale celorlalţi călători.

În sfârşit metroul ajunse în staţie, chinul eiavea să ia sfârşit curând.

Colindele se auzeau din ce în ce mai bine,râsetele oamenilor din ce în ce mai clar şi paşii eise apropiau din ce în ce mai mult de uşă. Când însfârşit uşile se deschiseră şi vru să se avânte înlumea ei, în realitatea cea inaccesibilă celorlalţi,un grup de tineri petrecăreţi o întâmpinară în uşă.

Feţele lor atât de zâmbitoare, veselianedisimulată, crengile de vâsc şi mormanele decadouri o loviră în moalele capului.

Unul dintre tineri vru să facă o glumă şi îiîntinse o crenguţă de vâsc, aşteptându-şi cuminteşi zâmbitor sărutul.

Ea, însă, îl privea rece, fără să clipească,de parcă următoarea mişcare ar fi fost o luptă acer-bă ce mocnea în interiorul ei şi pur şi simplu numai putea fi oprită.

- Întotdeauna râzi atât de rar... sau deloc?întrebă tânărul

Niciun răspuns. Băiatul se îndepărtă puţin, după care îi ţiui

fetei în faţă o confeti, şi apoi izbucni într-un râssarcastic.

Aproape plângând, fata se desprinse desub puterea lor şi înaintă grăbită pe peron. Auzeaîncă râsetele lor stridente ce se prelinseseră înîntreg metroul, simţind privirile batjocoritoare alecelor din vagoane.

Fugi în grabă spre scări, dar în dreaptavăzu o statuetă ornamentală a unui îngeraş ce îizâmbea şi el complice. Pentru prima dată dupăatâţia ani, îşi dori să reînvie ziua în care putea sărâdă cu gura până la urechi, clipa în care avea pu -terea să calce firav şi descumpănit, în loc de apăsatşi hotărât.

Privirea i se înceţoşă din nou, colţurilegurii i se lăsară, iar ochii îi deveniră mai mici şimai tăioşi. Se întoarse şi privi înainte, călcândapăsat, ca o adevărată femeie puternică şi mo -dernă, sfidând magia sărbătorilor şi dorindu-şi săajungă cât mai repede la petrecere, să socializezepuţin şi să ajungă numaidecât înapoi în lumea ei.

150


Ora 6 după-amiază. Metroul mergea încet,legănându-şi uşor călătorii. Nicio vorbă, nicio dis-cuţie ce putea să pătrundă hodorogitul greu al tunelu-lui. Doar oameni obosiţi cu mâini grele ducândserviete pline, ascuzându-şi sub feţele palide stresulde la serviciu sau sufletele triste şi nemarcate de nici-un eveniment notabil. Era la fel ca fiecare seară cândei, ei ce locuiau în faimoasa, agomerata şi mult bla-mata capitală, se întâlneau în metrou. Acea grotăartificial luminată, ce nu le mai putea schiţa pe faţănicio undă de speranţă sau lumină, acolo undesupărările, frustrările sau indiferenţa erau multexagerată pe chipurile şi trupurile mecanice. Rareorivreun student zăpăcit strica liniştea mortuară, darrevoltată a metroului. Şi atunci, ei, călătoriimetroului de la ora 6, se întorceau dojenitor şi pre-făceau în scrum orice urmă de entuziasm vădit alvreunui intrus.

Azi era la fel: călătorii, liniştea, încruntareapreschimbată în încrâncenarea unor oameni ce uitaupuţin câte puţin cum e să trăiască.

Lângă uşa de metal o femeie blondă, înaltă,cu haină roşie se ţinea de bara metalică şsi rece ametroului. Privea încruntată pe fereastra întune -coasă, studiindu-şi când şi când chipul atent încrun-tat. De cum urcase se postase acolo, refuzând să seaşeze de parcă ar fi coborât la cea mai apropiatăstaţie. Trecuseră, însă, deja 3 şi nu dădea semne căavea de gând să coboare.

La două locuri distanţă, pe scaunul albastru,un tânăr intelectual citea gânditor o carte. Îşi foloseainteligent cele 30 de minute pe care le petrecea înfiecare zi în metrou pentru a mai descifra sau încâlcicâteva din ideile lui Nietzsche, Platon sauSchopenhauer. Rareori îşi abătea privirea de subochelarii mici şi fumurii pentru a privi curios călă-torii de lângă el.

Ceva mai departe de ei un bărbat impunătorîşi consulta grav agenda, părând a fi un om impor-tant, în drumul lui spre gară. De sub haina maro seîntrezărea un costum gri, frumos călcat.

Staţia Crângaşi. Metroul ajunse pe peron.Femeia de lângă uşă rămase impasibilă, semn că niciacum nu avea să coboare. Tânărul intelectual se foipuţin, iar domnul elegant îşi închise molatec agenda.

Uşile metroului se deschiseră şi în el urcarăcălătorii. Lângă cei trei poposi o femeie brunetă,micuţă, cu faţa şi trupul plăpând. Se aşeză, îndesân-

du-şi sub scaun plasa micuţă devenită de-acumneîncăpătoare. Nu îi privi, ci cu un gest rapid scoasedin geantă o cărticică şi începu să citească. Faţa-i eraschimonosită, hainele modeste, însă ceva de pe figu-ra-i blajină atrăgea atenţia. Părea ca e gata să plângă,însă în acelaşi timp printre ridurile adânci se citeaîndârjirea.

Domnul elegant o privi din cap până-npicioare şi dădu rapid verdictul: o biată sărmană. Nuera înaltă, însă aşa, pe scaun, chirchită şi cu toatăatenţia revărsată asupra cărţii ei tainice, părea un micghemotoc plăpând ce nu îşi găsea drumul sau caleaspre lumină.

Ochii îi erau mari în comparaţie cu restulfeţei. Chiar şi aşa, pe jumătate închişi, erau primullucru pe care îl observai la ea. Îşi mişca mâna încetşi o duse spre cap, sprijinindu-l, scoţând din piept unoftat scurt şi sinistru ce îl făcu pe tânărul intelectualsă se desprindă pentru o clipă de misterele cărţii lui.

“Rănile sufletului ei nu mai pot fi închise”,gândi el. Totuşi, în acelaşi timp, se întreba ce carteciteşte femeia cu atâta nesaţ, ce poveste sau ce mis-ter o pot absorbi într-atât încât o muritoare ca ea sepoate desprinde de empiric, coborând chiar şi preţ deo staţie în lumea ideilor.

Privi mai cu atenţie cartea mică şi în acelaşitimp văzu cum ceilalţi doi călători încearcă să afle şiei acelaşi mister.

Doamna de lângă uşă ridică din sprânceană,dorind să citească măcar o frază din faimoasa carte,iar domnul elegant o privrea cu interes vădit şi nedi -simulat, studiind poza de pe coperta cărţii.

Cine era această intrusă ce cutezase să urceîn metroul de la ora 6, ba mai mult, să afişeze aceastăindiferenţă taciturnă, însă atât de răvăşitoare pentruceilalţi?

La un moment dat metroul luă o curbă maiabruptă şi femeia se mişcă preţ de o secundă, lăsândsă se întrevadă coperta cărţii ei misterioase.

Deodată, feţele celor trei fură invadate de orevoltă îmbibată de dispreţ nemarginit. Ei, tocmai ei,fuseseră intrigaţi de o biată femeie credincioasă cecitea un banal acatist.

Tânărul intelectual vru să se întoarcă netul-burat la cărţile lui filosofice, de parcă misterul aflatera doar unul demult descifrat, combătut cu raţiunipertinente, indubitabile şi mai ales plauzibile, însă nuputea uita nici faţa femeii de lângă el. O mai privi o

Metroul călătorilor de la ora 6

151


dată, încercând să-i înţeleagă dăruirea, suferinţa şitotuşi puterea pe care părea că şi-o trage dintrepaginile acelei cărţi. Mersese ani întregi la biserică.Asistase la slujbe, masluri şi dezlegări şi tot ce reţi-nuse erau conflictele atât de pământene, superficialeşi ridicole ale falşilor credincioşi. Zâmbise satisfăcutori de câte ori nu regăsea pe chipurile lor credinţaadevărată, simţindu-se oarecum răzbunat, dar şiabsolvit de vreo vină divină. Deci el căutase, încer-case să facă propria-i investigaţie, venise în căutarealui Dumnezeu, dar nu descoperise nimic.

Şi totuşi, iată că acum, după atâţia ani, cândnici nu mai contesta inexistenţa lui Dumnezeu, tre-buia să o întâlnească pe ea, pe această biată femeiecredincioasă. Oricât de filosof ar fi fost, nu se puteaabţine să nu se întrebe: oare de ce?

Pe de altă parte, femeia blondă ce călătoreade atâtea staţii în picioare, nemişcată, păru să aibă oprimă tresărire, de parcă cineva sau ceva i-ar fi tul-burat şi deranjat universul. Privirea ei înainte indife -rentă arunca acum săgeţi de revoltă şi dispreţ asuprafemeii din stânga sa.

“Dumnezeu! Cum putea ea crede în Dum -nezeu! În Dumnezeul ăsta care îi apără pe cei netreb-nici şi îi nenoroceşte pe cei deja oropsiţi de soartă?!”Strânse bara de metal mai cu forţă, amintindu-şi detoate momentele în care ea însăşi mersese în întâm -pinarea divinităţii şi nu i se răspunsese cu aceeaşimonedă. Auzise că rugăciunea îţi este ascultată dacăo spui cu forţă, din inimă. Făcuse întocmai, însă nureuşise să se mute din camera veche şi murdară încare locuia de ani buni, mama sa nu se însănătoşise,ci o părăsise în urmă cu câteva luni, iar acum nu maiavea pe lume niciun suflet bun care să o încălzeascăîn zilele grele când până şi metroul călătorilor de laora 6 i se părea nepermis de sufocant şi trist. Trăiacalvarul ăsta de ani de zile şi nicio biată femeie cre -dincioasă sau acatistul acesteia ar fi putut-o convingecă cineva acolo sus le rânduieşte pe toate şi răs-plăteşte după propriile fapte.

Ar fi vrut să se repeadă la femeie, să îi smul-gă cartea din braţe şi să îi strige în faţă că Dumnezeunu există, că preoţii ăia la care ea se închină ascundsub hainele sfânte cele mai groaznice şi abominabilesecrete la care nici cel mai mare păcătos nu s-ar fiputut gândi. Da, ar fi vrut să facă asta, însă îşi amintică era în metroul călătorilor de la ora 6, acolo undenicio abatere nu era permisă, nicio părere nu putea ficombătută, aşa că încercă să îşi ferească privirea,vârându-şi chipul în gulerul înalt al hainei roşii.

Cel mai paşnic părea a sta domnul elegant ceîşi închisese de mult agenda şi acum stătea nemişcat,privind-o cercetător pe femeia din faţa lui. Nu credea

nici el în Dumnezeu, ba mai mult, uneori îi plăcea săcreadă că el însuşi ţine vieţile oamenilor în propriilemâini. Însă era ceva la acea femeie care pe el îlintrigă şi care, în acelaşi timp, îl făcea să cauterăspunsuri la întrebări demult ascunse. Acel chininfinit, acea credinţă prostească şi neîmpărtăşitărăspândea totuşi o lumină şi putere nemărginită.Văzuse asta de multe ori la pacienţii lui: uniiaduceau cu ei în sala de operaţie cruciuliţe, alţiiciteau astfel de cărţi, înainte şi după operaţie, iar alţiierau vizitaţi de enoriaşii bisericilor pe care lefrecventau, îngenunchind noaptea la culcare,implorând mila şi grija Domnului pentru încercareape care aveau să o treacă.

Nu le împărtăşea credinţa,însă învăţase să îiaccepte, fără să le înfrâneze din speranţă. Cu toateastea, simţea că oamenii ăştia erau mai presus deîndoctrinare, ignoranţă şi deznădejde. Acum, privindla această femeie, se gândi că el, după atâţia ani, nureuşise să le afle secretul.

Metroul poposi în gara Basarabi. Cei treicălători ai metroului de la ora 6 stăteau încă cuprivirile aţintite asupra bietei femei credincioase ceîncă citea cu nesaţ din vechiul ei acatist.

Când uşile metroului stăteau larg deschise,femeia se uită speriată pe fereastră, înşfăcându-şi îngrabă bagajul şi ţâşni pe uşile ce deja se închideau.

În urma ei căzu cărticica mică şi sfântă,făcând un mic zgomot ca de metal, de parcăpaginile-i erau de argint şi nu de o hârtie alb gălbuie,îmbătrânită de timp.

Ca la un semn nevăzut, cei trei călători senăpustiră asupra cărţii, dorind să o recupereze latimp pentru a i-o înapoia femeii credincioase. Eraînsa prea târziu.

Femeia urcase deja scările şi probabil îşiîntâmpina copiii ce veniseră să o ajute cu bagajul.

Ei rămăseseră în urmă, treziţi parcă dintr-unvis prea greu, privind cu uimire acatistul ce acum eraîn mâinile tânărului.

Feţele nu le mai erau atât de încrâncenate.Femeia se aşeză într-un final pe un scaun albastru,sătulă fiind să se comporte întocmai ca toţi călătoriimetroului de la ora 6, doctorul îşi scoase ochelarii dela ochi, privind senin şi fix cartea sfântă din mâiniletânărului. Cu grijă, acesta o deschise şi începu să ocitească. După un timp se opri să-şi priveascăcolegii, iar aceştia îi zâmbiră uşor, încredinţându-lasupra faptului că luase decizia corectă.

Atunci, pentru prima dată, mitul călătorilorde la ora 6 s-a năruit.

152


Pe caldarâmul umezit de roua nopţii,copitele cailor dansează ritmic, într-un pas numaide ei ştiut: trap-trap, trap-trap, trap-trap, trap-trap.Mersul lor moale rimează cu boarea suavă a petu-niilor ce răsuflă uşurel pe lângă pridvoarele vechiale caselor. Şi-au unit aroma toate florile,îmbrăţişând a mângâiere orăşelul adormit.

Trăsura trece ca în vis, nevăzută, ignoratăşi de câinii ce lătraseră până mai adineaori plic-tisiţi la luna ridicată în înălţime, o lună plină şigrasă ca o roată de car, poleind cu razele-i recipeisajul, într-o încremenire de taină.

Nu recunosc locurile, dar nu mă îngrijore-ază nici ora târzie, nici liniştea nefirească, măînvălui în aerul călduţ ca într-un şal moale şi mălas legănată de tropotul cailor. O uşoară exaltaremă cuprinde urmărind, din mersul trăsurii, luminapalidă aruncată ici-acolo de becurile chioare atâr-nate în vârful stâlpilor de lemn vechi şi scorojit.Un stâlp, doi stâlpi, trei stâlpi… Văd spatele celuide pe capra trăsurii şi-mi dau seama că nu sunt sin-gură. Încerc să-i disting trăsăturile, când face oîntoarcere spre dreapta spre a-şi struni cei doi caide culoarea lignitului. Coamele strălucesc stins.Omul se ţine cam strâmb pe capră, cu gâtul ţeapăn.Capul mare şi cam chel, bărbia pătrăţoasă şi falcade jos ieşită mult înainte trădează o fire clamă, darhotărâtă. Pare obosit sau plictisit, nu-mi dauseama. În răstimpuri îmi aruncă o privire întrebă-toare, de parcă ar dori să afle ceva. Dar nu întreabănimic. Îi răspund, cu o privire la fel de întrebă-toare. Dacă aş şti ce caut aici, ce mi se întâmplă,cine sunt, mi-ar fi mai uşor. Nu trăiesc însă nici celmai vag sentiment de teamă. Mi se pare firesc săfiu aici, legănată de trăsura cu arcuri cam moi,numai că nu înţeleg motivul. Disting totuşi o între-bare mută, de parcă omul de pe capră ar încerca săpătrundă în sufletul meu. Mă invită la confesiune.Mă invită e un fel de-a spune, căci nu înţeleg decâtsintagma „fapte rele, fapte bune”, pe care o totscormoneşte în gândul meu. Cred că de asta mi s-a părut atât de plictisit. Mă întreb dacă insistenţa

este o cerinţă a postului de vizitiu. I s-o fi cerut şilui ca pe parcursul călătoriei să afle cât mai multeinformaţii despre pasager, ca să ştie unde să-l dis-tribuie, stânga sau dreapta, sus sau jos. Omulinsistă, fără a se întoarce spre mine. Aş vrea să-şiîntoarcă măcar o dată faţa spre mine, să-i vădochii. Singurul sunet care se aude este tropotulmonoton al copitelor pe caldarâm: trop-trop, trop-trop.

- Te rog să nu mai insişti, chiar nu-miamintesc să fi făcut fapte rele, cât despre celebune, îşi pierd valoarea în momentul în care telauzi cu ele. Să ştii că nu m-am bătut niciodată cunimeni, n-am râvnit la bunul altuia, n-am furat, n-am… Bine, bine, nu sunt o sfântă, doar fac partedin rândul oamenilor, dar viaţa noastră poate firedusă la o singură schemă: fapte bune, fapte rele.Între ele nu există altceva. Ne mândrim sau neruşinăm cu ele, uneori nu recunoaştem nici măcarîn forul nostru interior greşeala, deşi conştiinţascrâşneşte din dinţi neputincioasă.

- Vrei să vorbesc doar despre mine… Bine,dar să ştii că nu sunt o fiinţă prea interesantă, suntdoar unul dintre semeni, cu aceleaşi năzuinţe, cuaceeaşi ureche surdă înafară şi ochi larg închişiînăuntru, cu aceleaşi infatuări, cu aceeaşi grabă dea trece clipa, fără a învăţa ceva, fără a zidi o treap-tă de existenţă. Fac şi eu parte dintre repetenţii laexamenul de maturitate al vieţii, doar suntem celmai evoluat animal dintre toate câte există! Estedesigur o axiomă, dar cât neadevăr cuprinde în ea!Uite, o furnică munceşte fără a aştepta recom-pense, şi cu cât simţ de răspundere. Un cuplu deciori se destramă doar la dispariţia unuia dintreparteneri, care nu dispare nici cu bunurile familiei,nici cu banii de la nuntă şi nici cu un alt partener.Dispare pur şi simplu în neant, aşa cum este fires-cul viului. Să mai susţinem că omul… Ah, omul, esingurul animal care visează să se opună morţii,ceea ce nu-i rău, dar care ucide şi din alte motivedecât acela de a-şi potoli foamea, ceea ce-i rău!

- Vrei să fii mai atent la drum?! Zdruncină

MONOLOG CU VIZITIUCici Maria DRĂGAN

153


cam tare trăsura asta hodorogită. Apropo, de cândn-a mai intrat în revizie? Ce faceţi voi când sestrică o roată, când se rupe vreo osie sau moarecalul? Că doar mor şi ei, nu-i aşa? Ce mă supărăcel mai tare nu sunt zdruncinăturile, ci caftanul tăunegru, valtrapul negru al cailor, pluşul negru albanchetei… De ce atâta negru, de ce exteriorizămatât de insistent sufletul îndurerat? Uită-te lajaponezi, la chinezi, la egipteni, la…, mă rog, lacine mai ştii şi tu. Nu le stă mai bine în alb? E ace-laşi lucru, spui? E o culoare la fel de rece… Defapt, nici nu este culoare, dar parcă inspiră maipuţină teamă. Altfel vorbeşti cu o persoană îmbră-cată în negru, şi cu totul altfel, pe alt ton, cu unaînveşmântată în alb. Mie albul îmi aminteşte derochia de mireasă. A mea, desigur, că doar despremine vrei să vorbesc. Ieftină, scurtă, lărguţă,făcută spre a fi folosită şi după momentul festiv. Înbiserică, femeia care vindea lumânări m-a întrebat,cu o indiferenţă ce ţine tot de meserie, nu pentru căar fi interesat-o într-adevăr: „Fetiţo, mireasa avenit?” Eu eram şi fetiţa, şi mireasa. Venisem, cumsă lipsesc de la propria nuntă, numai că n-aveamînsemnele necesare recunoaşterii, ca un ecuson cete reprezintă ca persoană şi funcţie. Florile, treigladiole prăpădite, ultimele ale acelei zile desfârşit de august, nu contează anul, nici măcar deaceeaşi culoare, puteau să reprezinte orice, dar celmai puţin buchet de mireasă. Erau alte vremuriatunci…

- Am văzut multe mirese, unele frumoaseşi fericite, altele ţinându-se cu greu în pantofii preanoi şi prea strâmţi pentru nişte picioare obosite şiumflate, dar hotărâte să reziste cât mai mult. De,mireasa ţine nunta şi face banii, care trebuie apoiîmpărţiţi la restaurant, la croitor, la mătuşa care afăcut cozonacii şi prăjiturile, la preot, la…

- Mă întrerupi! De ce vrei să ştii cum amprocedat eu? Mai are sens? A trecut atâta timp… şinici măcar n-a fost nuntă cu bani, doar câtevacadouri, lumea n-avea bani de risipit. Mai am şiacum trei ceşcuţe şi un ceainic de porţelanchinezesc. Nu ştiu de ce le mai păstrez, dar cândmă uit la floricelele încrustate în pereţii fini, măvăd în rochia aceea scurtă, strângând la pieptultimele gladiole ale sfârşitului de vară. Cred căle-am păstrat şi pentru că ne legăm de lucruri, nuprea ştim să renunţăm la timp la ele, pentru a lăsa

trecutul să se odihnească în pacea lui!- Ştii, am o prietenă care depozitează fel

de fel de amintiri, casa însăşi este un sanctuar alamintirilor. Mi-a arătat mai deunăzi comorile ei:buricul primului născut, suzeta celui de-al doilea,ghetuţele unui nepot, ajuns astăzi la maturitate,cămaşa de mire a soţului, din nailon gălbejit devreme, dar cu butonii aproape intacţi. Mândria ei,rochia de mireasă, convieţuind cu parura suboblăduirea hârtiei de mătase în care îşi dormeaueternitatea. Le-a privit cu dragoste şi cu lacrimi înochi. A mângâiat rochia, mărimea 40, a pus-o îndreptul taliei, de mărimea 56 astăzi. Zâmbea, cuochi păienjeniţi, timpului când se ştia frumoasă,admirată, fericită, cu dorinţe şi speranţe.Dispăruseră toate în sipetul fermecat al timpului.Crezi că era ridicolă etalându-şi comorile?! Treabata, părerea ta! Păstrăm clipa ce ne bucură, saumăcar aşa ar trebui pentru a avea cu ce înlocuiclipele de nefericire şi mai ales pentru a nuîngrămădi fleacuri în sipetul timpului. Ce estegreşit aici?

- Doamne, dar ştiu că eşti insistent!Credeam că eşti mai receptiv la nevoile simple alesufletului, iar tu o ţii una şi bună: să-ţi vorbescdespre o faptă bună. De ce ne grăbim, n-am ajunsîncă la capătul drumului. Caii sunt mai răbdători,trop-trop, abia târâie trăsura. Mai bine te-ai uita labiserica asta frumoasă. Are o singură turlă în careîşi are adăpost clopotul de aramă. Nu vrei să nestrecurăm o clipă înăuntru? Iubesc simplitatea bi -sericilor noastre. Mă impresionează bogăţia deculori, dar mai ales naivitatea şi curăţenia dinprivirile sfinţilor încremeniţi în mişcări rigide.

- Bine, nu ne oprim, dar ar fi fost intere-sant. Vrei să-ţi povestesc despre frumuseţea şiopulenţa ostentativă a domului din Milano saudespre catedralele Notre Damme sau Sacre Coeurdin Paris sau despre biserica San Marco dinVeneţia sau despre…

- Sigur că toate sunt biserici, dar câtă sfi-dare omenească la adresa cerului, câtă infatuare…De fiecare dată, când am intrat în vreuna dintreele, gândul s-a întors la monumentele noastre, laVoroneţ, la Agapia, la Neamţ, modeste, sărăcuţe,fără înflorituri sfidătoare. Neamul nostru n-a avutnici liniştea, nici puterea, nici bogăţia apusului, iarcând, în sfârşit, le-a avut a construit Casa poporu-

154


lui. În timp ce apusul înălţa construcţii ce sfidauochiul şi mintea umană, românul scurma bordeieîn pământ împărţind frăţeşte spaţiul cu porcul,capra sau găina din bătătură. Să nu-mi spui că…

- Aşa ne-a fost dat?! Observa că judecataasta fatalistă v-a atins şi pe voi, păcat! De ce tre-buie să ne mulţumim mereu cu puţin şi să aplicămformula „Ferească Dumnezeu de mai rău”. De cene comparăm mereu cu cei mai săraci, mai neferi-ciţi, mai bolnavi sau mai urâţi ca noi? De undegustul amar cu care ne însoţim orice dorinţă, pecare o dublăm instantaneu cu „n-am să pot”, „n-am cum”, „nu am de unde”, „nu ştiu când” sau„ştiu că eu nu”. Este în gena noastră un ceva ce neface defetişti şi atunci n-ar trebui…

- Nu prea eşti atent la cai! Să ştii că aînceput să nu-mi mai placă plimbarea asta. Preamult întuneric! Eu iubesc lumina soarelui, călduraşi mângâierea lui. Sunt o fiinţă solară, deşi m-amnăscut în puterea nopţii. Mă sperie întunericul,când totul capătă alte valori, când cunoscutul setransformă în necunoscut, când însăşi raţiuneanaşte monştri. Parcă şi dispariţia pe lumină devinemai blândă, mai uşor de acceptat. Dar de ce-ţispun eu ţie toate astea, eşti învăţat cu întunericul.Nu ştii ce înseamnă să te plimbi, sub razelemohorâte ale unei zile de octombrie, printre frun-zele ruginii de pe aleile unui parc şi deodată, pe ocreangă desfrunzită de măr, să observi unmănunchi de floricele rozalii, mărturisind nostal-gia copacului după soare şi căldură. Sau înmijlocul unui februarie neprietenos să vezi câtevafirişoare gingaşe de iarbă străpungând plapumaiernii. Câtă bucurie şi poftă de viaţă îţi oferă astfelde momente, care te fac să apreciezi lucrurile sim-ple, te învaţă să ridici capul, să-l ţii mai demn. Dinpăcate, puţini oameni conştientizează că viaţa e ocălătorie, nu o destinaţie. Uităm că este un dar, pecare adesea îl ratăm.

- Să nu vorbesc la modul general? Săvorbesc doar despre mine?! Păi şi eu sunt un călă-tor al timpului, dar am apreciat oare altfel darulprimit? Nici vorbă… De câte ori n-am dorit să sescurgă mai repede clipa, să ating o altă ţintă, un altscop, cel mai adesea ratat. Oare să nu fi înţeles euvaloarea timpului? La tinereţe avem un noian detimp, ni se pare fără sfârşit şi-l irosim cu dărnicie.La bătrâneţe, ne uităm cu jind înapoi şi spunem:

„ce n-aş face dacă aş mai fi tânăr…”- Sunt nostalgică?! Nu, nu sunt, poate doar

puţin mai înţeleaptă şi mă gândesc serios cum mi-aş gestiona acum timpul, dacă l-aş putea derulaînapoi. L-aş trăi oare cu aceeaşi grabă, cu aceeaşirisipire? Era oare nebun Faust dorind eternizareaclipei? E oare un vis absurd şi imposibil? Nedorim, cu câtă ardoare, să ardem etapele, ignorândunicitatea clipei şi ireversibilitatea ei. Uite, ofemeie însărcinată abia aşteaptă să treacă celenouă luni, ca să-şi vadă copilul, să-l ducă demânuţă la primii paşi, să-i audă primele vorbe,apoi… Dar cât de minunată este fiecare din acesteclipe, dar nu le putem eterniza. Pruncul se mişcă înpântece, bătând la poarta vieţii cu picioruşele abiaformate. Se grăbeşte şi el să se elibereze de moli-ciunea fluidă şi binecuvântată a culcuşului matern.Nimic nu-l avertizează despre viaţa într-o lumeostilă în care nu-l vor ocoli bolile, grijile, lipsurilede tot felul. El nu ştie decât că trebuie să intre într-o altă lume, poate de boli şi nevoi, dar cât de mi -nunată!

- Te-ai uitat vreodată la copii? Ştii că eiintră în noua lume cu amintiri din viaţa anterioară?M-am întrebat adesea de ce un copil merge la optluni, iar altul nu-i stăpân pe picioarele lui nici la unan şi jumătate. Unul desenează de la doi ani, altulcântă dumnezeieşte înainte de a descifra notele.Spui că-i vorba de talent?! Şi ăsta de unde vine, cănici mama, nici tata n-a pus vreodată mâna pe opensulă sau un instrument muzical. Se aruncă înneam, crezi tu. Pe mine nu mă prea convingi.Mozart, de exemplu, provenea dintr-o familie dearhitecţi şi de legători de cărţi. Copiau şi partiturimuzicale! Mersi de informaţie, nu ştiam. Şi ce,asta-i făcea cumva compozitori şi virtuozi? Şi,slavă Domnului, micuţul Wolfgang Amadeuscânta la clavecin de la trei ani (nu apăruse pianul),iar la cinci era deja considerat compozitor. Aşputea să-ţi mai dau exemple, dar mă opresc la obi-ceiul românesc al tăiatului moţului. Copilul alegecu acest prilej (la un an sau la trei ani, cum seîntâmplă în unele părţi) trei obiecte dintre multelepuse pe o tavă. Ei bine, de ce crede poporul nostrucă obiectele alese sunt în strânsă legătură cuviitoarea meserie, prefigurând-o de timpuriu?Insişti cu liberul arbitru. Bine-bine, dar nu cumvaaceste obiecte alese sunt o amintire dintr-un trecut

155


numai de copil ştiut? Ce, a discutat vreodată cine-va cu un copil ce nu-şi poate comunica prin vorbegândurile şi ideile? A aflat cineva ce-i în mintealui? Şi atunci, nu este rezonabilă ideea despreamintirile cu care venim în lumea pe care, cu toategreutăţile şi necazurile ei, nu vrem s-o părăsim?

- Îmi amintesc de o mătuşă foarte bătrână,să tot fi avut vreo optzeci de ani. Era bătrână şineputincioasă, depindea de cei din jur. Uneori îşichema moartea, aşteptând-o ca pe o eliberare dinchin. Când i se potoleau durerile, făcea o crucemare, mulţumindu-i lui Dumnezeu c-o mai rabdăîncă să facă umbră pământului. O întrebam adeseade ce ţine cu dinţii de viaţă. Câtă răutate îninocenţa unui copil! Mă privea cu ochi tulburi,apoşi, şi, morfolindu-şi buzele veştejite mălămurea. Se ştia o rotiţă din marele angrenaj uman,care s-ar fi blocat fără ea, apoi, şi asta mă des-cumpănea, dorea să ştie ce se va mai întâmpla înlume. Curiozitatea o ţinea în viaţă. Când scotea desub pernă banii de medicamente, şi dădea uşor, cumâna tremurândă, părul rărit şi suriu peste cap,apoi ofta spunând: „peste cap nevoilor”. Era o filo-zofie de viaţă din care, mai târziu, am înţeles căpoţi rămâne activ psihic şi atunci când fizic totuleste ruină.

Tropotul cailor se aude surd: trop-trop,trop-trop, trop-trop, ca o muzică de fond ce acom-paniază o lume încremenită în visare. Vizitiul îşicumpăneşte şezutul amorţit pe capra trăsurii.Întunericul devine mai dens. Undeva, departe, uncâine latră prelung a pustiu. Poate prevesteştemoartea cuiva, a stăpânului poate, după jalea pecare o adaugă urletului. Îi răspund câţiva câini, culătrături timide, piţigăiate. Lor nu le moare nimeni,dar participă solidar la durerea şi pierdereasemenului lor.

- De ce ne temem de moarte? Tu nu tetemi, pentru tine moartea e o meserie ca oricarealta, dar pentru noi… Sigur că mă sperie moartea,ca proces distructiv, deşi conştientizez că tot ce senaşte este sortit pieirii. Nimic nu durează etern, cuatât mai puţin omul, care nu este altceva decât unambalaj pentru spirit, un ambalaj ceva mai per-fecţionat faţă de un gândac sau o broască, dar totambalaj. Sigur, bătrânii au cel mai urât ambalaj,mai ales dacă n-au avut prea mare grijă.

- Vrei să ştii ce ambalaj mi-aş dori la o

eventuală nouă viaţă? Nu m-am gândit, dar cu si -guranţă n-aş dori să fiu vreo rozătoare (nu potsuferi neamul şoricesc) şi nici şarpe, care măsperie prin fixitatea privirii şi prin răceala luialunecoasă. Am citit undeva că într-o eventualăreîncarnare, nu este obligatoriu să fii tot om. Sigurcă se ţine cont, cred eu, de faptele din viaţa ante-rioară. Dar dacă n-aş putea fi tot om, aş dori să fiuo pietricică de pe malul unui pârâiaş repede, un firde iarbă, la marginea unei păduri sau un brad pebuza unei prăpăstii. Visez frumos, nu-i aşa? Repet,dacă nu mi-ar fi permisă reîncarnarea în fiinţăumană. Dar mi-ar plăcea ca într-o altă viaţă săreîntâlnesc fiinţele dragi mie, să am aceiaşi pri-eteni, aceleaşi neamuri, aceleaşi cunoştinţe şipoate, de ce nu, aceeaşi viaţă, în care am avutmulte momente de bucurie, mai multe decât alţioameni, mai puţin binecuvântaţi. Nu mi-aş doriduşmani, nici pe cei vechi, nici alţii noi. Nu înţe-leg ura şi invidia, nevoia de a face rău, delaţiunea,trădarea. O prietenă, ce a condus mulţi ani o insti-tuţie, străduindu-se să-şi înţeleagă şi, mai ales, să-şi ajute colegii, a trăit marea deziluzie de a fi recla-mată la securitate, pe vremea răposatului, pentruun presupus avort. Anonima, la care a avut acces,pentru a răspunde acuzaţiilor, nu-i spunea nimicdespre reclamantă, un scris analfabet de om ce nudoreşte să-şi dezvăluie identitatea. Cuvinteleotrăvite sunt mai veninoase şi mai nocive decât celmai veninos şarpe, cobra. Iată că încă o dată omuleste fiinţă „superioară” animalului! Abia peste ani,când accesul la arhivele securităţii a devenit reali-tate, a înţeles ceea ce bănuise. Cea mai bună pri-etenă, care-i frecventa zilnic casa, colegă de servi-ciu, promovată, nu întotdeauna pe merit, o turnase.Invidie, ură, lăcomie, dorinţa de a promova maisus. Descoperirea turnătoarei n-a mai contat, „pri-etena” se mutase între timp în alt oraş, despărţirease produsese cu lacrimi, îmbrăţişări şi promisiunide continuare a prieteniei. Câtă ipocrizie, cum îimai putuse zâmbi în faţă fiinţa care o trădase atâtde josnic?

Dar timpul nu mai putea fi dat înapoi,fapta era veche şi doar gustul amar al trădăriirămăsese, influenţându-i şi relaţiile actuale. Unom dezamăgit, neîncrezător, lovit şi însingurat.Crezi că aşa ar trebui să se simtă acum individa?Poate că uneori, când citeşte sau când vede vreun

156


film despre omenie, prietenie, încredere, tresarevinovată sau poate că gândeşte „bine i-am făcut,că prea-i mergeau toate din plin, prea era cu nasulpe sus, că şi bărbatu-său…” Nu ştiu ce gândeşte,n-am cunoscut persoana, dar vine o clipă când tre-buie să tragi linie şi să faci socoteli.

- Sigur că pe lume există amărăciune şidezamăgire, dar n-avem voie să devenim complicicu ele, căci astfel golim viaţa de sens. Aşa i-amspus prietenei mele.

Vizitiul mă ascultă doar cu o ureche.Moţăie pe capra trăsurii, legănat de sunetul mono -ton al copitelor: trop-trop, trop-trop, trop-trop. Nusunt sigură dacă n-a adormit. Oricum, caii cunoscprea bine drumul.

Mie nu mi-e somn, în ciuda întunericuluitot mai învăluitor. Printre urechile ciulite alecailor, strada se vede tot mai vag, ca o aţă îngustăşi dreaptă, fără capăt, deşi duce cu siguranţă unde-va. De o parte şi de alta a drumului, siluete dearbori încremeniţi într-un somn fără vise.Frunzişul bogat încă pare desenat de scenografulunui teatru fără pretenţii. Se repetă la infinit o sin-gură coroană rotundă, de parcă o mână uriaşă ar fituns arborii la fel, multiplicând la infinit acelaşimodel. Cam multă lipsă de imaginaţie! Nu mi-arplăcea să mă aflu acum în sala unui teatru cudecorul atât de minimalist. Este plictisitor, dar sepoartă!

Împung cu degetul spinarea vizitiului. Nu-mi place să vorbesc de una singură, deşi, de cândm-am urcat în trăsură, nu-mi dau seama în cemoment, numai asta am făcut. Dar mai am atâteade spus şi nu ştiu când se va ivi capătul şi va tre-bui să cobor.

Tresare ca trezit din somn. O fi şi el obosit,nu-i uşor să lucrezi numai noaptea şi pe deasuprasă primeşti şi atâtea confesiuni. Oare ce face elziua? Dar la întrebarea asta nu-mi răspunde decâttăcerea. Caii nechează uşor, încercând parcă să-şirevină din monotonia trapului uşor.

- Trebuie neapărat să-ţi prezint o faptăbună?! Dacă nu, mă dai jos? Credeam că airenunţat sau că ai uitat, am vorbit atâta… Uite, mi-aduc aminte de o faptă uitată, de care mă ruşinezşi astăzi, eram adolescentă, eram la vârsta la carevrei să pari, în ochii celorlalţi, altceva, mai bun,mai inteligent, mai… Revăd scena: împreună cu

mama, gata să intrăm într-un magazin. Din sensopus – un coleg de clasă. Ne ştiam din prima zi degrădiniţă, dar parcă abia acum îl descopeream, unbăiat slăbuţ, deşirat, cu acneea înflorită pe obrazulpalid. Înainte de a ni se întâlni privirile, m-amîndepărtat de mama, prefăcându-mă că sunt sin-gură. A fost singura dată când m-am ruşinat cu ea.Să nu crezi că era prost îmbrăcată sau că aveapărul în dezordine. Dimpotrivă, era tânără, fru-moasă, cu nişte ochi albaştri care atrăgeau priviriadmirative, pe care eu nu le-am simţit niciodată. Şitotuşi… mă întreb ce-o fi fost în capul meu ameţitde primii fiori. Noroc că mama n-a observat nimic,şi-a continuat calmă drumul. Dar faptul că n-amuitat nici până azi întâmplarea (n-am putut s-oascund undeva în sipetul timpului) mă bucură, darmă şi întristează în acelaşi timp. Mă întreb uneoridacă şi copiii mei trăiesc acelaşi sentiment de jenăcând sunt cu mine. Nu vreau să aflu răspunsul.

Vizitiul clatină uşor din cap, în semn căm-a ascultat, dar nu ştiu ce gândeşte. M-o fi con-damnând în sinea lui. Oricine ar face, cred, acelaşilucru. Asta îmi aduce aminte de bunica, o femeieînţeleaptă, cu un real talent de narator. Mi-apovestit că într-o noapte a fost dusă la judecată.

- Cum care judecată? Judecata de apoi,desigur. Nu ştia cum a ajuns în faţa unei meselungi pe care se afla o balanţă, perfect cumpănită.Cele două talgere, unul alb şi unul negru, erauagăţate de lanţuri aurite. Privea fascinată sclipirealor metalică rece. Şi-a înălţat apoi ochii spre douăfiinţe aflate în faţa mesei, părând a străjui tal-gerele. Amândouă fiinţele erau îmbrăcate la fel, înstraie lungi şi drepte, una în alb, cealaltă în negru.Sub privirile severe ale celor doi, talgerele auînceput să se mişte uşor, talgerul negru coborânddin ce în ce mai mult, căci atârna mai greu, deşi peel nu se vedea nici un obiect. Când mişcarea a în -cetat din spatele celor două fiinţe, s-a arătat unomuleţ urât, cu un cap uriaş şi o gură rânjită, avândîn mână o cange, un fel de cârlig, pe care i l-aînfipt bunicii în braţ. Durerea a fost cumplită şi i-a paralizat orice încercare de a se elibera. Aînceput să plângă cu lacrimi grele, rugându-se săfie iertată, avea copii mici acasă şi nu putea să-lurmeze pe omuleţul cu cangea. Surd la rugăminţişi lacrimi acesta trăgea din răsputeri, târând-o spreieşirea din sală. Când era gata-gata să treacă prag-

157


ul, de undeva din umbră, s-a auzit o voce blândă,suavă, ca o mângâiere, care a cerut fiinţeiînveşmântate în alb să toarne pe talgerul mai uşoro picătură din sângele aflat într-o sticluţă de cleş-tar. Bunica nu văzuse până atunci sticluţa, apăruseca o minune pe masă. Pe dată, balanţa s-a echili-brat, iar vocea cea blândă a îndemnat-o să pleceacasă la copii şi să încerce să facă mai multe faptebune, căci doar ele o vor salva.

- Sigur c-a fost doar un vis din care bunicas-a trezit cu lacrimi pe obraz şi cu o rană destul deserioasă pe mâna stângă, chiar în locul în carecangea omuleţului muşcase din carne. N-a uitatvisul şi mereu ne sfătuia să facem numai bine.Eram prea mică să înţeleg, dar iată că acum îmiceri să-ţi prezint măcar o faptă bună şi eu…

- Nu, nu lungesc vorba, dar ce să fac dacămemoria nu mă ajută. Mă gândesc, poate vrei să-ţi spun cum am salvat pe cineva de la moarte, cumam schimbat destinul cuiva, cum am oprit o cata-strofă, cum… Dar nimic din toate astea, faptelemele sunt ale unui om obişnuit, nu înşel, nu invi-diez pe nimeni, n-am dorit niciodată răul cuiva,n-am săpat ca să ajuns mai sus, n-am furat şi nicin-am omorât pe nimeni. Şi dacă nimic din toateastea n-am făcut, înseamnă că sunt un om bun?Încerc să mă port ca un om civilizat, să privescoamenii cu bunăvoinţă şi să înţeleg motivele acţi-unilor umane. Asta mă fereşte adesea de dezamă-giri. Iau oamenii aşa cum sunt, cu bune şi rele, căcinimeni nu-i perfect pe lumea asta.

- Vrei să ştii dacă iubesc adevărul? Cum sănu, deşi adesea adevărul poate fi crud şi dureros.Cum poţi să-i spui unui bolnav că nu mai are nicioşansă, sau unui om urât că sperie cu hidoşenia luipe cei din jur, deşi acesta este adevărul. Ştiu căexistă oameni care nu pot spune minciuni, dar maimulţi şi mai periculoşi sunt cei care nu pot facediferenţa dintre minciună şi adevăr.

- Eu? Când nu pot spune adevărul, tac. Nue o atitudine înălţătoare?! Poate că nu, dar aşa pro-cedez eu, nu vreau să mă arăt mai bună şi nici maivaloroasă decât sunt în realitate. Ţi-am mai spuscă sunt doar un călător al clipei care trece!

- Ce frig s-a făcut deodată! Mă pătrunde înoase şi în inimă… Te rog, întoarce trăsura… Ce

întuneric de smoală… unde au dispărut copacii, şicasele, şi strada… Unde? Şi tropotul cailor sepierde în pâsla negurii ce se lasă peste copaci,peste case, peste stradă…

Pernele trăsurii prind viaţă şi acoperă cunegrul lor spaţiul; respiraţia devine horcăită,şuierătoare. Întind mâna să ating spatele omului depe capră, dar degetele se pierd în întunericul dinjur, contopindu-se cu el într-o încleştare fără pu -tere. Vreau să strig, dar vocea şi-a pierdut însuşireaomenească. Mă agăţ ca de un pai salvator de hor-căitul neputincios scos din gâtlej. Dacă încă aud,nu e totul pierdut. Aş vrea să-l mai văd pe vizitiu,mi-am amintit o faptă bună, poate mă ascultă. Osă-i placă şi lui şi poate că talgerul alb va maicoborî puţin. Dar trăsura a dispărut, caii de aseme-nea, tropotul lor e doar o amintire din altă viaţă.

Strâng în mână o margine tare, dar nu estemânerul trăsurii. Strâng, până mi se albescdegetele şi… mă trezesc, lac de sudoare, cu faţaarzândă şi cu degetele într-o încleştare teribilă. Nurecunosc locul, mă frec la ochii înroşiţi cu pumniistrânşi, apoi adun repere ale locului: vechea meacameră, plină de cărţi. În mână ţin strâns copertacartonată a micuţului volum semnat de OmarKhayyam, intitulat „Catrene”. Cu el adormisem înfotoliu şi visasem, sub imperiul unei poezii, carem-a fermecat, m-a pus pe gânduri, m-a contrariat:„Ivirea mea n-aduse niciun adaos lumii,Iar moartea n-o să-i scadă rotundul şi splendoareaŞi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii;Ce rost avu venirea? Şi-acum, ce sens plecarea?

Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă mâine.Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne.Ia cupa şi te-aşează sub luna de cleştar,Căci mâine poate luna te va căta-n zadar!”

Aud în minte vocea nerostită a vizitiului:„Sunt întrebări la care trebuie să te gândeşti, darnu aştepta prea mult răspunsurile, şi bucură-teastăzi de tot ce ţi s-a dat. Poate că e singura viaţăde care te vei bucura!”

Ascund visul în sipetul fermecat al timpu-lui, acolo unde-mi ţin comorile.

158


Anul acela muntele bunicului meu fuseseîmbrăţişat de o vâltoare albă şi cruntă, unde gerulîn nemişcarea lui sarcastică ucidea pretutindeni cudesăvârşire, deşi mai erau câteva săptămâni pânăsă înceapă iarna. Era abia mijlocul lui octombrie.Terminasem liceul cu note excelente, însă dintr-oambiţie neobişnuită am refuzat intrarea directă înlumea elevată a unei facultăţi. O nevoie inexplica-bilă de odihnă mă stăpânea, o moleşeală dintreacelea care-ţi dau un aer mahmur şi apatic, un aerde care se depărtaseră enervaţi mai toţi bunii meiprieteni.

Era curios totuşi că nu-mi displăcea în niciun fel singurătatea aceea, în care zăboveam ore înşir, în care totuşi nu contemplam şi nu meditam lanimic. Pur şi simplu stăteam, aşteptând… deşiaşteptarea, mai degrabă nevoia aceea de aşteptareera încă nemotivată…

Anul acela muntele bunicului meuameninţa restul de lume cu izolarea! Se retrăgeaparcă treptat într-o altfel de lume… Câţi ani să fitrecut de când nu-l văzusem pe bunicul? Stăteamcu scrisoarea trimisă de el între mâini, cu privirilepierdute printre rândurile de litere scrise stângacişi chinuit, rânduri prin care bunicul mă chema lael. Dorea aşa deodată să vin la el să-l văd, să stauun timp cu el.

Trecuseră parcă 10 de ani de când fusesemultima oară la bunicul. O teamă ciudată însă îmistăpânea inima, îmi încerca trupul întreg. Trebuiasă merg la bunicul şi totuşi amintiri confuze,ascunse în adâncuri de memorie, mă opreau să facacest pas. Doream să merg, vroiam tare mult să măplimb, iar invitaţia bunicului era extrem de binevenită.N-avea de ce să-mi fie frică, îmi spuneam, deşifrica palpita undeva în adâncul meu, gata să erupă.Părinţii mă opriseră mulţi ani la rând să merg însatul bunicului, mai ales după iarna aceea de foartedemult, în care toată lumea îmi spusese că visasemurât şi-atâta tot. Că visam, într-adevăr, curios demult şi ciudat, dar doar că... visasem.

Şi, în cele din urmă, m-am hotărât să merg.Anul acela muntele bunicului meu semăna

atât de mult cu muntele bunicului meu din urmă cu10 ani… Şi parcă toate vechile amintiri, revăzând

acel cadru uriaş de iarnă, reveniră neaşteptat derepede şi de clare. Satul bunicului meu era un satde munte destul de strâns, ascuns într-o adânciturădin acel munte, pe la vreo câteva sute de metribune în sus. Şi-o singură potecă strâmbă şi îngroz-itor de alunecoasă ducea înspre satul Trosnea, celmai depărtat sat de cel dintâi oraş, de care-l sepa-rau vreo 40 km. Un sat cu vreo 100 şi ceva de caseşi vreo 500 suflete. Ce era ciudat la acest sat îmipărea biserica, aşezată în mijlocul satului, iar toatecasele erau construite în aşa fel încât erau aranjatesimetric în jurul bisericii. Ideea ironică a unei ase-muiri cu un vechi for roman prost imitat îmi tresăriîn minte. Poate că am şi râs. Nu mai ţin minte.

În primele zile de noiembrie ale acelui anam poposit în oraşul acela cel mai apropiat de sat,unde mă aştepta Florian, un tânăr impresionant şichiar inteligent, prietenul meu din urmă cu ani,aproape că-l uitasem. Însă el era mai mare decâtmine cu vreo 3-4 ani şi m-a recunoscut de cum amcoborât din tren. Deşi imediat m-am întrebat cum

NOAPTEA SFÂNTULUI ANDREI- fragment din romanul „Nopţile terorii” -

Laura GHIOC

159


a putut să mă recunoască atât de repede. Dar elm-a liniştit oarecum, spunându-mi la repezeală căsemăn mult cu bunicul tânăr. Am urcat tăcuţi înşareta veche a bunicului. O ţineam bine minte pen-tru că în urmă cu ani ne plimbaserăm tot timpul cuea pe cărările împădurite şi ascunse ale aceluimunte; eu şi Florian, care acum stătea lângă mine,mânând caii şi uitându-se din când în când cucoada ochiului înspre mine. Iar eu eram oarecumîncurcat, încercând să leg un tip de discuţie cu unom pe care aproape-l uitasem şi cu care totuşi aş fiputut fi bun prieten, dacă nu s-ar fi întâmplat acelelucruri din urmă cu 10 ani.

“Ştiu ceea ce simţi, Andrei! Dacă ai putea,ai trece cu uşurinţă peste aceşti 10 ani…”

L-am privit puţin mirat, dar în acelaşi timpmi-am dat seama că are dreptate. I-am zâmbit, iarapoi privirilor mele se înfăţişă lumea tăcută decristal a pădurii munţilor. O uriaşă întindere dezăpadă, din care ţâşneau înspre văzduhul lipsit destrălucire mii, zeci de mii de brazi şi de pini. Unparadox verde-alb de viaţă-moarte palpita într-unanotimp ce-şi intrase deja în drepturi.

“La fel ca atunci, am şoptit. Nimic…nimic nu s-a schimbat”.

Era de parcă n-aş fi îndrăznit să vorbescmai tare în acel univers mormântal, în care otăcere vicleană părea să pândească în fiecare vârfde brad. Florian parcă era cu totul prins în vrajaaceea, din care nu se auzea nicio incantaţie. Apoiam auzit un dangăt strident ca de clopot vuindu-miîn urechi, ostenindu-le. Un dangăt din ce în ce maitare. Am privit în jur şi în sus, încercând să-miascund pe cât posibil panica. Iar brazii aceia, carese roteau în jurul meu, se înnegreau haotic, topin-du-se unii într-alţii într-o mantie cosmică neagră,în ritmul sacadat al acelui dangăt. Era… era vraja;iar incantaţia era tăcerea însăşi. M-am dumirit apoicât de repede şi brusc începuse să-mi bată inima.Pulsul acela care dăngănea de fapt de zeci deminute ca un clopot… Întunericul acela…

“Trebuie să ai mare curaj să treci printr-opădure ca asta… Şi se întunecă…”

“Şi ţi-e frică, Andrei?”L-am privit indignat, simţind furia fur-

nicându-mi obrajii, când i-am întrezărit un surâsamar şi ironic. Mă pusese atât de crunt în faţa pro-priei laşităţi.

“Nu mi-e frică. Ce te face să crezi că mi-efrică?”, am protestat minţind cu neruşinare.

Florian tăcu, continuând să zâmbească. În

semiobscuritatea din jur, profilul său întunecat dincare se întrezărea acel zâmbet mi se părea înne -bunitor.

“Ştii că ai un zâmbet aiurit ? E de-a drep-tul tâmpit”, i-am spus cu un glas tare, încâtpădurea îmi trimise imediat un ecou spart şi înfun-dat.

“Dacă încerci să mă sperii, să ştii că n-ainici o şansă. Haide, Floriane! Lasă jocul ăsta stu-pid.”

Florian era în schimb la fel de nemişcat.Plictisit şi enervat am tăcut, continuând să privescînălţimile deja nevăzute ale brazilor, încercând săignor tăcerea grea, care nu-mi plăcea defel. Era oaltfel de singurătate decât cea pe care-ocunoscusem în lunile mele de repaos. O singură-tate aproape palpabilă şi care durea, care lovea înfiecare sentiment, fiecare senzaţie. Iar eu nu-lînţelegeam pe Florian. De ce mă supunea aceleităceri, după ce el începuse primul să vorbească.Tocmai acum când întunericul era atotstăpânitor,iar lampa şaretei era o nevinovată luminiţă în hăuliscat de noaptea munţilor.

Brusc, un urlet înfiorător cutremură deo-dată împrejurimile, ţintuindu-mă locului. Un alturlet, de data asta atât de aproape, îmi smulsesuflarea cu deznădejde. Am privit alarmat spreFlorian, însă acesta era la fel de tăcut şi calm ca şipână atunci.

“Lupi! Lupi… Dumnezeule”Am scotocit înnebunit prin şaretă, apucând

o toporişcă. Am zărit un prim lup în dreapta meape după brazi, urmărindu-mă cu doi ochi rotunzi,de o ferocitate cruntă.

“Se văd deja! Pentru Dumnezeu, Floriane!Ce naiba ai? De ce nu faci nimic?”

Abia atunci Florian se întoarse înspremine, uitându-se însă la toporişca pe care o ţineamnervos între mâini. Faţa lui Florian era incandes-centă, iar ochii de o strălucire fascinantă.

“Pune chestia aia jos, Andrei! Nu ai nevoiede ea. Lupii n-or să ne facă nimic”.

“Zău? De unde eşti tu aşa de sigur?Probabil că nu ştii să faci diferenţa între un câineşi un lup. Astea sunt animale de pradă, pentruDumnezeu… Uite! O haită. O haită întreagă”.

“Linişteşte-te, Andrei! Te rog! Mai avempuţin şi ajungem…”

“Sunt animale de pradă, Floriane!” amstrigat disperat.

“Da, dar nu şi în noaptea asta”, a răspuns

160


Florian cu o voce dură.M-am aşezat uluit de acel răspuns atât de

ciudat al lui Florian, care continua să îndemne caiila urcuşul care abia începuse.

“O să le fie greu. Curând poteca asta o săfie astupată de gheaţă… Vezi, Andrei? Lupii auplecat!”

“Da… Da”, am răspuns, bâlbâindu-măuluit de calmul lui.

“Nu eşti deloc obişnuit cu pădurile şimunţii. Normal, tu eşti orăşean. Şi eu am făcutliceul la oraş. Dar eu aparţin acestor locuri”.

Îl aprobam sau îl ascultam, fiind uimitcum începuse să vorbească atât de mult, după ceaproape două ore nu făcuse decât să-mi pună cura-jul şi nervii la încercare. Curând răsăriră ca dinpământ primele case din Trosnea. Priveam roto-coalele de fum care se înscriau ca nişte litere aleunui alfabet nedescifrat pe foaia neagră şi imensăa nopţii. Florian opri şareta în faţa unei casemasive de stejar, dar care-mi părea abia răsuflândde atâta vechime.

“Doamne! Nici nu mai ţin minte cum aratăbunicul”, am exclamat ca pentru mine.

Florian mă privi zâmbind plictisit.Probabil că era obosit de la atâta drum. Uşa seîntredeschise, scârţâind enervant, până ce în cadrulei apăru un bătrân înalt şi voinic, bine încotoşmă-nat. Avea pletele sure, răsfirate pe umerii laţi şiaduşi în spate, cu o faţă nu foarte ridată, emanândsănătate şi voie bună. Privirea bătrânului străluceaintens şi plină de bunăvoinţă. Bătrânul mă studiadin cap până-n picioare, dând din cap mulţumit.

“Nepotul meu a crescut sănătos şi bine!Bine ai venit, Andrei!”, tună vocea lui puternică şigravă, iar două braţe de cremene mă îmbrăţişară,luându-mi aproape suflarea. Am icnit fără voie subapăsarea lor.

“Ah, oraşul! Oraşul, făcu bunicul a scârbă.Nu eşti prea tare. Ţi-ai pierdut vâna, băiete. Mâineai să mergi cu Florian la <<cules>> lemne… ca săîncepi să ţi-o capeţi înapoi, aşa cum îi şade bineunui bărbat. Acum, haidem în casă”.

“Moşule, eu nu pot! M-aşteaptă alte tre-buri, spuse Florian. Ne vedem mâine, Andrei!”

“Da, da! Mulţumesc…”Am privit puţin după Florian, care a dis-

părut rapid în noapte. Vocea bunicului mă chemăînăuntru. Căldura mă toropi imediat. Aproape c-am respirat adânc de fericire. Uram frigul, deşiiarna era anotimpul meu preferat. Îl priveam pe

bunicul. Încetul cu încetul m-am apropiat de eladucându-mi aminte cât de ataşat fusesem de el cuani şi ani în urmă.

“Ia şi tu puţin vin de colea, că nu-ţi prinderău. Iarna-i lucru-al naibii şi cu voi ăştia de la oraş,se joacă cum vrea. Uite, eu îs muntean de-o viaţăşi nici o boală nu s-a prins încă de mine”.

Îl priveam cum spunea toate acestea cu omândrie sinceră şi simplă. I-am urmat sfatul, pânăcând am căzut lat de oboseală.

“Uite c-a băut şi el colea două căni şi l-aupocnit ameţelile”, bodogănea bunicul, cărându-mă-n spinare până în odaie.

M-a întins în pat şi m-a-nvelit. I-am simţitmâna aspră mângâindu-mi părinteşte fruntea. Amimpresia că am zâmbit, pentru că după aceea amadormit.

* * *

Mi s-a părut ca prin vis că aud urlete delup foarte aproape de casă. Eu cu mulţi ani în urmăalergând prin aceeaşi pădure terifiantă. Eu cu unlup deasupra-mi, rânjind cu nişte colţi infernali,ameninţători, asupra gâtului meu. Un pocnet surdca de armă… Trupul lupului dispăruse şi nimeninu-l mai găsea.

“N-ai tras bine! I-ai rănit laba… Asta aifăcut… N-ai tras bine… N-ai tras bine” - se poc-neau vorbe în vis, cu zgomot infernal.Aceleaşi urlete continuau să se audă din ce în cemai clar. Am deschis ochii încremenit de frică,privind dincolo de geamul ferestrei. M-am chinuitsă adorm, însă acele urlete nu-mi dădeau pace.Iarna! De ce-mi plăcea mie iarna? Lupi, frig,întuneric… tăcere. Tăcere ca de fier. Am auzit vagvocea bunicului strigându-mă din ultimul cadru deiarnă, pe care-l imaginam. Am deschis ochiibuimac. Afară era încă noapte.

“Haide! Te aşteaptă Florian…”Am privit nedumerit ceasul de mână, care

păruse că a stat pe loc. Era 6 dimineaţa. M-amsupus orbeşte bunicului şi-am ieşit în frigul de-afară cu ochii încă cârpiţi de somn, privindu-l cudinţii clăţănind de frig pe Florian. Am pornit cu elprin pădure, prin întuneric şi frig. Ah, îmi venea săscuip în iarna acelei clipe. Îl priveam pe Florian,care părea că nu se odihnise deloc şi care totuşirăzbea bărbăteşte prin troienele de omăt, iar euobosit alergând după el ca un nebun.

“Floriane, hai să facem o pauză.”

161


El s-a oprit, întorcându-se cu o privireironică, ce aproape mă exasperă.

“Ce ţi se pare de râs, hai?”“Nimic, Andrei! Doar că oboseşti atât de

repede, atâta tot.”M-am ridicat enervat, privindu-l cum con-

tinua să mă privească la fel de ironic.“Ştii că ai început să mă enervezi?”“Zău? De ce?”“Pentru că… Pentru că eşti al naibii de

tupeist şi egoist, de-aia”.Florian mă privi brusc serios, scrutându-

mă cu o privire atât de intensă, încât am lăsatprivirea în jos.

“Hai să lăsăm copilăriile, Andrei! Ammers după lemne, nu după cuvinte deşarte… Amsă merg mai încet dacă asta vrei!”

Felul acela direct m-a uimit. Acummergeam cot la cot cu el şi aproape că-mi părearău că mă purtasem aşa cu el. Poate că eu eramvinovatul.

“Şi ce-ai mai făcut toţi anii ăştia,Florian?”, m-am pomenit, întrebându-l.

M-a privit o clipă fără să se oprească.“Am crescut!” veni sec răspunsul. Şi nu

puteam să nu disting o nouă urmă de ironie în el.“Eh, atunci se pare că am crescut amândoi.

Abia dacă ne mai recunoaştem unul pe celălalt,nu?”

Se opri, trântind raniţa cu topoarele şifierăstrăul, privind în jur, indiferent la replica mea.

“Cred că e un loc bun de tăiat lemne…Eşti pregătit?”

“Bineînţeles”, am sărit eu, observând oundă binevoitoare pe faţa lui.

Scrâşnetul acela contopit de lemn şi de fiermi se părea straniu. Un lătrat înfundat şi obosit allemnului, care ceda după scurt timp, ca apoi unaltul să-i continue strigătul. Ca o gardă de zece miinemuritori, în care lătratul acela se oprea în celedin urmă pentru a fi reluat cu şi mai multă putere.Mă înfierbântasem. Frigul se gudura neputinciospe lângă mine, retrăgându-se la apropiereafierbinte a trupului. Aproape că-mi plăcea deja să-mi revărs puterea asupra acelui copac tânăr, abiaîmplinit. Aveam chiar o bizară senzaţie că-lucideam, pur şi simplu. M-am prăbuşit odată cu el- ucigaş şi victimă, în aceeaşi poziţie de doborâre.Îl priveam pe Florian, cum se lupta mai departe culemnul acela îngheţat şi aspru, ca şi cum trei copă-cei nu i-ar fi fost de ajuns. Simţeam privindu-l o

forţă gigantică, transformându-l într-un zmeudoborând în întregime pădurea.

“Andrei. Andrei , mă auzi?”M-am dezmeticit, privindu-l cu o expresie

idioată pe chip. I-am zâmbit nătâng, ridicându-măcu greu.

“Hai, ajută-mă să ridic lemnele în căruţă”.Erau cinci copăcei, tăiaţi deja în două de

Florian. Ne întorceam spre Trosnea, urcându-măîn căruţa de la marginea pădurii. Eram terminat deoboseală, iar aerul tare al muntelui părea să măsufoce. Respiram repede şi greu, iar frigul pusesestăpânire cu totul pe mine, reînviind un tremurobositor în trupul meu.

“E o pătură în spatele căruţei, spuse deo-dată Florian, rupând tăcerea. Haide, nu face pegrozavu” cu mine! E chiar frig, însă eu m-am obiş-nuit.”

L-am privit nervos de propria mea slăbici-une. În timp ce luam totuşi învins pătura, un urletprelung de lup se auzi prin toată pădurea. Înaceeaşi clipă Florian mă privi brusc, fixându-măcu privirea. Un zâmbet idiot i se întipări pe chip.

“Crezi că eşti grozav, dacă te dai mare?”-l-am întrebat înţepenit însă de spaimă. Bat pariucă-ţi este la fel de frică şi ţie. Eşti şi tu om… Cepoţi face tu dacă le trece prin cap prietenilor tăi săne atace?”

“Mie nu-mi fac rău, a spus el pe un tonrigid şi aspru. Nu băga în seamă”.

Nu ştiam ce să mai cred despre el. Amprivit exasperat în jur, încercând să mă gândesc căîn curând aveam să ajungem la Trosnea. Un frigputernic şi un viscol începură deodată să alergetroienind lemnul şi piatra, cu simfonii şi orologiidemonice.

“Să ştii că locul acesta e plin de taineneînţelese şi vechi ca muntele ăsta, se trezivorbind Florian. Taine care vor încerca să-ţi furepână şi minţile, taine care încep să apară atuncicând nu te-aştepţi. Totul este să nu-ţi fie frică.Frica este primul pas către pierzanie! Crede-mă!”

Am început să râd, deşi el mă priveanedumerit şi serios.

“Vorbeşi ca un sihastru, Floriane. Cred cătu n-ai vrut altceva decât să mă pui la încercare dela bun început, speriindu-mă de fiecare dată… E,ai reuşit! Acum eu zic să lăsăm prostiile asteadeoparte, nu?”

Florian mi-a zâmbit atunci poate pentruprima dată prieteneşte, bătându-mă amuzat peste

162


umăr.“Aşa mai merge! Să ştii însă că nu-mi plac

deloc fricoşii!”, spuse el, redevenind serios.“Trecerea asta de la un mediu la altul e

totuşi destul de grea”, am spus distrat.“Mai bine i-ai spune trecerea dintr-o lume

într-alta…”Nu-mi plăceau deloc tonul acela misterios

şi vocea aceea metalică, schimbările acelea bruştede dispoziţie, de parcă într-adevăr, era ceva acoloieşit din comun. Acelaşi sat. Aceleaşi imagini decoloane fragile şi frânte de fum chinuindu-se într-un urcuş veşnic de iarnă spre cer. Şi acele coşuripătate de un veşnic negru, dărăpănate şi căzutecaraghios într-o parte, ca nişte beţivi sprijinindu-seîn drumul spre casă şi spre niciunde.

Bunicul! Bunicul muncea de zor. Aceeaşistrălucire a ochilor m-a izbit din nou. Tăia lemne.Curtea era plină de lemne.

“De ce ne-ai mai trimis după lemne,bunicule? Ai lemne aici pentru câteva luni…”

“Nu te-am trimis după lemne pentru noi.Te-am trimis să-l ajuţi pe Florian”.

Am privit înspre acesta încurcat. Făcusemai degrabă toată treaba singur şi era clar că ofăcea singur de multă vreme. De ce trebuise sămerg cu el? Ca să mă obişnuiesc cu viaţa demunte, cum spusese bunicul? Dar poate că nuvoiam; poate că era singurul lucru pe care nu-ldoream. Însă bunicul părea să aibă asupra-mi oputere pe care nu mi-o puteam explica.

“Poate că ţi-e foame! Vezi că ai în casămămăligă cu brânză şi slană”.

M-am trezit în casă. Eram, într-adevăr,înfometat iar vorbele bunicului abia îmi treziseră osenzaţie evident mult mai timpurie. Aveam chiarimpresia că nu cunoscusem vreodată bucurie maimare în faptul că mâncam. Bunicul intră în camerăţinând în mâini o carafă uriaşă.

“Uite ce ne-a adus Oana!”, spuse bunicul,apropiindu-se de masă. De după el a apărut otânără timidă, care mă studia cu ochi curioşi.

“Oana a auzit că mi-a venit nepotu”. Ţi-aadus lapte de la Joimăriţa ei. Oana are cel mai bunlapte din sat. A zis că-i pentru tine”, se hlizibunicul.

Oana lasă ochii în jos, surâzând. Eu amprivit când spre ea, când spre bunicu, neştiind cesă fac.

“Hai, lasă prostiile alea de oraş. Vorbeşte-i!Ce, ai amuţit?”

Oana izbucni în hohote de râs cristaline, întimp ce eu mă simţeam ca un fraier. Bunicul ieşi încurte.

“Hai gustă-l! Şi să-mi zici dacă-ţi place,că-ţi mai aduc”, spuse ea, aşezându-se lângă mineşi rupând nepăsătoare o bucată de brânză, pe careo mestecă, de parcă era moartă de foame.

“Permiteţi-mi să mă prezint, domnişoară.Mă nu… Ce ţi se pare amuzant?”

Oana râdea, continuând să muşte cu nesaţdin brânză.

“Altceva nu mai ştii să faci? Decât sărâzi?”

Deveni brusc serioasă. Mă privi nervoasădrept în ochi. O sticlire puternică îi îmbrăţişăochii.

“Iartă-mă, dar parcă vorbeam la pereţi. Mănumesc Andrei”.

Continua să mă privească cu răceală. Seridică deodată gata să plece.

“Nu, Oana! Stai… Uite, am să gust dinlapte”.

S-a oprit, privindu-mă, în timp ce beam.Laptele era într-adevăr foarte bun.

“Îmi place. E foarte bun. Ce zici sămâncăm împreună?”

A zâmbit împăciuitoare, aşezându-se iarlângă mine. Atunci am privit-o mai atent. Aveanişte ochi extraordinari şi o piele fină şi albă. Unchip…. mai puţin obişnuit. Când şi-a dat băs-măluţa jos, pletele-i negre i s-au revărsat în buclealbăstrii peste umeri. Zâmbetele ei m-au atras ime-diat şi n-am putut să nu-i observ dinţii albi caneaua, perfecţi, deşi privindu-i am avut o ciudatăsenzaţie de ameţeală.

“Eşti un băiat tare de treabă, Andrei!”“Mulţumesc! Şi tu eşti… drăguţă…”A zâmbit, ridicând din sprâncene.“Eha, trebuie să plec. Mai sunt şi alte tre-

buri de făcut. Ne mai întâlnim noi!”“Da, da!”Am ieşit după ea, însă ea era mult mai

sprintenă ca mine. Era deja pe uliţă. S-a întors şimi-a făcut cu mâna, iar eu am rămas la poartă,uitându-mă după ea. Simţeam că începusem să măobişnuiesc cu viaţa satului, aproape uitând micileciudăţenii, pe care le simţisem până atunci.

163


Motto: „Fenomenul este mai bogat decât legea; căci legea exprimă esenţialul

din complexitatea şi multitudineafenomenelor.” (Lenin)

1. Aseară am jucat cu Pandele vreo douăore table. M-a bătut cu 5-3 la partide, iar peurmă ne-am aşezat la o mică discuţie despretoate cele ce puteau fi discutate, până şi defilmele româneşti din perioada „de aur”, înspecial de filmul „Oaie şi ai lui”, rememorândformidabila scenă de la tutungerie dintreovreiul vânzător (normal) şi muncitorul cubasca îndesată pe cap. Cel din urmă vine într-o zi şi îi cere nişte ţigări. Ovreiul dracului,îmburghezit, îl priveşte şi îi pune pe tejgheaun pachet de „Naţionale”, la care muncitorulface un acces de personalitate, păi cum, crezică noi nu putem cumpăra, domnule, ţigări dinalea bune, zice el, ia dă-mi mie nişte„Regale”, lucru la care ovreiul se con-formează. A doua zi, când acelaşi muncitortrece pe la tutungerie, vânzătoarea, fără niciun cuvânt, îi întinde pachetul de „Regale”.„Lasă-le dracu', îi răspunde clientul, dă-mimai bine tot otravă din aia, de-a noastră”. Şidincolo de amarul pe care această scenă mi-l provoacă şi azi, când se poate aplica maibine cu „Carpaţi” şi „Marlboro”, rămâne însăhazul involuntar pe care regizorul îl face înaceastă întreagă scenă, pe care cred că agândit-o altfel. Cred că i-a plăcut şi luiCeauşescu, de i-a dat drumul aşa la cine-matograf, îşi dădu cu părerea Lucreţia, ne -vastă-mea.

- Nu numai atât, replică Pandele, darcred că aici urmărea altceva, să scoată în evi-denţă cât de apreciată era atunci clasamuncitoare. Cine ştie dacă nu şi el fusesetrimis după ţigări atunci când era calfă de ciz-mar, iar ovreiul de la colţ îl luase de sus cu „cepofteşti, bă, ţărane?”

- Ei, nu este numai asta, îi răspund.Înainte, din câte îmi aduc aminte, chiar după'47, ţigările fine deveniseră un lux, ca să nuspun că abia le mai găseai. Iar de „Regale”nici nu mai vorbesc. Cu greu îţi procurai şi tuceva mai acătării, iar aici regizorul a vrut săarate că: „uite, dom'ne, cum să nu fie, numaică erau ţinute de chiaburi şi burjui, că de-astaa trebuit să-i eliminăm!”.

- E bine, spuse atunci Pandele, călucrul ăsta nu mai există azi. Eu, personal, labuticul ce mi l-am deschis în piaţă…”

- Cum, făcu Lucreţia, când te-ai priva-tizat şi tu?

- Luna trecută, doamnă, că a trebuit săumblu şi să alerg prin tot oraşul, cred că îicunosc acum fiecare piatră de pe caldarâm.

- Şi ce ai tu prin magazinul ăla al tău?- Ce să am, de toate, de la ţigări la

detergenţi, cămăşi chinezeşti, ştiţi, micaînvârteală a comercianţilor ăştia ca noi”.

- Şi pe unde îl ai?- În piaţă, v-am spus, pe lângă hală. - Uite, îi zic, asta nu am ştiut, însă

mâine, dacă vine şi nevastă-mea, că tot tre-

MAGAZIN UNIVERSALDan NINOIU

164


buie să luăm cafea, şi în felul ăsta dăm şi noio mână de ajutor procesului de privatizare.

- Sărut mâna, doamnă, spusePandele, s-ar putea ca acesta să fie marelemeu noroc, oi începe şi eu să vând ceva cuocazia asta.

2. A doua zi nu am scăpat prilejul oferitde a trece pe la magazinaşul bunului meuvecin de la parter, Pandele. O tablă vopsită înculori obişnuite cu un scris galben pe fondalbastru, indicau faptul că mă găsesc în faţalui S.C. Diamant SRL.

- Întotdeauna am fost fascinat defalansterul de la Scăeni, îmi explica Pandelemai pe îndelete modul cum alesese denu-mirea firmei sale. Iar iniţiatorul acestuia, oadevărată „comună” de mai târziu, TheodorDiamant, s-a bucurat întotdeauna de stimamea. Îl pun pe cel care a avut ideea socialis-mului utopic, Charles Fourier, înaintea luiMarx şi Engels, în primul rând pentru că nu avrut o radicală restructurare, ci numai cevaexperimental. Iar faptul că ideile sale nu autrezit un prea mare interes în rândul populaţieide atunci l-a făcut să abandoneze ideea, iatăce admir eu mai mult la el.

Mă rog, acestea sunt părerile lui, eusunt pe departe de a fi de acord cu el, însăchichineaţa ce cu emfază şi-o botezase „bou-tique” îmi plăcea foarte mult, dând dovadabunului său gust în decorarea interioară.Poate riguros, îşi intitulase rafturile „comparti-mente”, „măcar aşa să am şi eu viziunea unuiBusiness Building, şi dacă am chef o să leschimb denumirea în etaje ori clădiri aletrustului, sau companiei „Diamant”, ca să fiusincer nu mi-ar sta rău deloc. Bineînţeles căel făcea şi pe vânzătorul, exceptând zilele încare era plecat după marfă şi era înlocuit denevastă-sa ori adorabila Jeanette, fiică-sa, învârstă de doar 12 ani. Am cumpărat punga decafea pe care promisesem că o voi cumpăra.Abia mai târziu, când am ajuns acasă, mi-amdat seama de curtoazia nevesti-mii, aceastănouă achiziţie adăugându-se cu succes celor-lalte cinci pungi. „Lasă, dragă, mai târziu o săavem nevoie şi n-o să mai găsim aşa de ieft-ină, ori deloc, şi iarăşi vom bea nechezol orinumai lapte”, şi vecinul meu, îndatoritor, mă

servi imediat cu răcoritoare, apoi întinsetablele – pe care le avea ascunse sub tejghea– şi îmi propuse revanşa meciului de ieri, pecare am acceptat-o fără mari fasoane. Amplecat în jurul orei unu şi jumătate după-ami-aza, promiţându-i că voi deveni un client fidel,însă că îl mai aştept şi pe la mine, la o tablă,o cafea şi o bârfă mică.

3. - Să ştii că mi-a plăcut magazinul dom-nului Popescu de la parter, îmi spuse ne -vastă-mea când a revenit din piaţă, cam dupăo săptămână de la prima vizită ce-o făcusemşi eu.

Bine, e adevărat că fusese şi ultima,nu prea aveam chef să trec în permanenţă peacolo, dar asta nu însemna că-l dădusemuitării. „Care dom' Popescu?” întreb, absorbitîn totalitate de ziarul sportiv pe care-lcumpărasem dis-de-dimineaţă şi a cărui lec-turare era pentru mine întotdeauna un deliciu.Întotdeauna mi-ar fi plăcut ca numele meu săapară undeva, scris prin paginile sale. Întrucâteu făceam chiar foarte puţin sport, aproapedeloc în ultima vreme – şi cred că ar trebuiaici să exclud partidele de table, mai degeabatranspiram văzând un meci de fotbal la televi-zor decât amestecând zarurile – preferammai degrabă să citesc despre alţii ce, şi cuavantajul vârstei, mult mai tinere decât a mea,îi făceau pe ceilalţi să vorbească despre ei,nu contează dacă laudativ sau ba.

- Cum, dragă, se arătă ea indignată,vorbesc de Pandele şi nu de săritorul înlungime.

- Aa, da? făcui eu impardonabil deimpersonal. Îmi pare bine că ţi-a plăcut, dupăcum am spus-o.

- Şi în special fata care vinde acoloeste de o drăgălăşenie remarcabilă, încât maică îţi vine să intri în pământ dacă nu cumpericeva de acolo.

- Zău? fac eu. E adorabilă Jeanette,micuţa asta.

- Dar nu e Jeanette, omule, seenervează ea, ci e vorba de o fată care vindeacolo.

- I-auzi, devin eu atent atunci. Pandelezicea că abia are bani să-şi plătească statul înacel loc, apoi să mai ia şi marfă. Din cauza

165


asta zicea că lucrează în ture cu familia.Lucreţia avu o expresie oarecum

indiferentă. Ce naiba îţi tot spun eu pânăacum, părea a zice, şi ţie tot la cronicilesportive ţi-a rămas mintea,

- I-or merge afacerile, zic eu nevino-vat, iar ea mă priveşte milostiv, de parcă ar fistat de vorbă cu unul din copiii handicapaţi cene sunt arătaţi pe micul ecran. O să trec şi eupe acolo, mă hotărăsc, şi-mi reiau lecturaziarului.

4. Goethe spunea că existenţa este odatorie, chiar dacă n-ar dura decât o clipă. Odatorie oare? - mă întreb eu. Dar cine ne-aîntrebat dacă vrem să existăm? Îmi este dea-juns să ştiu că exist gândind. Particularizând,magazinul lui Pandele exista de mai multeclipe, ca şi cum acesta ar fi intrat în datoriasa.

Chiar dacă atunci când ajunsesemînăuntrul lui ieşisem aproape imediatînspăimântat că, din greşeală, călcasem într-un alt magazin. N-am făcut decât să-mi arunco privire în jurul meu şi să-mi dau seama cănu acesta era locul pe care-l căutam. Ieşind,mă opresc în faţa sa pentru a mă putea ori-enta, luându-mi ca punct de reper hala. Da,era bine, şi cu toate acestea… Mă uit pe firmamagazinului din care tocmai ieşisem şi numare îmi fu mirarea când desluşesc acel S.C.Diamant, înscris însă pe o placă mult maimare, înconjurat de beculeţe portocalii, cemai, o firmă măiestrit executată, atrăgătoarechiar. Iar magazinul părea că mai crescuse şiel un pic în lăţime, câştigase teren preţ de treimetri, ca să mă exprim în limbaj sportiv.

Intru înăuntru, unde, spre surprizamea, Pandele mă întâmpină cu braţeledeschise, surâzător.

- Ce faci, dom'le, îmi reproşează, intrila mine în magazin şi ieşi imediat?

- Ştii, îi răspund încurcat, căutând sămă justific, am avut impresia că nimerisemaiurea, într-un alt magazin. Am eu impresia căte-ai mai extins.

- Exact, îmi confirmă. Vecinul meu dinstânga şi-a lichidat afacerile cu firma de turism,iar eu i-am preluat-o, mărind şi vânzarea.

- Îţi merge bine, remarc eu, ai angajat

şi personal.- Oarecum, îmi răspunse. Ştii, s-ar

putea să-mi porţi noroc. De cum ai plecat, amavut o vânzare nemaipomenită, ce mi-a per-mis să rulez mai multă marfă.

Mă uit în jurul meu şi remarc, nu fără ooarecare plăcere, luxul şi curăţenia ce dom-neau în magazin, precum şi o diversificare agamelor expuse vânzării. Ce să mai, vecinulPandele face treabă, nu glumă!

5. Îmi amintesc că totul ar fi trebuit să fieun experiment, cel puţin din cele ce-mi su -gerase acum zece zile privatizatul blocului,aşa cum obişnuieşte să-i spună acumLucreţia. Este şi ea puţin invidioasă pe reuşi-ta lui Pandele, deşi pe mine mă bucură.Fourier spunea, şi lucrul ăsta îmi era amintit lafiecare întâlnire a mea cu admiratorul său,prin intermediul lui Th. Diamant, că „dacă se -colul nostru va hotărî cu înţelepciune să con-sulte dovada experimentală, tot acest glob îşiva schimba înfăţişarea; omenirea va trece cuiuţeala fulgerului de la prăpastia suferinţei laculmile fericirii: va fi în felul unui decor teatralcare face ca Olimpul să urmeze într-o clipăiadului.” De fapt, zic eu, omul aflat în faţafenomenelor naturii seamănă cu un spectatorcare observă scene mute. Dacă el priviseaceastă investiţie ca un experiment, din câtemă lăsase să înţeleg, acum devenise un felde necesitate. Marx spunea că religia esteopiul popoarelor. Luându-le opiul, rişti să fiilinşat că îi lipseşti de vise, de credinţa că potfi mai buni, chiar şi cei săraci, că există, acolosus, cineva bun care stă, cugetă în barbă şi îijudecă după faptele lor şi circumstanţele ceau condus la ele. Un om rău crede că îţi faceun bine atunci când nu-ţi face niciun rău.Făcând un bine, automat vor vedea parteamai puţin benefică a acestui lucru. Pentru ceanume ai făcut-o, ai vreun interes ascuns? Şieste destul ca să fii privit cu suspiciune, lucrude care iniţial nu-ţi dai seama.

Acum, la trecerea a zece zile de cândîi vizitasem afacerea vecinului meu, acestastăpânea întreg spaţiul comercial din spatelehalei, o fostă salbă de magazinaşe de totfelul, depozite en-gros, papetărie, un magazinde fierărie, unul care vindea covoare.

166


Prosperul om de afaceri Popescu avusesenoroc cu carul, se pare. Când ne-am întâlnit,către seară, pe scări, era foarte obosit:

- Sunt supărat, îmi zise el, toţi măîntreabă cum de am reuşit, îmi recomandă fiiiori fiicele lor care ar putea câştiga un ban cavânzători la unul din raioanele mele. Ăştiasunt oamenii astăzi, nu te felicită dacăreuşeşti ceva, ci te întreabă de reţetă, n-aiputea să…

- Întotdeauna, îi răspund, moralitateagândirii este adeseori ascunsă de extrava-ganţa ei.

- Ştiu, dar nu vreau să mă cert cu eirefuzându-i. Acolo este de muncă şi nu-mi potpermite să-l înjur pe Petrişor de mamă, că arveni pe scară cu taică-său la mine să-mi facăscandalul de rigoare, fără să mă întrebe de ceam făcut-o. Normal, trebuie să îi îndemn peunii mai leneşi la muncă, şi cum să-i spun eucopilului respectiv să respecte nişte restricţii?Certurile provin din faptul că oamenii nu-şiexprimă bine propriile gânduri şi le inter-pretează greşit pe ale altora, iar eu nu amnevoie să mă încurc cu toate aceste pro -bleme.

Evident că aici avea dreptate, eraunişte obiceiuri peste care nu aveai cum trece,adică îţi era mai uşor să lucrezi cu străiniidecât cu cei cunoscuţi, pe care trebuie să-imai menajezi puţin.

6. Este cunoscut că fiecare excelează înunele lucruri în care altul greşeşte. Aşa estescris în legea naturii, căreia omul i se supune.Nu poate fi, cel mult, decât un fel de judecă-tor de instrucţie al acesteia, numai că în locsă se lupte cu oamenii care încearcă să-lînşele prin mărturii mincinoase şi prin depoziţiifalse, are de-a face cu fenomene naturale,reprezentând pentru el indivizi a căror limbă şiale căror obiceiuri nu le cunoaşte, care trăiescîn mijlocul unor împrejurări ce-i sunt necunos-cute, dar ale căror intenţii vor totuşi să le afle.

Nu se poate pune problema aflăriiintenţiilor lui Pandele de către mine, ele fiindoarecum clare. Cel puţin mi le expusese şi el,mai devreme:

- Păi ce să fac, domnule Demetru,altceva decât să mă ţin de treabă? Nu voi

ajunge eu la acel nivel să rivalizez prin afa -cerile mele cu marii magnaţi ce şi-au împărţitlumea pe porţiuni. Eu sunt încă un copil înfaşă. Ceea ce îmi doresc este să îmi meargăbine, să fiu sănătos, bineînţeles să prosper,să îmi asigur un trai decent. Pentru că e denecrezut ce bine îmi merge în ultima perioadăşi aş fi chiar idiot să pierd acest bun prilej, nu?

Ce altceva puteam să fac decât să-idau dreptate? Ritmul în care se extinsese înultima vreme era de-a dreptul debordant. Înscurt timp preluase hala, imensa hală dinpiaţă, pe care o refăcuse într-un mod cu totuloriginal, dar, ceea ce era esenţial, şi strigător.

- Cum de reuşeşti într-un timp atât descurt să preiei atâtea magazine şi magazi-naşe, şi să le aduci la o asemenea înfloritoarestare? - l-am întrebat eu atunci. Face partecumva dintr-o reţetă a succesului, este cumvavreun secret?

- Secret este doar pentru cine nu-linteresează, mi-a răspuns. Dar e atât de sim-plu în fond!... Probabil sufocaţi, cei din jurulmeu preferă să îmi vândă mie, scoţând unpreţ rezonabil faţă de falimentul ce li seîntrevede.

- Le era mai avantajos astfel?- Normal. Gândeşte-te că în felul aces-

ta rămân cu nişte bani în buzunar, lichidareacostându-i şi ea, ca să nu mai spun că fali-mentul înseamnă şi bani, enorm de mulţi,pierduţi aiurea. Le fac o ofertă pe care nu aucum s-o refuze.

7. Lucreţia m-a sfătuit ieri să acceptpropunerea domnului Popescu de a măocupa de anticariatul pe care dorea să-lcreeze în una din casele pe care le obţinusepe strada unde locuiam. În această casă exis-tase până nu demult un bar, care fusesenevoit să-şi înceteze activitatea, în sensul căberea ce se servea acolo, pe lângă faptul căera scumpă, mai scumpă decât într-un anumitloc, era infinit mai proastă. De asemenea,avea în plan să deschidă un salon de lite -ratură şi, în scurt timp, să îl alimenteze cu vo -lume scoase în editura proprie. De ce, măîntreb eu, face asta? Şi l-am întrebat apoichiar pe el.

- Literatura este fragmentul frag-

167


mentelor, foarte puţin s-a scris din tot ce s-aîntâmplat şi foarte puţin s-a păstrat din tot ces-a scris, mi-a răspuns el, un argument caremi-a plăcut. Şi aş vrea să încep, şi să con-tinui, sper să reuşesc asta, cu propriii noştriscriitori, pentru că literatura unui popor începecu fabulele şi se termină cu romanele, chiarde creaţia literară a fost inegală, dar intermi-tentă, catastrofele istoriei reducând număruloperelor. Iar eu vreau să ofer publiculuiocazia de a se cunoaşte mai bine pe sine, dea-şi cunoaşte conştiinţa, seva.

Chiar dacă această propunere mi-afăcut o imensă plăcere, pentru că dintre toateplăcerile lumeşti, pentru un biet pensionar, nuexistă altele mai oneste decât ale literaturii,nu există nici altele mai durabile, nici maisuave, nici mai credincioase, nici altele care,prin toate accidentele vieţii, săîntovărăşească pe acel care le încearcă cu opovară mai uşoară şi cu mai puţin dezgust, săîl seducă dacă nu pe linia de plutire, cel puţinaproape de mal, unde valurile tristeţii sunt maimici, şi unde există întotdeauna un fir de iarbăde care să te agăţi, totuşi am refuzat-o. Acomercializa cărţi mi s-a părut întotdeauna oimoralitate, acest lucru făcând, dacă vreţi,diferenţa dintre sărăcie şi bogăţie. Pentru căliteratura nu ar putea zugrăvi o fericire înte-meiată pe bogăţie; n-ar putea zugrăvi nici feri-cirea în sărăcie, pentru că această idee nus-ar putea lipsi de ipocrizie.

Bineînţeles că nevastă-mea a fost vi -zibil dezamăgită de acest răspuns al meu, ca,de fapt, şi Pandele. Ea mi-a dat un răspunsdin Democrit. Acesta spunea că neghiobiinăzuiesc mereu către lucrurile absente, dar leprăpădesc pe cele de faţă, chiar când suntmai preţioase decât cele ce lipsesc. Nu estetotul de blamat în trăsătura umană pe care oobservă maxima lui Democrit, este doar pu -terea şi gloria omului de a nu fi mulţumit cu ceare. Dorinţa de a obţine altceva stă, genera -lizând, la originea inventivităţii omeneşti.Sentimentul bunurilor absente creeazădimensiunile lumii, şi de aceea numai într-olume extinsă prin reprezentarea unor bunuriîndepărtate se poate mişca forţa de creaţie aomului.

Oricum, astăzi mă simt fericit că nu am

acceptat propunerea domnului Popescu,vecinul nostru de la parter.

8. Este limpede că toate lucrurileomeneşti au, întocmai ca şi silenii lui Alcibiad,două feţe cu totul deosebite. Priveşti mai întâifaţa exterioară a lucrurilor; dar întoarcemedalia, albul va deveni negru, negru îţi vapărea alb; vei vedea urâţenia în locul fru-museţii, mizeria în locul opulenţei, gloria înlocul infamiei, ignoranţa în locul ştiinţei; veilua slăbiciunea drept forţă, josnicia dreptmăreţie de suflet, tristeţea drept veselie, diz-graţia drept favoare, ura drept prietenie; veivedea în fine cum lucrurile îşi schimbă înfiecare clipă înfăţişarea după faţa pe care opriveşti.

M-am trezit în această dimineaţă lacde transpiraţie, după o noapte cum nu maiavusesem de foarte mult timp, de când eramtânăr. Un coşmar, pentru că şi acum, cândrememorez scenele din vis, mă trec fiori recide-a lungul spinării, înţepându-mă cughearele lor prea puţin plăcute. Pentru că nupoţi să nu rămâi marcat de faptul că simţi, înfiecare seară, cum eşti privit de o pereche deochi pe care nu ai cum să-i vezi, ceva în sub-conştientul tău te avertizează că acele lucruripot exista chiar nevăzându-le, e de ajuns săte vadă şi să te observe ele pe tine. Iar în visîmi apare acea pereche de ochi, luminoasă înnegura ce-o înconjoară, iar acele luminiţebrusc se măresc transformându-se în niştefrumoase case, cu verandă, cu grădiniţă înfaţă, o mare de verdeaţă ce le înconjoară şi,parcă, le protejează. Doar că la un momentdat una din ele se lăţeşte, se întinde, lichefi-ată aproape, spre cealaltă, cuprinzând-o întentaculele-i de cărămidă şi var, sufocând-o,pentru ca în scurt timp să apară foarte realistcele două case alăturate, una în alta, una încontinuarea alteia, ca şi când ar forma acelaşicorp comun, nefiind despărţite vreodată, devreun scut. Şi am perceput în visul meu odurere surdă şi înăbuşită ce venea, cred eu,din partea celui redus la tăcere într-un astfelde mod.

M-am trezit speriat şi am mers înbucătărie şi de acolo în balcon, unde mi-amaprins o ţigară. Se luminase de puţin timp, era

168


o nouă zi, iar pe stradă începea acea forfotăcu care nu demult eram obişnuit şi din carefăceam şi eu parte. Această dimineaţă rece şijilavă, pentru că se vede treaba, în cursulnopţii plouase şi încă destul de consistent,era superbă, lucrul căruia îi duceam mai multşi mai mult dorul în momentele acestea deinactivitate.

Am luat hotărârea să mergem, eu cuLucreţia, la casa noastră de la ţară, casă carenu era chiar la ţară, ci se găsea la margineaoraşului, lângă drumul principal care duceaspre capitală. Trebuia să fie foarte frumosacum, în luna iunie, acolo, şi erau o mulţimede treburi de făcut, scăpând şi de huruitulmaşinilor şi strigătele constructorilor luiPandele care erau aproape de a termina derenovat casa pe care prosperul nostru vecin oobţinuse în vederea amplasării unui anticari-at. Deja începusem să mă satur de acestesuccese şi extindere a liniei sale de magazinespre blocul unde locuiam amândoi.

9. Lenin spunea că, în realitate, scopurileomului sunt generate de lumea obiectivă şi opresupun, - o găsesc ca dată, ca prezenţă.Dar omului i se pare că scopurile lui sunt luatedin afara lumii, sunt independente de lume.

El se opune deci vederii hegeliene,reluate de atâtea ori, că scopurile ar alcătui olume aparte, un domeniu al libertăţii opusdomeniului cauzalităţii. Numai că „realismulnaiv” al fiecărui om sănătos care n-a zăbovitîntr-o casă de nebuni sau în vreo şcoală afilozofilor idealişti constă în faptul că lucrurile,mediul, lumea există independent de senzaţi-ile noastre, de conştiinţa noastră, de Eul nos-tru şi, în general, de om. Părţile lumii aces-teia, împărţită în mii şi milioane de alte lumi,fiecare om, dacă stau să mă gândesc, arelumea lui, au totuşi o asemenea legătură,înlănţuire una cu alta, încât este cu neputinţăsă cunoşti pe una fără cealaltă şi fără totali-tatea lor. Iar această lume a lui Pandele înce-pea să se întrepătrundă, într-un mod delocplăcut, cu lumea mea, însă nu atât lumea luisimplă de bun vecin, ci acea lume complicatăa lanţului său de magazine ce a început extin-derea spre marginile oraşului. Aşa s-a făcutcă acum două zile a ajuns la o depărtare de

500 de metri de locul în care domiciliam eu cuLucreţia, greblând pământul, udându-l şipetrecându-ne împreună înserările, sub boltaviţei-de-vie, pe bancă jucând un tabinet oridepănându-ne amintirile. Magazinele luiPandele se extinseseră, cum spuneam, fiindînsă legate între ele aşa cum un autobuz for-mat din două bucăţi este legat prin acel cau-ciuc de la mijloc, ce îi permite o mai maremobilitate în lumea curbelor. Aveai impresiacă nu fuseseră două magazine diferite ab ini-tio, într-atât de bine erau acum meşteriteîncât să pară ca unul singur, doar că maimare. Odată am ieşit pe stradă, sondândmodul în care populaţia percepea aceastăsalbă, cu totul ieşită din comun, a comerţului.Ei bine, pot să spun că mi s-a părut a fi o psi-hoză în masă, toţi, dar absolut toţi, eraucumpărători fideli ai produselor companiei„Diamant”. „Şi cum să nu fie o treabă bună căau ajuns şi pe la noi pe stradă, să le deaDumnezeu sănătate, că ei sunt cei care segândesc la nevoile noastre, ale celor săr-mani.” Pe de o parte mă mândream căPandele, cel care venea la mine să jucăm otablă, era persoana de care se vorbea la untermen aşa de laudativ, însă pe de altă partemă înspăimânta gândul că tentaculele maga-zinelor lui, asemenea unei caracatiţe, strângpână la sufocare producţia locală, comerţulmic local, sufocându-l, obligându-l în acest fella falimentare, la capitulare. De ce oare?

10. „Licuricii spuneau stelelor: Învăţaţiiafirmă că lumina voastră se va stinge odată.Stelele n-au răspuns.” Această maximă a luiRabindranath Tagore vrea să spună clar fap-tul că marile adevăruri pot dispreţui obiecţiameschină a invidiei. Iar eu recunosc că erampuţin invidios pe această formidabilă reuşită alui Popescu, aş fi vrut să o am eu… Deşi la ceîmi folosea, în definitiv? „Ceux qui vivent, cesont ceux qui luttent.” Dar, totuşi, îmi dauseama pentru ce lupt, şi mai ales dacă lupt?Nu cred că totuşi sufăr de o cumplită manie apersecuţiei, de faptul că văd peste tot ceea ceîn realitate nu are cum să existe?

Bineînţeles că aceste temeri ce abiaîmi încolţiseră în minte nu le-am destăinuitnimănui, nici măcar Lucreţiei. Fiul nostru,

169


care locuia în Capitală, ne sunase de puţinăvreme pentru a ne invita pentru câtva timp pela el, „să mai vedeţi acum Capitala, care s-aschimbat foarte mult de când aţi trecut ultimadată…” „Mulţumesc frumos, i-am răspuns,tocmai ne gândeam, eu şi cu maică-ta, căn-ar strica să ne mutăm chiar în Capitală.Suntem cam în vârstă şi distanţa asta dintrenoi ne cam omoară. O să-mi vând tot ceea ceam agonisit pe aici şi îmi cumpăr un aparta-ment prin zona pe unde locuieşti tu”. „Mi-arpărea foarte bine, se entuziasmă atunciGusti, însă ar fi bine să luaţi un contact cuoraşul câtva timp pentru început…” „Bine,l-am liniştit eu atunci, mai am câteva treburicu grădina, dar o să venim, cu siguranţă. Într-o săptămână-două suntem la tine, înCapitală, şi am închis. Lucreţia m-a privitmirată. Într-adevăr, ea nu ştia nimic din toateacestea, dar s-a mirat oarecum de aceastăbruscă hotărâre a mea.

- Cum adică, o să lăsăm grădina astaaşa de frumoasă în paragină, cine se va maiîngriji mai târziu de ea?”, ca şi când, vezidumneata, din cauza grădinii nu am ajunspână acum în Capitală, lângă fiul nostru,aceasta fusese cauza ce ne împiedicase.

Am observat că întotdeaunadeprinderea are efecte intelectuale şi emo-tive; reduce incredibilul şi slăbeşte admiraţia.De aceea, pentru aprecierea unei idei noi saua oricărei inovaţii este necesar să ni lereprezentăm în momentul în care au apărut.

Auzind că pe strada unde locuiam labloc, lucrările privind salonul de literatură şianticariatul au fost sistate, am decis să nemutăm înapoi, dând apoi anunţ la ziarul localdespre punerea în vânzare a căsuţei noastrecu grădina de legume şi bolta de viţă de viede la marginea oraşului.

11. Când cotidianul ni se pare sărac, nu-lacuzaţi pe el, acuzaţi-vă pe voi, spuneţi-vă cănu sunteţi destul de poet pentru a-i evocabogăţiile, căci pentru creator nu există sărăcieşi nici vreun loc sărac şi indiferent. Astfel măobişnuisem ca în oricare lucru foarte puţininteresant să descopăr o lume magnifică ce,cu puţină imaginaţie, mişca şi se comporta cao lume reală, era plină de viaţă.

Dl.Pandele Popescu devenise, iată, înscurt timp după începerea afacerilordumisale, o personalitate a oraşului, nu doarunul dintre oamenii bogaţi, ci o celebritate,numele său fiind adesea însoţit de aprecieripozitive. Radioul şi televiziunea locală nupierduseră prilejul de a-l intervieva pe noulprototip al realizării omului în economia depiaţă.

Îl întrebaseră dacă există vreun secretal celebrităţii, iar acesta le răspunse dezin-volt, un răspuns de care şi acum îmiamintesc:

- Dacă prin a fi celebru subînţelegem ocalitate umană superioară, un tip de om impli-cat prin totul în crearea unui făgaş material şimoral mai bun pentru oameni, atunci dorescca această trăsătură umană să fie multipli-cată. Avem nevoie de cât mai mulţi oamenicelebri – oameni care, prin strădania şicreaţia lor, să fi pus la dispoziţia semenilorprobe ale geniului speciei umane şi care sădetermine un plus în evoluţia milenară biolo -gică şi socială a omenirii, în general. Oricum,nu vreau să înclin răspunsul meu către da,deşi foarte puţini oameni dintre cei mulţi sepot bucura de apanajul de a fi celebri.Auzisem în mod destul de frecvent că un oma devenit celebru după ce s-a remarcat printr-un act deosebit în faţa unei mari colectivităţiumane. Dacă n-ar fi existat acel act deosebitcare să-l detaşeze, să-l distingă, să-l înalţe,respectiva persoană ar fi continuat să fiepoate doar un virtuos într-un domeniu saualtul, fără să atingă, însă, scara celebrităţii.

Avea dreptate aici bunul meu, încurând, fost vecin Pandele. Vorbele sale, ros-tite la o oră de mare audienţă, m-au impre-sionat prin modestia de care au dat dovadă.Nu a reuşit să recunoască faptul că deveniseo celebritate, cuvânt pe care nu vroia să-laccepte asociat numelui său. Îi spusesemodată că strălucirea unei acţiuni derivă dingradul de dificultate pe care-l are cineva deînfruntat, într-o activitate ori într-un act creativ,până ce ajunge să obţină acel rezultat cu totuldeosebit, nu datorită, în primul rând, origina -lităţii soluţiei, cât, mai cu seamă, datorităgradului de utilitate socială, cu derivatul săusubsumat, eficienţa pentru oameni.

170


12. Ne-am mutat de scurt timp din nou labloc şi primele oferte pentru oaza noastră delinişte începuseră să apară. Am ales, laîntâmplare, un individ ce mi se părea a fiserios şi am mers să vadă căsuţa. A rămasplăcut impresionat de liniştea ei şi mai ales defaptul că vroiam să o vând.

- Ştiţi, i-am explicat, eu mă mut încurând la fiul meu, în Bucureşti, şi din cauzaaceasta vând căsuţa, în curând şi apartamen-tul, lichidez cu totul şi plec definitiv.

- Aaaa, s-a minunat el, aşa deci, vămutaţi la fiul dumneavoastră. Şi cam pe undestă fiul dumneavoastră?

- Pe strada Dristor, aproape de staţiade metrou cu acelaşi nume.

- Mda, bine, îmi zise, cam la 4-5 staţiicu metroul de centru.

- Ei, eu iau de la Gara de Nord troleul92 şi, în trei sferturi de oră, sunt acolo.

- Interesant, văd că îmi spuse acesta,şi apoi se apucă să-mi numere suma pretinsăde mine. Şi vindeţi şi apartamentul dumnea -voastră?

- Da, îi răspuns, v-ar interesa?- Foarte mult, aş vrea să-l fac cadou

fiicei mele şi ginerelui, ştiţi, proaspăt căsătoriţişi…

- Casă de piatră, îi urez eu, la care elînclină uşor capul a mulţumire.

În două zile, Pandele şi-a reluatlucrările, aşa cum bănuiam, la anticariatul şisalonul de literatură de pe strada noastră. Maidegrabă nu şi-a reluat lucrările, acestea fiinddeja finisate, ci deja introdusese cărţile nece-sare, aranjase foarte frumos interiorul acesto-ra, o adevărată jertfă materială adusă templu-lui literaturii. Iar ca totul să fie clar, la celălaltcolţ al străzii apăruse, ca din neant, alimenta-ra „Diamant”, aprovizionată direct de la fer-mele şi abatoarele aceleiaşi companii„Diamant”, extinsă şi în mediul rural.

Spre marea mea bucurie, dl.Dinulescu a fost foarte punctual cu suma pecare i-am cerut-o, predându-i apartamentul înscurt timp – aş spune imediat – de laîncheierea tranzacţiei. Mobilierul a rămas înapartament, intrând şi acesta în preţul –destul de modic – cerut de mine, aşa încât eu,

împreună cu nevastă-mea, am plecat peseară spre gară, însoţiţi de privirea de rămasbun a noului locatar, ca şi de cele trei gea-mantane în care ne-au intrat toate amintirile,suvenirurile şi îmbrăcăminţile. În luminadestul de difuză a acestui coborât de noapte,am aruncat o ultimă privire către strada undelocuisem atâţia amar de ani şi brusc, amreavut o nouă viziune a visului meu de acumcâtva timp, o imagine ce greu îmi puteamimpune să o disipar de imaginaţia mea bol-navă de pensionar. Una din construcţiile noiridicate de Pandele – un fel de trimis pePământ al diavolului numit Comerţ şi cu trupulformat din mai multe reţele de magazine – îşiîncepuse lichefierea structurilor sale,cuprinzând cu braţele-i de moloz şi pietriş,clădirea învecinată. Şi dintr-o dată am ştiut cese întâmplă în oraşul nostru cu această imen-să reţea, şi am fost fericit să plec, să fug, săaştern între mine şi EL o distanţă cât maimare în kilometri, care nu ştiu cât timp îl vaopri. Oricum, mă gândesc că ar fi mai con-venabilă o locuinţă prin nordul Moldovei.

E p i l o g

Într-o dimineaţă de decembrie a anuluicurent, mă întorceam liniştit spre locuinţa fiu-lui meu, unde încă îmi aveam domiciliul, eu şinevastă-mea. Tocmai îmi cumpărasem ziarulde sport de la chioşcul de pe bulevardulDristor, lângă staţia de metrou, şi am văzut ogrămadă de oameni, adunaţi în faţa uneiclădiri, frumos amenajate pe dinafară. Era unfel de inaugurare ori, mai degrabă, un fel demoşire a unui nou-născut. Şi atunci am văzut,la intersecţia Dristorului cu strada LocotenentAurel Botea, chiar acolo, pe colţ, niştenumere de maşini cunoscute, salopete înculori şi modele cunoscute, cu camioane vop-site în culori cunoscute.

Era inaugurarea în Capitală a primuluimagazin universal al holdingului „Diamant”.

171


Azi am ajuns în satul natal, pentru aaprinde o lumânare la mormântul bunicului meu,prilej cu care am revăzut uliţele copilăriei, biseri-ca, maidanul bisericii, unde se ţineau cândvahorele, cimitirul aşezat într-o margine.

Sat de câmpie, cu uliţele drepte, în crucişşi-n curmeziş, cu casele aşezate ca pe o tablă deşah.

Pe aceste uliţe satul îşi duce morţii săi,către cimitir, într-un fel anume, pe o rută şer-puitoare, de parcă s-ar înainta într-un labirint.

Este un drum al mortului, căruia localniciiîi spun în mai multe feluri, calea fără întoarcere,drumul rătăcit, cărarea pierdută, dar cel mai des ise spune calea ocolită. De ce ? Pentru că, defiecare dată, de la casa celui răposat şi până la cim-itir se mergea, nu luând-o pe drumul cel mai scurtcu putinţă ci, dinadins se căuta un altul, ocolit şimai lung, cu popasuri la răscruci, încet, ca şi cîndcineva ar avea timp destul.

Acum, noului preot nu-i place acest fel dea duce morţii la biserică şi apoi la groapă, zice cănu-i un obicei creştin şi că enoriaşii ar face bine sărenunţe la el ca şi la fel de fel de superstiţii păgânefără nici o legătură cu învăţătura lui Iisus.

Unde şi cînd mai auziseră ţăranii cevaasemănător? Păi, pe timpul anticriştilor luiCeauşescu, tot aşa li se spuseseră, că superstiţiilesunt o frână, dar uite că au scăpat de comunişti şiveni noul popă care le spunea tot cam aşa. Uite cum veni el, de la Bucureşti, să ne creştineze

Dacă-i aşa de deştept, mai bine ar sta pe-aici, prin parohie, de sămânţă, că parohia e plinăde proşti!

Fruntea satului, adică cei de la primărie,şcoală, morarul şi cârciumarul, cei cu magazinele,privatizaţii erau de partea preotului, pentru că toţierau loviţi de boala grabei. Că părintele are drep-tate, prea mult timp preţios se pierde cu mortul pedrum, timp în care poţi să faci ceva util, că de aiae atâta sărăcie pentru că ne ocupăm timpul cufleacuri. Acum dacă am intrat şi în UE ar fi cazul

să învăţăm şi noi ceva de la lumea civilizată, că deaia sunt aşa bogaţi că muncesc nu ca noi, pierdemvremea cu înmormântări care nu se mai ter-mină.Uite nemţii, spre exemplu, fac ei pomeni şiparastase ca la noi? O mică slujbă acolo, ocuvântare despre decedat, scurtă, că au treabă, obomboană şi un pahar de apă şi gata.Mda...Numai că pălmaşii erau de altă părere.

Cum adică, să nu laşi tu mortul să-şi iaadio de la sat ? Să nu mai treacă el, pentru ultimaoară, pe uliţe, să mai zăbovească la răscrucile cufântâni, unde însetat, de atâtea ori s-a răcorit, pe lamaidanul unde cândva a jucat în horă, să mai vadăşi să fie văzut de atâtea neamuri şi prieteni care-lplâng, nevăzuţi, dincolo de garduri ?

Dar mai era ceva, important, de care frun-taşii, cei cu hai mai repede să-l ascundem pe dece-dat, habar nu aveau. Se spune despre calea ocolităcă este o repetiţie a drumului sufletului, dupămoarte, prin ceruri, că opririle la răscruci suntporţile sau vămile văzduhului, prin care decedatulva trebui să treacă, plătind o vamă şi de aceea se şiaruncă cu bani.

Cum e în cer aşa şi pe pământ, ar fi pututspune preotul, dacă ar fi ştiut de unde vine acestobicei, dar nu ştia.Vorbele păstorului de suflete,spuse, într-o duminică, la sfârşit de slujbă fuseserăcam aşa :

- Gata cu plimbatul mortului prin sat ! Eun obicei pâgân !

Apoi a continuat predica sa :- Pentru că, nu-i aşa ?, iubiţi credincioşi,

omul, după ce moare, merge în lumea drepţilor şi,prin urmare, se cuvine să-l ducem în cimitir, pecalea care i se potriveşte, adică pe o cale dreaptă,pentru că ea este calea dreptăţii şi nu a păgânităţii.

Obicei păgân ? Nu ştim. O fi păgân - o ficreştin, îl ţinem că aşa ne-am născut, cu el.

Dar, mă rog, pe-acolo pe la Bucureşti,unde stă preotul, cum este ? Îi arde ? Cum ? Îipune în maşină şi direct la cimitir cu el ?

- Domnule, o fi, pe-acolo pe la ei ! Noi îl

CALEA OCOLITĂGheorghe ŞEITAN

172


plimbăm!Păi ăsta ne crede proşti ?! Parcă nu ne dăm

seama că el vrea să termine mai repede cuînmomântările şi să se întoarcă acasă, adică înBucureşti ?

În fine, să zicem că nu se mai respectăvechile rânduieli, terminăm cu calea ocolită, darce te faci, tu, dacă, cumva, doamne fereşte, îl ducişi apoi îl întorci pe aceeaşi porţiune de drum, întrecasă, biserică şi cimitir ? Păi e ca şi când l-aiscoate din casă cu picioarele înapoi ! Semn de reaprevestire. Orice , numai să nu întorci mortul dindrum, căci altminteri, după înmormântare s-arputea întoarce din cimitir în sat, să bântuie.Cât de mult se temeau localnicii de o atare situaţies-a văzut imediat, după ce preotul afurisise caleaocolită şi anunţă una, scurtă şi dreaptă, la ducereamortului.

Primul care a murit, după cele spuse pânăacum, a fost Radu al lui Tigăiţă, el urma să fie dusla groapă cum vrea noul popă.

Dar să vedeţi că vrerea lui Dumnezeu nuse face doar prin preoţi şi că, uneori Cel de Sus searată mai degrabă unei băbuţe necăjite, care seroagă, din tot sufletul, într-un bordei, decât uneifeţe bisericeşti.

In noaptea de priveghi, Culina lui Tigăiţă,spre dimineaţă, ajunsă de griji şi trudă, s-a dusîntr-o altă odaie să se întindă o oră-două. Obosită,a adormit, iar prin somn i s-a arătat un vis.Se făcea, că bărbată-su, pe care tocmai îl prive -ghease, se scula în capul oaselor în coşciug, cobo-ra pe pământ apoi venea sprea ea, supărat, arătân -d-o cu degetul ca şi când ar fi fost vinovată:

- Vin eu de-acolo, din cimitir, nu-ţi facegriji că n-o să vin, ai să vezi tu...

Culina se sculă din somn, speriată şi cu unsentiment de vinovăţie, întrebându-se cu ce i-o figreşit celui plecat din această lume. Se duserepede în camera dinspre uliţă, să se convingă defaptul că mortul era în sicriu şi nu plecase. Era.Fuseseră un bărbat şi o femeie, ca toţi ceilalţiamărăşteni din sat, care trudesc pământul şislugăresc vitele, care fac copii şi se bucură orirabdă necazuri, fel de fel. Atâta doar că el seînsurase cam târziu şi din această cauză ea era cumult mai tânără decât el.

Vorba ceea:Tu-mpleteşti cosiţa-n salbăŞi eu fac mustaţă albăEu bătrân şi tu copilăNumai dragoste cu silăMăi nevastă, eu te ştiuCă mă otrăveşti de viu

Aşa venea vorba, căci de otrăvit nu aîncercat să-l otrăvească nimeni pe al luiTigăiţă.Mai degrabă se otrăvea singur, bând pestemăsură la cârciumă, după ce termina vinul dinbutoaiele sale. Atunci afumat bine, se mai certauiar el îi striga :

- Jagardea !Cu trecerea anilor, diferenţa de vârstă era

şi mai vizibilă, el se cocârjase şi albise iar earămânea aceeşi femeie arătoasă şi voinică.

Acum Culina îşi rememora toate greşelile,cu voia sau fără voia sa faţă de fostul ei bărbat,pentru că, la fel ca multe femei de la sat credea învise şi prevestiri, iar ceea ce i se arătase în aceadimineaţă nu prevestea nimic bun.

Spre prânz o căruţă, numai ce venită de lamuncile câmpului, aştepta în uliţă, cu loitrileacoperite cu scoarţe înflorate, să-l ia şi să-l ducă peal lui Tigăiţă pe ultimul drum. A venit preotul, acitit, au scos sicriul din casă aşezându-l în car, apois-au înşirat gata de pornire, dar mai înainte, aces-ta, hotărât a şi anunţat să fie destul de clar că de-acolo vor merge direct la biserică. Deşi neamurilelui Tigăiţă venite să-l petreacă pe ultimul drumvedeau că nu se respectă rânduiala, nimeni nu avucurajul să-i arate preotului că greşeşte.

Plecară cu toţii, în faţa căruţii crucea şipraporii, apoi popa şi dascălul, în spatele căruţiineamurile celui răposat, babe şi moşi, bărbaţi cucapetele descoperite, femei cernite, copii pe delături, pregătiţi de buluceală, la răscruci, când searuncă cu banii.

De-acolo, din marginea satului, unde seafla casa lui Tigăiţă, urmau să meargă în liniedreaptă, până la răscrucea lui Lider, apoi, în loc sămeargă înainte, cum ar fi trebuit, urmau săscurteze drumul la dreapta, spre biserică. Parteacea mai rea era că la ieşirea din biserică, spre ci -mitir, nu aveau cum şi trebuia, până la Lider, să

173


întoarcă mortul pe acelaşi drum.,, Uite cum se leagă visul ", gândea vădu-

va, mergând, îngrijorată, în spatele căruţei, căcipunea acum alături de ce avea să urmeze, adicăîntoarcerea mortului pe aceeaşi cale, cu apariţia luidin vis, când promitea supărat că se va întoarce dincimitir şi va bântui casa şi satul.

Ajunseră la răscrucea lui Lider şi făcurăpopasul. Urmă cântarea părintelui, isonul dascălu-lui, plânsul femeilor, aruncarea banilor, bulucealacopiilor, să-i adune de pe jos. Apoi, cei din faţă, cucrucea şi praporii, preotul şi dascălul o luară ladreapta, în timp ce căruţa cu sicriul încă nu seurnise. Deodată se auzi vocea, hotărâtă, a Culinei:

- Înainte !Plecă din spatele căruţei, îl dădu la o parte

pe cel ce ducea de dârlogi caii, luându-i locul şimai strigă odată către tot convoiul din spate ;

- Toată lumea după mine!, spuse şi îndem-nă caii să pornească.

O urmară, într-adevăr, cu mic cu mare, totînainte, căci aşa cerea calea ocolită a mortului.Ceva nemaiîntâmplat până atunci putea fi văzut peuliţele satului : mergeau în două direcţii diferite ocruce şi un popă, fără mort, şi un mort dus doar deai lui, fără cruce şi popă.

- Mortul e cu noi!, îşi făceau curaj sătenii,iar această prezenţă li se părea o garanţie că ei audreptate şi nu preotul.

Cum, necum cele două drumuri s-au întâl-nit la biserică căci decedatul trebuia totuşiîngropat.A fost ultimul mort pe calea ocolită, căcinimeni nu s-a încumetat, după aceea să facă altfeldecum hotărâse preotul.

Dar această schimbare era un semn căgraba punea stăpânire peste sat, ca o fiarăflămândă, nesătulă şi oarbă.În faţa acestei puteriteribile, doar pălmaşii analfabeţi, această pleavă asatului îi mai putea ţine piept.

Am căutat mormântul bunicului, dar nu l-am găsit. Un labirint de morminte şi cruci,năpădite de vegetaţia bărăgană, crescută sălbatec,anapoda, sta gata să mă înghită cât timp a duratcăutarea, încât atunci când am găsit drumul spreieşirea din cimitir părea că revin de pe cealaltălume.

Vine o vreme când renunţi să-ţi mai faciplanuri şi te gândeşti din ce în ce mai mult la celeveşnice.

Uite, cum mai trece timpul ! Aleargă maiceva decât un cal care a smuls priponul dinpământ, călăuzit după un miros, un nechezat, oadiere nevăzută !Vorba cântecului

Floare fui, floare trecui,Pe faţa pământului. Era prin primăvară, în mustul zăpezii,

când am aflat de la doctori că beteşugul de caremă văitam de mai multă vreme este fără leac.

Foarte bine, zic, e mai corect aşa, cânddoctorul îţi spune adevărul în faţă, pentru ce tre-buie să ducă omul cu vorba?, să ştii ce te aşteaptăşi mai ales ce ai de facut în puţinul timp care ţi-arămas, să poţi încheia socotelile.

Ca atare, începui să mă pregătesc de ple-care pe lumea cealaltă.

Acum nu că oi fi crezând mai mult decâtalţii, în lumea de dincolo, dar să ne facem datoria.

Însă, pentru că tot veni vorba, vă întreb pedumneavoastră care aveţi carte - o fi oare ceva ?

Ei, şi primul lucru pe care îl fac a fostgroapa din cimitir, am vorbit cu Moise al luiBordei să ia trei oameni zdraveni şi cu el patru, le-am arătat locul şi s-au pus pe treabă, au săpat-o.

- Nu-i faci o probă ?, m-au întrebat. Am intrat în groapă şi m-am întins, îmi

venea bine, puţin cam rece, dar mulţumit.- Păi îţi lipseşte pardesiul. Le-am dat o sticlă de ţuică şi ştergare. Domnule, groapa e necesară, pentru că nu

se ştie, prinzi o iarnă grea, cum a păţit-o Lisandrului Târtan,vreme de viscol, cu pământul îngheţat şicine se bagă să ţi-o sape, că pe-aici, pe la noi, nu-i ca în cimitirele din oraşe, cu gropari platiţi. Nicicavouri precum la oraş nu se fac. Unul, singur, allui Cherdutu şi-a făcut cavoul, puţin în afară, maimult înăuntru, pe etaje, să poată încăpea în el toţi

POMANA DE VIU

174


Cherduţii.Mai prin vară s-a întâmplat că a trecut pe

uliţă căruţa unui pietrar cu cruci, cruci bune depiatră, nu turnate din ciment. După tocmeală i-amdat doi saci şi jumătate de porumb şi am luatcruce.

Unde s-o aşez, zic, şi o las, până una alta,pe bătătură, sub agud. Dimineaţă sau seară, la dussau la întors, îmi venea în cale, îi dădeam bineţeacestei cruci, atingând-o uşor cu toiagul pestebraţe, cum i-ai pune mâna pe umeri cuiva.Ajunsesem să-i vorbesc ca unei fiinţe. Precum s-aîntâmplat în ziua când Moise Bordei vroia s-o urceîn căruţă şi s-o ducă în cimitir, unde îi era locul, iareu l-am refuzat.

,,Nu, domnule, acolo mergem amândoiodată, când o fi. Ce nu e bine sub agud ? Încăpuţin.Răbdare! Ori te grăbeşti şi tu ca popa ăstanou, care nu stă în sat nici măcar cât cioara înpar?''

Cum adică părintele are dezlegare să facănaveta la Bucureşti? Nu se face,ce fel de dezlegareeste asta? Păi se zice că tu, preotul, eşti păstorul şisatul este turma, cum ai tu grijă de animale dacănu stai în acelaşi loc cu ele? Unei vite îi e foame,alteia sete, alta se îmbolnăveşte, la cap sau la trup.Cum te îngrijeşti de sufletul acestei turme dacănoi în sat şi tu prin târg?

Ei, mai prin toamnă, după ce ieşise vinulnou, am discutat cu femeia, că ar fi momentul săfac şi pomana de viu, adică,după obişnuinţă,pomana de înmormântare, încă din viaţă. Căci,după cum se spune,toţi suntem datori c-o moarte,dar trebuie să ne îngrijim şi de suflet, fiecare dupăputerile sale.

Domnule, ce să stau eu la mâna ăstora săvină să mă îngroape? Or veni-bine, n-or veni,iarăşi bine.

Nu se poate şti precis, cum va fi, când voimuri, pentru că, iată, ei, acum sunt la Bucureşti-acum zboară în Spania. De parcă pe acolo, prinSpania umblă câinii cu covrigi în coadă !

L-am găsit pe un băiat al lui CaramanFântânarul, însurăţel şi sărmănuţ şi i-am dat desuflet, după ce n-oi mai fi. Un pat bun, cu tot cetrebuie - plapumă, cearceafuri şi pernă, când s-oculca să mă viseze în somn. Masă şi scaune - cândor sta la masă să mănânce, să mă pomenească.Costum de haine, plovăr de lână şi ceas de mână -

când s-o îmbrăca de sărbătoare să-şi amintească demine. Am plătit şi două babe bocitoare - să măbocească când oi muri şi m-or îngropa.

În fine, anunţarăm neamurile şi vecinii săvină sâmbătă la pomana de viu şi începurămpregătirile.

Am scos mesele pe bătătură, una lângăalta, în şir, sub agud, până lângă cruce.Vin era,ţuică la fel era,tăiarăm nişte pui ce se ajunseseră,pentru friptură, găsirăm prin sat să luăm carnepentru sarmale, colivă, prosoape, colaci, lumânări,totul ca la orice pomană de îngropăciune.

Ne-am împotmolit când să anunţăm preo-tul. Ia-l de unde nu-i!

De când mă ştiu, satul n-a avut decât unpreot, pe bătrânul popă Axente, născut şi crescutaici, cu gospodărie şi familie, plecat o vreme laoraş, la carte, dar revenit printre ţăranii săi, să slu-jească în biserica unde primise botezul.

După ce prea-sfântul s-a mutat la celeveşnice, cu ce-om fi gresit noi, nu ştiu, căDumnezeu ne-a pedepsit trimiţându-ne un popăbucureştean, care nu vrea cu nici un chip să semute în sat. Face naveta. Soseşte în fiecareduminică, dimineaţa, pentru slujbă, vine în sat cube-em-veul lui personal, în restul săptămânii e laBucureşti. Cine are nevoie de el - fie că-i nuntă sauînmormântare,pomană sau botez, cumetrie sauîmpărtăşanie - trebuie să-l caute la telefon.

Telefonul ăsta ne încurcă tare rău, pe noiţăranii, că mulţi n-am ţinut în viaţa noastră un tele-fon în mână.Nu mai vorbesc de telefonul cel noucare a ieşit acum.Cum îi spune? Mobil ?! Mă rog,cum i-o fi zicând, de unde să dai tu telefon, că peuliţa mea nu-i niciunul !?

Parintele lasă, aici, un număr şi stă laBucureşti liniştit.Şi cu sufletele noastre cumrămâne?

Mai încoace, văzând el cât de greu le vineţăranilor, ar fi spus că va pune un telefon la bise -rică să aibă de unde vorbi sătenii cu el, când aunevoie. Telefon la biserică? Te pomeneşti că o săne spovedească prin drăcia asta de telefon !? El stăla Bucureşti, dascălul Colărezi îţi pune frumostelefonul la ureche şi tu îi spui păcatele. Uite-aşa !Ce să mai dea părintele bani pe benzină?! Sfântacuminecătură ? Ţi-o dă dascălul, el este acoalea,lângă tine, tot omul bisericii se cheamă că este şidumnealui. Şi păcatele? Ei, vine el părintele, când

175


şi când, le încarcă în portbagajul be-em-veului şile duce la Bucureşti, să le dea drumul pe apaDâmboviţei.

Dar uite că n-a pus telefon la biserică, iaracum ar fi fost tare bun, nu mai alergam prin sat săne rugăm de unul şi de altul să-l putem anunţa pen-tru pomană. Dar am zis aşa - de-l vor anunţa şivine, bine, de nu, domnule, eu nu dau îndărăt, n-am cum, pomana de viu trebuie s-o fac, că moarteanu te-aşteaptă pe tine că n-ai preot, te prinde dinspate când nu te-aştepti. Mai erau şi atâteapregătiri pe care le făcusem, şi oameni anunţaţi... Care oameni au venit, sâmbătă, toţi câţi fuseserăchemaţi, s-a umplut bătătura de lume şi ne-amîntins la mâncare şi la băutură. Am scos şi portre-tul din casă, l-am dungat cu pânză neagră şi l-ampus lângă cruce să fim în regulă.

- Măndele, să trăieşti! - Adică... Pardon! Pomenire din neam în

neam!Mai rar să dai noroc cu mortul.Dar poţi

avea ocazia.A venit şi Pache cu acordeonul, le-amdat o horă de pomană. S-a jucat cu lumânări înmână, aprinse, şi prosoapele după gât, după obiş -nuinţă.

Deschide-te cimitireCă acuma intru-n tineŞi nu intru să-nflorescIntru ca să putrezesc Le-am dat hora de pomană. Atâta. Dar te

pui cu alde Şolcă şi alde Tobă! Ăştia când încep săjoace nu se mai opresc. O luaseră puţin după ure-che şi după horă, în loc să treacă la mese, au dat-ope sârbă, iar după sârbă au trecut la brâu.

Jucaţi lume chiuiţiLume, lumePe mine mă pomeniţiLume, lume Deodată, când se-ncinseră mai tare ăştia,

hopaa, intră şi popa pe poartă,tocmai descălecatdin be-em-veul lui. Îi trebui ceva timp să sedumirească.

- Ce-i aici? - Pomana de viu ! - Cum aşa?Probabil că pe la Bucureşti nu se fac

pomeni de viu. - Adică, l-au lămurit, pomana de înmor-

mântare făcută încă din viaţă. - Da? Şi mortul? - Uite-l colo, ăla cu paharul în mână , de

lângă cruce ! Sfinţi mâncarea şi băutura, chit că fuseseră

începute, ridică coliva, apoi ne făcu cinstea să steacu noi la masă.

- Părinte, oare o fi ceva ? - Asta numai Dumnezeu ştie, dar cum nici-

unul dintre noi n-a ajuns, încă în faţa luiDumnezeu, ca să afle, n-avem de unde şti.

Ei, uite că nici părintele nu poate da unrăspuns, măcar că-i om cu carte bisericească.

Iar eu observ că ar fi cel mai simplu lucrusă spui ,,Nu este !". Dar dacă, totuşi, o fi ceva ?

Nu e mai bine să ne facem datoria faţă desuflet, aşa cum am apucat, din neam în neam?

- Domnule, de-o fi ceva,să fim acoperiţi ! Părintele n-a stat prea mult, şi-a luat banii

pentru slujbă şi s-a grăbit să plece, să ajungă peziuă la Bucureşti. În continuare,s-a mâncat, s-abăut şi s-a petrecut, că era de unde.

- Ia zi mă o bătută ! Tot pe loc, pe loc, pe loc,Plec acuma, după joc Spre seară, s-au îndreptat, fiecare, la case-

le lor, aveau de hrănit şi adăpat animale, de mulsvacile, de închis găinile, mai erau ştiuleţi dedepănuşat şi urcat în porumbare.

Câteva femei, împreună cu cea a casei, austrâns tot de pe mese, apoi s-au dus la treburi orisă se odihnească. Rămas singur, pe bătătură, doareu şi crucea, mai privii odată cele câteva rânduri sămă lămuresc: ,,Aici se odihneşte robul luiDumnezeu, Pirpiriu Mandache, născut la anul1940 decedat..."

Prin urmare era destul de clar. Pe crucescria că, eu, Mandache al lui Pirpiriu, sunt născutşi decedat.

Acum, mi se pare normal să mă întreb:mai exist, ori ba?

Mandache ăsta, zis în sat Măndel, adicăeu, e mort sau e viu ?

Ehei, cum mai trec anii !... Aleargă calul,parcă zboară !

176


Blank, apoi, se aprinde lumina – este orientatănumai spre personajul din scaunul cu rotile

SANTIAGO: (e singur; ţine undiţa în faţă şi o priveşteatent; din când în când priveşte televizorul/ecranulcu imaginile peştelui înotând) Bancul s-a depărtat demine... merg prea iute şi ies prea în larg dar, cineştie, poate că o să dau peste vreunul care s-arăzleţit, poate că peştele meu ăl mare se află printreei... undeva trebuie să fie şi peştele meu... trebuie sămă concentrez… trebuie să adun puterea minţii şi s-o îngrămădesc în capul acesta zbârcit… gata cufemeile!… acum nu-i timp să mă gândesc la femei...femei, femei, peste tot numai femei... a sosit vremeasă mă gândesc la un singur lucru : acela pentru carem-am născut... s-ar putea să fie şi un peşte mare pelângă bancul ăsta; până acum am prins doar un tonrătăcit de ceilalţi care se îmbuibau... ceilalţi îşi vădmai departe de treabă grăbiţi... azi, tot ce iese lasuprafaţă goneşte şi se îndreaptă spre nord-est...aşa să fie oare la ceasul acesta al zilei… bine că ammâncat; un maţ plin coincide întotdeauna cu o per-spectivă pozitivă asupra vieţii… acum nu-mi rămânedecât să îl aştept… să repet aceleaşi mişcări pe carele-am făcut de mii de ori… aceleaşi exclamaţii, ace-leaşi înjurături… acelaşi drum triumfător înapoi…şinoaptea de pomină la birtul lui Benitez, când simtnevoia să-i îmbăt pe toţi… să-i fac, într-un fel, părtaşila bucuria că am reuşit încă odată să revin la mal viu

şi nevătămat… în definitiv cam ăsta e tot secretulunei vieţi reuşite… să faci exact ceea ce-ţi place…să-ţi cinsteşti prietenii... să-ţi iubeşti femeile… sămănânci şi să bei până nu mai poţi…şi să te îndrepţicătre ceea ce eşti chemat… nici un pas la dreapta…nici un pas la stânga…(către public) ascultaţi-mă pemine… întotdeauna mă trezesc dimineaţa gândindu-mă că ziua e gata să treacă iar eu încă nu m-amconfundat cu largul mării… mă cuprinde brusc ostare febrilă ca de boală şi nu-mi revin decât în barcamea, vâslind din toate puterile (mişcă din vâsleleataşate căruciorului; efect comic: din când în când iaapă dintr-un vas şi îşi aruncă pe faţă, pe corp)…căutând avid cu privirile peştii zburători şi bancurilevesele de scrumbii… mă uit la ele îndelung… atât desigure de sine, atât de placide… ele nu-şi ies din fireşi nu se plâng de soarta lor… nu cunosc nopţile albede veghe şi lacrimi pentru păcatele lor… nu-mi facgreaţă discutând despre datoria lor faţă deDumnezeu… niciuna nu e nemulţumită, niciuna nu afost apucată de patima proprietăţii… niciuna nuîngenunchiază în faţa celeilalte… şi nici înaintea vre-unui strămoş care a trăit cu mii de ani în urmă… pen-tru ele nimeni de pe faţa pământului nu esterespectabil sau mizerabil… aşa îşi arată ele înrudi-rea cu mine… prin zbenguiala lor jucăuşă îmi aducdovada existenţei mele… eu însumi, infinit şiomogen mă simt printre ele de-al lor…

(undiţa pare că tresare puternic; din gesturile luiaşa pare; este surprins şi brusc incitat; mai întâistrigă din cauza surprizei; apare din culise PEŞTE)

SANTIAGO : hei! cine-i acolo?… hei!… el e… el e…adulmecă… e înfometat... e grosolan... e nud, emistic!PEŞTE : Cine te face să crezi asta ?SANTIAGO (uimit peste măsură): Vorbeşte…!Vorbeşte…PEŞTE : Uite ce e Santiago… insistenţa ta maladivăa început să mă calce pe nervi… de fapt, ce doreşti?îţi pot îndeplini 3 dorinţe… (râde)SANTIAGO (în continuare uimit şi enervat în acelaşitimp): Ei nu, ca asta e bună! puteam să fiu cizmar...sau conte, sau Hamlet, sau hemoroizii lui Benitez...puteam sa fiu oricine... dar, nu, iată, trebuie să stauaici şi să-mi irosesc ultimele puteri pe un peşte caremă ironizează… şi care pe deasupra îmi mai şi vor-beşte… unde mai e farmecul vânătorii? plăcereasuprimării unei vieţi…

SANTIAGO EL CAMPEON (II)Ştefan CARAMAN

(Adaptare liberă după Ernest Hemingway, cu citate din Samuel Beckett, Gilles Schlesser şi Walt Whitman)

Motto : CÂINELE : O, Doamne ! Iar începe… (către Santiago) Cunoşti vreun leac pentru singurătate ?SANTIAGO : Cimitirul San Sebastian… (arată undeva departe) pe deal…

PERSONAJE :SANTIAGO – un bătrân;FATA I – tînără şi frumoasă, blondăFATA II – la fel ca prima, dar brunetăPEŞTECÂINELE

Decorul: interiorul unei locuinţe; elemente demobilier stil dar sunt amestecate cu un frigider,un aragaz, plase de pescuit, undiţe, un tabloucu un lup de mare fumând pipă, o corabie înminiatură şi, în faţa sa, un televizor sau ecranîn care se vede înotînd un peşte imens maies-tuos; atenţie! toate elementele de decor trebuiesă aibă forma unor peşti sau alte animalemarine; interiorul trebuie să aducă a casă depescar;

177


PEŞTE: Santiago, cred că tu ar trebui să daisocoteală… ai o retorică retrogadă, uşor schizoidă şidacă nu te-aş cunoaşte te-aş putea acuza de fas-cism… dar sunt un tip înţelegător, ca toţi cei din spe-cia mea, de altfel… la câte milioane de galoane deapă port zilnic pe spinare mi-e uşor să-mi măsor răb-darea cu unul ca tine…SANTIAGO: Zău? Zău?… să-ţi fac o confesiune(vorbeşte în şoaptă)... puteam să fac orice în viaţă,puteam să dorm în braţele celor mai frumoase femei,sau puteam să mă sinucid în plină glorie… puteamsă conduc lumea, nu trebuia decât să vreau asta…atât, să vreau… dar, nu, eu am ales să fiu pescar, săîmi ancorez destinul de un animal … asta senumeşte determinare, asta e puterea mea măipeşte!PEŞTE: Mda… eu sunt un peşte iar tu un om, nu-iaşa Santi? Tu ai destin şi eu doar un strat consistentde grăsime, nu ? Tu eşti mânat de graţie iar eu doarde o aripă dorsală ceva mai răsărită… (bătrânulâncearcă să-l întrerupă) Nu nu nu, lasă-mă să ter-min… eu m-am născut numai ca să cad răpus lapicioarele tale, nu-i aşa ? asta vrei să spui… câtevasute de milioane de evoluţie ca să cad în harponulunui bătrân decrepit… sună chiar interesant; măîntreb dacă nu cumva e un avantaj că noi peştii nuavem un Dumnezeu pe care să-l judecăm atuncicând intervine ceva ce nu pricepem… auzi? m-amtot întrebat : ce e un om în definitiv ?... ce eşti tu ?...SANTIAGO (râde cu poftă): Hahaha, auzi – ce esteun om ? Peşte… tot ce e trecut în catastiful meudiurn e trecut de astăzi şi în al tău... te-am făcut mar-torul propriei tale complicităţi... ţi-am creat un statut,ţi-am dat viaţă... am ales din memorie cel mai vi -guros exemplar din cea mai viguroasă specie... uită-te la tine, eşti un exemplar unic, minunat, arhetipal…PEŞTE: Continui să debitezi prostii; voi oameniicând îmbătrânţi o luaţi razna… serios; am bătutatâta drum numai ca să dau peste unul sărit de pefix… şi eu care credeam că o să aflu în sfârşit câte-va lucruri despre filozofie..SANTIAGO: ce-ţi trebuie filozofie?… ce crezi că o săafli? unde o să ajungi?… ascultă la mine peşte,lucrurile sunt mult simple – caşti gura, înghiţi har-ponul şi te aduc la mal; Benitez o să piardă pariul, iarcăpăţâna ta va atârna în vitrina mea de trofee… esimplu, ce naiba!… nu trebuie decât să te prind... şio să te prind… o simt… ah! cât de mult îmi semeni...e ca şi cum m-aş pândi pe mine... atent, nedormit,aşteptând cea mai mică greşeală, cel mai neînsem-nat gest... şi, într-o clipă de neatenţie, sau doar unade cedare... să te înhaţ... să-ţi proptesc în botcârligul voinţei mele de fier... încrederii că am rămasacelaşi individ... că nimeni şi nimic n-a reuşit să-ltransforme pe Santiago el Campeon în altceva decâtceea ce îi era sortit să ajungă... că... că... (se sur-prinde aproape în picioare, ud leoarcă, într-o atitu-dine teatrală, puţin falsă)... pot!!! pot!!! (cade înapoi)nu pot... PEŞTE : Dumnezeule! N-ai înţeles nimic… De ce numă mir ? (se retrage oarecum scârbit)SANTIAGO: Du-te, mai dă o raită, bucură-te deultimele clipe; ai să te întorci; iar dacă n-ai să te

întorci am să vin eu după tine…

Blank. Santiago bate din palme; apare fata blondă-servitoare cu un alt prosop şi cu un halat uscate;începe să-l şteargă; îl dojeneşte; dialogurile se între-taie

SANTIAGO: Am adormit… cred că am vorbit însomn... bine că nu mă aude nimeni... am început să-l visez, să îi vorbesc… aş fugări o femeie, hihihi… SERVITOAREA: O să dai în pneumonie într-o zi... n-ajunge că... (face un semn cu mâna dusă la tâmplă)SANTIAGO: Santiago el Campeon nu poate fi decâtgrobian... pentru că voi sunteţi grobieni... secretulsimplu al existenţei sub nivelul genunchiului... saupoate nu mă aude... astfel mi-aş pierde timpul dege-aba...SERVITOAREA: Ce viaţă mi-am mai ales şi eu... n-am avut noroc ... niciodată n-am avut noroc... m-amnăscut într-o zodie spurcată... într-o lume împuţită şirea...SANTIAGO: ... dar eu nu mă plâng aşa cum fac alţiipe lume... nu spun că lumea e putredă iar pământulun gunoi... turmă bocitoare şi târâtoare, umblând culeacuri pentru muribunzi... unul ca mine nu arevârstă... naşterea mea n-a fost decât finalul unuiscurt răgaz al veşniciei... eu continui ceea ce nu seva sfârşi niciodată... poţi să accepţi asemenea teri-bile adevăruri?...SERVITOAREA: Auzi domnule, să-mi mănânctinereţea îngrijind bătrâni... muribunzi... te blestemtată că ai murit aşa devreme... puteam să fiu şi eucineva... puteam fi iubită, râvnită, puteam fi reginabalului soldaţilor, dar nu, tu a trebuit să-ţi legiblestematul ăla de ştreang... şi dacă trăiai ce marefolos...?SANTIAGO: ... inşi care caută să despice firul înpatru... eu nu sunt ca ei... Santiago el Campeon efericit... pentru că el se mulţumeşte cu puţin... el nupretinde nimic mai mult decât i se cuvine... iar ceeace i se cuvine e atât de mic încât nimeni nu s-a în -cumetat să măsoare... iar acel lucru se numeşte li -bertate...SERVITOAREA: Ţi-ai jucat toată averea la poker...ajunseseşi ultima târâtură din Havana... nici curvelebolnave nu se mai uitau la tine... şi m-ai pus sămuncesc... m-ai pus în slujba celui mai ratat pescardin câţi a cunoscut Cuba... sclavă de la 16 ani...SANTIAGO: eu sunt liber să fac ce vreau... portpălăria aşa cum îmi place... şi acasă şi afară... dormcu capul pe o buturugă îmbrăcată într-o blană debursuc... o buturugă pe care au adus-o valurile... n-am plătit nimic pentru ea şi nimeni n-a venit să cearăvreo plată... toate schimburile la care particip suntdoar cele cu natura... dorinţele oamenilor îmi suntindiferente şi le ocolesc... Dumnezeul meu nu este şial lor...SERVITOAREA: Numai Dumnezeu mă mai poateajuta... O Doamne, dacă exişti, apleacă-ţi privirile şiasupra unei femei tinere care vrea ceva mai mult dela viaţă decât să asiste la irosirea ei...SANTIAGO: Dumnezeul meu nu-mi cere nimic, Eldoar îmi oferă... pentru el sunt exemplarul cel mai

178


reuşit... sunt exemplarul unic... aşa că de ce să mămai rog?... de ce să mai venerez şi să fiu ceremoni-os?... nu există nici o grăsime mai bună decât cealipită de oasele mele... pentru asta trebuie să mi semulţumească şi nu invers... ştiu că sunt încă zdravănşi bine legat... în momentul ăsta cred că sunt fără demoarte... şi dacă asta cred înseamnă că sunt fără demoarte...SERVITOAREA: Şi moşul ăsta care nu se mai ducedracului odată... auzi, Santiago el Campeon… cindel are pantalonii plini de rahat…SANTIAGO: sunt suveranul a tot ceea ce înseam-nă viaţă şi tot ce înseamnă viaţă ţine şi de mine... osingură lume mă ştie şi anume cea mai largă – euînsumi... şi dacă i-ar ajunge sorocul chiar astăzi, sauîn zece mii de ani, sau în zece milioane de ani eusoarta i-o urmez cu bucurie chiar de acum... şi cuegală bucurie pot să aştept...SERVITOAREA: Santiago... pune-ţi halatul... o sărăceşti (bătrânul îşi îmbracă halatul maiestuos darcu vădită greutate) dacă mai ai nevoie de mine suntdincolo (iese)SANTIAGO: (priveşte spre capătul undiţei; vorbeştetot mai încet dar apăsat; termină fraza în şoaptă)femeile... nu le-am înţeles niciodată… hei, peşte,eşti acolo?... la tine e la fel ?… îţi părăseşti lapţii cuaceeaşi generozitate?… ce viaţă trebuie să ai şi tu…fără contact fizic, fără preludiu şi fără stress… tre-buie să ai o viaţă plictisită… numai unul ca mine îţipoate oferi ceva mai multă acţiune… dar tu înfulecă,mai înfulecă puţin… înfulecă bine... înfulecă atât câtvârful cârligului să-ţi intre în inimă şi să te ucidă...vino uşurel în sus şi lasă-mă să împlânt harponul întine... nu-mi va fi milă nici o secundă... pentru că eştila fel de puternic... cu tine bătaia e de la egal la egalcu diferenţa că eu sunt Dumnezeul tău...Dumnezeu... (brusc priveşte către tavanul încăperii;luminozitatea scenei devine obsură; începe să seplimbe prin cameră dar priveşte în sus; Santiagoabia se distinge dar ţine capul mereu ridicat, deparcă s-ar certa cu cineva agăţat de lustră)Dumnezeu... cândva am să aranjez lucrurile cu per-sonajul acesta trist şi neînţeles... pentru unii El nu edecât o modalitate practică de a câştiga la cărţi...pentru mine, însă, e ceva serios... (în timp ce vor-beşte iar îl pufneşte râsul; râde tot mai tare pemăsură spune replicile) ca aerul pe care îl respir...sau cariile din gura lui Benitez – nu le-am suportatniciodată... uneori mă întreb dacă nu cumva le aretocmai pentru a mă enerva pe mine... din punctulăsta de vedere între Dumnezeu şi Benitez nu e nicio diferenţă... cândva am să-i flutur pe la nas ooglindă în care să se vadă... să-i spun ce cred eudespre el... să-i spun că este regele mincinoşilor şi,în acelaşi timp, sinceritatea însăşi... că, în realitate,tronează în mijlocul drojdiei sociale... că în spatelebunătăţii lui absolute se ascunde abjecţia absolută...că nu poate fi considerat zeu acela care îţi aratăadevărul fără cruţare şi în acelaşi timp te trimite lamoarte... acela care îţi provoacă năluciri scântei-etoare dar şi coşmare pline de murdărie... am să-ispun... am să transform judecata de apoi într-un circjalnic... am să-i reduc proporţiile cosmice la cele ale

unei comedii de stradă... una din aceea proastă încare se aruncă îndeobşte cu mere... iar El, acela încare se găseşte deopotrivă duşmanul vieţii dar şistăpânul înţelepciunii absolute, El se va simţi umilit...umilit de propria lui creaţie... se vor ridica morţii şi îmivor mulţumi (tace brusc… realizează că a luat-opuţin razna; lumina este mai pronunţată acum; aretonul puţin speriat)... dar ce vorbesc ? nu e nimenisă-mi dea peste gură... iartă-mă Doamne, e din preamult albastru... efectul ăsta de veşnicie pe care ţi-ldă apa mării mi-a luat minţile... tare aş bea unrachiu... să mă îmbăt, să uit de problemele esenţialeale lucidităţii... să mă las furat de fantasmagorii... deLouisse, de tatăl meu mort, de fraţii de beţie care râdatât de mult încât uneori chiar îmi vine să cred căviaţa e frumoasă... să bei, să bei, să tot bei... să-lvezi pe Benitez cum îşi ia zborul şi cum se face mic,mic... şi să te trezeşti vorbind, „unde crăpătura mă-tiite duci tu Benitez ?”...într-o zi voi muri întocmai caun om... ăsta e secretul meu... şi marea mea cali-tate... aceea de a muri ca un om...(se opreşte obosit;se apropie de feresatră)

Blank. Se reaprinde lumina, Santiago este la masălângă el una dintre fete – cea brunetă, îmbrăcatăponosit în hainele unei maici; stă în spatele lui şi ţineprotector o mână pe creştetul lui, iar în cealaltă oBiblie din care citeşte afectată; cealaltă fată esteîmbrăcată precum o chelneriţă stă în picioare în faţabătrânului ţinând un pahar la care şterge fără chef

SANTIAGO: Ei... s-a făcut deja seară... mă potântoarce sau pot aştepta în continuare... şi dacă măîntorc?... de 85 de zile îl caut, ce mai conteazăuna?... am lăsat barca la pontonul lui Jeli... aici, încrâşma lui Benitez, reflectez cel mai bine... cârciumalui Benitez – locul de întâlnire unde se adunăoamenii cum odinioară primitivii se adunau în jurulfocului de tabără, sau la intrarea peşterii...CHELNERIŢA : Hei, Santi! Nimic, nimic ?...SANTIAGO: (către public, complice) de când îlcunosc aceleaşi gesturi... cu mâna dreaptă ţine unpahar, iar cu stânga îi îndeasă în gură o cârpăumedă şi murdară... aş putea spune că nu-l ţin mintepe Benitez altfel... de când a cumpărat localul de labătrânul Fosa – era un copil pe atunci; bine şi eueram mai tânăr ... de atunci tot freacă paharele...cred că nici noaptea nu se astâmpără... şi în somnîşi mişcă mâinile... (către chelneriţă) aşteaptă numaipuţin, Benitez; numai puţin şi am să-ţi umplu bombacu grăsime de peşte... o să aluneci pe ea şi o să daicu curul ăla mare al tău de pământ (râde gros, gro-bian)... am să ţi-o vând ieftin că eşti băiat bun şi îmidai să beau pe datorie... dar cine ştie cât va dura şiasta, Benitez... dacă voi ajunge un om celebru?...am auzit că oamenii celebrii uită adeseori de undeau plecat... şi se pierd, mor înainte de a-şi da ultimasuflare, (ridică privirea către măicuţă) nu-i aşapărinte?... (către public, complice) padre Cruz... sin-gura persoană din lumea asta căruia nu mi-e ruşinesă mă spovedesc... într-un fel cred că s-a obişnuitcu mine... cu mine şi cu toanele şi ifosele mele... are

179


nevoie de mine... aşa cum eu am nevoie de el... darpe cine vreau să mint?... de ce merg eu la elmereu?... ce frică adânc ascunsă în mine măîmpinge de la spate?... ce groază? ... poate faptul căorice luptă este prin natura ei imperfectă... că cinevatrebuie să piardă iar altcineva trebuie să câştige...regulile sunt clare, nimic surprinzător, nimic care săte uimească, nimic care să-ţi împrospăteze pofta deviaţă... poate doar întâmplările neaşteptate... celelipsite de orice morală şi care nu-ţi permit nici oanalogie cu ceva cunoscut în istoria ta sau istoriacelorlalţi... aşa cum mi s-a întâmplat mie odată înfaţa capelei lui padre Cruz...

(se schimbă compoziţia luminilor şi scena seîntunecă rămânând într-un con de lumină doarbătrânul şi măicuţa, în aceeaşi poziţie statuară cuSantiago pe scaun şi în spatele lui maica ţinând pro-tectoare mâna pe creştet; cealaltă fată nu mai esteîn cadru)

SANTIAGO: ...îmi beam porţia zilnică de rachiu decidru iar padre mă privea cu amestecul acela de invi-die şi compasiune... îi spuneam, „padre, pentru cinepredici tu? ce aduci tu nou unuia care s-a născutdeja obosit, plictisit de propriul gângurit, de crăpătu-ra mă-sii, de toată nebunia asta agasantă şi nein-teresantă a morţii?”MĂICUŢA: (adoptă un ton de femeie înţelegătoare,plină de înţelepciune): Santiago, eşti un om bătrân şimintea ta a rămas la fel de crudă; află de la mine căDumnezeu pedepseşte astfel de combinaţii nesănă-toase. Dacă erai tânăr şi fără multă ştiinţă, păcatelegândului erau uşoare şi se ştergeau uşor, dar acumaduc deja a lucrare necurată...SANTIAGO: Padre Cruz, te rog să mă urmăreşti cuatenţie; eu beau acum din paharul ăsta de rachiu decidru stând la taclale cu un semen al meu – adicădumneata; tatăl meu a stat în faţa unui pahar derachiu de cidru la taclale cu un semen; la rândul lui,bunicul meu bea vârtos dintr-o cană de rachiu şi bâr-fea viaţa cu un semen al lui; ca şi tatăl lui, ca şibunicul lui, ca atâţia alţii înaintea şi cu mult înainteanoastră, cam de la începuturi. Toţi ăştia, padre, aumirosit flori cu acelaşi parfum, au mâncat din oi cuacelaşi gust, s-au învârtit prin reliefuri asemenea, s-au întins pe lângă femei cu aceeaşi conformaţie...spune-mi acuma padre, dacă te gândeşti mai mult laastea, nu ţi se pare totul puţin cam plictistor? Ce aadus nou naşterea mea şi ce va aduce nou moarteamea? Ce lucruri noi descopăr eu acum, când fiinţamea este impregnată cu atâta experienţă ? Ascultăla mine padre, suntem cu toţii nişte fiinţe bătrâne şiplictisite... până şi tu eşti plictisit tot punând aceeaşiplacă cu un Dumnezeu care a uitat să-şi maischimbe ciorapii... (măicuţa este contrariată şi îistrânge capul lui Santiago de-a dreptul în braţeparcă pentru a-l feri de gândurile eretice)MĂICUŢA: Nu poţi vorbi aşa Santiago pentru căDumnezeu nu ţi-a lăsat nici o povară... ai trupulsănătos, mintea la fel de sănătoasă şi inima mare,cum mulţi nu au avut prin părţile astea... eşti doartentat de diavol care ştie că inteligenţele ascuţite

sunt terenuri slabe... (intră cealaltă fată îmbrăcată dedata aceasta ca o bătrână foarte ciudată; duce cu eaun câine; conul de lumină rămâne la fel de distinctde întunericul din jur, ceea ce va crea un efect deatemporalitate şi magie)BĂTRÂNA: Este o seară frumoasă şi n-am s-oîntinez salutând ci doar mă voi aşeza lângă aceştiadoi ţinând cont de faptul că sunt o femeie bătrână,obosită şi îngrijorată de câinele ei înfometat...MĂICUŢA: Orice creatură a domnului are acelaşirang în casa Lui... aşează-te mamaie, odihneşte-te...SANTIAGO (conspirativ, către măicuţă): Ceprezenţă stranie padre... să nu fie diavolul de carevorbeai mai devreme (râde ânfundat)MĂICUŢA: Taci, Santiago... SANTIAGO: Padre... singurul lucru care mă deose-beşte de bătrâna asta este acela că ea nu seamănăcu Fidel ... de asta sunt sigur... (râde)BĂTRÂNA: Am obosit câine… mă dor toate.Speranţa mea de viaţă s-a redus la zero; ai idee cese va întâmpla cu tine? ce pustiu te va înghiţi?CÂINELE: (e o voce stranie de bărbat din off; incan-tează): Dacă îmi vei cerca inima/dacă o vei cercetanoaptea/dacă mă vei încerca nu vei găsi nimic/căcice-mi iese din gură aceea şi gândesc (bătrânascoate dintr-un buzunar un colţ de pâine şi îl aruncăînspre câine care îl apucă dintr-o dată) Superb, aşmai âncerca cu unul… (bătrâna mai aruncă cu obucăţică de pâine înspre câine, care o înfulecă pedată) Ce se va întâmpla cu mine? (se aude un hohotde râs) Ţi-aş fi răspuns cu un citat din Kant, dar filo-zofii te deprimă… ca să nu mai spun că mie îmiprovoacă gaze…SANTIAGO (către bătrână, cu vocea tremurând desurpriză): Genial câinele acesta, ce rasă este?CÂINELE: Nu te ocupa de ea, nu prea e vorbăreaţă,în plus îi detestă pe străini… (către bătrână) amdepăşit măsura? m-am săturat să mai joc rolulspeciei inferioare…BĂTRÂNA (câinelui, nu-l ia în seamă pe Santiago):Eu sunt mâna care te hrăneşte… CÂINELE (ironic): Ya, right.. !BĂTRÂNA: … şi inima care te iartă…CÂINELE: O… aici mai am de lucru, într-adevăr…eu şi cinismul meu de doi bani; dacă n-aş folosilabele din spate la scărpinat aş îngenunchia în semnde respect… iertat să fiu preabună… Shakespeareparcă…MĂICUŢA: Necunoscute sunt căile Domnului…câinele vorbeşte… ştie Psalmii…SANTIAGO: Eu cred ca baba nu e în toate minţile(râde, apoi către măicuţă) Padre… Dumnezeu ţi-atrimis o minune…MĂICUŢA: Încep să mă îndoiesc că le ştiu petoate…CÂINELE: Dacă eram uman, aş fi poftit la undaiquiri…BĂTRÂNA: A fi om nu e o calitate ci o încercare…CÂINELE: O, Doamne! Iar începe… (către Santiago)Cunoşti vreun leac pentru singurătate ?SANTIAGO : Cimitirul San Sebastian… (arată unde-va departe) pe deal…CÂINELE: Este secolul lipsei de comunicare, pun

180


rămăşag…SANTIAGO: (către câine) Să facem totuşi prezen-tările… eu sunt Santiago, iar el Padre Cruz… spune-mi, vorbeşti din naştere sau e doar un reflex dobân-dit?CÂINELE: Nu contează atâta vreme cât minunile sepredau la şcolile pentru handicapaţi… eu mănumesc Pavel, iar ea, Lessie… dar când are chef eventrilogă… SANTIAGO: (destins pe loc) a! deci asta era ? (râdedescătuşat) ventrilogă…CÂINELE: Ei da, doar n-o să credeţi că nu existăcâini care vorbesc… (se crează un moment de lin-işte… tensionat… bătrâna se ridică şi se înde-părtează cu câinele care fredonează acelaşi psalmca la început)SANTIAGO: Ce spui padre ? ce a fost asta ?...(măicuţa lasă să îi cadă Biblia din mână şi intră înântuneric; Santiago e revoltat, strigă) Hei! Undepleci...? Padre? Nu mă lăsa aici, să mă întreb ? numă lăsa singur cu întrebările mele? Padre! bietpopă... mă iubeşti şi mă urăşti în acelaşi timp... suntexemplul lui viu al căderii în păcat... padre Cruz, săştii că nu te dispreţuiesc pentru asta... tu eşti doar unpopă de ţară... Dumnezeul tău este la fel de mic caşi tine... mic şi frustrat... nu iartă pentru că nuiubeşte... credinţa mea e mult mai mare decât pu -terea ta de înţelegere... e cea mai mare dintre cre -dinţe şi cea mai mică... cuprinde toate cultele vechişi moderne... până şi credinţa în comunism, maipuţin ultimul discurs al lui Lenin – a fost de-a dreptulplictisitor... padre Cruz, ai fi în stare să mă excomu-nici pentru cuvintele acestea... dar fii pe pace, nu levei mai auzi niciodată din gura mea... este pentruprima şi ultima oară în viaţa mea când ţi le spun...altele nu voi mai lăsa să iasă... toate îţi vor rămânenecunoscute... aşa cum necunoscut îmi rămâne miemisterul viitorului şi ce va fi după... ştiu doar că va firândul meu şi nu voi lipsi... oricine trece este mar-cat... precum o vacă stupidă din pampas... şi nici-unul nu va fi dat lipsă... nici măcar prezentul... O,padre, de ce m-ai părăsit ?...

Blank. Santiago stă iar cu atent la undiţă; apare dinnou peştele; lumină minimă

PEŞTE: Isteţ câine, nu-i aşa? Puţin habotnic, aşacum îţi place ţie…SANTIAGO: Ai venit… ştiam eu…PEŞTE: De ce îţi tremură vocea, Santi ? Îţi este fricăde întâmplările bizare ? Observ că minunile te inco-modează – devi panicat şi ai reacţii ilogice… Hm!Cum crezi că mă vei prinde pe mine atâta vreme câtnu crezi într-o minune ?SANTIAGO: De unde stii tu asta ?PEŞTE: Am tras cu urechea; eşti zgomotos, să ştii…te-a cam dat peste cap cubanezul ăsta (râde superi-or)SANTIAGO : Nu, haha, eşti un vis, eşti un nenorocitde vis… cine a mai văzut peşte să vorbească? Hai,un câine mai înţeleg, după atâtea mii de ani pe lângăom, este posibil să fi dobândit un fond de cuvinte,dar peşte vorbitor…

PEŞTE: Păreai un om curajos Santi… ce faci acum?te-a părăsit îndrăzneala? pe tine care le-ai trăit petoate? mă dezamăgeşti… dacă te încălzeşte astaaflă că şi eu am crezut în cineva… nu era re -voluţionar şi avea ceva mai multe braţe; spaimamarinarilor… (râde) SANTIAGO : Asta e doar treaba ta… dar, până unaalta, tu nu ai ce căuta la mine in vis, nu e posibil, nuare cum…PEŞTE: Ba am cum şi mă distrează teribil atitudineata panicardă… cred că eşti un om amuzant Santi…deşi sunt puţin frustrat că până la urmă va trebui săcedez; şi nu din educaţie, nu din natura mea non-conflictuală ci din cauza nenorocitului acesta deroman… Bătrânul şi Marea – o asemenea idioţenien-am mai citit de când m-am născut… SANTIAGO: Nu-mi spune că citeşti Hamingway…PEŞTE: Numai când El Nino îşi face de cap…nopţile sunt ceva mai deprimante atunci şi simtnevoia unei lecturi demoralizatoare…SANTIAGO: De ce nu încerci cu hispanicii ? Borgese de-a dreptul delicat…PEŞTE: Borges, Cehov, Mann… şi tu egalul lor;acesta e un mister în toată splendoarea sa (râde dinnou)SANTIAGO: (citeză din memorie; joacă) „Atât dedeparte în larg şi în luna aceasta... trebuie să fieuriaş... hai peşte, mănâncă-le!... te rog, mănâncă-le!... uite ce proaspete sunt şi tu eşti acolo, la şasesute de picioare în adânc, în apa rece şi în întuner-ic... mai dă o raită prin bezna de acolo şi întoarce-tede le mănâncă... hai, mai dă o raită, doar le miroşi...nu-i aşa că sunt grozave?... mănâncă-le pe îndeleteşi pe urmă vine la rând şi tonul... e tare, rece şi min-unat... nu te sfii, măi peşte !... mănâncă-le !... are s-o apuce el!... dă Doamne s-o apuce !... nu se poatesă fi plecat... Cristos ştie că nu se poate să fii ple-cat... dă doar o raită... poate că a mai fost agăţatcândva şi acum îşi aduce aminte... a apucat-o!...acum am să-l las s-o mănânce de-a binelea...”PEŞTE: Auzi ? Te-a zdruncinat rău Castro ăsta… amauzit că detestă specialităţile de peşte… nimic caresă vă lege… SANTIAGO (iritat) : Să nu vorbim de Fidel… PEŞTE: De ce? Îmi place să te văd slab… am oteorie, poate vrei să o auzi : speciile superioare suntpredispuse morţii prin autoeliminare… sau, sinu-cidere… parcă aşa âi spune… de-a dreptul ilar…SANTIAGO: Speciile superioare sunt predispuseînclinaţiei spre peşte la proţap (râde, evident fărăchef)PEŞTE: Ce păcat când imaginaţia este ocolită detranspunerea în realitate… eu de fapt locuiesc lapeste două mii de picioare şi nu am niciodată stom-acul gol… sunt de familie bună după cum ţi-ai datcred seama… cred că am stat prea mult (se întoarceşi dă să plece)SANTIAGO: Unde pleci ? Întotdeauna faci aşa… tecari, o întinzi…PEŞTE: E natura mea Santi; ai văzut vreodată unpeşte stând nemişcat?… îmi place să călătoresc,sunt capabil să parcurg distanţe impresionabile; săsimţi apa intrând şi ieşind din bronhii ritmic, de parcă

181


te-ar respira ea pe tine şi nu invers… să vezi stân-cile derulându-se în stânga şi dreapta, geografiaadâncurilor, culorile în continuă schimbare, tempera-turile… habar nu ai cât pierzi în forma ta bipedă,Santi…SANTIAGO: Puah! Mă irită să te văd meditând; amcrezut că eşti personajul antagonic, ca îmi vei dareplica… tu trebuie să te revolţi PEŞTE! să te zbaţiîn plasa insistenţei mele, să mă ânfrunţi… şi cândacolo, ce faci? Te afişezi în rolul de victimă,eschivezi patetic, mai mai că îmi vine să arunc câtacolo sculele şi să încep să te hrănesc…PEŞTE: Tu ai ales lupta Santi, eu am ales armele…dacă vrei să mă prinzi trebuie să mă convingi… nucu carnea moartă din cârlige, în nici un caz…SANTIAGO: Din momentul acesta nu te mai ascult;eşti doar o iluzie, un vis, un renghi pe care mi-l joacăvârsta… când o să te văd în barcă atunci să-ţi vădguriţa, cum tânjeşte după aer… atunci să te văd…PEŞTE: O să te saturi de mine Santi… (iese)

Se aprinde lumina... bătrânul este iar în cărucior,pescuind şi privind la televizor/ecran

SANTIAGO: ...mai bine rămân aşa, înconjurat deapa asta neagră... stelele de sus... luna... eu singur...dar dincolo?... câte grozăvii, câte crime sau naşteri...câte iubiri sau uri... în timp ce eu pescuiesc... îmihrănesc tot mai palida ambiţie de a prinde peştelecel mare... stau înconjurat de liniştea aceasta apăsă-toare... valurile... nici nu le mai aud... dacă au dis-părut?... dacă descopăr că am fost transportat într-oaltă lume... (râde)... tâmpenii de om bătrân... viaţa emult mai simplă... poate din cauza asta o tot com-plic... o suspectez de mistere... de legi ascunse şisentinţe perfide... când de fapt ea nu face decât sămă aştepte... simplu... eu stau aici şi pescuiesc...ceilalţi – oameni de tot soiul – sunt treji de-a bineleaşi trec de colo în colo cu piciorul, călare sau cu cineştie ce vehicule... unii nu privesc nici în stânga, niciîn dreapta... aşa că nici nu vor afla vreodată de exis-tenţa mea... îşi văd de drumul lor, preocupaţi, împinşide la spate de tot felul de nevoi... pornesc dintr-unpunct... trec prin mai multe alte puncte şi ajung, într-un sfârşit, în punctul final... acolo unde trebuie să seoprească... fără prea mult zgomot... fără prea maretămbălău... fără să ceară şi fără să dea... ar trebui sămă împac cu asta... ar trebui să îmi ajungă... aş dadovadă de înţelepciune acceptând asta... dar e cevaînăuntru care se revoltă... nu ştiu... simt cum seridică la suprafaţă... simt cum mă înţeapă... ce fel deom eşti tu Santi ?... mă întreb de ce îmi amintesctoate astea... şi de ce vorbesc atâta... simt cum în îninimă stă pitit unul care mă tot împinge de la spate...Santiago, eşti prea plin, de ce nu le dai drumul ?...abia fac faţă... (ultimele fraze sunt spuse tot maiîncet...)Santiago adoarme; intră cele două fete şi execută undans; paragraful de mai jos este recitat de pe bandă,din off pe fundalul unor melodii spaniole...dacă ar fi să recunosc aş spune că pescuitul ăstanu este decât o faţadă... un lucru onorabil în spatelecăruia se ascund fapte grozave... ca, spre exemplu,

ceea ce i s-a întâmplat unui prieten al meu dintinereţe, pe vremea când hălăduiam prin Madriddupă femeile ciocolatii ale oraşului... era fotograf prinrestaurante... unul din aceia care fac portretul încinci minute cu partenera de la masă... era pe punc-tul de a-şi cumpăra o maşină când, într-o zi, dincauza unei iubiri neîmpărtăşite a început să facătotul pe dos... a început să fotografieze pe dos, apoisă meargă cu spatele, să citească pe dos, să surâdăpe dos, era oribil!... tot trăind aşa pe dos, a începutsă întinerească... zilele, anii treceau în sens invers şinu se mai opreau... când a ajuns la vârsta de cinciani şi jumătate, s-a hotărât să fugă, să părăseascăacest loc cât mai era timp, înainte de a se întoarceîn pântecele mamei sale, care tocmai revenise dinmorţi... lucrul acesta âi provoca o teamă cumplită...aşa că şi-a făcut bagajele – e drept, nici nu eraumulte – şi s-a ascuns într-un grup care pleca într-otabără de vacanţă din Gara de Nord... de atunci, obună bucată de timp nu s-a mai auzit nimic despre elpână într-o zi de primăvară, când am primit o cartepoştală din Zaragoza, datată 888... nici nu bănuiţi cescria... numai lui i se putea întâmpla aşa ceva... eraun tip nemulţumit... era un artist... pe când eu...eu?... sunt aici pentru că îmi place... pentru că numaiaşa Santiago el Campeon este Santiago elCampeon... (actorul din cărucior sforăie excesiv –efect comic) pentru că sunt puternic şi pentru că înlupta cu viaţa am învins... al dracului să fiu dacă nuam învins !... (actorul din cărucior tuşeşte grosolan)numai dacă te uiţi la mine şi rămâi impresionat...câtă forţă, cât echilibru, câtă stăpânire de sine... şicâtă experienţă... o viaţă în care se ascund topitealte mii de vieţi... alte mii de experienţe care de caremai ciudate... şi care m-au adus astăzi, aici... legatde cel mai mare peşte din câţi s-au văzut... încep săcred că nimic nu e întâmplător... cineva l-a adus aici,acum, tocmai pentru mine... ca şi cum ar trebui săprimesc un premiu... dar nu ştiu bine pentru ce, nu enimeni prin apropiere să-mi explice... mă întreb dacănu cumva îl primesc din milă... un bătrân ajuns laaceastă venerabilă vârstă care n-a cedat... haideţisă-i facem hatârul... haideţi să îl facem să se simtăbine... el e trist oricum... copilăria, maturitatea,întreaga lui viaţă sunt deja departe în urmă... plutescprintre valuri ca nişte meduze moarte – zdrenţegelatinoase care după o vreme put... da-ţi-i peşteleăla mare... se va bucura... iar mila noastră va fi sat-isfăcută... dar astfel de condiţii mi se par inaccept-abile... dacă aş ştii măcar pentru o secundă că esteadevărat aş arunca pe loc undiţa asta... aş lăsapeştele liber... mi-aş învinge şi ultima mare convin-gere – aceea că nu se poate lupta împotriva proprieivanităţi... dar eu nu cred asta... eu cred că propriamea şansă... puterea de a trece peste orice obsta-col... încrederea în trupul ăsta uscat, plin de bubedar şi de viaţă... (se trezeşte brusc şi fete ies, de parcă s-ar destrămaun vis) unde mă aflu ? ... mama ?... Louisse ?... (sedezmeticeşte)... la dracu! Iar am adormit... mereu mise întâmplă în momentele cheie… asta e din cauzăcă vorbesc prea mult... şi ce dacă vorbesc prea mult... să nu-mi spui că viaţa e altceva decât vorbărie

182


goală... sau că moartea este altceva decât o tăcerevinovată... dacă vorbesc înseamnă că trăiesc... nupot să tac... instinctul meu de conservare s-a con-centrat în vorbărie... sunt exemplul credibil al mira-colului vieţii... vorbele mele demonstrează Creaţia...mai întâi a fost Cuvântul... hehehe, păi degeabadacă nu apăream şi eu... uite, mie cuvintele îmi vinîn minte unul după altul de parcă s-ar teme de cevadinăuntru... e o mare vânzoleală acolo jos, vreau săspun... şi ele sunt multe... multe... asta îmi aminteştede povestea învăţătorului meu despre naştereacuvintelor... (îşi aranjează ochelarii pe nas; celedouă fete apar în fustiţe scurte şi cu codiţe – arată canişte eleve de liceu dar au un aer sexi; Santiago seapropie de un şifonier ia o pălărie de acolo, unasobră, şi şi-o îndeasă pe cap... apoi ia o carte dinbibliotecă şi adoptă un aer didactic) v-am spuspovestea cuvintelor?FETELE (în acelaşi timp): Nu Santiago...SANTIAGO: Vă rog... profesore... eu sunt profe-sorul...FETELE: Nu ştim povestea cuvintelor, profesore (sehlizesc)SANTIAGO: ei bine, la început a fost verbul; dar nui se prea cunoştea conjugarea... nu exista viitor, nuexista trecut; doar prezent... peste tot doar prezent...ca un deşert... sau ca o ciorbă cum numai nevastă-mea poate să facă în zilele când trebuie să primimmusafiri... (fetele râd) ca epocă nu era prea rău, dartotul părea monoton... de exemplu nu puteai spune,- ‚ aş prinde o nălucă’, sau‚ fir-ar să fie! trebuie să-ifac o vizită lui Benitez’... timpul nu exista, exista doarspaţiul... dar ce să faci cu spaţiul dacă nu ai timp ?...iar pentru a umple spaţiul a trebuit să se inventezenoi cuvinte... adjective pentru a-l face mai frumos,adverbe pentru a-l face serios şi pronume pentru aşti cine ce face... unele cuvinte au fost bine alese,altele nu... aşa cum şi voi aţi venit pe pământ – uniila timp, alţii degeaba, ca Santiago...UNA DIN FETE (către cealaltă) : avea ceva cu pro-fesorul... cred nu scăpa niciodată ocazia de a-l facede râs în faţa celorlalţi copii... (râd amândouă;Santiago tuşeşte evident ca pentru a le mustra... elese hlizesc în continuare)SANTIAGO: la început totul a fost bine; se putea trăicu puţine cuvine... toate erau cuvinte cheie, maipuţin cuvântul <ambiguu>, neştiindu-se dacă trebuiescris cu doi de ’u’ sau cu unul sigur... (una din feteridică mâna) Ce e?FATA (se ridică, vorbeşte răzgâiat): Eu ştiu cu câţi „u”se scrie cuvântul ambiguu...SANTIAGO: Da ?FATA: Da... SANTIAGO: Curios... de ce nu mă interesează ?...(o măsoară peste ochelari) ia loc te rog, eştiambiguă... (reia firul poveştii; în timp ce povesteşte,cele două fete vorbesc şi ele, încet încet, explicaţiilelui sunt acoperite de conversaţia acestora – cuvintedisparate fără logica - dar nu suficient ca să îlacopere... la un moment dat nu se mai înţelegenimic) dar într-o zi lucrurile s-au stricat... nu se maiştie de ce dar toţi strigau unii la alţii, nu se maiputeau înţelege... se inventau cuvinte la grămadă,

fiecare îşi realiza stocuri personale, fiecare dorea săaibă ultimul cuvânt... pentru a se rezolva aceastăproblemă s-a organizat o conferinţă, urmând catoate cuvintele să fie puse pe masă şi împărţite câtmai echitabil... aşa s-a născut engleza, italiana,chineza, lapona... şi mai ales spaniola, care e ceamai frumoasă, pentru că reprezentantul nostru s-sservit primul... apoi au apărut războaiele, luptele,dicţionarele... fiecare încerca să de cuvintelor unsens, să le ordoneze ântr-un soi de bazar logic... darcuvintele se înmulţeau de pe o zi pe alta, fără să leîntrebe nimeni de ce, sau cum... se călcau înpicioare... se înghesuiau în guri şi gâtleje... (exas-perat striga) TĂCERE!!! (fetele se opresc brusc sur-prinse în picioare, trăgându-se de păr; rămân aşa întimp ce Santiago se apropie de ele şi după aceea;este foarte îngândurat,pare preocupat adânc de oproblemă) de atunci îmi tot pun întrebarea dacă nucumva învăţătorul era, în realitate, mort după unrachiu şi nu găsise altceva mai bun de făcut decâtsă-şi bată joc de noi... nişte copii provinciali şi idioţi...de atunci adevărul are pentru mine o conotaţie cutotul specială... de fapt, asta-i una din raţiunile pen-tru care vorbesc prea mult - sunt înfometat de ade-văr... vreau să spun că în urma unei cugetări, maidegrabă cu timpul, excesele mele de vorbire sedovedesc a fi mult prea sărace şi invers... curioasăinversare, nu-i aşa, operată de o simplă trecere atimpului... altfel spus, orice afirm nu e niciodatădestul nici prea puţin... (schimbă brusc registrul, deparcă s-ar revolta; o apucă pe una dintre fete demâini şi o obligă să se apropie de el; sunt ochi înochi; fata e puţin impacientată, încearcă să scape –se duce un soi de luptă surdă între bătrân şi aceas-ta, monologul este recitat în crescendo, din ce în cemai surescitat; cealaltă fată fuge) ... toată viaţa meaam crezut cu tărie într-un singur lucru: că sunt un omde geniu... nu unul cu o inteligenţă sclipitoare... nuunul descoperind din negura cosmosului nu ştiu celege uitată... un om de geniu pur şi simplu... să zicemunul în care Dumnezeu a înghesuit toate calităţile...şi puterea de a crede aşa ceva...şi cu cât mă gân-desc mai mult cu atât lucrul mi se pare mai verosi milşi mai firesc... ce-mi dă dreptul să cred atât în mineşi în geniul meu ?... faptul că îmi place teribil să mise spună el Campeon ?... nici pe departe... ceea cefac în mod curent?... sunt primul care neg asta...nimic mai mult, nimic mai bun... toată credinţa geniu -lui meu stă în lunga şi deşarta aşteptare a triumfuluiasupra naturii... credinţa pentru că altfel n-aş mai fiajuns aici niciodată şi deşarta aşteptare pentru că lacapătul ei mă aşteaptă peştele cel mare, peşteleunic şi tristeţea faptului consumat... a adevăruluisimplu că nimic nu se opreşte aici... ci dimpotrivă căabia începe... iar eu va trebui în curând să măretrag... mai întâi de pe teren apoi şi din tribune... şi-mi vine să spun: decât aşa, mai bine nimic... aş fipreferat să fiu un imbecil şi atât... un ratat ca atâţiaalţii ce sprijină de-o viaţă pereţii lui Benitez... darnu... sunt superior... sunt superior atât cât să înţelegcă nu sunt destul de superior şi nimic mai mult... numai am mult de trăit... spre ca la final, să mă trans-form într-un copac sau într-o piatră şi să zac, în

183


sfârşit, în beatitudinea inconştientă a totului...(rea -lizează că a bruscat femeia, care acum este pe jos,iar el e deasupra ei căzut peste ea; devine bruscconştient de aceasta; se dă la o parte, aceasta ridicăşi vrea să fugă; el strigă după ea; ea ezită dar revine;se aşează lângă el, pe jos; el începe să o mângâiepărinteşte; lumina se reduce şi capătă o culoare deamurg, galbenă; pe fondul unei muzici fox-trott intrăcealaltă fată îmbrăcată în spiritul modei anilor 30...Santiago o vede şi ochii i se înlăcrimează; fata/Louisse se plimbă de colo colo, lovindu-şi palma cuo nuia de jokeu) Louisse... iar tu, Louisse... nici numai ştiu exact... cred că tu m-ai părăsit... da, acumîmi amintesc la perfecţie; m-ai părăsit pentrufrancezul ăla chel... unuia ca el muşchii şi bădărăniaîi erau o piedică... motiv pentru care nici nu îi avea...în schimb modul în care vorbea... cum a putut unasemenea dobitoc, acest stereotip de clown săseducă o femeie ca tine, Louisse...? era ca şi cum aifi cerut unei vâsle să-ţi povestească un banc... de cetocmai tu Louisse a trebuit să te întâlneşti cu el ?...i-ai cerut mâna a doua zi, v-aţi căsătorit lunidimineaţa şi aţi trăit fericiţi până vineri spre prânz, înciuda diferenţei de vârsta de 35 de ani... dar, încursul nopţii de vineri spre sâmbătă cuplul s-adestrămat după o discuţie sumbră despre o pată pemochetă, iar a doua zi dis de dimineaţă, tu Louissei-ai reproşat că este brutal, pervers, maniac şi areorientare de dreapta... El ţi-a reproşat că eşti roş-cată, tânără, frivolă şi că stai prea mult în baie...Chiar luni aţi hotărât, de comun acord, să vădespărţiţi cu cât mai puţină amabilitate şi să vă sfâşi-aţi, cât mai ostil posibil până la pronunţarea divorţu-lui... ai venit la mine mai slabă cu 10 kg. şi cu o minăcare aducea mult a căinţă... plângeai doar cu ochiuldrept, numai pentru că îţi oferea mai multă dis-tincţie...FATA (cea din braţele lui Santiago) : Santiago ?SANTIAGO : Da, draga mea...FATA: De ce se sinucid oamenii ?SANTIAGO: Cred că din nerăbdare... pentru a intraîn Eternitate... fără a bate la uşă... prin efracţie...(eliberează femeia; aceasta rămâne nemişcată,puţin surprinsă, dar îi face semn să plece; fata iese)

Blank. Lumina se aprinde şi bătrânul este surprins însemiîntuneric… apare PEŞTE

SANTIAGO: ... Pari liniştit. Îţi urmează nestingheritţinta... dar care o fi ţinta ta?...PEŞTE (ironic) : Ai devenit brusc inteligent... ai mân-cat peşte ?SANTIAGO : Poţi să remarci măcat faptul că nu maiasud; organismul meu nu te mai identifică precum uncoşmar… iar creierul meu e mai limpede caoricând… o să-mi pară rău când o să te văd mort…PEŞTE (ironic): Uimitor exemplu de umanitate…SANTIAGO: Poţi să râzi cât vrei, dar în momentulacesta nu mai ştiu foarte bine ce vreau… eu ce ţintăam ?... eu trebuie să-mi potrivesc ţinta după a ta...trebuie să ştiu … m-ai cam pus pe jar PEŞTEPEŞTE: Interesant, dar există o problemă… s-arputea să stau la fund o veşnicie... să-mi dispară

brusc interesul acesta pentru tine… sau pentru pro-pria mea dispariţie… în fine, nici eu nu mai ştiu…nimic nu e sigur… uite că am ânceput să vorbesc catine…SANTIAGO (intempestiv) : să stai la fund ? atunci voista şi eu la fund o veşnicie... cât de singur sunt ! (semiră) de ce observ asta abia acuma ?... (o vreme decontemplaţie) e uşoară briza... vremea e mai bunăpentru mine decât pentru tine măi peşte... PEŞTE: Vremea e mai bună pentru oricine, Santi;SANTIAGO: Eşti cu vreo două picioare mai lungdecât barca… o să mă chinui cu tinePEŞTE: „Slava Domnului, ei nu sunt atât de deştepţica noi, ucigaşii...”, tot Hemingway

Se întorc brusc către public; PEŞTE apucă scaunulde mânere şi începe să alerge cu el prin scenă;vorbesc direct publicului; dacă locaţia permite voralerga printre spectatori; replicile sunt strigate, întransă

SANTIAGO: În mod straniu mă preocupă anumiteprobleme de ordin teologic: oare cât adevăr ascundeteoria care spune că Eva n-ar fi ieşit din coasta luiAdam, ci dintr-o tumoare în pulpa piciorului ?… PEŞTE: Şarpele se târa sau mergea în picioare ?… SANTIAGO: Şi dacă Maria a conceput prin ure-che?… PEŞTE: Cât timp ne va lăsa Anticristul să-l tot aştep-tăm ?… SANTIAGO: Are ântr-adevăr importanţă cu ce mânăte ştergi la fund ?… PEŞTE: Ce învârtea Dumnezeu înainte decreaţie?…SANTIAGO: să fie adevărat că cizmarul italian Lovatcare, după ce s-a castrat, s-a răstignit ?… PEŞTE: Viziunile fericite la nesfârşit n-ar constitui osursă de plictiseală ?… SANTIAGO: Natura respectă sabatul ?… ce voi facepână la moarte? … PEŞTE: N-ar exista vreun mijloc prin care s-ogrăbesc fără să cad în păcat ?... SANTIAGO: Ce voi face până la moarte?PEŞTE: Asta era replica mea…SANTIAGO: Nu, e a mea… PEŞTE (strigă): E replica mea, la naiba! (fuge spreculise, iese) SANTIAGO (după un moment de stupefacţie în carepriveşte pe urmele lui PEŞTE): uite de aceea apre-ciez eu psihologia - are puterea ei de negaţie,înverşunarea ei de a defini omul după exemplul luiDumnezeu, în termeni de ceea ce el nu e... dar nicio-dată n-am avut despre asta decât idei confuze... decâte ori i le împărtăşeam lui padre Cruz, acesta seînroşea la faţă şi schimba subiectul... nici acum nuînţeleg de ce, fiind un conştiincios partener incomodpentru el, padre nu mă ocolea... să fi fost doar bău-tura şi atracţia pentru femei, lucrurile pe care bunulDumnezeu nu s-a învrednicit să i le releve ?... să fifost chiar eu ?... sunt un prost cunoscător al oame-nilor... dar sunt un pescar al dracului de bun... încurând voi scoate din apă cel mai mare peşte... încăpuţin... trebuie să-i ofer privilegiul unei ultime dor-

184


inţe... toţi avem dreptul la o ultimă dorinţă... ultimamea dorinţă este să prind peştele cel mare... certifi-catul existenţei mele... credinţa pentru care mairezist... altfel degeaba victoriile mele trecute... dege-aba mâncarea pe care am înfulecat-o, băutura pecare am îngurgitat-o, degeaba femeile pe care le-amiubit... căci pe toate le-am făcut din plăcere, cupoftă... iar pofta de viaţă nu mi-a venit decât dintr-unfoarte simplu motiv – am avut un sens... am unsens... nu există zi în care să nu ies pe mare şi să-mi spun: „Santi, e prima zi; trebuie să reuşeşti, tre-buie să le demonstrezi cine eşti”... fiecare peşte pecare îl scot e primul... primesc fiecare gest de invidieca şi cum naivitatea primară mea ar fi destrămat unmit... (ultimele fraze sunt spuse înapoi spre spaţiulde joc, cu spatele le public; în acest răstimp intrăcele două fete îmbrăcate în haine bărbăteşti; seaşează la masă una în faţa celeilalte şi încep o luptăscanderbeg; sunt dispuse în penumbră; lupta estefoarte aprigă; Santiago se află între cele două sprefundul scenei; nu i se văd decât picioarele restul cor-pului din scaunul cu rotile este înghiţit de întuneric)

SANTIAGO: tot ceea fac eu este împotriva tuturor...aşa mă ştiu... aşa am făcut întotdeauna... nu am iubito altă femeie decât aceea care era soţia vreunui pri-eten... l-am iubit pe Castro pentru că America l-acondamnat la moarte... m-am apucat de pescuitpentru că aveam în faţă o strălucitoare carieră deavocat... vedeţi? libertatea... libertatea e totul... nu ţi-o dă nimic altceva decât propria ta revoltă... cum? efoarte simplu, nu trebuie decât să crezi... putereasau banii nu sunt decât nişte jalnice complexe... sin-gurul lucru important este doar să crezi... nu con-tează că umblu după peştele ăsta de 85 de zile... âlvoi prinde oricum... va fi cel mai mare peşte văzutvreodată în port... nu are nici o şansă... şi am să-lprind... de unul singur... nu contează că mi-am pier-dut partenerul... l-am lăsat să creadă că sufăr, dar nua fost aşa... încă mă pot descurca şi singur... (scoatedin conul de penumbră unul dintre braţe; încordeazămuşchiul;îşi umflă puţin muşchii) ia uite aici... şerpiiboa... stâncile Gibraltarului... sunt puternic pentru căîn adâncul sufletului cred că sunt puternic (îşiaminteşte de ceva; lumina se aprinde la capacitatemaximă pe cele două servitoare/travesti care gemde efortul luptei; lupta se desfăşoară conform celorpovestite de Santiago)... odată, într-o tavernă, laCasablanca, mi-am încercat puterea braţului cu unnegru imens... negrul era cel mai puternic bărbat dindocuri... am stat amândoi o zi şi o noapte, cu coatelepe linia trasată cu creta pe masă, cu braţul în sus şicu mâinile încleştate... fiecare încercase să sileascămâna celuilalt ca să coboare pe masă... s-au pusmulte pariuri... îmi amintesc ca acum, la luminalămpilor cu petrol, lumea intra şi ieşea din încăpere,dar eu nu vedeam decât braţul, mâna şi faţa negru-lui... după primele opt ceasuri, arbitrii au început săse schimbe din patru în patru ore ca să poatădormi... sângele ţâşnea de sub unghiile amândurora,şi din mâna negrului şi din a mea, şi fiecare privea înochii celuilalt, se uitau la mâini şi la braţe... he, he,he, cei ce pariaseră intrau şi ieşeau din încăpere

sau şedeau la perete, pe scaune înalte şi priveau...nu mai respira niciunul... pereţii, vopsiţi într-un albas-tru ţipător, erau din scândură, iar lămpile proiectauumbre de-a lungul lor... umbra negrului era uriaşă şise mişca pe perete după cum clătina briza lămpile...toată noaptea, sorţii s-au înclinat când într-o parte,când în cealaltă; negrului i se dăduse să bea rom, is-au aprins ţigări... odată, după ce a luat o ânghiţi-tură zdravănă, negrul a făcut o sforţare uriaşă şi doartrei degete au mai lipsit ca să mă biruie... pe mine...care pe atunci nu eram bătrân, ci Santiago elCampeon... iar eu mi-am ridicat iarăşi mâna şi l-amînfruntat... din clipa aceea nu m-am mai îndoit că-lpot birui pe negru... când s-au ivit zorile, când toţicare puseseră rămăşag cereau egalitate, eu m-amdezlănţuit... am silit mâna negrului să se lase înjos... tot mai jos... până ce i-am lipit-o de tăbliamesei... (trăieşte momentul la intensitate maximă;cei doi luptători sunt acoperiţi de întuneric – luminăpe Santiago, acesta ţine ochii închişi ca şi cum s-arreculege) Lupta pornise într-o duminică dimineaţă şis-a terminat luni dimineaţa... multă vreme dupăaceea toată lumea îmi spunea Campionul, iar înprimăvară a urmat revanşa... am câştigat-o cu uşu -rinţă şi pe aceasta... şi încă două în decurs de unan... pentru că îi zdruncinasem negrului âncredereade sine... era bătut încă înainte de ne strânge pum-nii... ce distanţă între atunci şi acum... între încred-erea de atunci şi îndoiala de acum... numai pentru căam îmbătrânit... numai pentru că celulele care-mialcătuiesc corpul refuză să se mai înmulţească...refuză spectacolul apariţiei din nimic şi-l înlocuiesccu cel al dispariţiei în nimic... am pielea din ce în cemai uscată, mai zbârcită... faţa mi s-a strâns într-osmochină simpatică... merg din ce în ce mai aple-cat...mănânc din ce în ce mai puţin... beau la fel demult, dar asta nu constituie o calitate... fac totulredus la scară şi mă gândesc tot mai des că aşputea deveni o povară pentru ceilalţi... poate nu eîntâmplător faptul că nu trece o zi fără să-l vizitez pepadre Cruz, aşa ca dintr-o doară... e aproape la felde bătrân ca mine... şi cred că la fel de disperat...aşa că atunci când merg la el e ca şi cum ar veni ella mine... ce-ar fi dacă am muri îmbrăţişaţi... (râdeîncetişor) padre Cruz şi cu mine... s-ar strica până şiîngerii de râs... cât de frumoasă e totuşi iarna vieţii...pentru că ţi s-a dat ceea ce ceilalţi mai tineri încă n-au primit... posibilitatea de a privi în urmă... ştiţi, eobositor să tot priveşti înainte... să priveşti la idealulazvârlit în faţă şi goana nebună ca să îl atingi... apoiîncă unul şi încă unul... vă spun, asta e singurul lucrucare epuizează omul... o fiinţă creată de fapt ca sănu facă nimic... doar să mediteze... să mediteze şi săse bucure... aşa cum mi se întâmplă mie acum... măsimt ca pe vârful unui munte, privindu-mi urmelelăsate apăsat pe tot soiul de geografii... pe pietre şipe lanurile de trestie... pe anatomia Louissei şi a luiRuth... pe mare şi pe podelele pline de praf şi nisipale crâşmei lui Benitez... îmi spun, „Santi, existătotuşi şansa ca tu să nu fii trăit degeaba”... piatra desub picioare este încă tare... vegetaţia încă verde...zilele încă zile şi nopţile încă nopţi... nici o schimbarebruscă sau imperceptibilă... nici un semn care să-mi

185


arate linia de demarcaţie între, între viaţă şi moarte...sau poate că acest semn nici nu există... poate cătrecerea se va face atât de brusc sau atât de uşorîncât nici nu voi simţi... voi fi fost mort de multăvreme în timp ce-mi voi întinde, iar şi iar, undiţelesub luciul albastru al apelor golfului... mă voi gândi încontinuare la mine... la ceea ce am fost, la ceea ceputeam fi... poate mai puţin la viitor... sau chiardeloc...

Blank. Intră PEŞTE; arată jalnic

SANTIAGO: Ce ai păţit ? Arăţi ca naiba…PEŞTE: Se apropie clipa…SANTIAGO: Cedezi? Mă dezamăgeşti peşte… undee retorica ta superioară cu care credeai că mă daigata ?PEŞTE: Santi, eşti atât de naiv… ţi-e atât de greu săţnţelegi că nu e altceva decât o chestiune de destin?SANTIAGO: Destin… te poţi împotrivi… uită-te lamine – toata viaţa asta am făcut, m-am împotrivitdestinului…PEŞTE: (cu voce scăzută dar voit ironică): Nu estegreu de observat…SANTIAGO: A-ha! Eşti ironic… treaba ta, dar te asi -gur că atunci când am apucat destinul în mâini, l-amstrâns ca într-o menghină (face gestul)… şi nu i-ammai dat drumul… sunt liber peşte, liber să fac cevreau; PEŞTE: Vorbeşti frumos pentru unul care a ratat…SANTIAGO: Eu am ratat!?! Eu!?PEŞTE: Da tu, tu!… La dracu’! Trezeşte-tebătrâne!… totul este o iluzie, un rahat de iluzie…ştiu, ştiu, ai să-mi spui că folosesc fraze gatapreparate, că îmi perorez replica de final, că suntpatetic… dar nu este aşa… de 85 de zile nu facidecât să demonstrezi asta… 85 de zile – e ciclul dereproducere al unei păsări de curte, Santi – e viaţă,viaţă crudă, în mişcare… iar tu umbli după un peşte,umbli după mine… te-ai gândit vreodată că poţi murifără să mă găseşti? te-ai gândit că ai fi putut fi conş-tient până la ultima suflare, fără putere, fără voinţă şinumai cu un singur regret – acela că ai trăit degea-ba? Că m-ai căutat o viaţă şi nu m-ai găsit… ce ar fifost destinul tău atunci, Santi, spune… îţi spun eu cear fi fost – ar fi fost un căcat…SANTOAGO : Ce ?PEŞTE: Iartă-mă, m-am aprins puţin… de câte ori mise apropie sfârşitul mă irit… nu durează mult, îmitrece…SANTIAGO (panicat) : Vorbeşti aşa numai ca să mădemoralizezi… ştiu ce urmăreşti… eşti perfid, eştihoţ…PEŞTE: Dacă asta e tot ce ai înţeles, fie …SANTIAGO (întinde undiţa către el – nu mai comu-nică) hai peşte, mănâncă!... te rog, mănâncă!...înghite tot harponul... mai dă o raită prin bezna deacolo şi întoarce-te de mănâncă... hai, mai dă oraită, doar ai miros... hai, muşcătura finală... săscăpăm odată unul de celălalt... (PEŞTE întindemâna către undiţă dar gestul este înghiţit deîntuneric)

Se aprinde lumina; Santiago este tot în scaun darîmbrăcat precum un adolescent (ochelari, tricou demarinar, mustăcioară)

Prima iubire este iubirea crudă, cea pe care maitoţi o uită... de ruşine... aveam 16 ani... de o vremeporneam seara pe străzi pentru a întâlni fetele carese plimbau perechi-perechi ca şi noi... (apar celedouă fete îmbrăcate ca nişte puştoaice; se plimbăţinându-se de mână; el le urmăreşte încet, timid; încontinuare povestea lui Santiago va fi însoţită demişcare şi efecte de lumină – va fi jucat monologul)cât va exista lumea aşa va fi: tinereţii îi place să seîntâlnească... în acea perioadă a vieţii mele eram dincale afară de timid... în plus nu ştiam nimic desprefemei... existenţa mea precoce de bărbat mă făcusesă le consider nişte fiinţe ciudate şi sublime totodată,dar îmi lipseau îndrăzneala şi înfumurarea de a măapropia de ele... tata îmi arăta cum trebuie să măport cu ele pentru a câştiga victoria... ajungea oprivire plină de înţeles, un surâs, puţină îndrăzneală,o şapcă scoasă la timp, o vorbă meşteşugită sauuneori chiar şovăielnică... mai multe fete consimţiră,în sfârşit, să iasă cu mine seara... n-am înţeles de laînceput ce este dragostea, dar urmam jocul cu multinteres şi însufleţire... şi nu peste mult timp aveamprilejul să învăţ ce înseamnă dragostea unei femei...să-i cunosc farmecul dulce, frumuseţea şi minunile...toate acestea cuprinse sub un singur nume... numaisă mi-l amintesc...numai să mi-l amintesc...(ridicătonul ca şi cum ar striga; una dintre fete întoarcecapul şi chicoteşte auzindu-şi numele; schimbă câte-va cuvinte cu colega ei, chicotesc ceva împreunădupă care cealaltă iese; cea care ramâne adoptă oatitudine oarecum şovăielnică) Ines... Ines... Ines...avea între cincisprezece şi şaisprezece ani... rochiţacare îi venea atât de bine nu cobora mult subgenunchi... am văzut-o pentru prima dată la o reuni-une ţinută de Armata Revoluţionară…(se apropie cuscaunul de ea)SANTIAGO: Eu cred ca Revoluţia va învinge… INES Eu cred că revoluţia nu se face cu căcăcioşi(râde)SANTIAGO: Eşti doar o fetiţă, nu ştii nimic…INES : Sunt doar o fetiţă la care te uiţi fără ruşine dejumătate de oră…SANTIAGO (încurcat) : Ă… cred că ţi s-a părut… nuştiu dacă… adică… (fata râde)INES : Nu trebuie să roşeşti… eşti doar un băieţel…şi îmi placi… (Ines se aşează lângă el şi se joacă cuuna din cozile din păr; se privesc lung, pierdut, elîncurcat ea îndrăzneţ)SANTIAGO (sparge tăcerea) : Ai murit ?INES : Trebuia ? (râde)SANTIAGO : Râzi tot timpul…INES : Sunt doar o fetiţă, trebuie să râd… încă măjoc cu păpuşile, port fustiţe scurte şi chiloţei albi … îţiplac chiloţeii mei albi ? (suflecă fusta şi îi arată lenje-ria intimă)SANTIAGO (întoarce brusc capul): Nu, te rog… tevede lumea, lasă-ţi repede tivul jos…INES : Ce fel de revoluţionar eşti dacă te temi de o

186


pereche de chiloţei albi de fetiţă ? (râde)SANTIAGO (se întoarce către public):... aceastăunică aventură de o jumătate de oră m-a făcut săcred până azi în posibilitatea amorului fulgerător...dar fără să-l mai întâlnesc vreodată... Ines... nu mailipsea decât o scrisoare din partea mea... pe care m-am grăbit s-o compun... de data aceasta totul urmasă se desfăşoare după cum îmi doream eu... înscurtele întâlniri de o jumătate de oră în care nefurişam împreună în câte un loc ferit, am cunoscuttoată dulcea nebuniei a dragostei dintre copii... nuneg, nu era pasiunea cea mai puternică din lume...sunt sigur că nici o ştrengăriţă din lume n-a avut unîndrăgostit mai nevinovat decât mine... eram totuşiplin de viaţă ca nimeni altul... şi de o pasiune rarîntâlnită la unul de vârsta mea... nu cunoşteamfemeia... pentru prima oară mi se zdruncina convin-gerea că am trecut prin toate secretele unei exis-tenţe care n-ar mai fi avut ce să-mi ofere... mă văd şiastăzi aşezat alături de ea la lumina stelelor... maiîntotdeauna ne despărţea o distanţă de vreo 30 decentimetri... stăteam unul în faţa celuilalt, cu braţelesprijinite de spatele băncii şi vorbeam... o dată saude două ori ne-am atins mâinile... iar fericirea meanu cunoştea margini... mă întrebam, „ce vrea Ines dela mine? Trebuia să o îmbrăţişez ? Să încerc?”... o,era mult mai şireată decât mine – ştiu bine asta cum– acea fetiţă cu rochiţă scurtă... cunoştea psihologiaunui băiat ca mine şi mă încuraja aşa cum fac înfond toate fetele... totdeauna îşi scotea mănuşile şile ţinea într-o mână... cu care m-a şi lovit odată, înjoacă, peste gură... (adulmecă) respir parcă par-fumul delicat al acelor mănuşi... mă gândeam dacăvoi reuşi vreodată s-o sărut... sau s-o apuc mai întâide mijloc şi să-i spun cât de mult o iubesc... n-amîndrăznit să fac nimic din toate acestea... am rămas,de la început până la sfârşit în aceaşi atitudinepasivă... m-am mulţumit să rămân la locul meu şi săpun în priviri întreaga iubire ce o simţeam pentruea... o singură dată am împărţit împreună o acadeade 5 pesos... fără îndoială mi-a plăcut ideea că măiubea şi ea... dar nu mi-a spus-o niciodată... a plecatcu tatăl ei fără să mă prevină, spre o destinaţie pecare nu am aflat-o niciodată... am aşteptat multăvreme un semn de la ea... încep să cred că maiaştept şi acum(schimbă tonul; este mult mai matur; o apucă bruscde mână şi o apropie de el... femeia este surprinsădar plăcut; intră în joc; fond muzical – cafe concert;eventual acordeon)... am devenit, nu peste multăvreme, un ins puternic... mă umplusem de bani... pevremea aceea opiumul era la mare preţ... iar eugăseam întotdeauna metoda de a-l cumpăra maiieftin... şi de aceea îl vindeam mai ieftin... banii...sunt cea mai mare pacoste ce poate pica pe capulunui om... uitasem cine sunt... uitasem de undeveneam... uitasem până şi de dorul de largul mării...devenisem un soi de animal de lux închis în cuşcapropriei sale suficienţe... şi cu cât în casa de bani dinspatele tabloului cu nudul Laurei era mai plină cuatât mi se întâmpla să mă trezesc în plină noapteplin de sudoare şi mânat de cele mai negre gân-duri... ajunsesem de frică să iau în fiecare noapte cu

mine două târfe din port...(apare şi cealaltă fatăîmbrăcată foarte sumar; cea care a rămas îşi aban-donează hainele ingenue şi rămâne îmbrăcată la felde sumar; paragraful de jos se joacă) numai ca sădoarmă cu mine... mă stabilisem la două... aveauceva special, nu ştiu... le chema Ava şi Monica, dareu le-am numit Louisse şi Ruth... apoi Scila şiCaribda... nume cu care se potriveau de minune...pentru o jumătate de an ele au fost pereţii între caremi-am îngropat groaza de singurătate... în fiecarenoapte cădeam abandonat în braţele lor fierbinţi...deşi ştiam... ce bine ştiam faptul că ele nu simt pen-tru mine decât o ură puternică... le simţeam tensi-unea cu fiecare atingere... fiecare geamăt al lor erade fapt un efort uriaş de a-şi cenzura repulsia... nueram un bărbat urât, nu, nu... dar aveam bani... iaroamenii cu bani provoacă mai întotdeauna o reacţiede adversitate... Scila era blondă şi Caribdabrunetă... erau tinere, frumoase... şi cele mai maritârfe... pe care nu le atingeam decât arareori... larândul meu le suportam prezenţa ca pe o corvoadăobligatorie... erau doar nişte paznici care îşi uraustăpânul... şi le plăteam regeşte pentru asta...numai ca să simt respiraţia unui om viu lângă ure-chea mea... sau numai ca să tragă o băşină şi să măenerveze... sau pur şi simplu ca să-mi deschidăochii... ceea ce s-a întâmplat într-un ânceput deprimăvară... într-o dimineaţă... m-am ridicat din pat,am scos toţi banii din seif şi i-am dat cerşetorului dincolţ... uite aşa... m-am suit pe primul vapor spreCuba şi am pus punct acestui capitol... acum doarîmi amintesc cu plăcere... eram cineva acolo...Santiago el Campeon, regele Marsiliei... acum doarpescuieşte peşti spadă ca să-şi poată plăti rachiul decidru şi poliţele cu ambiţia personală... dintr-un omcare lăsa brazde groase în urma lui s-a ales doar unbătrân niţel cam ţicnit... numai să nu mă audă cine-va... părintele Cruz ar face din nou una din obişnu-itele lui crize morale... uneori îmi vine să cred căpărintele Cruz s-a născut în mod special ca să mământuiască pe mine... probabil că şi eu m-am născutca să fiu mântuit de părintele Cruz... şi de la care sămai împrumut nişte bani pentru un rachiu...şi dojenecalde ca de la un tată... tatăl unui copil de 72 de ani...

Blank. Lumina se aprinde dintr-o dată însoţită de omuzică violentă. Îl vedem pe Santiago cum se con-torsionează în scaunul lui cu rotile; pare complet ieşitdin minţi; PEŞTE este lângă el căutând să-l liniş -tească; din când în când îi şterge fruntea de sudoare

SANTIAGO: (strigă) Atacă!... monstrul atacă... vreisă fugi bestie..! vrei să scapi... frica... o simţi...Dumnezeu mi-e martor că şi eu o simt... e greu... egreu monstrul... care pe care... ah! mi-a înţepenitmâna... mâna! ... ce fel de mână o mai fi şi asta !...Dumnezeule! acum să mă lase... n-ai decât să tezgârceşti dacă vrei... să te faci ghiară... tot n-o să-ţifolosească la nimic !... şi dacă o să stau cu el oveşnicie... Dumnezeule! ăsta înaintează... mi-efrică... sunt remorcat de un peşte şi eu îi suntbabaua de remorcă... trebuie să fac ceva... ceva tre-buie să fac urgent... aş putea să leg saula de barcă,

187


dar peştele ar putea să o rupă... am s-o ţin cât am săpot de mult, iar când va trage, am să-i dau funie...slavă Domnului că merge înainte şi nu se dă lafund!... dar ce-am să fac dacă îi vine chef să se deala fund, nu ştiu... c-am să fac dacă se scufundă şimoare, nici asta nu ştiu... cred că e prea înţelept casă sară... dacă ar sări din apă sau dacă s-ar smuciodată cu putere, m-ar putea da peste cap... darpoate c-o mai fi fost el prins de multe ori în cârlig şiştie că aşa trebuie să se dea lupta... n-are cum săafle că împotriva lui e un singur om şi nici că acestae bătrân... dar ce peşte mare e şi ce preţ straşnic amsă iau pe el la piaţă, dacă o avea carne bună! a apu-cat nada bărbăteşte, trage bărbăteşte şi în luptă nu-şi pierde firea... e fi la fel de pătimaş ca mine... tre-buie să-l opresc... ceva tot am să fac eu... pot să faco grămadă de lucruri... nu trebuie decât să mă gân-desc... nu trebuie decât să mă gândesc (bătrânuladoarme brusc)

Blank. Lumina se aprinde, bătrânul e singur, citeştedintr-o carte...

iar acum... acum... cred că o să-mi pierd minţile...cred că gândesc prea mult sau cam aşa ceva... amadunat sub coaja asta aproape uscată atâta expe-rienţe, atâta viaţă şi încă nu m-am săturat... mă simtiar ca sub influenţa unui drog puternic... vreau sătrăiesc... jur cu mâna pe inimă!... de parcă ar mai finevoie de asta... vreau să trăiesc!... toţi cei pe carei-am iubit au murit de mult... mama, Louisse, Ruth...iar pe tata nu l-am cunoscut niciodată... am devenitpescar nu numai pentru că m-am născut la margi neaoceanului... şi nu doar pentru că am iubit marea...sau pentru că am fost învăţat să iubesc marea ... m-am făcut pescar pentru că trebuia să lupt... şi săînving... sunt oameni pe care marea nu-i atrage... eipreferă muntele sau câmpia... eu nu mă simt aici mairău decât în altă parte... cea mai mare parte din viaţamea s-a consumat în faţa acestei imensităţi fremătă-toare, în zgomotul valurilor mari sau mici şi aletalazurilor spărgându-se de stânci... pământul meunu a trecut niciodată mai departe de ţărmul nisipos...pământul meu a fost însăşi această mare... recifeleşi insulele îndepărtate, abisurile nebănuite... de-oviaţă brăzdez marea cu aceeaşi barcă... ca şi cumaş călări bicicleta copilăriei... mă întreb uneori dacăam revenit din această plimbare... căci dacă mă vădplecând pe mare, plutind mult timp pe valuri, nu vădîntoarcerea, dansul printre stânci şi nu aud scrâşne-tul pe prundiş al micuţei carene... de fapt mi-amamintit cum am ales marea... cum m-a adus demână tata în portul nostru minuscul... vapoareleancorate în port, legate la cheiuri cu parâmegroase... cheiurile păreau pustii şi nimic care să pre-vestească o viitoare mişcare de nave, nici plecare şinici sosire... dar totul putea să se schimbe sub ochiimei într-o clipă... aş fi reuşit poate să mă strecorneobservat la bordul unui cargou gata de plecare...aş fi putut să plec departe şi să petrec acolo câtevaluni încheiate, poate chiar un an sau doi, âmpăcat,înainte să mă întorc transformat într-un bărbat ade-

vărat... aşa gândeam copil fiind în faţa naveloraşteptând leneş să plece... aşteptam aşezat pe chei,spunându-mi, iată, în seara asta până şi cheiurilepar plictisite... şi scrutam largul, dincolo de dig, fărăsă zăresc nici cea mai mică ambarcaţiune... venisenoaptea, sau aproape, vedeam lumini pe suprafaţaapei... nostimele felinare de la intrarea în port... levedeam şi pe ele, şi altele în depărare clipind la ţăr-muri, pe insule, pe promontorii... mă pregăteam săpărăsesc întristat acest port mort... aşa cumpărăseşti scenele care te constrâng la un straniu bunrămas... n-aveam decât să las capul jos şi să privescpământul de sub picioarele mele, din faţa mea... căciaceastă atitudine mi-a dat întotdeauna forţa de aînvinge... privirea dreaptă, cuvintele puţine şi dezin-teresul pentru tot ce este mic şi efemer... predispo -ziţia spre visare şi violenţă... şi de acolo, de pesuprafaţa dalei, am văzut portul mişcându-se dintr-odată în depărtare, în cel mai primejdios punct al uneihule negre... împrejurul meu furtuna şi pierzania...voi reveni aici pentru totdeauna... şi m-am ţinut decuvânt... dar acum sunt pe cale să-mi pierd minţile...

(se ridică puţin în braţe): aş cânta ceva... (se gân-deşte puţin) ştiam un cântec... Isuse! ce-mi plăceasă-l mai cânt după ce am plecat de la Ruth!... eraceva despre o corabie... sau despre mai multecorăbii împresurate de albastrul fără de margine...de şuieratul vânturilor şi muzica valurilor... desprebancurile singuratice de peşti, săltând pe densulocean... despre tineri matrozi şi lupi de mare...(îşiaminteşte; declamă teatral) „Aicea-s gândurile noas-tre... aici şi cerul îşi desface aripile, simţim şi punteace ni se leagănă sub tălpi... simţim prelunga bătaiede inimă şi mişcarea eternă a mareelor... graiultainicului nevăzut, răsunetul larg al lumii oceanice...mirosul, trosnetul uşor al cordajelor, balansul melan-colic, zarea nemărginită şi abia bănuitul... îndepăr-tatul orizont... toate-s aici... da, da, acesta - i un cân-tec pentru toţi marinarii şi pentru toate corăbiile...”(începe să tuşească) a dracului tuse!... (se aşează;bombăne)... era un moment important al zilei...momentul în care Santiago el Campeon urma sădezvăluie lumii întregi natura lui profund poetică...accesul nelimitat la metafizică... şi când colo s-atrezit cenzurat de o tuse... de propria lui tuse... ladracu’! Santi... dar organele tale nu te mai ascultădeloc... trebuie să-ţi faci o revizie... doctorul Alvarezabia te aşteaptă...”Ah! Santi...” o să spună, „aivenit...” bucuria crudă din ochii lui...” până şi undiavol ca tine are nevoie din când în când de puţinătămâie... ai apărut la timp; padre Cruz a pregătitdeja lumânările...” perversul doctor Alvarez... nupierde niciodată ocazia să te tachineze... numai cănu şi-a găsit cu cine... cu Santiago el Campeon nuşi-a permis nimeni mai mult decât lungul nasului...lasă... lasă... îl scot pe ăsta din apă... o să vadă el...am să i-l trântesc direct pe masa aia plină întotdeau-na cu hârtii... am să-i spun, „ia fă-i o opreraţie dom’doctor! ia bagă-ţi cuţitul în burta lui, scoatei inima săvezi cum bate şi după ce a murit... ei, să ştii că dacăinima unui biet peşte bate atâta, atunci Santi enemuritor; o să te conducă pe ultimul drum şi o să se

188


âmbete după aceea în memoria ta... dar să ştii – nuo meriţi...” aşa am să-i spun...(trage aer în piept) m-am enervat... nu trebuia; nu-mi face bine... iar o săam palpitaţii, acum, când dihania aia se zbate maiceva ca un armăsar... m-am liniştit...m-am lin-iştit...(mai trage de câteva ori aer în piept) sunt ca unnou născut... sunt ca un nou născut, uite plâng, facgălăgie, dau din picioare… în sfârşit, nou născuţii nupescuiesc... şi nici nu sunt atât de aproape demoarte... ai! Doctore Alvarez, acum o să încep să măgândesc la moarte... să-mi închipui cum o să stau euîntins pe masa aia rece de la capelă... şi cum o sămă plângă padre Cruz... padre Cruz îi plânge pe toţi– e ceva ciudat cu omul ăsta... apoi şi Louisse… apoişi Ruth... Dumnezeule! Dacă se întâlnesc acolo ?...să vezi păruială femeiască... ţipete şi palme... exactdeasupra cadavrului meu... sper să nu am putereasă mă ridic... să mă ridic şi să le spun,”ce draculuiaveţi femei nebune ! că doar v-am făcut pe amân-două fericite!...” parcă le şi văd încremenite cumâinile înfipte una în părul celeilalte... căzând îngenunchi şi cerându-mi iertare... uite că ziua asta nuse termină atât de prost... mai ales când afli că viaţata nu a curs pe un teren arid... şi că asemenea uneiadieri simţi cum sfârşitul se apropie… marele echili-bru al lumii se destramă… nodul pe care îl reprezinţia fost retezat fără milă… să se termine deci…

(brusc scena este invadată de o muzică nebună şide spoturi de lumină; Santago intră în delir; PEŞTEintră în fugă, pare urmărit, are o mină cadaverică;execută un dans ciudat pe monologul lui Santiagocare e agitat şi încearcă să facă aceleaşi gesturi caşi PEŞTE, din scaunul cu rotile) Nu sări măi peşte,nu sări! Chinul tău trebuie să se sfârşească aici...uită-te la mine... nu mai am nici cârcei... nu-mi maisimt braţele, spatele mi-e mort, genunchii suntînţepeniţi, nu te mai am decât pe tine, peşte afurisit..trebuie să te ţii bine... niciodată nu am fost atât deobosit... şi acum începe să sufle şi alizeul... ai delucru cu mine acum, măi peşte... pun eu mâna petine... cât o să te mai învârţi pe lângă barcă... tedoare... te doare, aşa-i?... a ieşit... nu... nu sepoate... nu se poate să fii atât de mare!!!... trebuie săte ţintesc în inimă... numai acolo poţi fi lovit... eşti lafel ca mine... e sigurul loc vulnerabil, chiar şi pentruun monstru ca tine... ţi-e foame... ţi-e frică... fii tare şiţine-ţi cumpătul, moşule!... e al tău... trebuie să-laduci mai aproape... trebuie să-l aduci lângă tine...să-l simţi... asta e! l-am mişcat!... l-am mişcat!...poate că de data asta îl răstorn pe spate... trageţimâini!... proptiţi-vă picioare!... Căpăţână, ţine-tebine!... Ţine-te bine; niciodată nu m-ai lăsat! Acumam să-l întorc din drumul lui...măi peşte, tu tot ai sămori!... vrei să mă ucizi şi pe mine?!?... Mă omori,peşte!... mă omori dar e dreptul tău!... Hai, vino,omoară-mă, fratele meu!... Care pe care, nu-mipasă! Eşti la fel de turbat ca mine!... hai căpăţânălimpezeşte-te... sau o să înnebuneşti de tot,moşule!... o să înnebuneşti şi peştele tău o să râdăde tine... o să moară râzând... îmi vine să leşin...Doamne, dacă era puţin mai tânăr... dar îmi revin...peşte!... nu mor caii când vor câinii... ăsta e un

proverb omenesc... voi peştii nu aveţi înţelepciune;nu aveţi proverbe, de aia muriţi... muriţi!… muriţi!…muriţi!… (tace epuizat, respiră anevoie privind laPEŞTE; acesta din urmă este căzut în genunchi înfaţa lui Santigo; finalul monologului trebuie să âiaducă în aceasta postură)

(se schimbă lumina şi muzica; intră cele două feteîmbrăcate elegant, sexi; se apropie de cei doi, dar îlignoră pe bătrân; îl ridică pe Peşt de acolo; pot faceorice cu el – dans, sau scenă erotică sau pur şi sim-plu se aşază în cerc şi încep să râdă precum treivechi prieteni; dar Santiago trebuie ignorat, EL NUEXISTĂ)

Rechinii!!! O, nu! Nu acum!... Era prea frumos ca sădăinuie! Dumnezeu al bătrânilor, padre Cruz ajuta-mă!... Rechinilor, blestem pe capul vostru! ... auânşfăcat vreo 20 de kile... mi-au luat şi harponul şitoată funia... şi-acum peştele meu sângerează dinnou… uitaţi-vă la el, arhetipul ratării, oglinda propriu-lui meu destin – a crescut frumos ca la urmă să selase prins de un demiurg dobitoc şi înfulecat de ani-male fără minte… parcă ar fi o glumă, parcă ar fi unbanc prost… dacă nu ar fi atât sânge în jur m-aşprăpădi de râs… şi rechinii… au să mai vină şi alţii...şi alţii şi alţii, fără nici o milă… au fost făcuţi numaipentru că eu m-am născut… numai ca să nu amparte de un final fericit, de un happy end… dar n-amsă las pe niciunul să se atingă de peştele meu... sănu vă atingeţi de peştele meu… e al meu! E almeu!… La dracu’! era prea frumos ca să dăinuie...aş vrea să nu fi fost decât un vis, să nu fi prins nicio-dată peştele şi să fiu singur, în patul meu, pe ziare...dar omul nu-i făcut să fie înfrânt... un om poate finimicit, dar nu înfrânt… dar vor veni şi alţii... mereualţii, în haite... e o prostie să nu nădăjduieşti... e unpăcat... pentru ce? pentru cine?... rechini blestemaţi,cum muşcă... mă doare!... mâncaţi din carneamea!... luaţi... ! lumea va fi mai săracă fără peştelemeu... peştele meu... pe cine mint eu acum? N-amucis peştele ca să mă ţin pe mine în viaţă sau să-lvând drept hrană; l-am ucis din mândrie, pentru căsunt pescar... mi-a făcut plăcere să-l ucid... sunteţila fel ca şi mine... trăiţi de pe urma peştelui viu... nu,voi nu mâncaţi mortăciuni ca ceilalţi rechini, nu... Ceuşor e când eşti înfrânt !… niciodată n-am ştiut cât ede uşor !… şi ce m-a înfrânt ?… doar faptul că amieşit prea în larg… doar faptul că am vrut să fiuunic…

(imaginea din televizor/ecran video începe să seestompeze, camera se îndepărtează tot mai mult,iese din apă, în gros plan se va vedea că Oceanul nuera decât o simplă baltă murdară; brusc din baltăsare o broască, care în câteva leneşe sărituri iesedin cadru)

CORTINA

189


1. Personajul postbelic în literatura română

Destinul romanului după al Doilea RăzboiMondial a fost profund marcat de contextul social-politic. In primul deceniu de după al DoileaRăzboi Mondial, între 1950-1960, literatura este„aservită” aproape în totalitate regimului comunistşi înregistrează producţii ce respectă temele şiconvenţiile epice ale momentului, schematismulideologic şi sunt considerate astăzi producţii com-promise. Proza românească se caracterizeazăprintr-o anume inerţie, negăsind resurse propriicare s-o activeze din interior. Aceasta se datorafaptului că în perioada interbelică s-au evidenţiatopere de o valoare incontestabilă, iar după cel de-al Doilea Război Mondial căderea în manierism amultor prozatori a dus la această stagnare a litera-turii. La această stare de fapt a contribuit şi nouaorânduire instaurată, care face din literatură uninstrument de propagandă şi-i impune o tematicăşi o „metodă” destinată să-i susţină ideologia.Prozatorii trebuia să se supună acestor constrân-geri exterioare în funcţie de care se făcea şi eva-luarea operei. Cei ce au aderat la noile idei au alcă-tuit „realismul socialist”, iar puţinii care au reuşitsă demonstreze prin operă că, atunci când talentuleste puternic, creaţia se păstrează pe teritoriul eispecific, dotată cu valenţe estetice şi au realizatopere valoroase şi după trecerea timpului (deexemplu G. Călinescu, M. Preda, P. Dimitriu).

Anul 1964 înseamnă retragerea trupelorsovietice din România şi începutul unei perioadenoi numită „perioada dezgheţului” definită astfelde Eugen Negrici: „La nivelul temelor şi al bogă-ţiei universului artistic, proza din această etapă cugreu mai poate fi comparată cu aceea scrisă cupuţin timp înainte. Pe pânza ei îşi fac loc mediilesociale neortodoxe (lumea intelectualilor, burghe-zia orăşenească, lumea târgurilor şi a mahalalelor,ţinuturile arhetipale neatinse de febra vremurilornoi etc.), sentimentele, conflictele şi mişcările psi-

hologice etern umane, adică scutite de explicaţiiideologice, pasiunile, accidentele sufleteşti, crime-le şi iubirile fără suport partinic, nălucirile mituluişi închipuirile fanteziei. Ba, mai mult, apar chiarororile comunismului incipient”[1]. Această perioa-dă va fi numită de Marin Preda „obsedantul dece-niu”, formulă ce va fi repede adoptată de repre-zentanţii vieţii cultural-literare din ţară. Prin scrie-rile lor, prozatorii deplasează accentul spre individ(abordând relaţia individ-istorie) şi cultivă analizaexistenţialistă.

Între anii 1970-1980 scriitorii au fostobligaţi să se descurce în hăţişul interdicţiilorabsurde impuse de regimul comunist, deoarece„Tezele din iulie 1971 au reprezentat semnaluldeclanşării unui proces de redogmatizare a litera-turii române”[2]. Sunt permise temele arhaice, exo-tice, pitoreşti, alunecările în fantastic sau miticpentru a evita alunecarea în realitatea imediată,interzisă cu desăvârşire. Subiect de roman puteaudeveni şi suferinţele intelectualilor din primuldeceniu de după al Doilea Război Mondial (prinromanul Cel mai iubit dintre pământeni, de M.Preda ajunge la apogeu romanul politic).

„Optzeciştii” sau generaţia”80 impun oschimbare fundamentală la nivelul producerii şi alreceptării textului literar, teoretizând şi transpu-nând în proză postmodernismul.

După 1989 tineri prozatori aduc un sufluepic nou în literatură.Desfăşurându-şi activitatea litarară într-o perioadănefastă literaturii, Marin Preda este prozatorulcare se individualizează pe teritoriul literaturiiromâne prin „vocaţia şi aspiraţia” de scriitor totalde care a dat dovadă în creaţia sa. M. Preda e unscriitor care apără condiţia literaturii realiste şicare consideră că, în afara unor noţiuni ca istorie,adevăr, realitate, proza n-ar avea niciun tâlc.Astfel, o carte bună trebuie să transmită, într-omodalitate estetică acceptabilă, un adevăr social şipsihologic, opera nefiind altceva decât „expresia

Universul predian în diacronie (I)Daniela ANDREI

190


cutremurării conştiinţei morale în faţa abjecţieisau a sublimului”[3] . Marin Preda mărturiseşte căpentru el fundamentală este experienţa, realitateatrăită: „Eu nu mă gândesc decât la ceea ce amcunoscut şi la ceea ce am trăit direct. Consider cănumai asta are valoare [...] Un scriitor nu poatecunoaşte decât o singură viaţă, un singur destin,destinul unei clase sau al unei categorii sociale”[4].De asemenea, criticul Eugen Simion consideră că„a cunoaşte, a trăi, a păţi sunt trei verbe caredefinesc demersul său epic. Ele se bizuie pe res-pectul faţă de adevăr” Preda fiind preocupat „caliteratura să nu renunţe ceea ce lui i se părea esen-ţial: cunoaşterea naturii umane, pătrunderea încomplicata psihologie a omului din secolul al XX-lea”[5] .

Prozatorul Preda a creat în romanul deinspiraţie rurală Moromeţii, un personaj ce sedeosebeşte net de personajele înaintaşilorCreangă, Sadoveanu, Rebreanu , un personaj ce seimpune prin viabilitate artistică, dimensiune psi-hologică şi înaltă ţinută morală în faţa unei reali-tăţi de netăgăduit: înlocuirea unei orânduiri de tiptradiţional cu alta, de tip industrializat/ socialist.De asemenea, în „romanul total”(Eugen Simion)plăsmuit – Cel mai iubit dintre pământeni – per-sonajul creat se individualizează prin înţelegereaabisală a existenţei proprii ca pe o „esenţă de exis-tenţă”. Este printre puţinii prozatori români ce ne-a lăsat moştenire cartea ce vorbeşte despre deveni-rea lui ca scriitor – Viaţa ca o pradă.

2. Dialoguri polemice peste timp

Exegeţii operei lui Marin Preda au eviden-ţiat caracterul polemic al universului moromeţianfaţă de cel creat de Liviu Rebreanu în romanele deinspiraţie rurală. Atât Ion al lui Liviu Rebreanu,cât şi Moromeţii al lui Marin Preda urmăresc evo-luţia unor destine aparţinând lumii rurale. Laambii scriitori, satul reprezintă o comunitate con-dusă după legi imuabile şi după valori ancestrale,între care familia şi integritatea pământului suntfundamentale. Dacă însă ţăranul lui Rebreanulupta pentru a acumula pământ, ţăranul lui Predaluptă pentru a-l menţine.

Aşadar, Moromeţii pune din alt unghiproblema posesiunii pământului. Relaţia miticădintre eroul lui Liviu Rebreanu şi pământul uriaşîn faţa căruia omul trăieşte sentimentul nimicnicieise desacralizează la Marin Preda. Dacă în romanulIon pământul e atotputernic, devorant, în romanullui Marin Preda nu mai are aceeaşi forţă despotică,demonizantă, ci reprezintă un instrument însem-nat, indispensabil, dar nu ultimul ţel. Spre exem-plu, Boţoghină acceptă să vândă pământul pentrua se vindeca; fiii lui Moromete, Paraschiv, Nilă şiAchim pun mai presus de pământ banii şi viaţa pecare le-o oferă oraşul, iar Niculae îşi doreşte cuîncăpăţânare să înveţe, urând munca la câmp; şipentru a fi lăsat să urmeze şcoala va lăsa surorilorlui pământul ce-i revine moştenire. Astfel,„Niculae refuză o proprietate care şi-ar fi pututulterior manifesta furia ei posesivă şi a cărei vic-timă este chiar tatăl său. El aspiră către elibera-rea de sub tirania pământului.”[6] Renunţarea lapământ pentru un ideal concret sau pentru o pasiu-ne abstractă reprezintă contribuţia esenţială adusăde Marin Preda în literatura contemporană.

Şi condiţia umană a personajelor din uni-versul moromeţian este alta. Dacă în Ion oameniise lasă conduşi de primul impuls şi reacţioneazăadeseori violent, în Moromeţii, izbucnirea luiŢugurlan de la primărie este justiţiară, neînscriin-du-se în perimetrul instinctual care dictează groaz-nicele bătăi pe care Ion sau Vasile Baciu le aplicăAnei. Nici bătaia pe care Moromete o aplică fiilorrăzvrătiţi nu e de natură să afecteze fundamentalţinuta eroului, ci e o ultimă încercare a tatăluide a-şi menţine familia unită.

I s-au reproşat lui Rebreanu caracterelebrutale, violente, primitive din romanele sale cuţărani, lipsa totală de cristalizare intelectuală aunui Ion sau a unui Petre Petre. Marin Preda a fostscriitorul care a reuşit să creeze un ţăran filosof,prin care a demonstrat intelectualitatea acesteilumi, urmându-i lui Rebreanu care doar reuşise sădovedească faptul că această lume putea constituisubstanţa unei remarcabile creaţii obiective.

În ambele romane puse în discuţie, atâthora duminicală, cât şi întâlnirile din poiana fieră-riei lui Iocan au aceeaşi funcţie de ceremonial,

191


reproducând în miniatură viaţa, tensiunea şi rela-ţiile consătenilor. Adunările sunt însă substanţialdiferite. Dacă în poiana fierăriei oamenii se adunăsă citească ziarul, să facă politică, satisfacţia fiindde ordin intelectual, hora din Pripas oferă satisfac-ţii pentru simţuri, aflându-se sub semnul dionisia-cului.

Lumea ţăranilor lui Preda posedă miturileei proprii. „Reproşul că trăiau practic într-o ilu-zie, nu infirmă adevărul că aveau dreptate în spi-rit.”[7] Cu Marin Preda, ţăranul încetează să mai fieo fiinţă fără evenimente ale conştiinţei. IlieMoromete reprezintă o chintesenţă a noii perspec-tive asupra lumii rurale; nu mai este o structurăinstinctuală, ci una raţională. „Tot ce întunecăraţiunea, tot ce o împiedică să rămână trează, vio-lenţa, crima, mânia îl preocupă intens pe prozator.Asemenea momente apar în opera lui ca implaca-bile semne de întrebare. Viaţa nu poate evita răulşi, obiectiv, scriitorul îl reflectă în opera lui, nufără a-l pune sub un meditativ semn de întrebare.Pentru Moromete, ca şi pentru creatorul său, vio-lenţa şi crima constituie accidente, nu reguli deexistenţă.”[8] Criticul Valeriu Cristea afirma: „pen-tru a măsura distanţa care separă personajele luiMarin Preda de cele ale lui Rebreanu, să ni-lînchipuim pe Ilie Moromete asistând la îngenun-cherea şi sărutul pământului, ori pe Ion de faţă laconvorbirile de pe pridvor ale bătrânilor libe-rali!”[9].

La un alt nivel al intenţiei polemice decla-rate de nenumărate ori de Marin Preda se află tipo-logia feminităţii care concurează aproape toatereuşitele pe care romanul românesc le-a înregistratîn acest plan. Între toate personajele sale, Polinadeţine întâietate, numele ei fiind cel mai des men-ţionat între elementele constituente ale acesteipolemici.

Într-un interviu din 1971, Marin Predadezvăluie clar intenţia sa polemică la adresa roma-nului Ion al lui Liviu Rebreanu, în special laadresa personajului Ana: „[…] un personaj dinMoromeţii a fost creat intenţionat cu un caracterpolemic la Ion al lui Liviu Rebreanu. E un lucrucare mi-ar face plăcere să vi-l povestesc adică săvă spun în ce constă acest caracter polemic. E

vorba de Polina, fata lui T. Bălosu care se mărităcu un băiat sărac şi care are un caracter voluntar,care îi impune bărbatului să se lupte cu părinţii eica să obţină drepturile ce i se cuvin, care foloseşteo întreagă strategie şi tactică mânuindu-şi bărbatulpe care totuşi îl iubeşte şi căruia i se supune, impu-nându-i voinţa ei sub un unghi foarte greu de ghi-cit, rămânând feminină şi simpatică lectorului.Cărui anume personaj din Ion îi era opusă aceastăPolina? Nu-i greu de ghicit că e vorba de Ana, ofemeie lipsită de voinţă, o jucărie în mâna lui Ion,căruia îi face un copil şi nu ştie să-l apere, pe careo bate când bărbatul, când tatăl, şi care, până laurmă se sinucide în grajd. Pe mine acest personajnu m-a convins deloc. Am imaginat, cred eu, unpersonaj feminin aproape egal în voinţă cu cel albărbatului; fiindcă ştiu ce rol joacă ea în familie şicum îşi impune punctul de vedere tuturor. Eu ştiucă ţăranca de la noi nu e o jucărie în mâinile unuiflăcăiandru. Dimpotrivă. Şi când am scris roma-nul, am gândit un astfel de personaj care să fieopus Anei, care mi s-a părut neverosimil, nereal, şimai mult o fantoşă creată de autor ca să-i iasăaceastă schemă cu Ion, un personaj obsedat depământ.”[10]

În ceea ce priveşte personajul masculin,eroul lui Marin Preda se înscrie în galeria „suciţi-lor”, acţionând în realitate în spiritul unei desăvâr-şite coerenţe interioare: „avea mereu starea aceas-ta de nemulţumire şi iritare care îi stârnea veselia,o stare ciudată pe care ea o numea suceală”[11].Eroul camilpetrescian, în ciuda perspectivelormultiple proiectate asupra sa şi a esenţei enigmati-ce pe care încearcă să şi-o apere, dă dovadă de ocoerenţă interioară similară. Ca şi personajul luiCamil Petrescu, structura moromeţiană este onatură intelectuală pe care trăirea exclusivă în pro-pria lume interioară o converteşte în aceeaşi cate-gorie a inadaptatului. Eroii trec printr-un proces deautomistificare, îşi construiesc o realitate interioa-ră proprie, mereu în dezacord cu cea exterioară. Laambii prozatori, înfrângerea eului este rezultatulconfruntării imaginii – construite prin reflexivitate– despre real cu realul însuşi.

Dar dacă la Camil Petrescu eşecul estetotal, aşa cum afirma Andreea Vlădescu, la Marin

192


Preda, înfrângerea eroului într-o experienţă spiri-tuală îi consolidează tăria morală, cu excepţia luiMoromete, care intră temporar într-un con deumbră. Aşadar, „la Marin Preda sensul înfrânge-rii este altul şi evident polemic faţă de CamilPetrescu: omul este învins şi marginalizat/ alungatde un anumit moment istoric, conştiinţa respingeconvenţia şi rămâne neîngenunchiată, înfrângereafiind convertită în triumful în plan moral al auten-ticităţii şi integrităţii”[12]. Criticul Eugen Simionafirmă: „Lui Preda nu-i plac deloc înfrânţii şi nu-iplace nici perspectiva înfrângerii în literatură. Îiplace, încă o dată, să meargă până la capăt şi capă-tul trebuie să fie o izbândă. Cunoscut, analizat,„eşecul”este o izbândă a spiritului. Eşecul esteadus, atunci, în rândul valorilor care spun cevasemnificativ şi stabilizează natura umană.Cunoaşterea a devenit o cucerire”[13] .

Dacă la Liviu Rebreanu primau faptelepentru atingerea scopului propus, la Marin Preda,primează cuvântul, ca semn exterior al meditaţiei,pentru menţinerea unei stări de lucruri neschimba-te. Acest joc al spiritului îi transformă pe protago-nişti în actori, iar lumea lor devine o imensă scenăde teatru.

Personajele lui Marin Preda transformătotul în spectacol: fiecare întâmplare e cuprinsăîntr-un scenariu, fiecare gest vorbeşte şi trebuie săvorbească într-un anumit fel, fiecare act e calculatîn funcţie de un public, nimic nu rămâne neînre-gistrat sub o formulă generică, impusă de specta-col. Toată lumea o ştie, dar nu oricine o are laîndemână. De aici şi senzaţia atât de vie pe care oîncercăm citindu-l pe Marin Preda, că suntem înmijlocul unei lumi pe care o vedem.

„Prin integrarea teatralităţii în realismulsău, scriitorul a sporit considerabil gradul de com-plexitate a textului, şi simultan, «efectul de real»,iluzia că totul e adevărat, plin de forţă, că lumea pecare o citim trăieşte.”[14] Tocmai această formulă a„spectacolului” distinge realismul subiectivizat,de tip dramatic predian de realismul naturalist allui Rebreanu şi de cel introspectiv, analitic al luiCamil Petrescu.

Afirmaţia criticului Eugen Simion conclu-zionează seria dialogurilor polemice despre Preda

şi opera sa: „Moromeţii e un mare roman prin orig-inalitatea, întâi, a tipologiei şi profunzimea crea-ţiei. Tipologia este, ca şi la Slavici şi Rebreanu,tărănească, totuşi câtă deosebire! Sufletul rural eacolo rudimentar, obsedat de acumulare în ordinematerială şi numai după ce acest proces s-a înche-iat, el poate să audă şi alte glasuri ce vin din adân-cul fiinţei lui. G. Călinescu observa că tăranii luiSlavici nu reprezintă nişte caractere tipice, ci, cala vechile epopei, nişte atitudini tipice de viaţă.Marin Preda înlătură imaginea acestui mecanismsimplu, previzibil, mişcat mai mult de instincte, şiface din ţăranii săi indivizi cu o viaţă psihologicănormală, apţi prin aceasta a deveni eroi de prozămodernă”[15] .

__________________

1. Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza,Ed. Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2002, p.692. Ibidem, p. 1043. Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda, Ed. Aula,Braşov, 2003, p.784. Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Ed. Albatros,Bucureşti, 1973, p. 2105. Eugen Simion, Întoarcerea autorului. Eseuri desprerelaţia creator-operă, Ed. Institutului Cultural Român,Bucureşti, 2005, p. 2696. Mihai Ungheanu, Marin Preda – vocaţie şi aspiraţie, Ed.Amarcord, Bucucureşti, 2002, p. 1247. Marin Preda, Imposibila întoarcere, Ed. Ed. Cartex Serv,Bucureşti, 2004, p. 708. Mihai Ungheanu, op. cit., p. 1299. Valeriu Cristea, Interpretări critice, Ed. CarteaRomânească, Bucureşti,1970, p. 5010. Marin Preda, Creaţie şi morală, Ed. Cartea Românească,Bucureşti, 1989, p. 428-42911. Marin Preda, Moromeţii, vol. I, Ed. Cartex Serv,Bucureşti, 2006, p. 12712. Andreea Vlădescu, Marin Preda sau triumful conştiinţei,Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1991, p. 19113. Eugen Simion, Întoarcerea autorului. Eseuri desprerelaţia creator-operă, Ed. Institutului Cultural Român,Bucureşti, 2005, p. 27414. Vasile Popovici, Marin Preda – Timpul dialogului, Ed.Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p. 17215. Eugen Simion, „O lectură nouă a Moromeţilor” înConvorbiri literare, nr. 6, iun., 1976, p. 4

193


Raportul om-istorie constituie supra -tema romanelor lui Marin Preda. Având învedere modul în care eroul predist îşi asumăistoria, există o mare diferenţa între persona-jul masculin şi cel feminin. Personajul mascu-lin suportă întotdeauna în mod direct determi-nările istoriei, care acţionează grav, tragicasupra destinului său.

Eroul lui Marin Preda, începând curomanul Moromeţii, este impregnat de cauza-litatea mediului, cu alte cuvinte, îşi proporţio-nează biografia după criteriul societăţii. El îşiasociază situaţia umană cu experienţa socia-lă, istorică, locală, chiar familială într-o nara-ţiune articulată într-un ansamblu ce reuneşteelementul psihologic cu împrejurarea. Apă -rând caracterul imuabil al valorilor, urmându-şi drumul cu intransigenţă, eroul predist îşimenţine autenticitatea, stabilind coordonateledialogului cu istoria în încercarea, uneori dis-perată, de a impune valoarea prin forţa spiri-tuală.

Istoria apare ca o forţă care agreseazăeroul, mai ales sub raport psihologic, oipostază agresivă a istoriei fiind războiul.Problematica războiului a fost abordată deMarin Preda pentru a da „impresia de adevă-rat, nu de document. Adevărat în sensul artis-tic, în sensul invenţiei”1 şi pentru a răspundela întrebările: „Cum pot oamenii stăpâni isto-ria, cum pot ei afla care e ideea cea mai bunăde urmat, ca să nu devină victime ale ei?” 2 înscopul de a descifra, „pe acest fundal tragic,sensul vieţii eroului principal: care este soartaunui tânăr în timpul unei istorii dezlănţuite şinecruţătoare? Poate fi el fericit? Poate iubi?Se poate afirma ca fiinţă umană, cu idealurileşi aspiraţiile sale?” 3

Aşadar, problema războiului esteabordată ca o altă cale de pătrundere apsihologiei umane în faţa unor momente decriză. Abordarea problematicii războiului seînscrie în dorinţa lui Marin Preda de a face

ca „scena pe care evoluează eroii săi săfie istoria întregii noastre ţări”,4 cu scopuldeclarat de a demonstra că „istoria poatefi şi bolnavă. Şi fireşte că aduce în frun-tea evenimentelor indivizi bolnavi care daunaştere la evenimente sângeroase.” 5 Delirulistoriei ajunge la paroxism când omenirea seprinde în hora războiului şi a morţii. Oameniitrăiesc momente de un intens dramatism subameninţarea morţii.

Timpul istoric îşi lasă dramaticamprenta asupra individului, schimbând chiarsistemul axiologic. În Moromeţii, volumul aldoilea, sunt înlocuite vechile valori, iar altelenu mai sunt valabile decât răsturnate.Grăbitele mutaţii ale istoriei, lipsite încă desoliditate, au atras schimbări în codul moral alomului, au dat alte valori sentimentelorumane (prietenia, iubirea, dreptatea), afec-tându-le grav, instituind pânda, frica, neîn-crederea. Instabilitatea istoriei a lăsat frâuliber iraţionalului, absurdului, care l-au aduspe individ în conflict cu lumea, mistificându-iexistenţa, sentimentele, până şi cuvintele,care-şi pierd sensul lor uzual. Este perioadaîn care domină spiritul primar agresiv pe carescriitorul l-a caracterizat în Imposibila întoar -cere „ca o mentalitate sau o stihie care apareîn timpul unor intense frământări sociale şicare tinde să conteste valorile spiritului.” 6 Deaceea existenţa devine nesigură şi primeşte onotă tragică într-o lume aflată în dezordine.Violenţa istoriei duce cu sine destinele celormai multe dintre personaje. O lume nouă seconstruieşte, în vreme ce lumea veche estesupusă erodării.

În Delirul, ca şi în Cel mai iubit dintrepământeni istoria apare în ipostaza ei politică,de forţă uriaşă, opusă spiritului, care agre-sează eroul. Drama acestuia în faţa istorieieste acum cea a opţiunii: de angajare în vâr-tejul istoriei sau de contemplare detaşată aevenimentelor. Dar eroul lui Marin Preda nu

Personajul lui Marin Preda - Sub semnul fatalităţii istoriei

Oana-Gabriela AGACHE

194


se poate plia în faţa politicului, ci încearcă săgăsească modalităţi de evadare din realitateaconcretă: Moromete amână raportul cu reali-tatea prin cuvânt; Paul Ştefan încearcă să fiedincolo de loviturile istoriei, automistificându-se; pentru Petrini, experienţa erotică, reluatădupă fiecare eşec şi incriminare politicăabsurdă, pare a încheia câte un ciclu al iniţie-rii sale, iubirea ajutându-l să depăşească ime-diatul realităţii. Însă fuga de istorie s-a dove-dit a fi imposibilă, izolarea temporară a per-sonajelor lui Marin Preda fiind doar o iluzie,căci, pretutindeni, în mod tragic, istoria l-aîncercuit viclean pe om şi i-a condiţionat viaţainterioară.

Criticul Mircea lorgulescu încearcăsă răspundă la întrebarea: „Este istoria însine tragică, reprezintă oare o fatalitate sum-bră de sub apăsarea căreia omul încearcăzadarnic să se elibereze?” 7 Răspunsul vizea-ză faptul că „tragic este mai degrabă nu con-flictul dintre om şi istorie, ci acela dintre isto-rie şi raţiune; uneori istoria refuză să se supu-nă raţiunii omeneşti; tragismul rezultă aşadar,din lupta pentru a înţelege istoria şi dintr-ooarbă împotrivire, din lupta cu istoria sau cucei care, la un moment dat, o reprezintă.” 8

Marin Preda a ales tocmai personajecare au cultul raţiunii, pentru a le confrunta cuistoria. Firi superioare, Ilie Moromete,Niculae, Paul Ştefan, Victor Petrini sunt preo-cupaţi să înţeleagă sensul evenimentelor şichiar se implică în făurirea unei istorii, cumeste cazul lui Niculae. Cursul istoriei este însăimplacabil, eroziunea timpului e lentă şi deter-mină un mod de existenţă specific.

Se naşte întrebarea dacă aceşti eroisunt nişte învinşi sau fac parte din categoriasufletelor tari. Scriitorul n-a dat întotdeaunarăspunsul, preferând să-l sugereze doar,uneori, dar a fost generos cu personajelesale, lăsându-le câte o şansă, câte o portiţăde salvare. Astfel, în ciuda destrămării fami-liei, a ruinării gospodăriei sale, llie Morometese regăseşte după momentul de criză, avândsuficiente rezerve de energie pentru a refacetotul cu speranţa ascunsă de a realiza şi uni-tatea familiei. Nici izolarea fiului său, Niculae,nu este definitivă căci, în urma şocului provo-cat de moartea femeii iubite, el caută un nousens al vieţii în revenirea la activitatea politică.

Eroii aceştia au ajuns doar la capătulunui drum, zdruncinaţi, dar şi căliţi de traume-le sufleteşti, preocupaţi să tragă concluzii dintragismul propriei experienţe, călăuziţi de unoptimism inepuizabil şi încăpăţânat care nulasă loc liber disperării, asigurându-le curajulpentru a continua, pentru a lua totul de lacapăt. Spiritul uman nu se resemnează în faţanecesităţii oarbe. „De altfel, în proza saaccentul nu cade pe analiza formelor deînfrângere, ci pe justificarea unor acte deexistenţă cu prelungiri în sfera conştiinţei.” 9

Aşadar, eroul este un înfrânt în planistoric, pentru că logica lui interioară esteînvinsă de iraţionalul evenimenţialului, dar dinpunctul de vedere al libertăţii individuale, înplan general-uman, este un învingător.

Comun tuturor eroilor moromeţienieste obişnuinţa de a privi rezistenţa în faţaviolenţei sociale ca pe un spectacol, o come-die pe care de cele mai multe ori eroul oînfruntă singur şi apoi se amuză, asistând ladesfăşurarea ei. El observă rapid că este vul-nerabil, analizându-şi caracterul introvertit,contemplativ şi inocent. După ce aderă laacţiune, încrezător în sine şi în logica realită-ţii, primeşte o ripostă atât de năucitoare,încât, redresat de pe urma decepţiei, el îşiconcentrează toată atenţia spre a proteja şiperpetua, chiar cu preţul liniştii, stratul adânc,fragil de omenie şi visare. Naivitatea lui fun-ciară este iremediabilă, căci eroul nu-şi pierdecredinţa în om şi în rostul vieţii. Tot ceea cepoate face este să se distanţeze de zbuciu-mul cotidian şi, incorijibil făuritor de iluzii, săapere o lume a lui, a închipuirii, în care să seretragă la nevoie. Perspectiva distanţării ironi-ce are echivalentul visului, ca adăpost ultim,la eroii mai puţin înclinaţi spre umor. În ambe-le cazuri se poate observa o sforţare de asubstitui realităţii prezente o altă realitate,plăsmuită mai coerent, şi deci mai previzibilă,la care acomodarea nu mai presupune atâtadificultate.

Retragerea moromeţiană în sine serevelează a fi, deci, condamnată de istorie.Adevărul absolut reprezintă soluţia caracteris-tică a eroului de a trăi drama căutării singula-re a autenticităţii, iar toate demersurile indivi-dului se proiectează, în evoluţia romanuluipredist, pe fundalul căutărilor generale ale

195


unei astfel de soluţii. Istoria, însă, nu oferă oasemenea soluţie care conduce la pacea spi-rituală, ceea ce contează nefiind soluţia însine, ci asumarea ei ca opţiune singulară.Opţiunea nu este decât tragica alegere întreadevărul absolut al vieţii interioare, care con-feră valabilitatea spirituală a dimensiuniimoromeţiene şi adevărul realităţii, care permi-te adaptarea la viaţa socială. Ultimul nuînseamnă atât concesie, cât relativizare cubună ştiinţă, adaptare lucidă la cererea isto-riei.

Risipitorii prezintă, în această ordinede idei, această dramă a opţiunii care distru-ge singularitatea individului, îl scoate din timp,integrându-l în confruntarea generală a socie-tăţii. Socotindu-l un roman polemic şi comple-mentar Moromeţilor, carte a aventurii spiri-tuale în aventura oraşului, Andreea Vlădescunumeşte Risipitorii, roman al „unei anumiteviziuni, cristalizate în timp, asupra eului şi araporturilor sale cu istoria. […] DacăMoromeţii era o amplă frescă a satului risipitde istorie, Risipitorii este fresca oraşului risip-it în istoria concretă a momentului.”10 Autoa -rea volumului asociază ideii de risipire senti-mentul pierderii de sine în tăvălugul istoriei, alrătăcirii într-un labirint care duce la pierdereavechiului eu, ridicând problema limitelor din-colo de care identitatea eului nu mai răspun-de imperativelor lumii exterioare.

Confruntarea cu istoria determinăînchiderea sufletească a personajelor luiMarin Preda sub pecetea unei tăceri ce amin-teşte de cea a personajelor sadoveniene,înăbuşind în sufletele lor durerile şi amărăciu-nea cauzate de repetatele eşecuri. Intrate înstarea de muţenie, personajele se însingu-rează, îşi schimbă fizionomia şi comporta-mentul. Este o stare de refuz total al legăturiicu lumea, cu societatea. Drama însingurăriieste trăită cu intensitate diferită de la un per-sonaj la altul.

Personajele feminine însă, îşi trăiescviaţa în absenţa acestor determinări ale isto-riei pe care nu le iau în seamă, nu le anali-zează şi care nu le influenţează decisiv exis-tenţa. Adesea refuză să accepte istoria sauun alt tip de realitate care i se asociază şi careinfluenţează destinul bărbatului. „Faţă de tim-pul femeii, istoria are un curs paralel, fără

vreo influenţă decisivă. Timpul destinuluifemeiesc curge în propria sa matcă, este elînsuşi istorie, una interioară care nu ţineseama de aceea a lumii. Realitate autosufi-cientă şi preocupată exclusiv de conţinutul ei,personajul feminin se propune adesea pesine ca o entitate aflată în relaţie concurenţia-lă cu macro-realitatea. Dacă nu în mai maremăsură decât altele, în orice caz mai evident,Luchi e o purtătoare exponenţială a acesteitrăsături. Ceea ce Niculae intuise în relaţia sacu Simina se dovedeşte corect şi în cazul luiPaul Ştefan. Absorbit de istorie prin câtevadin manifestările ei cele mai tensionate şi maigrave, protagonistul Delirului ia act cu uimirecă este revendicat în egală măsură de feme-ia pe care o iubeşte şi care îşi cere imperativdreptul de a fi ea însăşi istorie.” 11 Astfel, Luchise arată complet neinteresată de macroreali-tatea care-l solicită şi îl absoarbe pe Paul Şte-fan. Evenimentele istorice de la sfârşituldeceniului al patrulea sunt pentru Luchi situa-ţii inexistente sau mult mai puţin importantedecât gravitatea faptului că, prins în mijlocullor, Paul Ştefan nu i-a dat un telefon sau nu i-a scris o scrisoare. Faptul nu reprezintă uncapriciu ce marchează superficialitatea sauincapacitatea de a percepe realitatea în mani-festările ei de mare gravitate. Comporta -mentul femeii înlătură o astfel de bănuială; înziua intrării României în război, Luchi nu pre-zintă decât o stare de seninătate „Luchi apăruliniştită, cu un surâs de triumf pe buze, straniuîn acea zi, ca şi cum ea ar fi ştiut ce-o să fieşi avea pe chip acea siguranţă de sine...Femeile au însă astfel de expresii din motivecu totul deosebite decât ceea ce credem noişi care n-au nici o legătură cu evenimenteledin afară.” 12

În ceea ce o priveşte pe Simina dinMarele singuratic, aceasta găseşte ca moda-litate de a ieşi de sub sclavia istoriei, arta.Salvatore Battaglia explică dorinţa eroului dea intra în lumea artei, a creaţiei, ca rezultat alconfruntării cu existenţa; „arta reprezintă posi-bilitatea omului de a se elibera de structuraînsăşi a societăţii şi chiar de sentimente, într-o existenţă a sa, un destin personal, o voceindividuală care poate învinge absurdul caneautentic. În cadrul însuşi al existenţei alie-nate, eroii trăiesc autenticitatea realităţii pere-

196


ne a valorii, a adevărului, a raţiunii. Creaţiaprefigurează o primă formă a vieţuirii erouluifaţă de istorie. […] Însă, această victorie esteparţială. Este victoria tragică a conştiinţeieului, care se exprimă individual în faţa isto-riei.” 13 În momentul revelaţiei creatoare,Simina va uita cu totul de viaţa ei, posibil pen-tru că o consideră inferioară felului în care eaar fi dorit să trăiască în cadrul experienţei salepersonale. Aşadar, ea face apel la creaţie şi lafantezia sa, nu atât pentru a oferi existenţei odimensiune exemplară şi eternă, ci pentru căo realizează, o dezvoltă, îi dă un sens şi ovaloare.

Revenind la romanul Risipitorii, acu-mulată în timp, risipirea produce la personaje-le feminine o încrâncenată însingurare faţă desine şi faţă de mediu, ceea ce se concreti-zează într-o dramă intensă a conştientizăriieşecului.

La Constanţa Munteanu, conştiinţaeşecului se transformă într-un complex al cul-pabilităţii, căci Constanţa face legătura întreeşecul vieţii sale şi eşecul căsniciei cu docto-rulul Munteanu.

Părăsită de soţ, ea cade într-o staredepresivă din care numai timpul şi pricepereadoctorului Drăghici o pot scoate. Coborând însine, prin introspecţie, Constanţa atinge zone-le abisalului. Cufundarea ei în boală înseam-nă cufundarea în sine până la contemplareaca dublu străin a propriului eu şi descompu-nerea resorturilor existenţei în căutarea esen-ţei ei.

Drama Constanţei Munteanu estedrama tuturor caracterelor moromeţiene, con-fruntate cu dilema angajare/contemplare faţăde implicarea în istorie. Această dramă seconturează în cazul Constanţei prin accep -tarea adevărurilor parţiale ceea ce imprimăpersonajului o dinamică proprie, sentimentecontradictorii şi o incertitudine comportamen-tală. Eroina este victima istoriei, învinsă deiraţionalul evenimenţialului. Totuşi, învingeprin păstrarea libertăţii interioare pe care şi-apăstrat-o tocmai refuzând convenţia. Ea reu-şeşte să-şi construiască propria realitate, orealitate afectivă ca replică la momentele ira-ţionale şi brutale ale realităţii istorice. Ca inte-lectual, Constanţa receptează atacul istorieiîn virtutea statutului pe care îl are sau al codu-

lui spiritual înalt umanist al cărei promotoreste. Ea este refuzată de istorie, dar nu pen-tru vreo poziţie anacronică, ci pentru atitudi-nea care anticipează asupra epocii.

„Dominându-şi astfel epoca şi depă-şind momentul istoric concret, eroul predianse distinge în contextul operei scriitorului prinmodalităţile specifice de a-şi apăra valorile,credinţele, idealurile de factură umanistă, darmai ales prin reperele proprii pe care îşiînscrie universul interior de esenţă morome-ţiană”. 14

Aşadar, dacă viaţa personajului mas-culin este guvernată de istorie, punându-i laîncercare forţa morală, personajele feminineîşi trăiesc viaţa în absenţa acestor determi-nări care nu le influenţează decisiv existenţa,găsind modalităţi de a se sustrage convulsi-ilor istoriei.

_______________

1. Marin Preda, Creaţie şi morală, Editura CarteaRomânească, Bucureşti, 1989, p. 4892. ibidem, p. 4863. ibidem, p. 4944. ibidem, p. 4695. ibidem, p. 4866. Marin Preda, Imposibila întoarcere, EdituraCartea Românească, Bucureşti, 1970, p. 327. Mircea Iorgulescu, Al doilea rond, Editura. CarteaRomânească, Bucureşti, 1976, p. 2068. idem9. Eugen Simion, Scriitori români de azi I, EdituraCartea Românească, Bucureşti, 1978, p. 43910. Andreea Vlădescu, Marin Preda sau triumfulconştiinţei, Editura Cartea Românească, Bucureşti,1991, p. 9311. Andrei Grigor, Marin Preda- Incomodul, EdituraPorto-Franco, Galaţi, 1996, p. 6312. Marin Preda, Delirul, Editura Cartea Româ -nească, Bucureşti, 1975, p. 31713. Andreea Vlădescu, Marin Preda sau triumfulconştiinţei, Editura Cartea Românească, Bucureşti,1991, p. 9314. Andrei Grigor, Marin Preda- Incomodul, EdituraPorto-Franco, Galaţi, 1996, p. 63

197


Marin Preda, un bun observator al sufletuluifeminin, intuind importantul rol pe care îl ocupăfemeia în viaţa bărbatului, a familiei şi în societateconturează câteva destine memorabile din universulrural şi din cel urban: Marioara Fântână, MariaSurupăceanu şi Simina Golea.

În creaţia scriitorului femeia nu va fi nicio-dată o victimă a bărbatului, nu cunoaşte umilinţadecât cu mici excepţii (mama lui Victor Petrini) nueste văzută o simplă unealtă în mâinile bărbatuluiambiţios şi posesiv, iar în momentul în care demni-tatea i-a fost lezată se revoltă de cele mai multeori, părăsindu-l pe bărbat (Catrina Moromete,Simina, Matilda, Suzy).

O categorie aparte a personajelor femininedin opera lui Marin Preda o reprezintă cele care tră-iesc o singură mare iubire pe parcursul vieţii şi care,odată îndrăgostite, în ciuda indiferenţei bărbatului,nu renunţă la această iubire, aşteaptă cu răbdare,chiar ani întregi, cu speranţa în suflet, că odată şiodată acesta va reveni în viaţa lor pentru totdeauna.Astfel de personaje sunt Marioara Fântână dinMoromeţii şi Marele singuratic, Simina Golea dinMarele singuratic, Maria din Intrusul.

Marioara Fântână, fiica mai mare a luiAdam Fântână (“lipoveanul”), responsabilul moriidin comuna Siliştea-Gumeşti, era o fată de pestedouăzeci de ani, cu toate că arăta de şaisprezece anidin cauza staturii sale. Era o fată “frumuşică” (aşagândea Niculae) care “moştenea de la maică-sa scâr-ba pentru mâncare şi, mai ales. pentru băutură” cu o“limpezime a gândurilor şi a faptelor pe care tatăl einu o avea”.

În momentul în care Niculae începe “să ovadă” descoperă că este frumuşică, are nişte “dinţialbi, regulaţi şi frumoşi ca nişte podoabe”. Cânddezamagirea şi furia pun stăpânire pe ea (scena încare Marioara, la seceriş, îl opreşte pe Niculae săvorbească cu el, reproşându-i iubirea lui pentruIleana, fata lui Costică Roşu, o femeie cu o reputaţieîndoielnică), Marioara devine “albă la faţă şi arătafrumoasă ca o mireasă sau ca o moartă în sicriu,acoperită de flori şi plânsă de suratele ei”, imaginecare poate fi considerată emblematică pentru destin-ul acestui personaj, metaforic vorbind: femeie

resemnată într-o iubire neîmpărtăşită, niciodatămireasă.

Evoluţia acestui personaj episodic estestrâns legată de destinul lui Niculae Moromete, pecare îl iubeşte încă din copilarie şi va continua să-liubească şi la maturitate, în tăcere, durere şi speran-ţă, cu toate că acesta nu este impresionat de aceastăiubire statornică şi stăruitoare, (“Crezi că dacă te uiţila mine şi-ţi curg lacrimile, nu mai pot eu de lacrim-ile tale, mai bine te-ai mărita şi ai lua un băiat de peaici şi ai încheia socoteala”îi spune el la un momentdat, sperând că o va alunga în felul acesta) recurgândla tot felul de stratageme pentru a-l determina s-oiubească: la paisprezece ani îl aşteptase “în paie, întindă” la un “clic”, făcându-se de râs, pentru că nu s-a împotrivit, iar băiatul a fost păcălit să iasă să seîntâlnească cu ea; îl vizitează acasă când acesta,activist de partid venise să supravegheze campaniaagricolă din Siliştea –Gumeşti; trimite o fată să-lcheme noaptea s-o fluiere la poartă; îl opreşte pecâmp să vorbească cu el; îl caută la Pălamida la ser-viciu.

Indiferenţa bărbatului pe care-l iubeşte, duri-tatea cuvintelor acestuia n-o îndepărtează peMarioara (”Ţi s-a năzărit că eu aş fi bun de bărbatpentru tine şi ţi-a intrat în cap chestia asta”), badimpotrivă, dragostea ei devine mai intensă şi, refă-când destinul lui Niculae, părăseşte satul natal, ter-mină şcoala medie, apoi urmează un curs de doi anide şcoală tehnică medicală devenind asistentă medi-cală la un preventoriu TBC pentru copii în comunaSăftica, la treizeci de kilometri de Bucureşti.

Este impresionantă tenacitatea de care dădovadă personajul în dragostea ei pentru Niculae şicare are la bază concepţia acesteia despre iubire:”Trebuie să pui şi tu ochii pe unul şi numai cu ăla săvorbeşti. Pe urmă te măriţi şi tu cu el”, concepţiecare are însă un punct slab pe care îl depisteazăIlinca, prietena Marioarei şi sora lui Niculae: ”Să temăriţi cu el şi să-ţi placă numai ţie şi lui nu? Ce viaţăe aia?” pe care Marioara nu vrea s-o accepte.

Marioara Fântână poate intra în categoriafemeilor “buimace” din literatura lui Marin Predapentru că destinul său urmează un traseu previzibilcare are în centru obsesia pentru Niculae. În ciuda

Trei personaje … trei destine,un singur ţel - fericirea prin iubire

Ipostaze feminine în Moromeţii, Intrusul şi Marele singuratic de Marin Preda

Zinaida TĂRCATU

198


tuturor jignirilor, a dispreţului manifestat direct deNiculae, Marioara Fântână dă impresia că nu vede şinu aude, este surdă la vocea realităţii, a raţiuniiîntruchipată de Niculae (n-o iubeşte şi nici nu-i dăsperanţa că o va iubi vreodată: “Mărită-te domnişoa-ră, şi n-avea tu grija muierilor cu care umblă alţii”),îşi pierde orice demnitate, aşteptându-l ani întregi caacesta, odată şi odată să se îndrăgostească de ea,trăind cu speranţa că “el se va uita la ea, o va vedeaşi îşi va da seama că îi era dată … Şi pentru ca acestlucru să se întâmple trebuie să trăieşti cu credinţa,gândea ea, altfel toate sunt zadarnice pe lume, şiiubire, şi frumuseţe, şi chiar aşteptarea ei, care îi luape dedesubt cei mai frumoşi ani ca o apă, chiar dacăse vedea mereu tânără în oglindă”(Marele singura -tic, vol.I, Ed. Minerva, Bucuresti,1978, p.105).

Niculae Moromete, la început, o suspecteazăpe Marioara Fântână că s-a îndrăgostit de el dininterese meschine, din nevoia de a-şi depăşi condiţiaţărănească “Ţi s-a năzărit că eu sunt bun de bărbatpentru tine şi ţi-a intrat în cap chestia asta… Cred şieu…Să mă însor cu o proastă ca tine. Cam ghiceştitu ce o să fie mai târziu, să pleci din sat şi să ajungipe unde o să ajung şi eu, poate chiar la Bucureşti, sănu mai dai cu sapa” (Morometii, vol II, Ed. 100+1Gramar, Bucuresti, 1997, p.192) pentru ca mai târz-iu să-şi dea seama că pe ea n-o interesa statutul săusocial (numai ce fusese exclus din partid) ci doar el,Niculae “Marioara, care a căzut la ţanc pe poartacomitetului de partid tocmai când i se pregăteaexcluderea. Îi ardea ei de excluderea lui cum îi ardeaşi papei de la Roma. Ea îl vroia pe el, oricum ar fifost, chiar şi muncitor cu lopata: Un bărbat! Ce făceaacest bărbat pe lume, nu-i păsa ei! Avea două braţe şio minte întreagă? O găsi el ce să facă!…” (Marelesinguratic, vol.I, Ed. Minerva, Bucuresti,, 1978,p.78)

Dragostea neîmpărtăşită, împletită cu durereşi suferinţă, parcă i-a păstrat intactă frumuseţeaMarioarei, aceasta arătând ca la douăzeci de ani,aspect pe care îl observă şi bărbatul, care începe s-oadmire pentru această iubire tăcută, statornică şi maipresus de timp şi spaţiu: ”Uite la ea cum sepotriveşte cu mine, gândi el uitându-se la Marioara,cum mă iubeşte fără să aibă nevoie să-i stau în casăsau în pat, sau să mă vadă mai mult de o dată pe lună.Dacă mi-ar fi milă de ea şi ea ar simţi, nu m-ar maiiubi din clipa aceea… Fiindcă mila naşte din dragos-te ură, nu alinare. Iat-o, dragostea neîmpărtăşită, oţine parcă fată mare, în timp ce dacă ar trăi cu mine,cine ştie, s-ar ofili repede ca un trandafir la soare…Totuşi, mi-ar părea mai bine dacă s-ar mărita, băiatule acuma mare şi ea ar putea să-şi facă şi alţi copii şi

pe Iliuţă să mi-l dea mie…”.Ambiţioasă, statornică în iubire, credincioa-

să bărbatului căruia îi făcuse un copil, cu o concep-ţie simplă despre rolul femeii în viaţa bărbatului“Dacă ai pus ochii pe un bărbat (…) cum ar maiputea fi bun altul, ?” Marioara Fântână este prezen-tată în trei ipostaze diferite, specifice celor trei etapeale vârstei psihologice: copilărie (când se îndrăgos-teşte de Niculae, hotărând că el este băiatul care-iplace şi cu care vrea să se mărite),adolescenţa(încercările disperate de a-l determina şi pe el s-oiubească, durerea şi suferinţa iubirii neîmpărtăşite),maturitate (femeie resemnată crescându-şi copilulcu instinct matern dezvoltat şi iubind în tăcere unbărbat care-şi face prezenţa o data pe lună şi care-idăruieşte, prin prezenţa sa clipe de fericire veritabilă:”Văzută de un străin, Marioara arăta ca şi cum ar fifost cea mai fericită dintre soţii lângă copilul şi băr-batul ei”).

Chiar dacă este o femeie instruită, terminaseşcoala pentru asistente medicale, trăise o bunăperioadă la oraş, fondul ei sufletesc, comportamen-tul şi limbajul au rămas tot de sorginte ţărănească,contrazicând astfel părerea unui alt personaj feminin,Sorana, din romanul “Intrusul” care considera căfemeile se adaptează mult mai repede şi mai uşordecât bărbaţii la un alt mod de viaţă, care le transfig-urează radical: ”Teribil ce repede se adapteazăfemeile, cum pot aşa din bătătură să treacă în palate.Bărbatul e mai greoi, nu renunţă el aşa repede la cei-au fost părinţii, dacă e ţăran rămâne ţăran chiardacă ajunge doctor în filozofie!” (“Intrusul”, Ed.Vartex Serv, p. 57)

Marioara Fântână este un personaj cu ostructură lineară, cu un temperament echilibrat, fărăefuziuni sentimentale sau izbucniri neaşteptate, tem-peramentale, fără reproşuri inutile la adresa bărbatu-lui, cu un singur ţel în viaţă – acela de a fi cu bărba-tul iubit, ţel pe care, în final, îl va atinge, dar fără caacesta să presupună şi dăruirea totală a bărbatului.Niculae o acceptă pe Marioara, trăiesc împreună, darsimţim în paginile finale ale romanului Moromeţii,vol. II, că ea nu reprezintă femeia iubită, ci maidegrabă o oază de linişte sufletească, un refugiu pen-tru eroul atât de încercat de viaţă, după mai multetentative eşuate de a-şi găsi fericirea şi de a-şi asumao lume care nu se lasă uşor asumată: retragerea dinpartidul comunist, moartea Siminei – marea sadragoste, moartea tatălui, Ilie Moromete – semnulechilibrului în viaţă.

Maria Surupăceanu din romanul “Intru -sul” este soţia electricianului Călin Surupă ceanu,eroul romanului şi mamă a doi copii provenind din

199


două relaţii diferite: primul copil, un băiat îl are catată pe Ambrozie Cazaciuc, un bărbat dubios, căsă-torit şi cu încă o tânără, în afară de Maria, violent şibeţiv, “paznic de noapte la cooperativa kilometrul14” din comuna Ereste; al doilea copil, o fată al căreitată este Călin Surupăceanu.

Maria s-a născut într-o familie dezorganiza-tă, cu un tată beţiv care s-a recăsătorit curând dupămoartea soţiei. A dus o viaţă privată de educaţie şi deorice bucurii, o viaţă tristă şi dramatică şi, tânărăfiind, este “vândută” de părinţii săi pe o “oca deţuică” unui bărbat mult mai în vârstă decât ea (decinzeci de ani), cu nevastă, copii mari şi amantă.Acesta, Ambrozie Cazaciuc, îi aplică un tratamentinuman: o bate şi el, şi fiul acestuia, o ameninţă cumoartea dacă încearcă să scape de el, o pune lamunci grele când este însărcinată, o înjură şi o înjo-seşte. Toate acestea au transformat-o pe Maria într-ofiinţă semisălbatică, semianalfabetă, speriată, trau -matizată şi complexată. De acest personaj tiranic,viclean, violent şi odios o scapă un tânăr din comisiade votare, Călin Surupăceanu, care a fost impresio -nat de înfăţişarea fetei “era bălaie, i se părea părulca aurul pe sub batic şi ochii albaştri sălbatici” şi deîndărătnicia ei de a intra în sală pentru votare.

Traseul destinului acestui personaj este unulascendent: Maria urmează o şcoală de calificare pen-tru laborante de trei ani, iar după terminarea şcolii eangajată imediat la rafinăria de petrol din oraşul cares-a construit recent, un oraş nou căruia îi lipsescbătrânii, morţii, amintirile şi legendele şi se căsăto-reşte cu bărbatul de care s-a îndrăgostit la primavedere, Călin, fiind convinsă că el este bărbatul vie-ţii ei şi că lor le este dat să fie împreună:”Eu amrecunoscut în Maria pe soţia mea, după trei ani, ea,după cum mi-a spus mai târziu, din prima clipă cândam luat-o de mână pe podişca aceea în faţa şcolii dinsatul ei” -spune eroul; “Noi suntem făcuţi unul pen-tru altul, i-am răspuns, din clipa când am simţit cămă apucă de mână şi mă duce cu el, acolo am fost.Şi dacă m-aţi văzut înainte să mă mărit tristă demoarte e că el e şi prost, cu toate că e foarte inteli-gent şi îmi dădeam seama că nu înţelege ce e întrenoi, nu ştie că mă iubeşte şi că împreună trebuie săfim” îi spune Maria doamnei Polihroniade, colegasa, susţinând astfel, ideea destinului în viaţa omuluişi cea a iubirii destinate, intuite de femei, dar nu şi debărbaţi. Aceeaşi concepţie despre dragoste o are siMarioara .

Evoluţia acestui personaj feminin esteinteresantă în măsura în care sugerează recâştigareademnităţii umane, a independeţei şi a dreptului lafericire, transformarea fizică şi morală: ”Rămăsei

mirat: n-o mai cunoştea nici dracu, în viaţa mea numai văzusem o femeie în felul ăsta de frumoasă, cupărul ei galben strâns bine pe cap şi legat la spate,într-o singură coadă tăiată scurt, într-o rochie înflo-rată şi cu ochii ei care sclipeau albaştri ce fuseserăşi de isteţi ce deveniseră, şi cum stătea uşoară ca opasăre în braţele mele, fremătând şi neslăbindu-mădin priviri…” - spune personajul când o reîntâlneşte.Spre deosebire de Marioara, Maria, în momentul încare ajunge la oraş adoptă stilul de viaţă, comporta-mentul şi mentalitatea acestui mediu (“Formidabilcâtă dreptate avusese doamna Sorana când spusesecât de tare se poate schimba o fată de la ţară înnumai câţiva ani…”).Capabilă de o pasiune puterni-că care transfigurează radical, făcând-o să emanelumină şi fericire în jur, Maria chiar dacă este de ofrumuseţe răpitoare, trezind invidia celor din jur, maiales a femeilor, nu este interesată decât de Surupă -ceanu cu care, până la urmă, se căsătoreşte.

În iubire dă dovadă de fidelitate, înţelegere,sinceritate, încredere, admiraţie, de o exuberanţăspecifică femeii îndrăgostite, iar în momentul în careiubitul întârzie legalizarea relaţiei se îmbolnăveştede tristeţe, de “lingoare” (cum ar spune Arghezi) şidevine tăcută, iar lumina fericirii dispare de pe chip-ul ei. Muţenia însoţită, uneori, de lacrimi şi leşin esteuna dintre reacţiile specifice personajelor femininedin opera lui Preda la indiferenţa, obtuzitatea bărba -tului care observă transformarea, dar nu caută expli-caţia în interiorul cuplului sau în culpabilitatea unuiadintre parteneri, de cele mai multe ori, a protagonis-tului, ci în lumea exterioară, aşa cum face şi eroul.Aflând motivul, el se căsătoreşte cu Maria şi operioadă căsnicia lor se caracterizează printr-o com-patibilitate perfectă, prin fericire şi armonie. Maria,ca soţie este înţelegătoare, tandră, calmă şi echilibra-tă, crescându-şi copilul cu devotament, ţărăneşte.

În armonia cuplului intervine la un momentdat nenorocirea: accidentul lui Călin în urma căruiarămâne parţial desfigurat, după ce salvase un om,care ulterior se dovedeşte a fi un beţiv. Începând dinmomentul acesta Maria devine de nerecunoscut, atâtdin cauza caracterului ei influenţabil (nu-l mai ascul-tă pe Călin, ci pe doamna Polihroniade care induceîn sufletul Mariei banuiala că soţul său nu o iubeştesuficient pentru că altfel ar fi găsit o altă soluţie desalvare a beţivului),cât şi din cauza dispariţiei iubiriipentru soţul ei, care n-o determină să lupte pentru ao păstra, ci asemenea Matildei din “Cel mai iubitdintre pământeni”, grăbeşte dispariţia ei totală.Maria devine neîncrezătoare în soţ, dispreţuitoarepentru faptele şi ţelul lui (acela de a termina liceul şide a se înscrie la facultate) rece, indiferentă, jenată

200


de postul pe care îl acceptă: ajutor de portar, frustra-tă de bănuiala că soţul nu o iubeşte suficient (n-auitat faptul că acesta a opus rezistenţă la iubirea ei).

Maria este un personaj literar complex înstructura căruia regăsim atât trăsaturile specifice per-sonajelor feminine din opera lui M. Preda, la modulgeneral, dar si trăsături specifice Marioarei Fântână(fără insistenţa şi aspectul obsesional pe care îl iadragostea pentru bărbatul iubit) şi Matildei din “Celmai iubit dintre pământeni”: reacţia Mariei înmomentul în care află că soţul a ajuns din electriciancalificat, ajutor de portar; nu reuşeşte să treacă pesteun moment dificil din viaţa lor: accidentul, începesă-şi urască soţul, cu o “ură bine ţinută în frâu”,dorindu-i chiar moartea (“Dar eu nu eram in inimata şi nici măcar n-ai murit, aşa cum ai vrut. Mai binemureai!”)

Spre deosebire de Matilda, Maria nurăbufneşte decât în momentul despărţirii inevitabiledupă ce iubirea din sufletul ei dispare, lăsând locdezamăgirii, frustrărilor şi urii împotriva bărbatuluicăruia îi aruncă “ameninţări nedemne, cuvinteinsultătoare şi jignitoare, pe care gura ei, cu bărbiavânătă de furie mi le arunca sub privirea mea ferită”.

Momentul de acalmie care precede despăr -ţirea finală (Constantin Noica observă că toateromanele lui M. Preda se încheie cu o despărţireînţeleasă ca o desfacere de iluzii, obsesii, egoism,eros, fiind o repetare a morţii, o înfăţişare a ei, iarprin parcurgerea unei experienţe-limită, neliniştea,frica faţă de moarte se modifică, eroii, în final fiind“liberi pentru moarte”) reprezintă o iluzie pentru eroică nu este totul pierdut, că o reîntoarcere a fericiriiprin iubire mai este posibilă, iluzie ce se destramă înmomentul în care eroinele fără nici o pregătire îiîntreabă când pleacă, când se mută: Maria îl întreabăpe soţul ei, uitându-se liniştită în ochii acestuia:“Căline, tu când te muţi?”, Iar Matilda însărcinatăfiind, îl întreabă:”Ei, când pleci? Nu vei fi tatăl aces-tui copil. Nu e copilul tău!”

Simina Golea, pictoriţa din romanul Marelesinguratic, prin intermediul căreia autorul pune îndiscuţie problemele artei şi ale artistului, un person-aj unic în literatura lui M. Preda, prin faptul că secaracterizează printr-o nobleţe sufletească deosebită,nemaiîntâlnită în cazul eroinelor autorului, întrunindtrăsăturile eternului feminin: o sensibilitate exacer-bată, aspiraţia spre iubire împlinită, absolută, (ferici-rea prin iubire), căutarea unui sens al vieţii, cultulfrumosului, al valorii şi al binelui, sinceritatea înrelaţiile cu fiinţa iubită şi cu oamenii, dar în acelaşitimp învăluirea propriei vieţi cu secrete şi mistere pecare iubitul trebuie să le descifreze.

Eroina este fosta soţie a unui pictor celebru,talentat (Simina spune despre el că avea ”talentul de-acasă”), cu discipoli care îl venerau, dar, în căsnicieşi în relaţiile cu oamenii este brutal, violent,petrecăreţ, afemeiat, beţiv, bădăran, şi nedemn (pen-tru el Simina reprezentând “reproşul întruchipat”),fiica unui “profesor de desen şi autor de gravuri înlemn” şi iubita lui Niculae Moromete, pe vremeacând era student şi mai târziu, inginer horticultor.

La prima întâlnire cu Niculae (în sera de lapalatul Mogoşoaia) Simina era “binefăcută, niciprăjină, nici bondoacă […]Castaniul ochilor însă îiera atât de limpede încât te făcea să înţelegi că şisecretele de dincolo de ei aveau aceeaşi puritateinocentă“ (Marele singuratic, vol.I, Ed. Minerva,Bucu reşti, 1978, p. 30). Acest prim portret al Simineisubliniază o frumuseţe temperată şi un anumit echili-bru sufletesc după despărţirea de soţul sau, Pătraşcu,“puritatea inocentă” a ochilor şi a sufletului.

Acest echilibru al Siminei este zdruncinat deiubirea pentru Niculae şi despărţirea de acesta. Cândse reîntâlnesc, după un an, Simina capătă un chipfantomatic “Într-o dimineată apăru pe poartă de laintrare, o silueta de femeie […]. Pe cât de vii erauculorile de pe ea, pe atât de fantomatic chipul. Palidăca o moartă, cu buzele vinete, cu pleoapele enorme,genele arcuite şi pupilele dilatate, părea că se ridica-se atunci din sicriu şi o pornise la drum, nici ea nuştia încotro” (Marele singuratic, vol.I, Ed. Minerva,Bucuresti, 1978, p.104).

Acest portret al Siminei, ca şi alte câtevascene, prefigurează scena finală a morţii eroinei:plimbarea celor doi protagonişti prin cimitirul dinsatul natal al lui Niculae, când acesta meditează asu-pra morţii “Aici, cimitirul, dai mereu de el, fiindcăpe dealurile acelea sunt vii şi livezi….Vezi, aici omule mai liber, fiindcă cimitirul e mai aproape de ved-erea lui şi-şi aduce mereu aminte ce-l asteaptă…Întimp ce în marile aglomerări el uită şi crede că aînvins această perspectivă…Cum s-o învingi? Cinenu-şi cunoaşte condiţia sau o uită e mai robit de ea,mai prizonier”, îmbrăţişările pătimaşe ale celor doistau şi ele sub semnul morţii: ”Nu-ţi fie teamă, şoptiea, ia-mă în braţe aici în vie, la lumina zilei, la lumi-na asta nu se fac crime…La lumina asta poţi doar sămori de dorul cuiva…Într-adevăr, părea că-şi dăduhul şi când Niculae o luă în braţe, simţi că nunumai răsuflarea, dar şi fruntea, şi corpul ei ardeauca focul….Sărutarea ei era mistuitoare…”(Marelesinguratic, vol.I, Ed. Minerva, Bucuresti, 1978,p.164).

Din fata băieţoasă de odinioară,eroinadevine o femeie reflexivă, sensibilă, o “hamletiană”,

201


îndrăgostită de pictură, de artă, în general, carereprezintă alături de iubire, cele două coordonateesenţiale ale vieţii sale: ”Fără iubire n-am avut pute-rea creaţiei…Dacă mor, să ştii că nu-mi parerău…”; “Fericirea e atât de rară pe pământ,Niculae! Iar inspiraţia poate să nu vină decât o datăşi cu durată, hm, cine ştie? Scurtă de tot! Ce vrei dela mine? Aşa eram eu fericită, să pictez mult şi sămă iubeşti, chiar dacă mor…”

Artiştii sunt nişte oameni “obsedaţi” de artalor şi “ca soi de bărbaţi sau de femei, nu prea suntemreuşiţi”, duc o viaţă “sofisticată” iar “pictura e oobsesie, te împiedică să trăieşti integral.” Dragosteapentru pictură s-a născut la vârsta de cinci ani şi deaproape douăzeci de ani, Simina, chiar dacă picturileei erau bune, simţea că nu are talent, geniu, picturilesale “n-au ochi”, i-a lipsit inspiraţia, motiv pentrucare apare teama pentru propriul eşec şi pentrubatjocura cu care va fi întâmpinată printre confraţidupă ratare.Prin acest personaj autorul aduce în prim-plan problemele artei şi ale artistului: inspiraţia, pati-ma devoratoare, starea de beatitudine şi de euforie,transferul de viaţă în opera de artă, relaţia bine-rău,neglijarea existenţei fizice a artistului în momentulcreaţiei, invidia şi ratarea în lumea artiştilor, viaţadublă care presupune multă suferinţă.

Eroina este o tânără de douăzeci şi patru deani, care, ca şi Niculae, a trăit eşecuri repetate în dra-goste (“trei bărbaţi cunoscuse, unul cu care se mări-tase, o bătea şi o desconsidera ca pictoriţă, al doileao iubise, dar într-un anumit moment o trăsese cubanul, un golan, iar al treilea, cel din faţa ei, râsesede ea…. Pentru ceea ce i se întâmplase ei…”) sau înprofesiunea care, pentru ea reprezintă sensul vieţii.

Şi în cazul Siminei regăsim gestulîntoarcerii cu spatele la lume, care prefigureazăscena morţii acestei fiinţe cu “inima deschisă”, darnu şi cu mintea (“mintea ta nu prea e atentă “) şi sim-bolizează absenţa, refuzul cuvântului, exorcizarearăului, a morţii însăşi prin refugiul ei în tăcere şisomn (Constantin Noica) .

Atrasă de candoarea, independenţa luiNiculae, şi fascinată de cultul singurătăţii acestuia,ea se îndrăgosteşte de el la modul absolut, totaldescoperită, căutând înţelegere, protecţie şi iubire.Niculae, încercând să se vindece în singurătate detoate rănile trecutului, nevrând să se implice într-onouă relaţie care l-ar proiecta în lumea din care toc-mai a evadat, se arată neîndurător cu Simina în repe-tate rânduri, încercând să-i impună concepţia lui des-pre iubire: ”Îmi place să nu te văd şi să te iubesc!”.Eroina nu poate înţelege acest mod de a iubi al luiNiculae şi din acest motiv suferă după fiecare

despărţire, hotărâtă de multe ori să-l uite, dar în ace-laşi timp incapabilă de o despărţire reală. Mândria şiorgoliul ei de femeie sunt grav lezate în momentul încare Niculae urlă la ea să plece, spunându-i că numai vrea s-o vadă niciodată (după a patra despărţire).Din acest moment Simina, care avea nevoie de o adoua persoană pentru a fi fericită, neacceptând sin-gurătatea, spre deosebire de Niculae, găseşte resur-sele şi forţa în sine pentru a trăi singură şi liberă.Ultima despărţire o transformă într-o femeie liberăfără să mai fie obsedată de Niculae, determinându-lîn felul acesta pe Niculae să se întoarcă la ea.Personajul trăieşte obsesiv, pătimaş, atât iubirea câtşi pictura. Ea dărâmă un mit al iubirii umile,obsesive şi în schimb ridică un altul, cel al iubiriilibere care nu acaparează fiinţa iubită . Se realizeazăun transfer de singurătate. Înţelege acum că a deve-nit liberă, poate să iubească la distanţă şi că-l iubeş-te mai puţin, devenind astfel, mai puţin vulnerabilă.

Pe patul de moarte, Simina are senzaţianemuririi: ”fără iubire n-am avut puterea creaţiei”,conştientă că finitudinea poate fi învinsă de creaţie,lucrare (“dacă mor, să ştii că nu-mi pare rău”). Pânăîn ultimul moment, Simina, chiar conştientă că vamuri încearcă să nege totuşi moartea, rămânând seni-nă, lucidă. Morţii, Simina opune erosul, creaţia şiviaţa (ca forme ale negării morţii), este demnă(Niculae observă că “aşa de repede se învăţase cuideea morţii”).

Ca majoritatea personajelor lui Marin Preda,Simina încearcă să găsească un sens al vieţii şi săatingă fericirea prin iubire, dar şi prin creaţie. Celedouă ritmuri ale existenţei: viaţa comună, empirică şicea de absorbţie într-o creativitate fascinantă şi exte-nuantă nu se pot însuma, ci se exclud. Iubind, trăin-du-şi condiţia de femeie, dorindu-şi un soţ şi copii,Simina simte că acesta poate fi rostul ei definitiv,alegere ce face inutilă creaţia la care, i se pare, arputea renunţa. Dar iubirea trezeşte în ea starea deinspiraţie (‘nu pictam bine înainte fiindcă nu măiubea nimeni”) căreia i se dedică cu totul, chiar curiscul de a-şi epuiza forţele vitale, activând astfel oboală mai veche, tuberculoza, care apare pe fondulextenuării organismului, ducând la moartea Siminei.

Aproape toate personajele feminine aleprozei lui M. Preda sunt enigmatice, imprevizibilecu “stări inexplicabile”, cu momente de tăcere, muţe-nie şi cu altele de vorbărie interminabilă, simboluricrude ale realităţii, ale cotidianului, rupte din univer-sul rural, dar păstrând nealterată în suflet fascinaţiaacestuia...

202


În conştiinţa scriitorilor revoluţionari de al 1848,marii noştri domnitori au ocupat un loc privilegiat, determi-nat atât de semnificaţia faptelor lor, cât şi de simbolisticapersonalităţii acestora. Trezirea conştiinţei naţionale acontemporanilor putea fi realizată prin înfăţişarea unorvoievozi exemplari, deoarece „istoria noastră are destulefapte eroice”, cum susţinea Mihail Kogălniceanu înIntroducţia la Dacia Literară[1]. Între aceştia, printre primii,se află Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare, care s-auimpus prin luptele de apărare, purtate cu succes împotri-va diverşilor năvălitori, dar şi pentru extinderea şi stabili-zarea graniţelor, Mircea ajungând, după cum se ştie, pânăla „marea cea mare”, iar Ştefan la Chilia şi în Pocuţia.

Cel care va corespunde, însă, cel mai bine ide-alurilor revoluţionarilor 48-işti este voievodul MihaiViteazul, căci prin acţiunile lui a realizat două dintre celetrei obiective fundamentale ale acestora: libertatea naţion-ală şi unirea vechilor provincii dacice. Aşa se explicăatenţia acordată de către unii autori ai vremii, în special, şioprirea lor cu predilecţie asupra personalităţii acestui dom-nitor.

În epocă, scriitorii încearcă să folosească speciaepopee, deoarece consideră că avem eroi, care potdeveni personaje epopeice. Este adevărat că niciCostache Negruzzi în „Ştefaniada” şi nici Ion HeliadeRădulescu în „Mihaida” nu au dus proiectele până lacapăt, dar semnificativă este încercarea lor, care se bazape ideea valoroasă că avem eroi de o asemenea anver-gură.

Istoric fiind, N. Bălcescu a ştiut şi a înţeles celmai bine semnificaţia faptelor lui Mihai Viteazul şi, caatare, i-a dedicat o lucrare amplă, de factură ştiinţifică,având un titlu sugestiv: „Românii supt Mihai-VoievodViteazul”, în care prezintă o perioadă scurtă, de doar optani, „dar anii cei mai avuţi în fapte vitejeşti” din istorianaţională, după cum apreciază chiar autorul[2], care vedeaîn domnitor un simbol al demnităţii naţionale şi al realizăriiunităţii naţionale.

Andrei Mureşanu în „Un răsunet” („Deşteaptă-te,române”–1848) evocă direct trei personalităţi istorice, întrecare şi pe Mihai Viteazul, rămase în memoria colectivăpentru ideea de luptă eroică pentru libertate:

„Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,

Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.” [3]

Mai târziu, în 1874, cu ocazia dezvelirii unei sta-tui în bronz a voievodului, Vasile Alecsandri publica în„Revista contimporană” (1 noiembrie) poezia „Odă statuieilui Mihai Viteazul”, unde evidenţiază valoarea de simbolpatriotic suprem al acestuia:

„Precum arhipăstorul ce poartă daruri sfinte, Purtai moşia-ntreagă în inima-ţi fierbinte…August erou a cărui memorie augustăTrecut-a peste secoli cu marginea îngustăŞi s-a înscris în raze pe fruntea omenireiAfară de domeniul uitărei ş-a peirei!Precum odinioară pe toţi electrizaiCu glasul şi ochirea-ţi de-arhanghel, o! Mihai,Priveşte împregiuru-ţi cum vine-ntreg poporul, Cum vine să admire în tine Salvatorul................................................................Gigant din alte timpuri, fruntaş între eroi…”[4]

Cu excepţia lui Ion Heliade-Rădulescu, care pro-punea în epopeea amintită o evocare de amploare, dar,din păcate, doar începută[5], singurul care se opreşte, cuinsistenţă, în epocă, într-un şir de creaţii literare asupradomnitorului Mihai, este scriitorul D. Bolintineanu.

Numit de Constantin Bacalbaşa „poet alredeşteptării naţionale”[6], Dimitrie Bolintineanu a avut oviaţă, dedicată patriei şi poporului, de lupte, frustrări şisuferinţe, ilustrativă pentru epoca sa. Formarea viitoruluiscriitor stă la baza viziunii sale privind problematica socia-lă şi naţională a timpului.

Născut în 1825[7] la Bolintinul din Vale (tatăl fiindEnache Cosmad, macedonean din Ohrida, iarmama–românca Anica), băiatul a avut o copilărie grea,căci şi-a pierdut curând ambii părinţi. După începutul laşcoala de la Colţea, va ajunge, prin 1837, elev la SfântulSava, unde, sârguincios, va vedea în învăţătură un mijlocde a-şi găsi un rost în viaţă. Devine repede cunoscut,când, în 1842, Ion Heliade-Rădulescu îi publică în Curierulromânesc, cu o prezentare elogioasă, poezia „O fată tână-ră pe patul morţii”. Semnificativ este faptul că tânărul poeteste solidar confraţilor săi nu numai în ce priveşte orienta-rea artistică, ci şi în privinţa idealurilor social-politice alevremii. Devine, printre primii, membru al societăţii revolu-ţionare secrete „Frăţia”, apoi al „Societăţii literare” şi al

IMAGINEA PERSONALITĂŢII LUI MIHAI VITEAZUL ÎNCREAŢIA SCRIITORULUI 48-IST DIMITRIE BOLINTINEANU

Gheorghe BUCUR

203


„Asociaţiei literare”. Primind o bursă de studii în 1846 de lafraţii Golescu, frecventează la Paris College de France,unde este cucerit de ideile înaintate ale vestiţilor profesoriJules Michelet, Edgar Quinet, formându-se, ca şi alţi tinerimunteni şi moldoveni veniţi aici, în atmosfera de eferves-cenţă înnoitoare, care a dominat Franţa între revoluţia dela 1830 şi cea de la 1848. Întâlnindu-se în cadrul„Societăţii studenţilor români” şi al Bibliotecii române dinParis, muntenii şi moldovenii vor făuri visuri pentru viitorulpatriei, înţelegând necesitatea stringentă a unirii în înfăp-tuirea acestor idealuri. Alături de M. Kogălniceanu,Bolintineanu va fi unul dintre cei mai entuziaşti şi activi uni-onişti. [8]

Întors în ţară, la Bucureşti, participă la pregătirearevoluţiei de la 1848, încredinţându-i-se sarcina de redac-tor responsabil al gazetei revoluţionare „Popolul suveran”,din redacţie făcând parte N. Bălcescu, C. Bolliac, Gr. Ale -xan drescu ş.a. Când la 13 septembrie sosesc la Bucureştitrupele otomane represive, face parte din delegaţia frunta-şilor revoluţionari, care prezintă, prin Bălcescu, un protestoficial, dar sunt arestaţi din ordinul lui Fuad- efendi şi apoitrimişi în exil. După nouă ani de pribegie, timp în care aacţionat activ în cadrul emigraţiei, revine după amnistie înţară, unde fundează gazeta „Dâmboviţa”, al cărei obiectivprincipal era unirea, devine sfetnic apropiat al lui Al. I.Cuza, ministru de externe şi apoi al instrucţiunii şi cultelor.Bolintineanu este unul dintre cei mai entuziaşti şi consec-venţi militanţi ai înfăptuirii idealurilor de la 1848.

Pe de altă parte, tânărul scriitor cunoştea binesituaţia literaturii vremii şi, privind fenomenul estetic dininterior, înţelegea funcţia etică fundamentală a ei.

Într-o suită de articole, publicate în 1868, autoruldescrie un traseu al liricii româneşti, numind scriitorii pecare îi consideră precursori. După citarea lui TudorVladimirescu ca deschizător de drum şi aprecierea sur-prinzătoare că este „un mare poet român”, este numitNicolae Bălcescu, de fapt, mentorul generaţiei, apoi VasileCârlova pentru „Marşul” său, considerat „nemuritor”, şiAndrei Mureşanu cu celebra odă, ca, în final, să fie nomi-nalizat V.Alecsandri pentru „românirea poeziei noastre”prin folosirea creaţiei folclorice. Având o imagine clară aevoluţiei poeziei româneşti şi apreciind corect contribuţiascriitorilor înaintaşi, posesor al unui simţ ritmic şi muzicaldeosebit, Bolintineanu, considerând că misiunea princi-pală a poeziei „este de a curăţi sufletele…, de a ridicasufletele prin sentimentul admirării, de a le întări prinamintirea virtuţilor, având totodată în vedere îmbunătăţireasoartei omului”[9], aşază la baza conţinutului creaţiei liter-are un mesaj moral complex.

Ţara-idee, toposul mitic al patriei, idealul eroic,admiraţia pentru trecutul glorios, personajul istoricreprezentativ constituie problematica fundamentală apoeziei lui patriotice şi, în special, a „legendelor istorice”,

prin care urmăreşte să realizeze trezirea conştiinţei şi edu-carea contemporanilor în vederea împlinirii marilor idealuri48-iste– independenţa şi unitatea naţională.

Un astfel de erou din trecutul nostru istoric, per-sonaj simbolic şi exponenţial, în care poetul găsea unmodel exemplar şi care putea constitui un mijloc convingă-tor în evidenţierea şi argumentarea ideilor sale patriotice,era, fără doar şi poate, Mihai Viteazul.

Ne vom opri asupra imaginii personalităţii voievo-dului, creată de 48-istul D. Bolintineanu cu mijloacele arteiliterare.

Vom folosi, ca sursă a lucrării noastre, ediţia înopt volume a operei lui D.Bolintineanu, realizată ştiinţificde către Teodor Vârgolici şi publicată între anii1981–1986. [10]

Am identificat 16 poezii dedicate lui MihaiViteazul din ciclul „legende istorice”[11]: Cea de pe urmănoapte a lui Mihai cel Mare, Mihai scăpând stindardul,Întoarcerea lui Mihai, Mihai la pădurarul, Mihai reve-nind de la Dunăre, Mihai şi ucigătorul, Moartea luiMihai Viteazul, Mustafa-Paşa, Călugărenii, Mărirea luiMihai, Mihai şi călăul, Muma lui Mihai, Bătălia pe ghea-ţă, Mihai în Transilania, Mihai la Vidin, Mihai la Călu -găreni[12] şi o satiră–Mihai Viteazul în rai. Satiră.[13]

De asemenea, voievodul este eroul a trei piesede teatru (o trilogie) cu titlurile: Mihai Viteazul condamnatla moarte, Dupe bătaia de la Călugăreni şi Mărirea şiuciderea lui Mihai Viteazul.[14]

Este de menţionat în cadrul publicisticii autoruluişi realizarea unor biografii contemporane şi istorice, unde,alături de „Viaţa lui Cuza-Vodă”, „Viaţa lui Ştefan-Vodă celMare”, găsim şi „Viaţa lui Mihai Viteazul făcută pentru înţe-legerea poporului de un anonim” (din 1863), texte non-ficţionale, cu un evident caracter de popularizare, care nuintră în obiectivul cercetării noastre, dar care sunt valoroa-se prin semnificaţia preocupării autorului de a mediatiza înmasele largi populare şi pe înţelesul lor, mai ales, figurastrălucitului voievod reunificator de ţară.

Imaginea generală a personalităţii lui Mihai, pecare voia să o transmită scriitorul, era aceea a unuivoievod patriot prin excelenţă, dedicat patriei şi poporuluisău.

Ne atrag, de la început, atenţia titlurile folosite descriitor, deoarece apare constant în ele numele domnito-rului. Din cele 17 poezii, una singură foloseşte formulaMihai cel Mare (Cea de pe urmă noapte a lui Mihai celMare), două–numele Mihai Viteazul (Moartea lui MihaiViteazul şi Mihai Viteazul în rai. Satiră), cele trei textesubliniind şi prin numele întreg din titlu importanţa, gravi-tatea şi solemnitatea momentului. În unsprezece creaţii,Bolintineanu utilizează numele obişnuit, sugerându-se osituaţie comună, firească, în care eroul este prezent şiacţionează normal, potrivit personalităţii sale excepţionale

204


însă, ca în Mihai scăpând stindardul, Mihai la pădura-rul, Mihai şi călăul, Mărirea lui Mihai ş.a. Trei creaţii nuconţin numele eroului–Mustafa-Paşa, Călugărenii şiBătălia pe gheaţă, dar în primele două, prin titlurile pro-puse, este evidentă referirea la evenimente legate dedomnitor.

Şi în piesele de teatru situaţia este asemănătoa-re. Două conţin numele înteg consacrat: Mihai Viteazulcondamnat la moarte şi Mărirea şi uciderea lui MihaiViteazul, accentuându-se, din nou, un eveniment funda-mental, iar cea de-a treia–Dupe bătaia de la Călugăreni,trimite din nou la domn prin numirea localităţii celebrei vic-torii. Aceste texte reiau motivele prezentate în poezii, darautorul nu are capacitatea construcţiei dramatice, iarsubiectele sunt amplificate şi, din păcate, diluateneatrăgător.

Este important de observat că numele Mihai celMare apare în titlu numai în prima poezie din legende,publicată în 1847, fiind înlocuit apoi cu formula consacratăMihai Viteazul, autorul conformându-se, astfel, uzuluicolectiv, iar în interiorul textului doar în satira citată.Relevant este faptul că numele eroului folosit în titlurilecreaţiilor dezvăluie nu numai admiraţia autorului pentruacesta, dar şi capacitatea artistică a lui Bolintineanu înrealizarea unei anumite sugestii valorice chiar de aici.

Titlurile creaţiilor surprind o diversitate de situaţiiîn care se manifestă eroul. D. Bolintineanu, ca şi alţi autoridin epocă, va folosi în titlu denumirea exactă a evenimen-tului. Literatura noastră de la 1848 nu ajunsese la stadiulîn care titlul să fie o formulă simbolică sau metaforică. Dealtfel, în texte cu un asemenea scop educativ şi propa-gandistic formulări ermetice, subtile ori ambigue ar fi fostnu numai inutile, dar şi contraproductive, căci ar fi îngreu-nat receptarea unui mesaj, care ar fi trebuit să ajungădirect la mintea şi inima unui lector încă needucat, necom-plicat şi nepregătit pentru subtilităţi semantice. Mesajulpentru a fi penetrant trebuia să înceapă chiar de la titlu.Bolintineanu se întoarce spre trecut nu pentru că ar fi fostfascinat de misterul originilor, ci din nevoia de exemplari-tate politică şi morală, din dorinţa de a opune unui prezentdetestabil, sub raportul conştiinţei de sine a naţiunii, imag-inea unui trecut glorios datorită pildei de demnitate, băr-băţie şi eroism.[15]

Scriitorul, în aproape toate poeziile dedicate luiMihai, recurge la situaţii limită, deoarece acestea permiteroului să-şi dezvăluie aptitudinile şi concepţiile în moddirect, fară a părea înscenări construite artificial. Evocareadomnitorului este făcută, în primul rând, prin faptele lui dearme şi apoi prin atitudinile, ideile şi concepţiile sale, princare se defineşte o personalitate complexă, unică, excep-ţională a istoriei naţionale.

Interesant de observat este faptul că autorul nueste preocupat de conturarea portretului fizic al domnito-

rului, ci de a celui moral şi caracterial. Totuşi găsim câtevadetalii, care sunt folosite uneori de poet pentru a aduce onotă de precizie ca în versurile: „Şi pe dalba-i mână frun-tea lui apasă” din poezia „Cea de pe urmă noapte a luiMihai cel Mare” (I, 109) sau „Şi pe mâna-i mândră capula plecat” („Moartea lui Mihai Viteazul”, I, p. 529). Alteori,detaliul are rolul de a evidenţia un aspect al personalităţii,ca în „Mihai şi călăul”, unde privirea hotărâtă, plină deforţă, a eroului duce la schimbarea atitudinii şi comporta-mentului gâdelui, care renunţă la execuţie: „Iar Mihaiîntoarce spre el capul său/… Călăul se împleticeşte;/Fierul său aruncă…Cade fermecat/ Sub căutătura mân-drului bărbat.” (I, p.150)

Lumina sufletului voievodului, scăldat de foculînaltelor scopuri şi idealuri, transgresează în exterior, ira-diind din întreaga fiinţă: „Domnul merge-n frunte luminatmereu/ De lumina dalbă sufletului său.”(„ Mihai la Vidin”,I, p. 702)

În realizarea unor deziderate politice, cum sunt lib-ertatea naţională şi unificarea ţărilor, singura cale accep-tată şi folosită în epocă, aproape fără excepţie am zice,era lupta armată, deoarece negocierile diplomatice aveau,atunci, puţini sorţi de izbândă. De aceea, vitejia şi destoini-cia militară erau însuşiri fundamentale pentru a realizaîmplinirea unor astfel de ţeluri. Mihai le-a avut pe amân-două, supranumele „Viteazul” datorându-se tocmai aces-tor calităţi.

În majoritatea textelor, voievodul este văzut înacţiune, în mijlocul confruntării, luptând şi nu ordonând,din spatele armatei, manevre altora, autorul făcând,aproape întotdeauna, precizarea că Mihai este în frunteaoastei sale ori că este urmat de oştenii săi. O asemeneaprezentare o găsim în poezia „Bătălia pe gheaţă”, undeeste evocată victoria de la Rusciuc, obţinută în condiţiideosebit de grele, domnitorul conducând direct lupta:

„Mihai, domnul ţărei, de soldaţi urmat,Trece prin Turcia Danubu-ngheţat. Turcii mulţi pe gheaţă repede s-adună;Lupta-ncepe crudă ş-armele răsună…Cei mai mulţi sub gheaţă repede dispar,Iar Mihai cu bravii trece mai nainteŞi Rusciucul schimbă-n doliu şi morminte.” (I, p. 728)Multe poezii dezvăluie curajul şi însuşirile lui mil-

itare: Mihai scăpând stindardul, Mihai revenind de laDunăre, Mustafa-Paşa, Călugărenii, Mihai la Vidin ş.a.Este celebră acţiunea temerară a domnitorului laCălugăreni, unde, pentru a-i îmbărbăta pe ostaşii lui şi a-idescuraja pe duşmani, se avântă singur în mijlocul cotro-pitorilor şi, după ce face minuni de vitejie, se întoarce tea-făr la ai săi, episod descris cu admiraţie şi de N. Bălcescuîn cunoscuta lui monografie despre Mihai. În„Călugărenii”, poetul evocă priceperea în mânuirea arme-lor şi exemplul de eroism pe care îl dă Mihai, comparân-

205


du-l cu puternica şi semeaţa pasăre stăpânitoare a înălţi-milor montane:

„…Domnu-a-ncălecat…Smulge o secure de la un soldat.Cum un vultur cade peste păsărele,Le fărâmă-n gheare şi-aripile-i grele,Astfel cade domnul peste-un corp osman.” (I, p.726)În momente de cumpănă, eroul nu ezită şi, aşa

cum apare într-un episod din „Mihai în Transilvania”, seavântă în luptă în fruntea oastei:

„Domnul ţărei însuşi merge-n fruntea lor,Cu sabia-n mână…Astfel domnul nostru trece neprivit,Sparge tot ce poate pe fatala-i cale,Fără să-şi oprească pasurile sale.” (I, p.694)Este acceptată şi recunoscută atât de tradiţia

populară, cât şi de istorici destoinicia militară excepţionalăa lui Mihai, care învinge singur ori însoţit de alţi luptătorimulţi inamici.

„Domnul României către ţară vine”, întorcându-se, alături de „şase bărbaţi”, dintr-o incursiune la Dunăre,dar află că într-o „dumbravă deasă” este pândit de cincisute de duşmani. Mihai şi tovarăşii lui, deşi sunt mult maipuţini ca număr, nu numai că nu ezită să lupte, dar ei suntaceia care atacă:

„Printre-a serei umbră cu-ai săi scutieriDomnu-atacă-ndată cinci sute-ieniceri.Turcii în bătaie strigă cu putere,Iar eroii noştri se luptă-n tăcere.O minune mare! Turcii sunt învinşi!Numai domnul taie patrusprece inşi!Apoi urmă calea-i. Iară luna plinăLe aşterne drumul cu flori de lumină.”( „Mihai revenind de la Dunăre”, I, p. 159) „Florile de lumină”, aşternute de lună în calea lor,

din finalul textului, sunt nu numai un simbol al biruinţei, darşi al recunoaşterii condiţiei lor eroice.

În episodul „Mihai la Vidin”, domnul, atacat peneaşteptate, este văzut într-un moment de dificultate, darvitejii fraţi Buzeşti intervin salvator, autorul subliniind, ast-fel, preţuirea de care se bucura Mihai în rândul oştenilorsăi:

„Unul dintre dânşii care mai trăieşteÎşi ridică lancea. Domnul se sfieşte…Amândoi cu mâna cruda lance ţin.Turcii către dânşii cu turbare vin.Dar ca două valuri pe mări furtunoaseIată vin Buzeştii cu săbiile scoase.Ei ucid streinul şi pe domn îl scapŞi toţi trei s-aruncă în al oştii cap.” (I, p. 702) Mihai are capacitatea de a-i însufleţi pe oşteni,

iar în momentele dificile, când aceştia ezită sau cedează,să-i mobilizeze la luptă. Într-o confruntare cu ungurii

(„Mihai în Transilvania”), schimbă prin intervenţia sa soar-ta luptei:

„Aerul răsună de strigări turbate,Deturnări de arme, vaiete cruntate.Duruiri de care, tropote de caiCe cu vierşunare se cobor pe plai.Pedestrimea noastră un minut se frânge.Dar Mihai soseşte…Pe fugari restrânge.Domnul ţărei însuşi merge-n fruntea lor.” (I, p.694)Acţiunile voievodului au deseori o semnificaţie

simbolică. Apărarea şi salvarea steagului ţării cu preţulvieţii nu este numai o îndatorire militară, ci este, înainte detoate, un semn al mândriei şi demnităţii ostăşeşti, carepun, mai presus de viaţă, onoarea militară, implicândopţiunea supremă a sacrificiului eroic. Un asemenea gestîl găsim evocat în poezia „Mihai scăpând stindardul” (I,p.122), unde este valorificată o legendă populară.Publicată în 1853, în Foaie pentru minte, inimă şi literatu-ră (Nr.14), poezia este considerată de G.Ibrăileanu drept„cea mai frumoasă baladă a lui Bolintineanu”.[16]

„Dar setos de lupte în văi depărtate, Un erou în noapte încă se mai bate.Singur el se luptă în acele văiUnde mâna morţei a culcat de-ai săi.Dar sub mii de braţe trebuie să cază:Trece printre unguri fără ca să-l vază;Şi stindardul ţărei el înfăşurândCătre sân îl strânge înapoi cătând.Şi în umbra nopţei armăsaru-i zboarăCa o-nchipuire albă şi uşoară.”Impresionează nu numai temerara incursiune în

tabăra inamică şi salvarea drapelului, dar şi dinamismulacţiunii într-o înlănţuire gradată a faptelor, săvârşite de unluptător solitar, caracterizat printr-un curaj de excepţie:

„Cei ce îl preurmă se opresc pe maluri:Dar Mihai cu calul se aruncă-n valuriŞi de ceea parte singur ajungândEl îmbrăţişează calul spumegând.Apoi scoate frâul încă alb de spumeŞi îi zice: „Liber mergi de-acum în lume.” Finalul

este memorabil, căci subliniază, din nou, într-o formulăneaşteptată, dar de mare forţă sugestivă, sentimentul desolidaritate cu forţele naturii şi, mai ales, dorinţa de liber-tate.

De nenumărate ori, poetul evidenţiază ideeasacrificiului de sine de care este însufleţit voievodul, căciîn momentele de cumpănă, în special, exemplul personalera necesar pentru a se depăşi o situaţie dificilă sau con-siderată fără ieşire.

Bolintineanu îl înfăţişează pe domnitor, în maimulte rânduri, ca erou de epopee, comparându-l cu sem-izeii din antichitate. În poezia „Mustafa-Paşa” (I, p. 723),voievodul, numit cu intenţie sugestivă Mihai Viteazul, îl

206


provoacă la luptă directă pe conducătorul turc, vrând, caprintr-un act de vitejie personală, să oprească vărsarea desânge şi moartea atâtor români:

„Domnul pasă-n frunte; toţi cu fală-l urmă.Vede comandantul Mustafa-paşa,Prin bravură cată lupt-a preacurma.Chiar ca semizeii din antichitate,El îl cheamă-n luptă şi fălos combate.”Oştile se adună şi privesc înfruntarea, descrisă

după tiparul epopeilor antice, luptătorii devenind eroi delargă respiraţie:

„Oştile-n mirare privesc şi s-adun.Caii lor resaltă, armele răsun.Se fărâm pe zale făr` să verse sânge.Domnul schimbă-ndată spada-i ce se frânge.Paşa trage-atuncea paloşul tăios.Fierul sparge zaua domnului frumos.Paşa se doboară supt o lovitură…” Finalul foarte scurt, caracteristic lui Bolintineanu,

evidenţiază victoria românilor: “Turcii cu dezordin repede s-avânt,Cei mai mulţi dintr-înşii aflu-al lor mormânt.”Un conducător de ţară de o asemenea anvergu-

ră, un luptător atât de înzestrat nu putea fi înlăturat decâtprin trădare şi crimă mişelească. Uciderea voievodului întabăra de pe câmpia Turzii, săvârşită de doi criminali,deghizaţi în soli, şi ordonată de generalul Basta, esteînfăţişată în poezia “Moartea lui Mihai Viteazul”. Rănit demoarte, cu ultimile cuvinte, care evidenţiază atât patriotis-mul, cât şi demnitatea şi nobleţea sufletească, Mihai ceredoamnei să nu-i crească pe fii în ideea răzbunării lui, ci“Numai pentru ţară şi neatârnare/ Sânul lor să simţă sântarăzbunare.” (I, p. 530)

Prin prezentarea atitudinii altor personaje faţă deMihai, scriitorul evidenţiază respectul, admiraţia şi dragos-tea de care se bucura voievodul.

Interesantă este şi prezentarea atitudinii omuluisimplu, indiferent de naţie, faţă de semenul aflat într-osituaţie dificilă. În poezia “Mihai la pădurarul” (I, p. 146)autorul arată cum domnul, rătăcind singur după o înfrun-tare pierdută, este găzduit şi ospătat de un bătân pădurarungur, care, recunoscându-l, nu-l tratează ca pe un duş-man, ci după legea creştină a ospeţiei.

În momentul înştiinţării că fiul ei a fost răpusmişeleşte, „Muma lui Mihai”, Teodora, aflată la mănăstireade la Olt, deşi cuprinsă de durere, vrea să ştie cum s-acomportat atunci acesta pentru a i se confirma atitudineade demnitate şi de luptător în care l-a crescut:

„–Sub a morţii grea lovire,El, căzând, s-a apărat?”, iar răspunsul dat de sol

o linişteşte:„–Prins în lance, cu mărire,Scump el viaţa lui a dat.” (I, p. 179)

Moartea eroului este plânsă nu numai de armatalui, ci, ca în „Mioriţa”, de întreaga natură:

„Toat-a lui oştire cu durere-l plânge.Apele pe cale stau şi se opresc;Paserile-n aer triste ciripesc.Moartea cu-a ei mână faţa lui atinge;” (I, p. 531)Hotărâre, perseverenţă, demnitate, nobleţe

morală, patriotismul faptelor sunt trăsături esenţiale aledomnitorului.

O altă modalitate de definire a personalităţii voie-vodului o constituie prezentarea ideilor, atitudinilor şi con-cepţiilor acestuia. În structura baladelor, cea mai impor-tantă parte este formată dintr-un discurs patriotic, rostit cugravitate de către erou.

Mihai nu este numai un extraordinar om de arme,un iscusit militar, un strateg remarcabil, ci şi un gânditor,un om care reflectă asupra condiţiei umane, a nevoii ei delibertate şi demnitate, iar, ca domn, extinde aceste dezi-derate la nivelul ţării şi al poporului.

Eroul este conştient că statutul de donm implicăresponsabilităţi majore faţă de poporul pe care îl conduce.El nu poate fugi nici în faţa cotropitorilor şi nici de îndato-ririle pe care le are. Când un sfetnic perfid, înaintea bătă-liei de la Călugăreni, îi propune ca soluţie retragerea înfaţa armatei lui Batori, lăsând ţara pe mâna cotropitorilor,domnul consideră aceasta trădare de ţară şi trădarea con-diţiei sale de conducător. Nu poate exista decât alternati-va– lupta sau moartea:

„Asta este fuga. Mihai va muri, Dar naintea morţii el nu va fugi!A-şi apăra ţara este datorie,Dumnezeu va face ce-o voi să fie.Domnul ce nu are suflet a muri Pentru tron şi ţară, nu merită-a fi.A fugi din luptă nu e demn de noi.Sunt român, românul moare ca eroi.”

(„Mihai la Călugăreni”, III, p. 143)Scriitorul 48-ist alege momentele memorabile din

viaţa domnitorului, când acesta, posesor al unornumeroase experienţe de luptă şi de viaţă, poate să emităîn mod justificat meditaţii şi judecăţi de valoare morală, înspecial. Prima poezie din ciclul legendelor istorice şi, dupăunii critici, prima valoric, „Cea de pe urmă noapte a luiMihai cel Mare”, scrisă la Paris în 1846, conţine ideile fun-damentale ale 48-ismului românesc, care dorea smulge-rea din letargie a poporului, asumarea demnităţii naţiona-le, acţiuni pentru cucerirea neatârnării. La 21 de ani, poe-tul, în atmosfera efervescentă pariziană revoluţionară,transpunea în cuvintele unei voci pe deplin autorizate,aceea a eroului de la Călugăreni, ideile patriotice ale lupteicu demnitate:

„Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!

207


Ce e viaţa noastră în sclavie oare?Noapte fără stele, ziuă fără soare.Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor, Merită să-l poarte spre ruşinea lor!” (I, p.109) Paul Cornea, prefaţatorul ediţiei, afirmă pe bună

dreptate: „Convenţia discursului îl slujeşte admirabil peBolintineanu: el posedă o rară dexteritate a rostirii senten-ţioase, a confecţionării de aforisme memorabile, înlănţuiteîntr-un monolog de indeniabilă gravitate epică.” [17]

În „Moartea lui Mihai Viteazul” (1852), voievodul,rememorând anii de domnie, când, prin lupte, renumeleţării a fost răspândit în lume, consideră că jertfele au fostzadarnice dacă nu se obţine respectul imperiilor hrăpăre-ţe din jur:

„Astăzi pot să număr mai la nouă aniDe când noi ne batem cu atâţi duşmani.Este-adevărat, am făcut, în lume,Neamului acesta cel mai mare nume.Însă, ce-i mărirea, fără de folos?Ceea ce-i în noapte focul mincinos!Singură mărirea nu-i destulătoare,Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare.” (I, p. 529)Domnului, căruia “Fericirea ţării inima-i răpeşte”,

îi este clar că a sosit clipa luptei hotărâtoare, care stat-uează o singură soluţie–viaţă-n demnitate sau moarte:

„Astăzi este timpul ca să isprăvim.Sau români ne perdem sau români trăim!” (I, p. 530)Privind, din perspectiva timpului, marile ţeluri pe

care şi le-a propus şi pe care le-a înfăptuit prin lupte şisacrificii viteazul voievod, poetul constată cu nemulţumirecă urmaşii nu s-au ridicat la înălţimea acestor idealuri, cănu le-au păstrat pe cele cucerite, nu le-au apărat, nu le-auconsolidat, ci le-au pierdut, datorită dezbinării şi orgoliilor.În satira „Mihai Viteazul în rai”(1866), poetul, pe un tonsarcastic şi plin de amărăciune, face, cu aluzii la epoca sa,de după detronarea nedreaptă a lui Cuza, un dur rechiz-itoriu generaţiilor care s-au succedat. Autorul, imaginândun dialog cu Buzescu, vestitul căpitan, îl pune pevoievod, care (nota bene!) se află în rai, unde îi este, dedrept, locul, să formuleaze întrebări din care vrea să aflesituaţia ţării din perspectiva luptei sale:

–„Oare ţara noastră tot mai vieţuieşte?De trăieşte încă, ia să-mi spui, te rog,Ce se mai întâmplă în acest sânt loc?Ţara căpătat-a sânta neatârnarePentru care-odată ne-am bătut noi tare?Cei ce-o guvernează sunt la locul lor?Au ei gânduri bune pentru-al meu popor?S-au unit românii sub un domn creştin, De la vechea Tisă pân’la Euxin?…Legile în ţară se respect, te rog?Şi dreptatea are pe acolo loc?” (II, p. 6) Răs -

punsul căpitanului infirmă toate speranţele, iar „Mihai cel

Mare întristat părea/ Şi în ochii mândri lacrăma lucea.” (II,p. 12) Prin această antiteză, între trecutul glorios şiprezentul mişelit, Bolintineanu scoate în evidenţă şi maipregnant statutul de simbol patriotic absolut al lui MihaiViteazul.

Prin titlul poeziei „Mărirea lui Mihai”, autorulenunţă momentul de apogeu al voievodului, dar textulconţine şi cuvintele ursitoarei, apărută în vis, care-imeneşte lui pieirea, iar „ţării splendid viitor”. Lupta neo-bosită a eroului, care a urmărit cu perseverenţă împlinireavechiului vis al unirii neamului, după atâtea strădanii şijertfe, în sfârşit, s-a înfăptuit.

„Din trei ţări române, cei mai mari s-adunăŞi cu trei coroane pe Mihai cunună. La prea mândre mese căpitanii-nchinPentru sănătatea regelui creştin.” (I, p. 733) Imaginea creată este semnificativă şi memorabi-

lă, deoarece Mihai depăşeşte statutul de domn al unei ţărişi, fiind încununat cu trei coroane, este numit rege, simbolal unirii ţărilor române.

Deşi Bolintineanu nu este un adept al dacismului,aşa cum rezultă din ideile eronate pe care le conţine epo-peea „Traianida”(neterminată), el va folosi, aşa cum con-siderau mulţi contemporani ai lui, termenul Dacia pentru adenumi vechiul teritoriu. În „Mihai şi călăul”, pentru a pre-zenta condamnarea de către erou a utilizării crimei pentruîndepărtarea unui inamic, cum era Andrei Batori al căruicap îi este adus în tabără de către un ucigaş, scriitorul înincipit, ca de obicei, înfăţişează succint cadrul, situaţia:

„În cetatea Clujul, într-un vechi palat,Stă Mihai Viteazul rege coronat.Ungurii, românii, saşii i se-nchină:Dacia revarsă vechea sa lumină.” (I, p. 805)Aici, găsim elementele fundamentale ale condi-

ţiei sale apoteotice: se află în Ardeal, într-un palat din Cluj,este considerat rege încoronat, căruia i se închină toatenaţiile–românii, ungurii, saşii–, în felul acesta Mihai reînvievechiul stat dacic. Ultimul vers, „Dacia revarsă vechea eilumină”, exprimă admiraţia poetului şi credinţa în aureolamitică a Daciei, şi voievodul devine, astfel, primul reunifi-cator al provinciilor străbune.

Sentimentul solidarităţii scriitorului cu lupta şiidealurile lui Mihai rezultă, între altele, şi din folosireaadjectivului pronominal posesiv în formulări ca „domnulnostru” („Mihai în Transilvania”, I, p. 694) sau „eroiinoştri” („Mihai revenind de la Dunăre”, I, p.159), care evi-denţiază apartenenţa acestuia la colectivitatea naţionalăromânească.

Atitudinea admirativă este exprimată în apre -cierea voievodului drept erou, ca în „Mihai scăpând stin-dardul” (I, p.122) şi „Mihai revenind de la Dunăre” (I, p.159). Alteori, i se spune „marele bărbat”(„Moartea luiMihai Viteazul”, I, p. 529 sau „Mihai Viteazul în rai”, II, p. 6)

208


ori „mândrului bărbat” („Mihai şi călăul, I, p. 150).În unele texte, se pot identifica sugestii ale

condiţiei titaniene şi vizionare a domnitorului.Însufleţit de un cald patriotism, scriitorul a găsit în

Mihai Viteazul un prototip al voievodului cu dragoste depatrie şi a creat în operele lui o imagine memorabilă a per-sonalităţii acestuia, văzând în el, mai ales, luptătorul pen-tru libertatea ţării şi primul reunificator al vechilor provinciidacice.

CONCLUZII1. Dimitrie Bolintineanu, ca şi alţi scriitori din epocă, avăzut în Mihai Viteazul, eroul de la Călugăreni, modelulunui domn patriot, care corespundea idealurilor generaţiei48-iste de libertate naţională şi unitate naţională, urmă-rind, prin evocarea lui artistică, trezirea conştiinţeinaţionale a contemporanilor şi contribuind la perpetuareaîn timp a imaginii gloriosului voievod. 2. Creaţiile literare–17 poezii, un text în proză şi trei piesede teatru– au titluri sugestive, cuprinzând numele voievo-dului în formele Mihai cel Mare, Mihai Viteazul, cel maiadesea, sau simplu– Mihai, precum şi evenimentul numitdirect, explicit, pentru a avea un impact puternic asupracititorului, iar conţinuturile textelor vizează situaţii limită,remarcabile şi semnificative din viaţa şi lupta eroului.3. Autorul înfăţişează, în limbajul epocii, destoinicia mili-tară a voievodului, trăsăturile lui morale şi caracteriale,insistând asupra vitejiei, tenacităţii şi perseverenţei, erois-mului şi spiritului de sacrificiu, temerităţii şi bărbăţiei, opti-mismului şi vizionarismului, sentimentului demnităţii şi alresponsabilităţii faţă de ţară şi popor, al patriotismuluiînflăcărat, subordonate unor înalte idealuri–demnitateanaţională, neatârnarea şi unitatea naţională.4. Sunt folosite trei modalităţi esenţiale în conturarea unuiamplu portret şi în definirea personalităţii lui: faptele, păr-erea altor personaje despre el, precum şi ideile, concep-ţiile, idealurile de care este însufleţit, exprimate direct, deobicei către ostaşii săi, în formulări ingenioase şi memora-bile sub formă de maxime, prin care, de fapt, poetul seadresa compatrioţilor.5. Scriitorul 48-ist D. Bolintineanu, animat de un cald sen-timent de dragoste de ţară, a evocat cu mândrie şi admi-raţie personalitatea marelui voievod, primul reunificator, la1600, al provinciilor vechii Dacii, devenit, pe bună drepta-te, prin viziunea şi faptele, simbol şi model suprem depatriotism.

BIBLIOGRAFIE1. Dimitrie Bolintineanu, Opere, (Poezie, proză, teatru), I–VIII, Ediţieîngrijită, tabel cronologic, note şi comentarii de Teodor Vârgolici, Studiuinroductiv de Paul Cornea, Scriitori români, Bucureşti, Editura Minerva,1981–19862. Dimitrie Bolintineanu, Legende istorice, Ediţia a II-a, Ediţie îngrijită,

prefaţă şi note de Ion Roman, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1980 3. Dimitrie Bolintineanu, Legende istorice, Prefaţă şi bibliografie deGabriela Omăt, Bucureşti, Editura Minerva,19914. Vasile Alecsandri, Ostaşii noştri, Poezii, vol. II, BPT, Editura pentruliteratură, Bucureşti, 19675. Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Ediţie îngri-jită de Andrei Rusu, Prefaţă şi tabel cronologic de Emil Manu, Bibliotecapentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 19856. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în present,Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti,Editura Minerva, 19827. Ion Heliade-Rădulescu, Mihaida, în Versuri, Text ales şi stabilit deVladimir Drimba, Prefaţă şi tabel cronologic de Mircea Anghelescu,BPT, Bucureşti, Editura Minerva, 19868. Mihail Kogălniceanu, Introducţie la Dacia Literară, în Scrieri literare,Antologie, postfaţă şi bibliografie de Paul Cornea, Bucureşti, EdituraMinerva, 1976 9. Andrei Mureşanu, Poezii. Articole, Antologie, postfaţă şi bibliografiede Ion Buzaşi, Editura Minerva, Bucureşti, 1988

___________________1. Mihail Kogălniceanu, Scrieri literare, Antologie, postfaţă şi bibli-ografie de Paul Cornea, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 1992. N. Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Ediţie îngrijită deAndrei Rusu, Prefaţă şi tabel cronologic de Emil Manu, Biblioteca pen-tru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 21 3. Andrei Mureşanu, Poezii. Articole, Antologie, postfaţă şi bibliografiede Ion Buzaşi, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p.334. Vasile Alecsandri, Ostaşii noştri, Poezii, II, BPT, Editura pentruLiteratură, Bucureşti, 1967, p. 193–1945. Ion Heliade-Rădulescu, Mihaida, în Versuri, Text ales şi stabilit deVladimir Drimba, Prtefaţă şi tabel cronologic de Mircea Anghelescu,BPT, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 81-105. Sunt redactate doarprimele două cânturi .(n.n.)6. Apud Ion Roman în Prefaţă la Dimitrie Bolintineanu, Legendeistorice, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1980, p. 12 7. După Ion Roman, lucr. cit., p.233; G.Călinescu propusese 1819 înIstoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a,revăzută şi adăugită, Ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, EdituraMinerva, 1982, p. 227 8. Vezi şi Ion Roman, lucr.cit., p. 8.9. Apud Gabriela Omăt, în Postfaţa la Dimitrie Bolintineanu, Legendeistorice, Bucureşti, Editura Minerva,1991, p. 16610. Dimitrie Bolintineanu, Opere, (Poezie, proză, teatru), I–VIII, Ediţieîngrijită, tabel cronologic, note şi comentarii de Teodor Vârgolici, Studiuinroductiv de Paul Cornea, Scriitori români, Bucureşti, Editura Minerva,1981–1986. De aici înainte, la textele citate vom preciza, în paranteză,doar volumul şi pagina. 11. G.Călinescu precizează: „Compunerile prin care numele luiBolintineanu a pătruns în cărţile şcolare şi şi-a câştigat o reputaţie dăi-nuitoare sunt legendele naţionale, numite apoi Legende istorice sauBătăliile românilor’’. Op. cit., p.23712. Publicate în volumele: Colecţie din poeziile domnului D.Bolintineanu–1847, Cântece şi plângeri–1852, Poeziile vechi şi noueale d-lu Dimitrie Bolintineanu –1855, Bătăliile românilor(Fapteistorice)–1859, Legende noi cu note din cronicile românilor–1862 şireluate apoi în diferite ediţii.13. În Eumenidele sau satire politice–186614. În Opere, vol. VII–VIII, 198615. Vezi şi Paul Cornea în Prefaţă la Dimitrie Bolintineanu, Opere, I, p.XXIV-XXV16. Apud Note de Paul Cornea în op. cit., I, p. 879 17. Op. cit., I, p. XXVI

209


Argoul, limbaj convenţional, codificat, cutermeni aparte, sau folosind cuvinte din limba comu-nă, dar generând un sens schimbat este utilizat degrupuri sociale relativ închise, cu intenţia de a sedelimita, prin limbaj, de restul societăţii. Vorbitoriiintenţionează, uneori, să atragă atenţia, alteori, să-şimascheze intenţiile, pentru a nu le fi recunoscute(elevi, studenţi, sportivi, soldaţi, puşcăriaşi etc.).

Fie că apare în ipostaza de limbaj secret,„tehnic“, fie că este un limbaj pur expresiv, folositdin dorinţa de individualizare a unui grup faţă dealtele, argoul se caracterizează printr-o tendinţă deînnoire mai puternică decât cea a limbii comune.

Doar schimbându-se, principalul tip deargou – limbajul grupurilor marginale, în primulrând al hoţilor – îşi poate împlini scopul practic depăstrare a secretului. Alte tipuri de argou – mai des-chise, comune unor categorii de vârstă, utilizate dinamuzament sau pentru a marca apartenenţa la ungrup şi disocierea de altele – se reînnoiesc din raţiunipreponderent estetice: pentru a fi mereu expresive,inventive.

Prin urmare, caracteristică argoului este ten-dinţa de reînnoire continuă. De aceea, în limbajulargotic, sinonimia este extrem de bogată, corespun-zând pe deplin nevoii de a reînnoi expresia. Întâlnimprocedeul derivării sinonimice[1], conform căruia,două cuvinte care au acelaşi înţeles propriu devinsinonime şi prin înţelesul figurat al unuia dintre ele.Nu avem în vedere o sinonimie perfectă, ci una rela-tivă.

În acest sens, a fugi[2] devine sinonim cu opaletă variată de expresii: a rade patina, a o curăţa,a o spăla, a o şparli, a o şterge, a da bir cu fugiţii, ada dosul, a deşerta coşul, a o croi (la fugă), a despi-ca vântul, a fugi ca din puşcă, a iuţi pasul, a-i scă-păra (sfârâi) călcâiele, a lua crângul în cap, a lualargul (startul; viteză), a mânca pământul; a mutacamionul, a o împături, a o împunge (la fugă), a odosi, a o lua din loc, a o lua la fugă (la picior, lasănătoasa), a o tăia, a o tuli, a ridica ancora, a secărăbăni, a se căra, a se evapora, a se roi, a se tira,a se topi, a se uşchi, a-şi lua valea, a-şi lua tălpăşi-

ţa, a-şi pune coada pe spinare, a da cu pasul, a facepaşi, a face lampa mai mică, a face stânga-mprejur,a face tumbe, a pedala.

Noţiunile curente cu care operează vorbitoriisunt transpuse, ,,numite”, printr-o bogăţie de termenicu acelaşi referent, datorită utilizării frecvente şiintervenţiei afectului, care nu permite întrebuinţareala nesfârşit a aceluiaşi cuvânt. [3]

Pe lângă tendinţa de reînnoire a expresiei,foarte importantă este expresivitatea, capacitatea dea impresiona. În procesul reînnoirii expresiei argoti-ce, alături de factorul afectiv, acţionează şi imagina-ţia. Se poate afirma că toate modificările semanticepe care le suferă cuvintele în vorbirea afectivă sunt,în fond metafore[4].

O trăsătură caracteristică a vorbirii afective,cu toate nuanţele ei: argotică, familiară, populară,constă în multitudinea de termeni care pot fi între-buinţaţi pentru a desemna aceeaşi noţiune, majorita-tea dintre ei având nuanţe peiorative. Termenul capcunoaşte o bogăţie de termeni sinonimi cu valoarepeiorativă: bilă, biloi, căpăţână,glavă, dovleac, bos-tan, scăfârlie, tărtăcuţă, bibi, devlă, diblă,gamelă,gulie, cartoafă, ţest (ţeastă), mansardă,cutiuţă, taba-cheră. La acestea se adaugă ,,exprimările”: a fi slabla etajul de sus, a răci la gambetă, referitoare la altedenumiri figurate ale aceleiaşi noţiuni.

De aceeaşi bogăţie sinonimică se bucură ter-menii care exprimă diverse nuanţe ale prostiei. Deexemplu, adjectivul prost[5] este echivalent cu: alifie,bâtă, bătut (căzut) în cap (în freză), bleg, blendărău,bocciu la cap, bolovan, Bulă, Bulache, cappătrat(sec, de lemn, de bostan, de dovleac, de bou),cap umplut cu tărâţe, ciocârlan, ciumete, cizmă,lemn Tănase, deştept ca oaia, făcut grămadă, fleţ,fraier, gâlmă, gogoman, greu (tare) de cap, handica-pat, idiot, imbecil, îngust la minte, lovit (bătut, pălit,trăsnit)cu leuca (în cap), minte îngustă (obtuză,pătrată), nărod, nătăfleţ, nătăfleaţă, nătâng, nătăn-tol, nătărău, neghiob, netot, păcălici, pămpălău,papagal, prost ca noaptea, prost de bubuie (de dă-ngropi, de-a binelea, fără pereche, în dungi), prostă-lău, prostănac, prostovan, puţin la minte, sărac cu

Sinonimia în limbajul argoticClaudia NECULAI

210


duhul, slab de (la) minte, tăntălău, tălâmb, tâmp,tâmpit, tănănău, tolomac, tont, agarici, băbălău,bibilică ,juvete, lache, marotă, mască, mocan,nătântoc, nit, tândală, pinguin, şapcaliu, tufă, prostca napul (ca noaptea, ca nuca) etc.

Un loc important în vorbirea afectivă (maiales a răufăcătorilor) îl ocupă expresiile privitoare lafurt şi la noţiunile strâns legate de acesta: bani,închisoare, poliţist etc. De exemplu, verbul a fura[6]

cunoaşte, pe lângă numeroşi termeni investiţi cuvaloare stilistică, foarte multe expresii şi formule : apune mâna, a ciordi, a ciupi, a da cu mangla, a facela stânga, a fi lung de mână, a i se lipi ceva demână, a mangli, a mătrăşi, a opera, a sălta, a şter-peli, a şparli, a şuti, a uşura pe cineva de ceva, a fur-găsi, a achiziţiona, a agăţa, a avea mâna lungăi, ablătui, a cărăbăni, a cardi, a ciuguli, a coti, a cujbi,a jumuli, a lucra, a executa, a curăţi, a ciupi, apişca, a prăji, a pârli, a stinge, a sufla, a usca, azvânta, a face piaţa, a face plinul, a face recepţia, agoli, a pescui, a face număru’ cinci.

Pentru noţiunea de bani circulă numeroşitermeni: albişori, biştari, boabe, capital, caşcaval,fâş-fâş, fonduri, finanţe, franci, galbeni, grăunţe,gloanţe, lovele, loz, marafeţi, material, mălai,mănei, mărunţi, monei, monetar, moni, ovăz, parai,pleavă, scamă, scoarţă, sfanţi. La aceştia se adaugătermeni cu un caracter mai precis, în funcţie de cate-goria vizată. De exemplu, pentru bani de metal(monede, mărunţiş, sunători, zarzavat, arginţi, plea-vă), pentru bancnote (foşnitori, hârtii, ilustrată,vedere), teanc de bancnote (cărămidă), bani numerar(lichizi, peşin, gheaţă / bani jos), bani numerar înbancnote (bătuţi), dolari (verzişori, verdeaţă), banifuraţi (onorariu), bani câştigaţi cinstit (curaţi), baniobţinuţi ilegal (murdari, negri).

O bună parte a lexicului argotic cuprindereferiri la limbaj ca tehnică a înşelării (a vrăji, acobzi, a cobzări, a iordăni, a duce cu papagalul, abăga texte, a înflori), ca act de denunţare (a sifona, aprădui, a cânta, a sufla, a ciripi), ca practică a ironi-zării (a face caterincă, a face caragaţă, a vorbi şme-chereşte etc.).

Un loc privilegiat îl deţine şmecherul, băia-tul de băiat. Termenul pare a fi intrat în uzul fami-liar şi tot mai puţin marcat stilistic. De fapt, cuvântulîşi păstrează, în paralel, mai ales ca substantiv, şi unuz argotic foarte clar şi stabil. Categoria şmecherilor

e una aproape profesională. Cuvântul intră în com-ponenţa unora dintre desemnările limbajului argoticromânesc (limba şmecherilor etc.), abilitatea verbalăfiind una din trăsăturile esenţiale ale prototipului.Câmpul lexical cuprinde acţiuni generale (a se învâr-ti, a se descurca, a se orienta, a se prinde, a fenta, aîmbârliga), strategii ( mişculaţii, combinaţii, mane-vre, lipeli etc.), mijloace verbale (papagal, texte,vrăjeli, caterinci, abureli etc.). Sinonimele saleaproximative accentuează condamnarea (coţcar,panglicar, potlogar, trombonist) sau subliniază latu-ra pozitivă a abilităţii (abil, deştept, dibaci, descur-căreţ, ingenios, iscusit).

Libertatea de expresie se manifestă sub toateaspectele posibile[7], deoarece argourile de toate cate-goriile se caracterizează prin dispoziţia subiectelorvorbitoare de a-şi exprima fără nicio reticenţă şi cumijloace lingvistice proprii gândurile şi simţirile,oricât ar fi de îndrăzneţe sau de contrare convenien-ţelor.

Argoul are multiple surse, dintre care se potmenţiona: folosirea cu sensuri schimbate a unorcuvinte din limba comună (cocor cu sensurile: 1.,,hoţ” care voiajează, operând în diverse locuri; 2.,,pungaş care înşeală femeile făcând promisiuni decăsătorie”;), cuvinte dialectale sau arhaice care nusunt cunoscute de toţi vorbitorii (pârnaie, reg. ,,oalăde pământ; calpuzan, ,,falsificator de bani”), termenitehnico-ştiinţifici, cu circulaţie restrânsă (lunetist,,,informator”, streptomicină, ,,coniac”), împrumutu-ri din limbi străine (neologisme: junior, ,,hoţ tânăr”),împrumuturi din limba ţigănească (mangli, ,,a fura”,solovast, ,,furt de buzunare”) sau prin derivare(ascultătoare, ,,urechi”).

În concluzie, limbajul argotic reflectă unaspect al dinamicii vocabularului românesc, surprin-de acea componentă veşnic vie a lexicului, manifes-tând un proces de înnoire a limbii de o vigoare fărăprecedent, iar sinonimia bogată corespunde preroga-tivelor de înnoire şi expresivitate a limbajului.___________1. I. Iordan, op. cit., p. 313.2. Dan Dumitrescu, Dicţionar de argou şi termeni colocviali ailimbii române, Editura Teora, 2000, p. 77.3. I. Iordan, op. cit., p. 314.4. Ibidem.5. Dan Dumitrescu, op. cit., p. 161.6. Ibidem, pp. 77- 78.7. I. Iordan, op. cit., p. 307.

211


Scriitorul dobrogean Gheorghe Banea, mai puţinpoate cunoscut de publicul cititor, se impune în literaturaromână a începutului de secol XX cu romanul Zile delazaret (1938), volumul de schiţe şi amintiri Vin apele!(1940) şi romanul apărut postum(1982), Muşchetarii înBalcani.

Vin apele!, publicat în 1940, ne dezvăluie sceneşi întâmplări deopotrivă de autentice în care jocurile imag-inaţiei sunt altoite pe un sâmbure de adevăr. Lecturândvolumul este imposibil să nu fii curios să descoperi locurişi denumiri cunoscute, nume transmise din generaţie îngeneraţie, porecle care şi astăzi există, legende care ne-au fascinat copilăria şi adolescenţa. Evocările nostalgicedespre familie, vecini, prieteni sau şcoală denotă un sufletsensibil la amintirile trecute şi, în egală măsură, un autorcu o accentuată preocupare pentru poezia lucrurilor şisemnificaţia vag sentimentală a întâmplărilor.

Perspectiva narativă impune un narator subiectivcare oferă cititorului imaginea unui ţinut şi rezonanţa unorîntâmplări de o simplitate debordantă, dar pe care ledescoperi cu fascinaţie, mai ales dacă eşti trăitor al aces-tui spaţiu nord- dobrogean, loc de baştină şi de plăcutăamintire: ”Pământul ăsta al Dobrogei noastre are uneleciudăţenii faţă de celălalt pământ românesc, nu numai prinalcătuirea lui, ci mai ales prin împiestriţătura de neamurice se mai găsesc pe el...” (pag. 239)

În schiţele şi amintirile sale, dintre care amintim,„Gligore”, „Biţă”, „Domnu”, „Trăistuţă”,” Mozaic dobro-gean”, ”Roşcatu” sau „Cabinetul de lectură”, lectorul curiospătrunde în universul scăldat de soare şi de apele Dunăriice-şi scurge povestea pe braţul ei vechi, în „aşezareastrălucită cu numele Arrubium”, la vremea evocată „un târ-guşor” neînsemnat, cu „o viaţă domoală”. ”Orăşelul eaşezat pe un fel de costişă în amfiteatru... De departelocul pare pitoresc, mai ales cu cele două geamii, ce-şiînalţă în sus minaretele zvelte.”(pag.174) sau „Din orăşelulnostru dobrogean, risipit pe un deal, se vedea bine Brăila,cum era ea aşezată la ceva mai mult de jumătate depoştă” (pag.258). Bucuria nedisimultă de a fi avut privi-legiul să copilărească în aceste locuri, să privească spe-riat şi bucuros Dunărea „nesăţioasă”, care acoperă totul încalea ei când vin apele, transpare din fiecare pagină acărţii, stârnind curiozitatea şi gustul pentru lectură.

Toponime existente şi astăzi, transmise din gen-eraţie în generaţie, ne aduc în faţa ochilor imagineaaşezării la început de secol XX, aşa cum a rămas întipărităîn memoria afectivă a prozatorului. Dunărea, cu privalurileei Cana Gârlei şi Coticerul, dealul Urliga, „Fântâna-de-Leac”, „Podu-de-Piatră” sau Ghecetul ne deschid per-spectiva unui ţinut care nu şi-a pierdut încă poezia.

Casa părintescă „mare şi înaltă”, aşezată la

„poalele coastei, pe strada principală, pe care se iveau dincând în când ceva bolovani şi pietriş, rămăşiţe dintr-unstrăvechi caldarâm”, reprezenta spaţiul protector din caleaapelor pentru copilul care de-abia deschisese „ochiiasupra lumii” (p. 175). Aici, sub privirea mamei grijulii şi aunui tată „analfabet” de altfel, dar care „se ducea ...cuceaşmaua la peşte”, pentru ca masa să fie îndestulată, şi-a trăit anii copilăriei, la marginea celor două mahalale,„bulgărească sfârşită şi ...românească la început”. Nuputea lipsi din acest peisaj patriarhal imaginea bunicilor,despre care naratorul- personaj ne dă câteva detalii,atâtea câte a aflat de la tatăl său.

Bunicul dinspre tată este cunoscut autorului doardin istorisirile părinţilor, căci „la 77 îşi pierduse şi viaţa şimulte herghelii şi cirezi”.Om înstărit „cu o casă mare cudouă caturi pe malul locului”, „casă unică în felul ei prinsatele dobrogene din partea aceea, era frumoasă, cu bal-acon mare, sau, cum se spunea cu o vorbă turcească, cer-dac şi, trainică” (pag.243), a dăinuit în timp ca o mărturiea vredniciei şi priceperii unui mocan. Celălalt bunic, din-spre mamă, „era de felul lui din raiaua Brăilei”, venit înDobrogea înainte de Războiul de Independenţă.

Ambele bunici erau „dobrogene get-beget”, ceadin partea mamei, pe care a cunoscut-o şi Banea, „a trăitaproape o sută de ani”, fiind „o femeie aprigă”, dupăspusele sale. Aceeaşi bunică nedumerită de neputinţanepotului „mereu cu nasul în cărţi” exclamă intrigată: „-Doamne Gheorghiţă, de când tot citeşti şi tot nu le-ai maiisprăvit? Eu parcă te ştiam uşor de cap, învăţai lesne!...”(pag.217).Observaţia naratorului- personaj vine să com-pleteze neştiinţa femeii „Biata mea bunicuţă! În mintea eicărţile erau un număr finit. De unde să ştie ea sărmana căîn lume cărţile stau să fie mai numeroase decât oamenii?Şi că chiar şi nepotul ei avea să sporească şi el morman-ul acesta de cărţi?...”(pag.217).

Mândru de originea sa, nu pierde ocazia, ori decîte ori i se iveşte prilejul, să amintească faptul că în acest„mozaic dobrogean” „aşa de pestriţ”, cu greci, bulgari,jidani, armeni, turci, lipoveni, găgăuzi, nemţi, tătari,mocanii erau „păstori români care au venit cu turmele înDobrogea din vremuri vechi(...), au gospodărit bine trezindo rodnică întrecere cu ceilalţi români”(pag.243). Chiardacă tatăl nu i-a oferit date cronologice precise aflăm „Unmoş de-al nostru, nu ştiu anume a câta spiţă înapoi, cicăar fi fost de dincolo de munţi, pe unde-s mocanii mulţi şiunguri.Şi ar fi avut avere multă, mai ales vite.”(pag. 241).Nici numele familiei nu este ignorat în amintirile sale. Opoveste interesantă şi specifică spaţiului rural, un numeivit din isteţimea omului din popor, vine să lămureascăoriginea scriitorului „- Pe moşul ăla de demult al nostru îlchema Radu, ca şi pe bietul tata. Pe nevastă-sa o chema

Locuri şi oameni aşa cum au fostVIN APELE!

de Gheorghe BaneaGilda PREDA

212


Şerbana. Şi cică era o femeie şi jumătate. Aşa că lumeaspunea şi despre bărbatul ei :Radu a Şerbanii, ori maiscurt Radu a Banii şi asta a ieşit pe urmă Radu Banea...”(pag 242).

Despre „mozaicul dobrogean” naratorul vorbeştecu o plăcere nedisimulată, ca o parte integrantă a locului,căci, cum altfel ar arăta Dobrogea noastră fără turcii care„duceau un trai modest şi şters”, tătarii cu „faţa lătăreaţă,mai palidă, mai întotdeuna ceva pistruiată şi cu umeriiobrajilor mai ieşiţi în afară... mai săraci şi parcă mai mur-dari”, lipovenii ”bărboşi, mirosind a peşte, încălţaţi cucizme lungi de iuft, date din belşug cu dohot”(pag.249),alcătuind „o sectă religioasă” cu „ o viaţă aproape animal-ică”, bulgarii „mai cumpătaţi”, dar „mai întunecaţi şi la faţăşi la suflet, dară îndeobşte mai cuminţi.”(pag.253), „ta -lienii” care mănâncă broaşte( pag.177). Este interesantfaptul că Banea nu pomeneşte nimic despremeglenoromâni, deşi Cerna este amintită în treacăt„Bulgarii din satul cel mare din apropiere, Cerna, erau maidârji ca alţii”.(pag.253)

Anii de şcoală...Primul student din Măcin îşi evocă amintirile

despre anii de început din şcoala cu un subtil umor.Profesorii care i-au călăuzit paşii în tainele învăţăturii eraupentru cei mici „nişte fiinţe cu totul superioare, de altăesenţă parcă, un fel de zei”. „Zeii” erau numiţi de elevi„domnu”: „La şcoala unde am învăţat eu, erau două profe-soare şi doi profesori. Dacă profesoarele aşa apucaselumea demult şi le spunea „domnişoare”, aşa le spuneamşi noi şcolarii; celor doi profesori însă numai noi lespuneam „domnu”, ceilalţi nu.”În câteva linii GheorgheBanea trasează şi portretele acestora „(...)unul era arde-lean de felul lui din Făgăraş, bărbat impunător şi frumos,brunet, cu fire blajină şi foarte sfătoasă. El era şi directorulşcoalei.Celălalt, mărunţel, în timp ce directorul era înalt,era iute ca spirtul şi foarte aspru. Cu un cap mic, cu părulridicat în sus ca o perie, ca el să pară mai înalt, cu omustăcioară castanie, subţire ca spicul grâului, avea unglas răsunător, care tuna în toată şcoala.”(pag.220)Imaginea tipică a dascălului este completată de metodele„pedagogice” de educaţie din şcoala românească deînceput de secol XX, pe care autorul le evocă şi la maturi-tate cu detaliile cuvenite şi efectele avute asupra şcolaru-lui de atunci: „Mai avea (domnu) întotdeauna şi o nuialungă de corn, care şuiera prin vânt şi cădea cu plesnet pepalma nefericitului şcolar, însoţită de un fel de icnit aldomnului, un haa! şuierat şi el, fiindcă profesorul îşi încor-da toate puterile pentru ca „operaţia” să nu pară deloc omângâiere.”, „(...) chelălăitul disperat al celui lovit, arăta căpedepsitul este în sudorile morţii. Iar dacă te uitai şi lachipurile celorlalţi şcolari din bănci, îi vedeai pe toţi galbenişi muţi de emoţie. Peste toate inimile acelea mici sufla unfrig care le îngheţa ca moartea.(...) Domnu mai avea şi alt-fel de pedepse . „Te dădea căţeaua”, de jucai „ţonţoroiul”,adică te apuca de păr, te zgâlţâia, te repezea prin clasă,de ajungeai de multe ori cu capul în tablă. Toată şcoala îiştia de frică şi nu numai şcolarii.” (pag.220-221).

Cu toate acestea, teama de a fi elevul domnului

Cristescu se diminua cel puţin cu „mângâierea că învăţaucarte , nu glumă, cu el.” El aplica metode practice lamatematică „ ...la sistemul metric, ajungând la suprafeţe,ne-a scos în curtea mare a şcolii, a măsurat cu noi unpătrat cu laturi de 10 metri...” Şi „La lecţiile de istorie eraneîntrecut. Acele lecţii erau aşa de frumoase că nu leputeai uita. Găsea întotdeauna prilej să mai adauge cevanou la lucrurile ştiute şi câte o povestire lungă şi palpitan-tă cădea când cu gândul nu gândeai.”( pag.221).Pasiuneadomnului pentru istorie şi, mai ales, pentru perioada refer-itoare la Vlad Ţepeş era condimentată cu mult umor şipresărată cu anecdote , dar îi crea şi bucuria exemplificăriipractice: „Ajungând la travestirea lui Ţepeş cu haineturceşti, Domnu a vrut să ne facă s-o înţelegem mai bineşi, cum turci aveam în clasă berechet, s-a repezit la unuldin ei, i-a smuls fesul din cap şi l-a pus în capul unuicreştin, stârnindu-se cu asta o irezistibilă veselie. Cumşcolarul creştin se întâmplase să fie un bulgar şi acestaera cu capul cam mare, fesul îi stătea numai pe vârfulcapului, ameninţând să-i cadă la cea mai uşoară miş-care.Şi bulgarul stătea locului, neclintit, neîndrăznind sămişte capul, ca să nu-i cadă podoaba. Era atât decaraghios, cum stătea el pleoştit, şi turcul şi el neliniştit că-i luase fesul, încât Domnu, socotind că gluma s-a întinsdestul şi că am petrecut cât trebuia, a luat fesul şi l-a datînapoi lui Osman, adăugând:

-Tot Vlad Ţepeş a poruncit să bată cu piroane încapete fesul unor soli turci care nu şi le-au descoperitînaintea lui. Dar dacă e vorba de asta, cu cuie trebuia săţi-l prindem mai degrabă de capul tău, Marcule, ca să steasă nu cadă. „Galavata bostanăta”, bre!”(pag. 222)

Enumerarea calităţilor de dascăl ale „domnului”se încheie cu aptitudinile sale legate de aritmetică şi decunoaşterea limbii franceze: „Afară de lecţiile de istorie,Domnu nostru era cu deosebire priceput la cele de arit-metică. Pentru că el făcuse şcoala de institutori dinBucureşti şi ştia şi franţuzeşte, avea o carte franţuzeascăgroasă cu probleme. Ne traducea din cartea aceea câtevaşi ni le dădea să le facem acasă.”(pag. 222)

Înzestrat cu multe calităţi, dascălul avea şi undefect major „nu dispreţuia de fel băutura”, motiv pentrucare pare-se că „ fusese aruncat spre pedeapsă în colţulacela dobrogean”. Naratorul aminteşte în paginile cărţiisale încercarea domnului Cristescu de a scăpa de acestelocuri „îi duceam de multe ori la poştă scrisori recoman-date adresate chiar ministrului Şcoalelor de pe atunci,Spiru Haret, care, se zicea pe la noi, îl cunoştea bine şichiar îl preţuia aşa cum se cuvenea.”(pag.222)

Din această perioadă datează şi primele încer-cări literare ale celui care mai târziu va deveni scriitorulGh.Banea: „ ...Odată, când eram printr-a treia, nu ştiu cemi-a venit că am făcut o poezie. Era vreme de iarnă şiningea şi eu mă uitam cum se leagănă fulgii, cum cadalene la pământ, sau cum ia câte un vârtej şi-i răsuceşteprin aer. Lucrurile astea le-am scris în rânduri egale, cumştiam că sunt scrise poeziile.” (pag.224).

213


Panait Cerna într-o nouă lumină exegeticăProf. dr. Monica GROSU

Adevărat studiu de referinţă, cartea luiDumitru Cerna, Panait Cerna, scepticul luminos(Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009), ajun-să, după numai un an, la a doua ediţie (2010),propune, într-o manieră ştiinţifico-academică,reabilitarea şi reinterpretarea operei unui scriitorcu un tragic parcurs biografic. Atât numele autoru-lui, cât şi cel al scriitorului investigat, se leagăinseparabil de satul Cerna, topos natal, de la carecei doi poeţi preiau pseudonimul, teritoriul patri-arhal constituind, în cazul lor, o matrice spiritualădefinitorie, de la care universul lor poetic se reven-dică. Pentru mulţi cititori, Dumitru Cerna estepoetul, dar, de această dată, descoperim un finanalist şi interpret al evenimentelor cercetate, unexeget atent la detalii şi un pasionat istoric literar.

Studiul monografic, structurat pe zececapitole, urmăreşte etapele inerente unei deveniride excepţie, plasate sub cupola presantă a timpuluinecruţător. De la anii copilăriei incipiente, petre-cuţi la Cerna, şi până la perioada studiilor gim-naziale şi liceale de la Brăila, apoi de la anii stu-denţiei din Bucureşti, cu deschiderile evidentespre lumea literară şi redacţiile unor reviste, pânăla stagiile de specializare în străinătate, condeiulatent şi ordonat al autorului reţine detalii de epocă,tendinţe din literatură şi filozofie, atmosfera cul-turală a vremii, punctând, în mod deosebit, efor-turile tânărului poet Panait Cerna în acest climateclectic, precum şi momentele sale de acutăîndoială, acutizate şi de simptomele tot mai accel-erate ale bolii incurabile de plămâni.

Pentru o mai eficientă înţelegere a opereişi preocupărilor scriitorului Panait Cerna, autorulstudiului de faţă construieşte tabloul complet alunei lumi, cu referinţe istorice şi geografice, etno-grafice şi folclorice. În mod cert, lucrarea luiDumitru Cerna este cea mai laborioasă cercetare

ştiinţifică întreprinsă asupra operei consăteanuluitrăitor la câteva decenii distanţă, Panait Cerna, uniubitor al cărţii şi recunoscut epigon eminescian.

Partea a doua a monografiei este con-sacrată operei lui Panait Cerna, atât celei teoretice,cât şi celei lirice, autorul analizând comparativpercepţiile critice asupra poeziei în discuţie, ediţi-ile de poezii apărute şi locul acestui poet în liricaromânească: ,,Prin concepţie este, precumOctavian Goga, un umanist mesianic, iubirea rev-elată de poezia sa fiind menită a vindeca durereaomenirii al cărei trimis se doreşte a fi poetul. Pringustul pentru poezia de inspiraţie filosofică, prinstructura fiinţei poeziei sale, e un eminescian. Darprin rostul creaţiei sale este un misionar. El mijlo-ceşte transmiterea în condiţii aseptice a poeziei defactură filosofică cu inserţie religioasă dinspreEminescu înspre Lucian Blaga.” (p. 412).

Dumitru Cerna înregistrează obiectivdatele de istorie literară, corectează informaţiileeronate, aducând la suprafaţă profilul psihologicreal al poetului Panait Cerna, considerat în cir-cumstanţele epocii sale, un promiţător talent liter-ar. Opera poetică şi ştiinţifică a lui Panait Cernaeste riguros delimitată în timp, analizată din punctde vedere tematic şi estetic, Dumitru Cerna inte-grând în contextul literar al epocii destinul acestuipoet, cu reminiscenţele eminesciene, apartenenţala sămănătorism şi mediul cultural în care poetul,bolnav şi nefericit, îşi găsise afinii spirituali.

,,Secolul al XX-lea, care i-a dat pe Coşbuc(în parte), pe Macedonski (în parte), pe Arghezi,Barbu, Blaga, Voiculescu, pe Nichita Stănescu şiMarin Sorescu, a fost marcat, la începuturile sale– când moartea lui Eminescu încă se resimţea cao mare pierdere şi când aceşti poeţi încă nu seiviseră cu toată poezia lor – trebuie s-orecunoaştem, a fost marcat, spuneam, şi de poezia

214


lui Panait Cerna. Şi dacă târziul, dar longevivulArghezi aducea prin poezia sa acel „creştinismcosmic” […], Panait Cerna venea cu un creştinismlutnic, încins de iubire, afirmat şi de occidentali,accentuând semnificaţia patimilor şi istoricitateachristică.” (pp. 410-411). Un substrat de nelinişteşi singurătate pare să fi definit mereu opera luiPanait Cerna, cel ce avea să sfârşească departe deţară, la Leipzig, şi tocmai acest aspect al liriciisale, cu rezonanţă de clopot îndepărtat, este evi-denţiat de cercetător, pe lângă povestea de viaţăemoţionantă ce se desprinde ferm din amalgamuldocumentelor literare, ordonate şi interpretate cuchibzuită măsură.

Pe lângă destinul fulminant al poetuluiPanait Cerna, reţinem pasiunea cercetării ştiinţi-fice, gustul poetic pentru exprimarea aleasă, pen-tru aşezarea cuvântului în context printr-un ade-vărat ritual al frazei, lungi, elaborate, expresive.Cărţile lui Dumitru Cerna s-au distins întotdeaunaprin eleganţă, în cazul de faţă autorul mizând peetapele ştiinţifice congruente unei cercetări despecialitate. Din acest punct de vedere, studiulmonografic, scris cu atâta dăruire, uzează de unsolid aparat critic, cu index de autori, bibliografiebogată şi o documentaţie riguroasă ce include do -cumente de epocă, pagini de corespondenţă, mate-riale de arhivă.

Prins pentru totdeauna în sfera gravitaţieiliterar-filosofice, Panait Cerna rămâne, în viziuneaautorului, ,,un sceptic luminos”, căruia îicreionează personalitatea, cu mare atenţie pentrudetaliu şi neascunsă admiraţie: ,,Panait Cerna nus-a aflat între reformatorii de la începutul secolu-lui, în care a scris şi s-a stins, ai poezieiromâneşti, chiar dacă potenţialul său creator,curiozitatea tinereţii, incisivitatea, inteligenţa,verva intelectuală, cultura i-ar fi îngăduit-o. Elpare să ademenească mereu privirea poeziei saleprin romantica lumină preeminesciană atinsă deretorismul hugolian, deşi prin structură PanaitCerna este un vitalist temperat, cu accente doarcolerice, căci rămâne în profunzimea sa un scep-tic luminos.” (p. 412).

* Tănase Caraşca

„Desculţ prin urzici”Mihai MARINACHE

Tănase CARAŞCA (n. 9.02.1950,Teliţa, judeţul Tulcea) face şi el parte din gale-ria scriitorilor care s-au afirmat relativ târziu,beneficiind incontestabil de experienţa vieţii,a oamenilor şi, nu în ultimul rând, a lecturilor,convertită, aşa cum se întâmplă fericit încazul naturilor subiective îndelung decantate,într-o varietate de produse artistice care tind,dintr-o dată, să acopere specii literare cupriză la un public, cel mai adesea, nonconfor-mist. Cele două cărţi de texte versificate„Altfel spuse... Fabule şi fabulaţii” (2003) şi„Parodii alternative” (2007), apărute la editu-ra tulceană „Harvia”, consemnează, în pestepatru sute de pagini, într-o prea modestăsubliniere a autorului, „printre altele şi subiec-te cunoscute ce au circulat sau mai circulăîncă sub formă de bancuri, glume, istorioaresau povestioare hazlii care, transpuse în ver-suri, devin ALTFEL SPUSE...”

Deşi scopul declarat este doar de adescreţi frunţile şi de a îndulci gustul aspru alromânului aflat într-o eternă pendulare pecăile unei tranziţii sufocante pe toate planuri-le, nu trebuie pierdută din vedere, în niciunmoment, morala textelor versificate (schiţesatirice, istorioare cu tâlc, snoave, poeme cudialog amplu şi efect savuros) „adunate de lalume sau preluate din surse mai puţin tradi-ţionale şi transpuse mai cu suc, mai cu păpă-die, mai cu ghimpi, într-o formă care... estecât se poate de accesibilă şi originală, saurezultatul unei idei proprii gătite în ţinuta poe-ziei clasice”.

Recreate parodic, fabulele obişnuitedevin în maniera autorului „fabuline” şi „buli-ne”, servite publicului într-o continuă avalan-

215


şă de teme actuale, de neocolit, autentice,pline de bun-simţ şi surprize, care poartă dejaîncărcătura profundă şi unică a stiluluiCARAŞCA...

Parcă pentru a nu-l lăsa pe cititor săse obişnuiască prea devreme cu aceastăfaţetă a scrisului său, dl. Caraşca găseşteputerea să revină în planul actualităţii literarecu „Desculţ prin urzici”, un roman autobiogra -fic, în genul cunoscutului bildungsroman, princare, evident, ca orice creator stăpân peinstrumentele atelierului său de lucru, simtenevoia unei neîncetate redefiniri. Autorul nupare contrariat şi nu se simte jenat de faptulcă această formulă de creaţie a fost explora-tă până la epuizarea filonului de către scriitorirenumiţi. Justificarea apariţiei unei noi scriericu caracter memorialistic pe tema „copilărieicopilului universal” ar fi oportună, s-ar părea,numai în condiţiile în care o asemenea operăar fi emanaţia spiritului unei mari personalităţiapte să comunice experienţe esenţiale şi săse comunice într-un mod pilduitor, unic şi ire-petabil.

Pătrunzând pe un asemenea teritoriuminat, nu doar din cauza prejudecăţilor, chiarşi un lector neconvenţional ar manifesta reti-cenţă, convins fiind încă de la începutuldemersului său că întâmplările insului comunpe drumul cunoaşterii, formării, afirmării şidevenirii lui ca model sunt sortite eşecului.Asumându-şi conştient acest risc, autorulvolumului amintit ne invită într-o nouă aventu-ră a redescoperirii copilăriei încărcate demagie, vis, mireasmă, puritate şi inefabil.Convingerea sa este că unicitatea trăirilorvârstei de aur de către fiecare semen îi asi-gură acestuia acel „ungher de nemurire”,identificat invariabil în sufletul tuturora cu«tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moar-te». Deci, scriitorul pare să ne spună neobo-sit că, deşi întâmplările eroului vârstei copilu-lui-actor sunt în esenţă aceleaşi şi dintot-deauna, puterea lor de seducţie este mereuinconfundabilă, nealterată şi presupunândpopasuri obligatorii pentru mirare şi uluire.

În cartea sa, oamenii şi locurile copilă-

riei devin arhetipuri şi toposuri: Mama, Tata,Nenea, Sora, Părinţii, Pădurea, satul mirificTeliţa. Copilul ivit în lume şi aşteptat de părinţica un miracol se înscrie repede în ritmul tul-burător al existenţei comunităţii „ca majori-tatea celor crescuţi la ţară şi trecuţi prin pra-furile pământului, apa râurilor, frunzişul copa-cilor şi cântecul sublim al păsărilor”.Curiozitatea vie a copilului, dublată de trăireasensibilă şi ingenuă a întâmplărilor prin joc(continua inventare şi reinventare a fiinţei saleprin integrarea în cercul fraţilor şi al celorlalţicopii), descoperirea universului micii gospo-dării rurale, a uliţii satului, a pădurii tainice dinapropiere, a firii localnicilor şi a obiceiurilordiferitelor etnii evidenţiază coordonatele inevi-tabile ale afirmării, confirmării şi reconfirmăriistatutului viitorului adolescent, care se pregă-teşte să plece la şcolile înalte şi, implicit, să-şi asume roluri şi responsabilităţi noi.

Aşa cum era de aşteptat, „pe altarulsărac al copilăriei noastre”, un loc privilegiat îlocupă părinţii copilului, cu disponibilităţile şiresursele lor inepuizabile de înţelegere, răb-dare, tandreţe, comunicare, moralizare şioptimism afişat. Scene memorabile, vorbe deduh, întâmplări de pomină, care devin repereluminoase şi trainice în conturarea personali-tăţii noului membru al comunităţii, reţin aten-ţia prin impactul confirmat şi generator demodificări continue în structura eului imprevi-zibil al copilului. Episoade închegate, scăl-date într-un lirism insondabil, dezvăluie rapor-turile protagonistului cu fraţii, sora, bunicii,rudele şi oamenii satului, ilustraţi adesea princeea ce îi defineşte esenţial. Cârcotaşi, răută-cioşi, certăreţi cel mai adesea, eroii ocazionaliai privirii scrutătoare a copilului se salveazăprin inteligenţă, fineţea ironiei, umor sănătosşi coroziv. Defectele şi slăbiciunile unora, lim-bajul savuros încărcat cu injurii şi sudalmepitoreşti al altora sunt estompate prin inserţiaadecvată a unor reflecţii venite dintr-o vârstătârzie a autorului, prin care îşi permite să-icaracterizeze hotărât şi definitiv. Portretelepărinţilor şi ale bunicilor, surprinse prin tuşesigure, interferează observaţia realistă cu

216


anecdoticul, documentarul cu elementele delegendă, toate topite în substanţa difuză amelancoliei. Chipul surorii şi figurile fraţilor,constituind în permanenţă subiect de raporta-re sau modele, se luminează de la o secven-ţă la alta, urmărindu-l pe cititor multă vreme.Teliţa natală, cu istoricul neamurilor de aici,cele nouă fântâni cu ghizduri din beton, ValeaMorilor, pârâuri şi salba de păduri din împre-jurimi constituie şi acestea, neîncetat, piloniicare brăzdează, sugestiv şi simbolic, traseulcomplicat al înţelegerii propriei deveniri.Dealurile din apropiere şi pădurea tainicăoferă libertate desăvârşită copilului inventiv şicetei de copii care, prin joc şi iniţiative explo-ratorii, amplifică până la saturaţie nevoia devis, magie şi aventură. Dorinţa arzătoare afiului de a se face util în gospodărie, de a-iajuta pe părinţi şi de a contribui cu produsedin natură la hrana familiei (fructe variate, racide râu, broaşte, păsări sălbatice de pădure)punctează pas cu pas îndeletnicirile zilnice,dincolo de supremaţia jocului (învăţatul înotu-lui, construirea de adevărate căi aeriene princopaci, imboldul spre haiducie, scenele hazliicare descriu arta însuşirii călăritului).

De asemenea, pagini memorabile suntdedicate debutului şcolar, întâmplărilor poz-naşe pedepsite de învăţător la această vârstăfragedă. Figuri de dascăli, învăluiţi în nostal-gia vremurilor de altădată, evocaţi prin subtileconsideraţii asupra misiunii lor nobile(Giurgiu, Potolea, Calenic, Caloianu) în şcoa-la rurală şi urbană sau, dimpotrivă, cu acideobservaţii la adresa altora, populează univer-sul spiritual al satului tradiţional, pe de oparte, dar şi al formării intelectuale esenţiale atânărului. În comparaţie cu şcoala satului,pentru care intelectualul de mai târziu are oadevărată veneraţie, experienţa liceală şiarmata sunt zugrăvite pe spaţii mai restrânse.Firesc, locul experienţei ludice e luat acum detrăirile conştiente, de aventura erotică, dereflecţia personală conturată şi, cu siguranţă,de asumarea responsabilităţii şi a unei viziunimai critice asupra cotidianului politic şi social.Parafrazând pe scriitorii noştri clasici, autorul

prezentei cărţi surprinde şi el „şcoala acumcincizeci de ani”, cu multele ei reuşite dar şicu metehnele acesteia, însă insistând peaventura unică a formării esenţiale a unui fiude ţăran dintr-un sat anonim din ţinutul nord-dobrogean. Fascinant rămâne modul în careţăranul, ajuns la treapta intrării în viaţa cetăţiibulversate de atâtea seisme şi contradicţii petoate planurile, se delimitează ferm de clima-tul nedemocratic, de atmosfera irespirabilăîncărcată de piedici şi injusteţe socială.

„Desculţ prin urzici” rămâne o creaţienotabilă, cu secvenţe mai mult decât reuşite,generate de un simţ indiscutabil al arhitecturiiepice. Capabil, mai ales pe spaţii restrânse,să (re)trăiască autentic fiorul naturii ţinutuluidobrogean, autorul excelează în descriereaplină de lirism şi prospeţime a universului şiunicităţii pădurii ieşite parcă din cronologie.Mai sunt şi alte virtuţi ale scrisului său, captivşi captivant, detectabile cu fiecare lecturareindependentă a episoadelor narative. Totuşi,imputaţia esenţială care se poate aduce între-gului constă în neputinţa autorului de a sedesprinde de modelul genial, Creangă, pasti-şat obsesiv, deşi poate neintenţionat, în moti-ve, structuri tipice şi sintagme imediat recog-noscibile în debutul paragrafelor („Doamne,cred că drag mi-a fost...”; „şi aşa a rămaspână în zilele noastre”; „aşa mi-o aduc euaminte..”; „într-una din zile” ş.a.). Dacă de laCreangă a preluat şi apetenţa acestuia pentruprovincialisme şi regionalisme cu valenţeexpresive, pentru ziceri memorabile, nu e maipuţin adevărat că modelul Preda e la fel detiranic (începuturile colectivizării, perceptoriişi rechiziţionările, şcoala cu dascălii şi serbă-rile de neuitat, predilecţia pentru scene tari,firi sucite şi încăpăţânate, cu exprimări aluzi-ve sau fruste).

Inserţia neaşteptată, în mijlocul evocă-rii lirice, a elementului documentar poate fi, înegală măsură, şi handicap şi invenţie.

Cartea de faţă, apărută la edituraKarograf din Tulcea, impune viguros, în ciudatuturor discrepanţelor şi stridenţelor, un pro-zator talentat.

217


Lazăr Petre, primul copil dintre cei trei ai fami-liei Lazăr Ivan şi Palaghia din Carcaliu, judeţul Tulcea,s-a născut la 3 septembrie 1954. Întrucât familiaaparţinea unei comunităţi de origine slavă caracterizatăde spiritul migrator (grup etnic stabilit pe teritoriul ţăriinoastre prin secolul al XVII-lea, în urma schismei bis-ericii ruse şi care a primit cognomenul de ruşi-lipoveni)Petre Lazăr a fost nevoit de mic să se adapteze speci-ficului acestei comunităţi.

Este ştiut că marea majoritate a membrilorcomunităţii din Carcaliu, plecau încă din perioadacomunistă prin ţară iar apoi, după 1989, peste hotare -îndeosebi în Italia, ajungând să fie cunoscuţi ca „italieniidin Carcaliu” - în căutarea locurilor de muncă îndeose-bi în construcţii.

Părintii lui Petre n-au făcut excepţie, astfelîncât el şi fraţii săi au fost crescuţi de bunica paternă.Probabil de aceea relaţiile dintre el şi părinţi au rămaspentru totdeauna marcate de o oarecare răceală, maiales relaţia cu tatăl său, de care nu s-a putut apropianiciodată atât pe cât şi-ar fi dorit, acesta păstrândmereu o distanţă - poate protectoare pentru sine însuşi- între el şi fiii săi, pe care se vedea nevoit să-i aban-doneze afectiv (evitând să se ataşeze, căuta să preîn-tâmpine o eventuală suferinţă).

Parcă se temea mereu să nu i se ceară ceva -îşi aminteşte soţia lui Petre Lazăr.

Toată grija şi căldura afectivă a bunicii, n-auputut să-i dea niciodată acel sentiment de apartenenţă,de a fi fost fiul tatălui său, de a fi fost apreciat aşa pre-cum şi-ar fi dorit.

Crescând în „oaza de somn a mamei” se simteînstrăinat de tatăl său, sub ale cărui priviri, în care nupărea să-şi găsească loc şi satisfacţia, atunci cândacesta mai revenea pe acasă, copilul de atunci, adultulde mai târziu, se percepe ca pe o „mogâldeaţă”, „surci-că stelară”, „rumeguş galactic”, „băţ înfipt în nisip/pentrua arăta ora nimănui”, , resimţind acut abandonul:”te lascu iarba să strigi/cu puii de cuc/cu marea”, însăîncearcă să-şi valorizeze neşansa apelând la imaginar:

„perne moi mi-ademenesc gândul/ sprepietrele visului/pe dat mă-nstrăinez/ şi mă trezesc cari-atida-ndoită de frunze” şi să surmonteze durerea,

„aşteptând din clipă-n clipă/ să se coacă gândurile din-totdeauna naive/ (şi vrerea de-a fi ce n-ai să fii nicicând)/nici asta nu voi da-n vileag/ nici de semicercul toartei/care e însuşi plânsul – cocoaşa din care nu mă voi dez-doi/ potcoava neferice „.

Împotrivindu-se constrângerilor realităţii care-ltensionează, le evită încercând să-şi găsească refugiulşi echilibrul într-o lume atipică, plină de magie, carerefuză să se supună normelor convenţionale alemulţimii. Pornind în căutarea propriei identităţi, şi încer-când să surmonteze trauma cauzată de pierderea uniu-nii perfecte cu vechiul obiect al iubirii prin introiectareaobiectului pierdut, cel ce se simţea „grăuntele proscris”şi doar „stăpânul pustiului” părăseşte deseori lumea încare a rezista „prin ere răzleţe/căutând jen-seng revo-lute păsări ştiute” necesită un efort sisific: „mă voi trezişi-n dimineaţa asta/ zilei de hac să-i vin / rostogolindu-mă-n ore”; „răscoleam frunzele posibilităţilor desupravieţuire/ fierbeam apa mărilor/ cumpăram ciucuri/domeam în scorburi” bine ascuns celorlalţi, care n-auştiut să-i vadă dincolo de aparentul zâmbet, suferinţa:„peste tot interiorul plânge / peste tot interiorul râde”.

Pătrunzând cu curaj, precum Alice în ŢaraMinunilor în această lume pe care o descrie într-o cro-matică a copilăriei, „dimineaţa bei lapte/te uiţi cu ochisiropoşi/ prin sticlă/şi vezi urşi albi plimbându-se/cuboturile roşii/(dincolo de ei – depărtarea joacă arşice –nu se vede bine cu cine)/ aşa te uiţi până vezi/ verde înfaţa ochilor/ DIMINEAŢA” în căutarea acelui:

”cineva cu care trebuia să se-ntâlnească/ nuştia dacă singurătatea-i ajunge/ pe unde trecea con-struia o casă nouă /cu ornamentaţii numai în roşu/cândmergea putea să şi vorbească/graţie mecanismuluipăstrat de la o vârstă fragedă/mecanism nesesizat denimeni/ în ciuda complexităţii lui/ avea ochii mari/comu-nica cu animalele din faţă/animale care-i ieşeauinocente în cale/prin ele vorbea cu cel pe care-l aştep-ta/cu cel pentru care de fapt începuse să trăiască /cucel pentru care nu dormea/şi împrumuta somnul/de lacelelalte fiinţe şi lucruri”, Petre Lazăr primeşte printr-ungeneros gest magic, harul:

„ văzându-l singur - singurel/gata-gata să seusuce în ierburi/Dumnezeu îl Pre-schimbă în peşte-

POEZIA LUI PETRE LAZĂRPIETRELE VISULUI

Tania NICOLESCU

218


păun/ peştele-păun se va ridica şi drept răzbunare/vascrie poezii pe nisip/şi pe apă”

Şi în pofida dificultăţilor şi dezamăgirilor pecare le întâmpina,(nu va reuşi la facultatea de filologiepe care ar fi dorit să o urmeze şi fiind nevoit săefectueze stagiul militar obligatoriu, nu va avea timpulnecesar pentru a se pregăti din nou, astfel că va finevoit să renunţe la această facultate şi să deaadmiterea la Institutul de Educaţie fizică - UniversitateaGalaţi, pe care-l absolvă în 1978). Luptător din fire, „măvoi trezi şi-n dimineaţa asta/zilei de hac să-i vin/rosto-golindu-mă-n ore, Petre Lazăr îşi continua periplul prinviaţă” şi va activa ca profesor de educaţie fizică pe ladiferite şcoli din judeţul şi din municipiul Tulcea.

Poate că totuşi, această profesie, deşi nu eracea dorită, s-a potrivit într-un fel cu firea sa tensionată,veşnic în continuă mişcare şi căutare:”orice mişcareajută singurătatea unde/ îmi fac braţele aripioare plinede vlagă/ cu care-mi despic albastra ecuaţie a tristeţii”Lazăr Jenea (soţia) :- Era un altfel de profesor; fără rigidităţi, cald cu copiii cucare juca cot la cot câte un meci şi copiii-l iubeau. Erasociabil şi totuşi, prefera de multe ori singurătatea,retrăgându-se în lumea lui, chiar şi atunci când stătea lao coadă la lapte; avea la îndemână întotdeauna uncarneţel şi un creion (ca să nu se păteze de la pix) cucare-şi nota ideile, sau completa un rebus…Îi plăcea săse scoale noaptea şi să citească sau să-şi transcriepoeziile…Avea un caiet în care şi le scria. Şi îi plăceafrumosul; dacă aveam de făcut un plan la dirigenţie sauun referat, îl rugam să mă ajute şi era întotdeaunabucuros să facă o mică operă de artă cu ajutorulmetaforelor. Iar în week-end îi plăcea să iasă în afaraoraşului. Nu ştiu când şi cum descoperise el toate acelelocuri pline de frumuseţe, dar îi plăcea să ne facă sur-priza de a ne duce în câte un astfel de loc, pe mine şipe copil. De scris, scria poezie din studenţie. A făcutparte din Cenaclul literar studenţesc Galaţi şi între1983- 1989 a participat la concursurile de poezie PanaitCerna, obţinând diverse premii. Pe când eram studen-tă, mă surprindea venind în Bucureşti pe neanunţate casă meargă (mă lua şi pe mine) la întâlniri cu diferite per-soane de la Scânteia Tineretului, cărora le arăta cescrisese…A fost chiar şi la Nicolae Manolescu…Toţi îispuneau că sunt interesante poeziile sale, că îl vor ajutaşi… cam atât. Abia cu trei luni înainte de decesul său is-a publicat sub îngrijirea profesorului Ivan Evseev,

volumul de versuri Paşi pe nisip. Singurul. A mai publi-cat diverse articole prin ziarul local Delta, însă cum uzade multe neologisme (alta pasiune a lui, de a-şiîmbogăţi permanent vocabularul), după ce-i publicauarticolul, reacţiile celor vexaţi de propria ignoranţă pen-tru că citindu-l erau indirect siliţi să şi-o recunoască – înpofida funcţiilor lor înalte – făcea ca articolele sale săfie refuzate, zâmbeşte cu tristeţe doamna Lazăr Jenea.Şi „ ce e rodul când cade sinucigându-se pentru trecă-torul absent” se întreabă amar poetul, având senzaţiainutilităţii efortului său creator, al efortului său de a sedeschide către această lume, privit cu condescendenţăsau chiar neînţeles de ceilalţi: „îţi laşi pe hârtie rufesuflet/ obiele scrie scrie băiete”.

Suspendat între cele doua lumi, cea reală, pecare exigenţele sale nu o puteau accepta, dar de careEul său dualist nu putea face totuşi abstracţie:

”cum pătrund în oraşele mari ipohondru/ cumsufăr de micropsii/ şi-mi pieptăn clădirile/din vederile pecare le trimit din pasaj/ cum sunt frustrat de nimeni/ deorizontul meu mărunt/ cum dau cu piciorul în frunze/cum sunt propriul meu car/an de an”

şi cea magică, dar din care nu se simte făcândparte indisolubilă, deşi se reîntoarce mereu către ea,pentru că îi oferă un sentiment de securitate:

„şi la ierburile înalte/la floarea-soarelui şi latroscot/m-am uitat/dar/ nu m-am putut recunoaşte/cevamă împiedica să mă întâlnesc/- dinăuntrule al meu/ iamai încearcă-te/ ia mai apropie-te - /nu se poate să nugăseşti ceva/ şi pentru mine/ nu mă lăsa AŞA”

poetul, în încercarea sa de a se face acceptatde ceilalţi, de a fi ca ei şi mai ales cu ei, se lasă curândstăpânit de acea, mai pământeană magie ce coloreazăpentru scurt timp cenuşiile realităţi, pierzându-se înanaforul viciului care-l duce departe de toţi ceilalţi.Moare singur, în 1999, la scurt timp după apariţia volu-mului său de poezie, Paşi pe nisip, denumit de IvanEvseev ca fiind „un mic edificiu de mare frumuseţe şigingăşie, ce va scăpa uitării şi eroziunii timpului inex-orabil”.

Cum în acest volum nu sunt cuprinse decât oparte din poeziile lăsate de scriitor (multe din scrierilesale, dintre care şi cele în proza s-au pierdut) iar volu-mul a fost epuizat, ar fi binevenită o reeditare a aces-tuia într-o ediţie adăugită, pe care fără-ndoială iubitoriide frumos l-ar primi cu mare bucurie.

219


AMNEZIA RETINEI

Ce urme pe aria suplei retine! –Lăsate-n halou, subiecte de neasă urce SOLII de istorie laicăla curtea de veghe din creştet a mea…

Şi-o bază de date-nvechită pe drum,nătânga mea mână uitând accesarea…Mai vin, mână tandră, dubleaz-o pe-a measă-mi spun: ce maternă mi-e învăţătoarea!

RANA ŞI ZGANCA

În timp ce rana mea clipeşte sânge,tu strângi un cor să-ţi lamentezi o zgancă;eu doar scâncesc – şi mă aud în mine,tu-mi ieşi în drum cu larmă de talancă…

La tine – crusta-i stăvilar de sânge,eu n-am nici timp, nici chiag de stăvilar;pe tine te-a ratat demult un fulger,mie-mi ţinteşte pulsul jugular…

SEDIMENT DE SENTIMENTE

Ci, unde-i arheologul care a promissă coboare în situl meningelor melesă le sufle praful peste o vulgară pensulăşi unde, cărăuşii să ducăla muzeul de antichităţibogata recoltă de sentimente – fosilă…Ce carbon 14 propuneţi, când eu fără platăVă pot rosti adevărul lor strat cu strat,Zi cu zi, clipă cu clipă – fosilă!

VISUL, COPIL LEGITIM

Cu visul meu nu am o relaţie amiabilă –dar e al meu ca orice copil legitimNicicând voi putea pricepe

inconsecvenţa lui, că niciodatăel nu-şi duce misiunea până la capăt!

Într-o noapte mă face bogatşi până-n zori, tot lipsit pământuluiÎn alta, mă bruschează cu lumina zorilortocmai când atinsesem merele opriteale răzvrătitei femei, iar eu – rămasca o pisică fatalizată de faruriledestrăbălate ale unui automobil…

DISIMULARE

Sadic, botezam un om de zăpadăturnându-i peste creştettorent de apă clocotită…El se tot apăra topindu-sedin calea baronului Celsiusrefugiindu-se către poalejefuit de zestrea îngheţului…

Eu mă piteam în mineaşteptându-mă să strige cinevaAjutoooor!...Noaptea am dormit mai bineeliberat de povara unei ranchiune.

� Profiluri poetice

PAUL SÂN-PETRU

220


DE NERVI ŞI NERVURIMă uit la o frunză în soare –cu ea suntem fraţi de nervuri,şi verzi şi albastre şi roşiisub cerul cu nori trubaduri!

La poale, doar frunză uscatămai jos decât ea – hibernând,culcaţii atâtor apusuri –ce-i ştiu furişaţi peste rând…

POEM, CUMVA, OXIMORONICNu m-am gândit să-mi fii proiect de odă,tu, nou tărâm de univers al meu tu, floare-a miazănopţii, monopodă –tu doar să vrei, şi-ţi voi da pasul meu!

Polenul îngheţat ţi-l voi deschideurcându-ţi Polul de la poale-n sus –şi cu-n sudvest febril de aşteptaresă ne-ngropăm apusul indispus…

Un cuplu alb de lebede vitalecânta-vor ani, un nesfârşit final,contrariind corvide bocitoareîntr-un lamento crunt şi trivial!

RECICLĂRI ZOO-BOTANICECântecul cocoşilor sălbaticia desţelenit spaţiul până lalicărul Cloştii cu pui…Cernoziomul cu bucle verzie doar cântec de mierlă şi turtureaamestecat cu un fel de rumeguşde lăstari pe care îl leapădă iepuriisinucigaşi, de le ia copoii urma…Peştii tulbură mâlul de peştedin secolul trecut, în timp cepăsări de somnînfăşoară-n meridiane pământul,vegheate de tainice busole interioare…

ARIA CALOMNIEI / poetuluiMi-ai îngălbenit toţi caii –şi erau atât de verzi!înverzi-ţi-s-ar pereţiiunde-i chemi să mi-i desmierzi!

Şi prin cap, atâţia fluturimi-au trecut din alungări,fluturi cu pigmenţi de visecolorând un rând de zări

Caii verzi conduşi de fluturiŞi cu păsări pe spinărimi-au îmbogăţit privireaunde-ncap atâtea zări!

XR-ALMTârât de trei elici spre vârful bolţii –mai libere-s căderile la loccând ai în spate propria salvareşi cinci secunde numărate-n stoc…

Deodată puiul mătăsos ciocneştetârându-şi coaja pânzei după el,către pământul ce-mi hrăni părinţiiiar eu atârn de-un gol ca un cercel!

Când cei de jos te sorb în aşteptareca pe-o cădere sprintenă de stea,tu ştii că n-ai mai fost privit vreodatăde jos în sus în nemurirea ta!

FANTEZIE CU ZERO ABSOLUTO mare căldură de vară aprinde pădureacomplicele vânturi îi înteţesc aprinsulApoi, nici frigul absurd al zero-ului absolutnu ar mai putea-o stingecu moleculele lui îngheţate pe loc –suspectate altcumva, de haotice pseudopode interioare.

221


S-a născut în Galaţi, la 18 martie 1936.Pseudonimul literar al lui Paul Cioriciu.Urmează cursurile Liceului „Vasile Alecsandri”din Galaţi. Absolvent al Institutului de Medicinăşi Farmacie din Bucureşti (1967). Profeseazămedicina în localităţile Poiana Teiului, Plopeni,Moreni, Galaţi, până în anul 1999 când iese lapensie.

Debutează în ziarul gălăţean „Viaţanouă” (1953), remarcat de poetul ValeriuGorunescu. A urmat, pe plan republican, pre -zenţa în „Viaţa Studenţească” şi „Lucea fărul”.Debutul editorial se realizează în anul 1969,cu volumul „URME” (versuri) la ESPLA, subîndrumările şi competenţa lui Mircea Ciobanu.

Cu o disponibilitate artistică deexcepţie, compune muzică proprie la 36 depiese corale pe versurile sale („Rugă peharpă”, 2005) şi realizează coperta şi ilustraţi-ile volumului „Carul de biruinţă” ‘(2006) dupăsculpturile proprii.

Colaborează la „Gazeta literară”,„Luceafărul”, „Amfiteatru”, „Tribuna”, „Astra”,„Iaşul literar”, „Cronica”, „Convorbiri literare”,„Dunărea de Jos”, „Axis libri” ş.a.

Au exprimat oprinii critice LaurenţiuUlici, Aureliu Goci, Al. Florin Ţene, ConstantinTrandafir.

Membru al Uniunii Scriitorilor dinRomânia, din 1978.

Referinţe critice:* „Poetul nu-şi divulgă sentimentele, ci şile înconjoară cu mătasea semiopacă (sausemitransparentă) a dicţiunii calme, severstrânsă în chingile prosodice, mereu aceeaşi,dar compensând monotonia sonoră şi austeri-tatea marginalului prin diversitatea, ideatică deconcentrare a discursului.”

Laurenţiu Ulici, 1983

* „Vrând-nevrând, poezia aceasta de osobrietate de fier, obligă la discutarea genurilorfixe pentru că textele, fie sonete abreviate, fierondeluri în manieră personală, au o rigoareformală de invidiat în contextul liric actual”.

Aureliu Goci, 1983

* „Paul Sân-Petru, fire solară, cavaler alrigorii prozodice (ajungând să facă o obser-vaţie ca aceasta: „Dă soarele doar zile-n formăfixă”, preocupat de acurateţea vorbirii salepoeticeşti, atent mereu să-şi pună în paginăsentimentele cele mai obişnuite şi acestea săsune bine în curgerea versurilor; şi chiar sunăbine, adică muzical, solemn, curat, poetulvădind posibilităţi pentru un registru tematiclarg…”

Laurenţiu Ulici,Literatura română contemporană,

Ed. Eminescu, 1995

* „Versurile, uneori de o muzicalitate nar-cisiană, sunt nota absolută a identităţii cusinele poetului. Impresia de precizie a monturiilirice nu este un efect înşelător, este expresiaestetică a unui poet îndelung exersat şi talen-tat. Scenariul liric la Paul Sân-Petru este oformă de a stăpâni impecabil mişcareamesajului, articulaţiile lui ulterioare… (…)Misterul voalat al poemelor sale îmi aduceaminte de pictura lui Die Abendschule… (…)Paul Sân-Petru este un cunoscător excelent alpoeziei, sedus fiind de himera clasicităţii femi-nine, dispus să-şi însuşească achiziţiile liriciinoului curent globmodemul”.

Al. Florin Ţene

Poeţi de la Dunărea de Jos

PAUL SÂN-PETRU

222


* „La Paul Sân-Petru… întregul e unitar,sub semnul memoriei neliniştite, şi dă seamade largile sale disponibilităţi lirice. Poetul lasăimpresia că, bine ticluit, a pus în funcţiunetoate refistrele de care e capabil, într-oseducătoare polifonie.”

Constantin Trandafir, 2003

* „Un distins, dar discret actor al feno -menului poetic contemporan, afirmat odată culiderii generaţiei '60, Paul Sân-Petru (PaulCioriciu) a căutat dimensiunile experienţei deviaţă şi contextele stărilor meditative.Tradiţionalist la începuturi, animat de extensi-uni solare, apolinice, a evoluat spre o poeziereligioasă, calmă, solară, susţinută de spiritu-alitatea mistică a muzicii, care uneşte toatesemnificaţiile artistice.”

Aureliu Goci, 2006

Volume publicate:

• Urme, versuri, ESPLA, 1969• Poeme, Editura Eminescu, 1975• Pământ de Bun Venit, versuri, Editura CarteaRomânească, 1976• Cumpăna Soarelui, versuri, EdituraEminescu, 1981• Anotimp, versuri, Editura Junimea, 1985• Poeme regale, Editura Noduri şi Semne,

Galaţi, 1999• Poeme creştine, Editura Viaţă şi Sănătate,Bucureşti, 1999• Sacra Coralia, versuri sacre pe muzică pre-clasică, clasică şi modernă, Editura Viaţă şiSănătate, Bucureşti, 2002• Poeme antisatanice, Editura Viaţă şiSănătate, 2002, Bucureşti• Mersul pe fulger, versuri, Editura CarteaRomânească, 2003• Cette Course au tranchant de la foudre,Collection Litterature Roumaine, Editions leBrontosaure, Paris, 2004, trad. C. Frosin• La limita şansei – proză scurtă, EdituraCartea Românească, 2004• Rugă pe harpă – antologie colectivă a cap-pella, cu 36 piese corale pe versuri şi muzicăproprie, Ed. Zappy's, 2005• Mersul în vârful peniţei (Duble rondeluri încoriamb), Editura Cronica, Iaşi, 2005• Carul de biruinţă, Jurnal de reflecţii şi micro -poeme la limita sacrului, coperta şi graficaautorului după sculpturile proprii, Editura Viaţăşi Sănătate, 2006• Cine face liniştea, proză scurtă, EdituraMuzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006• Jumătate alb, jumătate negru, versuri,Editura Le Brontosaure, Paris, 2006, trad. C.Frosin

OV – Locul naşterii, părinţii, liceul, anii de stu-denţie, profesorii, sunt tot atâtea repere care şi-au pus amprenta, într-un fel sau altul, asupraevoluţiei oricărui scriitor. Menţionează, dinpropriile trăiri, câteva detalii.PSP – M-am născut în Galaţi, la 18 martie 1936,fiul lui Teodor, strămutat din comuna Schieni,judeţul Tutova, satul Sătăţeni, locul de baştină almarelui profesor chirurg Cuti Jurara (deţinut

politic până prin anii '65)), cât şi al distinsului pro-fesor Panait Sârbu, al cărui nume îl poartă astăziMaternitatea Giuleşti. Mama (Maria), strămutatăşi ea din Bereşti, judeţul Covurlui, fiica AglaieiSânpetru şi a lui Scarlat Prescorniţoiu, originar dinBudeşti (Vrancea). Am fost patru copii, dintre caredoi nu au depăşit vârsta prunciei, iar pe sora meamai mare am pierdut-o în 2007. O chema…Olimpia!

Am urmat cursurile Liceului „VasileAlecsandri” din Galaţi, iar cele universitare laInstitutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti(1967). Cu repartiţia de doctor în mână am pere-grinat apoi prin Poiana Teiului, Plopeni, Moreni,Galaţi, până în anul 1999 când am ieşit la pensie.

Între profesorii de care m-am simţit

UN INTERVIU CU POETUL PAUL SÂN-PETRU

„S-au rărit cititorii ca o linie de frontciuruită! Cu cine să mai ţii frontul cândaproape toţi dezertează, mai ales de la lec-tura poeziei?... Aşa e mersul într-o nede-clarată inflaţie… Se bate şi multă şi falsămonedă literară pe piaţa de care începi, totmai mult, să te fereşti…”

223


apropiat şi impresionat se numără Vasiliu (limbaromână), Chicioroagă (matematică), EnacheGrigoraş (limba franceză), Mişu Gheorghiu(geografie), cu deosebite veleităţi actoriceşti (ajucat ca partener al Danei Comnea, în piesa lui M.Sebastian, „Steaua fără nume”!). De la Facultateade Medicină aş aminti pe acad. Gr. Benetato(Fiziologie), Riga (Anatomie topografică), MirceaMezincescu (fratele ambasadorului EduardMezincescu) şi să mă ierte cei care nu mi-au venitîn gând, dintr-o suflare…

OV – Momentul debutului, fie el în presă saueditorial, marchează un punct de referinţă într-o carieră artistică. În cazul tău, cum s-au des-făşurat „ostilităţile începuturilor”?PSP – Am debutat în ziarul gălăţean „Viaţa nouă”(1953), fiind descoperit de poetul ValeriuGorunescu şi publicat cu un sonet!... A urmatdebutul pe plan republican, în „Viaţa stu-denţească” (1963) pe care o patrona, abia sosit dela Iaşi, Marin Sorescu. Apoi, am răzbit, cu greu înpaginile „Luceafărului” unde erau redactoriNiculae Stoian şi Violeta Zamfirescu, care îmicereau poezii cu strălucitoare reflectări ale real-izărilor socialiste şi ale entuziasmului revoluţionartineresc! Eu mergeam însă, cu entuziasme dedragoste pentru frumoasele colege, medicinistesau nu!

Debutul editorial (volumul „Urme”,ESPLA, 1969) mi-a fost marcat de personalitatearedactorului de carte, Mircea Ciobanu, „naşul”meu literar, care s-a întunecat cumplit aflând cămă numesc… Cioriciu! „Ce nume de poet e ăsta?a răbufnit, enervat, continuând cu somaţia: alege-ţi, imediat, un pseudonim!... Eu, dând din colţ încolţ, am cerut … timp de gândire! El mi-a replicatdur: nu, acum! Şi, printr-un miracol, mi-amamintit numele bunicii din partea mamei şi am zis:Sân-Petru. OK! Acceptat!

OV – Dintre scriitorii generaţiei '60, la care terevendici, pe bună dreptate, pe cine ai cunoscutşi cine ţi-a fost mai apropiat? Ce scriitori te-au

impresionat din literatura română? Dar din ceauniversală?PSP – Mă bucur de această întrebare întrucât potnumi o serie de prieteni – o adevărată pepinieră descriitori deosebiţi –unii, din păcate, dispăruţi…Aproape aleatoriu i-aş aminti pe Virgil Mazilescu,Nicolae Baltag, Ilie Constantin, Constanţa Buzea,Adrian Păunescu, Ion Crânguleanu, Iulian Neacşu,Olimpiu Vladimirov, Valentin Hossu-Longin,Lucia Hosu, Mihai Elen. Nu pot lipsi din enume -rare Gabriela Melinescu şi Victor Ernest Maşek,conducătorii cenaclului „M. Eminescu” de la Casade Cultură a Studenţilor din Bucureşti, pe care l-am frecventat împreună şi ne-am cunoscut de fapt,în nebunii ani ai studenţiei… Ţii minte, Olimpiu,da?

Modele nu am urmat (în mod conştient),dar am fost atras de poezia lui Labiş, Blaga,Voronca… O preţuire nedeclarată am avut şi opăstrez pentru regretatul poet Adi Cusin. Din lite -ratura universală nu pot să nu-i omagiez pe W.Whitman, Baudelaire, P. Valéry, G. Lorca,S. Esenin.

OV – Care a fost impactul volumelor tale laGalaţi? Numeşte, cu convingere, câţiva pri-eteni, fiindcă de cârcotaşi şi veleitari nimeni nuduce lipsă… PSP – Impactul scrierilor mele s-a produs, maimult, în afara Galaţiului, având în vedere soli -citările profesiei mele de medic. Sunt membru alUniunii Scriitorilor din România din anul 1978(cel mai vechi din oraş). În acest sens Filiala USRIaşi m-a „cultivat” cu deosebire în „Iaşul literar”,„Cronica”, „Convorbiri literare”. Concomitent amfost prezent în „Gazeta literară”, „Ateneu”,„Luceafărul”, „Amfiteatru”, „Tribuna”, „Astra”,„Dunărea de Jos”, „Axis Libri”, „PontoFranco”.M-am transferat în 2006 de la SocietateaScriitorilor din Bucureşti la Galaţi, tocmai ca săpunem bazele Filialei Galaţi – Brăila a USR. Suntmembru fondator al acestei filiale şi membru alprimului comitet al acesteia! Dar, subiectul estesensibil şi inflamant pentru unii. Prieteni cu P, da,

224


Dionisie Duma, Constantin Oancă, CoriolanPăunescu, Apostol Gurău şi, nu în ultimul rând,prolificul şi talentatul prozator, eseit şi poet, PetreRău.

OV – Relaţia păguboasă dintre creator şi citi-tor, în economia noastră de piaţă (aşa cum estedezbătută în aceste zile în „România literară”sun titlul „Rezervaţia de scriitori”) nu te poatelăsa indiferent. Vino cu o propunere sau unproiect pe această temă! Nu putem „sorbi”Dunărea pentru a comunica şi a ne cunoaştemai bine?PSP – Pertinentă şi din păcate dureroasă între-barea ta… Nu am ce face şi trebuie să mă alăturlamentoului tău, sugerat deja. Da, este păguboasărelaţia creator-cititor! Cum am zis? Cititor? S-aurărit cititorii ca o linie de front ciuruită! Cu cine sămai ţii frontul când aproape toţi dezertează, maiales de la lectura poeziei? Dar, trebuie să recunosccă mai au şi dreptate! Aşa e mersul într-o nede-clarată inflaţie. Se bate şi multă şi falsă monedăliterară pe piaţa de care începi, tot mai mult, să tefereşti. Sunt atâtea edituri ivite ca-ntr-o ciuper-cărie în aer liber… Culpabilul de genocid (sacri-legiu literar) se prezintă cu cartea, patronulmimează o frunzăreală şi începe tămâierea (actulîntâi). Apoi se informează de pretenţiile tirajului,gramajul hârtiei, coperta care „sare în ochi cuamândouă picioarele deodată” (vorba luiTopârceanu) şi se bate palma (nu degetul pesteobraz!). Un motiv în plus ca lumea să se refugieze,cu totul, în virtual.

Mă întrebi cum s-ar putea schimba ceva?!La viteza acestui curent ce mai poţi frâna? Să facidoar revizie de vagoane, cât de cât!

Tu ştii că se „suferea” şi pe vremuri de„graba afirmării”, dar, după câteva săptămâni seprimea un răspuns cam la modul: „ne pare rău, darmanuscrisul dumneavoastră nu corespunde exi-genţelor editurii noastre”.

Pentru cine nu ştie cum se lucra cu unredactor ca Mircea Ciobanu, îmi permit câtevadetalii: îşi mişca genunchii sub masă, îi urmăreai

mimica, înţelegeai că se miră, că are plăcere, ţi-oconfirma, apoi te întreba dacă mai ai şi alte manu-scrise acasă. Dacă aveai, încercai o clipă bucuriacă vei obţine câteva pagini în plus, dar te deza-măgea imediat, când îţi sugera: „adu-le şi pealea… hai să scoatem o carte… trăsnet!” După ceîi spuneai că acelea sunt pentru altă carte, îţi repli-ca: „lasă, cine a scris o carte bună mai poate scrieşi alta. E o garanţie!” La fel procedau ElisBuşneag sau Nelu Oancea. „O tempora, o mores!”

În privinţa unei propuneri sau a unuiproiect, eu visez încă frumos la o Societate aSocietăţilor (Asociaţiilor) Scriitorilor Danubieni,de la Tulcea – Galaţi – Brăila, etc. până la Turnu-Severin şi – de ce nu – chiar Budapesta,Bratislava, Viena, până la obârşiile Dunării… Aigrijă de prioritatea ideii!

OV – Ce amintiri despre Tulcea poţi împărtăşicititorilor, prietenilor şi colegilor de condei?PSP – Ştiu că am rămas cu un vapot RO-RO pesincroliftul tulcean, 2-3 zile, ca să fie îndreptată „obuşitură”. Ce căutam eu acolo? Păi, eram medic debord (detaşat de la Combinatul Siderurgic Galaţi)pe vreo şapte nave în probă pe Marea Neagră,nave norvegiene comandate de firma BALDER.La Liceul „Vasile Alecsandri” am avut un coleg declasă, Barbăneagră Petrică, ofiţer de marină apoi,care locuia la Tulcea. Nu mai ştiu nimic de el.

Şi, mai recent, în iulie 2010 am fostprezent în Tulcea la o lansare de carte („Caii defoc” de Tania Nicolescu), împreună cu sciitorul şieditorul Petre Rău. Atunci am încercat şocul uneirarisime şi copleşitoare bucurii, întâlnindu-l, dupăaproape 40 de ani, pe prietenul meu OlimpiuVladimirov, veche şi dragă cunoştinţă de laCenaclul „M. Eminescu” al studenţilor dinBucureşti… Minunat hazard!

OV – Un gând pentru tulcenii anului 2011…PSP – Numai bine şi multă, multă sănătate la toţi!Trăiască „Steaua Dobrogei”!

Interviu realizat de Olimpiu VLADIMIROV

225


Olimpiu Vladimirov se află la cel de-altreilea volum de versuri (după Confesiuni,Tulcea, 1980 şi Semn, Ex Ponto, 2006) cuaceastă, relativ recenta ,,Identitate", apărută laeditura Ex Ponto din Constanta, cu o grafică deexcepţie, aparţinand artistului plastic tulceanVasile Drăguşanu, membru al Uniunii ArtiştilorPlastici din România, Filiala Tulcea.

Olimpiu Vladimirov, acum un pensionarvisător care îşi soarbe ceaiul la o cofetărie de pefaleza Dunării, privind la anii care trec ca apa,este de profesie geolog, profesia obligandu-l săcutreiere toată viaţa, cu ciocanul in traistă,batrânii munţi Hercinici in căutarea aurului şi apietrelor preţioase.Urcând muntele, pipăindstânca, poetul-geolog se identifică el însuşi cumuntele sfânt, dar şi cu apa, nisipul, florile, pre-cum reiese din versurile

Sunt muntele/din care se desprind mereustânci/vise alungate,rostogolite/spre câmpii sauape/până îşi pierd mândria şi numele/devenindnisipul/în care cineva va căuta/strălucirea auru-lui/. În tacerea pedepsită/doar lacrima/din ochi-ul meu de piatră/peste anotimpuri/.

Din această cântare rostogolită, care vinespre noi, năvalnic şuvoi de gânduri, la unmoment dat poetul se opreşte pentru o meditaţieprofundă, o istorie a secundei, unde graniţa din-tre vis şi veghe dispare

Lângă buchetul de flori/Aştept întâlnireatandră,/ Deloc iluzorie,/ Cu fluturele din vis;/Umbra lui/ Îmi zboară şi-acum peste mâini/

Imagini onirice, unde fluturele din vis nueste altceva decât refugiul într-o altă lume, undeplutirea este posibilă, spre care poetul seîndreaptă cu un buchet de flori ca la întâlnirea cu

ceva drag, o întâlnire cu tandreţea de pe o pla -netă adolescentină.

Identitatea lui Olimpiu Vladimirov seconturează şi mai clar atunci când umbra poetu-lui se intersectează, ori se suprapune peste cea aaltor confraţi din breasla scriitoricească, aşacum se intamplă în poemul ,,Ceva", dedicat luiŞerban Codrin, de fapt un mănuchi de patruhaiku, din care cităm doar pe primele două:

Ziduri fără cetăţi - Zeii sunt vinovaţi deceva; şi, Bărăgan fără dropii-Câmpia-i un rugşi se roagă.

Doar zeii, după Vladimirov, pot fi acuza-ti că avem o formă fără fond. În plus, ideea degol filozofic este în cea mai bună traditie a şco -lii de poezie japoneză având la bază nirvanabuddhistă. Reverberează motive de cultură ori-entală şi in poemul sugestiv intitulat ,,Ikebana",dar aceasta nu înseamnă ca printre poeziile din,,Identitate" nu se găsesc şi cele scrise în dulcelestil clasic. Dimpotrivă, acestea dau tonul cărţii

E cerul troienit cu despărţiri/Sub frigul negrului biruitor;/Din jocul colorat, provocator;/Creşte o rană vie in priviri/. (,,Paleta")

Iată cum geologul-poet, OlimpiuVladimirov, a trecut dincolo de munţi, dincolode singurătatea pădurilor şi a pustietăţilor şi agăsit, acolo, aurul şi pietrele scumpe, comorilece le-a căutat toata viaţa sa, in dimensiunea fi -zică. Pepita cea mult visată o descoperă în pla -neta numită poezie, iar el devine poetul-geolog.Cu gingăşie şi visare, comorile sale le-a învelitintr-o carte, iar aceasta se numeste ,,Identitate".

Olimpiu Vladimirov: Identitate, Ed. Ex Ponto, Constanta, 2008

IDENTITATEA POETULUIGheorghe ŞEITAN

226


Când un artist aduce alături de împlinirile culorilorşi mărturisirea cuvântului scris („Amintiri cu parfum decanara”, editura Harvia, 2009, prefaţa de prof. ElenaNetcu), nu este decât un motiv de bucurie în vedereaexprimării unor sensibilităţi specifice, care până în acelmoment s-au acumulat, cu statornicie, izbucnind apoi ple-nar.

Silvia Luchian a simţit că „s-a umplut paharul”, căanumite obsesii, pe care nu le poate încredinţa în totalitateculorii, nu mai pot fi păstrare într-un adânc de suflet şi tre-buie spuse „dintr-o răsuflare”, chiar dacă vârsta memoriiloreste încă departe.

Localitatea Cerchezu, pierdută de lume în sudulfabulos al Dobrogei, reprezintă pentru ea „buricul pămân-tului”, aşa cum pentru alţii este Bucureştiul sau … Parisul,fiindcă locul naşterii şi lumea copilăriei sunt de o individu-alitate şi originalitate unice. Cu atât mai mult „reîntoarcer-ile” în timp măresc tensiunile emoţionale. Silvia Luchian neapropie de o lume relativ recentă, spaţiul natal fiind captatşi înnobilat de trăiri prin ochii unui copil, devenit pestevremi, pictor.

„Amintirile”, depănate cu simpatie, amărăciune,ironie sau înţelegere, cuprind pagini semnificative din viaţasocial-politică a aşezării menţionate (implicaţiile mişcăriilegionare, instaurarea dictaturii proletariatului, „cu unii maiegali decât alţii”, primirea trupelor sovietice în sat, colec-tivizarea, moartea lui Stalin, persecutarea chiaburilor şi afamiliilor acestora), alături de surprinderea specificuluilocal (relaţiile interetnice, personale intrate în memoriacomunităţii – moş Dumitrache, Mărin Prăjală, Mariţa,Bălaşa, Surugiii, deli mitarea aşezărilor celor săraci – „Laurzici”, peisajul pitoresc cu parfum de canara).

Să adăugăm obiceiurile (petrecerile de Crăciun,Sf. Ion, Paşti, ritualurile de înmormântare – „Patimaverde”, fenomenele misterioase legate de farmece – ploa-ia de pietre – în „Mariţa”, vocile unor femei invizibile –„Avia”), relaţiile interumane născute din dragoste, ură,răzbunare, bârfă, dar şi gospodăriile ilustrând un paradisîn miniatură, cu animalele, păsările, livezile, grădinile cuflori sau zarzavaturi în „Avia”.

Inocenţa copilăriei, uimirile şi candorile sunt tul-burătoare în „Avia”, unde eroina „înţelege” s-arunce o far-furie cu oase, cu tot, la căţel, sau „să nu mai rupă florile demazăre, fasole sau cartofi, fiindcă nu vor avea de mâncarela iarnă”, ori „să le rupă, că astfel o să ţină postul cel

mare”, după cum comentează sora şi fratele ei, în notepline de umor.

Autoarea posedă o ştiinţă surprinzătoare anaraţiunii, evocarea directă, concisă, pe alocuri ironică(Rudolf Valentino de Cerchezu, limba de lemn folosită înadunările generale ale comuniştilor, agentul veterinarspilcuit şi mincinos, bătut de o femeie) fiind dublată de omaturitate şi sinceritate exemplară. Detaşarea şi uşurinţade a vorbi despre evenimentele tinereţii, care s-au sedi-mentat în ani întregi, îi fac pe oameni să nu maireacţioneze impulsiv, să fie pe cât posibil înţelepţi şi să sedespartă de trecut cu zâmbetul pe buze.

Rudele sau prietenii personajelor sunt enumeratecu numele proprii, reale sau fictive, realizându-se o lumeverosimilă, mereu vie, în mişcare.

Vorbele de duh şi proverbele („îi plăcea carteaprecum câinelui paiele”, „pe vreme de criză faci economieşi la înjurături”, „calul bun se cumpără numai din grajd”),alternează cu cântecele satirice integrate armonic în text:„la crâşmă la Cireşica / mi-a băut banii Domnica / şi-amrămas fără nimic”, sau „ce e Toma vinovat / c-a mâncat

Un debut în proza tulceană

SILVIA LUCHIAN ŞI „AMINTIRILE” SALEOlimpiu VLADIMIROV

227


Stalin dovleac?”.Alături de prima dragoste (culoarea), tentaţia

cuvântului scris solicită sensibilitatea artistei, având învedere că în cele zece capitole (episoade) ale acestuidebut editorial, există elemente (nuclee) care pot sta labaza unei (unor) naraţiuni ulterioare de largă respiraţie

(povestire, nuvelă, roman). Ea va alterna, cu siguranţă, peviitor, penelul cu pixul, după cum acumulările artistice vorapleca balanţa spre pânză sau spre foaia de hârtie.

Şi nu numai de aici, justificarea entuziasmuluinostru sincer, real şi cert, în faţa acestor pagini încre -dinţate acum, cititorilor, cu dragoste şi speranţă.

Cel de-al treilea volum de poezie semnat deTania Nicolescu („Caii de foc”, Editura InfoRapArt, Galaţi,2010, cu o prefaţă de Valeriu Valegvi) este primul citit desubsemnatul, cu o admiraţie temperată… Îmi mai tre-cuseră prin faţa ochilor câteva grupaje publicate anteriorîn revistele „Steaua Dobrogei” şi „Boema”, convingându-mă că filonul poetic şi harul etalat au ajutat-o să treacăpuntea debutului.

E tonic să te opreşti (pe parcursul celor 61 depoeme şi câteva pagini de haiku), la: „grăunţele vorbelornicicând ascultate”, „larga pijama flauşată-a confuziei”,„erodând ţărmul tăcerilor”, „amprenta tăcerii citită delumină”, „topind zăpada lebedei rătăcită pe lac”, „pumnicrispaţi s-au desfăcut într-un oftat”, „scrijelind întunericultăcerii”, „ghemuindu-mă într-un surâs, „golul imens delumină”, „dintre castanele ce cad culeg amintiri”, iar enu-merarea poate continua cu aceeaşi bucurie, precumsusţinerea unui foc în care arunci, din când în când, obucată de lemn de esenţă tare…

Îndrăgostită de natură, poeta îşi proiectează, pefondul anotimpurilor, neliniştile, nostalgiile şi premoniţiile,toamna intrând, de departe, în „graţiile” autoarei, cu totalaiul ei de ploi, frunze în vânt, nori vineţii, ramuri desfrun-zite, etc (”Călătorie”, „Ceaţa”, „Frunza”, „Desfrunzire”,„Ornic lichid”, „Unde”, „Ploaia”, „Fierarul”). Meditaţiile şiconfesiunile însoţesc şi poemele adresate persoanei iubite(tăcerile, cutumele, depărtările, uitările), sub zvâcnetulunei aripi melancolice sau al unor spovedanii elegiace(„Cutume”, „Cu timpul”, „Intrusul”, „Tăcerea”, „Gândul”).

Tania Nicolescu nu se teme să treacă prin expe-rienţele optzeciştilor şi douămiiştilor sau să încercepreţioasele şi delicate specii de haiku, indiferentă, deo-camdată, la şocul produs.

Dincolo de „lungimi” rezultate din inutile explicaţii(determinări, detalii), nu pot să fiu de acord cu versuri înşi-rate aberant, fără noimă, adevărate stridenţe: „cuirasatetegumente-n culori pământii învineţindu-se în ritmul sinco-pat /, dezarticulate stereotipii /, sunete scrijelite-n văzduhde încă metalizata dorinţă /, strecurată printre stropii de

salivă /” („Iarmaroc”)Poeta pierde din atenţie anumite repetiţii („ploi –

ploaie – ploii”, „scrijelite – scrijelind”, „ud – ude – udelor –udul”) care pot deveni supărătoare, abuzează denenumărate „gerunzii”, iar firescul exprimării, uneori con-torsionat, este asumat de cele mai multe ori, dar nu poatefi corectat de la un poem la altul.

Locurile şi personajele intrate în istoria sau lite -ratura lumii îi deconspiră lecturile, ceea ce însemnă o notăbună, ca şi transmiterea unor stări febrile reale, autoareacăutând „neprevăzutul şi neauzitul”, „se cufundă în adân-cul visului”, „se rupe din rădăcini”, „aude, din depărtări,galopul cailor de foc”, „rupe neliniştile din piept”, răzvrătităşi înfrigurată.

Tania Nicolescu crede în „steaua” scrisului ei cuîncăpăţânare, ambiţie şi o voinţă demnă de invidiat.

CU O ADMIRAŢIE TEMPERATĂ…Olimpiu VLADIMIROV

228


Trebuie să recunoaştem că trăim într-oepocă măcinată de grave răsturnări şi valori, epocăîn care se neagă orice, se trece cu vederea saumăcar se încearcă o minimalizare a meritului celorcare au edificat cultura românească. În acestecondiţii, a scoate în evidenţă valoarea reală a altu-ia, nu pe cea personală, a unui poet considerat,prea multă vreme şi pe nedrept, minor, microemi-nescian sau doar epigon al romantismului desuet,este o încercare temerară, depăşită strălucit de dl.Dumitru Bobină Cerna prin lucrarea prezentatăastăzi.

Meritul principal al lucrării constă în rea -ducerea la viaţă a lui Panait Cerna, pe care a reuşitsă-l facă, spre bucuria cunoscătorilor, contempo-ranul nostru, împlinindu-i visul mărturisit în 1909,când spunea: „morţii n-au altă viaţă decât aceea pecare le-o dăruiesc viii.” Câtă amărăciune, atâtasperanţă într-un viitor care să nu-i îngroapememoria în uitarea unor pagini prăfuite.

Mulţi dintre participanţii la acest adevărateveniment cultural au fost preocupaţi, de-a lungultimpului, de fenomenul Panait Cerna, fie din con-siderente de apartenenţă fizică la spaţiul geogra fic,fie din atracţie faţă de poezia experimentată de celmai valoros şi mai cunoscut poet nord-dobrogean,din nevoia de a-i înţelege idealurile exprimate înversuri de o mare sensibilitate. Trebuie precizatînsă, că fiecare dintre noi s-a preocupat doar de otemă, un fragment de creaţie sau chiar de câte opoezie, în timp ce lucrarea ne oferă o imagine atâtde amplă a poetului, fără însă a-i atribui merite şiatribute necuvenite, doar din patriotism local.

Cu ochi obiectiv şi cu tenacitate de fur-nică, dl. Dumitru Cerna conturează un PanaitCerna din perspectiva actualităţii, decelând celemai intime structuri ale vieţii şi activităţii poetuluinostru. Era şi timpul pentru o nouă înţelegere şi

exprimare a dimensiunii sale, dar mai ales pentrufixarea locului său în literatura română.

Interesant mi s-a părut demersul cercetării,clasic în esenţă, căci autorul foloseşte faptulbiografic în strânsă relaţie cu faptul artistic, faptulbiografic constituit în punct de plecare înînţelegerea faptului artistic.

Lucrarea aduce o nouă perspectivă asupraunui „poet singular şi fără generaţie”, abstrăgân-du-l de sub tutela epigonismului eminescian,căruia însă nu-i neagă importanţa.

Avem în faţă nu numai un act de restitutioin memoriam, cât mai ales un act de dreptate făcutunei personalităţi profunde, prin evidenţierea rolu-lui de vizionar şi de creator, care a anticipatdirecţia modernă a literaturii române. Lucrareaeste obiectivă şi impresionantă prin volumul mate-rialului studiat. Ea nu aduce elogii celui trecutmeteoric prin literatura română, dar schimbă re -gistrul receptării operei sale.

Dacă cineva mi-ar cere o caracterizaresuccintă a poeziei lui Panait Cerna, m-aş folosi decuvintele autorului lucrării, care-i surprindeesenţa: „Atinsă de lumina inefabilă a romantismu-lui târziu, îmblânzit, trăsăturile poeziei (relevă)înclinaţie spre moralitate, valori domestice,intimism, pasiuni temperate, confort spiritual,societate, militantism, ironie şi resemnare”, la carese adaugă „vizionarism de tip apusean”. Autoruldeschide astfel o fereastră spre ceea ce ar fi pututfi Panait Cerna, dacă n-ar fi trecut atât de repedeclipa ce-i fusese hărăzită pe pământ.

Îl felicit pe dl. Dumitru Cerna pentruaceastă lucrare deosebită. Mă bucur că, prin lec-turarea ei, voi putea aprofunda şi dezvolta intere-sul pe care l-am manifestat, de-a lungul timpului,faţă de poezia contemporanului nostru,Panait Cerna.

DUMITRU CERNA „PANAIT CERNA – SCEPTICUL LUMINOS”

Cici Maria DRĂGAN

229


La Editura „Karograf”din Tulcea noastră cea de toatezilele au apărut „Mirajele” luiStanislav Popescu – O, ce vesteminunată!

Aflat la vârsta senectuţii,Poetul se îndreaptă „în zborspre-a visurilor proră / acolounde / sub maiestuoasa ceruluicupolă / pentru întâia oară / sedeschide a tainelor corolă” – deminuni, respectiv de miraje alumii, completez eu cu gândul lasublimul Lucian Blaga. Ca şiacesta, Stanislav Popescu este„omul care umblă / c-o steasclipind în frunte / şi-a căreirază-albastră / în suflete pă -trunde; omul care vine / spre-anu pleca niciunde / căci are omenire / cu tâlcuiri profunde;omul care-aduce / cununi decurcu beie / şi-un râu de apă vie /celor setoşi să beie”, Omuldespre care semenii spun că:„solar destinul fie-i / căci eladuce-n gânduri / mirajul fan-teziei”.

MIRAJE – poeme deStanislav Popescu, volum apărutla editura „Karograf”, urmeazăcărţilor de poezie „Perpetuageneză”, 1980, Tulcea, ConsiliulJudeţean pentru Cultură şi Artă;„Incantaţii”, 2004 şi „Vibraţii deliră”, 2008, apărută la Editura„Harvia” Tulcea. În cele patruvolume, Stanislav Popescuetalează o poezie lirică, senti-mentală, confesiv-sapienţială învers alb şi liber, dar mai ales îndulcele stil clasic, cu rimă şi ritm

bine aşezate, potrivindu-se struc-turii sale interioare.

Motivele poeziei Dom -niei Sale au rămas aceleaşi şi în„Miraje” – setea de dragoste,regretele după dulcea pasăre atinereţii, iubirea, dar şi o maresingurătate însoţită de o şi maimare nevoie de suflet.

În poemul „Sunt omulînstelat”, Poetul se autodefineştesublim, sapienţial – îngereşte, casă zic aşa, gândul zburându-mi laFRANÇOIS VILLON şiARTHUR RIMBAUD, dar şi laLUCIAN BLAGA sau NICHI-TA STĂNESCU.

Singurătatea sapienţialăeste, cred eu, starea cheie aPoetului din „Miraje”: „urcândînsingurat, pe-nalte creste /ajung s-ating cu creştetu-mi zen-itul / şi simt lăuntrul că mai purîmi este / unindu-mă în cer cuinfinitul”; „suind cu îndârjiresimt că sânger / şi tot mai mult seadânceşte rana / văd în văzduhsclipind aripi de înger / dar nu afost decât Fata Morgana” – dez-involtura, nonşalanţa, uşoaraironie îl individualizează în modmagistral, simţind că în singură-tate „brusc cugetarea vultur îlstrăbate”. Iubirea este sentimen-tul purificator din volumele ante-rioare, dar devine şi imbold dejertfă, de suferinţă: „iubescuitând de firava-mi fiinţă /învăluit în adieri de îngeri / şipentru-a iubirii pură biruinţă /sunt gata de jertfire fără plân-geri” („Freamăt de iubire”).

În competiţia cu timpul,singurătatea, menirea cuvintelor,rânduiala lumii, Poetul ni se-arată cu o imagistică bogată înmetafore şi epitete care traduccel mai bine nevoia deautodefinire, dar şi de măsurare aintensităţii trăirilor: „vârtejurimă îmbie căscând afunde hăuri /adâncuri mă îndeamnă cu mrejede abis / dar zborul luciferic măsuie doar spre-nalturi / spre-alzeilor luminii noetic paradis”(„Melosul toamnei”).

Prin mijloacele creativevaloroase, prin subtilităţi, prinexpresivitate, STANISLAVPOPESCU ne demonstrează că,chiar dacă mai există în ceea cescrie unele imperfecţiuni şi ine-galităţi, nu se dezice de crezulsău, rămânând acelaşi autor sen-sibil, profund, original, atras canimeni altul de mirajelePOEZIEI.

Constantin Bejenaru:

„MIRAJELE” LUI STANISLAV POPESCU

230


Poetul Tănase CARAŞCAse vădeşte a fi şi un prozatorredutabil, romanu-i autobiogra -fic „Desculţ prin urzici”,apărut recent la EdituraKarograf Tulcea, atestând celeafirmate de mine, cu asupra demăsură.

Entuziast păstrător devechi tradiţii artistice, tenaceluptător împotriva vieţii„smintite” ce-o ducem la oraş,om de „bizuială”, ca să zic aşa,în ce priveşte apelul la valorileimuabile ale unei culturi real-mente pline de virtuţi. În roman-ul său autobiografic ni se aducla îndemână nu doar bune şimiezoase contacte cu lumeamiraculoasă a copilăriei şi ado-lescenţei autorului (deocamdatăîn volumul 1), dar şi variateprezentări ale magnificuluiunivers arhaic al satului româ-

nesc şi nu numai. Lumea satu-lui, de ieri şi de azi, matrice aunei lumi ce a dat nu doar sără-cie şi mizerie ci şi frumuseţinebănuite.

Tănase Caraşca faceapel la memoria noastră afec-tivă, făcând prin intermediulfermecătoarei sale cărţi, apel laun trecut din care nu a mairămas mare lucru în prezent. Şitotuşi, mai există cele nouă fân-tâni cu ghizduri din beton, ValeaMorilor, Izvorul Tămăduirii,pârâurile, dealurile şi salba depăduri din împrejurimile Teliţeinatale. Romanul lui Caraşca, înceea ce mă priveşte, cred că vreaşi reuşeşte să demonstreze cuaplomb şi fantezie scri-itoricească demnă de prozatoriide prestigiu ai literaturii noastrecontemporane, că putemimpune valorile noastre cultur-ale globalizatei omeniri deastăzi, nu cu zgomotoase chefu-ri cu lăutari şi spart butoaie cuvin, oricât de bun, ci prin evi-denţierea artistică a lumii uni-versului arhaic al satului româ-nesc, romanul „Desculţ prinurzici”, fiind un fel de „elogiusatului românesc” – titlu faimosal discursului de recepţie laAcademia Română adus de unbrav român transilvan şi ajunsdistins european (LucianBlaga).

Am terminat de citit,

respectiv însuşit, primul volumal romanului „Desculţ prinurzici”, de confratele draginimii mele Tănase Caraşca, şimă simt minunat. Abia îmi per-cep un moment sublim al tăcerii,că se şi desluşeşte apa râurilorTeliţa şi Taiţa – apa urmelor pecare mă întorc, precum demultTHESEU, la semnul licărit,despre care-mi vorbea încopilărie Moş Chelemen laconacul său din Bădila-Niculiţel. Şi parcă-i aud acummurmurul domol şi tainic cumrevine în urma mea, într-un zborde aripă contemplativă. Măpune în rezonanţă cu misterul,cu profunzimea obsedantă,redutabilă a tâlcului prin care seinsinuează neîncetat URZICILEacestui tărâm fabulos alDobrogei de Nord, arealul tri-unghiului divin: satul Teliţa –Monastirea Celic, satul Niculiţel– Monastirea Cocoş, satulParcheş – Metocul Saon. Simtcu ardoare că romanul con-fratelui meu Tănase Caraşca,„Pădureanul” i-aş spune eu,descătuşează împăcarea şialungă negura deşertăciunii,ieşind după lectură în faţa citi-torului împătimit care sunt,luminos şi nealterat în simpli-tatea migălită a scrieriiîmpărăteşti de intim statornic alHarului pe care, DumnezeuBunul, de la naştere i l-a dat.

C. Bejenaru:

DESCULŢ PRIN URZICI de Tănase CARAŞCA

231


Prin volumul „Înmu -guriri ideatice” (Tulcea, EdituraHarvia, 2009), Aurel Enicăpriveşte POEZIA în care seapropie „iarna”, adunându-şiversurile la mijlocul drumului,dar fără podişcă moromeţiană,nemaifiind timp răbdător, însăparând sofismele printr-un „vis-col” care se fereşte de străzileaglomerate.

Memoria lirică a„Înmuguririlor ideatice” seîncarcă de extraordinare întâm-plări ale sinelui, încât în urma„jumătăţii androginice” seaşterne umbra interogatoare alucrurilor pomenindu-i absenţa,până când în urma ta, cel carete-ncumeţi nu doar să citeşti, cişi să pătrunzi catrenele de 24carate AUREL ENICĂ semnate,apa vie a POEZIEI spală cudegete şi aripi îngereşti prelungisingurătatea memoriei.

În lumea Poetului nostruexistă o bursă a mugurilor,„emisfera de aur”, jumătatea dela chirurgia androginilor, Muzacu liră sterlină de liană, dar şi cu„ţipete” negre de trompetă a laLouis Armstrong. O sete dePoezie înţeleasă blagian catransparenţă ori cristalizare asinelui, parcă la jumătatea dis-tanţei dintre parnasieni şi expre-sionişti.

Poemele lui Aurel Enicăînmuguresc ideatic dintr-o res-piraţie tahionică, dintr-o viziunedivin cuprinzătoare, cu virtuţileintegratoare ale unui universpoetic specific caracterizatprintr-o calofilie bine temperată,

ferită astfel de manierism şi unromantism disimulat într-oexpresie modernă ce dobândeştevirtuţile unei sinteze între trăir-ile prezente şi o suavă metafiz-ică.

Spaţiul poematic largînvăluitor, unduitor-expresionistdin „Capitolul I – De-ale casei”,face loc tot mai mult spaţiuluipoematic zigzagat al rostiriiabrupte, eliptice, cu fulgerărihaiduceşti-îngereşti printre stân-cile fertile ale LOGOSULUI,cumpănă înclinându-se tot maimult de la agrestul universpsalmodiat la oximoronizarealumii urbane.

Poemele publicate pânăîn prezent de AUREL ENICĂ,arată că ne aflăm în faţa unuirafinat Poet „realist-psihologic”el nesfiindu-se să abordeze crizareificării ens-ului uman alanotimpurilor prezente chiar şiîn perimetrele abisului de tipfreudian. Altfel spus, Poetul

AUREL ENICĂ poate sur-prinde cititorul de literatură atâtdinspre resurecţia tradiţionalis-mului, dinspre tipologie, creaţie,cât şi dinspre analiză.

Izbânzile poemelor salese datorează unui mare talentpoeticesc dublat de trăiri auten-tice, de cunoaşterea directă auniversului agrest-rural şi acelui urban, cât şi decunoaşterea indirectă a acestoruniversuri.

Calitatea reflectării înpaginile lirice ale „Înmuguri -rilor ideatice”, de către autor, arealului cu ebuliţia societăţiiromâneşti de după evenimenteledin Decembrie 1989, este auten-tificată şi de acumulările din„academiile vieţii” de până lavârsta argheziană a debutuluisău editorial, dar, mai ales, detensiunea foarte înaltă a trăirilorlui ENICĂ, atât în democraţiasocialistă, cât şi în democraţiade junglă, de după 1989, căciPoetul a înregistrat în ziua de 29iunie 2010, împlinirea celei de-aşaizecişipatra rotaţii” angajateîn jurul Soarelui.

Aşadar poemele luiAUREL ENICĂ tulbură şiîncorsetează. Ochiul Solar alMuzei este pus pe om, pe sufle-tul lui, pe mintea lui ca la o di -secţie. Versurile sunt adevărateparabole ale modernităţii, pefundalul căreia mijeşte inevi -tabila tragedie a „Apocalipsei”în care deja de câteva „bune”decenii din ce în ce mai puţinideatic, din nefericire,înmugurim.

Constantin Bejenaru:

AUREL ENICĂ – „Înmuguriri ideatice”

232


Acest prim roman, Lenka, al scriitoarei ElenaNetcu (membru titular al Asociaţiei Aegyssus a Scriitorilordin judeţul Tulcea, autoare până-n prezent a plachetelorde versuri „Amforă în necuprins” şi „Ritual”) poartă multedin semnele debutului, dar şi marca unei vocaţii. De vremece domeniul prozei îi era poetei Elena Netcu până acum,necunoscut – sub raportul producţiei proprii bineînţeles –autoarea a ales pentru debut soluţia cea mai dificilă –elaborarea unui roman.

Un roman, LENKA, în sens tradiţional cu unsubiect eminamente literar care excelează prin acţiunistructurate epic şi printr-un sistem de personaje descrisecu plasticitatea caracteristică prozatorilor consacraţi.

În plus, pentru elaborarea subiectului, autoarea aevitat să apeleze la vreo colaborare exersată în tehnicilecurente ale prozei contemporane, bizuindu-se pe propriilesale intuiţii şi aptitudini fabulatorii.

Vocaţia de prozator a Elenei Netcu rezidă şi ţinenu atât de forme de expresie căutate, cât de o viziune per-sonală asupra lumii eroilor săi, ei înşişi în frunte cu eroinaprincipală Lenka puţin obişnuiţi în peisajul romanului con-

temporan românesc.Excelente sunt secvenţele care încep înfăţişân-

du-o pe Lenka înseninată, liberă de umbra vinovăţiei,bucurându-se naiv şi divin de „bărbatul care o ridică înbraţe şi o culcă pe patul acela de iarbă fragedă ameste-cată cu flori albe şi violet, flori de mai”.

Ceea ce rămâne, cred eu, cu adevărat după lec-tura acestui roman pe care eu unul vă destăinuiesc că l-am citit dintr-o răsuflare, este DESTINUL unui personaj.

Linia interioară, coerenţă de comportament aLENKĂI nu tocmai „uşă de biserică”, din care Elena Netcuface cu o mare economie de mijloace, un destin romanescde reţinut şi de pus bine în galeria atât de săracă a per-sonajelor „cu biografie”, vii şi palpabile din prozaromânească de azi. Un personaj dulce-amărui asemeneafirelor de iarbă pe care le mestecă-ncet eroina principalăîn finalul romanului.

Pentru mine mai rămâne credinţa că aceastăromancieră venită dinspre Poezie înspre Proză are, pelângă talent, acel „ceva” în plus fără de care nu se poateface proză: simţul vieţii.

„LENKA” de Elena Netcu – SEMNELE DEBUTULUI, DAR ŞI MARCA UNEI VOCAŢII

Constantin BEJENARU

O carte atât de frumoasă încât, în timp ce-o citeşti, ţi se parecă versurile ce-o compun îi auresc dinăuntru conţinutul adânc cu şam-panie şi căpşuni în privirile de nuc tulburat de iubire ale Dumnealui,Cavalerul cuvintelor. O carte tulburătoare despre care, după ce ociteşti, nu poţi să nu exclami asemeni lui Arghezi: „Carte frumoasă,cinste cui te-a scris!”.

În cazul de faţă urarea cuvine-se a-i fi adresată ELENEINETCU care, oarecum distanţată de experienţele radicale ale unorpoeţi congeneri, cultivă o poezie în care conlucrează, spre beneficiulpropriei „ziceri”, două valenţe de limbaj şi lirism: pe de o parte un vag„aer” nostalgic, de reală trăire şi asemănare a unui biografism devenitmemorie, adânc marcat de adierea Pegasului şi, pe de altă parte, oacurateţe şi concizie bine ghidate la nivel tehnic şi o aplecare atentă,lucidă asupra scriiturii. Volumul cuprinde cele mai frumoase poezii dinplachetele anterioare „Amforă în necuprins” şi „Ritual”, precum şi 27de poeme noi, grupate în ciclul „Cavalerul cuvintelor” care hotărăşte

Elena Netcu – Poeta nemurită deCAVALERUL CUVINTELOR

233


titlul cărţii de faţă. Aşa cum ne-a obişnuit prin „Amforă înnecuprins” şi „Ritual”, lirica Elenei Netcu are un puterniccaracter entopic, eul fiind creator şi, în egală măsură,personaj al lumii sale. Ipostaze metaforice ale unei lumisingulare, toposuri importante în volumele anterioare„Amforă în necuprins” şi „Ritual”, sunt înlocuite în„Cavalerul cuvintelor” de un alt perimetru liric privilegiat.Ceea ce este sau nu este văzut se încarcă în liricaElenei Netcu din „Cavalerul cuvintelor” de multiplevalenţe. Poeta – sacerdot îşi trăieşte însinguratăcondiţia „... în miezul fierbinte / Al câmpului meu lingvis-tic / Altoiesc / Don vreme în vreme / Lăstari de cuvinte./ Ard vreascuri bătrâne, / miezul arzând al slovelor / Pecare gândul meu / Le zvârle / Când se sting anotim-purile. / Flacăra lor / Şuieră printre vocale. / De prin văiadânci / Răspund în rafale / Rădăcini de cuvinte / Prinseîn lavă. / Scurm cu unghiile pământul / Culcuş îmi fac /Ca o Evă / Mirosind adâncul cuvintelor / Întind vocaleleîn zarea lumii / Adulmecând mereu depărtările” –Alchimia cuvintelor.

De fapt numai Poeta vede trandafirul care-nflo-reşte la reverul Cavalerului cuvintelor. Numai Ea poateînţelege rostul privirii ca flacără spirituală ce prevede onouă naştere: „Ce bine te vezi tu de departe / Te argin-teşte zarea / Şi îţi ard toate cuvintele nerostite /Ajungând la mine Pasăre Phoenix – Departele tău demine.În viziunea Elenei Netcu, taina prin care germeneledevine rod aparţine numai feminismului. Cu altecuvinte, poemei: „De la o vreme / Tot mai mult încep săplutesc / Plutesc aşa vreme de un sărut / Şi devin ima-terială / Ne înecăm în cuvinte...” – Ne înecăm în cuvinte.Creşterea, bucuria rodirii, sfâşierea plutind vreme de unsărut – ipostaze ale fiinţei care îşi acceptă devenireadupă ce se îneacă-n cuvinte, se topesc într-o imagisticăde tip cerebral a cărei geometrie alegorică recheamădialectica imaterialităţii.

Excepţionalul poem Tristă tăcere fascinează şistârneşte-n cititor fiorul transcendental – indefinibil alunei tăceri metafizice: „E-atâta tăcere în arborii pădurii /Că nici nu observ cum trunchiul / Se curbeazăîmbătrânind / Iar frunzele năucite de aşteptarea ta / Seduc de-a rostogolul scâncind.”

Evitând beatitudinea pasivă, Poeta îşi recapătăconştiinţa de sine. De altfel, între Poetă – Poem –Poemă se stabileşte o morfologie a unicităţii, dar şi unizomorfism care translează spre forţa demiurgică şi fac-

erea lumii. Trecând în zodia esteticului, puterea cre-atoare se manifestă prin seducţie, nu prin impunereavoinţei: „Pământul acesta mă naşte / Mut apăsându-mă/ Oasele mele miros a ploaie / Sângele meu tot mai greu/ Mi se pare / Pământul acesta mă doare / Secundele /Infinite explozii / Viclene pândesc / Vânătoarea deoase-n pământ / Pământul acesta mă naşte / În zbuci-um de ape / În clocot de vânt / Cu-arome de câmpuri /Anotimpuri gemând / Veni-va ursitoarea să-mi dea / Şi-un umblet de stea?...” – Pământul acesta mă naşte.

Prin sensibilitate poetică, mereu conectată latensiunea genezei, materialitatea îşi pierde consistenţaşi devine doar o formă de expresie a ideii, un mijloc dea schiţa interferenţe sau de a prelua, intertextual, încăr-cături simbolice. Prin urmare, abia sugerată alegoric,copleşirea senzorială catalizează lumea ideilor şideschide poarta spre esenţe:

„Mi-aşez braţele în cruce / O, dorurile melenăuce / Mă urcă, mă urcă / Pe vârfuri mă-ntind cătrestele / S-ating doar o rază din ele.” – Visul copaculuinins.

Peste naşterea poemului se suprapune însă,cu diferenţe de grad şi de intensitate, fluxul vieţiiprezente şi se aşează cuminte verbul „a fi”:

„Mişcarea aerului se face prin verbe / Între timpşi spaţiu / Se aşează cuminte verbul a fi / Numaiprezentul meu / Se surpă mereu...” – A respira împre-ună.

„Cavalerul cuvintelor” înseamnă atingerearevelaţiei, înseamnă transgresarea lumii obişnuite,reprezentând lupta dramatică dintre trup şi suflet şi dor-inţa autoarei spre ascensiunea edenică. Înseamnă con-tinua căutare a condiţiei paradisiace, continua căutare asacrei conduite şi a Căii drepte pe care era odată Omul,în vremuri mitice, în timpul facerii şi desfaceriiUniversului la începutul căruia a fost Cuvântul. Poetă –celestă – şi nu doar prin faptul că este o colaboratoaredeosebit de talentată şi fecundă a secţiei de poezie dincadrul revistei sapienţiale de cultură „Steaua Dobrogei”– Elena Netcu, prin noul volum de versuri „Cavalerulcuvintelor” exprimă acest tragism al căutării ade-văratei condiţii existenţiale.

Cu siguranţă „Cavalerul cuvintelor” con-turează şi impune arealului sapienţial – cultural – spiri-tual nord dobrogean şi nu numai o Poetă credibilă, tul-burată de trăiri autentice, pe cât de inactuale, pe atât demoderne. Dixi!

234


Într-una din zilele începutului de an 2010,discutând cu bunul meu prieten, prof. MihaiMarinache, despre multiplele noastre preocupăriliterare, mi-a atras atenţia la un moment dat pasi-unea care se simţea în toată fiinţa domniei sale,atunci când în “ordinea de zi” a apărut o discuţieîn legătură cu aşa numitele “Restituiri” siînflăcărarea cu care îmi vorbea de valori literaretulcene, oameni trecuţi prematur în nefiinţă şifoarte puţin, sau deloc cunoscuţi în timpul vieţii.Odată abordat subiectul, mi-a vorbit de Ion Staicu,poet nord dobrogean, de dimensiuni considerabile,a cărui operă brută şi nevalorificată a ajuns dinîntâmplare în posesia domniei sale şi din care areuşit până în prezent, cu eforturi personaledeosebite, să închege şi să publice trei volume:Tronul şi parada (ed. Harvia 2006), Trecând prinveacul oarecare (ed. Harvia 2006) şi Timpul căde-rii (ed. Karograf 2010). Apoi Vasile Terzea, om delitere, ziarist talentat, poet care a reuşit atât cât atrăit să publice un volum de poezii, dar care a lăsatpentru posteritate mult mai mult din gândirea şicreaţia sa, nevalorificată până în prezent şi care, cubunăvoinţa şi sprijinul unor oameni interesaţi, careau posibilitaţi să o facă, opera sa nu va fi lăsată săputrezească prin cine ştie ce unghere ale necu-noaşterii. Al treilea nume pronunţat în acest con-text de d-l Mihai, a fost acela al lui ŞtefanMihalcea, la auzul căruia eu am tresărit, iar acestamănunt nu i-a scăpat interlocutorului meu care,fixându-mă câteva clipe, m-a întrebat:

- De ce ai tresărit, l-ai cunoscut cumva?- Dacă e vorba de fostul ziarist Stefan

Mihalcea, redactorul de la ziarul “Delta”, da, i-am răspuns.

- Da, chiar despre el este vorba, mi-a spusMihai privindu-mă interesat.

- L-am cunoscut, am continuat eu, în anul1977 când printr-o întâmplare sau, cine ştie, des-tinul, am devenit colegi de birou la CombinatulMetalurgic Tulcea. Eu, proaspăt repartizat pe fostamare platformă industrială tulceană de unde ple-

casem cu patru ani în urmă, într-un post laServiciul PIRPON (Personal, Învăţământ,Retribuire, Planificare, Organizare, Normare), elŞtefan Mihalcea, un “tovarăş” respectabil, cu vreo6-7 ani mai mare ca mine, ne-am trezit (mai multeu!) colegi într-un birou pestriţ şi populat cu vreo11-12 funcţionari cu atribuţiuni diferite, dar caretrăgeau toţi la căruţa şefului ce “construia” de unulsingur societatea socialistă multilateral dezvoltatăîntr-un birou alăturat. În prima zi, şeful m-a iniţiattimp de vreo 10 minute în legătură cu ce rol urmasă joc eu în acea structură, după care m-a condusîn biroul alăturat şi nu a pregetat să mă introducădirect în “flux” prezentându-mă:

- El este noul nostru coleg ce se va ocupade salarizare, se numeşte T. C., iar ei, răsucindu-seodată cu mine, prezentându-i pe rând şi fixându-icu degetul, sunt: X-economist,Y-inginer, Z-Inspector personal...Stefan Mihalcea-inspector cuprobleme de învăţământ...cutare, cutare... dupăcare mi-a indicat un birou, a pus mâna pe speteazascaunului din spatele lui şi m-a invitat să ocuplocul din care trebuia să dau şi eu la rândul meu totce era mai bun pentru ca întreprinderea care m-aadoptat cu atâta mărinimie să fie mulţumită de ser-viciile mele.

Între timp, cum se întâmplă în asemeneasituaţii, aflasem câte ceva despre viitorii colegi ,dar despre Ştefan Mihalcea care era angajat cuaproximativ un an în urmă, nimic! Am aflat maitârziu că avea studii universitare, lucrase operioadă ca profesor, apoi redactor la ziarul“Delta”, de unde plecase forţat de împrejurări, iarde un an lucra aici la combinat, unde l-am întâlniteu. A fost primul şi singurul care m-a primit fărărezerve, ca pe o veche cunoştinţă, şi a încercat dinstart să-mi inspire încredere, asigurându-mă că“am nimerit-o bine”. Sinceritatea lui mi-a deschisperspectiva unei legături colegiale sănătoase decare aveam nevoie la revenirea după patru ani,când totul căpătase noi dimensiuni. Eu plecasemde la Întreprinderea de Alumină şi m-am întors la

A M I N T I R Icu şi despre Ştefan Mihalcea

Tănase CARAŞCA

235


Combinatul Metalurgic Tulcea care se îmbogăţise,avea deja trei uzine în structura sa şi o zestre decca 4500 salariaţi.

Ca orice începător într-un serviciu deinteres general îmi doream să găsesc puncte desprijin, adică oameni care să-mi adreseze primelecuvinte de îmbărbătare, să mă sfătuiască ce şi cumtrebuie să facem ca începutul atât de importantpentru mine să fie cu rost. Cuminte, la biroul cemi-l indicase şeful, priveam la cei 11-12 proaspeţicolegi care îşi vedeau de treburile lor, fără ca înaparenţă eu să reprezint vreun interes deosebit.Eram un tânăr nou venit ce stătea stingher pe unscaun nou, care oricum trebuia să preia anumiteatribuţiuni ale serviciului, dar care surprinzător, nuera băgat în seamă de nimeni, nici măcar cu o pri-vire. În această atmosferă de “lucru intens”, cândmă credeam picat într-o lume complet nepotrivităcu ceea ce învăţasem şi gândeam eu, am văzutcum de la biroul din dreapta mea s-a ridicat un băr-bat într-un halat albastru puţin mototolit, dar curatşi îngrijit îmbrăcat în rest şi s-a apropiat de biroulmeu pe care zăceau câteva broşuri ce mi le înmâ-nase şeful spre studiu. După ce şi-a proptit palme-le de margine blatului, s-a aplecat uşor spre mine,m-a privit preţ de câteva secunde zâmbindu-mi, deparcă presimţise că de asta aveam eu nevoie înacele momente, mi-a întins mâna dreaptă, iar stân-ga şi-a lăsat-o uşor pe umărul meu drept.Instinctiv, m-am ridicat în picioare surprins, dar şibucuros şi, în timp ce mi-am simţit mâna strânsăuşor, am auzit un glas cu un timbru melodios întretenor şi bas ce a pronunţat surprinzător de priete-nos la prima vedere:

- Ştefan Mihalcea, pe scurt, Mişu.L-am privit atent, auzisem acest nume, îmi

era familiar deoarece îl întâlnisem ca semnatar alunor articole în ziarul local Delta pe care îl citeamzilnic, dar nu puteam să cred că putea fi vorba deaceeaşi persoană! Sesizând probabil nedumerireace se citea pe chipul meu, am văzut cum colţulgurii sale s-a întins într-o grimasă arcuindu-seînspre pometul drept, lăsând să se poată citi pefigura sa un iz de amărăciune.

- Da, a completat aproape în şoaptă, dândrepetat din cap în semn de confirmare, sunt ŞtefanMihalcea, fost ziarist la Delta şi de aproape un ansurghiunit la combinat.

Am rămas în picioare cu privirea aţintităasupra acelui chip surprinzător de luminos caresigur îmi transmitea un semn. Am simţit prelun-girea strânsorii discrete a mâinii lui într-un gestaproape părintesc, apoi cu zâmbetul de început mis-a adresat cu aceeaşi voce discretă:

- Bine ai venit. Mie să-mi spui Mişu, iarceilalţi... mi i-a prezentat şi el din nou pe toţi, iarla sfârşit, cu o voce ceva mai puternică, a spus casă fie auzit:

- Acum eşti de-al nostru.Odată trecute emoţiile fireşti ale acestui

moment de introducere, am privit discret spre celcare manifestase atât de multă înţelegere intuindce se petrecea în sufletul meu şi atunci l-am văzutpe Stefan Mihalcea: de statură medie, cu tenul cebătea uşor spre măsliniu, păr negru ondulat dejaînspicat, pieptănat îngrijit pe partea dreaptă cudirecţionare vădită spre spate, o frunte lată brăzda-tă de câteva cute accentuate, sprâncene stufoase cestrăjuiau doi ochi din care izvora o privire blajinăşi inteligentă. Din mijlocul pomeţilor sprijiniţi peobrajii un pic concavi, răsărea un nas puternic,bine proporţionat, cu nările largi într-un freamătcontinuu, dând impresia că sunt mereu în căutarede iruri rare, iar gura aproape dreaptă cu buzeleuşor răsfrânte, afişa un zâmbet ce nu exprima nea-parat o bucurie sub care bărbia-i uşor arcuită afişao frumuseţe de gropiţă în mijloc. Totul se potriveaîntr-un bărbat chipeş ce putea fi catalogat ca fiindun tip echilibrat, dar pe faţa căruia se putea citi înaceeaşi măsură optimismul, dar şi melancolia,contrastul fiind totuşi greu de sesizat, dacă nu-ţidădeai seama că Mişu avea totdeauna în prezenţa-i afişată şi o mască imaterială.

Aşa l-am cunoscut în premieră peMihalcea Ştefan-Mişu, ce după câteva zile mi-apovestit mai multe întâmplări prin care a trecut şii-au marcat viaţa până la acea vârstă de om încătânăr. Văzuse lumina zilei în anul 1942 în satulGura Ialomiţei din judeţul Ialomiţa, terminaseFacultatea de Filologie din cadrul UniversităţiiConstanţa, iar după ce a lucrat o perioadă ca pro-fesor la şcoala din comuna Baia, judeţul Tulcea, afost cooptat în colectivul redacţional al uniculuicotidian ce apărea în Tulcea, unde a lucrat până înanul 1976, fiind catalogat ca unul dintre cei maitalentaţi ziarişti. Sosise o perioadă a aşa numitelor

236


şi periodicelor “dosariade”, iar la începutul aceluian venise şi rândul ziariştilor. Dosarul de cadre allui Mişu fiind luat la purificat, i-au fost găsite cevarude îndepărtate care nu corespundeau principiiloragreate de stăpânirea comunistă şi, odată ajuns pebiroul din cabinetul 2 al partidului , a primit ver-dictul sec de “trecere în altă muncă”. În acestecondiţii ziaristul Ştefan Mihalcea, “vinovatul fărăvină”, a fost trimis spre “reeducare” într-un colec-tiv de muncă puternic, care ar fi fost în stare să-i“deschidă ochii” asupra realitaţilor comuniste pecare el nu era în stare să le perceapă datorită “rude-lor pătate” care “păcătuiseră” cândva şi care acumputeau să se folosească de cel ajuns în redacţiaunui ziar şi să pună în pericol realizările “societaţiisocialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea ţăriispre cele mai înalte culmi ale civilizaţiei şi dez-voltării”. Nu era singurul “vinovat” care reprezen-ta “un pericol iminent” ce trebuia înlăturat neîn-târziat din munca de răspundere pentru a “curăţasocietatea de resturile infiltrate din structurile cuinfluenţe în rândul maselor”. Aşa a fost trimis totîn aceeaşi perioada şi colegul şi prietenul său, poe-tul şi ziaristul Vasile Terzea ca instructor artistic laCasa de cultura din Sulina, să presteze o muncăpentru care nu avea nici înclinaţie, dar nici pregă-tirea necesară, ca şi Ştefan Mihalcea, dar ceva mainorocos deoarece acesta fusese “promovat” lacombinatul tulcean, deci i se oferise totuşi şansade a trăi într-un areal urban şi nu aruncat prin cineştie ce fundătură a deltei.

Mişu fusese căsătorit, avea o fiicăAngelica născută în 1969, dar, odată cu “exilul”,soţia l-a părăsit lipsindu-l de bucuria de a-şi creş-te şi educa unicul copil. Nu-i plăcea să vorbeascădespre acest subiect, pesemne că îi provoca dureripe care le suporta cu greu şi de multe ori aceastăstare se vedea atunci când se vorbea despre copii,pentru că i se putea citi pe chip o stare emoţionalăputernică ce îl transfera de multe ori într-o lumenumai de el ştiută, din care se scutura din ce în cemai greu.

Mi-a mărturisit că scrie poezie şi că ar vreasă publice un volum, dar în situaţia lui de “pros-cris” era greu de crezut că se va găsi cineva caresă-i întindă o mână. A avut mai multe tentativeeşuate, a făcut demersuri la edituri, dar de fiecaredată i se promitea... şi doar atât.

A devenit posac, comunicarea cu elgreoaie şi am simţit că îşi găsise refugiul în singu-rătatea camerei sale de la căminul de nefamilişticare şi atunci, ca şi acum, găzduia un segment delume pestriţă, mulţi fără căpătâi, mai toţi angajaţisau foşti salariaţi ai combinatului cărora cu greucineva le mai putea ţine o evidenţă clară. Din ce înce mai des, la început după program, apoi în spa-ţiul orelor de lucru, stătea în acea cameră cu o sti-clă de votcă, multă cafea, foarte puţină mâncare, şiscria. La începutul lui septembrie a început să lip-sească zile întregi de la serviciu fără a motiva într-un fel sau altul ce se întâmplă, sau prin ce trece. Înurma solicitărilor şefului de serviciu care încercasă mascheze starea de lucruri creată, apoi a demer-surilor scrise ale conducerii combinatului, a avut operioadă de revenire, un soi de acalmie. Calm,grav, trist, indiferent, stătea câteodată ore întregicu coatele sprijinite pe birou şi cu obrajii sprijiniţiîn podul palmelor, uneori cu ochii închişi, nemiş-cat, indiferent la ceea ce se petrecea în jur şi numaidin când în când ieşea pe hol să fumeze.Comunicarea devenise o problemă, nu mai accep-ta discuţii pe seama situaţiei lui. Acestă perioadăde aparentă acalmie a durat toată luna septembriedupă care, de la începutul lui octombrie nu s-a maiprezentat la serviciu pe motiv că este bolnav. Dupăce a lipsit aproape o lună, timp în care nimeni nu aştiut nimic despre el, a dat un telefon şi a spus căeste internat la secţia Psihiatrie a SpitaluluiJudeţean Tulcea.. Conducerea combinatului, careprin intermediul serviciului nostru a trimisnenumărate atenţionări scrise, pentru a se informaasupra situaţiei în care se afla salariatul său, deaceastă dată a făcut demersuri prin Dispensarul deîntreprindere şi astfel a aflat că numitul MihalceaŞtefan este în evidenţele secţiei psihiatrie aSpitalului Judeţean cu diagnosticul de “etilism”,dar că nu este şi nici nu a fost internat în cursulultimelor luni. Odată confirmată această stare delucruri, Comitetul de partid s-a implicat imediat înrezolvarea cazului care devenise unul grav, avândîn vedere că Mişu era membru de partid din 1967şi făcea parte din organizaţia de bază TESA căreiai se cerea să fie un exemplu pentru celelalte. S-aformat o comisie ad hoc în care am fost nominali-zat şi eu, care s-a deplasat la garsoniera lui Mişuşi, după insistenţe îndelungate, chiriaşul a deschis

237


uşa. În cadru a apărut un om învins, neîngrijit,derutat, cu privirea tulbure, iar din camerărăzbătea un aer închis, neaerisit şi mocnit. Lângăun perete era un pat de o persoană, iar vizavi, omasă şi un şifonier ce erau acompaniate de odezordine îmbogăţită de multitudinea cărţilor,caietelor, hârtiilor ce ocupau şi formau mobilierulacelei camere. Fără prea multe explicaţii, secreta-rul de partid i-a comunicat ca a doua zi, la ora11,00 să se prezinte la sediul combinatului deoare-ce va fi convocată adunarea generală a organizţieide partid, iar el Mihalcea Ştefan urma să fie pus îndiscuţie pentru abaterea disciplinară ce consta înabsenţe nemotivate repetate de la serviciu. Mişu aprivit la cei ce pătrunseseră în micul lui holişor cuo mină serioasă care exprima o oarecare îngrijo-rare, a pus mâna pe o hârtie de forma dreptun-ghiulară şi a răspuns:

- Bine, am să vin mâine şi am să vă aduccertificatul medical care îmi va justifica absenţele.În vocea lui se simţea o revoltă stăpânită, dar şi odoză de nesiguranţă.

A doua zi, la adunarea generală a organi-zatiei de bază TESA, Mişu s-a prezentat sub ouşoară influenţă bahică şi a prezentat o hârtie eli-berată de Policlinica Judeţeană Tulcea-Psihiatrie,cu nr. 10772/11.11.1977 cu următorul conţinut:

Mihalcea Ştefan, 35 ani TulceaA fost internat pe perioada 25.10-

07.11.1977 la serv. Psihiatrie-Spitalul JudeţeanConstanţa, necesitând tratament clinic de specia-litate. Datorită stării sănătăţii nu s-a putut pre-zenta la serviciu în perioada 21-24. 10.1977”

O semnătură indescifrabilă, o ştampilărotundă, fără parafă şi semnătura mediculuişi…cam atât. Conform uzanţelor, totul ducea laconcluzia că acea hârtie pe care de regulă mediciiprescriau reţete, era completată şi eliberată de unsalariat al Spitalului Judeţean care a vrut să-i întin-dă o mână de ajutor. Deci, acest act pe care l-amgăsit în dosarul său personal din arhiva de laS.C.Alum S.A., nu a putut constitui o motivaţiedeoarece era vorba de o perioadă de absenţe multmai mare, iar documentul respectiv nu putea fi luatîn considerare ca fiind un Certificat medical, for-mular tipizat, singurul care era acceptat legal cadovadă a stării de sănătate care putea genera oincapacitate temporară de muncă. În consecinţă,

Mişu a fost pus în discuţia adunării generale şi,după ce s-a prezentat raportul cu conţinutul acuza-ţiilor, s-a propus excluderea lui din partid. Abiaatunci Mişu a înţeles că excluderea era de fapt“bomboana de pe colivă”, lucrul cel mai grav carei se putea întâmpla şi care îi închidea din aceaclipă toate uşile idealurilor sale de a publica ceeace crease. A încercat o scuză, a rugat să nu fie datafară din partid, că o să încerce…Vorbele i s-austins, iar pe obrajii traşi i s-au prelins lacrimi pecare nu reuşea să le stăpânească, apoi a ridicatîncet mâna dreapta şi a lăsat-o să cadă a lehamite.Se mai încheiase un capitol cu gust amar din viaţalui Mişu.

Firesc, a urmat desfacerea disciplinară acontractului de muncă în conformitate cu hulitularticol 130 litera i din Codul Muncii, care pre-supunea şi o serie de restricţii în exercitarea profe-siei pe o perioadă limitată, dar ce profesie…

După câteva zile Mişu a venit, şi-a făcutnota de lichidare, şi-a luat cartea de muncă şi a dis-părut. L-am mai zărit de câteva ori ca pe o umbrăce se scurgea în singurătate prin locuri retrase şipuţin circulate. Ocolea pe toţi foştii colegi ca penişte ciumaţi, mă gândesc că în sufletul lui seînfiripase un fel de revoltă faţă de tot ceea ce îlînconjura şi cred că încă de atunci era dominat dedorinţa de a pleca…

…Şi, după câţiva ani, a plecat prematur şidiscret la vârsta de 41 de ani după ce, probabil cătrecuse de mult un anumit hotar, unde îşi aflaserezolvarea dinaintea liniştii eterne.

Cititnd acum volumul de versuri “Dinînsemnările unui caligraf de iluzii”, ediţiemuncită şi îngrijită de prof. Mihai Marinache, mi-am amintit de acea perioadă scurtă “de o vară”, cuun început atât de frumos şi promiţător, dar cu unsfârşit atât de neaşteptat şi tragic. Şi totuşi trăiesco bucurie, că prietenul şi colegul meu StefanMihalcea, atunci visându-se poet, s-a trezit, iatăacum cu visul împlinit, prin grija acestui om demare dăruire pentru tot ceea ce înseamnă cultură şiartă pe meleagurile noastre şi nu numai, prof.Mihai Marinache, căruia azi îi mulţumesc, înnumele fostului meu coleg Mihalcea Ştefan.Măcar atât pot face şi eu acum pentru valorilenoastre!

238


Termenul de amoebă caracterizează toateorganismele fără o structură complexă, care nupot fi clasificate ca animale, plante sau fungi.Unicelulare sau pluricelulare, amoebele suntidentificate prin abilitatea lor de a forma extensiicitoplasmatice numite, pseudo-pode sau „picioarefalse”, cu care se mişcă. Hrănirea este prin fago -citoză. Pe timpul perioadelor cu vreme nefavora-bilă amoeba se închistează: devine circulară,pierde mare parte din apăşi secretă o membranăînchistată care serveşte drept înveliş protector.[sursa: Wikipedia].

Romanul lui Adrian Buşilă, Moarte contracost (Editura Ex Ponto, Constanta, 2006), în mareparte autobiografic, reînvie sub ochii cititorului,cu o deloc surprinzătoare acuitate, amintiri prearepede refulate. Gratie descântecului pe caremintea umană, din dorinta de a se autoproteja, îlşopteşte căutând să-şi linişteascăşisă-şi adoarmăca pe un prunc, conştiinta: ”cele rele să se spele,cele bune să se-adune”, evenimentele traumati-zante care cu, sau mai ales fără de voie, ne tra-versează existenta, tind să fie acoperite de prafuluitării.

Am citit romanul pe nerăsuflate, cu impre-sia că răsfoiesc un vechi album, în care regăsesccu surprindere întâmplări şi personaje pe careacum, de la distanta timpului, le văd într-o altălumină, dar cu senzatia permanentă a unei răsuflărireci în spate.

Şi gândul, căutând prin cufărul amintirilor,tresare reîntâlnindu-se cu surâsul cronicarului:”Nu vremurile sunt sub om ci bietul om sub vre-muri”. Din această perspectivă, în ceea ce citeam,mi se contura tot mai clar dimensiunea dramaticăa vremurilor trăite atunci. Un atunci care, ca întot-deauna, l-a prefigurat pe acum. Un acum care, cao rană netratată la timp, s-a cronicizat, evoluând înprofun zime.

Eroul romanului îi permite autorului să-şidefuleze trăirile până acum refulate, însă prudentşi partial, însotite parcă de o privire aruncată reflex

peste umăr, cu permanentă alertă a celui adus desoartă pe tărmurile lagărului socialist, aflat tocmaiîn plină efervescentă creatoare experimentală, deconstruire a lui RoboCop – omul nou – al soci-etătii socialiste multilateral dezvoltate, executantfidel şi docil, cu orizontul redus la nevoile salebazale, exprimate plastic prin arhicunoscutaexpresie de “crăpăt”. Doar că experimentul, scăpat de sub controlulcalfelor şi ucenicilor şcolite formal dar temeinictrecute prin “şcoala vietii”,a făcut ca în loculspeciei umane dorite, numită generic “Om nou”,să apară hibridul cu caracteristici ce-i făceauimposibil de definit apartenenta la una sau alta dinspeciile cunoscute. Puternic acroşat de nevoilesale bazale, reactionând cu iuteala mangustei lastimulii materiali, absorbiti de-a valma, parcă printoti porii, sub comanda înscrisă în circuitele saleneuronale utilizate la nivel de avarie: “a fi = aavea”. Şi aviditatea în a acumula, la presiuneagolului interior, creştea în absenta caloriilor psi-hice atât de necesare în dezvoltarea echilibrată aunei fiinte umane, în paralel cu marasmul psiho-logic al individului, care-l transforma în piraniegata să devoreze într-o clipă chiar şi mânastăpânului pentru a avea ceva mai mult din ceea cei se arunca “rationalizat”, după expresia fătarnică“fiecăruia după nevoi”, dar în acelaşi timp docil,constrâns de teama de a evita lovitura pe care “sis-temul” i-o putea aplica pentru nonconformism şidespre care nu putea şti de unde ar putea să vină;de la vecini, colegi, prieteni, rude.

Alternând în secvente cinematograficeimaginea de fatadă cu cea de culise, reactiile for-male cu cele subiective, dialogul extern cu mono-logul intern, romanul creionează în tuşe puterniceatmosfera de ură difuză din societate, ură orientatănediferentiat, către toti şicătre toate, dar mai alesfată de cei din mediul proxim ”spitalul, arena a uriipe care doctorii şi-o poartă unii altora” şi în carefiecare individ devine „o piesă, un angrenaj, uncircuit integrat în sistemul informational al rău-lui”. Într-o astfel de atmosferă cu iz psihotic, indi-vidul social nu are altă alterna¬tivă decât aceea de

VIAŢA CA O AMOEBĂ Tania NICOLESCU

239


a reactiona senzitiv, mereu în defensivă, înaintândprin imensul ocean de minciună ca un submarin însubmersie căutând din când în când prin periscopîn jurul său, mimând contacte sociale prin careîncearcă să se sustragă atât cât mai poateomniprezentului cântec graseiat de sirenă, cu tim-brul vocii celui mai iubit dintre pământenii tării, cecurge-n directive neîncetate din difuzoare pestecreierele supuşilor, spălându-le oriunde s-ar afla,fie şi-n gaură de şarpe: «Rrrealizărrrili... să asi -gurrrre... dezvoltarrrre...».

Nu-i de mirare că traiul într-o atmosferăputernic tensionată, pentru a putea fi suportabil areca efect apelul la singurele droguri aflate laîndemână, alcoolul, ţigările aprinse una după altacu mâinile tremurânde şi sexul practicat ca mijlocde descărcare al tensiunilor şi de simulacru decontrol asupra altei fiinţe umane -control ce badi-jonează umilinţele zilnice suportate, ca monedă deschimb pentru păstrarea integrităţii fiinţei din toatepunctele de vedere, mai puţin morale.

De altfel, relaţiile interumane suntexcepţional descrise ca fiind supuse principiuluiutilitarist, materialist, în umbra căruia orice altăvaloare este sortită pierii şi sub semnul căruiaasistăm la dezumanizarea întregii societăţi. Paginăcu pagină, romanul derulează filmul agitat şi-nacelasi timp mut, ţinând cont de lipsa de esenţă acomunicărilor ambivalente dintre personajelezombi, pe de o parte teleghidate sub presiuneaanxietăţii voalate ce le impregnează fiinţa, pe dealta, inhibate de prudenţa suspiciunilor şi a instinc-tului de autoconservare. Nu întâmplătoare suntîntâlnirile din cabinetul psihologului, sau între-bările vizibil neliniştite adresate atât acestuia cât şipsihiatrului, chemaţi a reprezenta - totuşi cuîndoielnică speranţă - reperele raţionale în aceastăsocietate ce se dovedea a fi chiar şi pentru consti-inţele mai mult sau mai puţin obnubilate de anxi-oliticul din sticlele cu etichete de preferinţăstrăine, un labirint de nebunie colectivă.

Întâlnirile dintre personaje se desfăşoarăsub tensiunea aşteptării unei clarificări la între-bările încă nerostite, a aşteptării unui ce care nu semai întâmplă niciodată, pentru că nimeni nu-şiasumă nicio respon sabilitate, aşteptând cu toţii caschimbarea, tonul, să vină de la celălalt. Şi tonulreplicilor frecvent încărcat de iritarea frustrăriloracumulate şi de agresivitatea fără obiect precis, se

revarsă oriunde şi oricum în tot ceea ce ar fi pututservi drept paratrăsnet, salvând subiectul de laimplozie. Şi nu este de mirare, pentru că se spunecă gura vorbeşte din prea plinul inimii, ori tocmaiinima este cea care în acest sistem bazat pe manip-ulare rămâne flămândă, pentru că mijlocul cel maila îndemână prin care un sistem totalitar, ce nupoate inspira credibilitate şi respect, supunemulţimea, este frica, nu iubirea. Şi frica, acestancestral instinct de supravieţuire determină prinpermanentizarea sa, diminuarea capacităţii de dis-criminare şi a lucidităţii.

Eroul romanului, medicul de laboratorRadu Iulian, supus încă din copilărie unor expe-rienţe traumatizante repetate, este cu atât mai multvulnerabil la „microbul” fricii, care reuşeşte să-şiascută deseori ghearele pe inima lui, somatizân-duse, provocându-i crize de angoasă. Pe aceasta,fiind oarecum familiarizat cu terapia homeopată elîncearcă să o înfrunte tratând-o homeopat cu dozemici de frică similară; frica de libertate, la fel deputernic angoasantă pentru individul social, prinresponsabilitatea cu care trebuie asumat destinuluipropriu, părăsind pentru aceasta sentimentul deaparent confort al „turmei”; pentru ca ver-balizarile, raţionalizările din grup, nu duc maideparte decât la consştientizarea fricii celuilalt şipână la urmăa la contagiunea cu frica. Pentru căechilibrul interior, plasat în exterior, în alţii, nupoate fi decât experienţa de a-ţi pune toate ouăle înacelaşi coş.

Şi omului îi poate fi luată orice libertate,cu excepţia libertăţii de a-şi alege singur atitudineacu care să reacţioneze în faţa vicisitudinilor vieţii,libertatea de a-şi asuma responsabilitatea şi de a daun sens vieţii sale, ceea ce îl ridică deasuprasoartei sale. Iar doctorul Radu Iulian, departe de aalege să se conformeze pliindu-se pe cerinţeleunui sistem dezumanizant, alege să depăşeascăpropria stare de vid interior responsabilizându-seşi luâdu-şi propria viaţă în mâini pentru a-şi împli-ni visul de a fi o fiinţă umană capabilă de a crea şinu complăcându-se în a vegeta: «idealul meu estesă fac ceva la care nu mă pricep deloc, dar săreuşesc şi, când termin, să stau pe vine în faţaacelui ceva şi să mă mir şi să ma tot mir, cum deam reuşit».

Iar “responsabilizarea este însăşi cheiaexistenţei umane” - (Viktor Frankl).

240


O carte, o carte bună este o fereastrăîntre tine şi lume. O astfel de carte este şiromanul „Arhipelagul” al autorului tulceanFlorin Istrate, alias Ned Orson.

În primăvară, când, la telefon, seprezentase a fi un fost elev de-al meu din gim-naziu şi care dorea să-i citesc un roman pentrua-mi exprima părerea, am primit solicitarea cu onotă de curiozitate, dar şi cu o umbră deîndoială, ştiind din experienţa anterioară cât degreu este să realizezi, ca începător, o proză va -loroasă de mari dimensiuni. Surpriza a fost căfrazele, propoziţiile nu se înşirau naiv şi forţat, cise constitueau într-un discurs narativ unitar,închegat, bine articulat în componenetele lui.

Acţiunea, plasată în jurul anului 1600 înArhipelagul indonezian, înaintea infiinţăriiCompaniei Olandeze a Indiilor de Est, dezvăluielupta marilor puteri maritime europene –Spania, Anglia, Franţa, Portugalia, Ţările de Jos– pentru monopolul asupra comerţului cu miro-denii, lemn, mătăsuri. De aici, tot atâtea fire nar-ative, cu o mare diversitate de episoade, eveni-mente, tipuri umane, tradiţii, obiceiuri, cu sceneşi peisaje exotice memorabile, într-o construcţieamplă de 37 de capitole şi 430 de pagini.

Metoda narativă este tradiţională;povestind la persoana a III-a, prozatorul folo -seşte perspectiva narativă dindărăt, adoptândviziunea auctorială, omniscientă şi omniprezen-tă, întocmai ca a unui regizor sau a unui coman-dant de oşti. Naratorul este o prezenţă, deşi dis-cretă, permanentă, care, nu de puţine ori,enunţă simplu o învăţătură, o meditaţie sau opărere ce s-ar vrea modest-subiectivă. Con -strucţia subiectului se realizează pe trei planurinarative principale, –Willem Kott, fiul acestuia,Thomas, şi prietenii lor, apoi căpitanul de piraţiHowe Riffle şi al treilea, adversarii acestora,–care cunosc, la rândul lor, o diversificare înfuncţie de scenariu.

Într-un astfel de roman, complexitateaacţiunii impune un număr mare de personaje,

ilustrând medii, profesii, situaţii de viaţă variate,naţii şi religii diverse, caractere şi vârste diferiteetc. Atrag atenţia personaje, cum ar fi cei dinfami lia Kott (Willem, Ruth şi Thomas), familiaEnguff (Koehn, Elsa şi Karina), prietenii luiWillem– Breght Toull, Jan van Toffer, căpitanulHowe Riffle, negustorul indian Vijay, creator demodă, Hans van Linderkoff, guvernatorul insuleiSaaba, vracii băştinaşi Nethaya şi Kenda, pri-etenii lui Thomas, modinul Kanu şi portughezulDavid, dar şi adversarii lor–trădătorul Ruhnevan Kuehn, falsul viconte francez Blouvelle,Johan Heindricxsen ş.a. Deşi este, în primulrând, o lume a bărbaţilor, câteva femei seimpun: Elsa, soţia lui Koehn, jaiassa Morya şimisterioasa baiaderă Naya. Între acestea , prinlocul pe care îl ocupă în acţiune, prin importanţaşi semnificaţia lor, câteva au statutul de person-aje principale: Willem Kott, Thomas Kott, HoweRiffle.

Willem Kott este un personaj simbol,model şi „marker”. Olandezul este un bărbatbine făcut, de aproximativ treizeci şi opt de ani,înalt, blond, cu ochii albaştri. Căsătorit cu fru-moasa Ruth, are un băiat de unsprezece ani şijumătate, pe nume Thomas, şi trăieşte în insulaJaya viaţa unui negustor împlinit. Cu ani înurmă, în luptele cu portughezii, se distinseseprin actelele lui de vitejie, fiind decorat şi ridicatla rangul de cavaler.

Om de acţiune, împreună cu prietenii K.Enguff şi B. Toull, înfruntând greutăţile uneiaspre călătorii pe corabia Orania, sosise înurmă cu unsprezece ani, în 1589, în Arhipelag,odată cu alte câteva zeci de familii olandeze.Inteligent, hotărât, muncitor, întreprinzător, cuspirit de iniţiativă, el profită de resurseleîmbeşugate în hrană ale insulei, de aşezareaacesteia în calea rutelor comerciale spre Indii,de hărnicia locuitorilor. Veniturile din comerţulcu lemn, sago, mirodenii şi reparaţii nave suntsubstanţiale, mai ales că localnicii jaiassimuncesc cu spor, deoarece sunt mulţumiţi de

ARHIPELAGUL de Ned OrsonGheorghe BUCUR

241


plata făcută cinstit de către Wilhelm. Jaiasii ţinla familia Kott, căci pe alte proprietăţi băştinaşiisunt desconsideraţi şi luaţi ca sclavi.

Personajul este un model uman, delargă rezonanţă, un tată şi un soţ exemplar, unom de omenie, înţelegător şi demn, viteaz, caremerge până la sacrificiu pentru a apăra înaltelevalori ale vieţii. În secret, oficialităţile din Olandaplănuiesc să-l numească directorul viitoareicompanii comerciale olandeze pentru Indiile deEst, fapt ce-i va atrage duşmănii de moarte.Rămâne un personaj reper pe tot parcursulromanului, deşi practic, prin moarte, el disparedin vârtejul întâmplărilor chiar de la început.

În centrul acţiunii se află Thomas, fiul luiWillem şi al lui Ruth Kott. El moşteneşte trăsătir-ile fizice ale tatălui: este zvelt şi blond. Areunsprezece ani şi jumătate când rămâne fărăpărinţi. Copilul, în trecerea către adolescenţă,parcurge o experienţă dramatică de viaţă, careîl va forma ca om adevărat, aşa cum, de altfel,îl dorea tatăl său. Willem, spre nemulţumireasoţiei, îl învaţă pe băiat încă de când era mic,să lupte cu pumnii, să folosească spada,lancea, arcul, să urce pe frânghii în copaci, săpiloteze corăbii. La vârsta de cinci ani, Thomasîşi rugase părintele să-i facă o sabie de lemn,„pentru a lupta împotriva „piraţilor răi şi urâţi” şia-i „apăra pe cei slabi şi buni”. Tatăl este pre-ocupat să-i dea fiului o educaţie potrivit epocii,dar şi rangului lor, învăţându-l principiile strate-giei, normele diplomaţiei, dar şi regulile curtoa -ziei. Curajul, hotărârea şi dorinţa de a acţionase vădesc în noaptea atacului mişelesc alfrancezilor împotriva familiei lor, când pentruapărarea mamei îi dă o lovitură cu spada delemn unui agresor, care se întoarce spre el şi-lloveşte cu sabia peste piept, rănindu-l demoarte. Încercând să-l apere, tatăl este ucis, iarmama, pentru a nu fi luată sclavă, se sinucide.De aici, se deschide o nouă etapă în viaţa băiat-ului. Mai întâi, el învinge condiţia morţii. VecinulKoehn, a cărui familie reuşise să fugă, vine încasa incendiată a prietenilor şi constată îngroz-it că Willem şi Ruth sunt morţi, dar băiatul, deşipierdea mult sânge, mai trăia încă; fuge cu el înjunglă, chemându-l în ajutor pe vraciul jaiassNethaya, care, înţelegând gravitatea stăriicopilului, îi dă primele îngrijiri, dar hotărăşte să-l ducă pe băiat la vraciul modin Kenda, singurul

care mai putea să-l ajute în starea limită în carese găsea. Ajuns în ţinutul sălbatic al modinilor,Nethaya reuşeşte să-l convingă pe şeful tribuluisă ajute, împotriva principiilor lor, pe fiul unuialb, iar vraciul Kenda afirmă că situaţia estefoarte gravă, deoarece viaţa fizică a băiatului aplecat din corp, dar mai există o mică speranţăcăci sufletul lui nu a părăsit încă trupul.

De acum, băiatul începe o adevăratăexperienţă iniţiatică. După câteva zile de ritu-aluri magice şi leacuri date de vraciul modin,copilul biruie neantul şi, încet-încet, se întoarcela viaţă. Şeful tribului îi hărăzise de la început,atât în moarte, cât şi în viaţă, un frate de suflet,pe Kanu, fiul celui mai puternic războinic al lor.După câtva timp, când Thomas se poate ridicaîn picioare, Kenda începe să-i ducă pe băieţi înmijlocul naturii, dându-le învăţături despreplante folositoare sau tămăduitoare, desprefelurite vieţuitoare şi fenomene ale naturii, con-statând capacitatea uimitoare a străinului de aasimila, judeca şi folosi cunoştinţele transmisede el, ceea ce îl face să vadă în acesta un viitorvindecător.

Băiatul alb îşi lărgeşte universul decunoaştere şi înţelegere. Cunoaşte viaţa şi obi-ceiurile modinilor, le învaţă limba, prietenia din-tre cei doi adolescenţi adâncindu-se firesc.Mişcarea, înotul, exerciţiile de luptă, pe care lefac băieţii, îl întăresc treptat pe Thomas şi îlpregătesc temeinic pentru încercări viitoare.Întorcându-se dintr-o excursie mai îndelungatăde pe o insulă misterioasă, cu luntrile, ei serătăcesc în ceaţă şi sunt prinşi de piraţi pe insu-la Jaya şi duşi în faţa unui şef, care, cândThomas afirmă că este fiul lui W. Kott, nu-lcrede, zicându-i că minte, deoarece întreagafamilie a fost ucisă. Thomas, căruia i seascunsese moartea părinţilor pentru a fi protejatpână la vindecare, are un şoc şi se prăbuşeşteîn înconştienţă timp de mai multe zile. Nethaya,după multe eforturi, reuşeşte să-l readucă laviaţă. Între timp, vestea că fiul lui Willem trăieştese răspândeşte şi ajunge şi la duşmani, carevor să-l prindă. Un şir de oameni, pe careThomas nu-i cunoaşte însă, asigură plecarea luiîn secret de pe insulă, cu numele schimbat înWilem van Diemen. Pilotul Tode Scheffer, careîl are în grijă pe corabia ce îl duce de pe Jaya,bănieşte cine este, dar, nefiind sigur, nu-i

242


destăinuie că el este un prieten al tatălui băiat-ului. Speriat de multele întrebări pe care i lepusese pilotul, Thomas, ajuns pe chei, nu-l maiaşteaptă, fuge pe o plajă şi va întâlni, mai apoi,doi fraţi portughezi, pe David şi Lucia, cu carese va împrieteni.

Astfel, începe o altă etapă în viaţa lui.Rămas fără nicin ajutor, va trebui să-şi poartesingur de grijă. Îşi va câştiga cele necesaretraiului, împreună cu David, pescuind şivânzând peşte unor familii din oraş. Prin firea sageneroasă şi comportamentul său calm, vacâştiga repede simpatia celor din grupul luiDavid, dar va cunoaşte aroganţa şi dispreţulodraslelor de bani gata, a căror căpetenie erachiar fiul lui J. Heindricxsen, unul dintre duş-manii lui Willem. Într-o confruntare cu câţiva din-tre aceştia, Thomas, spre uimirea lui David,doboară cu uşurinţă la pămănt trei dintre ei.Părăsind, fără învoirea căpitanului pirat Riffleinsula, unde acesta îi ascunsese familia, schim-bându-le şi numele, Koehn vine la Sint Maartenşi divulgă tocmai lui Heindricxsen, neintuind căacesta este unul dintre duşmanii lui Kott, căThomas se ascunde sub numele de Wilem.Acum, băiatul se află în mare pericol, căci duş-manii se mobilizează să-l găsească, iarHeindricxsen dă ordinul de a fi omorât acolounde este găsit. Un tânăr cu suflet nobil dingrupul potentaţilor oraşului, vine noaptea şi-ianunţă de pericolul în care se află şi cei doi fug,îmbarcându-se ca bucătari pe o corabie a unuipirat, care făcea comerţ cu sclavi.

Acum, Thomas şi David traversează onouă perioadă de existenţă, cunoscând directfaţa abjectă a vieţii, confruntându-se cu mizeria,ticăloşia, degradarea umană, înjosirea, umil-inţa, frica şi moartea. O fac cu îndârjire, cu totsufletul lor pur şi nobil, cu puţina experienţă deviaţă pe care o au, purtând mereu însă în sufletsperanţa că vor ieşi cu bine şi din această încer-care limită. Ştiu să se sprijine reciproc, Thomasdovedindu-şi mereu superioritatea prin tăria decaracter, prin inteligenţă, prin înţelegereaadâncă şi rapidă a situaţiilor, prin capacitatea deluptă şi prin stăpânirea de sine, pe care aînvăţat-o de la tatăl său, dar, mai ales, de lavraciul Kenda. Dă tot mai mult dovada că poateface faţă acum şi singur marilor încercări la careîl supune viaţa. Finalul este recuperator şi com-

pensator. Thomas este eroul central al romanu-lui şi protagonistul unei proiectate trilogii.

Lucrarea se impune şi printr-o problem-atică diversă. Este descrisă epoca din jurulanilor 1600 din ţinutul îndepărtat indonezian,istoria cuceririi Indiilor de Est, conflictele dintrediferite ţări pentru a pune stăpânire pe comerţulcu bogăţiile naturale locale, drama trăită depopulaţia băştinaşă, căzută, cel mai adesea însclavie, datorită lăcomiei cuceritorilor, luptaacesteia pentru libertate, prezentarea obi-ceiurilor, tradiţiilor, portului localnicilor (jaiassii,modinii, tamilii ş.a.), acţiunile piraţilor şi contra-bandiştilor, viaţa marinărească, înfruntările întreconfesii şi religii, aventuri, răpiri, iubiri, trădări,vindecări miraculoase etc. Sunt înfăţişate tipuriumane diverse: europeni şi neeuropeni,reprezentanţi ai claselor de sus, nobiliare,negustori, comercianţi, ingineri, militari, ofiţeri,însă şi oameni simpli, marinari, piraţi, contra-bandişti, sclavi, sau vârste diferite –copii, ado-lescenţi, tineri, maturi, bătrâni, bărbaţi şi femei,ca şi relaţii de prietenie, camaraderie, respect,întrajutorare, devotament, dar şi invidie, duplici-tate, ură, nedreptate. Este înfăţişată, mai ales,formarea şi evoluţia unei personalităţi în condiţi-ile luptei pentru supravieţuire. Sunt descriseaspecte din viaţa oraşelor, a satelor, porturilor,case bogate sau locuinţe simple, dar şi peisajemaritime –marea în furtună sau liniştită, golfuri,râuri, plaje, insule,– şi terestre (jungla, câmpul,grădina), geografii exotice ş.a.m.d.

Romanul se adresează unui public larg:mai întăi, adolescenţilor între 14 –17 ani, tiner-ilor, interesaţi de cunoaşterea unor ţinuturi înde-părtate, exotice, ca şi de istorii aventuroase şide acţiune, cu eroi uneori de vârsta lor, cumeste Thomas, dar şi maturilor de orice vârstă,care pot afla lucruri interesante despre realităţitrecute, din care se pot scoate anumite con-cluzii de viaţă.

Se adresează cititorilor şi cititoarelordeopotrivă, deoarece autorul are rara capaci-tate de a crea un univers armonios, echilibrat, încare rolul femeilor nu este neglijat, ci, din con-tră, este evidenţiat cu abilitate, conturând imag-inea vieţii autentice, într-un roman de acţiune cupersonaje, în special bărbaţi, dar şi cu eroinede excepţie, precum dansatoarea Naya, iubitacăpitanului Riffle. Lucrarea ar avea ca lectori

243


potenţiali cititorii spanioli, portughezi ori popu-laţia cultă localnică din zona descrisă, a Indiilor. Un public ţintă special este cel olandez, pentrucă, prin personajul olandez memorabil WillemKott şi, mai ales, prin fiul său, Thomas, care seformează ca om şi devine un model uman decinste şi demnitate, care luptă, ca eroii din leg-ende, pentru dreptate, adevăr, fericire, ar atingecoarda întotdeauna sensibilă a naţionalităţii. Dinaceastă perspectivă, pe Thomas îl considerămun D`Artagnan olandez, construit cu talent deun prozator român.

Ca tip de scriere, romanul poate fi clasi-ficat drept roman de acţiune şi de aventuri.Dintr-o altă perspectivă, este un bildungsroman,un roman de formare, interesant pentru tineret(14-25 ani), iar după universul înfăţisat, cel alIndiilor, – un roman exotic. Având în vedere căacţiunea se petrece în trecut, cu patru secole înurmă, poate fi considerat şi un roman istoric.

Remarcabil este faptul că, la sfârşitullucrării, lectorul nu rămâne cu senzaţia deunivers vetust, medieval. Modernitatea roman-ului este asigurată, din punct de vedere alconţinutului, tocmai de îmbinarea firească arealităţilor diverse prezente în text şi a perspec-tivelor multiple adoptate.

Stilul folosit poate fi calificat drept mod-ern cu elemente clasice. Enunţul comunică pre-cis şi clar ideea, dar nu o face simplu, ci cunuanţări şi detalii interesante şi deseorineaşteptate. Este un stil elaborat, fără a fipreţios şi supărător prin încărcătura de cuvinte.Nu sunt ocolite epitetele („maimuţă certăreaţă”),personificările, comparaţiile („Razele pâlpâiaustins peste siluetele grăbite ale canoelor, cearătau ca nişte firicele de paie.”) sau metaforele(„clopoţelul glasului Karinei”), autorul folosindu-le pentru a comunica nuanţat gândul. Nu se fer-eşte de cuvinte, ci le caută pentru a le asocia înîmbinări semnificative şi surprizătoare, prin ade-vărul pe care-l exprimă, printr-o anumită per-spectivă subiectivă, dar şi pentru o anume muz-icalitate a frazării. Autorul adoptă deseori viz-iunea animist-hiperbolizată a elementelornaturii dezlănţuite, amintind de excepţionaleledescrieri ale lui Calistrat Hogaş, în care com-binarea de figuri de stil, ce creează diversetipuri de imagini artistice–vizuale, auditive,motorii, este dublată de capacitatea construcţiei

muzicale a enunţurilor: „Ploaia veni în aversă,precum o cavalerie grea trimisă de ceruri săcureţe pământul. Şiroaiele se înmulţeau,alunecau cu repeziciune unul spre altul, seadunaun în torente învolburate, mânioase,scoteau urlete sălbatice, umflau covorul de frun-ze moarte şi crengi uscate, sfârtecau pământulîn ropotul asurzitor al copitelor bine potcovite [ase observa aliteraţia creată prin repetareasunetelor „p”, „t”, „r”, „o”]. Trunchiurile copacilorse învârtoşau, refuzând şă-şi lase călcată înpicioare mândria de străjeri ai pădurii. Seumflau în scoarţă, fibra le trosnea, încercânddin răsputeri să ţină piept furiei puhoaielor.Plantele mai tinere îşi arătau supuşenia…”

Stilul este şi evocator, şi descriptiv, şidialogic, într-o povestire alertă şi mereu intere-santă, care reuşeşte să creeze atmosfera epociitrecute, fără stridenţe supărătoare lexicale(chiar când se foloseşte jargonul marinăresc oriargoul piraţilor), dar cu o clară deschidere cătreprezentul narării. O reuşită stilistică deosebităar fi aceea că nararea se face din perspectivatimpului narat, dar lectorul nu se simte niciodatăvexat de trecutul epocii. Fără a fi oral, stilulinclude capacitatea, dar, mai ales, plăcereacomunicării, care, printr-o alchimie secretă, setransmite de la emiţător la cititor. Deşi este laprima lucrare de amploare, F. Istrate face dova-da că este posesorul unui stil format, original,unitar, ale cărui trăsături sunt fixate şi sepăstrează de-a lungul întregii naraţiuni.

Familia de prozatori în care s-ar includeautorul cuprinde atât scriitori români ca MihailSadoveanu, Jean Bart, Radu Tudoran, MirceaEliade, Marin Preda, cât şi străini precumErnest Hemingway, Charles Dickens, HenrykSienkiewicz

Editura „Paralela 45” a realizat o apariţiede excepţie, bine lucrată tipografic, cu o copertăsugestivă (autor*****), publicând o carte atrăgă-toare –adevărată fereastră deschisă între lectorşi lume –, care se citeşte cu „sufletul la gură”.Lansarea de la Bucureşti din 19 noiembrie 2010la Târgul „Gaudeamus” a consfinţit valoarea ei,fiind cea mai vândută carte a editurii. Acelaşiecou l-a stârnit şi lansarea din 4 decembrie dela Tulcea, oraşul autorului. Aşadar, „Arhi -pelagul” lui Ned Orson este un autentic romande succes.

244


Mă bucur că mă aflu printre fericiţii invitaţi care,alături de cititorul fervent sau întâmplător, constituim „ploa-ia de stele” ce salută azi un nou produs al d-nei TaniaNicolescu care, după cele două volume de versuri„Drumul spre soare”, editura Eikon-2007 şi Pulsar edSemănătorul-2009, iată, azi lansează asupra noastră onouă rază de lumină şi frumuseţe prin cel de-al treileavolum, „Caii de foc, ed.”InfoRapArt”-2010, care, sigur,îmbogăţeşte sufletele acestui spaţiu nord-dobrogean şi nunumai.

Am parcurs cu nesaţ noul volum al d-nei TaniaNicolescu şi am simţit că mă înnoiesc cu ceva. Noul l-amsimţit nu numai în valurile pătrunse mai recent în spaţiulnostru, vorbesc de izvoarele moderne ale poeziei, formepoetice ca Haiku, Tanka, Senryu, cu care domnia sacochetează deja, dar el izvorăşte din fiecare poem, fieca-re subiect abordat care apare de regulă între roua uneidimineţi mângâiată de o rază de soare şi liniştea nopţiistrăjuită de lună.

Dar în spaţiul dintre lumină şi întuneric există„Vâltoarea” dintre cer şi pământ:

…„umbra gârbovitului pământ”…iar din acest spaţiu, cu care poeta se confundă,

mai mereu apare un mic obiect ce ar putea sugera tumul-tul vieţii, dar şi o imagine a realităţii imediate ce reuşeştesă imprime o undă de speranţă:

„…şi-n apecăzutădin zborurio panăîn cercurise zbate-nvâltoareace sunt.”Îmbrăcate în haine diferite, aceea de optimism

(Reînvierea), dar şi pesimism(Mâine), poezia d-nei TaniaNicolescu este ancorată atât în subiectivismul specificnouă, cât şi obiectivismul omului vertical, sensibil, bunreceptor a tot ceea ce îl înconjoară, fin separator al bineluide rău. De la natura care are în compoziţie frunza, floarea,ploaia, vântul, luna, stelele şi soarele, lumina şi întuneri-cul, la locul de muncă cu degringolada produsă de sirenasalvării, umbre şi penumbre alunecând ca niştenăluci(Drosera), până la „Dulăul” care ne proiecteazătabloul unui hămesit după muşcătura otrăvită de arseniculstrălucind pe colţii îngălbeniţi, totul poate fi cuprins într-ununivers („Aripa gândului”):

…”Şi-n suflet mă reîntorc

zâmbindla clipa când fiind copilţinând doi stropide apă-n palma meaştiam să vădun universîn ea.”Privită cu ochiul atent şi critic al cunoscătorului,

poezia d-nei Tania Nicolescu nu apare strict ca o noutatedar are în cuprinsul ei mult inedit ce dă valori polivalentecurentelor moderne. Plină de profunzime, idei filozofice şilimbaj elevat, o percepţie meditativă izvorând din gerunzi-ul întâlnit la tot pasul, o acurateţe uşor de distins la o scri-itoare trecută deja de faza furcilor caudine, poezia cuprin-să în volumul „Caii de foc”, cred că se poate înscrie cafiind o valoare strict autentică ce gravitează cu mijloaceproprii pe orbita culturii şi literaturii române.

Şi nu vreau să închei fară să fiu şi critic în ade-văratul sens şi să vă spun că şi în cartea despre care vor-bim, sesizez că nu puteţi scăpa complet de conceptulacela, care în poezie se numeşte”rimă”. Doamnă, dacă eavine aşa, fără să întrebe, lăsaţi-o! Câte o rimă ici-colo prinpărţile esenţiale, dă un anumit farmec, muzicalitate, poe-zia d-vs sună a cântec, s-ar mula foarte bine pe suneteleprelungi ale unei simfonii, s-ar îmbina perfect cu scâncetulunei harfe sau, de ce nu, al muzicii formaţiei „Enigma”!

Şi vreau să închei, cu încă o constatare ce dăpoeziei d-vstră o notă superioară de înţelegere a sufletuluiuman şi aplecarea acestuia spre bine, spre pasul înainte:Constatarea mea, chiar dacă ma repet cumva, este aceeacă d-vs începeţi ca o pesimistă şi încheiaţi aproape fieca-re poem cu optimismul omului care există în subiect şicare mai zăreşte totuşi o luminiţă. Nu aceea de la capătultunelului, sper. În acest sens, poezia „Iarmaroc” mi separe a fi una dintre cele mai semnificative deoareceîncepe cu tabloul sumbru al măştilor retro umane înşiratela zvântat în piaţa nouă ca fiind un:

…Bâlci al deşertăciunii, pantomimă încăpăţânatăprelinsă-n strâmbe formeşi-ntipărită-n ceara scursă pe ultima piatră pe careîntru eternitateaniciodată oarbă stă scrisă bâlbâita voinţăa disipatului fum nicicând încercată.Şi chiar dacă există atmosfera aceea de sobrie-

tate, partea de final dă o undă de speranţă, de optimism:…”Şi dintr-o dată totul pare să fi amuţit şi nu se

mai audedecât veselul şi asurzitorul ciripit al păsărilor pregătite pentru cuibărit.”

„CAII DE FOC”Tănase CARAŞCA

245


Prozator şi poet clujean statornicit laTurda, Mircea Ioan Casimcea urcă din Dobrogeaîn Ardeal, adăugând numelui său literar – ca pe unînsemn nobiliar – numele satului natal, loc fantas-mal de unde îşi ia vigoarea opera sa literară,îndeosebi poezia, întemeind poate partea ei ceamai valoroasă. Două ipostaze destinale, de bibli-ograf şi director al Bibliotecii municipale, de se -cretar literar şi director al Teatrului de Stat dinTurda, alcătuiesc spaţiul prielnic irigând abundenttalantul. Autor a două volume de versuri: Poemulfără sfârşit (1998) şi Bunul Kamikaze (2005),Casimcea îşi surprinde cititorii, venind târziu cupoezia sa, după două cărţi de proză scurtă, cu toatecă debutul absolut („Tribuna”, 1967) anunţa apeti-tul literar ambivalent al scriitorului, prin cele douăproze rafinat-poetice. O parte a poeziei, atinsă demuzica ce întrupează litania, este subtilă, rafinată,purificatoare, blajină, chiar smerită, având-o încentrul imaginii poetice pe mama – care nu maivede Dincolo din cauza semeţei amintiri a fiului,dar şi pe Eva, două fiinţe ale desăvârşirii începu-turilor, străbătută de păsări curioase să afle, deironie amară, de tristeţi înflorite şi cornuri deolea ndru prin care poeţii sorb lacrimile vecerniei.Cealaltă, crepusculară, apocaliptică – viguroasă –o constituie pastelurile groazei, premonitorii, halu-cinant-masochiste, cuprinse în decalogul Vizi -unilor. Imagini ale unei lumi fantasmale a satuluiîn derivă, îndeosebi a celui dobrogean, suntpoemele arşiţei şi pârjolului, ale umbrei şi deşertă-ciunii. Dogoarea, foamea, seceta recompun ima -ginea terifiantă a spaimei. Un veritabil phantasti-con în care imaginarul devine coşmaresc şi spaţiulpoetic populat cu făpturi bizare ca-ntr-o a douaApocaliptă. Reflexivă, paradoxală, confesivă,calmă, descriptivă, implicată, viguroasă şi rafi-nată, atinsă de lumina de la Sud, densă, coaptă, cuinserţii aforistice de o blândă, căci semeaţăînţelepciune, poezia lui Casimcea, premonitorie,încărcată de presimţiri, te ademeneşte s-asculţicum ninge în mileniul trei, în timp ce Câinii latră

pe malul/ Arieşului, iar strigătul nebunei Margaavertizează: N-o să plouă, oameni, sunteţi toţi ne -buni!

VIZIUNEA A III-A

Prin curţi mor câinii acoperiţi de muşte,Şerpii fierbinţi se retrag în case,

Se-ncolăcesc pe pat, se-ascund în haine,În găleata cu apă şi prin vase.Cei mici îi sperie pe moşnegi

Cu şerpii în mâini,Ori îi îndeasă bine prin buzunare.

Alteori prind broaşte şi vrăbii slabeSă le dea la şerpi de mâncare.

Când sunt flămânzi îi leagă unul de altulŞi din funiile vii care până la urmă mor

Fac hinte pentru păpuşi, fac biceCare pocnesc ca la pluguşor.În cuibare, în iesle, peste tot

Şerpii-cuci depun ouă ca nişte mărgele.Le lasă acolo să clocească

Cloştele slabe, bătrâne şi rele.Chiar Calea Lactee este un şarpe uriaş,

Iar stelele sunt ouă depuse odată.Luna le cloceşte cu razele ei,

Din fiecare stea un şarpe să scoată.

�

SILVIA ZAHARIADezinvoltă, dar atinsă de nostalgii crepus-

culare, toată un surâs de la tinereţea însoţitoare,dar purtând cu ea, în ea, înserări de nelinişte flu-idă, părelnic fragilă, căci altminteri cu îndârjiriluminoase, cu un soi de sfială grăbită în gesturi,care ţine poate de o geografie a temeiniciei, princare timpul se strecoară şerpeşte şi pe care ea paresă ştie a-l ostoi, Silvia Zaharia este un nume nou înpoezia clujeană care a adoptat-o, poezie cu rădăci-ni delicate în cea din miazănoaptea dobrogeană.

Dumitru Cerna

MIRCEA IOAN CASIMCEA

246


Născută la Tulcea, Silvia îşi aduce copilăria şi ado-lescenţa la margine de Dunăre, într-adins spre a leînfricoşa doar pentru a le tămădui de frică, dar şipentru a avea certitudinea că locul a rămas înmemoria sa afectivă. Trece printr-o experienţă„postbarbiană”, absolvind secţia de matematică-informatică a Colegiului Dobrogean „Spiru Haret”din metropola apelor, unde şi debutează în revista„Aspiraţii”. Astfel pregătită pentru un drum demăsurat în cuvinte, ţâşneşte spre capitala veghei,Cluj-Napoca, depăşind cu bine angoaseleînceputului, fiind studentă în ani terminali la douăfacultăţi deodată ale universităţii clujene.Ipostazele clujene o arată (cum altfel?) preocupatăde poezie şi de teatru (în cadrul trupei studenţeşti„Imago”), cu o mirare nedisimulată pentru cât deanevoios este drumul spre devenire/mântuire.

Autoare a unui singur volum, „Ochiulapelor” (2006), poemele de debut sunt atinse selumina de la sud, dar într-o montură sofisticată şicontaminate de asprimea şi eleganţa aristocratică anordului.

În mijlocul Ardealului ea vede egrete/ pe /turla / bisericilor, aşa cum dincolo, în zvâcnetulbrumat al Dunării, desluşeşte imaginea buriculuide chihlimbar al tăcerilor ardeleneşti. Două lumiparalele într-o comuniune crepusculară este poeziaSilviei Zaharia. Ele par mai degrabă umbre alecuvintelor care le compun.

Puţine, sfioase, introvertite, purtând voalasemenea frumoaselor orientale spre a-şi ascunde,parcă, partea umbroasă a dorinţei, ele se aşeazăîntr-un peisaj amestecat şi răcoros al dorului deacasă dobrogeană, dor care le împrumută culoareastrăvezie a misterului.

POEME OPALINE

1. Iarna astaCerul

şi-a zăvorât fluturiininsoare pierdută

copilăria

2. Turlele catedralelorşi

rana ceruluimântuirea picură

opalin

3. Dintre grindurităcută moartea

în luturiiubirea

�

PANAIT CERNASingular şi fără generaţie, Panait Cerna

(pseudonimul lui Panait Stanciof, 26 august 1881-26 martie 1913) este, nu încape îndoială, un scep-tic luminos, căci bine temperat, cu un destin trag-ic, a cărui suferinţă va crea o relaţie evidentă întreversurile sale şi puseurile maladiei. Boala tim-purie, care-i impune un stil aparte de viaţă,imprimându-i un comportament care-l va person-aliza şi-i va înfiora poezia, împrumută valenţe dra-matice versurilor sale, cu inserţii de litanie şi orăcoroasă muzicalitate bizantină. Încă de la debu-tul petrecut la 17 ianuarie 1897, în revista„Povestea vorbei”, cu poezia Sonet, va semna cupseudonimul Panait Cerna. Moare în Leipzig, la31 de ani, după câteva zile de la obţinerea doctor-atului cu teza Lirica de idei, lucrare teoretică unicăîn cultura română.

Aşadar, teoretician şi poet, destinul săupostum l-a plasat între optimiştii stângii, câtăvreme tot ce-a lăsat autorul poemului Şoimul esteinfuzat de un religios ponderat. Întreaga sa poeziese construieşte pe sistemul de păpuşă rusească.Poezia de iubire – predominantă, încăpătoare, ge -neroasă, dar şi generală – adăposteşte poezia deinspiraţie filosofică, iar aceasta, la rându-i, poeziade inspiraţie religioasă. Uneori, învelişurile carepar să le separe sunt fragile, încât niciunul dintreele nu este independent şi reclamă o permanentădependenţă, nu se dezvoltă sub învelişul unei

247


esenţe tari şi efortul de separare, de întemeiere ahotarelor dintre ele este ineficient. Ele au nevoieunele de altele, ca într-o afectuoasă comuniune.Poate că tocmai această părelnică fragilitate,dependenţă, a dat atâta mobilitate în timp şi cre -dibilitate poeziilor sale. Prin concepţie este, pre-cum Octavian Goga, un umanist mesianic, iubirearevelată de poezia sa fiind menită a vindeca du -rerea omenirii al cărei trimis doreşte a fi poetul.Prin gustul pentru poezia de inspiraţie filosofică,prin structura fiinţei poeziei sale, e un eminescian.Dar prin rostul dovedit de istorie, este un mision-ar. El mijloceşte transmiterea în condiţii aseptice apoeziei de factură filosofică infuzată religios din-spre Eminescu, înspre Lucian Blaga. Un misionar,aşadar, într-alt chip decât Şt. O. Iosif, în cel mainobil sens, stabilind legătura „hemografică” întrecei doi mari poeţi români.

În faţa altarului

Fiere-amestecată cu nectarMi-ai întins în veşnicul pahar

Cântă viu în sufletu-mi nectarul:Tată, şi-n pământ te-oi lăuda!Fruntea mi-o îngreuie amarul:Doamne-al lumei, fie voia ta!

�

OLIMPIU VLADIMIROVPersonalitate marcantă a vieţii cultural-

artistice în spaţiul nord-dobrogean, vreme de anibuni director al Centrului Judeţean pentruConservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionaledin Tulcea, dar şi ferment al manifestărilor anualededicate poetului şi filosofului Panait Cerna,Olimpiu Vladimirov este unul dintre cei maicunoscuţi poeţi ai nordului însorit şi dunărean.Discret, cu o uşoară alură apostolică, el se arată rarcu poezia sa, de la debutul editorial cu Confesiuni(1980), publică doar două cărţi: Semn (2006) şi

Identitate (2008). Cochetărie, germinare prelungă,pedanterie? Cu toate acestea, debutul în revistă sepetrece repede, la 16 ani, la vârstă labişiană, înprestigioasa revistă clujeană „Steaua” (1958), peatunci condusă de exigentul, dar şi fermecătorulA. E. Baconsky. Între spaţiile largi dintre editori-ale, îşi poartă poezia cu sine, însoţind-o, diniubire, cu a altora, spre laudă şi mărire. Un ge -neros: Dacă pot dărui ceva, / generos / şi fărăprejudecăţi, / e numai splendoarea uimirii…Olimpiu Vladimirov crede în vindecarea de urât alumii prin poezie. Este autor al mai multor volumecolective, între care Insula albă, în colaborare cuMarian Dopcea, antologie atotcuprinzătoare apoeţilor şi prozatorilor din Dobrogea de Nord.

Aşadar, la o jumătate de veac de la debu-tul absolut, Olimpiu Vladimirov se înfăţişeazăcititorilor săi cu Identitate, titlu simbolic pentru oviaţă dedicată poeziei, deconspirând poetul înnevoia de a se autodefini. Şi dacă în Confesiunipoezia sa, dezinhibată şi dezinvoltă, revelaDobrogea acvatică, lăsând impresia unui transferfantasmal de mistere dinspre roca albastră, senio -rială a munţilor, înspre cuvântul poetic, iar înSemn, ţâfnoşenia versului alb din primul volum sediluează, se topeşte în tipsiile pline cu muzica ver-sului împăcat şi împlinit, mereu sub semnul sin-gurătăţii şi al rănilor răului ce se tot abate asupraomenirii, dar tămăduite, poate, de poeme aleinvocării iubirii, în Identitate, interogaţia, nelin-iştile ancestrale ale fiinţei, voluptăţile domoale şireflecţia poetică sunt tot atâtea mărci nobiliare alecelui ales ce din uimire se află urcând, întrebător,muntele: Urcarea muntelui nu-i dată oricui. Căcila poetul tumultului dunărean, muntele este dupăchipul şi asemănarea lui, până la identificare, iarstâncile – alungate în lume, transfigurate de vremiîn nisipuri aurifere din care se desprinde lacrimacu rost al iluminării: Sunt muntele / din care sedesprins mereu stânci / vise alungate / … /devenind nisipul / … / strălucirea aurului. / … /doar lacrima / din ochiul meu de piatră – suntpoezia. Nevoia privirii înăuntru, a sondăriifragilităţii sinelui, este atitudinea poetică predilec-tă şi reflexivă a conştiinţei creative a autorului. În

248


aceasta se reflectă – chiar dacă uneori distorsion-ate, precum în versul O privire rătăcită-n seară /Îmi deformează chipul în oglinzi – atinse de lumi-na stacojie a presimţirii, autoportrete dramatice,dar de un mare rafinament artistic. Sunt zidulvechi, din temelii surpat, / Spuzit de fisuri, rănihidoase şi dese; fermecător şi tandru; pierdut, caun iepure speriat; măreţ, cu felul meu, / „omulnevoii” / şi al fragmentelor; Eu am rămas un valde pilitură / … / Sunt iar sărac, şi de atâtea ori /Îngân cuvinte reci şi nesupuse etc.

Olimpiu Vladimirov îşi aşază cuvântulproptă la soare, pavăză orbirii, spre a privi în ochivraiştea lumii, astfel ademenind, poate, bineletămăduitor. Poemul matrice al volumului, în jurulcăruia se întemeiază ideea poetică a identificării,este Moştenire, o litanie a transferului de identi-tate, un strigăt împotriva înstrăinării, a mankur-tizării, cu grave sonorităţi ale trecerii / petrecerii.Identitate – volum al maturităţii depline, aşezate,atins de fiorii Ce mută zidul jalnic, în zarea altuidrum, sub semnul coborârii soresciene, printr-oabordare directă, frontală a duhului purităţiiabsolute: Îngere, eu trebuie să cobor – recompunedin poeme de un dramatism luminos al contem-plării interogative montura unei ars poetica de zilemari.

Poet din stirpea nobiliarilor sfioşi, culacrima crepusculară a cuvântului aleruit luminân-du-şi calea, Olimpiu Vladimirov îşi împlineştedestinul poetic prin trinitatea seniorială a cărţilorsale de o frumuseţe dureroasă, căci calmă şi aşeza-tă a rostirii, pregătit, astfel, nu numai pentru vis-colul ce vine să locuiască în oase.

Moştenire

O, armura lăsată de părinţipe umerii-mi firavi şi obosiţi,

lipită de trup precum o pedeapsăpentru sângele care se revoltă

în chingile arterelor;

„Ieşi în faţă şi fă rondul cetăţii” –- aşa răsună porunca străbună -

„fără preţul vreunei recompense,fără, măcar, cuvintele recunoştinţei,

fiindcă trebuie să se afle întâi cine eşti,să spui de unde vii,

jurând la fiecare altarcă ştii mai mult decât

vânarea de vânt”.

Îmi apăr armura sfidând floarea ruginei,număr vârfurile săgeţilor otrăvite

care-au încercat s-o străbatăşi privesc îndelung

cum cresc umerii fiilor mei.

�

ION STAICUOriginar din Cerna nord-dobrogeană,

înmormântat, la 44 de ani, în Timişoara, Ion Staicus-a risipit nu numai geografic, din cauza cariereimilitare care nu i-a încăput zbuciumul şi care i-alimitat libertatea de a fi el însuşi, ci şi social şi,implicit, literar. A avut, din plin însă, libertateaperegrinărilor (Breaza, Sibiu, Caransebeş, Tulcea,Timişoara) devenind, astfel, aventurierul perdantal unui timp istorial posac şi indiferent călcândpeste sfială.

Poet cu destin tragic şi cu întreaga poeziepostumă, Ionel – aşa cum îi spuneau toţi cernenii– mi-a fost coleg, de la grădiniţă până la absolvireaclasei a opta, şi prieten, împărţind, în câteva rân-duri, aceeaşi bancă, roluri în scenetele clasei şichiar aceeaşi iubită. În clasa întâi, ne-am ascuns înlanul de porumb al grădinii sale şi am fumat primaţigară din mătase reavănă şi amară. În 1970, ne-amdespărţit, el a plecat la Liceul Militar din Breaza,liceu care nu putea cuprindere uriaşa-i sensibili-tate, însoţită de o uşoară afectare a sănătăţii, iar eu,la Liceul Pedagogic din Tulcea, amândoirămânând însă în lacrima pietrificată a memorieiunui sat răvăşit de efemeridas. Până la moartea sasubită, petrecută în 1999, nu ne-am mai întâlnitdecât de vreo două, trei ori, la Cerna, în grabă, şi

249


fără a ne mărturisi angoasele. Azi îi privescfotografiile de la maturitate şi-mi pare un străin:nimic din fragila fiinţă a copilului şi adolescentu-lui de odinioară nu mai sălăşluie pe chipul atins decicatricile vremii, chip ce-avea să-l însoţească,cinic, dar credincios, până la moarte. S-a stins învis, aşadar în deplină libertate.

Perioada tulceană a creaţiei sale este şi ceamai prolifică: aici boema literară, prietenii şi cena-clul i-au întremat consecvenţa creativă. Mai târz-iu, căderea în social, o anumită agresivitate matri-monială, oraşul de pe Bega cu încărcătura difer-enţei sale, toate îl trimit într-o apăsătoare singură-tate, iar poezia sa din perioada timişoreană pare denelecuit. Soarta de scriitor avea să-i rezerve doarîmpliniri postume. Sutele de manuscrise încap,fericit, prin bunăvoinţa scriitorului GheorgheBogorodea, prieten cu Staicu, pe masa unui vred-nic cărturar, profesorul tulcean Mihai Marinache,scriitor el însuşi şi publicist, care-i îngrijeşte şi-ieditează trei volume, publicându-l asiduu în exce-lenta sa revistă „Steaua Dobrogei” şi apropiindu-lde cititorii pe care, de altfel, nu i-a avut niciodatăîn timpul vieţii. Astfel, arăsar în mâinile noastre,Tronul şi Parada (2006), Trecând prin veaculoarecare (2006) şi Timpul căderii (2010). Cele treivolume, inegale ca valoare şi cuprindere,dezvăluie, în versuri memorabile, un poet bântuitde frigul social, dar cu puteri întremătoare dinspreumorul străpezit, ironie amară şi autoironie. Suntcalde, căci luminoase inserţii într-o poezie devas-tată de revoltă. O nomenclatură a singurătăţii, cuvegetaţie misterioasă, străbate întreaga poezie alui Ion Staicu. Măcinată de frisoane, halucinant-masochistă pe alocuri, cu accente coşmăreşti într-altele, poezia sa are firide încăpătoare prin carepătrundere, dantelată, lumina, sfioasă ca umbracodanei rătăcite în bălăriile cu nalbă, încălzind cutrupul ei diafan cuiburile devastate de vremi aleprigoriei albastre.

Precipitat şi comunicativ, neliniştit şi gen-eros, cu gesturi largi, obositoare, dar manifestândo fermecătoare poftă de prietenie, subţiratic şi plinde o agilitate comportamentală a distincţiei, care-ifăcea credibilă, chiar râvnită, alăturarea, Ion

Staicu a fost în întregime o fiinţă tragică.Poet optzecist prin discursul poetic avar,

codificat, neliniştit, spăimos şi ironic, dar şi prinapartenenţa la o generaţie biologică (n. 1955) şiliterară care a înregistrat cele mai proeminente(căci nu în ordine valorantă) seisme, generaţie pecare a pierdut-o, iată, dar căreia i-a rămas fidelpână la sfârşit, Ion Staicu, manifestă în poezia sa odetectabilă savoare de a rămâne în miezul încins alideii fremătătoare.

Artă poetică

opreşte, birjar, dricul în cerla birtul deschis clandestin în

eternromul stors pe-nserat din vers

şi mistersă-l bem cu trei demoni

izgoniţi din infernedgar poe, rimbaud

şi baudelaireşi fiecare să-şi cântedin harmonici abisul

ca-n jamaica pe vremuricu rom ars şi piper

imperiul divin să-şi renegetrimisul

căci vom bea veşnicia cu treidemoni în

ceredgar poe, rimbaud

şi baudelaire

mai stai deci, birjar, nu goniîn ether

învăluiţi în târziu, în romşi în ceaţă

când de prin stele, trei păsăricu vele

vor ţipa trist vândute în piaţăedgar poe, rimbaud

şi baudelaire

250


Am fost martor dar şi „actor” al unui timpdramatic, mai ales pentru cei care vin, eu şi gene -raţia mea, cu rădăcini în satul românesc. Suntobligat să depun mărturie, chiar dacă aceste rân-duri vor fi citite doar de câţiva din generaţiile cevin. Nu am dreptul să uit şi să tac, dar nu-mi voipermite nici luxul să fac igresiuni fanteziste sau săcobor în zonele obscure ale proprie-mi conştiinţe.Am precizat de la început că nu mi-am propus săscriu un jurnal intim, ci să evoc secvenţe de viaţătrăite, să depun mărturie şi pe cât este posibil săreflectez, acum la anii maturităţii depline, aproapede cei ai senectuţii, asupra lor. Poate o fac pentrupropriile-mi fiice, Delicia şi Diana, nepoate deţăran ele însele, pentru că n-au avut cum săcunoască universul rădăcinilor paterne.

Terminând clasa a IV-a în satul Nifon(1951), tata, Grigore Calenic, a hotărât să mă deamai departe la şcoală, să fac ciclul gimnazial într-o comună, Horia, aflată la 17 km. Nu mai eramcopil din 1948-1949, ştiam că nu are bani cu caresă plătească internatul. Îl vedeam pe tata îngrijo-rat. Deşi terminasem clasa a patra ca premiant,bursă nu mi se dădea pentru că eram fecior de„chiabur”, duşman al clasei muncitoare.

Timp de trei ani de zile, părinţii şi-au ruptde la gură, plătindu-mi cazarea şi masa cu pro-duse: cartofi şi fasole, sau porumb pentru porcii pecare-i avea internatul în gospodăria anexă. Ştiamcă nu puteau plăti impozitele foarte mari, că în niciun an nu li se lăsa aproape nimic din recoltă şi căîn orice zi tata putea fi din nou închis pentru sabo-taj.

Am avut, totuşi, o stea norocoasă. În clasaa V-a la gimnaziul din comuna Horia, l-am avut caprofesor de limba şi literatura română pe fostulmeu învăţător, Nicolae Tătăreanu, detaşat de laşcoala primară Nifon, fiindcă nu exista profesorcalificat pentru această specialitate. Domnia sami-a fost doi ani diriginte. Domnul meu învăţătorera însă un intelectual cu o cultură solidă, rod alpasiunii pentru studiu, pentru lectură, avea vocaţiacatedrei, avea prestanţă şi mai ales, ştia să impunărespect. Lui îi datorez, cel puţin pentru început,

pentru clasa a V-a, acceptarea de către directorulşcolii, învăţătorul Dumitru Vâlcu, un dascăl demare exigenţă, bun gospodar, să-mi poată plătipărinţii internatul cu produse agricole.

La matematică, începând cu clasa a VI-a, aintrat în sala de clasă un tânăr înalt, brunet, cupriviri vultureşti. Era Aurel Vlad, avea 23 de ani,fusese student la Facultatea de Matematică dinBucureşti şi exmatriculat în anul III, pentru originesocială periculoasă, fiu de chiabur. Era îndrăgostitde matematică, copil fiind chiar, nu puteai să nuobservi pasiunea, dăruirea, înţelegerea, imaginaţialui bogată, inteligenţa cu care reuşea să transformeabstractele probleme şi teoreme matematice, înurcuşuri, nu uşoare, dar fascinante după ceajungeai sus, adică la rezultate… Şi aveam atunciîn faţa ochilor minţii poteca aleasă, ca cea maibună din mai multele posibile pe care le-am fi

Memorialistică * CEZAR CALENIC

Fiul de ţăran gospodar răzbate cu greu la învăţătură înanii „obsedantului deceniu” (1950-1960)

251


putut porni urcuşul. Locuia şi domnia sa într-ocămăruţă la internat. Eram 25 de băieţi interni şi32 de fete. Ne făceam lecţiile în două săli de clasăseara, la lumina a patru lămpi de petrol. Din douăîn două zile, domnul profesor Aurel Vlad veneaseara să lucreze cu noi de plăcere 2-3 ore, şi poateşi să-şi demonstreze şi însuşi că matematica nueste o ştiinţă de care elevii trebuie neapărat să seteamă, să fugă de ea. Şi pe mulţi dintre noi ne-acucerit.

Domnul învăţător Dumitru Vâlcu, direc-torul şcolii, era preocupat, permanent de ordinea şidisciplina din şcoală şi din internat. Îşi începeaprogramul la 6 dimineaţa când noi internii, aveamdeşteptarea şi se încheia la ora 22, când aveamstingerea. Este adevărat că nu avea familie, aceas-ta era doar şcoala.

În cei trei ani de gimnaziu s-au perindat înclasele noastre şi alţi dascăli la atâtea discipline deînvăţământ. De ce oare doar ei trei mi-au rămasmie în memorie? Iar respectul faţă de domniilorlor a crescut când eu însumi am ajuns profesor şiam înţeles câtă dărnicie, pasiune, jertfă chiar,implică profesia de educator pentru cel care şi-oalege ca pe o chemare, ca pe o vocaţie.

Se făcea şi carte în „obsedantul deceniu”,acolo însă unde existau Apostoli ca cei pe carei-am evocat.

Se făceau însă şi mari nedreptăţi. Copilulsuferă mai mult decât omul matur, atunci cândsimte că i se face o nedreptate, nu poate să sedetaşeze, să nu fie profund afectat când estedesconsiderat, când nu înţelege de ce să fii obligatsă accepţi că albul este negru şi invers.

În fiecare clasă gimnazială (V-VII), aveamla finele anului şcolar media generală cea maimare, dar nu aveam dreptul să iau premiul I.Trebuia să i se atribuie unui fiu de „colectivist”, eunu aveam dreptul să fiu nici pionier, o dată cuceilalţi colegi. La fel n-am fost primit în UTM(Uniunea Tineretului Muncitor), ba mai mult,tovarăşul instructor Boşcu, le vorbea colegilor meiutecişti în şedinţe, mulţi dintre aceştia fiind pri-eteni, cât de periculos sunt ca un pui de „viperă”,care oricând poate să atace. Mă dureau cumplitaceste destăinuiri pe care mi le făcea prietenul şicolegul meu de cameră la internat, Iluţă dinFloreşti, rugându-mă să nu spun nimănui aceastămărturisire, că li se cerea să mă izoleze, să mă facăsă părăsesc şcoala.

Bunul meu profesor de limbă şi literatură

română, domnul Nicolae Tătăreanu, care-mi era şidiriginte, mă chema înainte de serbarea de sfârşitde an ce avea loc în curtea şcolii şi mă avertiza căde fapt, „coroniţa” trebuia să fie a mea dar…; sănu uit însă că mă chema Cezar, că trebuia să luptşi asta o pot face învăţând cât mai mult şi mai bine.Nu se poate să nu vină şi clipa adevărului! (aceas-ta mi-o spunea la absolvirea gimnaziului când noi,„internii”, ne-am sculat de dimineaţă tare şi amplecat pe câmp, de unde am cules doi snopi, deflori de mac, atunci în floare pe care i-am dăruitfostului nostru diriginte).

La terminarea gimnaziului, în 1954,fratele meu mijlociu, Niculiţă, s-a dus la Tulcea sămă înscrie la Liceul de Băieţi, astăzi ColegiulDobrogean Spiru Haret. Secretariatul a respinsdosarul fiindcă la starea socială a părinţilor meiapărea „chiaburi”. A venit acasă necăjit şi i-a spusdoar tatei că nu pot urma liceul, nu am dreptul sămă prezint la concurs. Tata însă, bunul meupărinte, care înţelegea că pătimesc din cauza lui nus-a dat bătut. Îl cunoştea, era chiar prieten bun cuînvăţătorul Marin Ghirindac, ce funcţionase ani dezile ca dascăl la şcoala din satul Balabancea tot depe valea Teliţei ca şi Nifonul meu. Venise deseorila noi în casă împreună cu naşii mei de botez,Lazăr, şi ei învăţători. Tata mi-a povestit că dom-nul Ghirindac îi pregătise pentru examen pe fraţiimei când dăduseră admitere şi intraseră laSeminarul Teologic din Ismail, cu ani în urmă.Atunci, în 1954, domnul Marin Ghirindac era pro-fesor de limbă română la Şcoala de Arte şi Meseriidin Tulcea. Cunoscându-l foarte bine pe directorulde la Liceul de Băieţi, inimosul dascăl Ghirindac,ce n-avea copii, a mers împreună cu tata şi cudosarul ce cuprindea rezultatele mele şcolare dinclasele I-VII, în audienţă la profesorul NicolaeGâlcă.

Când a venit tata acasă de la Tulcea, mi-aspus că trebuie să iau o notă foarte mare la exa -menul de admitere şi doar aşa s-ar putea să fiuînscris la liceu; nu ştiam ce să mai repet la limbaromână şi la matematică în cele 10 zile. Am stat îngazdă în timpul concursului la domnul şi doamnaGhirindac pe str Bucovinei nr. 35. S-au purtat cumine, copil de ţăran, pe care oraşul Tulcea îl spe-riase, îl Intimidase de cum intrase în el, ca şi cândaş fi fost fiul lor. Mi-au dat curaj şi încredere. Cuo zi înainte de marea confruntare, buna mea gazdăm-a însoţit până în faţa clădirii liceului ca să ştiuunde să mă prezint la concurs. Nu mai fusesem la

252


Tulcea, decât o singură dată, doar în piaţă, ca săvindem cu tata o căruţă de cartofi să facă ai meirost de ceva bani. Ne sculasem pe la miezul nopţiişi prin pădurea ce ducea la Mânăstirea Cocoş, apoiprin Niculiţel, în căruţa trasă vajnic de bunularmăsar Corbu, am ajuns dimineaţa la Câşla, undetata a hrănit şi adăpat calul, l-a lăsat să se odih-nească vreo două ceasuri şi dimineaţa am făcutcunoştinţă cu hanul lui nenea Grigore Puşcaşu,unde trăgea tatăl meu căruţa când venea la Tulcea.Era chiar lângă piaţă…

M-am lăsat furat de amintirile, cum amcunoscut prima oară oraşul Tulcea pe care maitârziu l-am slujit ca profesor peste 37 de ani.

Acum însă, după 3 ani, venisem să-miîncerc norocul la liceu, cu călimara într-o mână şicu tocul de lemn în cealaltă, am intrat strivitaproape de impunătoarea clădire a liceului. Curteaera plină de băieţi gălăgioşi, erau tulceni, însoţiţi şide părinţi. Erau două probe la limba română şi lamatematică. Ştiu un singur lucru, că atunci cândpe tablă au fost scrise subiectele, n-am mai fostţărănuşul complexat, ce se retrăsese într-un colţ aluriaşei clădiri a liceului, aşa cum îmi părea atunci.tocul aluneca cu peniţa zburătoare parcă de la sinepe coala albă fără nici o şovăire. Ceea ce lucrasemnoi la Şcoala din comuna Horia cu domnii profe-sori Nicolae Tătăreanu şi Aurel Vlad, fusese, dese-ori, mai dificil, mai greu.

La proba de matematică, ce includea şi oproblemă de algebră cu o ecuaţie de gradul doi cudouă necunoscute, băiatul ce stătea în faţa mea,blond, înalt, cu ochi albaştri, şcolit la liceul gazdăîn gimnaziu, mi-a cerut o fiţuică cu ecuaţia pro -blemei, observând că eu terminasem şi îmireciteam lucrarea. Nu ne cunoşteam. Mi-a fostjenă că nu-l ajut. Tremurând de frică să nu fiuprins, i-am dat soluţia…

Când s-au afişat rezultatele, am stat unde-va mai departe, în mijlocul curţii şi m-am dusprintre ultimii să le citesc pentru că mi-era frică denedreptate. Am holbat ochii, pentru că citind listanu mă găseam, nici admis, nici respins. Tremurândde spaima eşecului pe care ştiam că nu-l merit, amluat lista de la început. Şi marea mea bucurie dinultimii cinci ani, am trăit-o când m-am văzutprimul pe listă cu cea mai mare medie.

Regretatul profesor Nicolae Gâlcă îi spus-ese tatălui meu că îşi va asuma riscul de a măînscrie numai dacă reuşesc printre primii zeceelevi. Astrele mi-au fost favorabile… Aşa am fost

înscris elev al Liceului de Băieţi în toamna anului1954.

N-am regretat că mi-am asumat riscul de ada o fiţuică la proba de matematică colegului dinfaţă, deşi eram la un concurs de admitere. În tim-pul liceului, am devenit prieteni. Era inteligent,provenea dintr-o familie de intelectuali ce avea obibliotecă în casă de mai multe generaţii. A făcutmai târziu, Politehnica şi a ajuns conferenţiar uni-versitar. Eduard nu şi-a uitat prietenul, pe Cezar,rămas dascăl de literatură română în Tulcea. Sebucura să mă întâlnească ori de câte ori revenea înurbea natală. M-a îndurerat faptul că numai la 52de ani, o boală necruţătoare i-a curmat viaţa şicariera universitară.

În cel mai vitreg deceniu al epocii comu-niste, după aşa-zisa reformă a învăţământuluiromânesc din 1948 ce copiase modelul sovietic,Liceul „Princepele Carol” a devenit, de fapt, oşcoală medie de 10 ani, în care se foloseau ma -nuale traduse din limba rusă la disciplinele ştiinţi-fice, fără manuale la literatura română şi la istorie.Am avut însă şansa, eu şi colegii mei, să benefi-ciem de o echipă profesională de aur, pregătită înperioada interbelică şi care-şi făcea datoria cupasiune şi pricepere, neţinând seama, de multe ori,de programele şi manualele şcolare aprobate ofi-cial. Ei, dascălii aceştia anonimi, au slujit catedraîn vremuri grele apăsate, mai ales, de prolet-culitsmul dictaturii comuniste, asumându-şi demulte ori, riscuri mari.

Am obligaţia morală să evoc figurilemăcar a câtorva dintre ei, personalităţi proemi-nente ce şi-au lăsat amprenta asupra multora din-tre discipolii lor tulceni.

Profesorul Adam Răileanu (1894-1955),licenţiat în matematică, cu studii universitare laViena, a slujit şcoala tulceană 26 de ani ca profe-sor şi ca director al Liceului „Principele Carol”.Pasiunea sa pentru geometrie ştia să transmită dis-cipolilor săi stimulându-le cu răbdare, gândirea şiimaginaţia creatoare. Rigoare ştiinţifică, claritate,fantezie erau trăsături definitorii pentru stilul săudidactic. Căuta valorile autentice între elevii săi şile cultiva cu migală hotărându-le de multe ori cari-era.

Ca director, s-a preocupat de buna organi-zare şi desfăşurare a procesului de învăţământ, decalitatea lecţiilor ţinute de profesorii liceului. Aîntreţinut şi îmbogăţit baza materială a şcolii cumaterial didactic şi mijloace de învăţământ.

253


A elaborat şi publicat lucrarea„Rezolvarea ciclografică a problemei de atingere alui Apoloniu”. A fost, de asemenea, inspector şco-lar.

Profesorul Nicolae Gâlcă (1904-1970),licenţiat în drept, litere şi filozofie, îşi dă exa -menul de capacitate în geografie-istorie. Din anul1940 când a venit la Tulcea şi până în 1957 a slu-jit cu credinţă şi devotament Liceul „PrincipeleCarol”, i-a fost director ??? ani, în vremuri tulburi(1941-1949; 1955-1957). I-am fost elev, în ultimiisăi doi ani de directorat şi de profesor la şcoala pecare o iubea şi din care a fost scos în 1957. El ne-a învăţat geografia astfel încât şi astăzi după 44 deani, aş putea să răspund cu uşurinţă despre ţările,munţii, apele şi oraşele lumii, le-aş putea fixa petablă contururile trasându-le coordonatele aşa cumo făceam la lecţiile domniei sale. Ca director, eraun desăvârşit organizator, ferm în decizii. Erasever cu elevii, dar drept. Nu ierta uşor minciuna,perversitatea, răutatea sau abaterile repetate. Cândse supăra arunca priviri fulgerătoare pe subochelari şi apostrofa era: „Ştii, măi…”, urmată deo pauză în care ne lăsa să ne gândim ce pedeapsăne aşteaptă.

Era un exemplu viu de dascăl, de pedagog,de om de caracter. Eu însumi, director al liceuluitimp de 19 ani, pe care domnia sa îl condusese „cuo mână de fier într-o mănuşă de catifea” îmiîndrept adesea cu respect gândurile spre Omul fal-nic ce a iubit şcoala ca pe propria-i familie. A ştiutsă se înconjoare de profesori străluciţi cu caremeşteşugea, ca un făurar, la opera sa: creştereaprestigiului liceului.

Vasile Cârlov, licenţiat în fizică-chimie, afost profesor al liceului între 1938-1959. Profesorde chimie, trecea modest, aproape neobservat peholurile şcolii cu statura-i firavă. Intra în clasăalunecând parcă dintr-o altă lume. Aducea cu elliniştea şi încrederea. Îşi ţinea elegantele lecţii dechimie, meşterind cu mâinile sale de vrăjitor îneprubete, lumea misterioasă a reacţiilor. Ochii luiardeau sfredelitori, sub sprâncenele-i negre, zbâr-lite, ademenindu-ne spre universul tainic alcunoaşterii. Rareori punea o notă mică, rareoriavea elevi corigenţi, rareori însă îndrăzneam săvenim vreunul din noi cu lecţia neînvăţată.Glumele şi ironiile cu care dăruia pe cel pe care îlprindea cu lecţia nepregătită erau cea mai marepedeapsă şi un exemplu viu pentru ceilalţi.Niciodată nu ridica tonul; întotdeauna rezolva

orice situaţie printr-un zâmbet discret sau cu ovorbă liniştită ce pătrundea în intimitatea fiinţeinoastre. Lecţia explicată era clară şi cuprindea nunumai mintea ci şi sufletul. Niciodată nu ştiamcând treceau minutele acesteia. Doar El, profe-sorul nostru de chimie, ca un cronometru îşiîncheia demonstraţia, îşi lua catalogul şi părăseaclasa, exact când clopoţelul suna de recreaţie.

Profesoara Măndiţa Grigorescu, licenţiatăa Facultăţii de Litere din Iaşi în 1927, vine laTulcea, în 1928 la Liceul de fete unde a fost şidirectoare (1932-1934, 1945-1948).

Din 1948 şi până la pensionare în 1958, afost profesoară de limba şi literatura română lafostul liceu „Principele Carol” devenit Liceul mixtTulcea din 1948 şi apoi Şcoala medie de 10 aninr. 1 din 1953.

Doamna profesoară Măndiţa Grigorescu abeneficiat de respectul şi admiraţia tuturor seriilorde elevi pe care i-a avut. Ştia să ne dezvolte gustulpentru frumuseţea limbii şi a literaturii române şiaceasta într-o vreme când marii noştri scriitori:Eminescu, Blaga, Goga, Bacovia, Rebreanu fus-eseră alungaţi din programa şcolară. Domnia sane-a pus cartea de literatură în mână şi ne-a ajutatsă facem o interesantă excursie în lumea operelorliterare create de marii noştri clasici şi de cei ai li -teraturii universale. Şi a făcut aceasta înfruntândcu curaj dogmele comuniste ce stăpâneau peatunci programa de literatură română, după careEminescu, Blaga, Goga, Bacovia, Arghezi n-ar fitrebuit să ajungă în clasă la noi. Doamnei profe-soare nu-i ajungeau niciodată minutele puţine aleorei spre a dărui elevilor săi, arzând sufleteşte, va -lorile spirituale ale neamului. Adevărata ei familiea fost şcoala. de câte ori nu rămânea aici pânăseara târziu spre a pregăti cu noi, discipolii ei,spectacolele de teatru. Pe scena liceului se jucaupiesele: „Revizorul” lui Gogol, „O scrisoare pier-dută” şi „Năpasta” de I.L. Caragiale, „Înşiră-temărgărite” de V- Eftimiu, „Omul care a văzutmoartea” de V. Eftimiu ş.a. Actul de cultură al pro-fesoarei se desfăşura dincolo de hotarele clasei şiale lecţiei.

Profesorul Olimpiu Bonjug, absolvent alŞcolii Superioare de educaţie fizică, fiul învăţă-torului dobrogean Nichita Bonjug, a slujit Liceulteoretic de băieţi din Tulcea începând cu anul 1946şi până în 1968 când a devenit inspector şcolar laInspectoratul Şcolar Judeţean Tulcea, şi mai apoidirector al Liceului nr. 2 Tulcea.

254


A fost un om de o aleasă ţinută intelectu-ală, născut să fie dascăl. Fac această mărturisire încunoştinţă de cauză, fiindcă mi-a fost nu numaiprofesor, ci şi diriginte în anii de liceu. Îi plăceasimplitatea în port, modestia, bunăcuviinţa, muncaşi aceste calităţi a stăruit mereu să le cultive la ele-vii săi. Să facă din ele temeiul lor de mai târziu.Excelent profesor de educaţie fizică, meştereaarmonie şi frumuseţe nu numai în trupurile noas-tre, ci, mai ales în spiritele noastre. Iubea multpoezia şi muzica. Ne recita din Bacovia,Minulescu, Eminescu. Abia mai târziu, am realizatsemnificaţia unui gest al profesorului meu dirig-inte. Ca elev, am iubit teatrul, jucam în diferitespectacole sau recitaluri de poezie. Înaintea unuispectacol în care trebuia să recit nişte versuri de A.Toma, dirigintele meu mi-a recitat, şoptit în culise„Lacustră” de G. Bacovia spre a-mi da curaj cre-deam atunci, în 1955… După aceea, apropiindu-mi-l pe Bacovia am înţeles că fuseseră o lecţiedespre adevărata poezie, despre adevăratele valorispirituale ce fuseseră izgonite o vreme din lumeacărţilor de şcoală, dar nu şi din sufletele dascălilornoştri.

A fost mereu interesat de dezvoltarea int-electuală şi morală a elevilor săi şi nu doar de ceafizică. Scria poezie, compunea bucăţi muzicale,cânta la chitară, avea simţul umorului şi era tareîndrăgit şi respectat de elevii săi.

Profesoara Julieta Bonjug, fiică de învăţă-tor tulcean, licenţiată a Facultăţii de Filozofie, şi-aînceput cariera didactică la Liceul de fete dinTulcea. Victimă a reformei din 1948. cândfilosofia şi psihologia au fost alungate din planulde învăţământ liceal, domnia sa a trebuit să pre-dea alte discipline la cursul gimnazial. A venit laLiceul Teoretic de băieţi când acesta ajunseseŞcoala medie de 10 ani din Tulcea, în 1953.

Profesoarei Julieta Bonjug întotdeauna noitoţi nu i-am putut spune decât doamna profesoară,deşi apelativul impus era cel de „tovarăşa”. Seimpunea prin figura sa deosebită, prin prestanţa şieleganţa ţinutei. În lecţiile de psihologie ale dom-niei sale elevii învăţau să-şi preţuiască şi să-şi cul-tive propriul spirit, să-şi clădească caracterecurate. Se plimba cu dezinvoltură prin literatură şiartă, de unde-şi alegea exemplele cu care putea sădeschidă spre noi ferestre abstracte ale psiholo-giei. Ca directoare adjunctă a liceului a luptat cuîntreaga-i fiinţă pentru a crea o atmosferă derespect şi înţelegere de preţuire a valorilor auten-

tice. Întotdeauna au definit-o modestia, dorinţa dea nu ieşi în prim plan, chiar şi atunci când pentruscurtă vreme a acceptat funcţia de inspector şcolarşef la nivelul municipiului Tulcea (1968-1971). Înacest om, noi elevii, am găsit modelul de conştiin-ciozitate, pasiune, corectitudine, modestie, sete decultură.

În răstimpul din 1948 şi până în 1958,când Şcoala medie nr. 1 redevine Liceul de culturăgenerală nr. 1, această instituţie de învăţământ aavut şi alţi profesori valoroşi care au dus maideparte prestigiul clădit de înaintaşi. Foştii eleviîşi aduc aminte cu respect şi veneraţie de profe-sorii: Elena Dumanschi (limba latină), MargaretaPandelea (limba franceză), Manea Marcovici(limba rusă), Elena Simionescu (matematică),Ortansa Mucenica (limba română), VirginiaMondescu (psihologie), Vasile Simionescu(matematică), Dumitru Mondescu (fizică, autor demanuale, ulterior conferenţiar universitar),Victoria Hariton (limba rusă), Lidia Volcinschi(limba latină), Constantin Popolea (desen),Virginia Grădinaru (istorie) ş.a.

Apariţia unei generaţii care şi-a făcutstudiile liceale într-o perioadă nefastă pentru cul-tura românească, când aşa-zisa reformă aînvăţământului din 1948, după model sovietic, aşacum am mai amintit, a schilodit, a desfiinţat defapt liceul de tradiţie al României interbelicetrecându-se la Şcoala medie de 10 ani cu programeşi manuale superficiale. Ei bine, în astfel decondiţii vitrege la Şcoala medie nr. 1 Tulcea, fos-tul liceu de băieţi, se făcea carte serioasă cudascălii pe care i-am evocat, pentru că eiaparţineau elitei intelectuale interbelice. Iar eucare trăiam mereu cu spaima că oricând pot fi datafară ca „pui de viperă”, „de duşman de clasă”, amgăsit în actul învăţării temeinice, după notiţe ri -guros luate şi în lectura cărţilor din bibliotecadoamnei profesoare Grigorescu, forţa care-midădea credinţa că voi învinge… Ştiam cu cegreutăţi mari se confruntau părinţii mei acasă, cucâte eforturi reuşeau să reziste de azi pe mâine înfosta lor gospodărie jefuită prin cote şi impozitemari, prin sechestrare şi confiscări abuzive alebunurilor strânse prin munca lor de-o viaţă.

N-am fost un „bucher”, sau „tocilar”,moştenisem de la tata setea de a pătrunde în adân-cul întrebărilor şi de a nu fi superficial. Am maiavut şansa ca în clasă şi la nivelul anilor de studiisă am colegi admirabili. Unul dintre ei, Stelian

255


Băluţă, fiu de ţăran ca şi mine, chiar dacă veneadin orăşelul Isaccea, mi-a devenit şi mi-a rămas uncamarad şi, mai târziu un prieten adevărat.Inteligent, ambiţios, mereu în confruntare cu sine,cu întrebările şi problemele vârstei adolescenţei,Stelian le trântea vorba verde în faţă fără menaja-mente celor ce-l supărau prin minciună, prinşmecheriile aşa-zişilor „golănaşi” urbani. Amjucat teatru împreună sub regia doamneiGrigorescu în două spectacole „Omul care a văzutmoartea” de V. Eftimiu, „Pătru al catrincii” dupăT. Arghezi. Era plin de talent şi la desen. De câte-va ori mi-a făcut planşe şi mie. A devenit unremarcabil institutor şi apoi profesor de geografie.Întregesc galeria colegilor cu numele şi chipurileunor prieteni la fel de apropiaţi, deşi orăşeni sau fiide intelectuali care trăiau în alte condiţii: VictorBauman, riguros până la limita nevăzută alucrurilor, mereu loial celor apropiaţi lui;: EduardBerceanu, Mihai Văcăreanu, Ştefan Banu, PimenGrădinaru, fiul profesoarei noastre de istorie,Cristian Drăgan „băşcăliosul” clasei. Toţi s-aurealizat în viaţă, trei dintre ei au trecut deja, preadevreme, în lumea umbrelor.

Am terminat liceul ca premiant şi am bătutla porţile Facultăţii de Medicină din Bucureşti.Învăţasem zi şi noapte pentru admitere ştiind prince oprelişti va trebui să trec cu dosarul pentruînscriere. Trăiam doar în „obsedantul deceniu”,1950-1069 a secolului XX. Bietul tata a făcut rostprintr-un prieten de o adeverinţă falsă că e ţăranînscris în întovărăşirea agricolă. M-am înscris, amdat examen la medicina din Bucureşti şi am reuşital doilea pe listă. Bucuria am trăit-o şi eu şipărinţii mei cu rezervă prevăzând că lichele segăsesc pretutindeni gata să facă rău. O anonimă aajuns mai târziu la decanat şi am fost exmatriculat.Avusese loc revoluţia din Ungaria 1956, se răzvră-tiseră împotriva dictaturii comuniste studenţii dela Cluj şi de la Timişoara. Aşa că duşmanii declasă trebuia să fie exterminaţi. Am suferitcumplit… Am stat două zile şi o noapte pe scărileMinisterului Învăţământului pentru a cere o audi-enţă la Athanasie Joja, pe atunci ministru. S-aîndurat şi m-a primit. Mi-a cerut să-i spun pe scurtpăsul. I l-a spus: „Vreau să studiez şi mi se inter -zice acest drept câştigat cu notă mare printr-unconcurs de admitere dat la 6 materii”. Mi-arăspuns sec: „Acestea sunt legile în RepublicaPopulară Română”… şi cerşita şi aşteptata meaaudienţă a luat sfârşit. Hotărâsem să dau admitere

din nou în vară la filologie undeva în Ardeal, sprea mi se pierde urma. Aveam doar 18 ani, însă numai eram copil de la 8 ani, atunci când tata a fostarestat de securitate, anchetat nopţi în şir, chinuit,umilit, dus la canal fără să fie judecat, fiindcă nuavea nici o vină.

Istoria s-a repetat cu fiul său cel mai mic,adică cu mine. În februarie 1959 m-au chemat într-o zi la Comisariatul Măcin şi m-au luat în armatăla muncă, adică începea surghiunul meu de pevalea Călmăţuiului, în bălţile unui vechi braţ alDunării.

Lăsat la vatră prin victoria generaluluiIarnă, generalului Dămăceanu, viitorul mi-eranesigur, confuz. Există însă şi miracole, care potîmpinge, schimba cursul nefericit al soartei.Verişoara mea Eugenia, studentă strălucită laArhitectura din Bucureşti, mi-a trimis o telegramăsă merg în capitală. Îi murise mama, mătuşa mea,de mică şi crescuse doar cu tatăl ei, unchiul Vasilece ajunsese ofiţer politic, cu gradul de general –locotenent. Îl ajutase enorm steaua norocoasă adestinului său. Era locţiitor politic al Marinei mi -litare române. Ajuns la Bucureşti, Eugenia mi-aexplicat că s-a aprobat o sesiune suplimentară deadmitere la Universitate, profilul pedagogic şi căsunt 15 locuri la filologie. Să-mi fac un dosar deînscriere, dar să-mi adaug încă un nume prinadopţie de către o familie la numele meu. M-a aju-tat avocatul Prună din Tulcea cu care tatăl meuzăcuse în beciurile securităţii. Ştiind cât ţineEugenia la mine, unchiul Vasile şi-a pus în jocfuncţia şi rangul său politic, a luat legătura cudecanatul şi m-a înscris la concurs pentru cele 15locuri de la filologie. Examenul se ţinea pe 21decembrie. Aveam la dispoziţie două săptămâni şijumătate să pregătesc admiterea. Am făcut nopţilealbe şi am luat concursul cu notă mare. Nu ştianimeni de această înscriere şi nici de cursurile şiexamenele pe care le urmam şi le dam. În anul IIIam fost sfătuit să mă transfer la fără frecvenţă şi săabsolv doi ani într-un an. Am făcut-o impunându-mi un program auster de studiu. Am încercat şi amreuşit să forţez viitorul să curgă mai repede spremine. Mi-era teamă că voi fi din nou exmatriculat.A dat bunul Dumnezeu, ca să pot răzbuna măcar oparte din nedreptăţile ce mi se făcuseră. Mi-amluat licenţa în filologie cu notă mare. Tata a fost,după mulţi ani, fericit. Reuşise şi Prâslea familieisă răzbată la învăţătură aşa cum visase el, ţăranulgospodar pentru toţi feciorii lui.

256


Pănă să mă stabilesc în Dobrogea, în 1988, tre-buie să mărturisesc că, deşi eram întru câtva pasionat deistorie, habar n-aveam de 14 noiembrie! Istoria făcută înşcoală nu pomenea nimic de această zi, iar lecturile meleîntâmplătoare nu mă conduseseră la ea. Apoi, când amdescoperit această dată, fără a-i fi pătruns însă nici pedeparte întreaga semnificaţie, considerând-o doar o zi deimportanţă locală, adică un soi de „mai cu moţ” al tulcenilorîn raport de constănţeni, m-am întrebat de ce nu este easărbătorită nici măcar la Tulcea? Mai ales că până dupărăzboi ştiam că se sărbătorise, şi chiar şi după revoluţiadin decembrie unele instituţii locale desfăşurau activităţispecifice cu această ocazie. Din fericire, la Tulcea, astăziea se serbează.

Cine va tasta 14 noiembrie pe internet şi va par-curge cu speranţă şi răbdare primele 20 de pagini, va con-stata că această zi este sărbătoarea luptei împotriva dia-betului, mai este zi de sărbătorire a bisericii oprimate,lăsatul secului,că a fost şi ziua filmului maghiar, în organi-zarea Ministerului Culturii şi Cultelor din România, că esteorice, numai marea sărbătoare românească – NU! Doarun interviu luat domnului profesor doctor Stoica Lascu vor-beşte despre importanţa acestei zile, dar este, prin unici-tate, surprinzător!

Ne-am hotărât să publicăm albumul „Dobrogea– cheia de boltă” din mai multe motive. În primul rând dinobidă, pentru că am simţit nevoia să spunem public ceeace am spus acolo; apoi, în al doilea rând, pentru că amcrezut că este necesar ca aceste lucruri frumoase să fiestrânse la un loc şi făcute publice, chiar într-o lucrare cenu se pretinde a fi un demers ştiinţific, ci unul gazetăresc,de popularizare; în al treilea rând, pentru a putea dormi lin-iştiţi, cu sentimentul unei datorii împlinite, de a fi restituitpublicului ceea ce noi considerăm a fi o adevăratăcomoară, anume fotografiile dobrogene ale lui AnatoleMagrin; în al patrulea rând, pentru a afirma că mai suntoameni pentru care astfel de lucruri contează; în al cin-cilea rând, din recunoştinţă pentru cei care au făcut ceeace au făcut, pentru ca noi, astăzi, să avem ce sărbători, şidin respect profund pentru modul în care ei, fără să necunoască, au ales să-şi facă datoria faţă de noi ; în alşaselea rând, din dragoste şi pioşenie pentru cei care şi-

au dat viaţa pentru asta; şi, în al şaptelea rând, din bucu-ria de a nu ne simţi singuri astăzi, avându-vă alături pedumneavoastră!

Nu, nici pe departe nu era aşa! Pe vremea cândcredeam că 14 Noiembrie are o importanţă locală, măînşelam. Acum ştiu, sunt convins, că este una dintre celemai mari sărbători ale statului român, una dintre cele treimari : 24 ianuarie, 14 noiembrie şi 1 decembrie, cel puţinegală ca importanţă cu celelalte două. Acum sunt convinscă, dacă acest 14 noiembrie nu ar fi existat, era perfectposibil ca, pe parcursul istoriei, 24 ianuarie să devină unbun prilej de nostalgie, iar 1 decembrie să nu mai existedeloc. Căci ziua aceasta marchează admiterea Românieiîn concertul european ca stat egal celorlalte state, darînsărcinat cu o misiune continentală specifică; ea exprimăasumarea de către Europa a existenţei noului stat românca pe o necesitate proprie. Alipirea Dobrogei la România(desigur, în temeiul unor drepturi istorice, dar care nudădeau Europa afară din casă – iertată fie-mi exprimareaaceasta!) s-a luat în calcul şi s-a admis de marile puteri

Eveniment editorial 2010 * TULCEA

Lansarea albumului DOBROGEA. CHEIA DE BOLTĂ -

12 noiembrie 2010Dan ARHIRE

257


europene, instituindu-se prin prevederile Tratatului depace de la Berlin din 1878, căci existenţa unui stat, altuldecât Rusia, prea puternică şi Turcia, prea slabă, le era lorabsolut necesară aici, în jurul gurilor Dunării, pentruservirea propriilor interese de stat şi menţinerea păcii. Încădin 1855, de la Conferinţa de la Viena, instituirea unuiregim de neutralitate a principatelor, care să aibă o armatăcomună, era astfel văzută în Europa : „ Dacă Congresul dela Viena va isbuti, pe cât sperăm, a deslega pentru răsăritaceastă problemă care pentru apus au ţinut aproape 300de ani de războaie, acesta va fi unul dintre cele mai fru-moase triumfuri ale diplomaţiei şi una dintre cele mai maridovezi de biruinţă a civilizaţiei moderne”!(Saint-MarcGirardin, Debat, 15 martie 1855). Memorandumul privindPrincipatele Române, anexat Protocolului Conferinţei dela Viena din 1855, prevedea următoarele : „Potrivit textuluinotelor de la Viena şi interpretării ce li s-a dat de comunacord, opinia celor trei cabinete aliate a vizat nu numaisustragerea Principatelor de sub influenţa care s-a exerci-tat în exclusivitate asupra lor, ci şi constituirea unui fel debarieră naturală care să nu poată fi încălcată în viitor şi săameninţe în acest fel Imperiul Otoman în chiar punctele luivitale. Printre posibilităţile existente, menite a asiguraMoldovei şi Valahiei o stabilitate şi o forţă suficiente, ni separe că cea dintâi trebuie să fie unirea celor două princi-pate într-un singur stat.” Armata comună a principatelor arfi avut următorul rost : „Nu ca să se lupte împotriva unorvecini puternici, dar ca să conteste încălcarea privilegiilorlor, printr-o apărare de câteva zile măcar, şi pentru ca săasigure buna rânduială dinlăuntrul ţării.” Dar gurile Dunării,care nu mai puteau fi păzite de Imperiul Otoman şi nicilăsate Imperiului Rus, în scopul unui regim internaţional denavigaţie liber între Occident şi Orient, nu puteau fi asig-urate nici de o Românie fără teritoriu adiacent lor. Or, cumRusia (care, învingătoare în război, era prea puternicăpentru a putea fi refuzată) cerea ferm în 1878 reîncorpo-rarea sudului Basarabiei, adică a Cahulului, Ismailului şiBolgradului, singurul uscat limitrof Deltei Dunării rămâneaDobrogea, şi ea trebuia alipită noului paznic ( consideratapt pentru această misiune, prin bărbăţia şi determinareadovedite pe câmpul de luptă) al interesului general euro-pean. Aşa s-a ajuns la acest binecuvântat 14 Noiembrie1878, când Carol I s-a adresat trupelor române neîntâm-plător cu aceste cuvinte :

„OSTAȘI,Marile puteri europene, prin tratatul din

Berlin, au unit cu România Dobrogea , posesiuneavechilor Domni Români. Astăzi voi puneți piciorul peacest pământ care redevine țară românească.

Voi nu intrați în Dobrogea ca cuceritori, ci

intrați ca amici, ca frați ai unor locuitori cari de astăzisunt concetățenii voștri.

Ostași! în noua Românie voi veți găsi o popu-lație , în cea mai mare parte română! Dar veți găsi șilocuitori de alt neam, de altă religiune. Toți aceștia,devenind membri ai statului român, au dreptdeopotrivă la protecțiunea, la iubirea voastră.

Între aceștia veți afla și populațiuni musul-mane a căror religiune, familie, moravuri sedeosebesc de ale noastre. Eu cu dinadins vă reco-mand de a le respecta.

Fiți în mijlocul noilor voștri concetățeni ceeace ați fost până acum și în timp de pace ca și pe câm-pul de onoare, ceea ce cu mândrie constat că vărecunoaște astăzi Europa întreagă, adică model debravură și de disciplină, apărătorii drepturilorRomâniei și înainte-mergători ai legalității și ai civi-lizațiunii europene.

Cale bună dar, soldaților români, șiDumnezeu să vă protege!

Cugetările mele cele mai afectuoase suntnedespărțite de voi!

Să trăiască România!Brăila, 14 Noiembrie 1878.

C A R O L”În istoria noastră aşa a fost : a fost greu să fim

români!Acest ordin de zi al lui Carol I încheia în glorie

secole întregi de umilinţă, în care românii, oriunde s-ar fiaflat, au cunoscut oprimarea. Dacă la sfârşitul primuluimileniu creştin, după perioada marilor migraţii, ei suntidentificaţi de arheologi cu modificări genetice cauzate demodul de viaţă îndelungat de bejenie, cu dinţii deveniţiabrazivi din cauza tipului de hrană specific – rădăcini şiscoarţă de copac, după momentele glorioase cunoscuteale luptei pentru neatârnare, contra maghiarilor, a leşilor, atătarilor, dar, mai ales, a turcilor, iată câteva ştiri despre eipe care istoria din manualele şcolare nu ni le pomeneşte:”(...) armata tătărească este o armată imensă, ia aminte,voievoade, și trebuie, deci să iei toate măsurile spre a nu-i lipsi nuimic.(Tătarii, n.n.) este știut că mănâncă carne decal și carne de om(!).” Aşa sună un fragment dinscrisoarea-poruncă a sultanului Soliman Magnificuladresată pe la începutul anului 1552 voievodului MoldoveiŞtefan Rareș, scrisoare prin care îl însărcina pe acesta săpregătească proviziile necesare armatei tătăreşti careurma să-i traverseze țara spre Ardeal. În consecință, dom-nitorul moldovean este sfătuit de Soliman Magnificul ca,înaintea sosirii trupelor tătare, să ducă ”în locuri sigure șiinaccesibile” populația și vitele din satele aflate pe traseul

258


acestora. După jumătatea secolului XVII, când Apusul pre-

cursorilor Iluminismului își pregătea înfăptuirea enciclope-diile, Evlia Celebi, un nu mai puțin iluminat călător turc, dariluminat în sensul pe care putea să îl cuprindă pe atunci,la Porțile Orientului, cuvântul acesta, referindu-se la oexpediție militară turcă în Țările Române din anul 1657,menționează: ”Ținându-se sfat, toți au încălecat pe caii lorbuni și apoi, omorând pe malul râului Scânteia pe toți pri-zonierii ce-i luaseră mai înainte, au rămas singuri. În ziuaaceea, mergând năvalnic, am parcurs o distanță de treize-ci de ore și am ajuns până seara în orașul Scânteia. Aufost incendiate numaidecât 300 de case, capturându-semulte prăzi și mulți robi. De acolo am năvălit spre apus și,incendiind și orașul Vaslui, am luat multe prăzi. Am sositapoi în orașul Bârlad, ruinându-l și pe acesta, am ajuns înorașul Tecuci. Populația de aici venind în întâmpinareanoastră cu daruri, orașul lor nu a fost incendiat. Plecândde aici, am ajuns în marele menzil Focșani... este un orașmare, iar raiaua și hatmanii săi ieșind în întâmpinareanoastră, au adus daruri numeroase. Orașul lor nu a fostdevastat. A doua zi am trecut cu caii râul Focșani și amintrat în Țara Românească. Am sosit în marele orașRâmnic, care a fost incendiat, căci raialele plecaseră întabăra lui Mihnea. Nu s-au găsit nici prăzi, nici robi.Plecând de aici, chiar în ziua aceia, am mers prin munţiacoperiţi cu pădure şi, capturând 8000 de robi aleşi, amajuns în oraşul Buzău. Era foarte înfloritor. A doua zi oraşula fost incendiat; de frica incendiului, locuitorii nu şi-aupărăsit casele, iar cei care au ieşit au fost luaţi robi.Plecând de acolo spre apus, am ajuns în oraşul Gherghiţa.De dimineaţă, împresurând acest oraş, am luat 7 000 derobi, înainte ca ei să iasă din casele lor. Au fost capturateatâtea prăzi, încât toţi ne-am îmbogăţit. Nu am dat focacestui oraş. Plecând în grabă în noaptea aceia, am ase-diat Târgovişte, marele centru comercial al ŢăriiRomâneşti. Dimineaţă, când am trecut la atac zicând Alah!Alah!, n-a ieşit nimeni înaintea noastră, căci bărbaţii deaici, fiind plecaţi în tabăra lui Mihnea, nu mai rămăseserădecât 23 000 de femei şi copii. De aici am luat numeroşirobi şi multe avuţii şi tezaure din biserici. În acel loc, Gazî-Batîr a fost lăsat în urmă cu bogăţiile şi tezaurele, împre-ună cu 10 000 de voinici, şi, astfel, armata islamică a fostuşurată. De acolo am mers în grabă, spre miazăzi... şi amajuns în zorii zilei la renumitul oraş Bucureşti, capitala ŢăriiRomâneşti, asediind acest târg. De dimineaţă, când oast-ea tătară a pornit la atac, toate femeile, toţi bărbaţii şi toatefetele au ieşit pe străzi cu veşmintele de noapte, ţipând şivăitându-se; mulţi dintre ei au fost luaţi robi. Au mai fostcapturate atât de multe lucruri, avuţii şi tezaure, încât nu

se poate descrie. Au fost luate numaidecât 26 000 de robialeşi şi 600 de care cu diferite lucruri şi mărfuri; prizonieriiau fost predaţi tot lui Batîr Paşa, care se afla în urmă.”

Dar iată cum suna şi ordinul generalului Bucowdin 13 iunie 1761, trimis în Transilvania de ÎmpărăteasaAustriei spre a face ordine între valahi : ”Manastirile delemn sa fie arse pretutindeni, cele de piatra sa se distrugasi sa se faca raport Excelentei Sale Generalului atatdespre restituirea bisericilor (catre uniti) cat si despredemolarea manastirilor. Iar daca cineva s-ar opune in modtemerar prea inaltei porunci regale, sa fie pedepsitnumaidecat cu moartea prin spanzuratoare sau printaierea capului, ca unii care dispretuiesc poruncile regestisi tulbura pacea si ordinea publica."

Ca şi osmanlâii lui Evlia Celebi cu un secol maiînainte, generalii austrieci, în plină Epocă Europeană aLuminilor, incendiau bisericile şi mânăstirile şi le dărâmaucu tunurile, omorând oamenii neînarmaţi, cetăţeni aiimperiului, ca ceva de la sine înţeles drept just şi moral!

Desigur că aceste îndelungate împrejurăriistorice au făcut ca un cântecel intitulat Rasunet, publicatîn 1848 la Braşov, să cunoască o fulminantă răspândire întoate teritoriile locuite de români şi să fie îmbrăţişat, încăde pe atunci, aprope ca un imn naţional, cu numele„Deşteaptă-te Române”! Căci acel secol XIX a însemnat,întradevăr, deşteptarea unui neam. ( CÂNTEC)

Revoluţiile de la 1848 asta au însemnat şi asta apresupus şi descoperirea Dobrogei de către revoluţionariiexilaţi după înfrângerea lor. O Dobroge pe care, la 1850,în scrisorile trimise lui Ion Ghica, Ion Ionescu dela Brad onumea „California românească”, în care revoluţiile înfrântetrebuia să continue, să se desăvârşească şi să izbân-dească în atingerea idealului numit Daco-România! Astapresupunea unire, adică primul deziderat al programuluilor revoluţionar care, încă de la 1838 se intitula „Unire şiindependenţă” şi care îşi propunea „sa întoarcă o patrieslobodă tuturor mădularelor româneşti” răspândite prinlume. Prima unire,căci toate odată nu se puteau înfăptui,a fost a Valahiei cu Moldova, cu sprijinul, dar şi în pofidamarilor puteri europene. Prin votarea, aşa cum s-a făcut, alui Alexandru Ioan Cuza şi la Bucureşti, marea istorie aRomâniei începuse, căci începuse Unirea!

Bărbaţii politici minunaţi de atunci ai românilor,aşa neştiuţi cum sunt ei astăzi, căci sunt aproape neştiuţi,şi-au servit neamul şi ţara cu un devotament aproape deneînţeles acum, adăstând cu o tenacitate uimitoare în ide-alul naţional, pe care l-au servit pe timpul întregii lor vieţi,fără să se plictisească şi fără să dea vreodată înapoi,indiferent cât de nebuneşti pareau a fi scopurile. „Unire şiindependenţă” au hotărât încă din 1838 cei cărora le-au

259


fost discipoli, apoi unirea şi independenţa le-au urmărit,până la moarte! Şi le-au înfăptuit. Căci, abandonată demarile puteri europene care-i erau garante, România s-avăzut obligată, în ciuda neutralităţii sale, să intre în războiîmpotriva Imperiului Otoman în 1877. Pentru indepen-denţa României români din toate provinciile încă înstrăi-nate au participat ca voluntari alături de ceilalti, moldovenişi munteni, şi toţi împreună au format armata română carea trecut Dunărea spre a-şi da obolul de sânge la Rahova,Griviţa şi Plevna, cântând acelaşi prim cântec ostăşesc altuturor românilor servind o singură Românie.

După câştigarea independenţei de stat cu armaîn mână, pe câmpul de onoare, România căreia i s-aadăugat Dobrogea a contat. Pe harta unei lumi uriaşe,între cei trei coloşi ai vremurilor, Imperiul Austro-Ungar,Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, ultimile două întinzându-se chiar fiecare pe două continente, ne-am făcut loc şi noi,ne-am iţit ca o nucă tare în jurul gurilor Dunării, în carepăzeam, investiţi cu încrederea Europei, prima ei insti-tuţie-simbol : Comisia Europeană a Dunării, cu sediul, defacto, la Sulina. Acest veritabil embrion al viitoarei UniuniEuropene, uniune care avea a se naşte abia peste o sutăde ani, a avut nevoie de o mamă purtătoare, iar aceastămamă purtătoare i-a fost România. Şi dacă Europa a uitatasta, şi a uitat, atunci noi suntem cei chemaţi a-i aduceaminte, pentru adevăr, pentru demnitatea noastră şi pen-tru moştenirea copiilor noştri! Acestei ţări care începuse săconteze, copiii celor ce-o făcuseră în a doua jumătate asecolului XIX, aveau să-i unească, în prima parte a sec-olului următor, şi celelalte provincii româneşti – Basarabiaşi Transilvania, desăvârşind-o. Peste nici 40 de ani, copiiidorobanţilor români de la Rahova, Griviţa şi Plevna aveausă cânte, prin trecătorile Carpaţilor, alt cântec, dar parcă înacelaşi război.

Dar despre toate acestea, într-un alt album. Pânăatunci să spunem că albumul pe care îl lansăm astăzi, inti-tulat „Dobrogea, cheia de boltă”, vorbeşte mai pe larg ,încercând să argumenteze că ziua de 14 Noiembrie pecare, din păcate, românii de astăzi nu o mai sărbătoresc(cu excepţia salutară a Tulcei!), nu este o zi, acolo, maipuţin importantă decât ziua luptei împotriva diabetului, cieste una din marile zile ale României, dacă nu cea maimare, atunci cel puţin la fel de importantă pentru statulromân ca celelalte lui mari zile, 24 ianuarie şi 1 decembrie.Nimeni nu face mai mult decât poate, dar noi, asta, ar tre-bui să putem.

Apoi albumul conţine 46 de imagini dintr-unexemplar necunoscut al albumelor lui Anatole Magrin,primul fotograf al Dobrogei, fotografii care sunt însoţitede texte referitoare la aceleaşi subiecte, preluate din

„Biblia Dobrogei”, acea preţioasă lucrare a lui M.D.Ionescu, intitulată „Dobrogea în pragul veacului al XX-lea”.Am considerat că această îngemănare a fotografiilor luiMagrin cu textele lui Ionescu poate reprezenta un demersfericit, folositor în înţelegerea Dobrogei, aşa cum era eaînainte de 14 Noiembrie 1878, băltind în atemporalitatea sfărşi-tului de imperiu, dar şi după alipirea la România, prinsă înfrenezia clocotitoare a începutului unei noi vieţi, cea europeană.

Doresc, însă, în final, să vă mai reţin atenţia cudouă frumoase coincidenţe legate de bătrâna noastrăDobroge. În 1396, după dezastrul armatelor creştine înfaţa turcilor, de la Nicopole, un anume Friederich deHohenzollen s-a salvat cu fuga de pe câmpul de bătălie,cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân, ultimul domnitor românstăpânitor al Dobrogei, cel care, cu o navă proprie, aveasă-l poarte pe Dunăre, prin deltă şi să-l scoată în MareaNeagră, unde, la ancoră, aştepta flota veneţiană. PrinBosfor, Egee şi Adriatică el a ajuns pe coasta Dalmaţiei,de unde, prin Ungaria, a ajuns în Germania. Peste aprox-imativ 500 de ani, un anume Carol de Hohenzollen, dupăce a intrat deghizat şi cu un paşaport fals în România,avea să devină primul domnitor al românilor după Mirceacel Bătrân, stăpânitor al Dobrogei! Dumnezeu are tot tim-pul din lume spre a face astfel de glume istorice!Dumnezeu, cel al cărui cuvânt ştim că a fost adus în actu-ala Românie, tot în Dobrogea, de Sfântul Apostol Andrei,întâiul chemat. Ce se ştie mai puţin, de mai puţini români,este că şi Sfântul Apostol Filip, născut în acelaşi sat cuSfântul Apostol Andrei, Betsaida, din nordul Ţării Sfinte,este menţionat de martirologii şi sinaxare ca a predicatcuvântul Evangheliei aici, „convertind la credinţa creştinăpe mulţi din locuitorii Sciţiei, rânduind pentru ei diaconi,preoţi şi episcopi, după care şi-a continuat lucrareamisionară în Asia Mică”. Ca şi ziua de 14 Noiembrie, unadintre cele mai importante zile a statului român, şi SfântulApostol Filip ca încreştinător al lor a cam fost uitat de noi,cei de astăzi. Şi, dac-am vrea, ne-ar fi uşor să ne aducemaminte, căci sărbătoarea Sfântului Filip, printr-o coiinci-denţă, desigur, este fixată în calendarul creştin ortodox înacelaşi 14 Noiembrie.

Pe larg, însă, despre toate acestea, în album,prin cumpărarea căruia veţi sprijini demersul nostru, graţiedragostei dumneavoastră pentru bătrâna noastrăDobrogea şi pentru ţara aceasta, ai cărei fii, mai mult saumai puţin buni, toţi îi suntem. Ţara aceasta, pe care acumdouăzeci de ani, sub soarele pieziş şi înşelător al uneidimineţi care iată, deja a trecut, am părăsit-o, fluierând, înpoarta căzută a unei curţi ţărăneşti, ca pe o bătrână tristă,singură şi uitată, în plata lui Dumnezeu!

Vă mulţumesc.

260


Începând cu Platon şi poate cu mult înaintealui, toţi marii filosofi ai lumii au făcut risipă de imaginaţie,dar şi de energie în încercarea de a afla originea graiu-lui uman articulat. S-au înregistrat unele progrese, darmultele tentative lipsite de finalitate i-au determinat pecei mai mulţi să creadă că omenirea nu va mai puteareconstitui niciodată drumul prin care s-a trecut de laicnetul biologic la graiul uman inteligent.

Şi totuşi, Ernst Cassirer, stăpân pe Filosofiaformelor simbolice a intuit că originea graiului umanarticulat trebuie să coincidă cu originea mitului, ceea cea restrâns şirul fără de sfârşit al tatonărilor de pe direcţiastrict lingvistică la căutarea unui anume punct aflat laintersecţia a două direcţii: direcţia cercetărilor lingvisticeşi direcţia cercetărilor din mitologie. În acest fel,căutările făcute pe vastul domeniu al lingvisticii, lipsit deorice limită în spaţiu şi în timp, s-au restrâns la aflareaunui singur punct, despre care iată ce spune ErnstCassirer în eseul Mit şi limbaj (pentru varianta în limbaromână vezi revista „Secolul XX”, Nr.1-2-3/1988,p.235):

„Elaborarea lumii mitice şi a lumii lingvistice edeterminată şi comandată pe termen lung de aceleaşimobiluri spirituale. Dar un mobil fundamental a fostignorat până acum, mobil în care s-ar putea nu numaidescoperi de fapt această relaţie, ci pornind de la cares-ar putea totodată înţelege raţiunea sa dintâi şi orig-inea sa. Până la urmă nu se poate concepe că mitul şilimbajul sunt supuse unor legi spirituale de dezvoltareidentice sau analoge, decât dacă se izbuteşte a se puneîn lumină o rădăcină comună din care purced amân-două. ... Şi acest punct poate fi descoperit, [dacă] por-nim de la esenţa şi sensul metaforei. ... Adeseori s-aarătat că metafora este aceea care leagă spiritual lim-

bajul şi mitul. ... Iatăde ce sensul metafo-rei lingvistice şi almetaforei mitice nuse va dezvălui, dupăcum forţa spiritualăcare se află înamândouă nu vaputea să fie pedeplin înţeleasă, decât dacă ne reîntoarcem la aceastăformă originară co mu nă, decât dacă îl vom căuta înaceastă condensare aparte, ...”

Şi nu întâmplător am subliniat sintagma „acestpunct”, care poate fi descoperit, deoarece am reuşit săgăsesc acea „formă originiară comună”, respectiv acea„o rădăcină comună” anticipată de Ernst Cassirer. Cacercetător deprins să sistematizez informaţia, poate cănici nu mi-a fost prea greu să descopăr caracterul spe-cial al cuvântului VALAC aflat la originea unor toponimeromâneşti de vecinătate, care manifestă şi evidenteforme de înrudire lingvistică, aşa după cum rezultă dinurmătoarele exemple:1 Valcău – Balc – Barcău – Porc – Marca – Mărgău,

Alac –Lac (care este nume pentru o culme şinu pentru un lac)2 Vlăhiţa – Vulke – Ulcani –(*Lukeni) – Luncani

Lupeni – Păuleni Bulgă(reni) – Becle(an)

3 Vulcan – (*Ulcani)Uricani – (*Lucani)Lupeni4 Vulcana-Băi – Vâlcăneşti – Bălceşti – Păuleşti –Lipăneşti5 Valchid – Calva (şi alte trei hidronime Colbu = Colvu)– Albac

Coveş – Covasna – Covaşniţa

CUVÂNTUL VALAH – CIFRU AL LOGOSULUI UNIVERSAL

George Liviu TELEOACĂ

Motto: Limbile erau motivate la origine, dar cu timpul această motivaţie s-apierdut.

Limbile au totuşi o origine naturală, iar această origine, sunt înclinat să credcă s-ar lăsa văzută nu numai în limba originară, ci şi în limbile născute dupăaceea, în parte din cea originară, în parte din noile uzuri obţinute de omenirearăspândită pe suprafaţa globului. GOTTFRIED WILHELM LEIBNIZ

261


6 Avrig – Givra Bârghiş – Richiş – Ighiş

7 Vârghiş – Arcuş – Racoş – Acoş omonim cu Agăş,Acâş şi ogaş

Vârghiş – Hârghiş – Cârţiş(oara) – Creaţa –Craca – Cracu – Crăc(i)un – Crăciuneasca

Uşor de recunoscut în orice cuvânt alcătuit pestructura de consoane VLC sau VRG, cuvântul VALACeste termen de început pentru toate seriile de mai susşi ca atare este origine şi pentru hidronimul Crăciun dinultima serie.

Dar în conformitate cu postulatul lui LeoSpitzer, care atribuie cuvintelor omofone aceeaşi sursă,cuvântul VALAC devine origine şi pentru teonimulCrăciun, ceea ce plasează cuvântul VALAC la joncţi-unea mit-limbaj prevăzută de Ernst Cassirer.

Aşadar, ca origine atât pentru hidronimulCrăciun cât şi pentru teonimul Crăciun, cuvântulVALAC dobândeşte, în viziunea lui Cassirer, statutul depunct originar al graiului uman articulat, de la carepornind se poate justifica apoi şi formarea altor teonimecum ar fi: * Walhala * Walkirii* Vulcanus (zeul Vulcan)* Valac-Hilyah, teonim atestat de Rig-Veda cu4000 de ani în urmă care se află în corelaţie directă cutetragrama sacră YHWH, iar pe de altă parte cu al-Ilah,astăzi Allah* Volko-dlak, teonim exprimat la început prinhieroglifa-fonogramă numită Stindardul dacic cu capde lup, recunoscut ca semn heraldic pentru Dacia. Tot aici se mai cer înscrise şi celelalte sinonime confir-mate de mitologie pentru teonimul Volko-Dlak. Între ele:* Volko-lak* Wilko-lak* Vârco-lac* Vur-Volak * Wer-wulf * Beer-wolf * Gar-walf * Versi-pelis etc.

În temeiul universalei şi binecunoscutei treceriV→M mai includem aici * Zeus Meilichios, mai târziu Zeus Lykaios * Melq-art, identificat cu Hercu-le, * Mars etc.

Remarcat pe cale empirică mai întâi ca termen

de început pentru seriile de toponime şi ulterior camatrice pentru seriile de teonime, cuvântul VALAH se şimotivează ca origine simultană atât pentru mit, cât şipentru limbaj, prin legătura sa directă cu apelativulavlake, apelativ prin care armânii definesc de mai multemilenii până astăzi apa curgătoare. Aşadar, ca rădăcinăcomună, atât pentru mit, cât şi pentru limbaj, conceptulde râu denumit avlake, împreună cu metaforele sale,reprezintă în conformitate cu viziunea lui Ernst Cassireroriginea graiului uman articulat, dar şi raţiunile care l-augenerat.

Constatăm, însă, că nu numai în viziunea luiErnst Cassirer, ci şi din punct de vedere al realităţiiobiective cuvântul avlake se dovedeşte a fi origineaadevărată a graiului uman articulat. Metaforizat dupăcele minimum zece înţelesuri ale conceptului de râu,cuvântul arhetipal avlake a generat pentru întregul graiuman articulat noi şi noi cuvinte. Dar fiecare nou înţeles,reprezentând semnificatul, care rezulta prinmetaforizare avea nevoie de un nou cuvânt cu o formănouă, reprezentând semnificantul, care să individual-izeze noul înţeles, iar aceste noi forme de semnificantau fost realizate prin modificarea succesivă a formeicuvântului iniţial avlake urmând gramatica universalăa limbilor, ale cărei reguli de principiu sunt ilustrate subforma toponimelor de vecinătate înrudite lingvisticde pe teritoriul României, ca cele prezentate în seriilede mai sus.

Aflat, atât la originea cuvintelor de uz comun,cât şi la originiea teonimelor, dar şi la originiea topon-imelor, ca şi la originea etnonimelor lumii, cuvântulAVLAKE dobândeşte caracter de Ur-Wort, motiv pen-tru care etnonimul VALAH, ca varianta sa mai binecunoscută, poate şi trebuie să fie numit cifru al logo-sului universal. Atot-cuprinzătoarea referire la logosuluniversal se justifică şi prin aceea că etnonimul Valah,care este unul şi acelaşi cu varianatele sale Volsc sauPelsg, adică Pelasg, se află înscris la mare cinste întoate Cărţile Sacre ale omenirii, de unde şi titlul pedeplin justificat de Axis Mundi atribuit de toate civilizaţii-le lumii spaţiului carpato-danubiano-pontic şi mai alesArdealului.

Pentru lingvişti ca şi pentru nelingvişti, cuvântuleste metaforă, ca atare s-a născut ca metaforă şi nici nuse putea naşte altfel decât ca metaforă. Chiar şi pri-mordiala onomatopee – adică a face ca … – este dinpunct de vedere stilistic tot o metaforă.

Referitor la vechimea şi importanţa metaforeica instrument al gândirii umane, Lucian Blaga a arătat

262


că: „Metafora s-a ivit în clipa când s-a declarat în lume,ca un miraculos incendiu, acea structură şi acel mod deexistenţă numite împreună om, şi se va ivi necurmatatâta timp cât omul va continua să ardă, … omul esteanimalul metaforizant.” (Trilogia culturii, pag. 366-367). Ulterior Prof. Univ. Dr. Ştefan Avădanei, pe bazaunei bibliografii exhaustive, a publicat cartea de mareimportanţă intitulată La început a fost metafora, princare consolidează ideea că metafora a apărut odată cuomul, chiar înaintea cuvântului. Recent inginerulNicolae Florean Pinte, autorul cărţii Teoria speciilorinformaţionale, a arătat că întreaga gândire umană, fieartistică, fie tehnică este de tip metaforic.

Ca germene primordial pentru structura funda-mentală a limbii matriciale, singura care poate justificavizibila înrudire a limbilor, cuvântul AVLAKE pus în evi-denţă de multimilenara vatră Ha-Vilah, astăzi România,mai confirmă pe lângă anticiparea lui Cassirer şi pe ceaa misticului Abulafia, dar şi anticiparea formulată decontemporanul nostru Noam Chomsky. Prin utilizareamaşinilor electronice de calcul, Chomski a mai pus înevidenţă faptul că pe lângă problemele de lexic şi degramatică urmărite în explicarea originii graiului umanarticulat mai trebuie avut în vedere şi un sistem decunoştinţe organizat într-un model al lumii. Or, primulmodel care se cerea testat era modelul râului propus cu2500 de ani în urmă de Heraclit, dar nu s-a reuşi valori-ficarea lui întrucât nu s-a cunoscut nici omnipotentulcuvânt AVLAKE şi nici gramatica universală a limbilorpe care le-a creat şi le-a păstrat vii până astăzi vatravalahică a lumii.

Aşadar, fiindcă păstrăm arhetipul graiului umanarticulat, dar şi gramatica universală a limbilor subforma toponimelor noastre de vecinătate deţinem, con-form viziunii lui Umberto Eco, pârghiile ontologice pen-tru adoptarea limbii unice în Europa, iar prin faptul cămarile teonime ale lumii au aceeaşi origine cu topon-imele noastre mai avem de îndeplinit un rol important şiîn Mişcarea Ecumenică.

Cu sau fără avizul celor rămaşi doar la dogmasterilizantă a lui Saussure, gestionăm vatra sacră aTradiţiei Primordiale, ceea ce ne obligă să facem cunos-cute descoperirile faptelor de limbă prezentate mai sus.Ele sunt edificatoare chiar şi pentru cei care din variimotive ne acuză, pe nedrept, de orgolii protocroniste.

În cele de mai sus au fost prezentate probereale care nu pot fi etichetate ca orgolii.

Aici mai trebuie să reamintim că noutatea per-spectivei la care ne conduce o descoperire nu se abor-

dează votând în mod subiectiv pro sau contra, numaifiindcă până acum s-a ştiut altceva, ci obiectiv, punândîn discuţie justeţea premizelor şi dezvoltarea logică princare s-a ajuns la ineditul concluziilor. Dacă nimic nupoate fi contestat nici cu privire la premize şi nici laraţionamente, concluziile se acceptă fără rezerve oricâtde surprinzătoare ar părea la prima vedere.

În cazul dezvoltării de faţă, considerăm incon-testabilă marea vechime a toponimelor de pe valeaDunării ( de vârstă neolitică şi preneolitică – veziVladimir Georgiev) precum şi faptul că seriile topon-imelor de vecinătate pun în evidenţă arhetipul AVLAKE.Incontestabil este şi faptul că prin metaforizare şi numaiprin metaforizare se pot defini noi şi noi cuvinte. Deasemenea, incontestabil este faptul că prin metaforiza-rea conceptului de râu, denumit până astăzi de armâniAVLAKE, au apărut cuvintele fundamentale ale lumiiurmând gramatici generative eternizate prin topon-imele româneşti de vecinătate. De aici, incontestabilăeste şi concluzia că originea graiului uman articulat s-apăstrat vie şi nealterată în vatra multimilenară a vlahilor,acolo unde în spiritul vital al Tradiţiei Primordiale conti-nuă să se dezvolte neîntrerupt cea mai matură, cea maibogată şi mai precisă limbă a Europei, limba română.

Neaşteptată doar pentru cei cărora le lipsescnoţiunile elementare de arheologie, de antropologie saude geografia resurselor naturale, originea valahică alimbilor se cere însuşită şi valorificată fără rezerve, cuatât mai mult cu cât această origine valahică satisfaceintegral şi simultan toate anticipările privind origineagraiului uman articulat.

Fiindcă Umberto Eco, pornit Pe urmele limbiiperfecte în cultura europeană (vezi conferinţa dom-niei sale apărută cu acelaşi titlu la Editura Pontica,Constanţa 1996), caută gramatica universală a graiuluiuman articulat pentru a desemna pe baze ontologicelimba care să asigure unitatea spirituală a Europei, iarnoi deţinem această gramatică universală mai ales subforma toponimelor de vecinătate vizibil înrudite lingvis-tic, cu densitatea maximă în Ardeal, trebuie să înţele-gem că a sosit timpul să ne punem în slujba EuropeiUnite.

Odată cu misiunea pe care trebuie să ne-oasumăm pentru schimbarea la faţă a Europei poate căa sosit acel timp pentru Schimbarea la faţă aRomâniei.

263


Este evident că fiecare epocă are propriile saleimperative.

Dacă la începutul secolului XX, adică în epocalui Nicolae Iorga, am fost chemaţi, să înfăptuimRomânia Mare, astăzi, la începutul secolului XXI sun-tem chemaţi să părticipăm la înfăptuirea Europei Unite,origanism care nu va putea funcţiona fără o limbă ofi-cială unică.

Este poate singurul domeniu în care mai putemavea o contribuţie notabilă şi a nu răspunde matur aces-tei necesităţi continuând să ne cantonăm într-o expec-tativă anostă cu ochii după tot felul de încuviinţări şiindulgenţe, înseamnă a ne expune automarginalizării.

Cinstit vorbind, trăim într-o lume a competiţieiacerbe, care nu-i mai cruţă, nici pe timizi, nici pecomozi, ca să nu le spunem şi altfel.

La urma urmelor şi cultura a devenit o marfă(de un tip special, dar marfă) care trebuie promovată cucurajul convingerilor noastre, după toate regulile deastăzi.

Să nu uităm că în cartea sa Previziunile de laSarajevo apărută cu zece ani în urmă, savantul elveţianUrs Altermat şi-a intitulat capitolul II Bătălia limbilor casemn că şi în acest domeniu lingvistic competiţia este înplină desfăşurare, aşa că zarurile au fost aruncate.

Acesta este şi motivul pentru care ne vomasuma, fără alte întârzieri, responsabilitatea de a pro-mova limba română spre statutul de UNICĂ LIMBĂPAN-EUROPEANĂ.

Şi o vom promova cu toată încrederea avândîn vedere faptul că virtuţile limbii române puse în evi-denţă de cercetările ultimilor 25-30 de ani satisfac pedeplin cele două criterii majore cerute de specialiştiistrăini pentru limba comunitară.

Primul este criteriul fonetic – pe care limbaromână îl satisface mult mai bine ca orice altă limbă.

Al doilea criteriu promovat mai ales deUmberto Eco prin cele două eseuri ale sale:

Pe urmele limbii perfecte în cultura europeanăÎn căutarea limbii perfecte

vizează limba cu cea mai bună competenţă generativă,

ceea ce presupune aflarea limbii matriciale, uşor derecunoscut prin regulile de gramatică universală a lim-bilor, pe care le mai conservă.

Or, mai multe grupuri toponimice de vecinătatede pe teritoriul României ilustrează în mod vizibil ase-menea reguli de gramatică universală a limbilor, deunde şi dovada că limba română satisface şi cea de adoua condiţie impusă la nivel de principiu pentru limbacomunitară.

Ca o confirmare directă a faptului că limbaromână este limba modernă cu cele mai profunderădăcini în timp, dar şi o limbă care a fost respectatăpână la divinizare de către civilizaţiile în formare, spiri-tualitatea valahică din Dacia a fost sacralizată cu 4000de ani în urmă de panteonul vedic sub forma tandemu-lui de zeităţi Valac-Hilya şi Dakşa, la care se maiadaugă în lexicul lor religios cuvintele de uz comun„valaca, dakşa şi dakişa”.

Dacă filologii lumii ar fi conştientizat faptul cănumai entităţile de mare prestigiu şi pre-existente pan-teonului vedic puteau fi venerate şi sacralizate în Vede,n-ar fi ezitat să acorde vechime pre-vedică acestorcuvinte de esenţă valahică, la care se mai adugă alteminimum 300 de cuvinte cara au o aceeaşi formă şi unacelaşi înţeles, atât în limba română, cât şi în limbasanscrită şi ca urmare n-ar fi omis să atribuie limbiiromâne importanţa şi poziţia ce i se cuvin ca depozitarăîn formă actuală a unor fapte de limbă foarte vechi, ceajung până la originea reală a graiului uman articulat.Parcă pentru a confirma, odată în plus, importanţamatricială a limbii române, Martin Maiden de laUniversitatea Cambridge va afirma în anul 2003, pebaza unui studiu bine documentat[1], că „sunt absolutconvins că o lingvistică romanică în cadrul căreia nu seaflă pe primul plan şi limba română este o absurditate.Caracteristicile structurale ale limbii române permitromaniştilor să înţeleagă cu o precizie mai mare cum seprezentau limbile romanice în faza lor arhaică”[2]. Laconcluzia domnului profesor Martin Maiden noi vom maiadăuga constatarea făcută de mai mulţi cercetători căelemente din substratul românesc prelatin se regăsesc

ARGUMENTE PENTRU A SUSŢINE CANDIDATURA LIMBII ROMÂNE LA STATUTUL

DE UNICĂ LIMBĂ PANEUROPEANĂGeorge Liviu TELEOACĂ

264


în multe alte limbi zise indo-europene. Dar pentru o limbă actuală cum este limba

română, cu o fostă arie de răspândire mult mai maredecât cea de astăzi, vorbită curent în secolul XIX de lagolful Corint până în Bucovina de nord şi din Moraviapână dincolo de Bug, marea sa vechime reprezintăînainte de orice o proba de mare stabilitate în timp, oadevărată probă de anduranţă. În plus, şi acest fapteste esenţial, vechimea sa pre-vedică asociază limbaromână la atotcuprinzătorul sistem de metafore care augenerat graiul uman articulat, iar pe temeiul acestei pre-ponderenţe metaforice limba română se află în situaţiade a satisface şi cele patru condiţii preconizate pentrulimba comunitară de către Dante Alighieri în „De vulgarieloquentia”.

În conformitate cu criteriile marelui florentin,limba română poate fi considerată ilustră, adică purtă-toare de lumină chiar prin aceea că vorbitorii ei, numiţiValac-Hilya în Rig-Veda, au fost desemnaţii literalmenteca purtători de lumină, asemenea celei solare. Esteaulică, aşa după cum constatase pe la anul 1842W.Hoffman care vorbind despre neamul românesc, aconsemnat: „Şi ca o complectare, limba sa este atât dearmonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult poporde pe pământ”[3]. Este cardinală fiindcă noi înşine amfost numiţi „Cardines mundi”, iar acest fapt, conformpostulatului formulat de Th. Mommsen[4] se reflectă înlimbă. Şi este curială după cum s-a constat la încheie-rea Păcii de la Versaille în anul 1919, când nici unul dinparticipanţii la negocieri n-au avut ce opune celor zecevolume de paremii cât cuprinde marea colecţie realiza-tă de inginerul Iuliu A. Zanne, pentru a conserva şi subformă scrisă valorile morale şi etice promovate pringraiul viu al neamului românesc numit şi VLAHI.

Remarcabilă mai mult ca oricare altă limbă subaspectul condiţionărilor de ordin principial, limba româ-nă manifestă şi celelalte însuşiri necesare unei limbimoderne de largă circulaţie. Astfel:

1. Spre deosebire de limbile zise universale,create în mod artificial, de tip esperanto sau Interlingua,lipsite de orice validare practică, calităţile şi validitatealimbii române beneficiază de confirmările utilizării salemultimilenare şi pe arii extinse.

2. Cu un lexic pe deplin adaptat nevoilor con-temporane, limba română are cel mai apropiat lexic delexicul limbii latine, care a servit ca limbă cultă şi ştiinţi-fică de circulaţie europeană până în epoca modernă

3. Gramatica limbii române prin complexitate,fineţe şi precizie (cele trei genuri pentru substantive sauscara timpurilor verbale) permite o exprimare lipsită deambiguităţi, clară şi la obiect, ce nu lasă loc unor inter-

pretări contextuale. Lipsită de această precizie gramati-cală, limba engleză utilizează de regulă cu peste 10-12% mai multe cuvinte decât limba română pentru atransmite un acelaşi mesaj.

4. Ca dovadă că va fi adoptată cu uşurinţă decatre toţi cetăţenii Europei Unite, multe din cuvintelesale, inclusiv cele de substrat, se regăsesc în toate lim-bile vorbite astăzi pe continentul nostru.

5. Limba română va manifesta şi în continuareo deplină rezistenţă la acţiunea tuturor factorilor deuzură entropică datorită legăturii fonetice directe dintrescris şi citit, legătură care va menţine vizibil şi pe maideparte etalonul pronunţiei.

6. Fiindcă este fonetică în proporţie de 99,5%,scrisul şi cititul se învaţă uşor în limba română, aşadupă cum recunosc toţi cei veniţi în România.

7. În cadrul bilingvismului menit să înfăptuiascăunitatea în diversitate, caracterul profund fonetic al lim-bii române şi caracteristicile sale matriciale vor menajaîn cel mai înalt grad limbile actuale ale Europei.

8. Limba română este izofonică, adică numărultotal de consoane dintr-un text este egal cu numărul devocale ale textului respectiv, ceea ce denotă un raportoptim între energia la emisie şi acurateţea percepţiei.

9. Limba română este deosebit de versatilănaturalizând cu uşurinţă orice neologism pentru con-ceptele noi, oriunde ar apărea ele în lume.

10. Ca păstrătoare a Tradiţiei Primordiale,limba română conduce la criteriile fundamentale deînrudire religioasă pe larga arie cuprinsă între Atlantic şiOceanul Indian şi ca atare poate fi numită limba Păciipopoarelor.

În încheiere doresc să arăt că accesul fiecăruicetăţean al Europei Unite la libera circulaţie şi accesulla libera informare nu mai pot fi grevate de multele difi-cultăţi specifice limbilor cu scriere etimologică, dificultăţiatât de greu depăşite chiar şi de elita intelectuală, carereprezintă astăzi doar 3-10% din populaţie.

Alături de aceste elite care vor continua săînveţe limbi străine, demosul Europei Unite va avea ast-fel la dispoziţie limba care satisfce la superlativ toateanticipările de principiu formulate pentru limba comuni-tară.

____________________1. Martin Maiden, Identitatea limbii şi literaturii române în perspectivaglobalizării, Simpozionul Internaţional - Iaşi, 17-18 mai 2002.2. Martin Maiden, Limba română ocupă un loc central în lingvisticaromanică, Convorbiri Literare, Nr. 5 (89), mai 2003, p. 9-10.3. W. Hoffman, Breschreiburg der Erde, vol. 2, part. 4, p. 3074, al. 24. Theodor Mommsen, Istoria Romană, Ed. Ştiinţifică şiEncicplopedică, Bucureşti, 1987, p. 26

265


În studiul său despre Cele patru fluvii aleParadisului, Al. Lambrino atrage atenţia asupra unuielement foarte interesant. Referindu-se la autori pre-cum Giovanni Marinelli şi K. Kretschmer (1), el spune căaceştia făceau o legătură între plasarea raiului biblic înEuropa şi credinţa celor vechi în „raiul hiperborean”.

Dar să ne reamintim ce se spune despre patriahiperboreilor: „Ţinutul locuit de acest popor legendar eraimaginat ca un fel de Paradis terestru, unde locuitoriiculegeau fără nici un efort roadele pământului, în paceşi fericire” (2).

Într-adevăr, asemănarea dintre paradisul hiper-borean şi raiul biblic e izbitoare. Cu precizarea că nunişte cercetători târzii, amintindu-şi de ţara hiperbor-eilor, au localizat acolo raiul biblic, ci tocmai invers, po -pulaţiile străvechi au localizat paradisul hiperboreic le -gendar influenţate fiind de amintirea tot mai îndepărtatăa raiului adevărat care cândva, la începuturi, a fost chiarpe acele locuri.

Dar unde au trăit, totuşi, hiperboreii?Enciclopedia civilizaţiei greceşti, sintetizând

credinţele celor vechi, spune doar că „în nordul extrem”(3), lăsându-l pe acesta destul de neprecizat şi neob-servând contradicţia flagrantă dintre o astfel delocalizare şi caracteristicile Paradisului terestru în care„locuitorii culegeau fără nici un efort roadele pământu-lui, în pace şi fericire”.

Cât de „extrem” deci putea fi acel nord?Suficient de „extrem”, destul de departe de cetăţile gre-ceşti pentru a rămâne neexplorat, nebătut de călători,şi, prin urmare, disponibil la a găzdui orice plăsmuiri aleînchipuirii. Departe şi nici prea foarte, pentru că raiulhiperborean se bucura de o vegetaţie luxuriantă, degrâne bogate şi de pomi fructiferi îndoindu-se sub greu-tatea roadelor, el situându-se deci cam până pe undeadieri ale climei mediteraneene să mai răzbată încă.

Zona în care se afla paradisul hiperborean tre-buie să se întindă cu ceva peste paralela 45, pentru ase situa cât mai departe în nord, dar şi sub aceastăparalelă, spre a putea beneficia de soarele sudului. Iarparalela 45, acest „ecuator al emisferei nordice”, trece

prin mijlocul Daciei.De altfel, am văzut că autori de talia lui Pindar

şi Sofocle îi plasează pe hiperborei prin preajmaDunării. Celsus, acidul pamfletar anticreştin, contempo-ran cu Ptolomeu, îi enumeră printre triburile trace. Elpune la un loc „pe odrizi, pe cei din Samotrace şi dinEleusis, precum şi pe hiperboreeni, socotindu-i printrepopoarele cele mai vechi şi mai înţelepte” (4). Hiperboreiiîi adorau în mod deosebit pe Apolo, (Pindar le spunea:„hiperboreii, servii lui Apolo”), zeul însuşi fiind cunoscutca „Apolo hiperboreanul” (5). „Înainte de a se stabili laDelfi, ni se spune, Apolon a locuit la ei”, la hiperborei, lacare apoi venea periodic şi unde i se ridicase o cetate(6).Or, cetatea lui Apolo e chiar în inima Daciei, capitalaDaciei Apulensis, celebrul municipiu, apoi colonie,

Universul de dincolo de mitologie

Dacia Edenică

PARADISUL HIPERBOREICMiron SCOROBETE

266


Apulum. Un drumeag desfundat de ţară, ce „trece râul

peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilămucegăită” părea a fi destinat să rămână veşnic într-unanonimat total, dar a căpătat dintr-odată o celebritaterăsunătoare: prin el se intră şi se iese în şi din lumea luiIon al lui Liviu Rebreanu.

La mijlocul distanţei dintre Năsăud şi Bistriţa,drumul acesta ajunge la Dumitra, o comună fostăsăsească, total necunoscută în restul ţării, în zonă însăavând faima Cotnarilor sau a Jidveiului, pe costişele eiproducându-se un vin de pomină. Noi o consemnămaici pentru că prin Dumitra trece limita nordică euro-peană a viţei de vie.

Or, nu se poate concepe un rai, fie el şi mito-logic, în afara spaţiului cultivat cu viţă de vie. Şi aceas-ta nu doar pentru că Dionisos n-ar fi rezistat într-unspaţiu văduvit de podgorii şi crame, ci pentru că aşa afost imaginată lumea zeilor de către mediteraneeni. Şicum hiperboreii aparţin acestei lumi, putem spune cutoată certitudinea că limita nordică a raiului lor treceaprin comuna Dumitra, judeţul Bistriţa-Năsăud.

Aici exagerăm, desigur, cu delimitarea atât deexactă a raiului hiperborean, dar o facem cu bună ştiinţăşi cu bună-credinţă. Pământul a cunoscut în timp marivariaţii de climă, iar limita viţei de vie, a vegetaţiei îngeneral, s-a deplasat în funcţie de acestea. Indicămînsă un sat ca un reper prin care limita raiului a trecuttocmai pentru a atrage atenţia că există totuşi elementecare pot duce la o localizare suficient de probabilă aParadisului terestru.

Există autori care consideră această zonăchiar patria viţei de vie. Teohari Antonescu, om de şti-inţă azi uitat dar la vremea sa membru marcant al„Junimii”, aduce argumentele solide spre a demonstracă spaţiul daco-tracic a fost leagănul populaţiilor indo-europene. În acest context, el îl citează pe Griesbach,unul dintre botaniştii ce susţin că „patria primitivă a viţeide vie trebuie căutată în ţinuturile păduroase alePontului şi Traciei până dincolo (la nord) de Dunăre…”Şi continuă: „viţa de vie a existat mai întâi numai înDacia şi Tracia, de unde s-a răspândit pretutindeni.Dealtminteri, helenii aveau o cunoştinţă sigură despreacest lucru, căci în toate legendele lor şi notiţele rămasedin antichitate ni se spune lămurit cum cultul luiDionysos s-a scoborât treptat, treptat din Tracia, prinnordul Greciei, până în Pelopones, odată cu introdu -cerea viţei de vie” (7). Există mărturii că viţa de vie a fostadusă în China pe timpul împăratului Wou-ţi (140-87î.H.) de către Thang H'ian din ţara geţilor (8). În anul

1923, un bătrân cultivator de vie (căreia el, moldoveanfiind, îi spunea „hie”), dădea glas tradiţiei străvechi: „Hiae sfântă. Hia, măi băiete, îi adusă din cer, de laDumnezeu! Şi încă întâia oară, aici în ŢaraRomânească a fost adusă” (9).

Cei ce surghiunesc raiul hiperborean pe unde-va, pe lângă cercul polar, „în nordul extrem”, nu ţinseama de datele furnizate de chiar autorii antici, care,cum am văzut, îi cred pe hiperborei ca trăind pe lângăDunăre. Aluziile la un „nord extrem” pot într-adevărderuta, dar să ne amintim că autori cu totul serioşi îşiimaginau astfel Dacia. Nu altul decât Herodot se îndoiacă în Dacia ar putea trăi albine din cauza gerurilor şi agheţurilor veşnice de acolo, iar descrierile pe care lededică acestor locuri Vergiliu, cum vom vedea îndată, şichiar Ovidiu, care a trăit şi a murit aici, par desprinse dinjurnalele unor cuceritori ai Polului Nord.

Dar, pe de altă parte, raiul trebuia să răspundăneapărat unei cerinţe amintite de noi adineauri, aceeade a dispune de o climă agreabilă, un sol fertil şi vege-taţie luxuriantă, Dacia, privită dinspre Elada, fiind ceamai nordică ţară ce îndeplineşte aceste condiţii – şi încăcu vârf şi îndesat. Acolo nu numai albinele făceau loculde nestrăbătut. Când Alexandru a pătruns în CâmpiaDunării, a pus unităţi de ostaşi să culce grânele lapământ cu suliţele pentru a deschide alei pe care tru-pele sale să poată înainta (10).

Întreaga antichitate a crezut în existenţa reală,cândva, la începuturi, a fericitei vârste de aur. N-a fostpoet mare care să n-o evoce pe aceasta. Dar iată izvo-dul de la care s-au inspirat toţi, sau, în orice caz, ceamai veche descriere a „vârstei aurite” ajunsă până lanoi, cea datorată lui Hesiod:Nemuritorii, ce-şi au locuinţa-n Olimp, plănuirăDintru-nceput, auritul neam cu grai dăruiţi,Care în timpul lui Cronos au fost, ce domnea pesteceruri.Ei ca şi zeii trăiau cu sufletul fără de grijă,Fără dureri şi necazuri şi fără ca nici bătrâneţeaSă îi apese, ci, zdraveni la mâini şi picioare de-aseme-nea,Traiu-şi duceau în ospeţe, de orice necazuri departe.Moartea uşor le venea, ca un somn, şi de orişice bunuriParte aveau. De la sine pământul mănos, fără trudă,Roade le da din belşug, iar dânşii voioşi şi în paceÎşi împărţeau între sine belşugul, ca oameni de treabă(11)

Acelaşi tablou zugrăvit de Ovidiu:O primăvară era ne-ntreruptă: zefirii cei molcomi Cu adieri căldicele, flori dezmierdau răsăriteFără sămânţă; pământul rodea chiar şi fără-arătură

267


Şi nelucratele-ogoare albeau de bogatele spicePline, curgeau peste tot râuri mari de nectar şi delapte… (12)

Pe lângă o climă cum nu se poate mai plăcută,pe lângă vegetaţia bogată, ceea ce, cum uşor seobservă, îi impresiona deosebit pe poeţii ce descriauraiul, era generozitatea cu care natura îşi dăruia roa delefără ca oamenii să facă vreun efort.

Reluăm după Hesiod versurile care se referă laaceasta (observând că Ovidiu spune la rându-i acelaşilucru):

De la sine pământul mănos, fără trudăRoade le da din belşug…Iată acum acelaşi pasaj, reprodus aproape tex-

tual de către Horaţiu, el însă localizând Paradisul tere-stru cu maximă exactitate:

… asprii geţiPrimesc de la pământul cel fără de hotarŞi fructe şi bucate ce cresc în voia lor. (13)

Raiul hiperborean, reiese indubitabil, nu-lputem găsi decât în Dacia („acest rai, unic prin fertili-tate, al Daciei”, spune Sadoveanu) (14), el fiind de fapt unecou distorsionat, „ca în oglindă”, al Edenului celui ade-vărat descris de Moise în Cartea Genezei.

Clement Alexandrinul, vorbind despre rai cadespre o cetate ideală, spune: „Poeţii fac tabloul aces-tei cetăţi în versurile lor. Cetăţile hiperboreene (…) suntaşezări omeneşti în care locuiesc drepţii” (15). Descriindcredinţele religioase ale hiperboreilor, Socrate spunecă, potrivit lor, după judecata de apoi, sufletele celorbuni sunt aşezate „în lăcaşul drepţilor, unde datorităunui climat prielnic, cresc din belşug tot felul de poame,unde curg izvoare cu apă limpede, iar livezi nenumăratesunt smălţate cu tot felul de flori primăvăratice (…),traiul e numai dulceaţă (în Palia de la Orăştie: „Raiuldulceţei”) şi lipsit de orice suferinţă. Căci acolo nu bân-tuie nici ierni grele, sau arşiţe mari, ci pururi suflă oadiere plăcută încropită de razele soarelui” (16).

Cât de mult se suprapune peste o asemeneaviziune cea a autorilor creştini ne-o dovedesc, sprepildă, Sfântul Efrem Sirul atunci când, evocând raiuloriginar, vede „în spaţiul împrejmuit, smochinii tăcuţi(…), lăcaşurile luminoase, izvoarele înmiresmate”.Aerul e „feciorelnic” şi „limpede”, „izvoare de încântare”dăruiesc pământului „vin şi lapte, miere şi unt” (17). Şi totel, într-un imn:Când florile învecinateCu o culoare proprie fiecareUna pe alta se îmbrăţişează,Ca şi cum una singură ar fi,

O nouă culoare ivesc în lume.Iar când şi fructele se-mbrăţişeazăDau naştere unei nemaivăzute frumuseţi,Iar frunzele şi ele dobândesc o nouă-nfăţişare. (18)

Herodot leagă raiul explicit de geţi, pe careZamolxis „îi învaţă că nici el, nici oaspeţii lui şi niciurmaşii acestora în veci nu vor muri, ci se vor mutanumai într-un loc unde trăind de-a pururi vor avea partede toate bunătăţile” (19).

Facem aici precizarea că, apelând la poeţiiantici, ca şi, mai departe, la unii moderni, nu folosim nicio clipă afirmaţiile lor drept documente istorice. Lucrulcert, care nu poate fi contestat şi care reiese cu evi-denţă din toate exemplele citate, e acela că a existat unmit foarte puternic structurat referitor la o „vârstă de aur”petrecută într-un cadru feeric. Ceea ce ar trebui săintrige în legătură cu aceasta e constanta situare azonei edenice către nord, „dincolo de vântul Boreas”,când condiţiile climaterice ale mirificei grădini ar trebuis-o integreze spaţiului mediteranean, sau, dacă acestaera prea în amănunţime cunoscut şi era nevoie de o„terra ignota”, să se fi coborât spre sudul îndepărtatcomplet neexplorat, „hic sunt leones”. Este suspect deciudată această orientare, cu precizie de ac magnetic,spre ceea ce Ovidiu, atunci când, pomenind „Istrul,vecinul meu de-aice” (20), şi care între fluvii „e cel maimare:/ El nu vrea decât Nilul să fie mai prejos” (21), indi-ca:De noi aproape este o zodie-nstelatăÎn chip de Car, şi frigul ne vine de la ea;Boreu de-acolo suflă, al ţării noastre oaspe,Şi din vecinătate îşi ia puterea sa…

Dar, încă pe timpul lui Ovidiu, tradiţia care situaprin aceste părţi originea lui Boreu era multimilenară,pentru că, în epoca homerică, Hesiod, pomenind deBoreu, preciza: „Vânt ce din tracica ţară, de cai hrăni-toare, în marea / Largă suflând, o-ntărâtă (…) Când răs-coleşte al Traciei crivăţ, grămada de nouri…” (22).

Vergiliu, cum am spus, veea Istrul curgândprintr-un peisaj de-a dreptul polar:Turmele-acolo-s închise în staule; cât e câmpiaNu vezi de iarbă un fir ori vreo frunză pe-o cracă dearbor.Însă pământul s-aşterne fiornic în zări cu troieneClăi şi cu pături de gheaţă ce-ajung şi de şapte coţigroase.Iarnă-i mereu şi mereu varsă caurii suflul lor rece.………………………………….Între acestea tot ninge din cerul întreg şi tot ninge:Turmele pier; cât de trupeşi, stau boi sub troiene de

268


parcăSunt îngropaţi, şi sub proaspăt morman, în cireadă-mbulzită,Cerbii acum amorţesc şi le vezi numai vârful lacoarne…

Sfidând asprimea naturii septentrionale,oamenii locului, un fel de eschimoşi, sunt, în ochii mare-lui poet, neaşteptat de senini, chiar petrecăreţi:Viaţa-şi petrec liniştiţi toţi aceştia în peşteri săpateCât mai afund în pământ, aducând lângă vetre stejariiÎngrămădiţi şi întregii buşteni pe foc să-i arunce.Noaptea şi-o trec numa-n joc şi voioşi se îmbată cu acreZemuri şi musturi dospite ce ţin loc de-a viilor roadă.Astfel sunt oamenii fără de frâu aşezaţi către Care,Cât mai spre pol, biciuiţi de Eurul rifeic întruna Şi-acoperiţi pe-al lor trup cu blănuri roşcate de fiare… (23)

Sperăm că, în faţa unor asemenea tablouri, nuse va mai găsi nici o voce care să se îndoiască de fap-tul că, aşa cum erau văzute dinspre miazăzi, ţinuturilecarpatice („rifeice”) erau suficient de nordice, „cât maispre pol”, spre a-i putea găzdui pe hiperborei.

Această situaţie a raiului mitic într-un nordcare, după deplasări ezitante, se stabileşte în Dacia, arputea fi suspectată că se bazează prea mult pe credinţestrăvechi şi opere poetice, şi prea puţin pe indiciiistorice incontestabile. Deşi, în ce priveşte poezia, iatăce spune marele istoric Nicolae Iorga: „Este un obicei,la cercetătorii de amănunte şi la sufletele uscate, acăror „obiectivitate” nu e decât neputinţa de a fi subiec-tiv, acela de a considera ca diletantism tot ceea ce seprezintă în alt veşmânt decât al unor simple formule detransmisiune. De la Ranke şi Michelet încoace – acestadin urmă fiind un vizionar, uneori voit, dar nu o dată şiun gâcitor – cele mai mari opere istorice au în ele şipoezia simţirii şi poezia stilului. Felul acesta deînfăţişare a rezultatelor cercetării e, dealtminterea, onecesitate. „Adevărurile” istorice sunt de discernământ,nu doar de simplă constatare şi reproducere. Pentru ale prinde se cere tot ce conştiinţa adâncă a limbii, tot cefantezia creatoare de definiţii poate găsi mai fin şi maidelicat. A vorbi despre oamenii şi locurile trecutului învocabularul curent e a greşi de la un capăt la altul. Aş fivrut, din partea mea, să am mai mult talent „poetic”,pentru a fi mai aproape de adevăr” (24).

În deplin acord cu Iorga e Sadoveanu: „Nu suntrealităţi numai clădirile de piatră şi peticele de hârtie;mitul păstrează eternităţii lumina sufletului generaţiilor.Ceea ce au crezut bătrânii şi ceea ce vor crede copiii

noştri, desfătaţi de vis, e un adevăr pe care nu-l vorputea înlătura oamenii prea serioşi. Nici un argument nupoate sta mai presus decât o frumuseţă. Deci îmipăstrez legătura cu cei care dorm în acest pământ…” (25)

Blaise Pascal împărţea spiritele în geometriceşi de fineţe (exact ceea ce Iorga numea, chiar în citatuldat mai înainte, „mai fin şi mai delicat”). „Primul spirit,spunea el, are vederi lente, dure, inflexibile; ultimul areo supleţe de gândire care face ca ea să pătrundă de laochi până la inimă, şi prin mişcarea din afară cunoaştece se petrece înăuntru”. Comentând această judecată,Anton Dumitriu precizează: „Spiritele de primul felpleacă totdeauna de la un mic număr de principiiraţionale, celelalte de la un mare număr de intuiţii.Spiritele geometrice sunt constrânse de consecinţele ceurmează din micul număr de axiome admise. Spiritelede fineţe înţeleg direct, şi fără nici o constrângere, dinintuiţie, şi numai după aceea caută explicaţii” (26).

Vasile Lovinescu are cuvinte grele la adresacelor ce, în privinţa atitudinii faţă de mit, au trecut de laignorarea acestuia la dispreţuirea şi chiar la duşmănirealui: „Cât s-a putut, Mitul a fost ignorat; când ignoranţa adevenit imposibilă, a fost raclat, asasinat, smuls cu rafi-nament diabolic din matricea lui populară şi înţepat cafluturii în aceste columbarii cu numele de „institute defolclor”. Acolo, graţie diavolului, este definitiv pus în for-mol. Se simţea în el roua Arborelui Lumii de carevorbesc basmele; roua aceasta provoacă moderniloraceeaşi suferinţă intolerabilă, ca ploaia de petale deroze lui Mefistofel” (27).

Ştiinţa anilor din urmă a reabilitat, de altfel,mitul ca sursă de informaţie istorică pozitivă, un rol defrunte în această cucerire avându-l Mircea Eliade.

Cu toate acestea, noi vom face mereu dis-tincţie între documentarul istoric şi mit, chiar dacă şimitul la originile sale are o bază istorică. Ceea ce amdorit să evidenţiem e faptul că situarea de către ceivechi a raiului în nord nu poate avea o altă explicaţiedecât aceea că din străfundurile memoriei colective setransmitea, oricât de vag, amintirea Paradisului realcare, cândva, a existat prin aceste părţi. Că nici exis-tenţa Paradisului biblic nu poate fi dovedită istoric, arhe-ologic, documentar, e un adevăr a cărui evidenţă nescuteşte de a mai insista asupra lui.

----------------------

269


1) Marinelli, Giov. La Geografia e padri della Chiesa, înScritti minori, 1, p. 305, nota 3; Kretschmer, K. Geschichteder physischen Erdkunde im Christlichen Mittelalter, înGeographische Abhandlungen. 1889, p. 131, apudLambrino, Al., op. cit., p. 2072) Enciclopedia civilizaţiei greceşti. Bucureşti: EdituraMeridiane, 1970, pp. 275-276.3) Idem.4) Origen. Scrieri alese. Partea a patra, Bucureşti, EdituraInstitutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1984, p. 425) F.H.D.R., vol. I, p. 2076) Enciclopedia civilizaţiei greceşti, loc. cit.7)Antonescu, Teohari, „Dacia, patria primitivă a arienilor”,în Fenomenul românesc. Galaţi: Editura Porto Franco,1997, p. 658) Puşcă, Dr. ing. Ion. „Viticultura, argument al vechimii şicontinuităţii strămoşilor noştri”, în Magazin istoric, anul XV,nr. 4, Aprilie 1981, p. 599) Lovinescu, Vasile. Interpretarea ezoterică a unor basmeşi balade populare româneşti. Bucureşti: Editura CarteaRomânească, 1993, p. 11610) Arian, Op. şi loc. cit11) Hesiod. Munci şi zile. Traducere din limba greacă deŞt. Bezdechi. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1957, vers. 105-11512) Ovidiu. Metamorfoze. În traducerea lui Ion Florescu.Bucureşti: Editura Academiei RPR, 1959.13) Horaţiu, Ode, III, 24, în F.H.D.R., vol. I, p. 21014) Sadoveanu, Mihail. Viaţa lui Ştefan cel Mare.Bucureşti: Editura pentru literatură, 1965, p. 4715) Clement Alexandrinul. Stromate IV, 172, 216) Platon. Scrisori. Dialoguri suspecte. Dialoguri apocrife.Traducere, introducere şi note de St. Bezdechi. BucureştiIRI, 1996, p. 252.17) La Delumeau, Jean., op. cit., pp. 15-1618) Efrem. Hymnes sur le Paradis. Hymne X. Sourceschrétiennes, vol. 137, 19. Paris: Cerf, apud. Delumeau,Jean. op. cit., p. 1619) Herodot, op. cit., pp 345-34620) Publius Ovidius Naso. Ponticele.21) Idem, IV, X, 57- 5822) Hesiod, op. cit., pp. 65; 6723) Vergiliu. Bucolice (trad. Teodor Naum). Georgice (trad.D. Murăraşu). Bucureşti: Editura pentru literatură univer-sală, 1967, pp. 164-165.24) Iorga, N. Materiale pentru o istorie umană. Bucureşti:Editura Academiei RSR, 1968, p. 525) Sadoveanu, Mihail, op. cit., p. 4826) Dumitriu, Anton, Culturi eleate şi culturi heracleitice.Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1987, p. 7127) Lovinescu, Vasile, Mitul sfâşiat. Iaşi: InstitutulEuropean, 1993, p. 78

Armânii şi cultura armânilor sunt odovadă că zona balcano-carpatică a fost leagănulde formare a indo-europenilor şi habitatul iniţial alarienilor vedici.

Din această străvechime ne-a parvenitpână în zilele noastre toponimul Grămostea pre-cum şi numele propii de Grama şi Grameni, lacare vrem să facem referire în cele ce urmează,întrucât chestiunea oferă un exemplu de felul încare, de-a lungul timpului, cuvintelor armâneştile-au fost deturnate sensurile lor iniţiale, cuvintecu o bogată încărcătură culturală şi spirituală.

În antichitate, aryenii locuiau în sate,numite în limba sanscrită, mai întâi pur, iar maiapoi grama (sat). În perioada vedică tribul consti-tuia o unitate politică şi religioasă şi consta dintr-un număr de aşezări (district), aşezări ce aveau labază, la rândul lor, o mulţime de sate denumite,,grama''. Prin urmare se poate spune că toponimulGramostea reflectă însăşi noţiunea aryană de zonăpopulată cu sate, un district, o zonă armâneascăsedentară sau centru al aşezărilor tribale al arye-nilor-armânilor.

În Rig-Veda există noţiunea de pure (case)

ARMÂNIIŞI CIVILIZAŢIA

VEDICĂ Gheorghe ŞEITAN

270


dar care ar putea însemna şi incintă fortificată,făcută din pământ şi consolidată cu stâlpi de lemnsau uneori cu pietre, asemănător lui ,,murus daci-cus'', dar aceste ,,pur'' nu însemnau localitate sauoraş în sensul polisului grecesc.

Ulterior Rig-Vedei, în textele brahmana,termenul pentru sat este cel de ,,grama'', cuvânt cetrebuie pus în contrast cu cel de pădure (aranya).În mai multe texte, cuvântul ,,grama'' pare să fifost folosit cu sensul derivat de ,, grup de oameni'',iar în acest caz Gramostea ar trebui înţeles ca fiindgruparea armânilor din sate (1).

Grama mai poate fi înţeles şi ca un grup demai multe familii care, împreună, formează unclan înrudit, alianţe stabilite prin legături de sângesau încuscriri, iar aceste legături de rudenie sunt şiastăzi la mare preţ la armâni.

Numele de Grameni vine, dupa părereanostră, de la cuvântul sanscrit ,,grămani'' careînseamnă ,,funcţionar al satului, adică reprezen-tantul regelui în teritoriu, având datoria să aduneimpozitele de la săteni (2). Există în Samhitele târziiexpresia grama - kama, adică ,,doritor de sat '', princare se poate deduce că anumiţi favoriţi ai regeluiîşi doreau să fie numiţi ca ,,grămani'' , întrucâtadunarea impozitelor, birul cu alte cuvinte,dijma,era o activitate privilegiată şi îi investea automatcu putere în teritoriu. Grăma-kama nu înseamnă căcei ce primeau aceste prerorgative aveau în propri-etate teritoriul respectiv, pământul rămânând maideparte în proprietatea obştilor săteşti.

Mai există şi termenul de grăma-bhritakacare înseamnă, aproximativ la fel cu sensul lui,,grămeni'', adică emisari ai regelui prin caresuveranul exercita inspecţia în teritoriul sătesc (3).În fine, tot un derivat de la cuvântul antic grămamai trebuie menţionat şi grăma-devata careînseamnă ,,divinitatea satului'', un termen reli-gios(4). Grăma-devata, adică zeităţile satului, aveaude cele mai multe ori o capelă de rugăciune şiaducerea ofrandelor, rolul lor fiind acela de aocroti satul şi pe locuitorii săi, de a aduce rodnicieturmelor şi ogoarelor.În rândul lui grama-devatacu preponderenţă se aflau zeităţile feminine,înlocuite în creştinism cu Maica Domnului.

Lingviştii au stabilit că etimologia topo -nimului Gramostea ca şi a omonimului Grameni

este cuvântul grecesc ,,gramma''-literă, slovă,scrisoare. Din latină mai avem şi cuvântul ,,gram-matica''-gramatică şi gramma-linie, litere. Însăaceastă teorie ar trebui revizuită pentru că activi-tatea de scriere nu poate da numele unei întregiaşezări, a unui ţinut, a unui lac şi unui munte, pre-cum toponimul Grămostea. Pentru că, oricât amaccepta că a existat o populaţie care se ocupa cuscrisul, această indeletnicire nu a fost niciodată unfenomen de masă ci apanajul câtorva indivizi, iarGrămostea nu făcea excepţie pentru a se autode -numi cu un cuvânt însemnând scrisul ori scrierea,cunoaşterea literelor.

De fapt, credem că fenomenul împrumutu-lui este în sens invers- nu de la greci şi romanicătre armâni, ci limba vlahilor sud-dunăreni,aryenii balcanici au împrumutat acestora noţiuneade scris şi gramatică. ,,Grămeni'', ca reprezentantîn teritoriu al regelui, trebuia să fie obligatoriu unindivid care să ştie să scrie şi să socotească, alt-minteri nu-şi putea exercita atribuţiile de colectorde impozite. El număra turmele şi recolta, el ţineao socoteală a birului predat pe răboj sau pergamentde piele, într-un cuvânt el era ceea ce mult maitârziu s-a numit ,,grămăticul''. Dar după cum amarătat mai sus ,,grămeni'' este doar un derivat de lacuvântul proto-indo-european, ,,grama'', careînseamnă sat. Toate aceste forme le întâlnim lavlahii sudici, armânii, autohtonii în Balcani, înain-tea grecilor şi romanilor. Înaintea grecilor înBalcani s-au aflat triburile de pelasgi aryeni-armâni. Ar mai fi de notat că atât armânii cât şifraţii lor mucanii au avut o civilizaţie orală; ei nuşi-au consemnat epopeile şi cântecele în scris nupentru că nu l-ar fi cunoscut ci pentru că nu aveauîncredere în scris. Imnurile sacre, învăţătura reli-gioasă, aveau un caracter secret şi se transmiteadoar prin viu grai. ___________________

1. Hajime Nakamura, Orient şi occident. O istoriecomparată a ideilor, Ed. Humanitas,1997. 2. Jeannine Auboyer, Viaţa cotidiană în India antică,Ed.Ştiinţ. şi Enciclop., Buc., 1976, pg. 58-59. 3. J.Auboyer, op. cit., p. 57. 4. Jean Delumeau, Religiile lumii, Ed. Humanitas,1996, p. 345.

271


O arhivă vie a proto-indo europenilor o constituieconfreria pastorală a sărăcăcenilor, asupra cărora ar tre-bui să-şi îndrepte studiul etnologii, istoricii, lingviştii, toţicare au o legătură cu arheologia culturală, acum când încăacest neam antic nu şi-a pierdut cu totul identitatea.

Asupra sărăcăcenilor s-au emis mai multe păreri,uneori divergente mai ales în legătură cu numele şi ori -ginea etnică.Aceşti aromâni vechi au ajuns a fi revendicaţi,de-al lungul vremurilor, de către greci, de romanofoni, bachiar şi spaniolii, care-i considera rezultatul unei metisăridintre mercenarii lor stabiliţi în Balcani şi femeile locale,vorbitoare de aromână, ceea ce ne aminteşte de tezanaivă cum că poporul român de azi ar fi rezultatul căsnici-ilor mixte dintre soldaţii romani şi femeile dace.

Nimic nou în ceea ce priveşte copilăria istori-ografiei, doar latitudinea geografică de manifestare diferă.

În legătură cu numele lor s-a emis ipoteza că,,sărăcăcean'' vine de la aşezarea aromână Săracu, situ-ată la sud-est de capitala Epirului, Ianina, iar o altă ipotezăconsideră că numele se trage de la aspectul vestimentar,sărăcăcios.

Într-un singur punct cercetătorii converg atuncicînd este vorba de sărăcăceni - ei sunt un neam de oiericare a practicat dintotdeauna nomadismul pastoral, carenu este totul cu transhumanţa.

Acest mod de viaţă, de o libertate absolută, pre-cum norii de pe cer, păstori mereu aflaţi în mişcare, de lamunte la baltă şi iarăşi la munte, mereu în căutare depăşuni rodnice i-a izolat de restul populaţiei sedentare gre-ceşti, slave sau musulmane, ceea ce le-a permis să-şiconserve timp de milenii portul, limba şi obiceiurile.

Arătăm aici că în limba sanscrită, limba sacră aaryenilor vedici, cuvăntul ,,saraka'' (1) înseamnă ,,care sedeplasează'', ,,care curge'' şi are aceeaşi rădăcină ca şicuvântul ,,sarabha'', adică ,,sar'' ( a curge).

Prin urmare, de la calitatea lor de păstori nomazi,cei ce se deplasează dintr-un loc în altul cu turmele, vinenumele de ,,sărăcăcean'', în contrast cu grămoşteanul-locuitor al satelor. Localitatea Săracu este localitateaunde, dintr-un motiv sau altul, păstorul nomad revine prinfaptul că vremurile i-au impus să transforme nomadismulpastoral în transhumanţă, împotriva voinţei lui, el neuitândcă neamul său este cel ce nu se stabileşte niciodată într-un loc anume.

Sărăcăcenii nu sunt nici ,,oameni săraci'', cums-a crezut, deşi tocmai acest substantiv din proto-indo-europeană ,,saraka''(cu varianta ,,sarika'') a creat adjec-tivul ,,sărac''. În DEX (2) se specifică, in dreptul cuvântului,,sărac'' : ,,care nu are avere, care este lipsit de bunurimateriale necesare vieţii''.Un cuvânt ce se consideră a

parveni în limba română din bulgarul şi sârbo-croatul,,sirak''.

Este lesne de observat că pentru populaţiasedentară, cea trăitoare în oraşe şi sate, nomadul esteindividul lipsit de casă, lipsit de proprietate asupra pămân-tului, de unelte agricole şi vite de muncă (pentru că nu-itrebuie), iar dacă toate acestea, care alcătuiesc averea şi-i asigura traiul agricultorului, nu sunt, el este un ,,sărac''.

Emitem aici ipoteza că, la origine, limba proto-indo-europeană, denumea calitatea de păstor nomad,printr-un substantiv ,,saraka'', care ulterior a fost transfor-mat în adjectiv aplicat celui lipsit de bunuri materiale,săracul.

Nu bulgarii şi sârbo-croaţii au dat armânilor şimucanilor cuvântul ,,sărac'', ci invers.

Acest mod de viaţă al sărăcăcenilor ne ajută săînţelegem mai bine societatea triburilor de păstori pelasgi-ci, traseele parcurse cu turmele, confreriile de păstorinomazi, o civilizaţie antică rămasă neschimbată ca prinminune, până aproape de zilele noastre. Ei nu aveau undomiciliu stabil şi locuiau în colibe de nuiele (kalives),până în 1938 când dictatorul grec Metaxas a emis undecret, obligându-i să se sedentarizeze.Unii călugări greci,propovăduitori ai creştinismului doar în limba greacă,apostoli ai elenismului şi prigonitori ai aromânilor, îi afu-riseau pe săracii vlahi, care se înverşunau să nu-şi aban-doneze limba strămoşească.

O fotografie a sărăcăcenilor de lângă localitateaSliven din Bulgaria ni-i înfăţişează în costume populareaproape identice cu cele ale mucanilor. Nu trebuie văzut înaceastă asemănare decât faptul că atât vlahii nord -dunăreni cât şi cei sud-dunăreni fac parte din aceeaşimatrice a proto-indo-europenilor, având aceeaşi limbă,port, obiceiuri şi patrie-imperiul pelasgic.

Ar mai fi d adăugat că Ammianus Marcellinus adescris neamul antic al,,sărăcenilor" întrutotul asemănătorcelor spuse de noi despre sărăcăceni, mai sus.Marcellinus îi descrie ca fiind războinici, ,,deplasându-sedin loc în loc". Mai adaugă faptul că ,,Nimeni dintre ei nupune mâna pe coarnele plugului, nu sădeşte pomi şi nu-şicaută hrana cultivând pământul, ci toţi pribegesc neîntre-rupt pe mari întinderi, fără locuinţe, fără aşezări stabile şifără legi. Nu suportă să stea multă vreme sub acelaşi cer,nu le place să rămână mereu pe acelaşi pământ. Viaţa leeste o permanentă strămutare dintr-un loc în altul" (v.Ammianus Marcellinus, Istorie romană, Cartea XIV, 4, 1)________________________

1. Sanscrit Heritage Dictionary, Ed. Gerard Huet, 19942. Dictionarul explicativ al limbii române, Ed.Academiei R.S.R.,Buc, 1975

SĂRĂCĂCENII ŞI NOMADISMUL PASTORAL ANTICGheorghe ŞEITAN

272


Unul din aspectele păstoritului în Dobrogea îlreprezintă ,,păstoritul in baltă’’, practicat şi în zona locali-tăţii C.A. Rosetti din judeţul Tulcea.

Sat-reşedinţă al comunei omonime, din NE del-tei, C.A. Rosetti este situat în partea central-sudică a grin-dului Letea, într-un sector care poartă chiar numele satu-lui, între localităţile Letea şi Sfiştofca.²

Subiectul investigat este Gheorghe Cârlan, năs-cut pe 29 ianuarie 1938 în localitatea C.A. Rosetti. Atâtbunicii cât şi tatăl său au fost ,,neam de păstori’’, dar şi deagricultori. Aşa s-au ştiut dintotdeauna. Bunicii suntproveniţi din Moldova ,,de pe lângă Bosanci’’.

După cum îşi aminteşte Gheorghe Cârlan ,,Părinţii şi bunicii mei erau nişte oameni foarte credincioşişi foarte cinstiţi.’’ (Bunicii din partea mamei: VasiliuGheorghe şi Vasiliu Veta. Bunicii din partea tatei: CârlanToader şi Cârlan Maria).

În localitatea C.A. Rosetti s-a practicat păstoritultradiţional, din moşi strămoşi, până în anul 1957 cândlocalnicii au fost obligaţi să ,,intre la colectiv’’.

Principala ramură a păstoritului tradiţional practicat înlocalitatea C.A. Rosetti a fost oieritul. După venirea comu-nismului, treptat, importanţa oieritului a scăzut în favoareacreşterii bovinelor, iar începând cu anul 1990 şi creştereabovinelor a fost în mare parte abandonată, animalele fiindlăsate să crească în sălbăticie. Practic, nu se mai poatespune acum, că în zona localităţii C.A. Rosetti din DeltaDunării, păstoritul reprezintă o ramură principală a activi-tăţii economice locale.

Gheorghe Cârlan a practicat păstoritul până la vârstade 18 ani. moment în care se înscrie la cursurile ,, Şcoliide Mecanici de Utilaj Greu’’ din Galaţi, pe care le-a absol-vit după o perioadă de doi ani, în anul 1957.

Înainte de a se inrola în armată a lucrat pe şan-tier, iar când s-a lăsat la vatră s-a angajat la I.A.S. Chilia.Aici şi-a desfăşurat activiatea în perioada 1 ianuarie 1960– 1 ianuarie 1979. Din anul 1979 şi până la pensionare afost angajat la I.A.S. Tulcea. Atât la I.A.S. Chilia cât şi laI.A.S. Tulcea a practicat meseria de ,,mecanic secţie’’.

Am căutat să păstrez în această mărturie etnografi-că limbajul arhaic folosit de către Gheorghe Cârlan, spe-

rând ca în acest mod cititorii să poată pătrunde mai uşorîn lumea ancestrală, curată şi frumoasă a păstoritul tradi-ţional românesc.

Lucrarea a fost structurată pe mai multe capitole, con-siderate de mine esenţiale, în practicarea păstoritului tra-diţional, în localitatea C.A. Rosetti, din judeţul Tulcea.

Cum se desfăşura păstoritul tradiţional,, Când eram mic, de pe la 6 ani, mergeam cu oile

la păscut. Mergeam cu mânzările, că sterpele plecau cuciobanii mai înainte, dimineaţa. Mânzările sunt oile care semulg.

Sterpele sunt:- berbecii, mioarele încă nemonta-te (adică mieluţele de anul ăsta), şi mieii înţărcaţi.

Pe la sfârşitul lunii aprilie, începutul lui mai cândse taie mieii (în ajun de Paşte) se adunau doi- trei gospo-dari, puneau oile la comun, şi făceau un cârd de mânzări.Apoi păşteau cu rândul.

PĂSTORITUL ÎN ZONA C.A. ROSETTI (I)muzeograf Valeriu LEONOV

Moto: ,, Stau sub geana cerului şi simt cum se înalţă de la pământ viaţa.Clinchetul talăngilor şi dangătul clopotului de aramă mă îndeamnă să mă

întorc spre Dumnezeu şi să-I mulţumesc că văd frumuseţea.” ¹Tudor Gheorghe a Irinei –plugar şi păstor, 76 ani în 1986

–Oblogeni-Prahova

273


Unii aveau ciobani angajaţi, alţii mergeau ei cu oileÎn baltă, la noi se practica obiceiul ,,5 oi la zi’’.

Dacă aveai de exemplu 25 de oi mulgeai 5 zile.Mai târziu a devenit ,, un lapte, 5 oi’’. Oile se mul-

geau de trei ori pe zi . Un ,,lapte’’ însemna cămulgeai ori dimineaţa ori la prânz ori seara. Dacă aveai 15oi mulgeai o zi întreagă. Dacă aveai 10 oi mulgeai de douăori pe zi. Nu toţi gospodarii aveau multe oi şi de aceea seasociau între ei. Bunicul meu a avut 5.000 de oi. Nu seasocia cu nimeni, că nu ar fi avut timp să mulgă oile dacămai adăuga şi altele la cârdul lui. La 5.000 de oi avea demuls 2-3000 de oi. El lucra cu cei 10 băieţi ai lui. Avea 10băieţi şi două fete.

Acum nu se mai respectă rânduiala veche careera mai înainte, cu ,,5 oi la zi’’ sau ,, un lapte, 5 oi’’.

Pe vremea mea, vara se ,,alegeau berbecii’’ din-tre oi, adică se separau de ele şi numai în ajun de SfântuDumitru li se dădea drumul să se împerecheze. O singurădată în an. Între 10-15 martie toate oile fătau. Da acum nuse mai respectă rânduiala asta. Berbecii sunt lăsaţi cu oilela un loc tot anul, şi mieii se nasc în perioade diferite, iarmulsul la comun nu mai poate fi făcut, aşa cum se făceaodată.

Una fată în februarie, alta în martie, alta înnoiembrie, după cum s-o montat oile. Din cauza asta oilenu mai au lapte în acelaşi timp. Înainte, dacă înţărca,adică dacă nu mai sugea mielul lapte la oaie, oaia avealapte din mai până în septembrie. În situaţia nou apărutăse aplica metoda cu paharul, adică stabileau o zi în carese făcea reglarea laptelui. Vin gospodarii cu oile şi fiecarele mulge pe ale sale şi vede câte pahare au dat în total oilelui. Poţi să ai tu 20 de oi, da dacă ai muls 10 pahare şialtul la 5 oi a muls tot 10 pahare, socoteşti la pahare şi nula număr de oi. Oile celui cu mai puţine oi au fătat mai târ-ziu şi are mai mult lapte. Mai erau şi pe vremea mea, dafoarte rar, când, câte o oaie înţărca mai devreme şi atunciîntrebau: ,,măi oaia asta a cui este’’ şi îl anunţau pe stăpân

că nu mai are lapte şi o scoteau în sterpe. Eu cu sterpele nu prea umblam, deoarece în

perioada când se umbla cu ele era mai frig , eu umblammai mult cu mânzările, când era cald şi mai ales în vacan-ţe. Mânzările ieşeau la păscut oleacă mai târziu, după cerăsărea soarele, pe la 7,30 dimineaţa, pentru că se mul-geau,. Pe la 5,00 dimineaţa începea mulsul, ţinând cont şide câte oi aveai. Noi aveam vreo 200 de oi şi vreo 100 decapre. Familia noastră avea cinci persoane, părinţii şi treicopii. Nu mai umblam în rând cu alţii, că erau destule oipentru familia noastră, şi mai aveam pe deasupra şi cio-ban angajat.

Până să ne separăm ,,umblam în rând’’cu turme-le fraţilor tatălui meu. Pe vremea aia nu exista pensie, pen-siile au apărut după război. Oamenii munceau cât puteau,şi pe urmă, la bătrâneţe, aveau grijă de ei copii lor. Da astaera foarte rar. Bătrânii în general erau oameni foartesănătoşi, nu ca acum, şi munceau şi la 80 şi la 90 de anişi chiar peste vârsta asta, cot la cot cu cei tineri. Rar seîntâmpla să aibă nevoie de ajutor la bătrâneţe.. Buniculmeu avea 80 de ani iar eu 16, da nu mă puteam ţine dupăel la mulsul vitelor, aşa de repede lucra.

Vreau să spui despre ciobănit. Ciobănitul nu-i unlucru foarte uşor, e chiar foarte greu, eu socot cum să ziceu……, e ca un combinat care nu îl poţi opri niciodată.Toamna după ce se montau oile ,, berbecii rămâneauîntre oi’’. Tot toamna când dădea frigul şi zăpada, atunceaoile ,,se alegeau’’, adică se dădeau la fiecare om să leducă acasă. Ce se întâmplă, fiecare le hrănea cum aveafurajele, mai la pădure, mai pe la baltă, dacă nu era zăpa-dă. Dar să ştii de la mine că cea mai bună ,,stabulaţie’’ dehrănit oile era grădina. În grădina omului, când dă zăpada,degeaba îi pui furaje în iesle, că oaia nu se simte bine. Îiîmprăştii mâncarea pe zăpadă. Luam fânul sau cocenii şiîi înşiram şi făceam o dungă aici, mai făceam o dungă maiîncolo. Trei, patru snopi de coceni, îi împânzeam aşa, şideschideam poarta şi dădeam drumul la oi în grădină. Elepe zăpadă dacă-i curată, ştii ce frumos mănâncă, numaibăţul rămâne. În grajd, în ocol, ele calcă, murdăresc,zăpada se topeşte, murdăreşte fânul, furajele, ele trag,împrăştie şi nu mai mănâncă. Da pe zăpadă îi minunat.Oaia trebuie s-o laşi afară la aer liber, afară pe zăpadă. Eamănâncă bine afară, după care vine înăuntru şi se culcă.Fiecare cetăţean îşi hrănea oile sale.

Când desprămăvărea şi începeau unele a făta,altele încă nu, le dădeai la cârd. Începea iarba. Seara teduceai la marginea satului, înaintea lor. Fiecare gospodaravea un ciocălău pentru oile sale şi le chema după nume,că oile îşi cunosc stăpânul. Fii atent, oile îşi cunosc stă-pânul. Te apropiai de cârd şi când chemai, toate oileveneau la tine. Vine una la tine, mai bătrână, sau mai învă-ţată, sau un berbec, vine fuga după tine. Pe urmă vin

274


toate. Te dai deoparte şi toate ,,se aleg ‘’singure şi peurmă pleacă acasă direct. Se despart de cârd. Dimineaţase ,,împreunează’’ cu cârdul din nou. Oile nu se vopseaupe lână ca acum, cu verde, cu roşu sau cu alte culori, ceamai mare prostie. Ele se alegeau singure şi se dădeaudeoparte.

Aveam locuri bune de păscut. Erau aşa: La,,Grindu lui Şchiopu’’ (aici păşteau mai ales vacile),,,Grindul Sulinei’’, ,,Câmpul lui Cardon’’, ,,GrinduCherhănoiu’’, ,, Dâmbul lui Omer’’.

Toamna făceam păşunatul de noapte. Oile nu seînchideau în stână. Ciobanul venea mai pe seară, mâncaacasă, şi îndrepta oile într-o direcţie. Stâna mare era la unkm., doi sau trei depărtare de sat. Stâna pentru mânzări sefăcea mai la marginea satului, mai aproape de sat. Dupăce mâncau, ciobanii se duceau la oi şi mergeau împreunăcu ele. Oile mergeau, mâncau, apoi se odihneau. Ciobaniicând se odihneau se culcau între oi, înveliţi în cojoc.Dimineaţa când se trezeau oile şi plecau, ciobanul auzeacloapetele, că au plecat, şi se trezea şi el. Toată noapteaumblam toamna cu oile. Făceam focuri ca să gonim ţânţarii.

Ciobanii vindeau ce vindeau, tăiau ce tăiau, iarrestul păstrau pentru prăsilă. Care înţărca se dădea în câr-dul de sterpe. Prin septembrie se înţărcau cam toate oile.Vara la stână erau mânzările, da veneau şi sterpele.Dimineaţa, dimineaţa, când veneau mulgătorii la mulssterpele porneau şi plecau la păşune.

Mânzările, pe măsură ce se termina mulsul cuele, ieşeau afară şi se împânzeau şi păşteau pe aproape,până se termina mulsul cu toate. Când se terminau toatede muls, venea cineva de lua laptele muls, iar ciobanulpleca cu ele la păşunat. Seara, după ce eu mulgeam şivenea cel care urma să mulgă a doua zi, dacă eu nu ter-minam de muls, mulgea el, lua laptele şi pleca acasă laînchegat. Apoi închega laptele, făcea tot, cum s-ar zice.Iar eu porneam cârdul, că mulgeam devreme, soarele eraîncă sus, adică pe seară aşa. Le duceam la păscut pânăpe la 10.00-11.00 noaptea şi stăteam cu ele în câmp.Târziu mă apropiam cu oile de stână, le închideam şi măculcam. Dimineaţa mă sculam şi o luam de la capăt.

StânaStâna este un ocol, care are un dos, o perdea de

stuf, rotundă, spre partea de nord. Niciodată nu se faceperdeaua din stuf dreaptă, numa rotundă. Oile dorm acolo,la adăpostul perdelei de stuf. Dimineaţa le scoli pe toate,le struneşti. Ele se pişă, se baligă, îşi fac treburile lor.Alăturea este un ţarc separat, unde le bagi la muls. Ţarculăsta se numeşte strungă.

StrungaPe aici nu aveam ,,Ziua Ciobanului’’ ca în Ardeal.

Da auzeam că pe acolo de ,, Ziua Ciobanului’’ ,,se stabi-leau strungile’’, ,, se împărţea laptele’’ şi se făcea ,,un joc’’,o horă. Asta se întâmpla după Sfintele Paşti. Strunga sefăcea în stâna cu mânzările. Acum depinde cât de mareeste cârdul pe care îl ai. Strunga poate să aibe două, treisau patru portiţe. Pe fiecare portiţă în partea opusă are oduşumea din scândură. Noi îi mai spuneam la duşumea,,podină’’.

Duşumeaua stă înclinată cam la un metru înălţi-me în partea înălţată, în aşa fel, încât atunci când mulgi,oaia să nu meargă înainte, ci să steie pe loc. Ca lungimeduşumeaua este puţin peste un metru şi jumătate. Ca săstea oaia mai bine la muls, duşumeaua din scândură seudă cu apă. Atunci ai garantat că oaia nu mai se poatetrage înainte. Duşumeaua este şi înclinată şi udă. Unele oicad în genunchi pe picioarele din faţă şi stau aşa până ter-mini mulsul. Ciobanul are picioarele sprijinite pe marginilepodinei.

La fiecare portiţă, într-o parte, stă pe un scăuneldin lemn, un mulgător. Da pot sta şi doi. Unul de o parte şialtul de alta a portiţei, faţă în faţă. Portiţa se deschide într-o parte sau în două, şi este lată cât poate să intre uşor ooaie

Mulsul oilor şi al vacilorÎnainte de a începe mulsul, ciobanii ,,codeau

oile’’, adică tundeau lâna oii de lângă picioarele din spate,ca locul să fie curat. ,, Codina’’, adică lâna tunsă la ,,codit’’,unii o păstrau şi o foloseau, alţii o aruncau.

Ugerul oilor nu se spăla înainte de muls. După cemulgi oaia îi dai drumul şi ea pleacă. Vine altă oaie, şi totaşa până mulgi tot cârdul. Un băiet tânăr mână mereu oilela strungă. Când ai terminat te-ai ridicat şi oile pleacă lapăscut. După ce se termină mulsul, se închid uşiţele lastrungă, oile pleacă, laptele se ia. Unul din cei care a fostla oi rămâne şi mătură strunga, adică împinge toată bale-ga, face curat, lasă strunga curată. Căldările de muls oilenu se iau de la strungă niciodată. Laptele se pune înbidoane, în tinichele, iar căldările se spală şi se pun cugura în jos pe un stâlp. Căldările de muls sunt late, joaseşi au aşa ca un şorţ oval. Când mulgi oaia, ea vine cu uge-rul în găleată, şi stă deasupra căldării. Căldarea o aranjezicu şorţul oval aşa încât să nu sară laptele afară din călda-re când mulgi. La început mulgi un pic până începe săcurgă laptele, iar restul mulgi prin strângere.

Vara când dă căldura ele se adună grămadă. Eule stârneam, că nu este bine să laşi mânzările toată ziuala umbră, în curent. Dacă vrei lapte la prânz, sau seara, şitu le corcoleşti, adică le duci numai la umbră, nu este bine.Trebuie să le duci la iarbă bună. Le mai duci la apă, le maiplimbi, le mai laşi să doarmă. Oaia dacă nu doarme nu arelapte. Geaba o fugăreşti toată ziua să pască, trebuie să o

275


mai laşi şi să doarmă. De dimineaţa şi până la ora 12.00oaia trebuie să doarmă o oră, o oră şi jumătate. Când ducioile la strungă să le mulgi, ele fiind obosite se culcă toate.Le laşi un sfert de oră, douăzeci de minute să se odih-nească. În timpul ăsta te pregăteşti: uzi duşumeaua, speligăleţile, speli toate vasele şi uneltele cu care lucrezi. Teîmbraci cu cizme, pui alţi pantaloni, te sufleci la mâneci. Şipe urmă când toate astea sunt terminate, faci o cruce şiîncepi mulsul.

Vacile se mulg în dam. Ugerul vacii se spăla cuapă, da foarte rar. Vaca dacă are viţel are tot timpul ugerulcurat. Când veneam de la păscut treceam cu vacile pringârlă şi ele ieşeau din apă cu ugerul gata spălat. La noi laRosetii vaca fără viţel nici nu îţi dădea lapte. Până înţărca,vaca avea viţelul cu ea. Comuniştii au stârnit metoda săvinzi viţelul sau să îl tai şi să mulgi vaca fără viţel. Aşaceva este un lucru criminal.

O oaie dădea la un muls 0,400 litri, o vacă 7-8 litri iaro capră 2 litri.

Cloapetele şi acioiiCe se întâmplă, să-ţi mai spun un secret: la oi se

puneau ,,cloapete’’ şi ,acioi’’ . Se mai pun şi acum, da numai sunt meşterii aceia care să le facă aşa cum trebuiescele făcute, cum se făceau odată când păstoritul era făcutcu drag.

Cloapetele sau păcăneţele se făceau din fier iaracioii din bronz. Şi unele şi altele sunt nişte clopote pen-tru oi şi vite, care se atârnă de gâtul lor, ca să ştie fiecareanimal unde este turma sa. Ciobanii ştiau de la distanţă acui turmă este, după cum se îngânau cloapetele.

Era frumos tare, măi nepoate. Acioii sunt douăcloapete unul în altul, unul mare şi altul mic înlăuntrul său.Ăla micu’ loveşte pe ăla mare şi se formează două glasuri.Se îngână unul cu celălalt. Cel mic are glas subţire iar celmare are glasul gros. Cloapetele fac aşa: tucu,tucu,tucu.Acioii, dlinghi, dlinghi, dlinghi. Cloapetele au un secret.Ele se reglează. Se reglează aşa: se lărgeşte interiorul, seface bombat şi bombatul ăla îi face zgomotul mai gros.Dacă vrei să-i deschizi zgomotul îi desfaci puţin gura spreexterior, aşa îi deschizi zgomotul. Da dacă vrei să-i închizizgomotul, atunci îi închizi gura puţin. Se reglează cum îţiplace să se îngâne.

Clopotul ce înseamnă, că doar oaia nu ştie săvorbească cu clopotul. Dar este obişnuinţa lor cu clopotulrespectiv. Ele merg prin tarlale, prin păduri şi uneori seîmprăştie sau se rătăcesc. Ălea care rămân în urmă serătăcesc, ridică capul şi ascultă unde este glasul clopotu-lui. Ele după glasul clopotului se ţin grămadă. Fiecareoaie este învăţată cu zgomotul de la cârdul ei, nu se ducela alt cârd niciodată. Cunoaşte că nu-i zgomotul ei.Cloapetele şi acioii au un rost foarte mare, extraordinar.

Ele ţin oile grămadă. Oile dacă au cloapete şi acioi se ţinsingure, nu trebuie să le ţii tu, să ai grija lor. Şi să-ţi maispun un secret: ciobanul adevărat nu merge în spateleoilor niciodată, da numa’ şi numa’ în faţa lor. Una, două,trei sau chiar şi mai multe oi din cârd au cloaptele şi acioila gât.. Este câte o oaie sau mai multe care se ţin mereu,da mereu numa în faţă. Ciobanul le ştie că sunt oi mai înal-te, mai subţiri, mai lungi, care au mersul totdeauna în faţă.Ei, ălea poartă cloapetele sau acioii. La bătali, adică laberbecii întorşi se pun cloapetele mari. Celelalte oi carerămân mai în spate se ţin mereu după cârd, cu urechileciulite la cloapete şi acioi.

Despre rostul măgarului în turmăVreau să spun şi despre măgar. Măgarul are un

rol extraordinar. El merge numai şi numai în mijlocul oilor,nu rămâne în urmă, nici nu pleacă de nebun. Uneorimerge şi în faţa cârdului, da foarte rar. Când ai îndreptatdouă oi cu cloapete şi măgarul, poţi să te culci, că tot câr-dul se duce după ei. Dacă cârdul este mare se folosescdoi măgari.

Măgarul are pe spatele lui un samar, aşa un felde traistă, în care ciobanul pune mâncarea, apa de băutde peste zi şi pelerina de ploaie. Primăvara când fată oile,pe samarul măgarului se pun două torbe din pânză de in,doi saci cu nişte găuri, trei patru găuri pe fiecare torbă, şise leagă traistele astea de samar. Când îţi fată o oaie şicârdul merge, aştepţi puţin până oaia linge mielul şi aces-ta prinde oleacă de grai. Apoi îl iei şi îl pui în traista de pesamarul măgarului. Găurile au rostul să scoţi prin elecăpuşorul mielului nou fătat. Dacă e soare afară, mieii seîntăresc repede şi dacă se nasc alţi miei îi pui tot aşa, unul

276


pe o parte şi altul pe cealaltă parte a samarului măgarului,în torbele cu găuri. Ştii ce frumos merg. Dacă numărul demiei este mai mare decât locurile în torbele de pe samarulmăgarului sau a măgarilor, atunci ,, stăpâneşti cârdul’’.

Cum faci: mergi puţin cu cârdul mai în faţă, mergi câtmergi, şi dacă vezi că au rămas în spate oile care au fătat,întorci oile celelalte, le opreşti, şi aştepţi să se apropie oilecare au fătat şi tot aşa cauţi de ţii cârdul mai pe loc. Laturme mari pe zi pot să fie fătaţi până la 5o de miei.

Familii de păstori din localitatea C.A. RosettiAlţi ciobani gospodari erau cei din neamul

Rahăilor, a lui Verbinschi, a lui Vasiliu Şchiopu (bunicul dinpartea mamei), Bârlădenii, Roşca iar erau mulţi, aldeLupu. Şi acum mai sunt peste Dunăre, la TudorVladimirescu, strănepoţi de-ai lui moş Verbinschi. El eravenit de prin Basarabia. Ciobanii erau veniţi prin acestelocuri cu două trei generaţii înaintea mea. La început cândau venit oamenii din Moldova în baltă, s-au instalat înpădure.

Au mers din loc în loc până au dat de locurileastea. Le-au plăcut şi au rămas aici până în ziua de azi.Era liber cât vedeai cu ochii. Făceam păstorit local, nu ple-cam nicăieri şi nici nu veneau alte turme din alte meleagurisă pască aici. Păşunatul în pădure nu era oprit. Abia dupărăzboi s-a oprit păşunatul în pădure.

Uneltele de lucru de la stână.Toate vasele din lemn folosite de ciobani erau

făcute din lemn de stejar sau de brad. La noi acasă vase-le din lemn le făcea tatăl meu.

1. Căldările de muls- vase făcute din lemn destejar şi de brad, dar mai mult din lemn de brad.

2. Ciubărele – vase mari din lemn în care seînchega laptele. Aveau mărimi cuprinse între 10-300 delitri. Erau făcute de dogari.

3. Ciubărul de închegat lapte- vas din doage delemn strânse cu cercuri din fier, cu următoarele mărimi:diametrul de jos- 60 cm, diametrul de sus- 80 cm, înălţi-mea- 60 cm.

4. Putina- vas din doage de lemn strânse cu cer-curi de fier, de formă tronconică, folosite pentru păstratbrânza peste iarnă. Putina avea înălţimea cuprinsă de la0,60- 1,50 metri şi diametrul de 0,40-0,60 metri.

5. Linul pentru brânză- construit din lemn, cudimensiunile: lăţimea de 1 metru şi lungimea de 1,5 metrişi înălţimea de 25-30 centimetri. Era folosit pentru făcutcaş. La fel ca linul pentru struguri, numai că nu avea mar-ginile aşa de înalte. Linul pentru struguri avea marginile 1-1,10 metri.

6. Capacul linului pentru brânză- are suprafaţalinului. Se lasă o toleranţă la marginile linului cât să poatătrece capacul în jos, ca să preseze caşul.

7. Budineiul- vas din doage de lemn stânse cucercuri de fier, cu formă de trunchi de con. Diametrul dejos are 0,40 metri, diametrul de sus 0,25 metri, iar înălţi-mea de 1,20 metri. În partea de sus are un dop care sepoate scoate. Dopul are pe mijloc o gaură prin care treceun băţ rotund. Băţul are la capătul care intră în budinei oplacă de lemn rotundă, groasă cam de 2 centimetri, cugăuri.

8. Crinta – e un uluc lat de vreo 30 de centimetri,adânc de 20-25 centimetri şi lung de 2 metri, 2 metri şiceva. În crintă se ţine brânza în saramură aproximativ 12ore, după care aşează în putină la păstrare.

9. Lopăţica – era folosită pentru spintecat caşul şipentru amestecat chegul în lapte. Făcută din lemn, cu lun-gimea de aproape un metru şi lată de vreo 6 centimetri.

10. Cazan pentru fiert zer- vas făcut din tuci adicăfontă, nesmălţuit. Încăpeau în el 70-80 de litri de zer.,, Îlpuneam la fiert agăţat de tripet. Dacă era cazanul mai mic,îl atârnam pe o cujbă’’.

11. Tripetul- este un suport din trei braţe drepte,mari, din fier, unite sus unde este şi un cărlig de care seprinde cazanul pentru fiert zer. Capetele neunite se înfigbine în pământ, jos, în jurul focului. Cu cât cazanul era maimare cu atât şi dimensiunile tripetului erau pe măsuracazanului.

12. Cujbă- un par din lemn(singer, creşte ca niştenuiele), solid, care se înfige lateral, înclinat, în pământ,deasupra focului. De cujbă, se agăţau la fiert zer, cazanede dimensiuni mai mici, 15-20 de litri.

13. Bâta ciobănească- făcută din lemn de frasin,salcâm, singer. Se calcula să fie mai jos de umeri cu douăpalme. Capătul era încrustat frumos cu diverse motive

277


reprezentând animale, păsări sau flori.14. Biciul- se fãcea din fâşii de piele de vacă. Se

împletea rotund, în ,,8 fire’’, mai gros la capătul care seţinea în mană, subţiindu-l spre capătul care pocnea. Îlfăceai ,,cum îţi plăcea’’.

15. Foarfecele de tuns oi- foarfece făcut dinmetal, de către ţigani sau meşteri fierari.

16. Ţesală- sculă din lemn, cu dinţi de metal,folosită pentru ţesălatul cailor.

Produsele obţinute din lapte, în gospodăriaciobanului.

În gospodăriile ciobanilor din zona localităţii C.A.Rosetti, judeţul Tulcea, din practicarea păstoritului se obţi-neau următoarele produse: lapte, brânză, lapte acru, urdă,unt, şi smântână şi lână. Din prelucrarea laptelui princi-palele produse obţinute erau brânza şi urda.

BrânzaCum se face brânza? Mai întâi faci caşul. Mulgi

laptele şi îl pui în ciubărul de închegat laptele. Apoi pui înlapte cheag şi amesteci bine, bine, bine. Mai înainte nu seînchega laptele cu cheag din ăsta de acum, cu chimicale.Oamenii, mieii care îi ţineau pentru tăiat, care ştia el cătaie unul, doi, trei, zece, sau ştiu eu câţi tăia, îi ţinea închişipână în ziua în care îi tăia. Nu le dădea drumul afară lacâmp. Cam o lună şi ceva îi hrănea numa cu lapte, atât.Aducea oile dimineaţa şi mieii sugeau. La prânz şi searala fel. Mieii stăteau într-un ocol curat şi mâncau numalapte. Când tăia mielul, el avea stomăcelul plin cu brânză.Atunci lua frumuşel stomăcelul şi băga sare în el, îl lega şiîl atârna undeva la streaşină sau la dam, în dam, la oi.Adică în grajdul oilor. Puteai să îl atârni şi într-un depozitsau magazie, da să stee la umbră. Când începeai să mulgise scotea brânza aia din stomăcelul pus la streaşină, seîntorcea pe dos şi scuturai bine toată brânza. Pe următăiai din marginea stomăcelului, din nervurile stomăceluluişi amestecai bine. Mai puneai apă căduţă, puţină sare şiturnai totul într-o sticlă. Băteai bine, bine, bine, până sefăcea ca laptele, aşa, cum să spun eu, un fel de brânzăbătută de culoare alb-gălbui. Cheagul dacă nu ştiai cetărie are făceai o probă. Puneai la o cantitate de lapte olingură, o lingură şi ceva de cheag şi probai. Dacă s-oînchegat mai greu, a doua oară puneai ceva mai multcheag. Aveai mai mult lapte, puneai mai mult cheag.Închegatul era ceva natural, nu ca acum. Ciobanii adevă-raţi şi acum fac cheagul natural. Mai departe foloseşti linulpentru brânză. Acesta seamănă cu linul pentru struguri,adică are aceeaşi construcţie, numa pereţii laterali nu suntaşa de înalţi ca la linul pentru struguri. Spre capul de scur-gere linul are o scândurică cu găurele. În partea de sus alinului se pune o strecurătoare din pânză albă de in, cu

găuri mari, folosită la scurs zerul. Ca să probezi dacă lap-tele era închegat luai o lopăţică şi tăiai caşul în două,deasupra. Dacă era gata trebuia să lase zer imediat.Atunci era gata bun. Pe urmă luai un polonic mare, dinlemn sau smălţuit, în care încăpeau 2-3kg. de caş, şi tur-nai cu el din ciubărul pentru închegat lapte în strecurătoa-rea din pânză de in, care era pusă pe lin. După aceea ridi-cai frumuşel pânza(adică strecurătoarea), o legai din celepatru margini, şi o lăsai să se scurgă. Zerul se scurgeaîntr-un ciubăr mic aşezat la gura linului. În zer nu sepunea apă, nu se punea nimic. Era curat, curat, puteai să-l bei fără frică. Când se oprea scurgerea zerului îl luai şi îlpuneai la fiert în cazanul pentru fiert zer, ca să faci jitniţăsau urdă cum îi mai spune. Când fierbea, în timpul ăsta seşi acrea un pic, parcă dădea o leacă în acreală. Asta dacăînchegai laptele la stână. Dacă închegai laptele acasă, îlfierbeai imediat, să nu apuce să se strice. Când fierbeaizerul se alegea şi rămânea curat, curat. Ehehei câtă urdămai făceam.

Dar să zic mai departe cum se face brânza. Dupăce ai separat caşul de zer, el rămâne mai departe tot înstrecurătoarea de pânză de in. Îl spinteci bine, bine, bine,legi capetele strecurătorei între ele şi pui capacul deasu-pra. Pe capac poţi să pui o greutate, nu prea mare. Dupăce se scurge vreo 15-20 de minute, dezlegi şi suceşti stre-curătoarea din pânză de in alb, aşa în stânga şi în dreap-ta. Pe urmă fărâmi bine, bine şi iar răstorni şi îl fărâmi bine.La sfârşit nu mai legi capetele strecurătoarei, doar leîmpachetezi. Pui capacul peste strecurătoare şi laşi pânăvezi că nu mai curge nimic din strecurătoare. De două orifărâmi caşul aşa. Când îl scoţi îl pui în crintă. În crintă pre-pari o saramură din apă cu sare, aşa ca să ţină oul, o facitare. Scoţi caşul, îl tai felii cât să încapă în crintă şi pui felii-le pe o scândură, pe rama crintei. Pe scândură presarisare multă, sare grunjoasă bună şi mai pui sare multă şipe feliile de brânză, cam de un deget grosime. Laşi aşa

278


vreo două ore sau chiar trei. Dacă dimineaţa pui la nouălaşi până pe la 12.00. La 12.00 bagi în crintă, în saramu-ră. Nu se spală brânza de sare, aşa cum este o bagi încrintă, direct. Feliile de brânză se îneacă în saramura dincrintă. Aşa le laşi până seara. Dacă mulgi oile la 12.00, laprânz, tocmai seara scoţi caşul al doilea. Primul rând debrânză îl scoţi seara din crintă şi îl bagi în putină. Brânza,în momentul în care stă cu sarea, prinde deasupra ocoajă puternică, tare. Când o bagi în saramură se întăreş-te toată felia de caş. Sarea multă şi deodată este unsecret. De ce? Nu lasă să pătrundă sarea în mijlocul felieide brânză.

Dacă ai pune felia de caş în saramura din crintă,fără să o sărezi cu multă sare înainte, atunci ea se va sărapână în mijlocul feliei. Dar aşa, cu sare multă deodată,brânza rămâne înăuntru dulceagă, tocmai bună de mân-cat. Iar felia rămâne sănătoasă, nu se sfarmă. Un altsecret la lapte este ăsta: în momentul când ai muls lapte-le, imediat îl strecori şi îi dai cheag. Să nu îl laşi şi să-i daicheag peste o oră, nu. Cheagul îl amesteci în lapte culopăţica cu care spinteci caşul. Lopăţica, este, cum să ziceu, ca o ,,babaică’’(vâslă). Amesteci laptele bine, bine,bine, şi îl laşi. Îl înveleşti cu o pânză curată, să nu vinămuştele, şi îl laşi. Ce se întâmplă. Laptele trebuie închegatcât e cald el din natura lui. Dacă stâna este mai departe şiapucă de se răceşte laptele, atunci când ajungi acasă îlîncălzeşti. Iei o găleată cu lapte şi o încălzeşti într-uncazan, după care torni laptele încălzit peste cel răcit, aşaca să îl faci potrivit. Cazanele le cumpăram de la Tulceasau de la ţigani. Dacă nu este laptele călduţ nu se închea-gă bine, se încheagă greu. Să aibă vreo 35-40 de gradeC. Cam aşa. Să simţi la mână că-i călduţ. Dacă l-ai greşitşi l-ai lăsat şi l-ai închegat peste două ore, deşi el nu esteacru, totuşi brânza va ieşi fărâmicioasă, parcă se risipeş-te. Şi nici gustul nu o să fie bun. Multă brânză de la piaţăacum este aşa, sfărâmiciosă, sărată şi mai fără gust. Cândai să vezi brânză sfărâmicioasă să ştii că în laptele dincare a fost făcută, cheagul a fost pus când laptele dădeasă se înăcrească. De ce se întâmplă lucrul ăsta? Pentrucă de lene, oamenii încheagă laptele de seară cu cel dedimineaţă. Un gospodar adevărat laptele muls seara îlîncheagă seara iar pe cel muls dimineaţa îl încheagă dimi-neaţa. Nu trebuie să îţi baţi joc de oamenii care cumpărăbrânză de la tine.

Brânza, la noi, se punea la păstrare în putină înfelul următor: Se ia un caş dulce şi o felie de brânză, egal.Se sfărâmă bine, bine, bine şi le amesteci una cu alta. Puipe fundul putinei două degete din amestecul sfărâmat decare ţi-am spus, şi peste el aşezi aşa, frumos, feliile debrânză. Deasupra iar pui amestec sfărâmat de două-treidegete, şi iar felii de brânză şi tot aşa până sus, pânăumpli putina. Ultimul rând îl pui din brânză sfărâmată, cam

de o palmă grosime. Deasupra ei pui o pânză albă de in,curată, şi o îndeşi bine, bine, bine. Pânza o acoperi cu unstrat de sare de un deget. La sfârşit pui capacul, presezi şila revedere. Aşa stă până la altă brânză nouă, fără nici osaramură. Alţii puneau amestecul de caş dulce şi brânză,într-un borcan de sticlă, presau bine şi stătea fără proble-me. Era o bunătate.

UrdaZerul se scurgea într-un ciubăr mic aşezat la

gura linului. În zer nu se punea apă, nu se punea nimic.Era curat, curat, puteai să-l bei fără frică. Când se opreascurgerea zerului îl luai şi îl puneai la fiert în cazanul pen-tru fiert zer, ca să faci jitniţă sau urdă cum îi mai spune.Când fierbea, în timpul ăsta se şi acrea un pic, aşa, parcădădea oleacă în acreală. Îl fierbeai cam 10 minute. Astadacă închegai laptele la stână. Dacă închegai lapteleacasă, îl fierbeai imediat, să nu apuce să se strice. Primadată când îl torni zerul este alb. Când fierbeai zerul se ale-gea şi rămânea curat, curat.. Ehehei câtă urdă maifăceam. Urda nu se păstra, o vindeam. Îi dădeam puţinăsare şi gata..

Lapte acruLaptele îl fierbi vreo 15-20 de minute, îl laşi să se

răcească, să aibă în jur de 10-12 grade. Să fie călduţ. Apoiîi dai covăseală cu smântână sau cu alt lapte acru. La 10litri de lapte, pui cam un borcan de 800 de grame, de covă-seală. Amesteci bine, bine, bine, şi îl acoperi cu o pânzăalbă. Laptele se prinde, se întăreşte şi atunci este gatalaptele acru, sau iaurt cum îi mai spune acum.

Mai este o metodă de făcut lapte acru în cazul cândnu ai covăseală. Fierbi o cantitate de lapte şi o laşi un picsă se răcorească. Torni laptele fiert şi puţin răcit peste altlapte crud şi amesteci bine. Laptele crud şi laptele fiert tre-buie să fie în cantităţi egale. De seara şi până dimineaţalaptele se întăreşte de îl tai cu cuţitul. Apoi îl pui în putinăşi îl păstrezi în beci toată iarna.

Smântâna Vara strângeam laptele de vacă şi îl lăsam o oră,

două şi strângeam smântâna. De la oi nu prea adunamsmântâna, deoarece smântâna de oi nu se bate. La vacise face aşa: laptele care îl strângi îl pui în ulcele depământ. În ulcele încăpeau cam 2-3 litri de lapte. Înaintede a pune laptele în ulcele îl strecori. Ulcelele umplute culapte strecurat le înveleşti cu o pânză de in curată, pe fie-care în parte. Apoi strângi frumos smântâna de deasupraşi o pui într-o altă ulcică. Toamna, mulgeam vacile seara şilăsam laptele în găleată până dimineaţa, cam 11-12 ore.Vara nu poţi lăsa aşa mult laptele că se acreşte. Apoi luam

279


un polonic deschis sau o lingură mare şi strângeam smân-tâna. Peste laptele rămas mulgeam în continuare. Primasmântână adunată îi spuneam ,,frişcă’’ deşi era smântână.Îi spuneam aşa deoarece era dulce. Îi ziceam smântânădupă ce ,,frişca’’ se acrea. Smântâna o mănânci, faci dinea unt sau o vinzi.

Brânza proaspătăDupă ce strângi smântâna, laptele care rămâne,

chişleacul, îl strecori prin strecurătoare şi faci din el brânzăproaspătă, sfărâmată, din aceea care nu se încheagă. Casă se scurgă mai bine laptele, îl pui la foc într-un cazanmare şi îl încălzeşti oleacă. Se numeşte ,,scoaptă’’. Cândîncălzeşti laptele aşa , zerul se alege mai bine. Dacă chi-şleacul l-ai încălzit, brânza proaspăta va ieşi felioasă,parcă se rupe în felii. Brânza care nu e ,,scoaptă’’ se sfă-râmă. Nici gust bun nu are, aşa ca aia ,,scoaptă’’. Peurmă o pui în strecurătoare şi o atârni undeva ca să sescurgă bine. Dacă te grăbeşti cu ea la târg, poţi să o pui înlinul pentru brânză ca să o scurgi mai repede

UntulSmântâna se adună toată şi se pune în budinei.

Cu băţul care are discul cilindric cu găuri la capăt, se batesmântâna în budinei bine, bine ,bine. Şi odată o vezi căîncepe să se îngroaşe. Parcă se întinde. Atunci îi pui unpic de apă caldă, o cănuţă, nu mai mult, şi iar baţi bine,bine, bine, repede, aşa. Te opreşti, ridici oleacă băţul, şi pebăţ ai să vezi ,, broboane de unt’’. Când vezi broboanelede unt, înseamnă că untul începe să se aleagă. Se alegeuntul de chişleag, de ,,zeara’’ aia care este. Mai baţi bine,bine, bine şi pui o cană de apă rece. Când i-ai pus apărece odată se face untul băţ. Se face ca un bolovan. Ridicicu băţul uşurel untul şi îi dai drumul într-o găleată cu apărece, rece, din fântână. Ori cu mâna, ori cu băţul scoţi totuntul afară din budinei. Când se alegea untul, rămâneazeara. Rămâne numai ,,zeara’’, aşa îi spune. E foartebună de băut, e acrişoară. Noi beam zeara aşa sauacream cu ea borşul de peşte. Văleu mamă, ce bun eraborşul de peşte acrit cu zeară.

După ce se întăreşte bine bolovanul de unt, îl scoţi dingăleată, îl pui într-o pânză albă, curată de in, şi îl laşi săse scurgă de apă. Ăla este untul natural, curat fir şi fir.Galben ca portocala. Ne duceam la târg cu un paner deunt, nu ne duceam cu un kilogram sau două, ci cu pane-rul, vreo 30 de kilograme. Puneam în paner o strecurătoa-re din pânză albă de in, peste strecurătoare bolovanul deunt, frumuşel. Legai panerul, şi la târg. La târg desfăceaiaşa frumos şi venea lumea de cumpăra. Întrebau ,,Cât daiuntul?’’. Lua fiecare cât vroia. Tăiai cu cuţitu. Vindeam unt,nu porcărie. Înţelegi?

Untul era dulce şi un pic acrişor, de la zeara aiaera acrişor. Dacă puneai unt pe pâine şi presărai un pic de

sare deasupra, mamă Doamne, să tot mănânci. Acum numai găseşti să cumperi nicăieri, da nicăieri, aşa bunătate.

LânaLâna se tundea de pe oi prin mai-iunie, până

dădeau căldurile mari. Oile se tundeau cu foarfecele detuns oi. Tunsul oii se făcea începând de la cap. Lâna seaduna, se curăţa de cornuţi şi de tot felul de scame. Apoise spăla cu apă rece întâi şi cu apă fierbinte tare, după. Înfelul ăsta lâna se înmuia. O clăteai cu apă rece foarte bineşi o puneai la uscat. Lâna se vindea la târg sau se foloseaîn casă pentru făcut haine, preşuri de pus pe jos, covoarede perete, traiste.

TârgurileProdusele le duceam la târg, la Sulina. Drumul

de la Sulina spre Rosetti trecea pe lângă podul luiMoruzov ( care era aproape de locul unde se ţinea târgul),pe malul mării, ieşeai apoi la Cardon şi de acolo la Rosettişi la Letea. În ’41 apele mari or rupt o gârlă în spateleCardonului şi o ieşit apa în mare de nu mai puteai trece pevechiul drum.

De atunci mergeam pe ,, drumul lui Şchiopu’’, peunde era târla lui bunicul meu. Drumul ţinea vreo 20 dekilometri, şaisprezece până la Rosetti şi încă patru până laLetea.

Înainte de a lua ruşii în 1940 Basarabia, mer-geam la târg şi la Vâlcov, o localitate de lipoveni, vis-à-visde localitatea Periprava.

Pe un kilogram de brânză luam două kile depeşte.

280


I. Apa în mentalitatea arhaică şi tradiţională; între arhetipşi identitarul cultural

Problematică abordată de studii de specialitatede la cele filozofice la cele antropologice, de la cele etno-grafice, pur descriptive, la cele etnologice, comparative,valenţele / proprietăţile magice ale apei relevă - dincolode simpla utilizare în desfăşurarea diferitelor obiceiuri -mentalităţi şi credinţe care decodificate trimit spre sem-nificaţii, simboluri de mare anvergură, toate permiţând săse aducă în discuţie existenţa arhetipurilor.

In illo tempore s-au zămislit credinţe, rituri carepovestesc despre apă ca semn al binecuvântării dar şica semn al pedepsei puterii supreme: „În povestirea bib-lică, ploile anotimpurilor şi roua de dimineaţă din ţara luiCanaan sunt semnele bunăvoinţei divine (….) Inundaţiile– altă manifestare a însemnătăţii apei în acele vremuriîndepărtate – erau şi ele prezente în memoria colectivăa popoarelor din Orientul Apropiat, îndeosebi prin mitulpotopului. Semn al pedepsei divine, potopul , după ce,într-un prim timp, a înghiţit şi a purificat pământul, adevenit apoi întemeietor de culturi umane”. (….) La fel caşi în episodul de mai târziu al potopului, cel al grădiniiEdenului contribuie la simbolistica apei, aşa cum s-aconstituit ea în cele trei mari sisteme de gândire caresunt iudaismul, creştinismul, şi islamismul” (…..) Rouă,ploaie, potop, torente, izvoare, fântâni, mare, toate aces-te forme sub care se înfăţişează apa au un sens propriusau metaforic şi funcţii specifice, Este puternic ancorată,aici, o dialectică a apei: apa, creaţie a lui Dumnezeu,binefacere divină, se poate revela şi ca o forţă distrugă-toare; prezentă, ea este izvor de viaţă şi regeneratoare,dar lipsa ei semnifică uscăciune şi moarte; purificatoare,ea curăţă, fireşte, murdăria, dar este şi unealtă caretransportă cu sine sau transmite această murdărie” (Patricia, Hidiroglou: Apa divină şi simbolistica ei, ed.românească, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic,1997, p.9, 10, 11).

Descifrăm însă în manifestarea arhetipurilor,elemente ale identitarului cultural performate atât lanivelul riturilor şi ceremonialurilor cât şi la nivelul repre-zentărilor plastice, a literaturii şi artei, în genere. „Dincolode realităţile istorice sau erele geografice, însemnătateaapei a stârnit întotdeauna şi de altfel , continuă să stâr-nească un simbolism fecund în sânul celor trei religii

monoteiste şi în culturile care au provenit din ele. Rolulapei este mereu fundamental, nu numai în sistemul degândire care guvernează respectiv iudaismul, creştinis-mul şi islamismul, dar şi în riturile specifice acestora(……) Element vital, dar insesizabil, apa a solicitat ela-borările intelectuale, dar în aceeaşi măsură ea a hrănitimaginarul. Chiar dacă simbolismul apei este universalşi există teme comune tuturor mitologiilor, fiecare socie-tate dispune de propriile sale configuraţiiculturale”(Ibidem, p. 11).

Omul în confruntarea sa cu natura, în dialogulsău cu divinitatea, în fapt într-o relaţie cu micro- şi cumacro- universul a dat, de-a lungul timpului, n…. inter-pretări rolului apei şi de aici diversitatea reprezentărilor(la nivelul textului- al cuvântului; al riturilor; al artei) aleacestui element esenţial al universului relevat în miturilecosmogonice): „Confruntat cu informaţii împrăştiate înspaţiu şi timp, omul mânat de curiozitate are obligaţia sădea atenţie diferitelor interpretări ale „apei divine”.Dincolo de privirea pe care o îndreaptă spre rămăşiţeletrecutului – fresce, mozaicuri, vitralii, picturi, sculpturi,arhitectură……- dincolo de plăcerea estetică pe care i-opricinuieşte contemplarea acestora, el trebuie să-şiîntoarcă privirea şi spre rituri, dacă vrea să priceapă maibine sensul deosebit, dar şi multiplu al apei”(Ibidem,p.14).

Din această perspectivă demersul nostru s-aaxat pe prezenţa apei ca simbol – în rituri, ceremonialuri,credinţe – şi pe manifestarea ei ca semn în diferitereprezentări plastice.

Pentru receptarea abordării noastre, în coordo-natele punctului de vedere ce ne-a stat în atenţie, vomdefini simbolul şi respectiv, semnul conform Dicţionaruluiexplicativ al limbii române, menţionând că vom punctasensurile adecvate problematicii prezentului demers:1 Simbol, simboluri, s.n. (….), obiect, imagine etc.care reprezintă indirect (în mod convenţional sau în vir-tutea unei corespondenţe analogice) un obiect, o fiinţă, onoţiune, o idee, o însuşire, un sentiment etc(subl.ns.); (Înliteratură şi artă ) Procedeu expresiv prin care se suge-rează o idee sau o stare sufletească( subl.ns,) şi careînlocuieşte o serie de reprezentări; lat. symbolum, fr.symbole, germ. Symbole. 2 Semn, semne, s.n. Tot ceea ce arată, ceea ce

APA – CUVÂNT - - SIMBOL - SEMNdr. Steluţa PÂRÂU

281


indică ceva; Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru, unfapt; lat. Signum

II. Apa în sistemul culturii tradiţionale româneşti

II.1 .Despre un identitar cultural românesc în contextulproblematicii abordate

Analizând diferitele ipostaze ale prezenţei sau alereprezentării apei în sistemul culturii tradiţionale româ-neşti, cercetătorii în domeniu au descifrat, în timp, unidentitar cultural performat la nivelul: 1 textului literar (vezi discursul narativ al bas-melor) 2 riturilor şi al ceremonialurilor ( regăsite în desfă-şurarea obiceiurilor) 3 practicilor sociale sau religioase 4 „exprimării”plastice ( decodificabilă în artapopulară)

Menţionăm că am enumerat doar câteva dintreipostaze, acestea constituind,dealtfel, mobilulcercetărilor noastre – privind problematica supusă abor-dării - şi a căror rezultate au fost publicate în studii ante-rioare prezentului demers.Referindu-se la acest identitar cultural românesc rapor-tat la simbolistica arhetipală Ivan Evseev surprinde într-o viziune sintetică – dovadă a unei profunde cercetări şia unei subtile analize – prezenţa apei în imaginarul nos-tru tradiţional şi credinţele despre rolul acesteia: „ Apaeste unul din cele 4 elemente esenţiale din care s-a clă-dit universul în miturile cosmogonice ale popoarelorlumii. Simbol al materiei prime, al stihiei, regenerării şiizvorului vieţii. Este un simbol ambivalent: substanţă pri-mordială din care iau naştere toate formele şi în care elerevin prin regresiune. Basmele noastre vorbesc de Apavie sau Apa moartă . E stihie purificatoare ( apa lus-trală)(…..)E arhetipul tuturor legăturilor, liant universal,dar şi un element care separă şi dizolvă (….) Apa esteprezentă în toate riturile de trecere şi în toate obiceiurilecalendaristice ale românilor, unde are multiple funcţiimagice şi sacrale, derivate din simbolismul ei ancestral.În miturile cosmogonice româneşti, apa se asociază cuhaosul primordial (…..). Etnografia românească dispunede numeroase materiale folclorice vorbind despre sacra-litatea apei, dar şi despre ambivalenţa ei, ca stihie a vie-ţii şi a morţii (….) Proprietăţi magice se atribuiau şi apeiluate din râuri şi lacuri în anumite zile de sărbătoare:Bobotează, Paşti, Sânziene; Sângeorz etc. Un rol impor-tant juca apa în riturile de stimulare a recoltelor, când pecale magică se încerca provocarea ploii pe timp de sece-

tă: Paparudele, Caloianul; Muma- Ploii etc. (…..) Fiecareromân cunoaşte expresia a se duce pe Apa Sâmbetei,cu sensul „a se prăpădi”, „a se pierde, a se risipi (….)”(Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie româ-nească, Timişoara, Editura Amarcord, 1977,pp. 29-32)

II.2. Apa – sensuri denotative şi conotative

Cercetarea obiceiurilor din ciclul calendaristic şi a celordin ciclul familial, analiza discursului narativ al basmelor,decodificarea gesturilor din unele manifestări sociale şireligioase, descifrarea semanticii motivelor ornamentalerelevă utilizarea apei ca element comun în practicileritualice, care , în fapt, permit abordarea culturii popula-re din perspectivă sistemică de la cuvânt la simbol şi lasemn; de la cotidian la magic; de la sensurile denotativela cele conotative ale cuvântului care denumeşte un ele-ment existenţial ce capătă , contextual , valenţe magice.Apa la fel ca şi alte cuvinte ce aparţin lexicului funda-

mental (cerul, pâmântul, focul, pâinea, casa, pădurea,vatra etc) este încărcat cu sarcini poetice şi valenţe sim-bolice.Analizând nivelul denotativ – referenţial al cuvântului apă(având în vedere că pornim de la relaţia cuvânt – sim-bol), acesta desemnează, în mod curent, un lichid inco-lor,fără gust şi fără miros care este folosit de oamenipentru băut, spălat, stropit etc. Acelaşi cuvânt, la nivelulsemnificaţiilor denotative, mai poate însemna, o întinde-re de apă (mare, lac, iaz) sau o apă curgătoare (râu, flu-viu, pârâu).Nivelul conotativ este şi el stratificat pe două subnivele:nivelul semnificaţiilor metaforice şi nivelul semnificaţiilorsimbolice. Analizând, în demersul nostru, sensurile sim-bolice, subliniem faptul că ele reflectă semnificaţii ce nuse pot supune rigorii logicii sau modelării prin intermediulunor noţiuni ştiinţifice. Sensurile simbolice instituie reali-tăţi din plăsmuiri ale imaginaţiei şi urcă obiectele înlumea visului şi a ficţiunii. Dar caracterul imaginar alacestui de referent nu este niciodată o simplă fantasma-gorie, ci o realitate presupusă, uneori dorită şi anticipată.Sensurile simbolice sunt mai puţin apte pentru a fi des-crise, sistematizate şi catalogate. Dicţionarele lingvisticeînregistrează adesea utilizări ale cuvântului ce ţin desfera simbolicului şi ale magicului, fiind preocupate însăde menţinerea laturii denotative a limbajului. În ceea cepriveşte sensurile conotative ale cuvântului apă reţinem,dintre cele înregistrate de Dicţionarul limbii române con-temporane, pe cele care sunt legate de obiceiurile şimentalitatea tradiţională: apa ne-ncepută, apa sfinţită,apa vie, apa vie, apa moartă (apa fiind în aceste sin-

282


tagme expresia acelui element cu proprietăţi magice,prezent în unele secvenţe ale riturilor de trecere, cât şiale riturilor de iniţiere; stihie a regenerării şi purificării).Din perspectiva conotaţiei şi denotaţiei, dar şi a abordă-rii demersului nostru, „câmpul semiotic este tensiuneacare se iveşte între semnificantul verbal (sau gnostic – n.ns.) şi semnificaţiile lui ca urmare a generalizării înţele-sului prin energia metaforică a vorbirii ( sau a ritului,ceremonialului, a reprezentării plastice de la motiv lacompoziţie ornamentală – n..ns.)” ( Henri Wald, Ideeavine vorbind, Bucureşti, Editura Cartea Românească,1983, p. 254).

II.3 Apa ca simbol

II.3.1.Apa cu proprietăţi magice în riturile de trecere şiobiceiurile calendaristice. Prezentare sui – generis.

În structura generală a cutumelor româneşti, desfăşu-rarea riturilor şi ale ceremonialurilor – în performarea lanivelul vârstelor individului sau ale timpului – se core-lează în aşa fel, încât , din perspectivă antropologică,putem aborda obiceiurile calendaristice (indiferent depracticarea lor la date fixe sau nu) şi pe cele ale vieţii defamilie într-un „ tot”. Şi aceasta deoarece viziunea lumiişi a vieţii în societatea tradiţională era globală şi implica,în fiecare act, valenţe multiple.

Din punctul de vedere al cercetătorilor în dome-niu, această mentalitate tradiţională asupra vieţii sociale,permite analiza obiceiurilor în interdependenţa lor şi sta-bilirea unor elemente comune ale acestora, definindu-seastfel un sistem al obiceiurilor.

Fiind acte de comunicare non-verbale (la nivelul riturilor şi al ceremonialurilor) era firesc ca obi-ceiurile să se manifeste prin acţiuni sau obiecte cu valoa-re simbolică organizate de obicei în opoziţii binare, încare un termen reprezintă elementul / simbolul pozitiv, iarcelalalt, elementul / simbolul negativ ( antagonismele :înfrângere – victorie; apa – focul; purul – impurul ). Estebine ştiut că simbolurile, reflexie de altfel a manifestăriielementelor esenţiale din care s-a clădit universul înmiturile cosmogonice ale popoarelor lumii, erau ambiva-lente, uneori chiar polivalente: „(…apa, ca toate sim-bolurile, poate fi considerată din două puncte de vederediametral opuse, dar nicidecum ireductibile, şi aceastăambivalenţă se regăseşte la toate nivelurile. Apa estegeneratoare de viaţă şi generatoare de moarte, creatoa-re şi distrugătoare.”(Jean, Chevalier, Alain, Gheerbrant;Dicţionar de simboluri, vol I, ed. românească, Bucureşti,Editura Artemis, 1969, p.109). Din această perspectivă,pentru înţelegerea sensului acestor simboluri, în rituri

sau ceremonialuri, erau hotărâtoare conotările textuale.Subliniem că în prezentul demers vom avea în

vedere doar rolul apei cu proprietăţi purificatoare, simbolal vieţii şi al regenerării, considerat dealtfel una dintemele dominante ale problematicii : „Semnificaţiile sim-bolice ale apei pot fi reduse la trei teme dominante: orig-ine a vieţii, mijloc de purificare, centru de regenescenţă– ce pot fi regăsite chiar în cele mai vechi tradiţii, ele for-mând combinaţii imaginare dintre cele mai variate, deşitoate coerente” ( Jean, Chevalier, Alain, Gheerbrant;Dicţionar de simboluri, vol I, ed. românească, Bucureşti,Editura Artemis, 1969, p.107).

Pentru a face relevante observaţiile asupra uni-tăţii secvenţelor obiceiurilor calendaristice sau din ciclulfamilial, cât şi observaţiile asupra simetriei elementelordin structura celor două cicluri de obiceiuri, vom analizamodalităţile de exprimare a mentalităţii populare asupraacelor aspecte şi elemente comune în practicarea rituri-lor şi a ceremonialurilor.

Analiza desfăşurării temporale şi spaţiale a obi-ceiurilor cu totalitatea interferenţelor dintre „funcţiiledominante” şi „funcţiile subiacente”, dintre „funcţiilemanifeste” şi „funcţiile discrete” relevă pe deplin faptulcă: „Putem vorbi despre o concepţie globală a lumii încare toate momentele vieţii omului şi ale colectivităţii secorelează între ele într-un sistem iar elementele prin carese exprimă aceste corelaţii şi legăturile lor din lexicul cul-tural al colectivităţii tradiţionale, circulă ca şi cuvintele îndiferite texte, în diferite discursuri, aşezându-se la loculcuvenit potrivit gramaticii culturii şi sintaxei fiecărui feno-men” (Mihai, Pop: Obiceiuri tradiţionale româneşti,Bucureşti, Institutul de Cercetări Etnologice şiDialectologice, 1976, p.4)

Analizând practicarea obiceiurilor surprindemvalenţele magice ale apei aşa cum sunt receptate înmentalitatea tradiţională. În obiceiurile de naştere, în apa de „scăldătoare” (baia dedupă botez) naşa aruncă o serie de „obiecte” care, prinmagie imitativă, vor influenţa soarta copilului: busuioc(„să fie frumos”); pană („să fie uşor”); zahăr („să fiedulce”); boabe de grâu, orez sau bani („să fie bogat”).Este de menţionat faptul că aceste „obiecte” sunt puse înapa de „scăldătoare” după ce copilul a fost creştinat şi,deci, a fost împlinit actul ritualic al introducerii lui „înlume”, în viaţa comunităţii. Asistăm, în fapt, la un act deiniţiere. Apa folosită la scalda copilului se aruncă „peunde nu se călca”, iar faptul este împlinit, în genere, deo tânără necăsătorită sau de o bătrână. Totul, de la efec-tuarea actului ritualic - în toate secvenţele - până laactanţi, este subordonat purului.În obiceiurile de nuntă, apa are de asemenea funcţie

283


magică, fiind aruncată înaintea mirilor (la ieşirea din bise-rică, la intrarea în curtea părinţilor, după cununie), gestulfiind interpretat tot pe baza analogiei care acţionează înmentalitatea tradiţională („viaţa să le curgă uşor ca apa”).Se performează un act ritualic dintr-un ceremonial maiamplu, al nunţii şi care împlineşte legea firească a exis-tenţei individului ( fata sau baiatul „a intrat în rândullumii”, în fapt s-a căsătorit).Amploarea riturilor de trecere legate de nuntă, dezvăluieutilizarea apei şi în unele manifestări ale riturilor prema-ritale. Amintim în acest sens prezenţa apei ca agentmagic în actele ritualice „de ursit” care se practică decătre tinere pentru a-şi vedea chipul viitorului soţ. Apafolosită în aceste practici este ne-ncepută (din care nu s-a băut) şi nevorbită (în timpul aducerii apei de la sursăpână la locul unde se pregăteşte efectuarea actului ritu-alic, fata nu discută cu nimeni). Descifrăm în „caracteris-ticile” apei din practicile „de ursit” interferenţa între valen-ţele magice şi sacre ale apei, iar dincolo de aceasta, sim-bolul regenerării, al permanenţei vieţii. În apă se oglin-deşte chipul bărbatului care va avea rolul său în forma-rea unui nou cuplu; de aici însăşi viaţa.În obiceiurile de înmormântare , apa, dincolo de faptul căse foloseşte la „spălatul” mortului, are rol purificator („săintre curat în rândul celor drepţi”; „să fie spălat de păca-te pentru călătoria cea lungă”). Faptul că apa de la „scăl-datul” mortului se aruncă undeva, la un loc ferit (lângă uncopac, lângă un gard „pe unde nu se calcă”) este unargument al funcţiei magice şi simbolice pe care o areapa in aceste rituri. Având rol de purificare, de treceredintr-o lume a impurului în cea a purului, apa trebuie săfie ferită de tot ce este în legătură cu lumea „de aici”.Decodificăm în fiecare dintre gesturile sau actele com-

portamentale în care este utilizată apa în riturile de tre-cere:1 o menţinere a echilibrului dintre impur şi pur, 2 o sacralizare a „situaţiei limită” manifestată întrecerea de la o stare la alta a individului 3 o delimitare între utilizarea cotidiană a apei şi„transferul” acesteia în sfera magicului.Dintre obiceiurile de peste an, cele în care apa se mani-festă ca element magic dominant şi esenţial, sunt obice-iurile legate de fertilitatea ogoarelor, Paparuda şiCaloianul. În cele ce urmează vom aborda, din ceremonialul celordouă obiceiuri, doar secvenţele în care este prezentăapa ca element cu valenţe magice:1 factorul vegetal (verdeaţa în cazul celor douăobiceiuri şi cerealele numaila „Caloian”) ca simbol al rod-niciei2 apa (simbolul purităţii, cu puteri benefactive) ca

element de premoniţie a ploii În ziua practicării Paparudei(a treia joie după Paşte – înunele zone- sau ori de căte ori este nevoie – în alte zone)sunt prezente verdeaţa prin masca verde a protagonistei(facută din ştevie, boz, stânjenei) şi apa prin gestul udăriiîntregei cete de către gazda gospodăriei în care seintra.Urmârind continuarea ceremonialului Paparudeiprin cel al Caloianului surprindem în desfăşurarea aces-tuia din urmă, acte ritualice care trimit spre o simetrie cucel dintâi: împodobirea (deşi mai rar) a papuşei de lut cufrunze, „coroniţe”; înmormântarea păpuşei numai într-unlan de cereale, intr-o grădină; „datul la apă”sau, învariantă, „udatul cu apă”.Şi în ceremonialul Paparudei şi în cel al Caloianului, fac-torul vegetal (verdeaţa, cerealele), cît şi atingerea apeide către actanţi (protagonista din alaiul Paparudei,păpuşa de lut sau toţi participanţii la alaiul celor douăceremonialuri) permit să menţionăm manifestareamagiei prin analogie. Apa aduce ploaia; verdeaţa, caaccesoriu vestimentar, atrage bogăţia câmpurilor. Simplaatingere a apei sau a elementului vegetal au – în con-cepţia arhaică- puterea magică a atragerii forţelor bene-fice în bunul mers al vremii, al rodniciei ogoarelor, al fer-tilităţii. Invocarea ploii printr-un proces de mediere cu forţelemitice (Paparuda şi Caloianul fiind mediatorii – în diverseforme în relaţia om – zeitate) se subordonează domi-nantei care este ritul de fertilitate, ploaia / apa fiind gen-eratoarea bogăţiei: „Paparudă / rudă / Vino de ne udă /C-o găleată rasă / Ploile se varsă” sau „Paparuvă, ruve-le / Sari în sus nourei / Dă-mi bădiţă cheiţele / Să des-chid lăcriţele / Să dăm drumul ploilor / Să curgă şiroaie-le / Prin toate gunoaiele / Ieşi leliţă cu găleata / Şi ne udăceata/ Ieşi leliţă cu ulciorul / Şi ne udă nouă piciorul /Grănele, cât brâiele / Oarzele cât berzele / Porumbul, câtbordeiele”(Pârâu Steluţa: cercetare de teren, Luncaviţa,jud. Tulcea, cules în 1983 şi respectiv Satu Nou, jud.Tulcea, cules în 1989). Aceeaşi valenţă magică a ploii / aapei în textul Caloianului: „Iene, Iene, Scaloiene /Deschide portiţele / Să intre ploiţele / Că te-a căutat mă-ta prin pădurea deasă / Cu inima arsă” (Mihai,Canciovici:Caloianul – rit de fertilitate în judeţul Brăila, învol. Studii de Etnografie şi Folclor din zona Brăilei, Brăila,1977)Ceremonialul celor două obiceiuri era asemenea unuiact voluţional prin care comunitatea dorea să atragăbunăvoinţa forţelor mitice, să intre în contact cu ele, pen-tru ca acestea să-i hărăzească bogăţia. Totul trebuia sta-bilit conform unei înţelegeri ancestrale.

284


II.3.2. Apa cu proprietăţi magice în practicareaunor sărbători.

Prezentă în desfăşurarea unor sărbători din tim-pul anului, legate evident de momente importante înviaţa socială şi religioasă a comunităţii tradiţionale(Boboteaza, Sângeorzul, Izvorul Tămăduirii), apei i seatribuiau funcţii purificatoare şi vindecătoare. Amintim înacest sens scăldatul ritual, stropitul cu apă pentru purifi-carea trupului şi menţinerea sănătăţii, pentru „bunulmers” al gospodăriei; sfinţirea izvoarelor a căror apă erautilizată împotriva bolilor, procesiunea religioasă avândca scop amplificarea valenţelor sacre ale apei sau – încazuri de secetă – invocarea ploii.

II.4. Apa ca semn

Având în vedere nivelul denotativ - referenţial alcuvântului apă cât şi abordarea noastră din perspectivadefiniţiei simbolului şi respectiv a semnului, menţionămreprezentările plastice ale apei în ornamentica tradiţion-ală românească.

Obţinut din întretăierea firelor de bumbac,borangic sau lână; din modelarea lutului; din întindereapastei, motivul ornamental care redă unduirea apei esteun simplu desen, un semn care poate avea reprezentăridiferite de la cele geometrizante la cele stilizate şi pânăla cele liber desenate. Interesante sunt denumirilemotivul indiferent de reprezentările plastice: „şuvoiul”,„unda apei”, „vârtejul”.

Descifrăm în denumirea motivelor ornamentalesugestivitate, metaforă, analogie, abstractizare, dincolode asocierea de motive geometrice sau de o imagine cetrimite mai direct spre obiect. Relaţia obiect- motiv- denu-mire relevă o analogie.

Abordarea, din perspectiva analogiei, implicăînsă descifrarea unei întrebări care se defineşte – în fapt– ca o problematică a semanticii motivelor: drumul ana-logiei a fost motiv – obiect sau obiect - motiv?. Între-barea se încifrează însă, căci ne lipsesc multe din infor-maţiile asupra faptelor care ar contribui la elucidareatotală a ceea ce numim semantica motivelor. Din multitu-dinea de întrebări şi încercări de a găsi răspunsul, un dateste cert: denumirea motivului s-a realizat prin analogie,pornindu-se de la obiectul concret, indiferent prin caredin cele două ipostaze: contemplarea şi reproducereaobiectelor din natură sau analogia motivului cu obiectuldin natură.

Cele două ipostaze privind denumirea motivelorşi anume relaţia obiect – motiv şi respectiv motiv –obiect sunt generate de aceeaşi cauză – rezultatul expe-

rienţei umane în dialogul cu mediul natural şi social.Caurmare a acestui proces, motivele decorative poartănume identice cu ale modelului, iar acest fapt se reali-zează prin metaforă.

Motivul nu s-ar contura într-o formă plastică saualta dacă nu ar exista obiectele, lucrurile şi faptele – îngenere . Evident, limbajul motivelor decorative nu este ocreaţie gratuită, ci este produsul observaţiei directe afaptului imediat şi concret. Acesta devine pentru un crea-tor punct iniţial şi termen de comparat pentru actul decreaţie.

Comparaţia existentă în gândirea omului devinemetaforă, aceasta exprimând în final, modul de a simţirealitatea mereu alta în acord cu mentalitatea epocii res-pective. Observăm că metafora şi semnele grafice con-stituie două posibilităţi de transpunere a dinamicii stărilorsufleteşti şi a trăirilor proprii creatorului.

Motivele ornamentale – în complexitatea com-poziţiilor ornamentale – nu sunt altceva decât transfigu-rări artistice ale vieţii cotidiene. Denumirile motivelor nusunt întâmplătoare, ci se datorează acelei comuniuni aromânului cu natura, cu mediul în care trăieşte. Femeiaa încercat, poate, prin reprezentările grafice – am spune– ale apei (ca şi ale soarelui) să invoce forţele naturiipentru rodnicia casei şi fertilitatea ogoarelor, cum tot aşaprin reprezentările avimorfe a „povestit” despre bogăţiagospodăriei, iar prin cele antropomorfe a dezvăluit lumiifrumuseţea celor din neamul / familia sa.

Pornind de la cunoaşterea elementului concretaşa cum este dat: motiv ales, cusut sau aplicat cu denu-mirea lui aparţinând mentalului colectiv, spre sensurilestrăvechi, cercetătorul se implică în a releva ceea ce aresemnificaţie sau este un simplu decor. Totul trebuie priv-it şi analizat prin contiguitatea a trei abordări: detaşarecritică, gândire filozofică, sensibilitate artistică.

Necesitatea de a analiza prin prisma celor trei„manifestări” ale unei abordări ştiinţifice se impuneavând în vedere că sensul concret sau abstract al moti-velor „exprimă” – în viziunea lui Vasile Pavelcu - stră-duinţa de a reflecta însoţită de năzuinţa de a crea olume; conştiinţa umană se polarizează: polul obiectivăriilumii după modelul unui vis, al unei năzuinţe; polaritatea:obiect – subiect, adevăr – frumos, intelect – sentiment,raţiune – pasiune, ştiinţă – artă (Vasile Pavelcu,Metamorfozele lumii interioare, Iaşi, Editura Junimea,1976, p.71).____________________

* 2009 in Revista “Datina”, anul XV, nr 52, martie 2009, editatăde Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea CulturiiTradiţionale

285


„Omul şcoalei”, „Omul reformelor învăţământu-lui”, Spiru Haret poate fi considerat şi astăzi unul dintrecei mai mari savanţi şi pedagogi pe care i-a avutpoporul nostru.

A fost animat întotdeauna de înalte idealuripatriotice care vizau prosperarea ţării şi a naţiunii prindezvoltarea învăţământului, a culturii în general, prinbunăstarea poporului.

Puternica personalitate a lui Spiru Haret, carea influenţat toate sectoarele vieţii sociale şi culturale alevremurilor sale, l-au impus ca „Simbol Naţional”,„Icoană Sfântă” a şcolii româneşti.

Încă de timpuriu,dascălul său de la şcoala pri-mară din Iaşi (Sărărie) i-a descoperit capacitatea inte-lectuală şi i-a apreciat inteligenţa, scriind rânduri mişcă-toare, încheiate cu: „Ale tale dintru ale tale”.

La Congresul corpului didactic din învăţămân-tul primar, care a avut loc în anul 1905, Spiru Haret spu-nea:

„În ochii minţii mele, România viitoare nu seprezintă sub figura unui războinic, cu coiful pe cap şi cumâna înarmată, ci sub aceea a gestului păcii şi a lumi-nii, propăşind limba şi cultura românească numai cu far-mecul inteligenţei şi geniului propriu naţional”.

Întreaga operă haretiană ne îndeamnă şi penoi, cei de astăzi, la purificarea învăţământului de tot ceeste străin reformelor marelui „Om al şcoalei”, adaptân-du-le la cerinţele actuale, în vederea formării generaţii-lor viitoare care trebuie să asigure progresul continuu alţării în toate domeniile.

În revista „Albina”, din ianuarie 1908, SpiruHaret a formulat concis şi sugestiv crezul şi datoria şco-lii şi a oamenilor ei.

„Luminarea poporului este cea mai înaltă dato-rie a oamenilor luminaţi şi patrioţi. A nu sprijini lupta pen-tru luminarea poporului, ori a lucra contra existenţei ţăriieste tot una”.

Curba vieţii lui Spiru C. Haret se înscrie înperioada: 15 februarie 1851- 17 martie 1912, însă acti-vitatea şi opera sa este atotcuprinzătoare, având va -loare inestimabilă şi în zilele noastre. Ca om de ştiinţă,profesor universitar, publicist de specialitate, organiza-tor şi îndrumător de şcoală, animator de viaţă obşteas-

că, economică şi culturală, ca vrednic Ministru alÎnvăţământului, Haret a lăsat posterităţii o valoroasămoştenire.

După parcurgerea şcolii primare la Dorohoi,Iaşi şi Bucureşti, fiul lui Costea şi al Smarandei Haretintră, în anul 1862, la Liceul „Sfântul Sava” dinBucureşti, unde dovedeşte aptitudini remarcabile înspecial la ştiinţele exacte, în ciuda faptului că trebuia sădepăşească numeroase dificultăţi privind lipsa manua-lelor şi practicarea metodelor nepedagogice de cătreunii dascăli.

Studiind după cărţi matematice franţuzeşti,accesibile şi corecte din punct de vedere ştiinţific, licea-nul Haret reuşeşte să redacteze un manual de trigono-metrie, intitulat „ Curs de trigonometrie”, publicat în1873 şi folosit cu succes în şcolile secundare până înanul 1928.

De asemenea, în anii de liceu a realizat şi tra-ducerea „Tratatului de astronomie” a lui AdolpheQuételet, pe care Societatea Junimea a tipărit-o sub ti -tlul „ Elemente de astronomie”, tot în 1873. Se pare cădragostea pentru armonia universală îşi are originea înperioada liceului, fapt care l-a determinat peste ani săelaboreze geniala teză de doctorat în matematici referi-toare la stabilitatea sistemului planetar.

Liceul a avut o înrîurire hotărâtoare asupra pre-gătirii intelectuale şi formării personalităţii lui SpiruHaret, după cum mărturiseşte el însuşi în „Amintiri dinviaţa de şcoală”: „ Perioada aceea de muncă încordată,când fiecare pas înainte era o adevărată cucerire, pecare o datoram mai ales străduinţei noastre, a fostpoate aceea care a avut cea mai mare influenţă pentrumulţi dintre noi şi care ne-a dat oţelirea ce ne-ar fi lipsit,dacă împrejurările ar fi fost mai uşoare”.

Între anii 1870 şi 1873 urmează cursurileFacultăţii de Ştiinţe Fizico-Matematice de laUniversitatea din Bucureşti, devenind licenţiat al aces-teia. În 1874, ca urmare a unui concurs organizat deMinisterul Insrucţiunii,ministru fiind Titu Maiorescu, i sedecerne o bursă de studii la Paris, unde obţine din noulicenţa în matematici (1875) şi în ştiinţe fizice (1876).

Printr-o intensă muncă de cercetare şinumeroase studii aprofundate, reuşeşte ca în ianuarie

Spiru Haret, om de ştiinţă, matematician, pedagog, ctitor de şcoală românească - alături de învăţământul tulcean

Virginia DIMA

286


1878 să susţină celebra teză de doctorat: „Asupra inva-riabilităţii axelor mari ale orbitelor planetare”, teză ce aavut un răsunet imens în lumea ştiinţifică, datorităimportanţei problematicii abordate şi a rezultatelor sur-prinzătoare.

Lucrarea se referea la o interesantă şi sensibi-lă temă de mecanică cerească privind stabilitatea siste-mului solar, asupra căreia s-au oprit cercetările unoreminenţi oameni de ştiinţă, dintre care amintim doarcâţiva: Kepler, Newton, Laplace, Poisson, fiecare consi-derând la vremea respectivă că studiul a fost elucidat.

Meritul deosebit al lui Haret constă în curajul cucare a tratat o problemă atât de delicată şi a argumen-tat ştiinţific rezultate contrare celor recunoscute şi admi-se de opinia ştiinţifică de atunci.

Ştirea despre succesul lucrării lui Haret s-arăspândit în lumea întreagă, numele omului de ştiinţăromân fiind primit cu căldură şi admiraţie în toate cercu-rile savanţilor de pretutindeni. Concluziile referitoare lavariaţiile seculare ale axelor mari ale orbitelor planetare,în funcţie de acţiunea perturbătoare a planetelor, audeterminat oamenii de ştiinţă să revină asupra acesteiteorii, efectuând noi cercetări şi demonstraţii, careastăzi confirmă justeţea ipotezelor lui Haret.

De-a lungul timpului, mulţi savanţi au scris des-pre importanţa acestei descoperiri. De pildă, HenriPoincaré, în cunoscuta sa operă din 1905, „Lecţii demecanică cerească”, vorbeşte elogios despre succesulomului de ştiinţă român: „Se poate spune, deci, cărezultatul lui Haret este o serioasă şi justificată amenin-ţare pentru existenţa celebrei Teoreme a invariabilităţiiaxelor mari ale orbitelor planetare”. De altfel, în 1884,plecând de la concluziile lui Haret, amplificând demon-straţiile şi cercetările, Poincaré a obţinut pe aceeaşitemă Premiul Regelui Oscar al Suediei.

Gheorghe Ţiţeica scria, de asemenea, despreaceastă descoperire: „Lucrarea de doctorat a lui Hareta fost, fără cea mai mică umbră de îndoială, una dincele mai frumoase teme din câte s-au ţinut la Sorbona.Cu mijloace simple şi clasice a reuşit să ducă maideparte o problemă, în acelaşi timp grea şi interesantă,care a preocupat pe cei mai mari matematiceni”.

Într-adevăr, Spiru Haret, primul român doctor înştiinţe la Sorbona, a contribuit la afirmarea strălucită aRomâniei pe tărâmul ştiinţei în lume, la acea epocă.Refuzând invitaţia de a preda la Sorbona şi de a-şi con-tinua cercetările în laboratoarele de fizică-matematicăsau de astronomie din Paris, se întoarce totuşi acasă,deşi ştia că specializarea sa nu-şi va găsi utilizarea înRomânia.

În anul 1878, după obţinerea doctoratului,

Haret revine deci în ţară, în timp ce renumele luiajunsese înaintea sosirii sale. I se „oferă” un umil postde profesor suplinitor la Gimnaziul „ Mihai Bravu”, apoila Facultatea de Ştiinţe, însă prin concurs, în acelaşi an,devine profesor titular (la 27 ani) al catedrei demecanică raţională de la Facultatea de Ştiinţe aUniversităţii din Bucureşti, unde ţine prelegeri de înaltăţinută ştiinţifică şi pedagogică până în 1911. ProfesorulSpiru Haret a fost, în acelaşi timp, un subtil geometru,intuind „sacrul” ascuns în geometria descriptivă, i-acunoscut marea forţă în educarea şi formarea şcolarilor,a studenţilor la vârsta opţiunilor lor.

Cel ce a fost încununat cu toţi laurii Sorbonei adevenit un devotat, talentat şi prestigios dascăl al învă-ţământului superior, care, alături de munca la catedră,s-a dedicat cauzei propăşirii şi modernizării şcoliiromâneşti, dezvoltării culturii naţionale,emancipării şiprosperării naţiunii.

Meritele sale sunt curând apreciate de marilepersonalităţi ale timpului, astfel încât Spiru C. Haretîncepe o lungă şi fructuoasă carieră în cadrulMinisterului Instrucţiunii şi al Cultelor.

Deţine mai multe responsabilităţi: este numitInspector general al şcolilor în 1883, apoi Secretargeneral al Ministerului în 1885 şi în trei rânduri deţineportofoliul de Ministru al Instrucţiunii Publice şi alCultelor, însumând aproape zece ani în această funcţiesupremă (între1897 şi 1899; 1900 şi 1904; 1907 şi1910). În semn de preţuire pentru activitatea ştiinţifică şipentru diversitatea preocupărilor sale, în anul 1892,este ales membru activ al Academiei Române.

Spiru Haret este creatorul învăţământului mod-ern din ţara noastră, de numele lui fiind legate mari şiprogresiste reforme ale şcolii, din anii 1898 şi 1899. Adesfăşurat o activitate prodigioasă pentru ridicarea cali-tăţii învăţământului pe toate treptele sale: primar,secundar, profesional, universitar.

„Legea învăţământului secundar şi supe-rior”, publicată în 1898, precum şi „Legea învăţămân-tului profesional” din 1899, cât şi alte numeroase legi,decizii sau măsuri practice privind buna organizare aşcolii au revoluţionat întregul sistem instructiv şi educa-ţional românesc, au lărgit orizontul activităţii corpuluididactic.

Opiniile didactice ale lui Spiru Haret rezultădintr-o sinceră profesiune de credinţă, exprimată încuvinte care au înfruntat timpul şi rămân în continuaredeziderate ale învăţământului: „Corpul didactic, prinnumărul cel mare al membrilor săi, prin cultura lor, prinfaptul că sunt răspândiţi pe toată suprafaţa ţării şi pânăîn colţurile cele mai îndepărtate, este chemat în prima

287


linie la această mare operă. Ceea ce face el în şcoalăeste, fără îndoială, meritoriu, dar atâta nu ajunge”.[…]Şi mai departe Haret continuă: „Dacă învăţătorul ar con-sidera rolul său ca terminat, îndată ce a dat strict canti-tatea şi felul de muncă pentru care este plătit, el ar fi unbun funcţionar, dar nu ar merita numele de apostol cucare se glorifică şi nu ar fi un bun patriot. Învăţătorul tre-buie să înveţe şi să facă mai buni, nu numai pe copii,dar pe toţi cei care au trebuinţă să fie instruiţi şi lumi-naţi”.

Haret a proiectat, organizat şi îndrumat o vastăactivitate şcolară, a înfiinţat institute de învăţământ pro-fesional pentru tineri şi pentru adulţi, a creat facilităţicopiilor cu posibilităţi materiale reduse ( manuale gra-tuite, cantine şcolare etc.), a luptat pentru obligativitateaşi gratuitatea învăţământului primar, a instituit medalia„Răsplata muncii”, acordată pentru o activitate remarca-bilă a corpului didactic, a avut multe alte iniţiative înnoi-toare şi reformatoare în domeniul învăţământului şi cul-turii.

A dus o campanie masivă de construire a loca-lurilor de şcoală şi de înzestrarea acestora cu materialdidactic adecvat, a impulsionat tipărirea cărţilor şcolarela preţuri accesibile, în scopul răspândirii ştiinţei şi cul-turii în masele largi ale populaţiei. A insuflat tinerelorgeneraţii de învăţători, folosind toate mijloacele de con-vingere, răspunderea de „misionari culturali”, în vederearidicării spirituale a satelor. A dovedit o stimă deosebităfaţă de învăţători şi faţă de devotamentul acestora înmunca de culturalizare a neamului.Într-o scrisoare adresată unui învăţător , I. Ionescu, dinAmărăştii de Jos, Romanaţi, Spiru Haret scria, în martie1911: „Fără niciun alt mijloc de acţiune decât vorba orisfatul am putut pune în mişcare un corp numeros şiinteligent, care cu abnegaţie şi devotament, a reuşit întimp de scurtă vreme să facă dovadă strălucită de cepot face priceperea şi entuziasmul puse în serviciul uneicauze mari.[…] De aceea, nu Dvs. învăţătorii îmi sunteţidatori cu recunoştinţă, ci eu vă mulţumesc.[…] Cu o sin-gură mare părere de rău am părăsit şi de astă dată con-ducerea departamentului învăţământului: că nu mi-afost dat să dovedesc în mod efectiv simţămintele melefaţă de corpul învăţătoresc, printr-o îmbunătăţire simţi-toare a situaţiei lui materiale”.

De această extraordinară şi amplă activitate alui Spiru Haret s-a bucurat şi şcoala din Dobragea, alcărei pământ a revenit patriei, după aproape cinciveacuri de asuprire otomană.Pentru întreaga ţară, dar mai ales pentru Dobrogea,Haret a fost cu adevărat „Omul şcoalei” şi „Prietenulţărănimii”, punând mult suflet în rezolvarea problemelor

specifice acestei regiuni, cum a fost şi „cazul şcoalelorparticulare bulgare din oraşul Tulcea şiBabadag”.Există numeroase documente şi lucrări:rapoarte, referate, memorii, corespondenţă etc.,cuprinse în opera sa, care dovedesc stăruinţa, tactul şiperseverenţa cu care a acţionat pentru întărirea autori-tăţii învăţământului public românesc, pentru îmbunătăţi-rea programelor şcolare, ce trebuia să răspundă cerin-ţelor de instruire a elevilor şi de educarea lor patriotică,în mod unitar, pe întregul cuprins al ţării.

Colegiul Dobrogean „Spiru C. Haret” dinTulcea, liceu care poartă din anul 1971 numele mareluiom de ştiinţă şi pedagog român, ca urmare a unor stă-ruitoare şi insistente intervenţii ale conducerii şcolii dinacea perioadă ( director-prof. Virginia Dima), păstreazăîn muzeul de istorie al acestei instituţii (înfiinţat în 1973din iniţiativa şi prin efortul directorului de atunci),mărtu-rii ale demersului obţinerii patronimicului actual.

Astfel, a existat între anii 1964 şi 1971, o inten-să corespondenţă a direcţiunii cu profesorii: inginerSpiru G. Haret din Bucureşti şi fiul acestuia, inginerRadu S. Haret, primul fiind nepotul fostului ministruSpiru C. Haret, care au îmbrăţişat cu dragoste şi multinteres ideea atribuirii numelui ilustrului savant românLiceului nr.1 din Tulcea.

În acest sens, au pus la dispoziţia liceuluiextrase din opera şcolară, culturală şi socială a luiHaret, copii după publicaţiile vremii referitoare la activi-tatea sa prodigioasă, şi-au arătat disponibilitatea de asprijini demersul şcolii pentru ca acţiunea întreprinsă săse realizeze cu succes. Spiru G. Haret a hotărât sădoneze şcolii Colecţia „Operele lui Spiru C. Haret” şialte documente cu privire la viaţa şi realizările vrednicu-lui om de ştiinţă şi cultură, în cazul când liceul ar purtanumele distinsului precursor al modernizării învăţămân-tului românesc.

Spiru G. Haret, în una din scrisorile sale,adresată la 15 ianuarie 1966 directorului liceului, men-ţiona: „După cum se ştie, Spiru C. Haret, pe lângă fap-tul că a fost un om de cultură superioară - cel dintâiromân doctor în matematici şi fizică de la Sorbona,unde a susţinut o teză strălucită, şi profesor universitareminent -, a avut şi o activitate prodigioasă pe tărâmulorganizării şi dezvoltării învăţământului de toate grade-le, pe tot întinsul României mici, din care făcea parte şiDobrogea. Tot lui se datorează o sumă de înfăptuiri dinafara şcolii, din care se poate cita în primul rând activi-tatea extraşcolară a corpului didactic, apoi organizareacooperaţiei, a băncilor populare, a cercurilor culturale,iniţierea serbărilor şcolare pentru comemorarea eveni-mentelor naţionale, introducerea jocurilor şi concursuri-

288


lor şcolare sportive, organizarea Casei Şcoalelor, aCasei Bisericii, a Casei de Credit şi Ajutor a CorpuluiDidactic; a întreprins şi susţinut numeroase construcţiide localuri de şcoală etc.”

Într-adevăr, devotamentul lui Spiru Haret faţăde învăţământ şi faţă de poporul căruia îi aparţineareprezintă componenta principală a personalităţii sale.Dragostea şi grija faţă de şcoală a exprimat-o concisprin cuvinte fierbinţi care au învins vremea şi istoria:

„Familia mea de timpuriu a fost numai Şcoala.Aşa încât, bucuriile şi întristările Şcoalei au fost bucuri-ile şi întristările mele”.

Spiru Haret figurează în istoria învăţământuluidrept un constant prieten al şcolii tulcene, un ocrotitorde nădejde al ei în momentele sale cele mai dificile.

Anul înfiinţării „Gimnaziului real (clasic) debăieţi din Tulcea”, 1883, coincide cu trecerea lui SpiruHaret în conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice şial Cultelor, în calitate de Inspector General al Şcoalelor.De asemenea, în perioada 1885-1890, timp în care gim-naziul fusese desfiinţat datorită suprimării subvenţiilorcentrale şi locale, demersurile intelectualităţii tulcene şiale cetăţenilor oraşului pentru reînfiinţare au fost susţi-nute cu energie de Spiru Haret, care devenise, în 1885,Secretarul General al Ministerului.

Însă reluarea cursurilor în anul şcolar 1890-1891 întâmpină alte dificultăţi datorate lipsei fondurilor,care nu fuseseră prevăzute intenţionat în bugetul local,gimnaziul fiind din nou ameninţat cu închiderea porţilor.După multe intervenţii, primăria şi prefectura au asigu-rat, totuşi, sumele necesare încheierii anului şcolar.Însă, şirul neajunsurilor a continuat şi în anul următor,1891-1892, când s-a ivit un nou conflict între direcţiuneşi primărie, deoarece aceasta ocupase o parte din loca-lul în care funcţiona şcoala. Şi în această situaţie, totSpiru Haret, la solicitările localnicilor, a intervenit laforurile în drept pentru rezolvarea litigiului.

Numirea lui Haret în fruntea MinisteruluiÎnstrucţiunii Publice şi al Cultelor, la 31 martie 1897,reprezintă pentru şcoala tulceană o nouă oportunitate.În „Marele raport din 1903 adresat M. S. Regelui”asupra activităţii Ministerului, se fac precizări importan-te privind gimnaziul din Tulcea.

În primul rând, la capitolul „Creaţiunile şi adao-sele în învăţământul secundar de la 1888 până la1898”, punctul b), unde sunt trecute „Gimnaziile trans-formate în licee de la 1888 la 1897”, se specifică:„Gimnaziul clasic din Tulcea este transformat înliceu, începând cu data de 1 sept.1897”.

În acelaşi raport se menţionează, la p. 205, căliceul tulcean este trecut printre cele nouă licee din ţară

cu secţie reală şi modernă, iar la p.233, este amintitprintre cele patrusprezece şcoli secundare care nu aulocal propriu.

Astfel, cu sprijinul ministrului, se împlinescdoleanţele tulcenilor care luptaseră multă vreme pentruînfiinţarea pe pământ dobrogean, în bătrânul Aegyssus,a primului liceu românesc de pe aceste meleaguri, seînfăptuiesc aspiraţiile dintotdeauna ale locuitorilor dinaceastă zonă de a avea şi aici o şcoală secundară, lanivelul celorlalte din regat.

Lipsa unui local propriu al liceului era simţităacut. Se impuneau, aşadar, soluţii pentru rezolvareaacestei probleme spinoase, rezolvare necesară asi -gurării condiţiilor moderne, civilizate de studiu, derealizare a orelor de curs şi de laborator.

Situaţia îşi găseşte finalitate în anul 1902, cândprin grija ministrului Haret, se pune piatra de temelie aprimului local propriu al Liceului de Băieţi din Tulcea.În actualul muzeu al liceului, inaugurat la 11 noiembrie1973, se află un document valoros, prin care se atestăparticiparea însuşi a ministrului Spiru Haret la ceremo-nia de sfinţire a locului şi a temeliei primei construcţiidedicată acestei instituţii de învăţământ secundar româ-nesc, cea dintâi din Dobrogea.

Documentul, intitulat „ Act comemorativ” , datatla 14 iunie 1902, este semnat de ministrul ocrotitor alTulcei, Spiru Haret, care onorase prin prezenţa samomentul, alături de vrednicul director al liceului deatunci, Gheorghe Săcăşanu, şi de notabilităţile oraşului,Poartă a Deltei Dunării spre Marea cea Mare.Construcţia a fost ridicată prin contribuţia comunei şi peterenul donat de aceasta. În anul 1921, clădirea a deve-nit proprietatea Comitetului şcolar al liceului princumpărarea sa de la primărie.

„Actul comemorativ” a fost găsit, într-o sticlă cuparafină, la temelia localului construit în 1902, cu prile-jul demolării lui în anul 1969, în scopul ridicării unui noutronson al clădirii actuale a liceului, Aripa de sud, datăîn folosinţă în 1970, întregindu-se astfel monumentalaconstrucţie în care funcţionează astăzi ColegiulDobrogean „ Spiru C. Haret” Tulcea.

Credem că este utilă o precizare. Liceul tul-cean, în decursul existenţei sale, a purtat diferite denu-miri: Gimnaziul real (clasic) de băieţi (14 noiem-brie1883-1897), Liceul clasic de băieţi (1897-1901),Liceul real modern de băieţi (1901-1903), Liceul„Principele Carol” (1903-1941), Liceul teoretic debăieţi {1941-1948), Liceul mixt (1948-1953), Şcoalamedie nr. 1 (1953-1965), Liceul nr.1 (1965-1971),Liceul „Spiru C. Haret” Tulcea (Liceul de matemat-ică-fizică „Spiru C. Haret” Tulcea (1971-1996),

289


Colegiul Dobrogean „Spiru C. Haret” Tulcea din 1996.Sperăm ca în curând să devină Colegiul Naţional„Spiru C. Haret” Tulcea!

Tot cu sprijinul ministrului Haret, în 1897 sefinalizează demersurile şi strădania oamenilor de binedin Tulcea, care şi-au manifestat constant dorinţa de ase înfiinţa şi o şcoală secundară pentru fete. Graţierepetatelor solicitări şi intervenţii, la 2 noiembrie 1897se inaugurează Şcoala Secundară Gradul I de Fetedin Tulcea, numită şi Externatul de Fete din Tulcea,prima şcoală de acest nivel creată pentru fete în oraşulde la Gurile Dunării.

La 6 noiembrie 1919,a fost transformată înŞcoală Secundară Gradul II de Fete „PrincipesaIleana”, care a devenit în 1927 Liceul de Fete„Principesa Ileana” Tulcea.

Perioada ministeriatului haretian a însemnatînflorirea şi consolidarea învăţământului românesc petot cuprinsul ţării, dezvoltarea culturii naţionale, ridi-carea pe o treaptă superioară a vieţii spirituale a popo-rului, încurajarea şi sprijinirea intelectualităţii.

Spiru Haret a răspuns năzuinţelor oamenilorvrednici şi iubitori de carte de pe meleagurile nord-dobrogene pentru culturalizare, a înţeles şi a sprijinit cutoată convingerea propunerile făcute de tulceni,susţinute cu dragoste şi hotărâre de inimosul prefect deTulcea, Ioan Neniţescu, din anii 1897-1901, pentruîntărirea şi dezvoltarea şcolii româneşti, pentru creareaînvăţământului secundar în acest colţ de ţară.

Drept recunoştinţă pentru ajutorul moral şimaterial primit din partea lui Spiru Haret în domeniulînvăţământului, al acţiunilor culturale şi sociale, între-prinse în judeţul Tulcea, locuitorii oraşului i-au trimis înanul 1904 o telegramă de mulţumire, prin care solicitaupermisiunea ca „primul ceainic cu bibliotecă popularădin mahalaua românească” să-i poarte numele.

„TelegramăTulcea, 25 decembrie 1904

Ministrului Spiru Haret, strada Verde, Bkr.Dăscălimea de toate gradele şi plugarii români dinTulcea inaugurează azi primul ceainic cu bibliotecăpopulară din mahalaua românească în onoarea dv. kareavetzi atât de mult la inimă progresul culturii româneştiîn Dobrogea, rugându-vă să binevoiţi a primi ka biblio-teca să poarte numele dv. Vă prezentăm respektoaselenoastre omagii de admiraţie şi rekunoştintză şi vă urămsănătate îndelungată pentru binele tzării şi al românilordobrogeni”.

( 21semnături: primarul, preoţi, profesori de liceu,

învăţători, meşteşugari, plugari)

Preţuind întreaga operă şcolară şi culturală alui Spiru Haret, devotamentul său faţă de popor şi faţăde ideea necesităţii pregătirii tinerelor generaţii într-oşcoală românească puternică şi bine organizată înîntreaga ţară, dar mai ales în Dobrogea, ţinut revenit lapatria mamă, după ani de înstrăinare, tulcenii,însufleţiţide realizările dobândite ca urmare a sprijinului susţinutdin partea marelui „Om al şcoalei”, în anul 1923, i-auridicat un bust din bronz, pe soclul căruia au săpatcuvintele nemuritoare: „ Lui Spiru Haret, Dobrogearecunoscătoare”, mărturie a sentimentelor lor de recu-noştinţă, respect şi dragoste. Menţionăm că bustul afost opera sculptorului tulcean Vasile Chiriachide, dinanul 1922.

Protoiereul Emil Bogatu, preşedinteleComitetului de construcţie, rosteşte o emoţionantăcuvântare. Ansamblul statuar a fost strămutat, în anul1940, la intersecţia străzii 14 noiembrie cu stradaGloriei.

Ziarul „Curierul Tulcei”, din 29 noiembrie 1923,a publicat o emoţionantă scrisoare a soţiei MinistruluiInstrucţiunii Publice, referitoare la această acţiune, pecare o redăm mai jos:

„Domnule Director,Întorcându-mă zilele acestea de la ţară, am găsit douănumere din ziarul Dvs. închinate memoriei soţului, cuprilejul ridicării bustului în oraşul Tulcea, care e cel din-tâi a-i aduce omagiul de recunoştinţă datorată de întrea-ga ţară pentru serviciile nepreţuite şi absolut dezintere-sate ce le-a adus neamului întreg. Cât de mişcată am fost, vă puteţi lesne închipui. Aş dorila primăvară să vin la Tulcea să văd monumentul. Soţulmeu avea o deosebită predilecţie pentru oraşul Dvs. şiiată i-aţi răsplătit dragostea.

Ana Spiru HaretBucureşti, 14 noiembrie 1923”

După ani de perseverente şi convingătoaresolicitări de a se conferi celei mai vechi şcoli secundareromâneşti din Dobrogea numele distinsului cărturar şipedagog, la 17 mai 1971, s-a atribuit, prin DecretulConsiliului de Stat al RSR, bătrânului liceu tulcean, spri-jinit odinioară de Ministrul Spiru Haret, numele acestu-ia, devenind astfel Liceul „Spiru C. Haret” din Tulcea.

La 20 iunie 1971, în faţa unui auditoriu nume-ros, format din elevii şi cadrele didactice ale venerabileiinstituţii de învăţământ, părinţi, invitaţi şi oficialităţi loca-

290


le şi centrale, a avut loc ceremonia de adoptare a patro-nimicului liceului, urmată de o impresionantă serbareşcolară.

Din păcate, la această festivitate a participatdin partea descendenţilor lui Spiru C. Haret, doar profe-sorul inginer Radu S. Haret, fiul profesorului inginerSpiru G. Haret, nepotul direct al ministrului, care în iunie1970 fusese răpus de o boală necruţătoare.În muzeul liceului i s-a rezervat lui Spiru C. Haret un locde cinste, în care se păstrează un bust ce-l reprezintă,realizat de un fost elev al şcolii, Ştefanov Ignat, absol -vent al Institutului de Artă Plastică din Bucureşti.

Într-o vitrină sunt expuse documente şi lucrărilegate de viaţa şi prodigioasa activitate a mareluipatriot, prin care se atestă contribuţia „celui mai popu-lar ministru” la organizarea modernă a învăţământuluiromânesc din întreaga ţară şi din Dobrogea, la creareaşi consolidarea Şcolii secundare de băieţi din Tulcea,nucleul actualului Colegiu Dobrogean „Spiru C. Haret”din localitate.

În acest spaţiu pot fi consultate o parte din celeunsprezece volumele ce aparţin Colecţiei „Operele luiSpiru C. Haret”, publicate de către „Comitetul instituitpentru ridicarea monumentului lui Spiru C. Haret înBucureşti”, la Editura „Cartea Românească”, în anul1937, sub îngrijirea lui Gheorghe Adamescu, amplelucrări editate pentru cunoaşterea operei haretiene şi cuscopul realizării în capitala ţării a unei statui care să-lreprezinte pe marele ctitor de şcoală românească,demn de recunoştinţa poporului său.

Colecţia cuprinde întreaga operă din carieraştiinţifică, didactică şi administrativă a lui Haret, fiindprecedată de o amplă şi documentată biografie, reali-zată de Gheorghe Adamescu, (1869-1942), renumitulistoric literar şi bibliograf român, membru al AcademieiRomâne, fost Secretar general al MinisteruluiInstrucţiunii Publice şi al Cultelor.

Aceste valoroase lucrări au fost donate liceuluicu prilejul festivităţii închinate evenimentului adoptăriinumelui lui Haret, din partea descendenţilor familieiacestuia.La intrarea în şcoală, pe o placă de marmură, carepoartă efigia în bronz a lui Haret, amplasată în 1973 cuprilejul aniversării a 90 de ani de la înfiinţarea liceului,sunt imortalizate celebrele cuvinte ale distinsului peda-gog şi om de ştiinţă:

„Scopul învăţământului nu este numaiinstrucţiunea ci şi educaţiunea tinerimii; şi aceastaa doua parte este mai importantă şi mai greu derealizat decât cea dintâi”.

Memoria patronului liceului a fost şi este cinsti-

tă cu respect şi recunoştinţă de toată suflarea oraşuluide la Porţile Deltei Dunării. S-au organizat simpozioanede comunicări ştiinţifice, întruniri omagiale, expoziţii,serbări şcolare etc., iniţiate de liceu cu prilejul unor dateaniversare.

Amintim, în acest sens, amplele acţiuni ocazio-nate de împlinirea a 125 de ani de la naşterea vredni-cului ctitor de şcoală românească, din 15 februarie1976, când alături de corpul profesoral, de elevi şi invi-taţi au participat şi mari personalităţi, precum: profeso-rul universitar N. N. Mihăileanu de la Facultatea deMatematică a Universităţii din Bucureşti, profesorul ingi-ner Radu S. Haret, strănepotul lui Spiru C. Haret şi alţioaspeţi de seamă.

În cele aproape treisprezece decenii de exis-tenţă, liceul tulcean, care din 1971 şi-a înscris pe fron-tispiciu numele genialului precursor al învăţământuluimodern din ţara noastră, Spiru C. Haret, poartă şi astăzicu mândrie această titulatură, ce este onorată prindevotamentul şi profesionalismul dascălilor săi, princalitatea atâtor generaţi de absolvenţi, pregătiţi şi for-maţi în această prestigioasă instituţie şcolară, care audevenit specialişti valoroşi în toate domeniile vieţii eco-nomice, sociale, ştiinţifice sau culturale, apreciaţi atât înţară cât şi peste hotare.

Aici s-au sădit convingeri româneşti, s-a evocatistoria românilor de-a lungul veacurilor, s-au promovatidealuri patriotice, a fost luminată mintea tinerilor, s-aformat sentimentul de respect faţă de muncă, s-au apli-cat principiile reformatoare ale şcolii moderne pe carea gândit-o şi pentru care a luptat Marele HARET.

___________________

1.Emil Bâldescu, „Spiru Haret, în ştiinţă, filozofie, politică, peda-gogie, învăţământ”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,19722.Constantin Dinu, „Spiru C. Haret” (1851-1912), Institutul decercetări pedagogice şi psihologice, Bucureşti, 19753. * * * „Lui Spiru C. Haret. Ale tale dintru ale tale”, laîmplinirea celor şaizeci de ani de viaţă, Bucureşti, 19114.Gheorghe Adamescu, „Viaţa şi activitatea lui Spiru C. Haret”,Editura Cartea Românească, 19365.Vasile Helgiu, „ Spiru Haret”, Constanţa, 19336. * * * „Operele lui Spiru C. Haret”, publicate de Comitetulpentru ridicarea monumentului, volumele: I, II, III, IV, VI, VII(documente referitoare la învăţământul din Dobrogea), EdituraCartea Românească, Bucureşti, 19377. * * * „Legea învăţământului secundar şi superior”,Bucureşti, 18988. * * * „Legea învăţământului profesional”, Bucureşti, 18999. Presa vremii: „Universul”, „Contemporanul”, Curierul Tulceietc.

291


Începutul anului şcolar 1928/1929; liceul„Principesa Ileana” Tulcea; Sala clasei a treia; vreotreizeci de eleve, înghesuite în bănci, aşteaptă cu îngri-jorare.

Prima oră de limbă latină, din viaţa lor!Se deschide uşa larg şi intră o profesoară

tânără, înaltă, dreaptă-maiestuoasă, zâmbitoare.Era tunsă scurt, necoafată, îmbrăcată corect,

dar nu elegantă, ci cu un halat negru (cum era uniformaprofesoarelor pe atunci).

Ne-a cucerit pe loc! Nu ne temeam, deoarece,fiind prima oră din viaţa noastră „n-avea de ce să neasculte”.

Aşteptam să ne vorbească despre acest nouobiect; aşa a şi fost, dar nu chiar deodată.

Vorbea clar, tare, rar… să înţelegem toate totul! Ne-a indicat rechizitele necesare (caiete,

creionul, tocul, cerneala şi sugativa neaparat!) şi cemanual ne trebuie.

Le aveam, le răsfoisem şi abia aşteptam să„citim latineşte”, ca fetele din clasele mari, pe care leauzeam citind în recreaţii, prin curtea şcolii.

Ne-a mai învăţat cum să ne îmbrăcăm, cum sămergem pe stradă, cum să nu vorbim prea tare şi încontradictoriu, … toate „arătând că suntem eleve deliceu”.

Am crezut că toată ora va fi doar de organi-zare…

Când ne-a vorbit însă despre limba latină,mama limbii noastre, pe care s-o iubim ca pe mamanoastră, despre asemănarea dintre cea română şi cealatină, despre „uşurinţa” cu care vom învăţa, datoritătocmai acestei asemănări, mai ales a gramaticii… ne şivedeam „mari latiniste!”.

Atâta suflet, atâta bucurie, atâtea cunoştinţenoi şi frumoase…! Apoi, ne-a citit prima lecţie despre„terra nostra”. Am tradus chiar noi, „deci este foarteuşoară limba latină”! şi apoi am şi citit, ţinând seama deaccentele lungi şi scurte, de pe vocale. Am citit, pe rând,întreaga clasă. Am plecat toate cu lecţia învăţată.Acasă, aveam doar de scris cuvintele; dar, curios, ver-bele aveau pretenţia să le scriem la persoana întâi aprezentului indicativ şi la infinitiv (orno-are). Cam ca la

limba germană, începută cu un an mai înainte, daraceea avea trei forme! Nu bănuiam că tocmai limba lat-ină „care-i atât de uşoară” să pretindă patru forme pen-tru indicarea verbului. Am fost curioase să aflăm că şisubstantivele se numesc prin două forme: nominativ şigenitiv, iar adjectivele prin trei, după cele trei genuri.

Dar surprizelor primei ore li s-au adăugat -treptat – altele multe, şi toate atractive! Nu înţelegeamatunci că se datora felului cum ne preda „domnişoaraCaraman”!

Elevelor din clasele superioare le vorbea maiserios, încât aşteptau – mai cu înfrigurare – ora delimba latină, dar nouă ne surâdea mereu. Cred că şi noiîi sugeram această atitudine, prin naivitatea cedovedeam. Pe atunci nu gândeam aşa!

Simţeam că ne iubeşte, deşi nu ne-o arăta, darprea ne învăţa cu drag, cu bunăvoinţă! Iubea mult mate-ria de predat şi, parcă, voia să ştim şi noi totul deodată!Se lăsa furată de expunere şi ne relata şi în afara pro-gramei. „Ne lua recreaţiile”! Nu se putea opri dinexpuneri aşa de frumoase, de inedite… Eu, personal,aş fi vrut să se lungească timpul, alte colege se camsupărau. De obicei, ne vorbea, în acele „ore supli-mentare” despre cărţi şi oameni, de care nu auzisem şinici nu aveam de unde să le aflăm, nefiind în programaşcolară. Voia să ne ridice, să ştim cât mai multe; nerecomanda lecturi suplimentare, ne dădea lecţii pentruviaţă…!

Era o entuziastă! Nu păstra doar pentru sine, cise dăruia total. Flexiunile vocii i le aud şi azi, cu plăcutăaducere - aminte.

În anul următor, clasa a patra, am avut-o caprofesoară de limba română. Studiam genul epic. Ce delecturi făcea! Ce de cărţi ne recomanda! Cum le inter-preta, încât ne deprindea şi pe noi cum să interpretămşi să înţelegem o lectură.

Dar, dragostea sa pentru corectitudinea vorbiriişi a scrierii depăşea totul!

Mi-amintesc o situaţie.Lucrările scrise trimestriale ale noastre le dis-

cuta – pe larg – cu noi în ora următoare.Caietele erau toate la fel; nu trebuiau învelite,

dar cu sugativă fiecare. Stăteam în banca întâi. Stătea

DIN LĂCRIŢA CU SCUMPE AMINTIRI:

PROFESOARA MĂNDIŢA CARAMAN GRIGORESCULaetiţia MITAN - LEONTE

292


numai lângă noi, niciodată n-a stat pe scaun la cat-edră!

Într-o lucrare, citeşte ceva de genul:„Cartea care am citit-o…” Eu, revoltată de incorecti-tudine, n-o las să termine şi spun tare: „pe care”.Profesoara, zâmbind, îmi replică: aşa trebuia săscrii!” (era chiar lucrarea mea).

Nu mai aveam ore de gramatică, dar seoprea asupra oricărei „legi gramaticale”, pe larg şipe înţelesul oricui.

O respectam în mod deosebit!De la „domnişoara Caraman” am deprins

dragostea pentru gramatică şi lecţiile ce le primeamatunci – poate chiar fără să-mi dau seama – mi-aufolosit în activitatea mea didactică.

Atâtea am învăţat din „digresiunile” sale!Atâta metodică din lecţiile sale! Toate mi-au „prins”bine.

De multe ori, după vreo lecţie ţinută demine, gândeam „oare, dacă ar fi asistat doamnaGrigorescu la lecţia mea, ce impresie şi-ar fi făcut?!”

De multe ori, o vedeam în banca ultimă dinclasă, urmărindu-mă cu zâmbetul său binevoitor!

După ani, la a patruzecea aniversare aabsolvirii liceului (1973) a răspuns cu dragoste invi-taţiei noastre. S-a integrat uşor între fostele eleve,dintre care, unele tremurau numai cât îi auzeaupaşii!

Ne-a vorbit cu aceeaşi pasiune pentru fru-mos şi adevăr şi, la sfârşitul sărbătoririi (care a durattrei zile) ne-a declarat impresionată: „la nici orevedere nu m-am simţit bine, ca între voi, dragelemele foste eleve!”

Şi, dacă şi acum, foştii mei elevi de pestecincizeci de ani îşi amintesc de cum le predam, sedatoreşte şi inegalabilei mele profesoare MANDITACARAMAN GRIGORESCU, profesoară de profe-sori, căci mulţi elevi au devenit profesori de limbilelatină şi română.

De aceea amintirea sa a lăsat în inimilecelor care au înţeles-o şi iubit, o lumină ce nu se vastinge niciodată!

Nota bene

Din alte puncte de vedere, informaţii foarte utiledespre directoarea, omul de artă, luptătoarea pentruridicarea culturală a Tulcei şi despre Omul, care afost Măndiţa Caraman – Grigorescu, în „Viaţa uneişcoli tulcene” „Liceul de fete Principesa Ileana”,de Virginia Dima şi Laetitia Leonte.

Un document preţios pentru cunoaşterea situaţieiînvăţământului românesc la sfârşitul secolului al XIX-lea, îlreprezintă Anuarul Oficial al Învěţămîntului Primar şiNormal-Primar. Anul 1897. Ministerul Cultelor şi InstrucţiuniiPublice – Direcţiunea Învěţămîntului Primar. Bucuresci:Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu, 1897, aflat încolecţiile Bibliotecii Judeţene Tulcea, donaţie ICEM din colecţii-le primite de la Biblioteca Academiei Române, care ne oferăinformaţii preţioase cu privire la organizarea şcolilor primare dinoraşul şi judeţul Tulcea şi numele institutorilor.

I. La anul menţionat, în structura teritorială a Românieiintrau 32 de judeţe: Argeş, Bacău, Botoşani, Braşov, Brăila,Buzău, Covurlui, Dâmboviţa, Dolj, Dorohoi, Fălciu, Gorj,Ialomiţa, Iaşi, Ilfov, Mehedinţi, Muscel, Neamţ, Olt, Prahova,Putna, Râmnicu-Sărat, Roman, Romanaţi, Suceava, Tecuci,Teleorman, Tulcea, Tutova, Vaslui, Vâlcea, Vlaşca. Existau3983 de şcoli cu 5708 învăţători, după cum urmează:

- în învăţământul primar rural - 3595 de şcoli (dincare 3464 de şcoli mixte, 18 şcoli de fete şi 113 şcoli de cătun)cu 4352 de învăţători (din care 3438 titulari şi 914 suplinitori) ;din cele 3464 de şcoli mixte 2835 funcţionau cu 1 învăţător, 533cu 2 învăţători, 74 cu 3 învăţători, 22 cu 4 învăţători;

- în învăţământul primar urban - 388 de şcoli (dincare 197 şcoli de băieţi, 174 şcoli de fete şi 17 mixte) cu 1356învăţători (738 în şcolile de băieţi, 591 în şcolile de fete şi 27 înşcolile mixte)

Numărul cel mai mare de şcoli se înregistra în judeţe-le Ilfov (197), Dolj (192), Mehedinţi (185), Prahova (182). La1897, jud. Tulcea nu avea nici o şcoală de fete în mediul rural,la nivel de ţară doar câteva judeţe înfiinţându-le (Bacău,Botoşani, Dolj, Ilfov, Muscel, Putna, Tecuci, Teleorman).

Cele mai multe şcoli de cătun existau în jud. Neamţ(16) şi Buzău (13). Jud. Tulcea avea, la 1897, o singură şcoa-lă de cătun, la Ac-Punar (azi, Mircea-Vodă) şi se număra prin-tre judeţele cu număr mare de suplinitori. Limba turcă şi religiamusulmană erau predate de institutori turci la şcolile de băieţidin Babadag, Isaccea, Măcin şi Tulcea (numai la Şcoala debăieţi nr. 1, înfiinţată în 1872), iar la Sulina se învăţa limbagreacă şi italiană cu institutor grec.

II. În oraşul şi judeţul Tulcea funcţionau 16 şcoli pri-mare din care 8 de băieţi şi 8 de fete, cu 44 de institutori, înfi-inţate în anii:

Noi informaţii privind şcoala primară tulceană

la anul 1897prof. Lelia POSTOLACHE, bibliograf

293


●1872 (Şcoala primară de băieţi nr. 1 din Tulcea) ●1878(Şcoala primară de fete nr.1 din Tulcea) ●1879 (Şcolile debăieţi şi fete din Babadag, Isaccea, Măcin şi Şcoala debăieţi din Sulina) ●1880 (Şcoala de fete din Sulina) ●1889(Şcoala primară de băieţi nr. 3 „Mircea Vodă” din Tulcea şiŞcoala primară de fete nr.2 din Tulcea) ●1892 (Şcoala pri-mară de băieţi nr. 2 din Tulcea şi Şcoala primară de fetenr.3 din Tulcea) ●1896 (Şcoala primară de băieţi nr. 4 dinTulcea) ●1897 (Şcoala primară de fete nr.4 din Tulcea).

III. În oraşele judeţului, situaţia şcolilor şi a insti-tutorilor era următoarea:

● Babadag - 2 şcoli cu 5 institutori (din care unade băieţi, cu 3 institutori, 4 clase I, II, III - IV şi una de fete,cu 2 institutoare, ambele şcoli cu câte o clasă I - II, III - IV)

● Isaccea - 2 şcoli cu 6 institutori (din care unade băieţi, cu 3 institutori, 4 clase I, II, III - IV şi una de fete,cu 3 institutoare, 4 clase I, II, III - IV)

● Măcin - 2 şcoli cu 6 institutori (din care una debăieţi, cu 4 institutori, 4 clase I, II, III şi IV şi una de fete,cu 2 institutoare, 4 clase I - II, III - IV)

● Sulina - 2 şcoli cu 5 institutori (din care una debăieţi, cu 2 institutori, 4 clase I-II, III - IV şi una de fete, cu3 institutoare, 4 clase I, II, III - IV)

● Tulcea – 8 şcoli cu 22 de învăţători (din care 4şcoli de băieţi (cu 11 învăţători) şi 4 şcoli de fete (cu 11învăţătoare) , care aveau fiecare, 4 clase I, 3 clase a II-a,3 clase a III-a, câte 2 clase a IV-a).

IV. Învăţătorii şcolilor primare din oraşelejudeţului Tulcea erau următorii (situaţia cuprinde titluldeţinut de institutor la anul 1897 – „definitiv” sau „provizo-riu” şi de când are titlul provizoriu):

Babadag

- Şcoala primară de băieţi înfiinţată în1879

Director provizoriu - Dimitrie BOBOC● Dimitrie BOBOC, n. 1862, Şcoala normală de

învăţători, numit provizoriu în 1883 ● Maria BOTEZ, n.1876, Şcoala normală de institutoare, numită provizoriu la1 septembrie 1897 ● Caliopia OLĂNESCU, n. 1876,Şcoala normală de institutoare, numită provizoriu la 1 sep-tembrie 1897

Limba turcă şi religia mahomedană erau predatede institutorul Nedgib DemirgeanEffendi.

- Şcoala primară de fete înfiinţată în 1879

● Eugenia EMANOILESCU, n. 1859, Şcoalacentrală, definitiv, numită în 1887 ● AlexandrinaOLĂNESCU, n. 1875, Şcoala normală de institutoare,

numită provizoriu la 1 septembrie 1897Notă: Observând anii naşterii, Caliopia şi AlexandrinaOlănescu trebuie să fi fost surori.

Isaccea

- Şcoala primară de băieţi înfiinţată în 1879● Ion ROMAN, n. 1844, absolvent de liceu,

definitiv, numit în 1890 ● Ecaterina PROTOPOPESCU, n.1875, Şcoala normală de institutoare, numită provizoriu la1 septembrie 1897 ● Maria POPESCU, n.1873, Şcoalanormală de institutoare, numită provizoriu în 1897Limba turcă şi religie mahomedană erau predate de insti-tutorul Ibraim Hacâ.

- Şcoala primară de fete înfiinţată în 1879● Sofia SEREBRINO, n 1864, Şcoala centrală,

definitiv, numită în 1890 ● Zoe VLAICU, n 1876, Şcoalanormală de institutoare, numită provizoriu la 1 septembrie1897 ● Elena GHEORGHIU, n 1874, Şcoala normală deinstitutoare, numită provizoriu la 1 septembrie 1897.Măcin

- Şcoala primară de băieţi înfiinţată în 1879● Gheorghe POPP, n. 1863, bacalaureat, defin-

itiv, numit în 1893 ● Şerban CIUNTU, n. 1875, Şcoala nor-mală de institutori, numit provizoriu în 1897 ● Sofia STA-MATIE, n. 1875, Şcoala normală de institutoare, numităprovizoriu la 21 octombrie 1897 ● Zoe PROCOPIU, n.1876, Şcoala normală de institutoare, numită provizoriu la1 septembrie 1897Limba turcă şi religia mahomedană erau predate de insti-tutorul Osman Hulusi.

- Şcoala primară de fete înfiinţată în 1879● Ariclia CRISTESCU, n.1852, Şcoala centrală,

definitiv, numită în 1879 ● Maria DUŞESCU, n.1874,Şcoala normală de institutoare, numită provizoriu la 1 sep-tembrie 1897

Notă - Hariclia Cristescu – directoarea Şcolii defete din Măcin, care funcţiona la 1894 în curtea bisericii“Sf. Nicolae” - se numără printre ctitorii bisericii Sf. Apostolidin Măcin, refăcută în 1876-1878 (Munteanu - Sculeni,N.C., Măcinul şi împrejurimile sale. Brăila: AteliereleTipografice “Presa”,1931, p. 37 şi p.44).

Sulina

- Şcoala primară de băieţi înfiinţată în 1879● Atanasie BETUNI, n. 1865, Şcoala normală de

învăţători, numit provizoriu în 1895 ● OlgaSTRĂTILESCU, n. 1878, Şcoala normală de institutoare,

294


numită provizoriu la 1 septembrie 1897Erculi Pavliu preda limbile greacă şi italiană

- Şcoala primară de fete înfiinţată în 1880Directoare provizorie - Aglaia ZOLMĂNEANU

● Aglaia ZOLMĂNEANU, n. 1861, Şcoala centrală, defi-nitiv, numită în 1878 ● Zamfira APOSTOLEANU, n. 1876,Şcoala normală de institutoare, numită provizoriu la 1 sep-tembrie1897 ● Ecaterina PAPASTAVRU, n. 1877, Şcoa-la normală de institutoare, numită provizoriu la 1 septem-brie 1897

Tulcea

- Şcoala primară de băieţi nr. 1 înfiinţată în 1872 ● Constantin ANDRIAN, n.1851, absolvent de

seminar, definitiv, numit în 1878 ● Dimitrie COCIU, n.1855, 6 clase liceale, definitiv, numit în 1890 ● PreotulŞtefan IONESCU, n. 1851, absolvent de seminar, defini-tiv, numit la 1 iulie 1890 ● Elena SOTIRESCU, n. 1876,Şcoala centrală, numită provizoriu în 1895Institutorul Latif Mehmet preda aici limba turcă şi religiamahomedană.

- Şcoala primară de băieţi nr. 2 înfiinţată în 1892 ● Brutus COTOVU, n. 1859, absolvent de liceu,

definitiv, numit în 1880 ● Ilie PETRESCU, n. 1868, Şcoa-la normală de învăţători, numit provizoriu în 1890 ● SofiaRĂŞCANU, n. 1873, externat secundar, numită provizoriuîn 1895

- Şcoala primară de băieţi nr. 3 Mircea Vodă înfiinţată în1889

● Hristofor NICOLESCU, n. 1842, absolvent a 2clase liceale şi 2 normale, numit provizoriu în 1890 ●Nicolae GORGOS, n. 1859, bacalaureat, numit provizoriula 15 septembrie 1895 ● Maria GORGOS, n. 1870,Externat secundar, numită provizoriu la 15 septembrie1895

- Şcoala primară de băieţi nr. 4 înfiinţată în 1896Director provizoriu - Nechita MUSICESCU● Nechita MUSICESCU, n. 1859, Şcoala nor-

mală de învăţători, numit provizoriu în 1879

- Şcoala primară de fete nr.1 înfiinţată în 1878● Elena POENARU, n. 1864, Şcoala centrală,

definitiv, numită în 1884 ● Sevasta ROŞANU, n. 1856,Azilul „Elena Doamna”, definitiv, numită în 1890 ●Eufrosina CARPUZ, n. 1849, Şcoala centrală, definitiv,numită în 1867 ● Elisa ALEXANDRESCU, n. 1872,Externatul secundar, numită provizoriu în 1895

- Şcoala primară de fete nr.2 înfiinţată în 1889● Maria BORŞ, n. 1870, Şcoala centrală, numită

provizoriu în 1893 ● Alexandrina PETRESCU, n. 1869,Externatul secundar, numită provizoriu în 1890

- Şcoala primară de fete nr.3 înfiinţată 1892● Elena Şt. NICULESCU, n. 1872, Externatul

secundar, numită provizoriu la 15 septembrie 1895 ●Elena H. NICULESCU, n. 1875, Azilul „Elena Doamna”,numită provizoriu la 15 septembrie 1895 ● ParaschivaNICOLI, n. 1877, Şcoala normală de institutoare, numităprovizoriu la 1 septembrie 1897 ● Nicolina ILIESCU, n.1875, Şcoala normală de institutoare, numită provizoriu la1 septembrie 1897

- Şcoala primară de fete nr.4 înfiinţată în 1897Directoare provizorie - Maria VOJEN● Maria VOJEN, n. 1878, Şcoala normală de

institutoare, numită provizoriu la 1 septembrie 1897.

V. În învăţământul primar rural din judeţulTulcea, la 1897 existau 81 de şcoli din care 64 cu 1învăţător, 16 cu 2 învăţători şi o şcoală de cătun (căt. Ac-Punar, azi, Mircea Vodă). În cele 81 de şcoli funcţionau166 de institutori din care 116 titulari şi 50 de suplinitori.postul de învăţător era suplinit în cătunele Calfa şiCorugea (jud. Constanţa), Aigâr-Ahmet (azi, Măgurele) –jud. Constanţa, Sabangi, com. Topolog şi cătunul Dueran(azi, Sâmbăta Nouă) – jud. Constanţa, cătunele Sari-Ghiolde deal, Hagilar (azi, Lăstuni) şi Satu-Nou, Perislava(Prislav, azi Nufăru), Dunăvăţul de jos, Letea, Periprava şiîn comunele Cânlîbugeac (azi, Lunca), Caraman-Chioi(azi, Sălcioara), Urumbei (azi, Luminiţa) – jud. Constanţa,Armutli (azi, Turda), Camena, Frecăţei, Sari-Nasuf, Sari-Chioi, Sfiştova (Sfiştofca) şi unul din cei 2 învăţători de lacomunele Başchioi (azi, Nicolae Bălcescu), Somova,Peceneaga, Zebilu.

Cei mai în vârstă institutori funcţionau la şcoliledin cătunul Islam-Geaferca (azi, Floreşti) - înv. PuşcariuLeonte Ion (n. 1836, 61 de ani) şi com. Ciucurova – înv.Ilie Ştefan (n. 1839, 58 de ani), cătunul Eni-Chioi - învAngelescu D. (n. 1842, 55 de ani) şi com. Ostrov (în jud.Constanţa la acel an) - înv. Voiţă George (n.1842, 55 deani).

Se înregistrează ca învăţători, la 1897, preoţiiŞtefan Ionescu (Şcoala primară de băieţi nr. 1 înfiinţată în1872) şi Dumitriu G. (şcoala din Congaz, azi, Rândunica)şi Elena Popescu, soţia preotului Marin Popescu (Teliţa).Absolvenţi de seminar erau institutorii Adam Gheorghe(Başchioi), Eftimie Ştiucă (Chilia Veche) şi VasileCristescu (Slava-Rusescă).

295


Institutorii şcolilor rurale din judeţul Tulcea la anul1897 (situaţia include titlul deţinut de institutor la anul 1897– „definitiv” sau „provizoriu” şi data numirii în învăţământ)● Com. Armutli – 1 învăţător suplinitor

Notă - În Registrul pentru născuţi al PrimărieiTulcea, nr. 178 / 1896, vol I, f.167 v, este atestată la anul1896, ca învăţătoare domiciliată în comuna Armutlia, plasaBabadag, Natalia Dedulescu, care îl naşte, la Tulcea, peIon: Act de naştere nr.331 / 3.07.1896 Ionn, naţie română,n. 1.07.1896, fiul Ion Dedulescu, 23 ani, notar şi Natalia n.Trofimescu, 22 ani, învăţătoare, domiciliaţi comunaArmutlia, plasa Babadag, jud. Tulcea, născut în casaMariei Ceauşoglu din str. 17 Noiembrie nr.10 Tulcea,declarat de Grigore Muhanoff, 46 ani, funcţionar, dom.Tulcea, martori Ignat Şelaru, 67 ani, funcţionar şiAlexandru Luchieru, 36 ani, funcţionari.

La Armutli, şcoala s-a înfiinţat în 18961 .● Com. Atmagea - Negacinschi Nicolae, n. 1860, absolv-ent de şcoală comunală, definitiv, numit în 1881● Com. Alibei-Chioi – Stănescu Stan, n. 1865, normalist,definitiv (nu este precizat anul)● Com. Agi-Ghiol: 2 învăţători - Iordan Constantinescu,n. 1857, normalist, definitiv, numit în 1882 şiConstantinescu Ecaterina, n. 1861, absolventă deşcoală profesională, definitiv, numită în 1879; cătunulSabangi – 1 învăţător suplinitor● Com. Başchioi (azi, Nicolae Bălcescu): 2 învăţători -Adam Gheorghe, n. 1860, absolvent de Seminar, provi-zoriu, numit în 1881; celălalt, învăţător suplinitor● Com. Balabancea, căt. Islam-Geaferca (azi, Floreşti) -înv. Puşcariu Leonte Ion, n. 1836, absolvent de gimnaz-iu, provizoriu, numit în 1895● Com. Beidaud – Petrini Elisa, n. 1872, Externat, provi-zoriu, numită în 1891; cătunul Sari-Ghiol – 1 învăţătorsuplinitor● Com. Beştepe – Brătescu Ioan, n. 1851, normalist,definitiv, numit în 1874● Com. Cânlîbugeac (azi, Lunca) – învăţător suplinitor● Com. Caraman-Chioi (azi, Sălcioara) – învăţător supli-nitor● Com. Ceamurile de jos – Gheorghe Petrescu, n. 1864,normalist, definitiv, numit în 1888● Com. Ciucurova - Ilie Ştefan, n. 1839, normalist, defin-itiv, numit în 1885● Com. Congaz, sat Congaz (azi, Rândunica) - PreotDumitriu G., n. 1860, absolvent de Seminar, numit în 1888;cătun Hagilar 1 şi cătun Satu-Nou 1 – ambele suplinite● Com. Canlîbugeac (azi Lunca), căt. Paşa-Câşla (azi,Vişina) - Stan Săndulescu, n. 1860, normalist, provizoriu,numit în 1881● Com. Casimcea: 2 învăţători - Ionescu N., n. 1860, nor-

malist, provizoriu, numit în 1886; cătunul Cuciuc-Chioi -Cârnu Gh., n. 1876, normalist dip., definitiv, numit în 1897● Com. Ceamurile de sus, căt. Camena - 1 suplinită;cătunul Ceamurele de sus: 2 învăţători - GuşuApostolescu, n. 1865, l.Betolia, provizoriu, numit în 1892şi Grecu Elena, n. 1860, absolventă de curs primar, provi-zoriu, numită în 1883● Com. Carcaliu – Dimitriu Emilian, n.1852, normalist,definitiv, numit în 1872● Com. Cârjelari – Stănescu Ilie, n. 1876, normalist cudiplomă, provizoriu, numit în 1896; cătunul Ac-Punar –„ş.căt.” (şcoală de cătun), învăţător suplinitor; ● Com. Cerna: 2 învăţători - Coatu Gabriel, n. 1871, nor-malist, provizoriu, numit în 1890, celălalt, învăţător suplin-itor● Com. Coium-Punar (azi, Fântâna Oilor), căt. Ai-Orman(azi, Dorobanţu) - Mateescu P. Constantin, n. 1853, curspreparator, definitiv, numit în 1879● Com. Cara-Orman – Basarab Alexandru, n. 1871, nor-malist, definitiv, numit în 1891● Com. Chilia Veche: 2 învăţători - Ştiucă Eftimie, n.1859, absolvent de seminar, definitiv, numit în 1878 şiŞtiucă Despina, n. 1868, Externat, definitiv, numit în 1886● Com. Câşla (azi, Mineri) – Voicu Theodor, n.1870, nor-malist, definitiv, numit în 1890● Com. Cataloi: 2 învăţători - Alecu Alex., n. 1863, nor-malist, definitiv, numit în 1884 şi Bâgu Ioan, n. 1858, nor-malist, definitiv, numit în 1883; cătunul Eni-Chioi (azi,Mihail Kogălniceanu) - Angelescu D., n. 1842, normalist,definitiv, numit în 1874● Com. Enisala - Popescu Vasile, n. 1859, normalist,definitiv, numit în 1879● Com. Frecăţei - 1 învăţător suplinitor● Com. Grecii: 2 învăţători - Palade Vasile, numit provi-zoriu în 1895 şi Palade Maria, n. 1870, absolventă deşcoală profesională, numită în 1883● Com. Juriluvca – Artimescu Andrei, n. 1866, normal-ist, definitiv, numit în 1884● Com. Jijila: 2 învăţători - Mihăilescu Constantin, n.1859, normalist, numit în 1881 şi Mihăilescu Ecaterina,n. 1860, Azilul „Elena Doamna”, definitiv, numită în 1881● Com. Luncaviţa: 2 învăţători - Lonescu Simion, n.1871, normalist, provizoriu, numit în 1893 şi DendrinoAngelina, n. 1866, curs secundar, provizoriu, numit în1886; cătunul Raşel (Rachelu) – 1 învăţător suplinitor ● Com. Meidan-Chioi (azi, Valea Teilor) - PuţeanuConstantin, n. 1861, normalist, definitiv, numit în 1885● Com. Mahmudia: 2 învăţători - Topor Radu, n. 1867,normalist, definitiv, numit în 1887 şi Vârtejeanu Maria, n.1871, Externat, numită provizoriu în 1890● Com. Marcoci (Malcoci), căt. Perislava (Prislav, aziNufăru) – 1 învăţător suplinitor

296


● Com. Mori-Ghiol - Trofinescu Elena, n. 1867, absol-ventă de şcoală profesională, definitiv, numită în 1883; căt.Dunăvăţul de jos - 1 învăţător suplinitor ● Com. Nalbant - Aron Marin, n. 1866, normalist, defini-tiv, numit în 1888● Com. Niculiţel: 2 învăţători - Ludovic Nichifor, n. 1856,normalist, definitiv, numit în 1876 şi Ludovic Elena, n.1859, Azilul „Elena Doamna”, definitiv, numit în 1881● Com. Parcheşiu - Niţescu Alexandru, n. 1864, normal-ist, provizoriu, numit în 1881● Com Potur, sat Potur (azi, Panduru) - ManolescuVasile, n. 1864, normalist, definitiv, numit în 1886; cătunulHamangi (azi, Baia) - Sorescu Gheorghe, n. 1866, nor-malist, definitiv, numit în 1886● Com. Pecineaga: 2 învăţători - Mârzea Teodor, n. 1855,normalist, definitiv, numit în 1875, celălalt, suplinitor ● Com. Pisica (azi, Grindu) - Ţera-Lungă Gheorghe,n.1858, prov, provizoriu, numit în 1881; cătunul Azaclău(azi, I.C.Brătianu) - Vasiliu Atanasie, n. 1860, normalist,definitiv, numit în 1881● Com. Slava-Rusescă, sat Slava-Rusescă - VasileCristescu, n.1859, absolvent de seminar, provizoriu,numit în 1891; cătunul Baş-Punar - 1 învăţător suplinitor● Com. Somova: 2 învăţători - Diaconu Ioan, n.1861, nor-malist, definitiv, numit în 1881, celălalt suplinitore● Com. Satul-nou - Rosiadi Nicolae, normalist cudiplomă, provizoriu, numit în 1895● Com. Sfiştova (Sfiştofca) - 1 învăţător suplinitor● Com. Satul-Nou (azi, C.A.Rosetti) - Măgureanu Ilie, n.1866, normalist, definitiv, numit în 1890; cătunul Letea - 1învăţător suplinitor ● Com. Sf. George (Sf. Gheorghe) - Bonciu Cesar, n.1862, absolvent de gimnaziu, provizoriu, numit în 1893● Com. Sfiştovsca, cătunul Periprava - 1 învăţător suplinitor● Com. Sari-Ghiol - Popa Ioan, n. 1863, normalist, provi-zoriu, numit în 1891; cătunul Calica - Popescu Vasile, nor-malist, provizoriu, numit în 1894● Com. Sari-Nasuf - 1 învăţător suplinitor● Com. Sari-Chioi - 1 învăţător suplinitor● Com. Teliţa - Popescu Elena, n.1876, Externat, provi-zoriu, numită în 1893; cătunul Celic-Dere - DumitrescuElena, n.1869, curs primar, provizoriu, numită în 1882● Com. Turcoia - Măgureanu Constantin, n. 1864, nor-malist, definitiv, numit în 1883● Com. Tulcea No.1 - Timofti Dimitrie, n.1860, normalist,definitiv, numit în 1880 şi No 2 - Niţescu Dimitrie, n. 1863,normalist, definitiv, numit în 1884● Com. Văcăreni, sat Văcăreni: 2 învăţători - FluturVasile, n. 1859, normalist, definitiv, numit în 1881 şiCiobanoglu Penelope, n. 1865, provizoriu, numită în1895; cătunul Garvăn - Andrei Panaitescu, n. 1867, nor-malist, provizoriu, numit în 1894

● Com. Zebilu: 2 învăţători - Bonjuc M., n. 1875, normal-ist cu diplomă, provizoriu, numit în 1896, celălalt suplinit

Adăugăm şi următoarele şcoli/localităţi carefăceau parte din judeţul Constanţa:● Cătunele Calfa şi Corugea – 1 învăţător suplinitor ● Cătunul Rahman – N. Lungulescu, n.1872, normalist,provizoriu, numit în 1892● Com.Dăeni: 2 învăţători - Ionăşescu Francisc, n.1852,normalist, definitiv, numit în 1871 şi Ionăşescu Elena, n.1863, absolventă a Şcolii centrale, numită în 1881● Com. Ostrov – Voiţă George, n.1842, 4 clase de gim-naziu, definitiv, numit în 1866; cătunul Aigâr-Ahmet – 1învăţător suplinitor● Com. Topolog – 1 învăţător suplinitor; cătunul Dueran(azi, Sâmbăta Nouă) – 1 învăţător suplinitor● Com. Urumbei (azi, Luminiţa) – 1 învăţător suplinitor;cătunul Făgăraşu – Nou –Varlam Teodor, n. 1851,absolvent de şcoală agricolă, provizoriu, numit în 1892

VI. La 1897 funcţionau în ţară următoarele ŞcoliNormale : Şcoala normală de institutori din Bucureşti, înfi-inţată în 1886; Şcoala normală de institutoare dinBucureşti, înfiinţată în 1864; Şcoala normală de institutoa-re din Iaşi, înfiinţată în 1834; Şcoala normală de institu-toare din Craiova, înfiinţată în 1835; Şcoala normală deînvăţători „Principele Ferdinand” din Bârlad; Şcoala nor-mală de învăţători „Carol I ” din Câmpulung; Şcoala nor-mală de învăţători din Craiova; Şcoala normală de învăţă-tori „Costachi Negri” din Galaţi; Şcoala normală de învăţă-tori „Vasile Lupu” din Iaşi; Şcoala normală de învăţători aSocietăţei pentru înveţătura poporului român dinBucureşti; Azilul „Elena Doamna”, înfiinţat în 1864.

VII. Revizor şcolar pentru judeţul Tulcea era insti-tutorul V. Vartolaş, director la Şcoala nr. 5 de băieţi dinGalaţi.

VIII. Dintre institutorii de la începuturileînvăţământului primar tulcean s-au ridicat numeroase per-sonalităţi ale Dobrogei, care au împletit activitatea didac-tică cu opera civică, literară, publicistică, novatoare, uniidintre ei fiind deschizători de drumuri în anumite domeniişi/sau părinţi ai oamenilor de seamă ai României. Mulţidintre ei au avut o prezenţă activă în viaţa Bisericii. Încer-căm să adăugăm şi alte informaţii identificate în arhive şiîn fondurile DJTAN (Direcţiei Judeţene a ArhivelorNaţionale) şi să conturăm contribuţiile acestor institutori şiale familiilor lor la dezvoltarea învăţământului românesc şia judeţului Tulcea în ansamblu.

ADAM GHEORGHEAbsolvent de Seminar, Gheorghe Adam a fost

primul învăţător al şcolii satului Urumbei (azi, Luminiţa),

297


înfiinţată în 1880, în local propriu, când primea un salariude 100 lei de la stat şi 15 lei de la comună2. Avem şi o altăinformaţie, rezultată dintr-un plan general de realizări gos-podăreşti pe timp de 5 ani, întocmit la 17 aprilie 1939 decătre administraţia comunei Regina Elisabeta (azi,Luminiţa), în care se precizează că şcoala din Urumbeidatează din 1881, având ca prim învăţător pe I.Bistriţică3.

Faţă de informaţia cuprinsă în Anuarul Oficial peanul 1897, referitoare la numirea lui Gheorghe Adam, laanul 1881, la Başchioi, potrivit prof. Albotă Mihai 4, înBaşchioi exista, din 1881, şcoală bulgărească, şcoalaromânească înfiinţându-se în 1899, cu primul învăţător,Petru Dima, absolvent de seminar, venit de la Ismail.

Institutorul Adam Gheorghe era şi un bun credin-cios, îndeplinind rolul de « scriitor – comptabil » al bisericiidin Urumbey, în timpul preotului Dumitru Dobângeac.Împreună cu soţia sa, Dumitra, şi ea învăţătoare, dupăcum reiese din actul de naştere al fiicei lor, Aglaia (DJTAN,Acte de stare civilă, Primăria Urumbey, Dosar 3/1890,f.21), dăruieşte bisericii din Urumbei Icoana Sf. Ap. Iacovde la catapeteasmă pe care stă scris : « Gheorghe AdamInvçţetor şi soţia sa D[um]itra”. Îi întâlnim numele pe fila123 a unui Ceaslov al bisericii pe care şi-a pus semnătu-ra: „Gh. Adam. 1888”. În timpul primarului Dragomir Taifas,la 1890, este martor la căsătoria lui Tudorache ChivuCraiu şi Stanca Marin Gheorghe, alături de ConstantinŞtefănescu, perceptor în com. Dăeni, pr. DumitruDobângeac, 28 ani şi Vasile Floacă, plugar din FăgăraşuNou (DJTAN, Primăria Urumbey, Dosar 3/1890, f.39v - Actde căsătorie nr.12/11.11.1890).

CONSTANTIN ANDRIAN

S-a născut în anul 1851, în com.Padina, PlasaCâmpului, Jud. Buzeu, fiind cel mai mare dintre copiii com-erciantului Ion Andrieanu şi al Marei, domiciliaţi în oraşulBrăila. Absolvent al Seminarului de la Brăila, este numitinstitutor definitiv, în 1878, la Şcoala primară de băieţi nr.1, prima şcoală românească din Tulcea, înfiinţată în 1872.A fost directorul acestei şcoli. La 11 octombrie 1872, mem-brii Societăţii şcoalei române din Tulcea, în frunte cupreşedintele V. Sotirescu şi casierul V. Avramescu, seadresează Ministrului Cultelor şi Instrucţiei informându-l că“românii din dreapta Dunării – din oraşul Tulcea“ au înfi-inţat prima şcoală românească din oraş, “împinşi de senti-mentul de naţionalitate şi de avântul de progres“ şi solici-tă “200 de abecedare, 200 caligrafii, 200 catehism mic,200 gramatici,…cărţi de lectură,…carte geografie,…arit-metici“5. În 30 august 1876, le scrie, de la Bucureşti, mem-brilor Societăţii şcoalei române din Tulcea, socotind şcoa-

la drept “pepiniera cea mai puternică a românismului şi unfactor de lumină şi cultură naţională în mijlocul altor naţio-nalităţi de care sunt înconjuraţi românii pe acolo.”6,scrisoare pe care o semnează „Constantin Andrian”(„Andriean” în actul de căsătorie). Le cere ca, până la veni-rea lui, să repare “şcoala pe unde trebuie a fi reparată, aschimba olanele, căci ştiţi foarte bine, că anul trecut plouaprin ele, …“ şi să înştiinţeze “pe părinţii băieţilor care vorsă urmeze la şcoală spre a fi cît se poate mai mulţi băieţi.Spuneţi-le c-o să fim doi şi prin urmare o să înveţe maimultă carte...”.

C. Andrian a jucat un rol dinamic şi în cadrulevenimentelor anului 1878, aflându-se în fruntea comite-tului cetăţenesc, format din fruntaşi şi notabili ai oraşului,care s-a ocupat de pregătirile în vederea întâmpinăriiarmatei române în Tulcea. Acelaşi rol activ l-a avut în viaţabisericii “Sfinţii Împãraţi“ din Tulcea, biserica mocanilor,fiind amintit de Nicolae Iorga: “Avec un zèle admirable, leshabitants s’étaient cotisés et avaient fait construire à“Prislãveni” l’ église “Sfinţii Împãraţi”, où officiait l’institu-teur C. Andrian”, “séminariste de Brãila, avec six classesde Bucarest” 7. “Entuziasmul de nedescris” al românilor afost surprins şi de Vasile Helgiu, care notează:“Nerãbdãtori de a vedea pe preoţi slujind într’însa cu toatecã era nepardositã, netencuitã şi nezugrãvitã au aduscâteva icoane, le-au prins pe pereţi şi preoţii au început asluji în toate duminicile, iar învãţãtorul C. Andrian nu lipseaa le ţine şi câte o predicã. Faptele s’au petrecut înainte de1877, iar învãţãtorul C. Andreean era normalist. Deci laTulcea aveam şcoalã în regulã, cu învãţãtor pregãtit, alã-turi de dascãlii de bisericã, care îndeplineau şi profesia deînvãţãtor în toate satele cu biserici româneşti.“ 8.

Învăţătorul Constantin Andrian s-a căsătorit în1881, la vârsta de 31 de ani, cu Despina Sarandi. A fostmartor la căsătoria institutorului Brutus Cotov, în 1889, cuEcaterina, fiica protoiereului Gheorghe Răşcanu; lascrierea actului de naştere al lui Virgiliu Cotov, în 28 mai1891, alături de institutorul Hristofor Nicolescu, socrul prof.Constantin Moisil; la căsătoria lui Nicolae Al. Lichiardopul,în 1899, cu Elena N. Gheorghiu, fiica protoiereului NicolaeGheorghiu şi, în 1903, la căsătoria Teodorei Ionescu, fiicapreotului Ştefan Ionescu, cu institutorul Nicolae Popescudin Isaccea.

Numele institutorului a fost cuprins pe placainscripţionată a Monumentului Reunirii Dobrogei cuRomânia, a cărui piatră fundamentală a fost pusă de dom-nitorul Carol I, la 17 octombrie 1879, în timpul primului pre-fect al judeţului Tulcea, George M. Ghica (text înlocuit în1977 cu un altul): „Comitetul lucrărilor pentru înălţareaacestui monument amintitor al veşniciei reanexării aDobrogei către ţara mamă. Preşedinte de onoare I.

298


Neniţescu, prefect al judeţului Tulcea, Preşedinte – I.Dinescu, Membri – D. Melinescu, Dr. D. Onceanu, M.Vârgolici, Şt. Borş, I. Nicolau, D. Timuş, C. Andreian,Brutus Cotovu”.

La Şcoala primară de fete nr. 1 „PrincipesaMaria” din Constanţa, înfiinţată în 1879, o regăsim, print-re cele patru învăţătoare, pe Cleopatra Andreian, născutăîn 1872, absolventă a externatului secundar, numită defi-nitiv la 1 ianuarie 1893 9 şi despre care credem că estesora institutorului Constantin.

Actele de stare civilă ale Primăriei Tulcea dinperioada 1879 – 1904 arată că soţii Constantin şi DespinaAndrian au avut trei copii din care doi băieţi şi o fată:Corvin (n.22.07.1883), Ioan (20.04.1887 – 6.05.1945) şiLucreţia (20.04.1900).

Actul de căsătorie al institutorului Constantin Andriean

Act de căsătorie nr.97/11.10.1881 al tinerilor „ConstantinAndriean”, 31 ani, institutor, n.1851 în com. Padina, Plasa Câmpului, Jud.Buzeu, domiciliat Tulcea, fiul major al comerciantului IonAndrieanu, 80 ani şi al Marei, 60 ani, domiciliaţi în oraşulBrăila şi Despina Sarandi, 18 ani, n. 1862 Tulcea, fiicaminoră Theodoru Sarandi, 70 ani, agricultor şi Petcana, 60ani; martori la scrierea actului Vasile Sotirescu, 40 ani,comerciant, Christofor Niculescu, 41 ani, profesor şi insti-tutorii Constantin Theodorescu, 27 ani şi Pericli Mihailidi,45 ani (DJTAN, Acte de stare civilă, Primăria Tulcea,Registrul pentru căsătorii nr.28/1881, vol.I, f.98)

Act de naştere nr. 408/23.07.1883 Corvinŭ, n.22.07.1883, str. Carol I 88, fiul institutorului ConstantinAndrian, 32 ani şi al Despinei, 21 ani, martori ChristoforNicolescu, 43 ani, institutor şi Dimitrie Geoprgescu, 32 ani,funcţionar (DJTAN, Acte de stare civilă, Primăria Tulcea,Reg. 49/1883, vol. II, f.6v)

Act de naştere nr.212/20.04.1887 Ioanŭ, n.20.04.1887, str. Ştefan cel Mare nr.3, fiul institutoruluiConstantin Andrian, 36 ani şi al Despinei, n. Sarandi, 25ani, casnică, martori Brutus Cotov, institutor, 28 ani şiIacob Dulucheanu, funcţionar, 25 ani. Decedat 6 mai1945, Bucureşti, sector I Galben, act de moarte nr.1694/7.05.1945, înregistrare făcută pe actul de naştere(DJTAN, Acte de stare civilă, Primăria Tulcea, Reg. 89/1887 vol.II, f.8)

Act de naştere nr.63/1.02.1900 Lucreţia, fiicaConstantin Andrian, 49 ani, directorul şcolii primare nr.1Tulcea şi Despina n. Sarandi, str. Isaccea nr.3 (DJTAN,Acte de stare civilă, Primăria Tulcea, Reg. 208/1900, f.33)

MIHAI BONJUG

Născut în 1875, a fost fratele mai mare, cuunsprezece ani, al lui Nichita Bonjug (4.04.1886, Congaz- 1961), fii ai primului preot român din Congaz, Ion Şt.Bonjug şi ai Elenei, născută Croitoru, după cum reiese dinactul de moarte al preotului, decedat la 11 noiembrie 1891,ora 16,00, la vârsta de 45 de ani, fiu al lui Ştefan şi alFloarei I.Bonjug. Mihai Bonjug a predat la şcoala din Zebilîntre anii 1897 – 1906 10. A înfiinţat, în Zebil, BancaPopulară „Triumful”, în 1903, împreună cu pr. Simeon N.Moruzov. Un document din arhiva descendenţilor luiNichita Bonjug, Certificatul de absolvire nr.7 din 25 iunie1900 a Şcolii rurale mixte din Zebil, eliberat de „MinisterulCultelor şi al Instrucţiunei Publice. Înveţementul Primar dinRomânia” - al elevului Bonjug I. Nechita, ni – l prezintă peinstitutorul Mihai ca „Patron, Mihaiu Bonjug de profesiuneînveţător”, în lipsa tatălui îngrijindu-se de fratele mai mic.Nichita Bonjug, şi el institutor, absolvent al Şcolii de învă-ţători din Bârlad, în 1906, a funcţionat mai întâi la Iulia,probabil din 1906, cum ar rezulta dintr-un act de la anul1908, aflat în arhiva nepoatei sale Zoe Pippa11. A clăditŞcoala din Izvoarele unde a funcţionat până la pensiona-re, a organizat primul muzeu sătesc din nordul Dobrogei înlocalul şcolii, a fost deputat în primul Parlament alRomâniei Întregite, membru ales şi vicepreşedinte al pri-mei Camere de Agricultură a jud.Tulcea, revizor şcolar,membru în comitetul central pentru organizarea serbărilorSemicentenarului Dobrogei, publicist, cu ample preocupăriîn domeniul etnografiei, folclorului şi muzeologiei şi autoral unei vaste Monografii a judeţului Tulcea în 2 vol, aprox.600 pag., încă nepublicată, aflată în posesia doamnei ZoePippa. Cu Brevetul nr.399 / 20.06.1927 al Ministerului derăzboi, Regele Ferdinand I îi conferă „Plut. rez. Bonjuc I.Nechita din Reg. 9 Vânători” „Crucea Comemorativă arăzboiului 1916-1918” fără barete. Cu Brevetul nr.14778din 14 aprilie 1937, Regele Carol al II lea îi conferă luiNichita Bonjug, „învăţător Reg. Ferdinand Tulcea”,medalia ”Răsplata muncii pentru construcţiuni şcolare”clasa I, „drept răsplată pentru serviciile aduse învăţămân-tului, contribuind la construirea localurilor de şcoale”.

Maria A. Bistriţanu (Bistriţeanu la mormânt,Bistriţanu în actele de stare civilăale Primăriei Tulcea) s-a născutîn anul 1870, în Bucureşti, fiindfiica minoră a funcţionaruluiApostol Bistriţanu şi a MarieiBistriţanu, domiciliaţi în Bucu -reşti. A absolvit Şcoala centrală şia fost numită în învăţământ, pro-vizoriu, în anul 1893, la Şcoala

299


primară de fete nr.2 din Tulcea, înfiinţată în 1889. La vârs-ta de 19 ani, în 1891, se căsătoreşte cu ilustrul inginer Şte-fan Borş în vârstă de 32 de ani, stabilit în Tulcea încă din1884, moldovean născut în 1858, în com. Dragomirescidin judeţul Neamţ, din părinţii Gheorghe şi Ecaterina Borş,absolvent al Şcolii de poduri şi şosele din Bucureşti, ingi-ner şef al Serviciului tehnic judeţean. Ing. Ştefan Borş arămas în memoria judeţului Tulcea, în primul rând, pentruvasta activitate din domeniul construcţiilor şi al reabilităriiunor clădiri reprezentative pentru judeţul Tulcea: a con-struit 14 şcoli, 12 biserici, 3 cazărmi, 3 spitale şi PalatulPescăriilor. A fost primar al Tulcei în trei rânduri, între anii1894 – 1911, când a realizat cadastrul oraşului, proiectelede alimentare cu apă şi energie electrică, a liniei ferateConstanţa – Tulcea, pavarea străzilor şi trotuarelor cu pia-tră cubică, plantarea de puieţi arboricoli, ş.a. şi a finalizatobiective ale administraţiilor anterioare: înfiinţarea a şapteoboare de cereale, instalarea firului telefonic Galaţi –Tulcea, a serviciului telegrafic permanent, înfiinţarea unuiclub comercial 12. Un destin nemilos îi frânge Mariei Borşaripile vieţii: învăţătoarea se stinge la 17 septembrie 1902,pentru ca la scurt timp, la 16 mai 1903 să se prăpădeascăfetiţa lor, Mariana, în vârstă de un an şi trei luni, ultimulnăscut al familiei, amănunte pe care ni le relevă inscripţiade la mormânt. Maria Borş a murit, deci, la câteva luni dela naşterea fetiţei, împrejurări care ne rămân, deocamda-tă, necunoscute. Maria Borş a murit la vârsta de numai 32de ani şi a fost mama a şapte copii născuţi între anii 1891– 1902, cinci fete şi doi băieţi, după cum urmează:

- Ecaterina, n.5.04.1891, d. 26.01.1970Bucureşti, act de deces nr.200/1970, înregistrare făcutăpe actul de naştere nr.195 / 7.04.1891, Reg.129 / 1891,vol.I, f.99 (DJTAN, Acte de stare civilă, Primăria Tulcea).Ecaterina sau Tincuţa Borş s-a căsătorit în 1912 cu NicuValassoglu, şeful Agenţiei Tulcea a Societăţii române deasigurări generale. Tatăl acestuia, Athanase Valassoglu,era, la 1882, funcţionar în administraţia locală a „comuneiurbane Tulcea”, adjunct al Ofiţerului Stării Civile în timpulmandatului de primar al lui Vasile Sotirescu (DJTAN, Actede stare civilă, Primăria Tulcea, D 39/1882, f.33 - actnr.32/31.01.1882). În 1892, Athanase Valassoglu estemartor la scrierea actului de naştere al Elenei, soraEcaterinei Borş.

- Elena, n.20.05.1892, act de naşterenr.252/22.05.1892 din Reg.141 / 1892, vol.II, f.27v(DJTAN, Acte de stare civilă, Primăria Tulcea);

- Gheorghe, n. 31.05.1894, căsătorit cu EugeniaSimatu în Brăila, la 7.06.1931, act de căsătorie nr. 257 /8.06.1931, căsătorit cu Em. Grigorcea în Bucureşti, la22.02.1935, act de căsătorie nr.265 / 17.05.1935, înreg-istrări făcute pe actul de naştere nr.288 / 2.06.1894 dinReg.162 / 1894, f.148 (DJTAN, Acte de stare civilă,

Primăria Tulcea);- Lucia, n.1.09.1895. Căsătorită cu Emanoil

Bucuţa, în Bran – Poarta Braşov, la 5.09.1945, act decăsătorie nr. 24 / 1945, înregistrare care contrazice pre-cizarea făcută de George Călinescu, conform căruia căsă-toria a avut loc în 194413. Decedată 1984, act de decesnr.1705 / 17.07.1984 Sector 3 Bucureşti, înregistrareadecesului fiind făcută în 29.11.1984 pe actul de naşterenr.491/3.09.1895 din Reg.171/1895, vol.II, f. 48v (DJTAN,Acte de stare civilă, Primăria Tulcea DJTAN). Nucunoaştem dacă a fost înmormântată sau reînhumată laTulcea, lângă părinţi, unde este menţionată în inscripţia dela mormânt, având alăturată fotografia.

- Margareta, n.13. 07.1898. Căsătorită cu « An.Raise », divorţaţi, cf. Sent. Trib. Ilfov nr.389/14.12.1936.Decedată în Bucureşti, act de moarte nr.957/12.07.1968,înregistrări făcute pe actul de naştere nr.386/14.07.1898,Reg. 193/1898, vol. I, f.195v (DJTAN, Acte de stare civilă,Primăria Tulcea) ;

- Emanoil, n. 2.10.1899. Căsătorit cu ConcetaLopată, în Brăila, la 10 martie 1945, act de căsătorie nr.173. Decedat 1972, act de deces nr.762 / 27.06.1972,Brăila, ambele înregistrări fiind făcute pe actul de naşterenr. 560 / 4.10.1899 din Reg.201 / 1899, vol.II, f. 83v(DJTAN, Acte de stare civilă, Primăria Tulcea).

Ing. Ştefan Borş a continuat să desfăşoare obogată activitate socio-culturală şi politică, depăşind, cre-dem, cu multă greutate, evenimentele dramatice prin carea trecut, rămas cu şase copii de crescut, Ecaterina, fiicacea mai mare, având la moartea mamei unsprezece ani,Emanoil, cel mai mic, aproape trei ani. A făcut parte dincomitetul pentru ridicarea Monumentului Reunirii Dobrogeicu România, inaugurat la 2 mai 1904, în prezenţa RegeluiCarol I şi a Reginei Elisabeta şi a Monumentului lui Mirceacel Bătrân (ridicat între anii 1900 – 1902, amplasat, pânăîn 1947, în „Piaţa Mircea”). Potrivit prof. Ioan Corleancă,spitalul din Horia, construit între anii 1908 – 1910, esterezultatul vizitei efectuate în zonă de Regele Carol I, în1905 sau 1906, fondurile, se pare, fiind alocate chiar decătre Casa Regală14. În 10 martie 1910 ia în antrepriză,împreună cu Robert Flamm, prin contract încheiat cuMinisterul Agriculturii şi Domeniilor, lucrările de recons-trucţie, în valoare de 173.502 lei15, ale PalatuluiPescăriilor Statului (fosta Centrală a Deltei Dunării, aziCazino), terminat în 1914, construcţie pe care o datorămmarelui savant român Grigore Antipa. A activat înComitetul pentru ridicarea unui bust fostului prefect şi poet- ostaş Ion Neniţescu şi a fost prezent la festivitatea dez-velirii bustului, duminică, 30 octombrie 1911, în calitate deprimar, alături de prefectul Petre Th. Sfetescu, generalulToma Constantinescu, V. Bălăcescu din partea

300


Ministerului Cultelor şi Instrucţiei Publice, fostul prefectHagi Anton. A militat pentru dezvoltarea industriei şicomerţului local, stăruind pentru înfiinţarea Camerei deComeţ şi Industrie, al cărei preşedinte devine, în 1911. Amai îndeplinit funcţiile de consilier local, membru alComisiei de igienă, al Comisiei de pensii, preşedinte alSocietăţii Meseriaşilor.

În trei rânduri, a fost deputat şi senator conser-vator în Parlamentul României, între anii 1899 – 1911.Este preşedinte de onoare al partidului Conservator de laTulcea, în 4 mai 1914 şi membru în comitetul central alpartidului, când preşedinte activ era AlexandruCalafeteanu16. Din comitetul executiv făceau parte şi prof.C. Motomancea şi Robert Flamm. În timpul primului războimondial a sprijinit populaţia refugiată, preocupându-se săaducă de la Iaşi alimente şi îmbrăcăminte şi s-a aflat înfruntea protestelor organizate la Galaţi după pacea de laBucureşti. A făcut parte din Comisia de anchetare a abu-zurilor săvârşite în perioada 1916 – 1918, constituită prinDecretul – Lege nr. 318/26 ianuarie 1919. În această comi-sie a activat alături de prefectul judeţului, preşedinteleTribunalului judeţean şi Alexandru Buzoianu, locotenentcolonel din Regimentul 2 artilerie grea. Membru asociat alBăncii „Dunărea” Tulcea, fondată la 16 mai 1890.

A murit în 7 iunie 1928, în timpul pregătirilor săr-bătoririi Semicentenarului Reanexării României. Numelelui a fost menţionat pe placa inscripţionată aMonumentului Reunirii Dobrogei cu România. EmanoilBucuţa este cel care a elaborat capitolul Cincizeci de anide presă dobrogeană din volumul Dobrogea. Cincizeci deani de vieaţă românească (1878 – 1928), publicat cu prile-jul Semicentenarului Reanexării Dobrogei17. Peste şapte-sprezece ani va deveni soţul Luciei Borş. Ziarul „OglindaTulcei” din 11 iunie 1928 scria, la câteva zile de la decesulinginerului Borş: „Ştefan Borş a fost un suflet de mareromân care nu s-a dat îndărăt de la nici o acţiune când eravorba de a fi în serviciul cauzei dobrogenilor şi alDobrogei, pământ care i-a devenit iubit, legându-şi de eltoată viaţa prin muncă şi cinste exemplară”.

Lucia Borş, fiica lor, prozatoare, absolvă, în 1911,Şcoala Secundară gradul I de Fete din Tulcea – patruclase, unde a avut-o ca profesoară de română peEcaterina Luca. După cum aflăm din evocarea personali-tăţii ei de către autoarele monografiei Liceul de fete„Principesa Ileana” (1897 – 1948), un accident petrecutprin clasa a II-a, în timpul nopţii, când scria la lumina lăm-pii cu petrol, i-a afectat mâna dreaptă pe viaţă18. Continuăstudiile liceale şi universitare la Bucureşti. A predat istoria,în anii 1920-1923, la şcoala secundară pe care a absolvit-o, în Tulcea, fiind colegă de cancelarie cu pr. I. V. Coceaşi prof. Christian N. Ţapu. Profesoară de pedagogie şi filo-

zofie la Bucureşti, unde a înfiinţat primul laborator psi-hotehnic din ţară, viitorul Institut de Orientare Profesionalăîn cadrul căruia va conduce una din cele trei secţii. În 1930iniţiază organizarea Liceului sanitar „Xenocrat” fiind şiprima directoare de studii a liceului. A scris numeroaseschiţe, nuvele, romane (Zamfira – fiica lui Moise –Voievod), teatru, monografii (Biblioteca „V. A. Urechia” dinGalaţi), biografii romanţate (Doamna Elena Cuza, MariaCantemir) şi a valorificat manuscrisele scriitorului EmanoilBucuţa. Pentru biografia romanţată „Doamna ElenaCuza”, cu care a debutat, în 1936, a fost premiată cuPremiul “Femina”, în 1940. Membră a Uniunii Scriitorilor. Afost căsătorită cu Emanoil Bucuţa (3.07.1887, com.Bolintinul din Deal – 7.10.1946), nepot de preot în liniepaternă, filolog, poet şi prozator, cu diverse funcţii îndepli-nite în Ministerul Asigurărilor, Ministerul Muncii, secretargeneral al Cultelor şi Artelor, delegat la diferite congreseinternaţionale. Căsătoria lor a fost, însă, de scurtă durată,după cum se poate constata din anul morţii filologului.Este cuprins de George Călinescu în monumentalalucrare Istoria literaturii române de la origini până în pre-zent.

Inscripţiile de la mormintele familiei Borş:Pe obelisc - “Sub acest monoment / odihnesc robele luiDzeu / Maria Şt. Borş / născută Bistriţeanu / în etate de 32ani / decedată la 17 sept. 1902 / şi fiica ei / Mariana Şt.Borş / în etate de un an şi trei luni / decedată la 16 mai1903“; Pe postamentul obeliscului - “Ştefan Borş 1858-1928 /Fost primar şi senator / Lucia Bucuţa Borş / dec. 1984 scri-itoare“

Actul de căsătorie al cu ing. Ştefan Borş cu MariaBistriţanu

Act nr. 49 / 30.06.1890 Ştefan Borş, 32 ani, inginer, n.1858, Com. Dragomiresci, Jud. Neamţ, dom. Tulcea, fiul major al defuncţilorGheorghe şi Ecaterina Borş şi Maria A. Bistriţanu, 19 ani,institutrice, n. 1870, Bucureşti, dom. Tulcea, fiica minorăApostol Bistriţanu, 54 ani, funcţionar şi a Mariei, 50 ani,casnică, domiciliaţi Bucureşti; martori Grigore Poenaru, 36ani, magistrat, Alexandru Mustea, 50 ani, casier general,Anastase Bârsescu, 50 ani, şef Telegraf-poştal şi EracleLeonida Aslan, 32 ani, magistrat (DJTAN, Acte de starecivilă, Primăria Tulcea, Registrul pentru căsătorii 123 /1890, vol.I, f.50)

BRĂTESCU IOANNăscut în 1849, potrivit inscripţiei de la mormânt.

Originar din Brăteştii Romanului, absolvent al InstitutuluiPedagogic „Vasile Lupu” din Iaşi, institutor mai întâi prinsatele Moldovei (numit în învăţământ în 1874, învăţător

301


definitiv la 1897, institutor la Beş-Tepe la 189719, undeşcoala se înfiinţase în 1879), Ioan Brătescu se stabileştela Câşla (azi, Mineri), unde şcoala se înfiinţează în 1879 şiunde carte se învăţa, înainte de 1878, cu călugărulGhedeon, rămas în istorie prin tratamentele barbare apli-cate copiilor. În această şcoală va învăţa carte şi fiul insti-tutorului, Constantin, viitorul geograf. În 2002, cu ocaziasemicentenarului morţii lui Constantin Brătescu, membriifilialei Societăţii române de geografie, care îi poartă nume-le, au pus o placă de marmură la şcoala veche. I.Georgescu descrie eforturile făcute de învăţătorulBrătescu Ioan pentru a-i readuce la şcoală pe copii: „Neputem închipui ce greutăţi a întâmpinat urmaşul la catedrăal acestui călugăr, d-l Ion C. Brătescu (tatăl profesoruluiuniversitar dela Cernăuţi C. Brătescu) fiind nevoit să strân-gă pe copii de prin râpi şi vii, unde erau obişnuiţi să seascundă dinaintea dascălului şi să-i cucerească prin bună-tate şi blândeţe”20.

A fost căsătorit cu Caliope Ecaterina Caramfil(1857 - 9.12.1929). Ioan şi Caliope Brătescu sunt părinţiigeografului şi prof.univ. Constantin Brătescu (30.09.1882– 23.10.1945) şi ai arhitectului Gheorghe Brătescu(27.02.1891, Câşla-1969).

Ioan Brătescu a murit la vârsta de 82 de ani, în27 iunie 1931, la aproape doi ani de la pierderea soţiei.„Caliopi Ecaterina Brătescu”, a murit la vârsta la vârsta de72 de ani, decesul fiind înregistrat în matricola bisericii„Schimbarea la Faţă” Tulcea (DJTAN, Fonduri parohiale,Biserica „Schimbarea la Faţă” Tulcea, Dosar 1916 – 1923,f.227v, nr.27, act de moarte nr. 365/10.12.1929).

Inscripţia din firida soclului surmontat de cruce:

”ACI-ADORMIŢII / ÎN-PACEA-SFINŢENIEI-CREŞTINE /AŞTEAPTĂ ÎNVIEREA / -RĂSPLATA-SLUJIREI LUMINIIADEVĂRULUI ŞI PATRIEI / ÎNVĂŢĂTORUL / IOAN .C.BRĂTESCU 1849 / +27.VI.1931 / FIUL PREOT. CONST.ŞI MARIEI BRĂTEŞTI / CU SOŢIA CALIOPE.ECAT.1857 - / +9.XII.1929 / FICA LUI C.-CARANFIL ŞISOFIEI CAVARNA / DORMIM VORBIŢI ÎNCET.”

GABRIEL COATU(pseudonim G. Coatu – Cerna)

Născut 187121 potrivit Anuarului 1897. Născut la8 decembrie 187922 , la Răşcani, jud. Vaslui. Absolvent alŞcolii normale din Bârlad. Învăţător la Cochirleni (jud.Constanţa)(1892), Zebil (1892), Cerna (1897), Poşta,Teliţa (1910). Învăţător şi director al Şcolii primare dinCerna până în 1915. Etnolog, poet, autor dramatic. LaCerna înfiinţează o casă de cultură, o scenă de teatru, oşcoală serală de adulţi, pentru ţărani, o casă de cetire,

bancă populară, editează revista Colnicul Hora (1903).Învăţător şi director al Şcolii primare nr.2 din Tulcea, întreanii 1915 – 192923, unde deschide prima şcoală seralăindustrială de ucenici. A colaborat la ziarele şi revistele tul-cene Curierul Tulcei, Progresul Tulcei, Învăţătorul tulcean,Vocea Dobrogei şi la Analele Dobrogei, în care a publicatstudii de folclor şi culegeri. Şi-a adus o contribuţie valo-roasă, constând în 40 de cântece lirice, 21 de colinde şi obaladă, la vol.I, Materialuri folcloristice (1900), culegerecoord. de Grigore Tocilescu şi Christea N. Ţapu. A publicatvolumele Înainte. Versuri pentru copiii ţării mele, Tulcea,1902, Hai noroc (teatru sătesc), Bucureşti, 1903 şi Pescenele popoarelor (Teatru), Tulcea , 1937. Este cuprinsîn importante lucrări de referinţă: Datcu, Eugen.Dicţionarul etnologilor români. Bucureşti: EdituraSaeculum I.O., 1998, p.177; Cucu, Ştefan şi Apostoleanu,Corina. Literatura în Dobrogea. Dicţionar biobibliografic.Vol.I, Constanţa, 1997, p.175; Hogea, Axinia. Personalia.Dicţionar biobibliografic. Constanţa: Ex Ponto, 2000, p.61-61; Dicţionar de personalităţi dobrogene. Vol.III. BibliotecaJudeţeană „Ioan N. Roman” Constanţa şi BibliotecaUniversităţii „Ovidius” Constanţa. Constanţa: Ex Ponto,2008, p.49.

IOAN COSTACEA

S-a născut la 8 aprilie 1856, la Galaţi24, datamorţii rămânând, încă, necunoscută. Avea 5 clase liceale,după efectuarea cărora s-a înrolat ca voluntar în campa-nia din 1877 – 1878 de la Griviţa, cu compania a 3-a dinBatalionul de Geniu, care a lucrat podul de peste Dunăre,la Corabia. A primit medalia „Virtutea militară”, pentru par-ticipare la atacul Griviţei din 6 septembrie şi 7 octombrie.Institutor la Măcin din 1 ianuarie 1880, apoi director laIsaccea, la Sulina, subdirector din 1893 şi instructor militarla Şcoala Normală din Constanţa şi institutor la Şcoala nr.1 de băieţi din Constanţa, unde devine director în 1898 25.Numit provizoriu la Şcoala primară de băieţi nr. 1„Principele Ferdinand” din Constanţa în 1890, la 1897având titlul definitiv26. Revizor şcolar al judeţuluiConstanţa din 9 octombrie 1905. Este primul învăţător dinDobrogea medaliat cu „Răsplata muncii”. A primit toatemedaliile de campanie, ca veteran.

BRUTUS COTOVU

Preotul Gheorghe Răşcanu – primul protoiereu alTulcei, numit după unirea Dobrogei cu România, s-a căsă-torit cu Varvara Minof, la 5 februarie 186827, cu care aavut patru fiice: Ecaterina (n.1867), Aneta, Sofia (n.1873)– ambele, institutoare28 - şi Maria (n.1871). Sofia

302


Răşcanu a absolvit Externatul secundar şi a fost numităprovizoriu, ca institutoare, în 1895, la Şcoala primară debăieţi nr.2 din Tulcea, înfiinţată în 1892, cu trei clase I, II,III29, unde funcţiona cumnatul ei, Brutus Cotov. După cumarată actele de stare civilă ale Primăriei Tulcea, fiicamajoră a protoiereului, Ecaterina, născută în anul 1867, înIsmail-Basarabia, s-a căsătorit în 1889 cu institutorulBrutus Cotov, personalitate complexă a vieţii socio – cul-turale şi politice din spaţiul nord – dobrogean : director alŞcolii primare nr.2 din Tulcea, subrevizor şcolar alDobrogei, revizor şcolar al judeţului Constanţa (numit înoctombrie 189330), inspector şcolar, senator, epitrop alCatedralei Sf. Nicolae, publicist. Născut în 6 ianuarie1859, în Galaţi, Brutus Cotov a fost fiul institutorului IonCotov şi al Anissiei, domiciliaţi în oraşul Hârşova.Absolvent al Liceului din Bârlad, unde l-a avut coleg şiprieten pe Alexandru Vlahuţă, în 1880, cu Decretulnr.10289 din 15 septembrie este numit institutor provizoriupentru clasa I, la şcoala de băieţi din Hârşova, iar la 18septembrie şi pentru clasa a II-a, devenind coleg cu tatălsău, întemeietorul şcolii31. În 1885 este numit institutor laşcoala primară nr.1 din Tulcea32. A semnat articole referi-toare la biserica Sf. Nicolae, la istoria evenimentelor din 14– 18 noiembrie 1878, Mitropolitul Nichifor de Carpat şidespre cerchezi: Catedrala din Tulcea33, Biserica Sf.Nicolae. Catedrala oraşului Tulcea34, Catedrala dinTulcea şi istoricul ei35 Dobrogea în preajma războiuluipentru neatârnare36. A scris, împreună cu Voicu T. şiConstantinescu P., Monografia oraşului Tulcea. Trecutul,prezentul şi viitorul său, publicată la Constanţa în 1928.Potrivit publicaţiei Colnicul Hora37, catedrala fusese ridi-cată în 1865 din iniţiativa institutorului Brutus Cotovu, cuîngăduinţa guvernatorului turc al ţinutului Dobrogea,Rezim Paşa. A fost preşedinte al Coop. „Dunărea”, vice-preşedinte al Ligii pentru propăşirea Dobrogei, fondator alBăncii populare „Spiru Haret” din Tulcea. Brutus Cotov amurit în Constanţa, la 8 ianuarie 1940. Ziarul ProgresulTulcei îi evocă personalitatea şi îi subliniază meritele într-un vast articol, intitulat Moartea lui Brutus I. Cotovu – unuldintre vechii luptători Dobrogeni şi dintre primii învăţătoridin Dobrogea38. Este menţionat pe placa memorială aMonumentului Reanexării Dobrogei şi pe placa de mar-mură a Catedralei „Sf. Nicolae” din Tulcea, sfinţită la 29mai 1900. Până la anul 1904 – perioada cercetată -,Brutus Cotov şi Ecaterina Răşcanu Cotov au avut treibăieţi şi două fete: Eugenia (7.02.1890 – 9.02.1935,Bucureşti), Valeria (n. 1893, căsătorită în 1916), Vergiliu(27.05.1891 – 2.04.1958, Bucureşti), Ion (9.09.1896 -25.01.1897 ) şi Ovidiu (2.03.1903 – 1977, Bucureşti).

Şcoala primară urbană de stat din Hârşova, cu

primii 50 de elevi, a fost înfiinţată la 1 ianuarie 1879 deinstitutorul Ioan Cotov (1835 – 1897), fost institutor declasa a IV-a şi director al Şcolii primare urbane de băieţidin Ismail (1858 – 187839, unde l-a avut ca elev, printrealţii, pe mareşalul Al. Averescu). La Hârşova a fost numitcu Decretul nr.12549 din 9 decembrie 187840, ca institu-tor pentru clasa I şi director al şcolii, funcţie pe care a deţi-nut-o până în 1892. A fost, în acelaşi timp, un latinist apre-ciat şi premiat, în 1880, de Societatea AcademicăRomână, din fondul Evangheliu Zappa, pentru traducereacărţilor I şi II din Ab urbe condita a lui Titus Livius41 şi, laMontpellier, pentru traducerea versurilor lui V. Alecsandri„Ginta latină”42. A înfiinţat prima bibliotecă din Dobrogeape lângă şcoala primară din Hârşova. Din 31 mai 1999,Liceul din Hârşova se numeşte „Ioan Cotovu”. În 1934,cetăţenii oraşului i-au ridicat un bust în faţa liceului. O stra-dă, în Hârşova, îi poartă, de asemenea, numele. Vasile Cotovu, fratele lui Brutus, s-a născut în anul 1866,avea studii cu bacalaureat şi a fost numit provizoriu la„Şcóla primară de băeţi” din Hârşova, la 15 septembrie1895, provizoriu figurând şi la 189743. După plecarea luiBrutus Cotovu la Tulcea, Ioan Cotovu este ajutat, între anii1885 – 1888, de Vasile Popescu, la începutul anului şco-lar 1888/1889 de G. Georgescu, iar din decembrie 1888de fiul său, Vasile Cotovu44. În clădirea şcolii vechi, – înfi-inţată de tatăl său -, a întemeiat muzeul de antichităţi,inaugurat odată cu biblioteca, la 1 mai 1904, în prezenţaRegelui Carol I şi a Familiei Regale. În 1919, devine mem-bru corespondent, pentru judeţul Constanţa, al ComisieiMonumentelor Istorice45. În ianuarie 1921, muzeul, dis-trus de război, este redeschis în locuinţa proprie a învăţă-torului Vasile Cotovu şi va fi inaugurat la 29 mai 1926, înprezenţa Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, punându-se şi o placă de marmură pe care s-a scris: „M.S RegeleFerdinand/ M.S Regina Maria / inaugurat-au restaurareaMuzeului regional Hîrşova în această casă la 29 Maiu1926”. Semnăturile Familiei Regale şi ale lui AnghelSaligny şi D. Sturdza se păstrează în Cartea de Aur aMuzeului. Reînfiinţat şi reorganizat după 1985, ca secţie aMuzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa,Muzeul Carsium din Hârşova este inaugurat la 23 aprilie2006, cu participarea Regelui Mihai şi a Reginei Ana.Vasile Cotovu a fost membru activ al SocietăţiiNumismatice Române. S-a pensionat în 1928.

Până la data decesului, protoiereul Răşcanu aîmpărtăşit bucuria de a avea patru nepoţi, pe Eugenia,Vergiliu şi Valeria Cotov şi pe Draga Măgură. Ion Cotov seva naşte după şapte luni de la decesul preotului (copilul atrăit câteva luni), iar peste alţi şapte ani va vedea luminazilei Ovidiu Cotov, viitor inginer şef. Virgiliu Cotov, diplomat

303


al Şcolii Naţionale de poduri şi şosele, inginer, căsătorit cuSandra Oancea, prozatoare (n.9.01.1898)46 a fost unapreciat specialist în telecomunicaţii şi transporturi, profe-sor la Şcoala de Marină. El a fost iniţiatorul planurilor desistematizare ale porturilor Constanţa, Midia şiMedgidia47 .

Actul de căsătorie al institutorului Brutus Cotov cuEcaterina Răşcanu

Act de căsătorie nr.35/20.04.1889 „Brutus Ion Cotov”, 30ani, institutor, n.1859Galaţi, dom.Tulcea, fiul major Ion Cotov, 60 ani, institutorşi Anissia, 50 ani, casnică, domiciliaţi oraşul Hârşova şiEcaterina, 21 ani, n. 1867 Ismail-Basarabia, fiica majoră aprotoiereului Gheorghe Răşcanu, 46 ani şi a Varvarei, 41ani; martori la întocmirea actului Constantin Andrian, 38ani, institutor, Gustav Eitel, 34 ani, medic veterinar, preotuliconom Zaharia Poppescu, 33 ani şi preotul sachelarZinoviu Livovschy, 29 ani(DJTAN, Acte de stare civilă, Primăria Tulcea,Reg.113/1889, vol.I, f.36,36v).

PREOTUL G. DUMITRIU

Născut în 186048. Absolventde Seminar. Era în învăţământdin anul 1888, la 1897 figurândca institutor definitiv la Congaz.Deşi nu apare în şirul cronological preoţilor de la Congaz, o foto-grafie a preotului „G. Dimitriu”dintr-un document oficial alEpiscopiei Dunării de Jos ni-lprezintă ca paroh al bisericii

comunei49. A slujit la biserica veche din Congaz dupămoartea, în 1891, a preotului Ion Şt. Bonjug.

PREOTUL ŞTEFAN IONESCU

Fiica preotului institutor Ştefan Ionescu şi aIoanei Ionescu, Teodora, născută în 1879, în Gargalac, s-a căsătorit în anul 1903 cu institutorul Nicolae Popescudin Isaccea, născut în 1873, în com. Şuica, jud. Olt, fiulmajor al decedatului Ştefan Popescu şi al Floarei, domici-liată Şuica. I-au avut ca martori pe institutorul ConstantinAndrian, 52 ani, Manea Onceanu, 52 ani, dirigintele ofici-ului telegrafo-poştal, maiorul Constantin Florescu, 44 anişi Grigore Sandovici, 61 ani, funcţionar (DJTAN, Acte destare civilă, Primăria Tulcea, Reg. 254 / 1903, f.101 - Actde căsătorie nr.98 / 10.08.1903).

ELENA H. NICULESCU

Fiică a institutorului HristoforNiculescu şi a EcaterineiNiculescu din Tulcea, ElenaNiculescu s-a născut în anul1875, în com. Cismechioi, Jud.Bolgrad – Basarabia, după cumne arată actul de căsătorie şi abeneficiat de o creştere şi educa-ţie aleasă, avându-i ca profesori,la Azilul „Elena Doamna” din

Bucureşti, printre alţii, pe Petre Dulfu, dr. în filosofie dinClusiu, cu care a făcut pedagogia şi practica pedagogică,Lucreţia Lehliu, absolventă a Şcolii centrale de fete dinCraiova, care preda limba română, Ana Şeşefschi, diplo-mată a şcolii normale din Kőnigsberg, care preda limbagermană. În iulie 1901, se căsătoreşte cu profesorulConstantin Moisil (8.12.1876 – 20.10.1958), proaspătvenit de la Liceul „Unirea” din Focşani, unde funcţionaseca profesor de istorie în 1898/1899 şi de unde se transfe-ră, la cerere, numit la Liceul din Tulcea la începutul anuluişcolar 1899/1900. Aici înfiinţează, la 16 septembrie 1900,o societate de lectură a elevilor, iar din banii obţinuţi de laprima şezătoare literar - muzicală a societăţii amenajeazăbiblioteca liceului. A întocmit Istoria liceului din Tulcea,publicată în anuarul liceului pe anul şcolar 1900/190150.În perioada tulceană a publicat numeroase articole referi-toare la învăţământul tulcean şi la rezultatele cercetărilorefectuate în domeniile numismaticii şi arheologiei.Activitatea profesorului C. Moisil la liceul din Tulcea seîncheie la sfârşitul anului 1910, în decembrie transferân-du-se la Bucureşti, ca profesor la Liceul „Matei Basarab” şinumismat la Cabinetul numismatic al Academiei Române.La 17 februarie 1935 este ales preşedintele Asociaţiei tul-cenilor din Bucureşti51. Constantin şi Elena Moisil suntînhumaţi în cimitirul Bellu din Bucureşti. Ei au avut patrucopii, personalităţi de prestigiu în învăţământul universitar:academicianul Grigore C. Moisil, profesor de matematici laUniversitatea din Bucureşti, Florica – cercetător ştiinţific laAcademia R.S.R., Ioan - conferenţiar la Institutul pedago-gic din Bucureşti şi George – conferenţiar la InstitutulPolitehnic din Bucureşti. Primul lor copil, care a primitnumele tatălui, s-a născut la 6 iunie 1903 şi a murit în 6ianuarie 1905, după cum ne relevă actele de stare civilăale Primăriei Tulcea.

Actul de căsătorie al prof. Constantin Moisil cu institu-toarea Elena H. Niculescu

Act de căsătorie nr.51/5.07.1901 Constantin Moisil, 25 ani,profesor, n.1876

304


(botez la parohia greco catolică din Năsăud), „com.Năsăud din Transilvania”, dom. Tulcea, fiul majorConstantin Moisil şi Lucreţia, domiciliaţi Năsăud - şi ElenaH. Nicolescu, 25 ani, institutoare, n.1875 com. CismechioiJud. Bolgrad din Basarabia, dom. Tulcea, fiica majorăHristofor Nicolescu, 59, institutor şi Ecaterina, 46 ani, fărăprofesiune, domiciliaţi Tulcea; martori Dimitre Timuş, 33ani, profesor, Alexandru Ionescu, 27 ani, profesor, ŞtefanNiculescu, 38 ani, silvicultor şi Nicolae Comşa, 34, avocat(DJTAN, Acte de stare civilă, Primăria Tulcea,Reg.231/1901, f.53, 53v).

Act de naştere nr.310/7.06.1903 Constantin,n.6.06.1903, fiul prof. Constantin Moisil, 27 ani şi al Elenein. Nicolescu, 26 ani, str. Mircea Vodă nr.27, martoriConstantin I. Coculescu, profesor, 27 ani şi Remus M.Caracaş, 25 ani, profesor. Decedat 6 ianuarie 1905, cf. Actde moarte nr.8/1905, înregistrare făcută pe actul de naş-tere (DJTAN, Acte de stare civilă, Primăria Tulcea,Reg.252/1903, f.158).

ELENA POPESCU

Învăţătoarea Elena Gh. Popas-a născut în anul 1876 şi a fostnumită în învăţământ în anul1893, când avea doar 17 ani.Aici o va întâlni primul preotromân din Teliţa, MarinPopescu, născut în com. Râca-Teleorman, în 8 noiembrie 1874,cu care îşi va uni viaţa, la 10februarie 1897. Marin Popescu

a fost preoţit în 24 ianuarie 1898 pe seama parohiei Teliţa- biserica veche, construită în timpul stăpânirii turceşti şinumit la 1 februarie 1898, cu Decretul episcopal nr.256 /11.02.1898. A fost învăţător la şcoala primară din Teliţaaproape 20 ani, până la 1 septembrie 1926. A fost preşed-intele comitetului de construcţie al şcolii din Teliţa şi a pri-mit două medalii “Răsplata muncii” clasa a II-a pentruşcoală prin Decretele Regale nr.1445 / 1925 şi nr.14835 /1937. În 1899, după ce locaşul din vremea turcilor a ars,într- o zi de vineri, 26 martie 1899, “ora 6 seara”52, con-struieşte casa de rugăciune “Înălţarea Domnului”, sfinţităîn 12 decembrie 189953, existentă şi astăzi, cu funcţie deparaclis. La scurtă vreme, în 28 iulie 1901 se pune piatrafundamentală a bisericii “Naşterea Maicii Domnului”, bis-erica monumentală de astăzi, una din cele mai frumoasebiserici din Dobrogea, vestită pentru turlele sale şi pictatăde Enache Cardaş, sfinţită în 8 septembrie 1909, pentruconstruirea căreia va primi medalia “Răsplata muncii”clasa a II-a prin Decretul Regal nr.1938 / 1924.

O soartă crudă a smuls-o, însă, pe institutoarea ElenaPopescu, din braţele familiei sale dragi. A murit la vârstade 34 de ani, în 12 octombrie 1910, plecarea ei lăsând înurmă mari suferinţe, amplificate de ororile din timpul pri-mului război mondial săvârşite asupra preotului. Pierdereasoţiei şi războiul au fost determinante pentru destinul greuîncercat al acestui mare slujbaş al altarului aceleiaşi bise-rici vreme de 43 de ani. La sfârşitul anului 1919, la numai45 de ani, era cu “vederea ochilor slabă şi cu auzul aproa-pe perdut..!” Despre necazurile şi umilinţele îndurate întimpul războiului dau mărturie corespondenţa preotului dinperioada 1919-1927 şi o serie de însemnări pe cărţi de cultexistente în biblioteca parohiei. Batjocorit de ocupanţi, luatprizonier împreună cu cântăreţul român Ioan S. Bumbaru,la Calofer - Bulgaria, tuns, bărbierit, bătut, ţinut înfometat,cu gospodăria devastată, înlăturat din biserica jefuită(refugiat la Ceatalchioi, unde a girat între 1 aprilie –decembrie 1918), aşterne pe fila 193 a DumnedeeştilorLiturgii gânduri pline de amărăciune şi disperare: “...lavecernie...Sf.m.muceniţa Ecaterina, eu...preot şi parohulbisericii...în / al 22lea an de preoţie numai la / aceastăbiserică, mă găsesc azi atât de / amărât şi cu totul scârbitde destinul / nenorocit în căsnicia mea, / văduv la 12octombrie 1910 cu 3 / mici (fete) şi fără nici un aj [utor] laducerea gospodăriei casnice. / - Căsătorit la 10 februarie1897 Hirotonit / la 24 ianuarie 1898-văduv la / 12octombrie 1910...! / Spre ştiinţa celor [ce] vor urma dupănoi. / Preot sach. M. Popescu. / Paroh şi Învăţător Teliţa. /- locul natal din comuna / Râca-Teleorman. / 1919 noiem-brie 23-st.v.” În perioada 1.06.1927-1928, a suplinit paro-hia Meidanchioi, unde locaşul vechi se afla în stare deruină, iar biserica nouă în construcţie de 25 de ani. Greauapovară a amintirii războiului i-a stăpânit gândurile până lasfârşitul vieţii, în 1937, cu şase ani înainte de moarte, scri-ind pe fila 181 a Dumnedeeştilor Liturgii: “Doliul de amără-ciune cu evacuarea satului la 1916 cu războiul /Am refu-giat spre /Galaţi-Brăila/ azi 12 oct. 1916...! lăsând / caselecu toată gospodăria la / voia întâmplărei...! ne-am/ înapo-iat acasă la 29 octombrie şi/ n’am mai găsit nimic, armata/rusească ne-a distrus totul. / La 8 Decembrie 1916, am /refugiat din nou la Isaccea / m’a prins Bulgarii, era să / măomoare şi m’a scăpat / hogea turcesc Osman / ce necunoşteam / mai de mult...!-/ m’am înapoiat acasă / la 23Decembrie 1916 / cu familia şi m’a luat / Bulgarii ostatic /am stat internat în Bulgaria / la Carlova-Calofer un an şi olună / în cea mai neagră mizerie! / Preot M. Popescu /937“.

Este important de semnalat că urmaşii săi i-aucontinuat opera spirituală: Olimpia, una din fiicele preotu-lui, “conducător la grădina de copii din localitate”, a fostcăsătorită cu Hristache Olaru, directorul şcolii primare dinParcheş (cununia religioasă a avut loc în 5 februarie 1928,

305


iar nunta în localul şcolii54); Cornelia, cealaltă fiică a preo-tului, la 1921 “studiază în şcoala la Buc.”, căsătorită cupreotul Vasile Bondarencu, în 1937 student în anul II laTeologie, paroh la Parohia Zolocari, jud.Cetatea Albă,Basarabia, pe care pr. Marin Popescu îl propune ca preotajutător la Teliţa, post neaprobat însă de MinisterulCultelor55. Giurgiu Nicolae (1912-1990), căsătorit cuMaria (26.05.1916 - 5.01.2004) au fost învăţători la şcoa-la din Teliţa, Giurgiu Alexandru (1916-1975) a fost notar,căsătorit cu Elena (n.1920), cu care are un fiu, Constantin.Cei doi fii ai preotului şi Mihai (1949-1990), unul din băie-ţii lui Alexandru, sunt înhumaţi în cimitirul comunei. GiurgiuNicolae şi Maria au mormintele în aceeaşi parcelă cupreotul şi preoteasa. În Teliţa, există casa în care a locuitpreotul cu familia, în 2003 aflată în proprietatea CloşcaruFlorica. În 1940, apare la Bârlad lucrarea “Viaţa şi activita-tea preotului Marin Popescu din comuna Teliţa, judeţulTulcea“, scrisă de pr. Constantin C. Beldie.

STĂNESCU ILIE

A fost unul din cei opt copii aipreotului Theodor Stănescu,care s-a născut la 1 august 1848în oraşul Brăila, absolvent alSeminarului din Ismail – atestatnr.29/29.06.1870, Diploma depreoţie nr.216/23.05.1872 - peseama bisericii din Hadgiabdula,sachelar cu Decretulnr.1651/8.12.189756. S-a căsă-

torit în 18 aprilie 1871 cu „Ana Preot T. Livovschi” desprecare credem, pe baza datelor pe care le avem, că estefiica preotului T. Livovschi de la Hadgiabdula (Jud.Bolgrad, Cahul-Prut, Basarabia) şi deci, soră a preotuluiZenovie Livovschi, care a slujit la Catedrala „Sf. Nicolae”din Tulcea (n.30.10.1858, în com. Hadgiabdula, jud.Bolgrad, Basarabia, seminarul din Ismail absolvit în 1876,diacon “Zinoviu T. Livofschy” în Actul de naşterenr.580/27.10.1882 al fiului său, Gheorghe – DJTAN, Actede stare civilă, Primăria Tulcea, Reg. 37/1882, f.91v), pro-fesor de religie la Gimnaziul din Tulcea în anii 1884/1885,1890/1891, 1891/1892, 1893/1894, 1896/1897,1898/18995757 .

Ana şi Theodor Stănescu au avut opt copii dincare şase au fost învăţători 58:

- Ion T. Stănescu – preot. A fost paroh la bisericadin Cerna la anii 1897 – 1898, astfel figurând în fotografiadin Tabloul Clerul din Urba şi judeţul Tulcea la anul 1900.Pe locul altarului bisericii vechi de la 1840 din Cerna ( încurtea casei parohiale) s-a ridicat, la 1899, un turnuleţ -

care există şi astăzi - cu inscripţia: “La 1899 Ridicată înlocul bisericii cu hramul Sfinţilor Voievozi Zidită la 1840prin stăruinţa parohului Ion Stănescu şi cu concursul pri-marului P. Constantinescu”. La Cerna, l-a urmat la slujireaaltarului pe tatăl său, Theodor, care slujea aici din 1893.Potrivit prof. I. Corleancă, pr. Ioan Stănescu era, la 1900,învăţătorul şcolii din Horia şi totodată primul învăţător de laHoria, frecventată de 47 de copii59, informaţie contrazisăde prof. Albotă M., conform căruia primul învăţător de laHoria a fost „Ion Mantu, menţionat în arhiva inastituţiei” 60.Este înhumat în cimitirul din Horia şi a murit la vârsta denumai 36 de ani, după cum reiese din inscripţia de pe cru-cea mare de piatră: “Preotul Ioan Pr. Th. Stănescu 9octomvri 1872 - 22 iuli 1908”. Prof. I. Corleancă îl maimenţionează ca fiind primul preot al bisericii vechi dinHoria 61, informaţie contrazisă de Tudor Mateescu careprecizează, pe baza unui document de arhivă, că primulpreot atestat la Ortachioi, la anul 1881, a fost LeontiSucurev 62. - Safta T. Stănescu, fără profesie, decedată în 1907;- Ilie T. Stănescu – “învăţător înaintat pe loc. şi ofiţer în rez-ervă” (n. 1876, normalist cu diplomă, provizoriu, numit în1896 la şcoala din comuna Cârjelari 63; cântăreţ biseri-cesc la biserica din Cârjelari, funcţie din care demi-sionează în 1915);- Dumitru T. Stănescu – învăţător;- Gheorghe T. Stănescu – învăţător, decedat în 1919;- Tiberiu T. Stănescu – învăţător şi ofiţer în rezervă, dece-dat în 1916;- Constantin T. Stănescu – învăţător şi ofiţer în rezervă,decedat în 1916;- Ecaterina T. Stănescu – fără profesie, căsătorită, dece-dată în 1919

Într-o „Declaraţiune” din 9 noiembrie 1922 64, pr.Th. Stănescu scrie că are 68 de ani, este căsătorit cu Anaşi are doi fii, un fiu de 46 de ani, institutor la Tulcea, căsă-torit, are trei băieţi şi trei fete, celălalt, Dumitru, învăţător încom. Mircea Vodă, în vârstă de 44 de ani, căsătorit, are unbăiat şi două fete. Pr. Th. Stănescu a murit la vârsta de 78de ani, în 22 octombrie 1926 65.

EFTIMIE ŞTIUCĂ

La anul 1894 este purtător al condicii de milă abisericii Sf. Voievozi din Chilia Veche, alături de pr. parohLazăr Brânză şi de locuitorii Petrache Brondici, LazărHagilascu, Petru Şumilă, Panait Dracopulo, Iordan Hristovşi Anton Gheba, aleşi de consiliul comunal, condică apro-bată de episcopul Parthenie Clinceni, în 9 mai 1894, cuOrdinul nr. 457 66. A fost epitrop al bisericii în timpul paro-

306


hului Lazăr Brânză, funcţie din care demisionează în1898, fiind menţionat, în această calitate, în actul comem-orativ din 28 septembrie 1897, când se pune piatra funda-mentală a bisericii de către protoiereul Nicolae Gheorghiu(“epitropii bisericei sachelarul Lazer Brânză paroch;Eftimie Ştiucă Înveţetorul Şcolei şi Petru Şumilă“ 67). Afăcut parte din comitetul de construcţie al bisericii avândatribuţii de secretar şi apoi de casier 68. Notă:

Învăţătorul Ştiucă Eftimie a fost numit la ChiliaVeche în 1878, iar Ştiucă Despina în 1886 69. La ChiliaVeche, carte se învăţa mult înainte de 1877, după cumdovedesc unele documente din arhiva bisericii. Şcoalafuncţiona în casa parohială din curtea bisericii vechi cu fir-man, construită în 1854: “făcută de pamant cam pe la1865 în curtea bisericii învalită cu stuf în care înainte das-călii bisericei predau lecţii copiilor ansă în present se păs-trează arhiva şi diferite lucruri vechi ale bisericii” 70. Înaceastă casă parohială, în care se ţineau “osebiteveşminte şi objecte Bisericeşti” şi unde stătea „servitorul”bisericii 71, a fost instalată, până la terminarea construiriinoului local al Şcolii de băieţi, Şcoala de fete, înfiinţată prin1879. Primarul solicită epitropilor să elibereze casa pentrureparaţii, întrucât “casa din Curtea Bisericei cu hramulSfinţilor Voivozii este destinată pentru Şcóla de fete” 72 ,scriindu-le: “localul acelei Biserici atâtŭ în timpulGuvernului Turcŭ şi Bulgarŭ, aŭ fostŭ ocupatŭ de Şcólâ şipentru acestea resóne şi sub-semnatul în timpul Românŭau instalat în elŭ Şcóla de fete, provisoriu, şi numai pentrutimpul până cândŭ se va termina definitiva Construcţiunea localului Şcolei de băeţi cândŭ mutânduse disa şcola înnoul local, imediatŭ şi Şcóla de fete va fi mutatâ în actua-lul localŭ ocupat de Şcóla de băeţi; fiindŭ câ în presentŭComuna nu dispune nici de un altŭ local, disponibil”. Dinacest text, la fel de valoros pentru istoria şcolii tulcene pre-cum cel referitor la casa parohială, se înţelege că exista şiŞcoală de băieţi, care funcţiona într-un anumit local încare urma să se mute Şcoala de fete 73.

RADU TOPOR

Radu şi Steliana Topor au fost naşii de cununie aitinerilor Grigore Gotcu – viitorul preotşi paroh al bisericii din Mahmudia - şiEufimia, fiica preotului Ioan Ciobanu(n.1835) şi a Paraschivei Ciobanu(d.1911), cf. Certificat de cununienr.5/13.10.1895, eliberat de ParohiaBisericei Aducerea Moaştelor Sf.Neculai din Comuna Mahmudia,

Plasa Tulcea, jud. Tulcea, semnat chiar de preotul IoanCiobanu (DJTAN, Col. Fonduri parohiale, BisericaAducerea Moaştelor Sf. Ierarh Mahmudia, Dosarnr.9/1894-1901, f.8). Pr.Ioan Ciobanu a fost, mai întâi,cântăreţ bisericesc la Prislav (azi, Nufăru), unde se sta-bilise în jurul anului 1863, alături de alţi români veniţi dinBasarabia şi ţinutul Huşilor. A fost preoţit în 1869 de mitro-politul grec de la Tulcea şi a făcut casa de rugăciuneînzestrată de mocanii ardeleni. La Mahmudia a fost numitîn 20 august 1893 şi a slujit la biserica veche. Ginerelesău, pr. Gr. Gotcu, născut la 22 noiembrie 1870, a fostnumit la Mahmudia în decembrie 1897 şi a pus temeliabisericii noi, în 1898. Preotul şi preoteasa Ciobanu suntînhumaţi în cimitirul com. Mahmudia. Pe crucile vechi semai poate citi: “Aci od-şte / robu lui-Dzeu P-tu / I. Ciobanu”- “Aci od-nes / roba lui / D-zeu Preotesa Pa/raschivaI.Ciuba 1911 / No.13”.

Fiica învăţătorului, Genoveva Radu Topor, a fostnaşa de botez a celor trei fete ale soţilor Gotcu, născuteîntre anii 1899 – 1905:- Parascheva, certificat de botez nr.19/6.04.1899, act denaştere nr.24/3.04.1899 (DJTAN, Col. Fonduri parohiale,Biserica Aducerea Moaştelor Sf. Ierarh Mahmudia,D11/1897, f.60)- Maria, certificat de botez nr.32/15.08.1903 (DJTAN, Col.Fonduri parohiale, Biserica Aducerea Moaştelor Sf. IerarhMahmudia, D12/1899-1903, f.56) - Genoveva, certificat de botez nr.42/15.08.1905 (DJTAN,Col. Fonduri parohiale, Biserica Aducerea Moaştelor Sf.Ierarh Mahmudia, D16/1904-1905, f.77).

În 1940, institutorul Radu Topor, pensionar învârstă de 73 de ani (născut în 1867 74) trimite spre publi-care ziarului Progresul Tulcei un „Act de mulţumire” 75:

„Aduc şi pe această cale, cele mai mai vii mulţu-miri d-lui dr. Const. Nelepcu – medicul primar al spitaluluidin Tulcea – care a operat în mod gratuit pe orfanul AntonBudov, de 17 ani, scăpându-l de la moarte sigură.Bunătatea fără de margini a d-lui Dr. Nelepcu se revarsăca un balsam peste durerile oamenilor – alinându-le sufe-rinţele. Să ne trăiască mulţi şi fericiţi ani. RADU TOPORinstitutor pensionar”.

Note

1. Albotă, Mihai. Istoria învăţământului tulcean de la începuturi pânăîn anul 2007. Tulcea: Editura „Şcoala XXI”, Casa Corpului Didactic,2008, p.33;2. Helgiu, V. Şcoala primară din Dobrogea în curs de 40 de ani. În:Analele Dobrogei, 1920, an 1, nr. 2, p.256;3. DJTAN, Fond Prefectura Tulcea, Dosar nr.860/1939, f.376-377;4. Albotă, Mihai, op.cit., p. 34;5. Idem, op.cit., p.15;6. Idem, Mihai, op.cit., p.13;7. Iorga, Nicolae. Sur l’Ecole et l’Eglise roumaines en Dobrogea

307


avant l’annexion roumaine. În: La Dobrogea Roumaine, p.100;8. Helgiu, Vasile. Şcoala românească din Dobrogea de la înfiinţarepână la 1838. Constanţa, 1938, p. 38;9. Anuarul Oficial al Învěţămîntului Primar şi Normal-Primar. Anul1897. Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice – Direcţiunea Învě-ţămîntului Primar. Bucuresci: Tipografia şi Fonderia de LitereThoma Basilescu, 1897, p.349;10. Botea, Neagu. Monografia şcolii primare din comuna Zebil(1860 – 1932). Constanţa: Ex Ponto, 2005, p.71 (publicată în volumcu Moruzov N. Simeon. Monografia comunei Zebil din judeţulTulcea şi Albumul de la inaugurarea Şcolii din Zebil);11. Arhiva Zoe Pippa - Adresa nr.422/martie 1908 a directoruluiŞcolii de învãţãtori „Principele Ferdinand” din Bârlad cãtre dirigin-tele Şcolii primare din com. Başchioiu-Cinili prin care roagã sã ise comunice învãţãtorului N. I. Bonjug, la cererea acestuia, cã„diploma d-sale are Nr.162 din Decembrie 1906, fiind calificat al161 între 357 candidaţi admişi”.12. Postelnicu, Valentina. Personalităţi tulcene: Ştefan Borş – ompatriot. În: Poliţia tulceană nr.51/1994, p.1 şi 4; 13. Călinescu, George. Istoria literaturii române de la origini până înprezent. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti: EdituraMinerva, 1988, p.850;14. Corleancă, Ioan. Monografia comunei Horia (Ortachioi –Regina Maria) din Judeţul Tulcea. Tulcea: Harvia, 2007, p.138;15. Postelnicu, Valentina. Tulcea în documente de arhivă.Constanţa: Ex Ponto, 2006, p.30;16. Lascu, Stoica. Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878– 1947). Vol.I. Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa,1999, p.685;17. Bucuţa Emanoil. Cincizeci de ani de presă dobrogeană. În:Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă românească (1878 – 1928).Bucureşti: Cultura Naţională, 1928, p.735 – 741;18. Dima, Virginia şi Leonte Laetitia. Viaţa unei şcoli tulcene: Liceulde fete „Principesa Ileana” (1897 – 1948). Tulcea: Editura Inedit,1994, p.96;19. Anuarul Oficial... 1897, p.251;20. Georgescu, I. Învăţământul public din Dobrogea. În: DOBRO-GEA - Cincizeci de ani de vieaţă românească (1878 – 1928).Bucureşti: Cultura Naţională, 1928, p. 642;21. Anuarul Oficial... 1897, p.252;22. Dicţionar de personalităţi dobrogene. Vol.III. BibliotecaJudeţeană „Ioan N. Roman” Constanţa şi Biblioteca Universităţii„Ovidius” Constanţa. Constanţa: Ex Ponto, 2008, p.49;23. Idem, op. cit., p.49;24. Idem, op.cit., p.54;25. Idem, op.cit., p.55;26. Anuarul Oficial... 1897, p.348;27. Niculescu G. V. Protopopia judeţului Tulcea. Dare de seamăalcătuită cu ocazia jubileului de 40 de ani de domnie a MajestăţiiSale Regelui Carol I al României. Bucureşti: Atelierele graficeSOCEC & Comp., Societate anonimă, 1906, p.65 ;28. Idem, op.cit., p.65;29. Anuarul Oficial... 1897, p.431;30. Moartea lui Brutus I. Cotovu – unul dintre vechii luptătoriDobrogeni şi dintre primii învăţători din Dobrogea. În: ProgresulTulcei, an 14, nr.3 (15 ianuarie 1940), p.3;31. Covacef Z. Pionieri ai culturii româneşti în Dobrogea : IoanCotovu şi Vasile I. Cotovu. În : Analele Dobrogei, Serie nouă, 1995,an I, nr.1, p.129;32. Idem, op.cit., p.131, Nota 19;33. Dobrogea jună, ianuarie-iunie 1922;34. Analele Dobrogei, VII, 1926, pp.1-12;35. Colnicul Hora, I, nr.1, mai 1903, pp.5-11;

36. Analele Dobrogei, an 9, vol. II, 1928, p.332-344;37. Colnicul Hora, Cerna, nr.1, 1903;38. Progresul Tulcei, an 14, nr.3 (15 ianuarie 1940), p.3;39. Covacef Z., op.cit., p.127;40. Idem, op.cit., p.128;41. Idem, op.cit., p.129;42. Dicţionar de personalităţi dobrogene. Vol.I. BibliotecaJudeţeană „Ioan N. Roman” Constanţa şi Biblioteca Universităţii„Ovidius” Constanţa. Constanţa: Ex Ponto, 2004, p.87;43. Anuarul Oficial ...1897, p.380;44. Covacef Z., op.cit., p.129;45. Idem, op.cit., p.130;46. Enache, Puiu. Istoria literaturii din Dobrogea. Constanţa : ExPonto, 2005, pp.383 - 393; 47. Dicţionar de personalităţi dobrogene. Vol. I...., p.87;48. Anuarul Oficial... 1897, p.251;49. Planşa Clerul din Urbea şi Judeţul Tulcea la anul 1900, realiza-tă de Episcopia Dunării de Jos la anii 1899-1900;50. Const. Moisil. Istoricul liceului din Tulcea. În: „Anuarul liceuluiclasic din Tulcea”, 1900/1901, pp.6-9;51. Ţabrea Ilie. Constantin Moisil – pionier al numismaticiiromâneşti. Bucureşti: Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1970, p.116;52. “Dumnedeeeştile Liturgii“, prima copertă, verso;53. Arhiva Parohiei Teliţa, dosar Acte contabile 1882-1915, Registrude intrări, nr.crt.53 - adresa nr.1068/6.12.1899;54. Arhiva Parohiei Teliţa, Adresa nr.12/13 februarie 1928 a pr.Marin Popescu către Protoieria Tulcea55. Arhiva Parohiei Teliţa, dosar nr.3, Acte contabile 1931-1940,Proces- verbal nr.4 din octombrie 1937;56. Arhiva Parohiei Traian, dosar 3 Corespondenţă 1921, f.4;57. Dima, Virginia şi Munteanu, Aurel. Liceul Spiru C. Haret Tulcea100 ani (1883 – 1983). Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1983,p.210, 211, 213, 215; 58. Arhiva Parohiei Traian, dosar 3 Corespondenţă 1921, f.4;59. Corleancă, Ioan, op.cit., p.183;60. Albotă Mihai, op.cit., p.36;61. Corleancă, Ioan, op.cit., p.193;62. Mateescu, Tudor. Date despre situaţia bisericilor româneşti, dinjudeţul Tulcea în primii ani după reintegrarea Dobrogei la Ţară. În: Glasul Bisericii, an XXXVII (1978), nr.9-12, p. 1074;63. Anuarul Oficial...1897, p.252;64. Arhiva Parohiei Traian, dosar 5/1923, f.5;65. Vestitorul, I, 9, 1 decembrie 1926;66. Arhiva Parohiei Chilia Veche, Condica de milostenii 1891 –1922;67. Arhiva Parohiei Chilia Veche, dosar 1897-1899, f.133;68. Arhiva Parohiei Chilia Veche, dosar pe anii 1897, 1898, 1899 -Adresa parohului L. Brânză nr.74/11 martie 1898 către primarul dinChilia Veche, Proces verbal din 3 ianuarie 1899 şi Proces verbal din10 ianuarie 1899;69. Anuarul Oficial…1897, p.252;70. Arhiva Parohiei Chilia Veche, dosar 31 - “Chestionarul ParohieiSff. Voievozi din comuna Chilia Veche” întocmit de parohul TarasieTeacă;71. Arhiva Parohiei Chilia Veche, dosar 1888-1896 - Adresa nr. 7 /7.10.1880 a epitropilor către primarul Dracopulo;72. Arhiva Parohiei Chilia Veche, dosar 1888 – 1896 - Adresa nr. 4/16 aprilie 1879;73. Arhiva Parohiei Chilia Veche, dosar 1880 – 1896 - Adresanr.569/9/21 octombrie 1880;74. Anuarul Oficial...1897, p. 253;75. Progresul Tulcei, an 14, nr.3 (15 ianuarie 1940), p.3.

308


ARMONII. SECOLUL XXIsau cum să armonizăm

teologia cu dimensiunea culturalăGheorghe ŞEITAN, publicist

Un simpozion pe tema istoriei presei teologice laTulcea? Cred că asistăm la o premieră, cel puţin în spaţiulnord dobrogean nu-mi amintesc să fi mai existat aşa ceva.Dar se cuvine să medităm mai mult la rosturile şi menireaunei astfel de manifestaţii.

De ce este nevoie să discutăm despre istoria pre-sei teologice? Cu alte cuvinte, de ce studiem istoria şi dece ne place istoria. Sunt multe răspunsuri care se pot da,dar unul dintre este acesta: studiind trecutul, înţelege maibine prezentul şi putem prevedea astfel viitorul Studiemcei 80 de ani de existenţă a presei teologice tulcene nudoar pentru a-i omagia pe înaintaşi, cât mai ales pentru adesprinde nişte învăţăminte de cum ar trebui să aratepresa teologică astăzi şi cum se prefigurează acest impor-tant segment formativ şi informativ în societatea de mâine.În acest context revista Armonii. Secolul XXI care aparede cinci ani la Seminarul Teologic Tulcea, face parte dinistoria contemporană a presei teologice şi prin paginilesale este parte componentă la procesul de scriere a aces-tei istorii.

Armonii. Secolul XXI continuă o traditie demnăa celor 80 de ani de trecut, o istorie care, atunci când va fiscrisă sub forma unui tom închegat unitar, se va vedeamai bine că nu este cu nimic mai prejos, ca substanţă şiîntindere, decât istoria presei teologice din orice parte aţării. După cum se poate citi în Cuvântul de întâmpinare alpr. prof. Nicole Ioniţă, apărut în deschiderea nr. din 2005 şicare constituie articolul-program al revistei, şi-a propus,,să prezinte cît mai simplu şi corect cele două noţiunicapitale – teologia şi cultura- şi de a limpezi raportul dintrecreştinism şi creaţiile culturale, în vederea cristalizării uneiconcepţii armonioase şi adevărate despre lume, despreviaţă, despre om şi despre Dumnezeu”.

De fapt, teza armonizării dintre teologie şi culturăse copiază în însăşi structura colectivului redacţional, aicisemnând articole atât părinţi profesori cât şi profesori aidiferitelor discipline de învăţământ.

Lecturând revista Armonii.Secolul XXI nu sepoate să nu observi bogăţia tematică, dar în primul rândarticolele care abordează marile teme ale învăţăturii creş-tine şi care constituie coloana vertebrală a publicaţiei.Vomcita câteva, cu regretul că spaţiul nu ne permite să le inclu-dem pe toate.

Profeţii mesianice cuprinse în cartea profetului

Ieremia, reflectate în Noul Testament, Sfântul Ioan Gurăde Aur - Importanţa exegetică, dogmatică şi misionară aoperei sale, Educaţia tinerilor sub lumina învăţăturilorSfântului Ioan Gură de Aur, Dimensiunea hristologică aiconomiei mântuirii, Rugăciunea în marile religii ale lumii,Rolul cultului în educaţia civică. Sunt articole bine docu-mentate, însoţite de un aparat critic pe masură, semnatede pr. prof. Dumitru Gavrilă, Iustinian Neculai, Ioan Strat,Nicolae Ioniţă.

Un loc aparte îl ocupă articolele având ca temămariologia, precum Preacurata Fecioara Maria, MaicaDomnului (autor pr. prof. Dumitru Gavrilă) şi MaicaDomnului-arhetip feminin în lumina Noului Testament(autor pr. prof. Aurel Ciocan).

Semnalăm câteva articole deosebit de utile pen-tru seminarişti, şi anume cele care abordează, atât dinpunct de vedere dogmatic cât şi istoric, problema muziciicreştine, precum Imnografie-tezaur dogmatic al bisericii şioglindire a spiritualităţii (pr. prof. Nicolae Ioniţă),Consideraţii despre manuscrisul Polieleus (pr. prof. MihaelMarian Mihai) Importanţa activităţii lui Macarie ieromona-hul în muzica psaltică (prof. diac Eugen Caragaţă).

Bogat reprezentată în sumarul revistei se aflătema iconografiei. Aproape nu este număr unde să nuputem descoperi cel puţin un articol care să prezinte dife-ritele aspecte ale acestei discipline educaţionale. Să amin-tim aici Fundamentele dogmatice ale icoanei, Semnificaţiaculorilor în lumea bizantină, Cultul împăratului în păgâ-nism şi creştinism şi influenţa lui asupra dezvoltării icoa-nei, Evoluţia iconografiei din punct de vedere canonic,Icoana în societatea românească şi reacţiile împotriva ei,Influenţele lumii păgâne reflectate în iconografia creştină.Aceste materiale redactate într-un stil accesibil, dar carenu face rabat canonului, poartă semnătura părinţilor profe-sori Iustinian Neculai, Felix Neculai, Aurelian Ciocan şiprof. Edith Chiriac. Mai remarcăm aducerea în paginilerevistei a unor cunoştinţe legate de construcţia şi destinulunor lăcaşe de cult din Dobrogea, precum articolele carese referă la bisericile greceşti din Sulina şi Constanţa,semnate de pr. prof. Nicolae Sorin Ion, care se remarcăprin bogăţia şi ineditul informaţiei.

De asemenea, revista a publicat portrete deiluştri părinţi ai bisericii ortodoxe române, precum celecare se referă la preotul Radu Şapcă (pr. prof . N ico lae

309


Sorin Ion ) şi părintele Stăniloae (pr. prof. Nicolae Ioniţă).Revista Armonii. Secolul XXI are o rubrică per-

manentă intitulată Din istoria presei tulcene, susţinută deprof. Mihai Marinache, şi unde se încearcă scoaterea dinuitare a diferitelor publicaţii teologice ori de alt profil, multedintre articole având caracterul de pionierat în materie.

Transcriem aici publicaţiile reflectate în revistă şianul apariţiei acestora: Lumina poporului (1932), Pâineavieţii (1930), Chemare în jurul bisericii şi şcoalei (1936),Copilul dobrogean (1935-1938), Făclia (1934-1938),Dobrogea literară (1935), Revista corpului didactic ruralu(1883-1884), Sfaturi duhovniceşti (1935).

Rod al unor cercetări personale ale prof. MihaiMarinache, însoţite de fiecare dată de note lămuritoare,aceste articole par a fi o parte din cărămizile unei viitoareconstrucţii cu numele Istoria presei nord-dobrogene.Acelaşi autor îşi întrebuinţează cu sârg şi dăruire energii-le pentru a pune în adevărata lumină pe marele scriitorPanait Cerna şi a readuce în paginile revistei scriitori tul-ceni trecuţi mult prea devreme în lumea umbrelor, precumValentin Şerbu, Ion Staicu şi Ştefan Mihalcea. Remarcămefortul făcut de revistă de a publica în numerele din 2006-2008 mai multe capitole dintr-un roman inedit al luiValentin Şerbu.

Alte articole din revista Armonii. Secolul XXI sereferă la mituri şi simboluri ale lumii antice, educaţia reli-gioasă a tinerilor, ecologie, istoria învăţămîntului, globali-zare şi etica actului ştiinţific.

Dar revista nu este doar o publicaţie de idei şicredinţă, ci, ancorată în concret, încearcă să ţină pasul cuevenimentele şi să le consemneze. Exemplific prin faptulcă revista a scris la vremea respectivă despre trecerea lacele veşnice a Preafericitului Patriarh Teoctist şi numireacelui de-al şaselea Patriarh al B.O.R., a consemnat pro-clamarea anului 2008 ca anul jubiliar al Sfintei Scripturi şiSfintei Liturghii, a marcat împlinirea a 130 de ani de larevenirea Dobrogei la cadrul naţional, a anunţat deceniul2005-2015 ca fiind deceniul educaţiei şi dezvoltării durabi-le (acesta are ca autor pe prof. Gheorghe Băisan), iar prinfotografii şi scurte explicaţii a semnalat diverse evenimen-te editoriale cu caracter teologic şi cultural.

În încheiere, cred că cea mai bună caracterizarea revistei Armonii.Secolul XXI se regăseşte în Cuvântulde binecuvîntare al Prea Sfinţitului Visarion, EpiscopulTulcii, publicat în deschiderea numărului din 2008 :

„Cu un conţinut bogat şi variat, îmbinând teologiacu istoria şi cultura, revista Seminarului din Tulcea se con-stituie într-un adevărat caleidoscop ce are menire infuza-rea adevărurilor de credinţă, dar şi a altor cunoştinţe folo-sitoare către elevi şi către cititorii dornici de cunoaştere şide desăvârşire”.

Înscrisă în Anul omagial al Crezului Ortodoxşi al Autocefaliei Româneşti (2010), prestigioasamanifestare cultural - spirituală dedicată împlinirii a optdecenii de existenţă a publicaţiilor tulcene cu profil teo-logic a fost organizată la iniţiativa şi sub conducereadirectă a P.S. Visarion, Episcopul Tulcii, ca un semn depioasă aducere-aminte şi de recunoştinţă pentru aceislujitori ai altarului care s-au învrednicit, în împlinireamisiunii lor, şi pe tărâmul cuvântului scris. Au răspunsinvitaţiei de sprijinire, colaborare şi parteneriat,Asociaţia ,,AEGYSSUS” a scriitorilor tulceni, I.C.E.M.Tulcea, Direcţia Arhivelor - Filiala Tulcea, BibliotecaJudeţeană ,,Panait Cerna”.

În incinta Bibliotecii Judeţene, în data de 18.XI. a.c., s-au desfăşurat lucrările acestui Simpoziontematic structurat pe trei secţiuni (1. Publicaţii de spiri-tualitate şi cultură ortodoxă, de informare bisericeascăşi de credinţă (1930 -2010), 2. Personalităţi ale preseiteologice nord-dobrogene, 3. Expoziţie tematică.

P.S. Visarion, Episcopul nostru, a rostit unCuvânt de binecuvântare în faţa numeroşilor partici-panţi, evidenţiind importanţa evenimentului căruia îisunt dedicate lucrările înscrise în program şi mani-festările culturale programate cu acest prilej. Prof.Marinache Mihai, membru al Asociaţiei Române deIstorie a Presei, a prezentat detaliat, în faţa standurilorexpoziţiei, însemnătatea presei teologice tulcene, per-sonalităţile care s-au ilustrat în domeniul publicaţiilor deprofil (Pr. Simion Vârgolici la Sulina, Pr. Gh. Cărnaru laSarighiol de Deal, Pr. C. Cojocaru la Dăeni, pr. tulceni I.Vasilian şi Al. Anghel, pr. scriitor Th. Iordache de laParcheş, pr. C. Cronţ de la Jijila) în perioada interbelicăşi, cu precădere, după anul 2000.

Evocând drumul dificil al afirmării presei bis-ericeşti în perioada 1930-1940 (,,PÂINEA VIEŢII” -Niculiţel, ,,LUMINA POPORULUI” – Sarighiol de Deal,,,VIAŢA ADEVĂRATĂ” – Sulina, Tulcea, Parcheş, Jijila,,,CHEMARE ÎN JURUL BISERICII ŞI ŞCOALEI -Tulcea, ,,SFATURI DUHOVNICEŞTI”- Tulcea), pr. con-silier Felix Lucian Neculai a invitat personalităţile

O manifestare culturală de excepţie

• SIMPOZIONUL JUDEŢEAN

80 DE ANI DE EXISTENŢĂ APRESEI TEOLOGICE

TULCENE (1930 -2010)

310


înscrise cu comunicări în programul Simpozionului să-şiprezinte studiile, articolele şi materialele realizate, rod alunor îndelungate cercetări de arhivă. Au conferenţiat:prof. M. Marinache (,,Presa teologică tulceană dinperioada interbelică”, pr. Eugen Drăgoi, Galaţi (,,PreotulSimeon Vârgolici, părintele periodicului bisericescVIAŢA ADEVĂRATĂ – (1934 -1941), drd. L. Manea,ICEM Tulcea (,,Chemare în jurul Bisericii şi Şcoalei”.Prezentare tematică a publicaţiei).

Publicaţiile teologice tulcene din deceniul 2000- 2010 au fost prezentate competent şi evocator de pr.prot. Romeo - Gabriel Ispas (publicaţiile ,,Cuvânt Bun”[2003 -2008] şi ,,Colindul Sf. Andrei” – Parohia Sf.Treime şi Sf. Iachint din Tulcea), pr. Viorel Carp (publi-caţia ,,Lumină din lumină” – Parohia ,,ÎnălţareaDomnului” – Tulcea, pr. Ionuţ Raul Grosu (publicaţia,,Sfaturi duhovniceşti” (1935) – continuitatea unei tradiţiiîn publicistica teologică – Parohia Sf. Gheorghe -Tulcea), pr. Felix Neculai (,,Cuvânt Bun” şi ,,Îndrumă-torul pastoral” – publicaţii oficiale ale Episcopiei Tulcii),Gh. Şeitan, publicist şi scriitor (,,Armonii. Secolul XXI” -publicaţie de cultură şi spiritualitate ortodoxă editată deSeminarul Teologic din Tulcea), pr. prof. Ionel Strat,inspector şcolar (,,Catehetul tulcean – publicaţie despiritualitate şi metodică a profesorilor de Religie).

O comunicare specială a fost dedicată publi-caţiei ,,PÂINEA VIEŢII” (15.X. -15.XII.1930, Niculiţel) şipersonalităţii întemeietorului ei, pr. C.E. Cojocaru, pub-licaţia fiind considerată actul de naştere al publicisticiide profil în spaţiul tulcean. (prof. M. Marinache).

De asemenea, pr. Eugen Drăgoi (Galaţi), invi-tat special, a impresionat asistenţa prin frumosul şipateticul cuvânt de omagiere adus pr. Simion Vârgolici(1902-2002), întemeietorul periodicului ,,VIAŢAADEVĂRATĂ” (Sulina, 1934). Eminentul cercetător pr.E. Drăgoi a evocat, pe larg, personalitatea vredniculuipr. S. Vârgolici, pe care l-a cunoscut personal.

Lucrările SIMPOZIONULUI s-au bucurat, deasemenea, de prezenţa d-nei prof. pensionare MariaLascu, din Mahmudia, care a citit câteva din poeziilevolumului personal ,,Bucuriile credinţei”, lansat laSeminarul Teologic. Despre volum şi autoare au vorbitpr. Felix Neculai, prof. M. Marinache, scriitorul TănaseCaraşca.

Cercetătoarea Doina Postolache, profesor, alansat cartea personală ,,Memorie şi cunoaştere locală– Însemnări pe cărţi de cult din judeţul Tulcea”,întregind, astfel, însemnătatea şi ineditul informaţiei deprofil.

Pe parcursul lucrărilor acestei manifestări cul-turale de suflet, prof. M. Marinache a evocat şi perso -nalitatea prof. Laetitia Mitan – Leonte, cercetător, ori -ginară din Agighiol, singurul publicist în viaţă (n.1916)care a debutat în paginile ,,Vieţii Adevărate” în 1935 şicare continuă, cu multă energie, să scrie materiale şipentru publicaţiile tulcene de azi.

P.S. Visarion, Episcopul Tulcii, a încheiatlucrările primului SIMPOZION pe problematica preseiteologice tulcene, îndemnând pe cercetători să contin-ue munca de explorare a arhivelor şi a publicaţiilor încănecercetate, pentru a scoate din uitare personalitateaatâtor slujitori ai Bisericii şi a aduce exemplul vieţii lor înatenţia generaţiilor de azi. Transmite, din parteaEpiscopiei, mulţumiri Asociaţiei Scriitorilor ,,Aegyssus”şi colaboratorilor pentru pregătirea expoziţiei şi pentruimplicare concretă în buna organizare şi desfăşurare alucrărilor SIMPOZIONULUI. Diplome speciale au fostconferite de P.S. Visarion organizatorilor, colaboratorilorşi comunicatorilor la acest jubileu al presei teologice dinjudeţul nostru.

prof. M. MARINACHE

Material publicat în paginile periodicului Cuvânt bun al EpiscopieiTulcii în luna decembrie 2010.

(Cuvânt Bun, an VII, nr. 12 (95), 2010)

Dacă abordăm intervenţia noastră deastăzi din punct de vedere cronologic luăm în cal-cul mai întâi publicaţia Cuvânt bun.

Revista a apărut în ianuarie 2003 ca publi-caţie editată de Protoieria Tulcea cu un programbine conturat: învăţătură de credinţă şi informarebisericească. Până în mai 2008 s-a înregistrat apa-

riţia a 63 de numere.Începând cu data istorică de 25 martie

2008, publicaţia Cuvânt bun a fost preluată decătre Episcopia Tulcii devenind astfel periodiceditat de Episcopia Tulcii, organ oficial de prezen-tare şi informare a vieţii şi activităţii bisericeşti dinEparhia noastră.

Cuvânt bun şi Îndrumătorul pastoral -publicaţii oficiale ale Episcopiei Tulcii

311


În momentul la care vorbim, seria nouă aCuvântului bun a ajuns la nr. 93 de apariţie.

Cuvânt Bun este coordonat de un colegiude redacţie format din clerici şi laici din oraşulTulcea, sub preşedinţia Preasfinţitului PărinteVisarion.

Paginile periodicului, deschise oricăruibun condeier semnifică şi spaţiu fructuos al întâl-nirii dintre clerici şi mireni, un punct comun, con-vergent în misiunea Bisericii.

Periodicul apare lunar, în Serie Nouă, noicondiţii grafice, o paginaţie îmbogăţită şi tematicădiversificată. Se imprimă lunar într-un număr de300 de exemplare la S.C. TIPO-MEDIA SRL dinTulcea şi se distribuie către cele 3 protopopiateale Episcopiei Tulcii şi către abonaţii din eparhieşi din ţară.

O bucurie deosebită ne produce faptul săştim că publicaţia Cuvânt bun ajunge în mâiniletuturor membrilor Sfântului Sinod al BisericiiOrtodoxe Române din ţară şi nu numai, vorbimaici de expediţii către personalităţi marcante aleteologiei contemporane din arealul celorlalte con-fesiuni creştine din România.

După cum se poate şi constata din lectura-rea publicaţiei, Cuvânt bun redă în paginile saleevenimentele mai deosebite şi aspectele privindactivitatea pastoral-misionară, culturală, instruc-tiv-educativă şi duhovnicească din Eparhie dar şipuncte de vedere originale privind marile acţiunicultural-religioase petrecute la nivel naţional şiinterortodox.

În altă ordine de idei, ideea unui Îndru-mătorul pastoral, aici, la Tulcea aparţinePreasfinţitului Părinte Visarion şi s-a născut dinnecesitatea intrinsecă a vieţii cultural - bisericeştitulcene, aceea de a cultiva şi promova valorilespirituale creştine din cuprinsul Eparhiei Tulcii.

În Cuvântul înainte al primului număr,Preasfinţitul Visarion explica de fapt caracterulacestei noi publicaţii oficiale, numind-o ,,un alma-nah ce cuprinde atât articole legate de viaţaduhovnicească, pastoral-misionară şi filantropicăcât şi articole legate de viaţa culturală şi socialădin cuprinsul Bisericii noastre.

În aceeaşi prefaţă se sublinia ideea că dinÎndrumătorul pastoral ,,Nu lipsesc nici alte ani-versări sau comemorări (ale acestui anului încurs), Cronica bisericească a anului încheiat,pagini de credinţă ortodoxă şi de istorie biseri-cească, rubrici precum: Biserica în actualitate;Viaţa pastoral - misionară, Şematismul eparhiei,organizarea actuală a Bisericii OrtodoxeRomâne, Calendarul ortodox cu îndrumări tipi-conale.”

Până în momentul de faţă, din Îndrumăto-rului pastoral au apărut 2 numere, anul I, nr. 1,2009 şi anul II, nr. 2, 2010.

Faţă de primul număr, care a avut 284 depagini, al doilea, înregistrează un vizibil mai marevolum de pagini (464) şi, evident un conţinutbogat în teme, idei şi colaboratori locali şi externi.

Noul număr al Îndrumătorului Pastoral,demonstrează de la sine, faptul că şi la nivel edito-rialistic, noutatea este un fenomen dinamic, supuspermanent unei îmbogăţiri calitative în ceea cepriveşte exigenţele actului cultural.

Cu o viaţă lungă, cele două publicaţii ofi-ciale ale Episcopiei Tulcii nu se pot mândri încă,poate, se va spune aceasta la 100 de ani de exis-tenţă a presei teologice tulcene, atunci când, poate,starea oamenilor şi a funcţiilor pe care le ocupăastăzi se vor fi schimbat.

Ceea ce îndrăznim noi să facem astăzi estesă aducem smerit omagiu celor care au sacrificat şisacrifică încă timpul personal pentru folosul sufle-tesc al comunităţii, pe de o parte pentru aici, iar pede altă parte, pentru dincolo, în ceruri, unde vor fiajuns cei care au gustat din pâinea vieţii, şi-au hră-nit sufletele cu sfaturi duhovniceşti şi-au ajuns laviaţa adevărată care izvorăşte şi este HristosMântuitorul.

* Material prezentat în cadrul Simpozionului(1930 - 2010) 80 de ani de existenţă a presei

teologice tulcene

Tulcea, 18 nov. 2010Pr. Felix Neculai,

consilier cultural al Episcopiei Tulcii

312


Medic şi pedagog israelian, originar din România(născut la 21 august 1921, la Botoşani), ReuvenFeuerstein a studiat la Universitatea din Geneva cu JeanPiaget, Barbel Inhelder şi a fost coleg cu Lev Vîgotski. Eleste recunoscut, la nivel mondial, ca fiind unul dintre ceimai mare educatori ai generaţiei noastre, care a militatpentru îmbunătăţirea actului de predare-învăţare-evalua-re, creşterea motivaţiei în învăţare, promovarea ideii deşcoală incluzivă şi a egalităţii de şanse în educaţie,îmbunătăţirea comportamentului şi învăţarea pe tot par-cursul vieţii. Partizan al ideii că inteligenţa poate fi învăţa-tă, Feuerstein este autorul teoriei experienţei de învăţaremediată şi a modificabilităţii cognitive structurale. Autoruladuce în prim plan principalele tipuri de mediere, hartacognitivă, lista funcţiilor sau palierelor cognitive deficitare,elaborând un program de învăţare mediată (FIE-Feuerstein Instrumental Enrichment), ce are ca scopremedierea anumitor deficienţe de natură cognitivă ladiferite categorii de subiecţi şi formarea unor strategiinecesare în activitatea de învăţare.

Experienţa de învăţare mediată. Definiţie, caracteristi-ci, roluri

O teorie importantă ce stă la baza învăţării, fun-damentată pe paradigma constructivistă, se referă laexperienţa de învăţare mediată (Mediated LearningExperience – MLE), aparţinând lui Reuven Feuerstein,autor şi al teoriei modificabilităţii cognitive structurale.

În concepţia lui Feuerstein (Kozulin, 1998), noţi-unea de elev este integrată sintagmei experienţa deînvăţare mediată, diferită de cea a experienţei directe deînvăţare. Situaţia de învăţare directă include o interacţiunenemediată între materialul de învăţat şi mintea copilului, întimp ce experienţa de învăţare mediată se referă la cali-tatea interacţiunii dintre copil şi mediul înconjurător,dependentă de activitatea unui adult experimentat şi inten-ţionat, ce se interpune între copil şi lume.

În procesul de mediere, adulţii apelează la oserie de strategii în măsură să centreze atenţia copiluluipe sarcina de învăţare şi să-l ajute să înţeleagă conţinutulinformaţional: selectarea stimulilor, evidenţierea unora şiînlăturarea altora, organizarea şi încadrarea stimulilor într-un anumit context, crearea de programe cu secvenţe destimuli, schimbarea ordinii şi intensităţii stimulilor. Astfel,

experienţele de învăţare mediată devin o condiţie a modi-ficabilităţii cognitive structurale, facilitând dezvoltareafuncţiilor cognitive şi formarea de strategii de învăţare efi-cientă. În experienţa de învăţare mediată, agentul media-tor (părinte/profesor), dotat cu cunoştinţe şi cu investiţieemoţională, organizează lumea stimulilor pentru cel careînvaţă, conform intenţiei clare şi scopurilor legate de ofuncţionare eficientă a elevului.

Prin mediere, elevul dobândeşte pattern-uri com-portamentale şi strategii cu potenţial de generalizare, ce-ipermit să se adapteze la noi expuneri la stimuli, să reac-ţioneze adecvat la noi situaţii de învăţare. Cu cât expe-rienţele de învăţare mediată sunt mai numeroase şi maisemnificative din punct de vedere calitativ, cu atât maireceptiv şi flexibil va deveni subiectul la o nouă expuneredirectă la stimuli, dobândind strategii de automediere însituaţii noi de învăţare, modificându-şi propriul sistem cog-nitiv (Eniko, 2009, 82). MLE este ingredientul decisiv pen-tru modificabilitatea cognitivă structurală.

Feuerstein nu împărtăşeşte modelul piagetianstimul-răspuns (S-R), de aceea introduce mediatorul înrelaţiile stimul – organism şi organism – răspuns(SHOHR). Mediatorul este exprimat în schemă prin H,ceea ce denotă că este vorba despre o interacţiuneumană, ce nu poate fi înlocuită cu uşurinţă de o maşinăsau de un alt obiect (carte, computer etc.). Prin situareamediatorului în relaţia S-R, se relevă importanţa MLE îndezvoltarea cognitivă a mediatului.

Feuerstein a folosit conceptul de intenţionalitatepentru a face clară diferenţa între mediere şi predare.Intenţia mediatorului nu este de a ajuta pe elev să rezolveproblema aflată în ipostaza de stimul, ci de a înţelegeîmpreună cu elevul procesul prin care acesta învaţă.Elevul este implicat într-un proces de învăţare în trei etapece descriu experienţa de învăţare mediată: acestaprimeşte stimulul care a fost special proiectat pentru aface posibilă înţelegerea, procesează informaţia şi sedecide asupra unui răspuns, fiind asistat de către media-tor.

Mara (2007) – apud Eniko (2009, 83) – înţelegeprin mediere „acea intervenţie intenţionată şi activă pecare educatorul o oferă persoanelor cu care interacţionea-ză, având ca obiectiv dezvoltarea optimă a potenţialululuilor şi orientarea treptată spre atingerea unui nivel crescutde autonomie. [...]. Modalitatea de interacţiune dintre

Experienţa de învăţare mediată în contextul Programului de Îmbogăţire Instrumentală al lui

Reuven Feuerstein Profesor psihopedagog drd.,

Claudia Veronica MARINACHE

313


mediu, educator şi copil stă la baza celor mai multe schim-bări structurale care intervin în aparatul cognitiv uman.Mediatorul trebuie să fie în măsură să individualizeze, săaleagă, să predispună anumiţi stimuli, care să influenţezecopilul în aşa fel încât să devină accesibili înţelegerii sale” Reuven Feuerstein, Raphael S. Feuerstein, Louis Falik şiYaacov Rand (1979/2006, 69) menţionează următoareleroluri ale MLE în dezvoltarea fiinţei umane:1 de a furniza elevului tipuri de experienţe şi, implicit,cunoştinţe ce nu ar putea fi dobândite printr-o expuneredirectă la stimuli; acest rol face referire la conţinutul expe-rienţei de învăţare mediată şi este legat de transmitereaculturii; 2 de a transmite strategii, stiluri de învăţare, tipuri de abor-dare, rol care evidenţiază procesul experienţei de medie-re.

Teoria lui Feuerstein se sprijină pe cea a luiVîgotski care consideră că măsura şi ritmul în care indivi-dul valorifică potenţialul său sunt influenţate de nivelul şicalitatea sprijinului acordat. Conform lui Vîgotski, în proce-sul învăţării trebuie acţionat în zona proximei dezvoltări(ZPD) a copilului, pentru ca potenţialul acestuia să poatăfi extins, depăşind nivelul actual al dezvoltării.Teoria experienţei de învăţare mediată a lui Feuerstein sefocalizează pe:3 importanţa decisivă acordată adultului (părinte/profesor)ca mediator care acţionează în mod intenţionat, voit;4 percepţia că experienţa de învăţare mediată este gene-ratoare de noi structuri cognitive, facilitând modificabili-tatea structurală cognitivă.

Deşi Vîgotski şi Feuerstein folosesc sintagmediferite (zona proximei dezvoltări şi, respectiv, modificabil-itatea cognitivă structurală), amândoi se raportează lapotenţialul cognitiv al copilului care, prin sprijin/învăţaremediată, se extinde/se modifică. În schimb, Feuersteinînlocuieşte noţiune de „potenţial” cu cea de tendinţă/încli-naţie (propensity) către schimbare, în sensul de structurăcognitivă modificabilă printr-o experienţă de învăţaremediată (idem).

Feuerstein a concretizat teza lui Vîgotski conformcăreia structurile cognitive ale copilului se formează şi sedezvoltă în cursul interacţiunii cu adultul, elaborând teoriaexperienţei de învăţare mediată, descriind criteriile carestau la baza acesteia (universale şi situaţionale), factoriidefinitorii ai dezvoltării cognitive (distali şi proximali), hartacognitivă prin care o sarcină poate fi analizată (conţinut,modalitate, faza actului mental, operaţie, nivel de comple-xitate, nivel de abstractizare, nivel de eficienţă) şi listafuncţiilor sau palierelor cognitive deficitare.

Factorii dezvoltării cognitive

Feuerstein et al. (1979/2006, 69) consideră că

dezvoltarea cognitivă este influenţată de o serie de factori:5 determinanţii distali, situaţi la o poziţie extremă, la„depărtare”, care pot cauza indirect deficienţe în funcţio-nare, influenţând experienţele de învăţare mediată prinreducerea efectului acestora, prin interferarea cu ele sauprin împiedicarea producerii lor. Aceştia sunt factoriorganici, genetici (ereditari), emoţionali (echilibrul emoţio-nal al copilului, al părinţilor), factori ce ţin de nivelul matu-rizării, senzoriomotori, factori de mediu (socio-culturali) şieducaţionali, care pot avea efect asupra comportamentu-lui şi funcţionării la parametri optimi.6 determinanţii proximali constau în lipsa medierii saureducerea expunerii la mediere, ce se pot solda cu o dez-voltare cognitivă inadecvată.

Orice condiţie distală poate cauza o lipsă a expe-rienţei de învăţare mediată. Dacă sunt furnizate strategiide mediere adecvate, barierele distale ce obstrucţioneazăexperienţa de învăţare mediată pot fi depăşite, ajungându-se la o dezvoltare cognitivă adecvată şi la modificabilitatesporită.

În procesul învăţării mediate la copilul cu cecita-te, factorii distali împiedică sau creează disfuncţionalităţiîn dezvoltarea cognitivă. În majoritatea cazurilor, astfel decopii sunt privaţi în perioada de dinaintea debutului şcolarde stimulare adecvată, ca o consecinţă a lipsei medierii.

Criterii şi tipuri de mediere

Nu orice interacţiune între copil, adult şi materia-lul de învăţat se califică drept o experienţă de învăţaremediată. Feuerstein et al. (1979/2006, 71-84) oferă o listădetaliată a condiţiilor universale şi contextuale ce stau labaza acesteia, devenind criterii care prefigurează tipurilede mediere.

Interacţiunea mediată are anumite calităţi şi atri-bute experimentate frecvent, care pot fi considerate uni-versale, pentru că fără prezenţa lor medierea nu poate săapară, dar implică şi interacţiuni care sunt determinate deevenimente şi circumstanţe situaţionale, specifice unuianumit moment sau loc în contextul cultural. Intenţionalitatea/reciprocitatea, transcendenţa şi mediereasemnificaţiei sunt considerate atribute universale fără decare interacţiunea nu are calităţile cerute pentru a fi consi-derată mediată şi fără de care nu se creează condiţiileesenţiale care să producă modificabilitatea cognitivă struc-turală. Se poate interacţiona cu un copil fără o intenţieanume, dar aceasta nu va fi o interacţiune mediată.

Medierea intenţionalităţii şi reciprocităţii. Conţinutul şi pro-cesul unei interacţiuni sunt influenţate de intenţia de amedia, dar şi de exprimarea explicită a intenţiei. Intenţiade a media îi transformă pe cei trei parteneri aflaţi în inte-racţiune: stimul, individ, mediator. Mediatorul alege să

314


modifice experienţa directă a stimulilor, schimbând ampli-tudinea, tonalitatea, importanţa, ritmul, frecvenţa sauexcesul, surplusul de expunere. Mediatorul îşi schimbădiscursul sau acţiunile pentru a spori sau modifica acţi-unea stimulului. Reciprocitatea arată că, îndată ce interac-ţiunea a apărut, urmează să se răspundă la ea, astfel cătransformările pe care le implică experienţa de învăţaremediată vor fi mai eficiente. Aceste transformări sunt înso-ţite de eforturile mediatorului de a modifica starea men-tală, emoţională, motivaţională a mediatului pentru a-l facemai receptiv la experienţa directă, pentru a-i mări gradulde conştientizare şi a-l face mai vigilent la lumea încon-jurătoare, dar şi la stărilor sale interne. Astfel, Feuersteinse concentrează şi asupra aspectelor afectiv-motivaţiona-le şi sociale ale învăţării, convins de faptul că emoţia şicogniţia sunt intercorelate.

Medierea transcendenţei. Al doilea criteriuesenţial pentru ca o interacţiune să fie considerată medi-ată este transcendenţa, acel aspect al experienţei caremerge dincolo de scopul imediat şi se referă la calea princare ceea ce este experimentat direct şi imediat poate fiproiectat în spaţiu şi timp. Scopul interacţiunii nu este limi-tat la activitatea imediată, depăşeşte „aici şi acum” şi sepierde în timp şi spaţiu (Feuerstein et al., 2006, 11). Cândo mamă care mediază cere copilului să cureţe masa, eanu se gândeşte doar la această activitate. Scopul ei înaceastă interacţiune include mai mult decât curăţareamesei, de exemplu: 7 dezvoltarea unor deprinderi motorii: echilibru, o apucarecorectă şi fermă a vaselor;8 dezvoltarea unor funcţii cognitive, precum: comparareaşi sortarea, planificarea şi organizarea, ordinea, succe-siunea privind curăţarea mesei (ce se pune mai întâi închiuvetă, ce se pune în frigider etc.);9 dezvoltarea personalităţii – medierea responsabilităţii,sentimentele de competenţă şi independenţă.

Criteriul transcendenţei transformă mediereaîntr-un model de comportament din care individul poateînvăţa pattern-uri comportamentale/strategii pe care leaplică în alte situaţii, independent, fără intervenţia media-torului.

În aplicarea tuturor criteriilor învăţării mediate,este important a comunica, a împărtăşi copilului semnifi-caţia acţiunilor sale, astfel încât acesta să devină conştientcă ceea ce învaţă acum îi poate servi în viitor şi în altesituaţii. Se asigură astfel premisa realizării transferuluiînvăţării.

Medierea semnificaţiei/sensului. Acest criteriueste strâns legat de dimensiunea afectiv-energetică amedierii, răspunzând la întrebări precum „de ce?”, „pentruce?”. Medierea semnificaţiei este componenta energeticăa medierii, care constituie motivul pentru care copilul inte-

racţionează, cooperează cu mediatorul, precum şi motivulpentru care mediatorul îndeplineşte sau execută acest rol.Dezvoltarea motivaţiei copilului sau a dispoziţiei de a învă-ţa şi a se schimba, de a accepta medierea este câştigatăprin importanţa acordată mesajului transmis copilului prinmediere (ibidem).

Ceilalţi parametri ai experienţei de învăţaremediate, denumiţi parametri situaţionali, nu sunt prin eiînşişi condiţii pentru ca o interacţiune să dobândeascăatributul de mediere şi se aplică atunci când este necesar.Aceştia sunt determinaţi de anumite situaţii şi evenimentela care subiectul este expus, reprezentând oportunităţi dea extinde şi consolida obiectivele urmărite prin mediere.Conform teoriei experienţei de învăţare mediată(Feuerstein et al., 1979/2006, 75), aceşti parametri suntresponsabili pentru diversificarea stilurilor cognitive, amodurilor proprii de experimentare, a căilor de a răspundela stimuli. Ei sunt modalităţi specifice de a acoperideficitele funcţionale generate de privarea culturală,deficite înregistrate pe linia deprinderilor, abilităţilor,capacităţilor. Aceşti parametri sunt:1 medierea sentimentului de competenţă impune atâtcrearea de situaţii de valorificare a competenţei, cât şiidentificarea şi dezvoltarea de către cel care învaţă a com-petenţelor insuficient formate. Presupune, de asemenea,crearea unei imagini pozitive despre sine prin evidenţiereamotivelor şi a proceselor care conduc la rezultate pozitive;2 medierea reglării şi controlului comportamentului per-mite inhibarea comportamentelor nedorite, disfuncţionaleşi iniţierea acelora care sunt blocate sau insuficientprezente în repertoriul comportamental al celui careînvaţă. Acest gen de mediere creează plasticitatea şi flexi-bilitatea ce facilitează modificabilitatea elevului, accele-rând anumite comportamente, controlându-le pe altele,toate ca răspuns la factorii situaţionali. Scopul acesteimedieri este cunoaşterea şi responsabilizarea faţă decomportamentele cu caracter adaptativ, impuse de situ-aţie;3 medierea comportamentului de împărtăşire/participarereflectă nevoia individului de a participa alături de ceilalţi şide a accepta participarea altora. Comportamentul deîmpărtăşire derivă dintr-o nevoie de bază a individului dea vibra alături de ceilalţi, de a împărtăşi experienţele trăi-te, de a empatiza cu ceilalţi, premise pentru dezvoltareacomunicării; 4 medierea individualizării şi diferenţierea psihologică seopune comportamentului de împărtăşire, exprimând nevo-ia individului de a deveni un sine diferenţiat, articulat.Acest tip de mediere încurajează originalitatea, creativi-tatea şi diferenţele individuale;5 medierea comportamentului de căutare, planificare, atin-gere, monitorizare a scopurilor pledează pentru căutareacontinuă a scopurilor, orientarea către acestea şi găsirea

315


strategiilor necesare atingerii lor;6 medierea provocării-căutării noului şi complexităţii pul-sează pe ideea de deschidere către tot ceea ce este nou,complex, nefamiliar. Trecerea de la „nu am mai văzut,auzit sau făcut acest lucru înainte” la „ajută-mă să înţelegcum pot să învăţ să fac acest lucru” reprezintă rezultatulunei asemenea medieri; 7 medierea recunoaşterii fiinţei umane ca entitate în con-tinuă schimbare se axează pe ideea disponibilităţii indivi-dului faţă de schimbare şi a perceperii de către acesta atransformării produse sau pe cale de apariţie. Acest gende mediere se opune forţelor care menţin stabilitateasituaţiei sau condiţiilor, devenind o sursă de schimbare nudoar a individului, dar şi a mediului în care subiectulacţionează;8 medierea căutării alternativelor optimiste impune antici-parea rezultatelor pozitive şi angajarea în interacţiuni con-structive în scopul rezolvării problemelor şi atingerii obiec-tivelor propuse;9 medierea sentimentului de apartenenţă se opune ten-dinţei individului societăţii moderne de a se izola, de aexperimenta alienarea faţă de semeni, chiar şi în nucleulpropriei familii. A fi conştient de regulile pe care le implicăapartenenţa la grup, de nevoia de a da şi de a primi ceeace i se cuvine constituie miezul acestui tip de mediere.

Funcţiile cognitive deficitare

Feuerstein et al. (2000) prezintă principalele defi-cienţe care apar în diferite faze ale actului mental. Astfel,deficienţele care se evidenţiază în faza de intrare includdeteriorări legate de cantitatea şi calitateainformaţiilor/datelor colectate de către individ în procesulde rezolvare a unei probleme sau la nivelul incipient deapreciere a naturii problemei: 10 percepţia estompată, distorsionată;11 comportamentul de explorare neplanificat, impulsiv şinesistematic;12 lipsa sau deteriorarea instrumentelor verbale derecepţie care afectează discriminarea (de exemplu, obiec-te, evenimente, relaţii care nu sunt denumite corespunză-tor);13 lipsa sau deteriorarea relaţiilor spaţiale şi absenţa unuisistem stabil de referinţă;14 dificultăţi de înţelegere a constanţelor (de exemplu,mărime, formă, cantitate, culoare, orientare);1 lipsa preciziei şi /sau dificultăţi de precizie şi acurateţe încolectarea datelor;2 lipsa capacităţii şi/sau dificultăţi privind capacitatea de alua în considerare două sau mai multe surse de informaţie.Aceasta se reflectă în înţelegerea datelor în mod frag-mentat, nu ca o unitate de fapte organizate într-un întreg.

În faza de elaborare, deficienţele care apar se

datorează factorilor care împiedică individul să prelucrezeîn mod eficient datele disponibile:3 dificultăţi de percepere a unei probleme şi de definire aei;4 imposibilitatea de a selecta ceea ce este relevant încomparaţie cu reperele nerelevante în definirea unei pro-bleme;5 lipsa comportamentului spontan de comparare sau lim-itarea aplicării lui;6 înţelegerea episodică a realităţii;7 lipsa nevoii pentru educarea sau stabilirea relaţiilor; 8 lipsa nevoii de exercitare a comportamentului;9 lipsa nevoii sau dificultăţi de urmărire a unei traseu/demers logic; 10 lipsa raţionamentului şi/sau dificultăţi privind demersulde gândire ipotetico-deductiv (dacă...atunci);11 lipsa şi /sau dificultăţi la nivelul strategiilor de testare aipotezelor;12 lipsa sau deteriorarea comportamentului de planificare.

Deficienţele în faza de producţie rezultă dincomunicarea neadecvată a soluţiilor finale. Chiar şi infor-maţiile culese în mod adecvat şi elaborate corespunzătorpot duce la o expresie inoportună, dacă individul prezintădificultăţi în această fază: 13 modalităţi de comunicare egocentrică;14 dificultate în proiectarea relaţiilor;15 blocare;16 răspunsuri eronate;17 lipsa sau deteriorarea unor instrumente de comunicareverbală sau de a comunica adecvat răspunsuri elaborate;18 lipsa şi/sau dificultăţi de precizie şi acurateţe în comu-nicarea răspunsurilor;19 comportamentul impulsiv, neplanificat.

Programul FIE (Feuerstein Instrumental Enrichment Program)

Programul de Îmbogăţire Instrumentală conţineun set de instrumente prin intermediul cărora se real-izează învăţarea mediată.

Iniţial dezvoltat pentru elevii mari şi pentru ado-lescenţii cu dificultăţi de învăţare şi cu tulburări în planuldezvoltării sociale, Programul de Îmbogăţire Instrumentalăs-a extins, aplicându-se pe o sferă mai largă de subiecţi,acoperind mai multe populaţii, de vârste diferite (subiecţiidin licee, universităţi, medii de afaceri, industrie), cu vari-ate deficienţe (Sindrom Down, cecitate).

Programul FIE conţine în jur de 300 de pagini cuexerciţii de tip „hârtie şi creion” împărţite în 14 instrumen-te. În completare, există versiunea Braille, destinată spe-cial elevilor nevăzători şi câteva instrumente adaptatepentru subiecţii adulţi. Fiecare instrument se concentreazăpe remedierea anumitor deficienţe de natură cognitivă, dar

316


se adresează şi formării unor strategii necesare învăţării.Fiecare instrument prezintă obiectivele, structu-

ra, mijloacele prin intermediul cărora se încearcă atin-gerea scopurilor urmărite. Exerciţiile Programului deÎmbogăţire Instrumentală pot fi împărţite în două maricategorii:1 exerciţii care sunt accesibile chiar indivizilor slab func-ţionali (deficienţi);2 exerciţii care solicită un nivel relativ înalt de alfabetizareşi înţelegere verbală.

Programul conţine:3 instrumente nonverbale, precum: Organizareapunctelor, Percepţia analitică şi Ilustraţiile; 4 instrumente care folosesc un vocabular limitat şi care potsolicita sprijin din partea profesorului în citirea indicaţiilor:Orientarea în spaţiu I şi II, Comparaţii, Relaţii de familie,Progresii numerice, Silogisme.5 instrumente care solicită citirea independentă şi deprin-deri de înţelegere: Clasificarea (categorizarea),Instrucţiuni, Relaţii temporale, Relaţii tranzitive şiReprezentarea în desen după model.

Cu excepţia Ilustraţiilor şi Relaţiilor temporale,exerciţiile din fiecare instrument sunt gradate ca dificultateşi complexitate, sarcinile complexe bazându-se pe achizi-ţiile dobândite prin parcurgerea sarcinilor mai uşoare.Ordinea în care instrumentele sunt predate/învăţate depin-de de nevoile elevilor, de zonele deficitare care trebuieremediate.

Fiecare instrument este astfel construit, încât săfie perceput de către copil atrăgător: pe copertă se aflăimaginea unui elev, sloganul programului (Just amoment... Let me think) şi simbolul pentru instrumentulrespectiv. Coperta este folosită pentru a face cunoştinţă cuinstrumentul şi pentru a stârni interes şi motivaţie.Profesorul va orienta discuţia introductivă către luarea înconsiderare a simbolului de pe copertă, astfel încât elevulsă înţeleagă semnificaţia instrumentului şi scopurile sale.

Fiecare instrument este împărţit în unităţi cecuprind pagini cu exerciţii de consolidare/perfecţionare pecare profesorul le poate folosi pentru a evalua gradul destăpânire a sarcinilor de către elev. Fiecare instrumentconţine, de asemenea, pagini cu erori prin care elevulînvaţă să identifice sursa acestora.

În cadrul programului, culoare este folosită înscopuri diferite: ca punct de reper care simplifică procesulde rezolvare de probleme, dar şi ca element de distragerece contribuie la creşterea gradului de complexitate a actu-lui mental solicitat.

Feuerstein a motivat necesitatea construiriiconţinutului liber al programului FIE, independent de cel aldisciplinelor de învăţământ, prin:1 rezistenţa elevului care percepe conţinutul materiei cafiind „doar informaţii” şi este reticent în a se angaja într-un

studiu mai larg al principiilor cognitive încorporate în aceadisciplină;2 rezistenţa profesorului de a parcurge în timp util conţin-utul anumitor materii sau faţă de „operaţiile” pe care leimplică procesul instructiv în general;3 conţinutul disciplinei are propria logică - matematică,geografică, literară etc - care nu coincide neapărat cu logi-ca achiziţionării pe care o presupun funcţiile cognitive debază;4 experienţa anterioară eşuată a elevului în confruntareasa cu conţinutul specific al diferitelor discipline.

Construcţia materialelor Programului deÎmbogăţire Instrumentală, precum şi strategia aplicării lorse bazează pe o analiză atentă a naturii sarcinilor prinintermediul hărţii cognitive.

Harta cognitivă (Feuerstein et al., 2000) este uninstrument conceptual care ajută la analiza naturii sarciniişi a variatelor operaţii mentale pe care individul se bazea-ză pe parcursul desfăşurării sarcinii. Ea contribuie la o maibună înţelegere a scopurilor generale ale FIE, dincolo denatura sau tipul de instrumente aplicate. Parametrii speci-fici ai hărţii servesc ca model la analiza diferitelor compo-nente ale programului, fiind foarte asemănători cu o tax-onomie, stabilind succesiunea proceselor implicate înscop educaţional. Această hartă ajută la clasificarea şidefinirea componentelor actului mental. Modelul hărţii cog-nitive include şapte parametri prin care un act mentalpoate fi analizat:

Conţinutul se referă la acea informaţie pe careelevul trebuie s-o cunoască pentru a răspunde la sarcină.Fiecare act mental poate fi descris în funcţie de obiectul decare se ocupă şi poate fi analizat în termenii universului deconţinut cu care el operează.

Modalitatea. Un act mental poate fi exprimatprintr-o varietate de limbaje. Modalitatea sa poate fi figu-rativă, ilustrativă, numerică, simbolică, verbală sau o com-binaţie a acestora. Astfel, informaţia este prezentată printr-o varietate de modalităţi interactive. O anumită manieră deprezentare a conţinutului informaţional sau o combinaţie amai multor modalităţi reprezintă codul care poate fisesizat, absorbit şi procesat. Există o mare varietate decoduri, mergând de la mimică şi modalităţi meta-lingvisti-ce de comunicare la semne convenţionale care sunt totaldetaşate de conţinutul pe care-l semnifică, dar care ser-vesc drept cale în manipularea conţinutului. Este necesara se identifica modalităţile în care se prezintă actul mentalvizat.

Faza actului mental. Actul mental poate fiîmpărţit, în linii mari, în trei faze: faza de intrare, faza deelaborare şi faza de răspuns. Fazele sunt interconectate,rolul fiecăreia putând fi evidenţiat în relaţie cu celelalte.Sarcinile pot diferi foarte mult după accentul plasat pe fazaactului mental: de exemplu, unele sarcini solicită puţin

317


faza de intrare şi cea de ieşire, axându-se pe faza de ela-borare. Altele pot solicita, în special, fazele de intrare şiieşire, dar foarte puţin faza de elaborare. Aceste dimen-siuni trebuie observate şi notate dacă răspunsul esteadecvat şi problema este rezolvată cu succes, ori dacărăspunsul e inadecvat. Individul poate greşi din cauza uneireceptări neconcordante a datelor, care s-a finalizat cu oinformaţie incompletă sau imprecisă. Datele inadecvatepot fi în mod corespunzător elaborate şi, astfel, se poateproduce şi comunica un răspuns adecvat. Dar problemaconstă tot în deficienţa constatată în faza de debut, deintrare. De asemenea, pot apărea deficienţe în faza deieşire. Individul poate culege date şi le poate elabora prinoperaţiile mentale corespunzătoare unei anumite sarcini.Cu toate acestea, rezultatul unui input (informaţii bineculese) şi al unei elaborări adecvate (date bine interpreta-te, prelucrate) poate fi comunicat într-un mod mai mult saumai puţin discordant şi inconsistent în raport cu culegereadatelor şi cu elaborarea lor. Eşecul poate să apară şi întimpul fazei de elaborare ca rezultat al nonexistenţei sauunei aplicări neadecvate a anumitor operaţii din repertoriulcognitiv al individului.

Operaţiile pot fi definite ca seturi internalizate,organizate, coordonate de acţiuni prin intermediul căroraindividul elaborează informaţia derivată din surse interneşi externe. În analiza unei sarcini, este necesar să definimnatura operaţiilor pe care aceasta le presupune. Operaţiilepot merge de la simpla recunoaştere şi identificare aobiectelor la activităţi complexe cum ar fi clasificarea,serierea, ordonarea, compararea etc. Mai mult, operaţiilepot fi aplicate la informaţia existentă sau pot ele însele săsolicite generarea unor noi informaţii care nu sunt disponi-bile imediat în repertoriul informaţional existent al individu-lui, cum ar fi cazul raţionamentului silogistic, analogic şideductiv. Dobândirea operaţiei este un scop ce impuneplanificarea unei serii de paşi ce iau în considerare atâtstructura operaţiei, cât şi bazele necesare pentru achiziţiasa: conţinutul de cunoştinţe, modalitatea sa de prezenta-re, complexitatea, nivelul său de abstractizare.

Nivelul de complexitate se referă la cantitatea şicalitatea de unităţi de informaţie necesare producerii unuianumit act mental. O unitate implică acele dimensiuni caresunt necesare pentru ca un anumit act mental să aibă loc.Complexitatea solicită numărul de unităţi informaţionale şicalitatea lor în termenii gradului de noutate sau familiarita-te. Cu cât sunt mai cunoscute unităţile informaţionale, cuatât gradul de complexitate al actului mental este maiscăzut, chiar dacă unităţile sunt multiple (numărul lor estemare). Cu cât actul mental (unităţile ce-l compun) este maipuţin familiar, cu atât mai ridicat va fi gradul lui de com-plexitate. Parametrul complexităţii ce are la bază numărulşi noutatea unităţilor este de o mare importanţă, atât înevaluare, cât şi în pregătirea materialelor de instruire,

având implicaţii mai largi pentru predare-învăţare. Nivelul de abstractizare se caracterizează prin

distanţa dintre un anumit act mental şi obiectul sau eveni-mentul cu care operează. Parametrii descrişi mai sus potopera direct asupra obiectelor sau evenimentelor. Astfel,conţinutul poate implica obiecte ce pot fi percepute dinpunct de vedere fizic sau explorate complet printr-o mani-pulare tactil-kinestezică. Pot fi utilizate modalităţi diferite şiaplicate operaţii de adunare, scădere, grupare a obiecte-lor reale sau a substitutelor acestora. Totuşi, aceşti para-metri nu iau în considerare gradul (măsura) în care ele-mentele prin care operaţiile se realizează sunt eliminatedin obiectele sau evenimentele percepute iniţial. Astfel, unact mental poate implica operaţii cu obiectele, cum ar fisortarea lor în funcţie de diferite criterii de clasificare. Laun nivel mai abstract, operaţiile pot fi efectuate pereprezentări ale obiectelor. Mai abstractă este aplicareaoperaţiilor strict pe afirmaţii ipotetice fără referire la obiec-te sau evenimente reale sau imaginate. Poate fi stabilită oierarhie a nivelelor de abstractizare, folosind drept criteriudistanţa dintre operaţia mentală şi universul obiectelor sauevenimentelor la care se aplică.

Nivelul eficienţei defineşte sarcina în termeniigradului eficienţei de care este nevoie pentru a fi efectua-tă. Unele sarcini solicită un mai înalt nivel de eficienţă. Înmod funcţional, eficienţa implică trei criterii aflate în inter-relaţie: rapiditate, precizie, efort. Pentru a fi eficient trebuiesă fii suficient de rapid, să faci lucrurile în timp util.Trebuie, de asemenea, să fii precis. A fi rapid, dar nu şiprecis nu înseamnă că eşti eficient. De asemenea, a fifoarte încet, dar foarte precis nu înseamnă că eşti eficient.Al treilea criteriu pentru eficienţă este cantitatea de efortexercitat de către indivizi în producerea unui anumit act. Oanaliză a sarcinii ne poate spune ce nivel şi tip de eficien-ţă este solicitat de stăpânirea acesteia şi de performanţacontinuă, de durată. Conceptul de eficienţă poate fi per-ceput ca o dimensiune ce este diferită, atât din punct devedere calitativ, cât şi cantitativ, de ceilalţi şase parametrichiar dacă ea poate fi determinată sau influenţată de unulsau mai mulţi dintre aceşti parametri ai sarcinii sau decombinarea lor. De exemplu, un nivel scăzut al complexi-tăţii, ca rezultat al familiarităţii cu un anumit conţinut infor-maţional al sarcinii sau cu anumite operaţii cognitive, sepoate solda cu eficienţa actului mental care acţionează însarcina respectivă. Lipsa de eficienţă este definită prinîncetineală, tărăgănare, rezultate scăzute sau prin impre-cizie, „manevrare” ineficientă a problemei.

Varianta tactilă a Programului FIE pentru subiecţii cu cecitate

Problema input-ului (receptării) şi a răspunsului.Mulţi ani programul FIE a rămas inaccesibil subiecţilor cu

318


cecitate atât din cauza caracterului imagistic, grafic şivizual pe care îl impun sarcinile incluse în program, cât şia învăţării perceptive, tactil-kinestezice la care face apel şicare ridică probleme acestor subiecţi. În opinia cercetăto-rilor Gouzman şi Kozulin (2000), FIE poate deveni o sursăatât pentru gândirea conceptuală sau noţională, cât şipentru cea abstractă, precum şi o cale de a induce o seriede imagini în procesele mentale ale elevului cu cecitate,depăşind problemele legate de caracterul succesiv al per-cepţiei tactile.

Prin însăşi natura sa, orbirea modifică modul încare elevii cu cecitate primesc, evaluează şi răspund lainformaţie. Principalul canal de informare pentru un elevnevăzător este auzul, urmat de tact şi kinestezie.Gouzman şi Kozulin au analizat aspectele cognitive aleexperienţei elevului nevăzător cu materialelor bidimensio-nale accesibile pe cale tactil-kinestezică.

În general, elevii cu cecitate nu au prea multăexperienţă cu materiale tactile în afara celor cu pagini cutexte în Braille. Actuala tehnologie legată de imaginile tac-tile realizate pe hârtie cu microcapsule permite elevului cucecitate să aibă acces la imagini grafice foarte precise,incluzând diagrame, planuri, hărţi etc. Explorarea acestorimagini este asociată cu câteva probleme de natură cog-nitivă cu care se confruntă elevul nevăzător.

Prima dintre ele este legată de diferenţa dintrecaracterul simultan al percepţiei vizuale şi caracterul suc-cesiv al percepţiei tactile. Pentru a recunoaşte un obiect şipentru a învăţa despre acesta, nevăzătorul trebuie săefectueze o serie de repetiţii pentru a experimenta fiecareparte a obiectului într-un mod succesiv. Un văzător poatesimultan să cuprindă, dintr-o singură privire, toate sauaproape toate părţile şi caracteristicile unui obiect. Înschimb, nevăzătorul trebuie să parcurgă obiectul succesiv,pas cu pas. Acest gen de traiectorie creează o serie dedificultăţi în ceea ce priveşte memorarea părţilor care aufost percepute, integrarea acestora într-un întreg, asigura-rea coordonării dintre ceea ce percepe şi ceea ce a înre-gistrat anterior etc.

Cea de-a doua problemă derivă din faptul că pro-cesul de formare conceptuală la nevăzători este dominatde extreme: pe de o parte, noţiuni verbale abstracte fără oacoperire senzorială şi cu un sprijin scăzut pentru subiect,pe de altă parte, imagini tactile concrete, legate de obiectefamiliare, cu grad scăzut de generalitate. Între cele douăextreme se plasează conceptele legate de experienţa coti-diană, care posedă un anumit grad de generalitate, darcare sunt slab reprezentate în repertoriul cognitiv al elevu-lui nevăzător.

Cea de-a treia problemă este direct legată depredominarea metodelor de educaţie destinate elevului cucecitate ce exclud aproape în întregime reprezentărileschematice bidimensionale ale obiectelor şi mijloacelor,

precum diagrame, planuri şi hărţi. Ca urmare, multe dintreinstrumentele cognitive folosite de elevii obişnuiţi rămânslab dezvoltate la elevul cu cecitate.

În cazul subiecţilor nevăzători, instrumentele FIEau ca obiectiv îmbogăţirea lumii acestora prin integrareaimaginii vizuale într-o modalitate tactil-kinestezică.Aceasta impune un proces succesiv al percepţiei. Elevulcu cecitate învaţă despre pătrat, de exemplu, atingândsuccesiv fiecare parte (latură) şi colţ (vârf), înregistrândsistematic fiecare caracteristică a configuraţiei şi con-struind întregul prin explorare, care poate fi realizată pre-dominant repetitiv, sistematic şi pe cale tactil-kinestezică.Pentru a răspunde acestei diferenţe fundamentale privindmaniera de explorare perceptivă, instrumentele trebuie săprezinte obiectele într-o formă schematică, redusă şi orga-nizată, astfel ca modalitatea tactilă să permită elevului săformuleze o apreciere simultană asupra caracteristicilorobiectului şi să dezvolte acele procese cognitive care, alt-fel, nu ar fi posibile.

Prima problemă care s-a pus a fost cum să seprocedeze pentru ca materialul FIE să devină accesibilelevilor cu cecitate şi cum să se permită acestora să răs-pundă şi să prezinte rezutatul/produsul obţinut în faza deieşire. Elevii nevăzători nu pot recepta materialul graficstandard FIE şi, drept urmare, nu pot răspunde prin des-enarea figurilor şi semnelor. Problema admisiei (receptării)a fost rezolvată cu ajutorul hârtiei cu microcapsule. Astfel,paginile FIE conţin imagini, texte în Braille şi alte elemen-te grafice printate în relief, încât să poată deveni accesibi-le printr-o examinare tactil-kinestezică. Problema răspun-sului a fost şi ea rezolvată prin plasarea foii de hârtie cumicrocapsule pe o tăbliţă magnetică şi prin oferirea jetoa-nelor electromagnetice cu ajutorul cărora elevii puteau for-mula răspunsul. În acord cu specificul solicitărilordiferitelor instrumente FIE, sunt folosite diferite combinaţiide plăcuţe şi jetoane care sunt de forme şi mărimi diferite,unele dintre ele conţinând o informaţie simbolică sau unscurt text în Braille. În plus, elevii cu cecitate care lucreazăpe paginile FIE sunt învăţaţi să răspundă la sarcini prindesenare pe foile Braille. Combinaţia dintre tăbliţe magne-tice, jetoane şi desene Braille a facilitat:5 crearea pentru elevul nevăzător a unui fond de intrare(recepţie) şi de ieşire (răspuns) comun;6 dobândirea unei flexibilităţi remarcabile în reprezentareainformaţiei (pe cale verbală, ilustrativă sau imagistică şisimbolică);7 dobândirea unei mai mari simplităţi şi precizii în prezen-tarea informaţiei de către elevul cu cecitate.Au fost elaborate o serie de principii metodologice ce aupermis revizuirea întregului material grafic al paginilor FIEşi adaptarea acestuia la nevoile speciale ale subiecţilor cucecitate:8 identificarea celor mai importante elemente imagistice

319


(ilustrative) ale materialului FIE şi păstrarea acelora în ver-siunea Braille;9 selectarea mărimilor optime ale reprezentărilor grafice;10 găsirea unui echilibru între stilul schematic şi realist dinreprezentările ilustrative.

Cercetările realizate (Gouzman şi Kozulin, 2000)au arătat că învăţarea mediată prin intermediul materialu-lui FIE la nevăzători trebuie să ţină seama de nevoile lorspecifice şi de tipul de explorare caracteristic. În opiniaautorilor, pentru a transforma produsul unei explorări tacti-le succesive într-o imagine mentală cvasi-simultană, artrebui să fie utilizate următoarele demersuri:

Crearea unui sistem de referinţă. Majoritateasubiecţilor cu cecitate nu ştiu cum să exploreze informaţii-le ilustrative care apar pe o foaie de hârtie cu microcap-sule. Experienţa lor este adesea limitată la examinarea detexte în Braille, care au o organizare liniară fixă de la stân-ga la dreapta şi de sus în jos a paginii. Astfel, una din pri-mele sarcini este de a-l învăţa pe nevăzător cum să-şiorganizeze activitatea de explorare atunci când se con-fruntă cu materiale nefamiliare tipărite pe o astfel de pag-ină. Explorarea include o analiză a aspectului/caracteristi-cilor paginii, a părţilor distinctive, a segmentelor paginii şia relaţiilor dintre acestea. Elevii au fost învăţaţi cum săfolosească chenarul paginii şi liniile orizontale şi verticalece o împart şi care constituie un sistem de referinţă.Accentul cade pe identificarea unghiurilor drepte şi a locu-lui unde se intersectează liniile.

S-a constatat că elevii nevăzători antrenaţi înrezolvarea diferitelor sarcini ale programului FIE şi-au for-mat un sistem de referinţă la care se raportau în mod sis-tematic, atunci când erau implicaţi în rezolvarea de prob-leme.

Utilizarea unui sistem de măsurare. Analiza şicompararea imaginilor tactile complexe este facilitată deprezenţa unor dispozitive de măsurare. Elevii trebuie săînveţe să-şi folosească mâinile ca şi cum ar fi nişte dis-pozitive cu ajutorul cărora pot măsura lungimea segmen-tului de linie, unghiurile, ariile şi pot verifica dacă liniiledate sunt intersectate, perpendiculare sau paralele.

Coordonarea senzorio-motorie. Pentru a puteaexplora corect pe cale tactil-kinestezică, nevăzătorul tre-buie să fie în stare să-şi coordoneze activitatea senzorio-motorie. Una dintre cele mai importante realizări aleelevilor nevăzători implicaţi în explorarea materialelor pro-gramului FIE a fost dezvoltarea activităţii de coordonare amişcărilor fine cu implicarea tuturor degetelor. În analizaimaginilor tactile, s-au combinat perioade de explorare aunui traseu/unei game de trasee din ce în ce mai restrânsecu ajutorul a 2-3 degete cu perioade de explorare a unortrasee din ce în ce mai largi ce impuneau scanareasuprafaţei paginii efectuată cu toate degetele de la ambele

mâini. De la o percepţie succesivă la una cvasi-simulta-

nă. Toate demersurile descrise mai sus au fost integrateîntr-un sistem coerent de activităţi mediate, ceea ce i-apermis subiectului cu cecitate să identifice diferenţa dintrepercepţia simultană şi cea succesivă. Conştientizarea per-cepţiei simultane a fost creată la elevii cu cecitate şi imagi-nile cvasi-simultane rezultate au fost transferate de lamaterialul FIE la alte activităţi de învăţare şi în viaţa de zicu zi.

Beneficiarii Programului FIE-varianta tactilă.Programul FIE a fost implementat pe diferite grupuri desubiecţi cu cecitate, în diferite contexte. 11 elevi nevăzători cu deficienţe asociate (cu vârstacuprinsă între 10-18 ani) care au studiat la Institutul pen-tru nevăzători din Ierusalim; 12 elevi cu cecitate fără probleme suplimentare integraţi îndiferite şcoli de masă (cu vârsta cuprinsă între 10-18 ani); 13 copii participanţi la tabăra de vară specială pentrunevăzători (cu vârsta cuprinsă între 12-18 ani); 14 subiecţi cuprinşi în programul special pre-universitarpentru nevăzători în Universitatea Ebraică din Ierusalim(cu vârsta cuprinsă între 19-30); 15 vârstnici imigranţi nevăzători care au participat la cur-suri de ebraică (cu vârsta cuprinsă între 55-70 ani).

Funcţiile cognitive deficitare la subiecţii cu cecita-te. Problemele cognitive cu care se confruntă elevii cucecitate pot fi descrise cu ajutorul terminologiei funcţiilorcognitive deficitare menţionate de către ReuvenFeuerstein. Gouzman şi Kozulin (2000) consideră că func-ţiile cognitive deficitare pot fi prezente la nivelul tuturorfazelor actului mental.

Astfel, în fază de intrare, una dintre cele maiimportante funcţii deficitare constatate la elevul cu cecitateeste limitarea sau îngustarea câmpului perceptual. Înexplorarea tactil-kinestezică a unei imagini tactile, subiec-tul nevăzător rămâne focalizat, la un moment dat, pe oanumită linie sau pe un anumit element al imaginii, faptcare nu permite identificarea întregului. În timp ce explore-ază materialul grafic complex, nevăzătorul tinde să repeteacţiunea, „descifrarea” liniei sau conturului realizându-sedupă mişcări repetate de explorare.

Alte funcţii deficitare care apar în faza de intraresunt legate de neclaritatea percepţiei şi de percepţia lacu-nară ce-l împiedică pe subiect să aprecieze corect, în spe-cial, direcţia şi proporţiile imaginilor tactile bidimensionale.De exemplu, elevii pot explora rapid două cercuri de dife-rite dimensiuni şi să declare că „sunt identice”. În mod sim-ilar, unii dintre ei pot considera identice două imagini înformă de L (de exemplu, două simboluri în Braille: semnulde cifră şi litera v), una dintre ele fiind oglinda celeilalte.Problema proporţiei între diferitele părţi ale unui întreg, de

320


exemplu, corpul uman reprezintă, de asemenea, o proble-mă serioasă pentru elevii nevăzători. Adesea, ei au o per-cepţie neclară legată de proporţia dintre părţile obiectelordincolo de experienţa lor zilnică. În acest sens, mulţi din-tre elevii cu cecitate nu cunosc propria înălţime şi relaţiadintre înălţimea lor şi cea a obiectelor din jur.

O altă funcţie cognitivă ce se evidenţiază în fazade intrare este cea a comportamentului de explorare spon-tană. Cele mai mari dificultăţi în efectuarea unei explorărispontane a materialului tactil derivă din lipsa unor strategiiadecvate de explorare. De multe ori, singura experienţăpe care elevii o au în legătură cu materiale tactile bidi-mensionale este cea a citirii paginilor în Braille. Nu întâm-plător, explorarea spontană a unei pagini cu imagini tacti-le repetă tehnica de citire a unui rând cu cuvinte în Braille(scanarea cu un deget, de regulă, arătătorul de la mânadominantă şi respectarea direcţiei de citire). O astfel demetodă nu este potrivită pentru explorarea imaginilor tac-tile, soldându-se cu rezultate scăzute şi afectând explora-rea spontană în întregime. Uneori, această metodă reduc-tivă de explorare este aplicată şi în cazul obiectelor tridi-mensionale. Unii dintre elevii cărora li s-a cerut să explo-reze o sculptură au abordat această tehnică de explorarecu un deget, mişcându-l de-a lungul suprafaţei sculpturii.

În mod vizibil, lipsa unei experienţe şi a unei teh-nici corespunzătoare de explorare duce la subdezvoltareaunor funcţii, cum ar fi un comportamentul spontan de dis-criminare a imaginilor tactile. S-a constatat o compararespontană doar a obiectelor la care erau bine instruiţi saucu care erau familiari, de exemplu paginile cu text înBraille. Atunci când s-au confruntat cu imagini tactile noi,elevii nu au reuşit să le discrimineze.

O altă funcţie problematică este cea de integrarea câtorva surse de informaţie. Trebuie menţionat că o ast-fel de integrare reprezintă o problemă pentru toţi elevii, nunumai pentru cei cu nevoi speciale. Cu toate acestea,gravitatea problemei este mai mare în cazul elevilor cucecitate, care iniţial sunt lipsiţi de tehnici de integrare infor-maţională. De exemplu, atunci când li s-a cerut să identifi-ce o imagine tactilă după anumiţi parametri (forma, dimen-siunea şi locaţia), elevii au recunoscut cu uşurinţă forma,cu o anumită dificultate mărimea, dar localizarea a fostadesea neglijată.

În general, funcţionarea cognitivă în faza de elab-orare suferă sub aspectul înţelegerii realităţii. În minteaelevilor cu cecitate, experienţele, imaginile tactile şi con-cepte verbale rămân adeseori disparate.

În absenţa unei imagini mentale bine integrate,răspunsurile elevilor au fost deseori caracterizate de unanumit egocentrism. De exemplu, atunci când se ocupăde problema direcţiei, elevii nu pot rezista să nu vadă pro-pria poziţie ca una privilegiată. De exemplu, atunci când,în cadrul unei sarcini, elevii au fost solicitaţi să facă schimb

de foi cu colegii lor, rareori au luat în considerare „poziţia”foilor colegilor. Când s-a făcut schimbul şi foile nu au fostplasate corect, s-a schimbat direcţia de orientare a imagi-nii pe pagină, fapt pentru care elevii nu au putut să„descifreze” imaginile tactile, acestea părând brusc com-plet diferite de cele cu care erau familiari. Fără o pregătirespecială, elevii au demonstrat dificultăţi considerabile înactivitatea de orientare în spaţiu restrâns, necesară pentrurezolvarea anumitor sarcini tactile. Ei au avut nevoie desprijin verbal susţinut, de repere spaţiale suplimentare.

Rezultatele aplicării programului FIE. Aplicareadiferitelor instrumente ale programului FIE s-a soldat curezultate pe diferite paliere cognitive.Astfel, instrumentulOrganizarea punctelor a permis dezvoltarea la elevul cucecitate a unei percepţii corecte şi a unei atenţii susţinuteşi concentrate. Elevii au învăţat, de exemplu, cum să folo-sească degetele de la ambele mâini pentru scanarea,explorarea în paralel a două figuri, pentru măsurarea seg-mentelor şi unghiurilor, pentru determinarea poziţiilor, pre-cum şi pentru realizarea altor operaţii ce implică simţul tac-til. Astfel, dacă înainte de antrenarea elevilor cu cecitate înprogramul FIE sarcina de discriminare tactilă a imaginiibidimensionale a pătratului şi a dreptunghiului era foartedificilă, în etapa următoare stadiului de parcurgere ainstrumentelor FIE, această operaţiune perceptivă a deve-nit aproape o rutină.

Orientarea în spaţiu a contribuit la dezvoltarea şiîmbogăţirea reprezentărilor. Dacă anterior aplicării progra-mului factorul de orientare sau de direcţionalitate al imagi-nilor bidimensionale a fost de cele mai multe ori ignorat decătre elevi, în etapa post-FIE ei au inclus cu încredereacest parametru în descrierea detaliată a imaginilor tacti-le.

Comportamentul de exploare spontană s-a îmbu-nătăţit în mod semnificativ cu ajutorul instrumentului FIEComparaţii. Folosind cele două mâini într-o sarcină deexaminare în paralel a două imagini tactile diferite, eleviişi-au format strategii de explorare care, ulterior, au fostaplicate în mod spontan la contactul cu obiecte noi, nefa-miliare, cum ar fi o pagină care cuprindea texte în Brailleşi imagini tactile schematice.

Unul dintre câştigurile majore ale fazei de elabo-rare a fost stimularea comportamentului spontan de com-parare. Folosindu-se unele sarcini pregătitoare, precumOrganizarea punctelor şi Comparaţii, s-a putut dezvolta laelevii cu cecitate capacitatea de a compara două seturi deinformaţii tactile. Un prim pas în această direcţie a fostfăcut atunci când aceştia au învăţat să facă distincţie întreliniile care constituiau chenarul şi cele care redau conţinu-tul imaginilor. Apoi, elevii au învăţat să exploreze, să com-pare şi să descrie ansamblul de imagini de pe pagină.Descrierea a progresat de la stadiul de „aici se află o linie”la stadiul de „aici se află o linie dreaptă care începe din

321


colţul din stânga jos al paginii şi merge în diagonală pânăla colţul din dreapta sus”. Tehnica de explorare în paralela două imagini sau a două pagini a permis elevilor să pro-greseze din etapa când aşteptau să primească instrucţiunisau o întrebare la etapa când aceştia au fost în măsură săformuleze ei înşişi o posibilă sarcină sau o întrebare.

Orientarea în spaţiu i-a ajutat pe elevi să-şi dez-volte funcţia de integrare a mai multor surse de informaţii.Acest lucru a fost realizat prin introducerea în acelaşi timpo strategiei cognitive generale şi a tehnicilor specifice tac-tile, cum ar fi stabilirea şi păstrarea poziţiei la centrul pagi-nii.

Odată ce elevii s-au familiarizat cu principiilegenerale implicate în explorarea imaginilor tactile bidimen-sionale, aceasta le-a permis să-şi dezvolte funcţia de pla-nificare. Prin antrenarea în realizarea sarcinilor din cadrulinstrumentului Comparaţii, elevii au învăţat cum să planifi-ce copierea unei figuri geometrice. De exemplu, pentru acopia un triunghi isoscel, elevul trebuie mai întâi să deter-mine numărul de unghiuri şi laturi, orientarea bazei înraport cu chenarul, poziţia vârfului în raport cu baza etc.Numai după parcurgerea acestor paşi şi după construireaunei imagini mentale a pattern-ului, elevul începe efectivcopierea figurii.

Înţelegerea episodică a realităţii, caracteristicăperformanţei elevilor înainte de aplicarea FIE, s-a reme-diat pe baza tehnicilor exersate privind reprezentarea, deintegrarea şi de planificarea. De exemplu, dacă în etapade pre-FIE elevii au reprodus figuri geometrice într-un modfragmentar şi episodic, după formarea FIE imagineareprodusă a dobândit o serie de calităţi, fiind planificată,bine organizată, şi cuprinzând întregul.

Tehnici speciale de integrare a experienţei tactileseparate au fost elaborate cu ajutorul instrumentului deAnaliză perceptuală. Sarcinile de percepţie analitică ausporit capacitatea elevilor de a lucra mai degrabă cusuprafeţe delimitate decât cu linii individuale. Cu aceastănouă tehnică, liniile au apărut ca şi contururi ale anumitorfiguri şi nu ca elemente izolate.

Unul dintre cele mai importante progrese lanivelul funcţiilor legate de faza de iesire a fost reducerearăspunsurilor egocentrice. Acest lucru a fost realizat atâtprin intermediul strategiilor de predare în general, cât şiprin instrumente speciale FIE, cum ar fi Instrucţiunile.Sarcinile cu Instrucţiuni au arătat elevilor cum se transmitunui partener toate informaţiile necesare. Astfel, eleviicare au început cu descrieri de genul „aici se află o linie”au stăpânit în cele din urmă abilităţile de a evalua toateinformaţiile care urmau să fie transmise unui partener, ast-fel ca acesta să poată identifica imaginea ţintă.Calitatea transferului perceptual a fost îmbunătăţită cu aju-torul percepţiei analitice. Subiecţii cu cecitate au devenitcapabili de a face abstractizări, desenul trebuind să fie

transferat de la context său iniţial într-un nou context.

Concluzii. Prin aplicarea programului FIE la ele-vii cu cecitate, s-au obţinut următoarele rezultate:1 Introducerea de imagini schematice ale obiectelor şi pro-ceselor a ajutat la stabilirea de legături în mintea elevilorîntre conceptele verbale şi imaginile perceptuale schema-tice. 2 Pe baza schemelor integratoare formate la elevii săi,profesorul a devenit capabil să conducă analiza percep-tuală a diferitelor obiecte/imagini. 3 Dezvoltarea sistemului de concepte şi acoperirea lorsenzorială s-au realizat prin asocierea lor cu imaginile per-ceptuale ale obiectelor şi cu reprezentările despre aces-tea.4 Motivaţia faţă de învăţare a elevilor a crescut, deoareceei au obţinut o imagine mai clară asupra realităţii, fapt cea reprezentat un pas înainte spre o altfel de percepţie aobiectelor care a putut fi împărtăşită colegilor văzători.

Rezultatele punerii în aplicare a programului FIEinclud modificări în comportament, cogniţie şi în imagineade sine la subiectul cu cecitate. În plan comportamental,elevii au demonstrat o mai mare vigilenţă şi implicare peparcursul lecţiilor. Unii dintre ei, pentru prima dată au înce-put să interacţioneze cu colegii lor văzători. Imaginea desine la subiectul cu cecitate s-a îmbunătăţit în mod semni-ficativ. Elevii au început să-şi propună obiective legate decarieră. În plan cognitiv, a apărut o schimbare semnifica-tivă care s-a concretizat în îmbogăţirea reprezentărilordespre obiecte şi procese, în stabilirea de legături în min-tea elevilor între conceptele verbale şi imaginile percep-tuale schematice, în dezvoltarea de strategii de învăţare şiîn extinderea zonei de activitate cognitivă.

Bibliografie

* Eniko, B. (2009). Rolul comunicării în procesul de mediere.Cerinţă a experienţei mediate de învăţare. În Anca, M. (coord.)Tendinţe psihopedagogice moderne în stimularea abilităţilor decomunicare (pp.79-87). Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.* Feuerstein, Re. şi Feuerstein, Ra. (2000). MLE and IE as a Basisof the Education of the Blind. Educator, winter, Jerusalem: ICELP.http://www.icevi.org/publications/educator.* Feuerstein, Re., Mintzker, Y. şi Feurstein, Ra. (2006a). Mediatedlearning experience Guidelines for parents. Jerusalem: ICELP.* Feuerstein, Re., Feuerstein, Ra. şi Rand, Y. [1979](2006). TheFeuerstein Instrumental Enrichment Program (revised and expand-ed edition). Jerusalem: ICELP Publication.* Gouzman, R. şi Kozulin, A. (2000). Enhancing cognitive skills inblind learners. Educator, winter, Jerusalem: ICELP.http://www.icevi.org/publications/educator* Kozulin, A. (1998). Interface of Vygotskian & Mediated LearningExperience Paradigms in Teacher Training. http://www.icelp.org/asp/ Feuerstein (last update 31.08.2000).

322


Prin formaţia sa culturală şi opera de anver-gură ştiinţifică lăsată posterităţii, Gheorghe MunteanuMurgoci este cunoscut ca unul dintre marii geologi aiţării noastre, alături de Ludovic Mrazec, GrigoreCobălcescu, Sava Athanasiu, Sabba Ştefănescu,Gheorghe Macovei, Ion Simionescu şi alţii.

Originar din Măcin, din fragedă tinereţe a fostatras de frumuseţea geografică şi complexitatea geo-logică a plaiurilor locale, dobrogene, astfel încât, o bunăparte din lucrările sale au avut ca suport de studiu aces-te teritorii.

În egală măsură, G. M. Murgoci, a fost şi unmare geograf, realizând numeroase studii de geografiefizică pe care le-a prezentat şi publicat în cadrulSocietăţii Geografice Române. Mai mult chiar, savantulMurgoci, alături de părintele geografiei moderne SimionMehedinţi, a adus o contribuţie remarcabilă la dez-voltarea geografiei ca ştiinţă.

Studiul său “Consideraţii asupra unei viitoaregeografii a ţării”, publicat în 1903, reprezintă o excelen-tă pledoarie pentru fundamentarea geografiei ca ştiinţăşi totodată cum trebuie să fie şi să se dezvolte Româniadin perspectiva geografiei economice, sociale, etnode-mografice şi culturale. Am selectat ideile ce mi s-aupărut foarte importante în acest studiu prin dimensiuneaştiinţifică şi patriotică a mesajului transmis pentru a lepune în faţă cu realităţile geografice de azi aleRomâniei.

În opinia lui Murgoci, “ un Stat, un popor,conştient de timpul şi locul în care se dezvoltă , tre-buie să-şi facă o cartografie generală de tot ce areşi ce a făcut, adică să-şi măsoare întinderea şi put-erea, treapta culturală la care s-a ridicat, să ştiechibzuit de unde a plecat şi încotro merge”.

Ar fi cazul, mai ales acum, la 20 ani de laRevoluţie, să se facă o radiografie corectă a economieiţării, să vedem ce am avut, ce-am făcut cu avuţianaţională, dacă mai avem putere economică pentrucompetiţia mondială şi europeană, de ce a slăbit uni-tatea naţională şi a crescut degradarea morală, şiîndeosebi, trebuie desluşite cauzele care au generataceastă involuţie economică şi socială. Cu o datorieexternă care se apropie de 100 miliarde de Euro - afec-tând grav vitalitatea acestui popor şi generaţiile ce vindupă noi, credem că se impun măsuri ferme de reformepentru salvarea ţării. Un stat cu finanţele atât deprăbuşite, care stă cu mâna întinsă la înrobitorul F.M.I,

nu are cum să “respire” atât de uşor în exerciţiul eco-nomic şi politic impus de U.E.

Tot în studiul său, Gh. M. Murgoci, atrăgeaatenţia că “ne trebuie o nouă geografie a patriei,care să trezească din somn conştiinţele naţiuniipentru redresarea generală şi refacerea demnităţiica popor”. Această lucrare despre patrie ne lipseştenouă, românilor, şi acum.

Am avut-o cât de cât, pe anumite intervaleistorice, dar s-a prăpădit repede ca un domino, înultimele două decenii. Lipsa de precizie şi busolă, pri-peala şi lupta politică internă fără de sfârşit – care sfâşieţara şi neamul nostru, constituie cauza regresului carea pus stăpânire pe noi. Suntem ţara din care româniipleacă în străinătate cu milioanele în căutarea unui locde muncă, “raiul fărădelegii”, unde am pierdut cel maisfânt lucru ce trebuie să stea la baza statalităţii noastre- actul de justiţie. Principiul biblic “iubeşte-ţi aproapele”operează sporadic şi nu are amplitudinea naţionalăpentru care au luptat înaintaşii noştri. Este absolutnecesar, ca oamenii cu înalte virtuţi moral-patriotice şiidei novatoare în plan tehnico-economic şi managerialsă declanşeze procesul refacerii unităţii şi demnităţiinaţionale.

Marele savant Murgoci spunea: “cu claritateşi precizie trebuie să ne cunoaştem trecutul şiprezentul”, iar marele geograf francez Paul Vidal de laBlache afirma că: “prezentul este prea strâns legatde trecut, pentru ca prezentul să poată fi explicatperfect fără cunoaşterea trecutului”. Dar, oare, nemai cunoaştem noi, bine, trecutul? Răspunsul este nu,de îndată ce istoria ca disciplină de studiu este livratăelevilor extrem de compozit, aleatoriu, incoerent şi fărărigoare cronofaptică în prezentarea fenomeneloristorice.

Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l ştie bine unromân este istoria patriei, dar şi ţara sa, adică, “ce esteîntr-însa, care sunt fraţii lui, şi cum e viaţa ce o duclaolaltă”- cum spunea Murgoci. În stadiul actual, maisuntem noi fraţi, uniţi?, sau mai ştim ce este într-însa?

Cât de frumoase erau vorbirea şi scrierea luiMurgoci, se observă şi când afirma necesitatea “să searate bogăţia şi frumuseţea ţării-mame şi felulpoporului din care ne ridicăm”. Se mai observă aşaceva la noi, când o bună parte din mass-media, cupredilecţie proliferează urâţenia, trivialitatea, violenţa,vulgaritatea! De ce li se permite să sluţească fru-

MURGOCI - MAI ACTUAL CA ORICÂNDGheorghe OANCEA

323


museţea şi vigoarea acestui popor ?!Gheorghe Munteanu Murgoci atrăgea atenţia,

în 1904, că “lipseşte opera care să ne explice aceaîntrecere continuă a popoarelor, în cuvinte şi înmărfuri”. Acum putem spune că lipseşte aproape cudesăvârşire, de vreme ce România importă 75% dinprodusele alimentare, industria este pe sponci, agricul-tura stepizată şi cu un sat lipsit de vigoare demografică,infrastructura din transporturi insuficientă şi de slabăcalitate, comerţul axat pe servicii legate de vânzareaproduselor străine, învăţământul şi sănătatea în agoniede ani buni.

România are un comportament de ţarăbananieră, devenind piaţă de desfacere pentrudragonii economici europeni sau mondiali. Toatemarile oraşe ale ţării noastre au la margini sau în centrusupermarketuri ticsite cu mărfuri străine, care le dominănet pe cele româneşti, împingând ţara tot mai vârtos înfaliment economic. În plus, românilor li se servesc cuvârf şi îndesat produse cu tot felul de e-uri.

Distinsul geolog Murgoci a observat că lipseşteşi “ acea lucrare măreaţă, fermecătoare din caretânărul să soarbă focul iubirii de patrie, iar bătrânulsă reîntinerească la citirea ei”. Mai există la noi azi,suficientă “iubire de patrie” la tineret, dacă din man-ualele şcolare, la literatură s-au scos operele de înaltătrăire patriotică precum poezia “Vara” de G. Coşbuc,nuvela “La Vulturi” de Gala Galaction, opera literară“România pitorească” a lui Alexandru Vlahuţă (premiatăla vremea respectivă, pentru valoarea literară, deMinisterul Învăţământului) sau eliminarea din pro-gramele de învăţământ a multor creaţii ce au aparţinut“Luceafărului poeziei româneşti”- Mihai Eminescu şiexemplele pot continua. Ce atac grosolan şi ce înjosireau fost aduse culturii şi învăţământului românesc !

Se ştie că sentimentul patriotic dă rezistenţăunei naţii, dar s-au căutat toate mijloacele pentru a omăcina şi domina mai uşor. În opinia mea neştiutorii decarte şi abandonul şcolar sunt fenomene sociale multmai grave şi mai greu de controlat decât în trecut. Înplus ne mai pleacă şi elita intelectuală, aşa că Româniaintră tot mai profund în derivă, prefigurându-se un viitorşi mai sumbru, cu capacităţi de autoapărare şubrezite.

O nelinişte sufletească îl apăsa pe savant şicând scria că ”lipseşte opera strălucitoare, în carestrăinul uimit, să înveţe a ne cunoaşte pe noi şiforţele de care dispunem, a ne admira ţara şi fru-museţile ei, a ne respecta prieteneşte şi meritat”.Munteanu Murgoci solicita la vremea sa „să ne facemcatagrafia pentru a şti cine suntem şi ce vrem? Săvedem cum stăm pe acest pământ, cum estepământul sub picioarele noastre, ce temelii avem la

clădirea vieţii noastre viitoare şi ce vânt ne suflăîmpotrivă”. La această viziune de fineţe diplomatică, i-am răspunde savantului că am ales calea UniuniiEuropene şi integrării în N.A.T.O. În ce măsură aceastăvariabilă politică şi economică serveşte naţiunii românerămâne de văzut! Deocamdată, nivelul de trai alromânilor este foarte scăzut şi scaunul nostru la „masaospăţului european” la care tot râvnim, este mic, mic detot!

Hora globalizării economice, informatice şipolitice mondiale creează efecte dintre cele mai impre-vizibile. Există, deja, temeri în rândul unor mari analiştişi politologi ai lumii că se creează premisele celui de-altreilea război mondial, care odată declanşat ar fi fatalpentru omenire. Gheorghe Munteanu Murgoci maiatrăgea atenţia că „atunci, când vorbim de patrianoastră, să ne alegem cuvintele, căci vorbim de unlucru sfânt”. Ori, ce auzim noi pe la televiziuni, de laaleşii neamului numai sfinţenie de patrie nu-i!

Reputatul geolog îndemna cercetătorii să facă„monografii amănunţite asupra fiecărui punctimportant din studiul teritoriului şi al poporului pen-tru a se evidenţia o realitate complexă şi dinamică”.Într-adevăr în deceniile care au urmat, s-au realizatstudii geologice şi geografice de o mare valoare ştiinţi-fică şi aplicativă. Cea mai intensă activitate ştiinţifică şide cercetare aplicativă a avut loc între anii 1965-1985,astfel că în domeniul geografiei au apărut adevăratebijuterii ştiinţifice. Printre acestea amintesc„Enciclopedia geografică a României”- apărută laEditura ştiinţifică şi enciclopedică (1982), „România.Om - Natură - Economie” de Victor Tufescu (1974), cele5 volume de „Geografia României”- apărute la EdituraAcademiei Române (2005) şi multe altele. Acestelucrări ar trebui să existe în birourile prefectorale şi aleprimăriilor din toate centrele urbane - reşedinţe dejudeţe, alături de drapelul naţional al României.

Studierea acestor lucrări şi de factorii politicidecidenţi ai administraţiilor locale ar aduce un plus deeficienţă în managementul urban şi judeţean, dată fiindbogăţia informaţiilor de natură geografică. În felul aces-ta s-ar interveni mai oportun pentru combaterea unorfenomene ca: inundaţiile, eroziunea terenurilor, polu-area tuturor mediilor de viaţă, deforestări iraţionale,încălzirea globală etc. Poate că în felul acestaautorităţile locale ar putea interveni mai oportun pentruprotejarea şi punerea în valoare a patrimoniului naturalşi antropic din fiecare localitate, punând în practicăacele idei-reper, pe care cu ani în urmă savantulMurgoci le prezenta ca valori imperative ale statuluiromân.

324


Date biografice:20 noiembrie 1925Bădiceni, SorocaStudii: clasele primare și gimnaziul în loc. Luncavița

Seminarul “Sf. Andrei” GalațiLiceul “Vasile Alecsandri” GalațiUniv. “Al. I. Cuza” Iași - Facultatea de Istorie

- doctorat în științe umaniste 1969- 1954 -1956 - asistent univ.- 1956 - 1960 - lector univ.- 1960 - 1970 - conferențiar univ.- 1975 - prof. univ. dr.- coordonator de lucrări științifice pentru doctorat din1990

A publicat peste 100 de lucrări științifice din caremenţionăm:* Diplomaţia de conferinţe* Din istoria relaţiilor internaţionale între anii 1919 – 1933şi poziţia României (lucrare premiată în anul 1991 deAcademia Română)* Europa în derinvă 1918 – 1940* Finlanda – ţara celor 1.000 de lacuri, schiţă istorică* Coautor al lucrării “Istoria românilor”, vol. VIII, apărutăîn 2003, sub auspiciile Academiei Române

L-am întâlnit pe domnul prof. univ. dr.Emilian Bold în localitatea Luncavița. Era invitat deonoare la “Sărbătoarea teilor” organizată de primărieși consiliul local. Am profitat de această întâlnire șii-am adresat mai multe întrebări.

G.G. - Ce vă leagă de această localitate?E.B. – Mama s-a născut pe aceste meleaguri, tata înBasarabia. În anul 1939 am plecat din Luncavița pentrucontinuarea studiilor. Mi-am petrecut cei mai frumoși aniai copilăriei în această așezare. Amintirile din aceaperioadă m-au făcut să revin în aceste locuri.

G.G. – Ne puteţi spune câteva lucruri din anii deşcoală de la Seminarul “Sf. Andrei” din Galaţi?E.B. – Multe amintiri, mai bune sau mai puţin bune,petrecute ca elev al Seminarului “Sf. Andrei” mi-au inva-dat memoria. La această şcoală de prestigiu au predatcu competenţă profesională dascăli deveniţi mai târziuprofesori universitari. Nominalizez câţiva dintre ei: prof.

dr. I. Gugiuman, la geografie, Universitatea “Al. I. Cuza”din Iaşi; prof. N. Velichi, istorie, Universitatea dinBucureşti; prof. I. Toma, limba română, la Liceul româ-nesc din Sofia.

G.G. - Ce reprezintă pentru dumneavoastră istoria?E.B. - Mihail Kogălniceanu afirma că “istoria este ceadintâi carte a unei nații”. Pentru mine istoria este carteaplină de învățăminte. Un popor fără istorie moare încet,dar sigur. Istoria noastră, cu umbre și lumini, este unadintre cele mai de seamă cărți de vizită pentru generații-le tinere. Observ că există unele încercări de denaturarea unor momente importante din istoria noastră. Noilemanuale de istorie, mai ales cele din liceu, trateazăsuperficial multe perioade din istoria neamului româ-nesc. Nu vreau să mă gândesc care vor fi urmările pen-tru generațiile următoare. Pentru mine istoria este partea sufletului neamului românesc.

G.G. - Ce relații există între identitatea locală, națio-nală și cea europeană?E.B. - Există o strânsă legătură între cele trei elemente.Aspectul local se regăsește în cel național, iar acesta încel european. În aceste relații nu putem exclude particu-laritățile . Oricât de unită va fi Europa, elementul națio nalrămâne pe vecie. Uniunea Europeană va asigura condițiipentru valorificarea specificului național ca parte a uneiidentități comune europene.

G.G. - Ce viitor au națiunile în condițiile globalizării?E.B. - Globalizarea va aduce la apariția lui “homo glo -balus” ce nu cunoaște frontiere și “emoții locale”.Globalizarea este un factor contemporan aflat în plină

Istoria - parte a sufletului neamului românescInterviu cu prof. univ. dr. Emilian BOLD

325


expansiune. Eu cred că în unele zone ale globului vorizbucni noi conflicte de care vor profita marile state alelumii. Nu știu care vor fi efectele globalizării pentruRomânia, dar sper că nu ne vom pierde identitatea naț-ională. Este posibil să apară “identități transnaționale”.

G.G. - Ce schimbări ați remarcat în lumea satuluiromânesc în ultima perioadă și mai ales înLuncavița?E.B. - Trebuie să ne păstrăm tradițiile și în acest demerssatul românesc are un rol important. Tradițiile sunt tezau-rul cel mai de preț al existenței noastre. În Luncavița exis-tă preocupări pentru conservarea tradițiilor românești. Însat au apărut case noi, grădini bine îngrijite, oameniînstăriți. Înfățișarea localității s-a schimbat mult. Printreautoturisme și tractoare mai vezi și căruțe, o dovadă cătrecutul nu a dispărut. Mentalitățile se schimbă, dar tra-dițiile rămân , fiind transmise din generație în generație.

G.G. - În Dobrogea există mulți aromâni care con-viețuiesc alături de celelalte comunități. Unii istorici,chiar din rândul aromânilor, au prezis sfârșitul aces-tei etnii. Care este opinia dumneavoastră în privireaviitorului aromânilor?E. B. - Aromânii au rezistat peste două mii de ani și nucred că sunt pe cale de dispariție. Ca istoric cunosc foar-te bine evoluția lor. Au făcut mari sacrificii pentru menți-nerea identității de neam și limbă în toate statele în caretrăiesc. Sunt oameni foarte energici, hotărâți, știu ce vor.În România, ca parte integrantă a poporului român, autoate condițiile create pentru păstrarea tradițiilor și a lim-bii. Au dat lumii mari personalități în toate domeniile deactivitate, au fost și sunt loiali statelor în care trăiesc. Eiau venit în România în mai multe etape și s-au integratfoarte repede. Destinul aromânilor este în mâinile lor.

G.G. - Din anul 2008 sunteți “cetățean de onoare alcomunei Luncavița”. Ce reprezintă pentru dumnea-voastră acest titlu?E.B. - Sunt legat cu inima și sufletul de locuitorii acestuisat dobrogean. Vreau ca toți cetățenii de pe acestemeleaguri să prospere și să aibe încredere în destinul lor.Am ferma convingere că Luncavița va deveni oraș.

G.G. - În luna noiembrie veţi împlini 85 de ani. Ceașteptați în continuare de la viaţă?E.B. - Fac parte dintr-o familie longevivă. Bunicii și pări-nții au trăit peste 90 de ani. Îmi doresc să-mi serbez cen-tenarul în mijlocul oamenilor din această localitate.

a consemnat, prof. Gică Gică

UNEORI SUNTEM ŞINOI HIPERBOREI

DE VORBĂ CU SCRIITORULMIRON SCOROBETE

1. De fapt ce pierdem noi şi ce câştigămnumindu-ne români şi nu daci ori geţi? – acestlucru mi se pare în primul rând important. Cusiguranţă, nemainumindu-ne geţi, pierdem ideeade popor nemuritor, pentru că geţii erau cei ce secredeau nemuritori.

Şi eu văd numele nu sub un unghi maidegrabă utilitar, cât „sub pecetea tainei”, aşa cumîntrebarea dumneavoastră sugerează. Cuvintele,cum ştiţi, au în ele o forţă misterioasă. Oameniicred nu fără temei în puterea rugăciunii, a binecu-vântării, a blestemului, a descântecului. Lumea afost creată prin cuvânt. Sigur, Creatorul, fiind atot-puternic, o putea crea oricum, aşa cum dorea. Darpentru a aduce ceva la existenţă a fost nevoie decuvânt. Dumnezeu Însuşi coborât la starea de omeste Cuvântul întrupat. Dar dacă în general cuvin-tele întrupează în ele o forţă, cu atât mai mult auaceastă proprietate cuvintele-nume, cele ce repre-zintă esenţa unei persoane. Eu cred că Viteazul şiEminescu nu s’au numit întâmplător Mihai.Numele nu e un accident al hazardului ci o pre-destinare. Iar dacă aşa stau lucrurile cu numele depersoane, trebuie să ridicăm ştecheta şi mai suscând e vorba de numele unei ţări, al unei colecti-vităţi umane, nume ce trebuie să sintetizeze esen-ţele tuturor membrilor acelei colectivităţi.

Eu nu am nimic împotrivă ca noi să nenumim daci sau geţi şi România să se chemeDacia. E un nume prestigios, cunoscut din antichi-tate şi perpetuat pe tot parcursul evului mediucând în hărţile epocii peste cele trei ŢăriRomâneşti, atunci despărţite, se aşternea numeleunificator Dacia. În secolul XIX, când idealulUnirii se simţea aproape de împlinire, numele deDacia era cel mai des şi mai cu înfocare pronunţat(Dacia literară, Magazin istoric pentru Daciaetc.).

Probabil că strămoşii noştri ca etnie senumeau geţi, aşa cum istoriografia i-a înregistrat

326


din cele mai afunde timpuri. Cred că F. Altheimavea dreptate când considera pe dacus un adjectivderivat de la daos (lup). Cum Strabon susţine că„dacii s’au numit mai întâi daoi”, ar însemna că eiîşi ziceau la început de-a dreptul „lupi” şi abia maiapoi au adjectivat termenul şi şi-au spus „lupeşti”.Geţii îşi spuneau prin urmare daci ca să-şi subli-nieze o trăsătură specifică a lor, că ei sunt „de-aiLupului”, „lupeşti”, dat fiind faptul că totemul lorera Lupul. Străinii, la început romanii, care au avutcu ei atâta de furcă, apoi ceilalţi, când nu le spu-neau geţilor pe nume, le aplicau porecla aceasta,de lupeşti (daci), termen ce s’a generalizat îndefavoarea celui legitim, de geţi. De altfel, ter-menul get şi derivate ale lui exista în numele capi-talei inseşi, Sarmisegetuza, şi al râului ce curgeaprin apropierea acesteia, Sargetia, ca şi în nume decetăţi, precum Dinogetia, sau de triburi, catirageţii.

Şi ca dovadă că preţuirea mea pentruDacia e cu totul sinceră şi nicidecum o poză de cir-cumstanţă, numele Daciei figurează pe copertacărţii mele testamentare, cea care a provocat şiaceastă îndelungă (pentru mine şi deosebit debucuroasă – cuvânt dacic) convorbire.

2. Dar să lăsăm la o parte acest subiectprea terestru, să mai dospească, şi să mergem dinnou în Eden, adică, parafrazându-vă, să discutămdespre daci. În cartea dumneavoastră, raiul pareo contopire a nordului hiperborean cu sudulbiblic. La un moment dat spuneţi: „Este uluitor săconstaţi cu câtă vigoare spiritualitatea hiperbo-ree, aşa cum ne-a fost ea cunoscută în scrierileantice, prin daci s’a perpetuat la români.Vă rog să explicaţi.

N’aş putea explica mai mult decât amfăcut-o în carte. Acolo atribui, bazat pe metodemai sigure decât cele cu Carbon 14, colindelornoastre „laice” (de fapt nu laice ci precreştine) ovechime de mai multe milenii. Şi tot aşa sunt altespecii, precum baladele care vă preocupă pe dum-neavoastră în mod deosebit, bocetele etc. Vă rea-mintesc ce spun acolo despre un descântec:„Pastores te inveneruntSine manibus colligeruntSine foco coxeruntSine dentibus comederunt.

Ciobănaşii te aflarăFără mâini te prinserăFără foc te fripserăFără gură te mâncară.

Avem desigur impresia că ne aflăm în faţaunei juxte, un text latin alături de traducerea sacuvânt cu cuvânt în română. Textul latin a fostînsă publicat de un autor roman (de fapt gal roma-nizat), Marcellus Empiricus, în lucrarea sa Demedicamentis în secolul al V-lea, iar cel românesca fost cules în Oltenia la sfârşitul secolului al XIX-lea. De fapt e greşit să vorbim despre două texte.Este unul şi acelaşi text, înregistrat în douămomente diferite, la o distanţă de 1500 de ani, elevidenţiind toate modificările suferite de limba încare a fost rostit neîntrerupt, dar păstrându-şiîntru totul substanţa neatinsă, inclusiv vocabula-rul. Sigur, descântecul n’a fost creat în secolul Vcând l-a notat autorul roman. Putea să aibă atuncio vârstă de alte 15 secole, sau de zece ori pe atâta,pentru că aşa cum a ajuns neschimbat până la noidupă un mileniu şi jumătate, acelaşi comporta-ment l-a avut cu siguranţă şi mai înainte, pe o dis-tanţă de timp inevaluabilă.”

E aceasta o probă, cu documente scrise,administrată celor ce se îndoiesc că un fenomen –text, obicei, ritual – poate străbate perioade uriaşede timp fără să fie alterat, fără să sufere modificări. Satul tradiţional, pe care eu şi dumneavoastră l-ammai apucat înainte de a-şi da duhul, nu s’a schim-bat fundamental pe parcursul a mii şi mii de ani.Casa era aceeaşi, de lemn şi acoperită cu paie,îmbrăcămintea oamenilor aceeaşi, toarsă, ţesută,cusută de gospodină, uneltele aceleaşi, făurite degospodar. Dar înăuntrul acelei case, şi spiritualita-tea rămânea aceeaşi – credinţele, cântecele, jocuri-le (horele). Există o luptă dialectică între ispitaînsuşirii a ceea ce apare nou şi inerţia rămânerii încele moştenite. Nici una din aceste tendinţe nu tre-buie blamată ci doar ca ele să fie (cum se spune azifrecvent) gestionate cu echilibru şi înţelepciune. Enecesar, adesea chiar obligatoriu, să te conectezi laultima noutate, dar asta nu-ţi dă deloc dreptul săridiculizezi ori chiar să interzici preluarea şi culti-varea tradiţiei.

(Cineva, asistându-ne, ne-ar putea judeca:Iată-i pe ăştia preţuind atâta tradiţia, dar cum ofac? Nu cântând din fluier la oi, nici legănându-se

327


în carul cu fân, ci pe internet. Halal tradiţie!... Dartocmai felul acesta al nostru de a acţiona cred cănu ne recomandă drept nişte deşuchiaţi, sau, şi mairău, nişte ipocriţi, ci ca oamenii cei mai normali,care gestionează, cum ziserăm, corect ispita însu-şirii a ceea ce e nou şi preţuirea celor moştenite). Şi chiar această convorbire a noastră, despre daci,pe internet, e ea însăşi o dovadă concretă avigoarei cu care spiritualitatea hiperboree prindaci se perpetuează la români.Ceea ce moştenim de la hiperborei e capacitateade a trăi misterul. De la romani avem scepticismul,toată gama ironiei de la umor la sarcasm, pragma-tismul. Coordonata metafizică am moştenit-o prindaci de la hiperborei.

Toată alcătuirea existenţei de azi e progra-mată spre a desfiinţa misterul. Noi suntem descen-denţi ai hiperboreilor în măsura în care nu ne mul-ţumim să rămânem doar cu misterul morţii, pentrucă acesta nu poate fi desfiinţat, şi să acceptăm oviaţă despuiată de mister. Nu numai moartea ci şiviaţa e plină de mister. Un ins care iubeşte esteunul care surprinde misterul fiinţei iubite, misterce tuturor celorlalţi le rămâne inaccesibil, nesesi-zabil. Ce a găsit „ăla” la „aia”?, se întreabă ceilalţi,cei ce nu percep misterul aceleia cu care doarîndrăgostitul a intrat în rezonanţă. Dar hiperboreiiintrau în rezonanţă nu numai în cadrul registruluiuman ci şi în cel al naturii, cu un peisaj pe care-lîndrăgeau, cu care se regăseau în intimitate, pecare ei îl înţelegeau şi se simţeau înţeleşi de el, cuun reflex al anotimpului, un apus de soare, o iriza-re a zăpezii proaspete cu urme de sălbăticiuni, cuo boare înmiresmată, cu despletirea unei cascadesau cu, aşa cum îi spuneau alintat mai demulturmaşii hiperboreilor, un sân de mare, cu un cân-tec care se simte în sufletul tău ca într’o cutie devioară, în largul lui, şi, tot precum cutia de vioară,îţi face sufletul să vibreze, cu bolta înstelată într’onoapte de vară, când în iarba răcoroasă se naşteroua – în toate respirând neprihănirea Genezei.Uneori mai reuşim şi noi. Intrăm atunci în rezo-nanţă cu strămoşii noştri, hiperboreii. Suntematunci şi noi hiperborei.

3. În acelaşi timp, există o componentăcreştină care se simte în fiecare frază. Spre exem-plu, Valahia este Ţara Havila din Biblie, la hitiţiajungeţi prin regele David, Mioriţa apare ca

poemă fundamentală a umanităţii evocând epocaGenezei şi aşa mai departe. Cineva ar puteaspune: iată, Scorobete şi-a însuşit postulatul cumcă tot ceea ce există pe pământ este conţinut înBiblie. Ar avea dreptate sau nu să facă o astfel deafirmaţie?

Pentru că în întrebare parcă simt o delica-tă dojană, mă văd îndreptăţit să mă explic mai pelarg.

Eu văd Biblia nu altfel decât o vede uncreştin; un creştin care însă a citit-o în copilărie,purtând-o în traista cu merinde prin singurătăţilepădurilor pe unde păştea „acele puţine oi”. („Cucine ai lăsat tu acele puţine oi în pustie?”, îl întrea-bă fratele mai mare pe copilul David venit pe câm-pul de bătaie, acolo unde îl va răpune pe îngâmfa-tul şi crezut invincibilul Goliat. În grija cui ai lăsattu acele puţine oi ca să citeşti Scriptura din scoar-ţă’n scoarţă?, m’ar fi putut întreba şi pe mine fra-tele meu mai mare. Dacă dădea lupul (daos) înele? În grija cui laşi tu acele puţine oi ca să te stre-cori pe teribilul câmp de luptă a spiritului, a vieţiieterne, care e Sfânta Scriptură? În grija Lui, aş firăspuns. Şi El e păstor, Păstorul cel Bun...) Şi maivăd Biblia ca unul care a recitit-o apoi ca intelec-tual, cu tot scepticismul şi cu tot spiritul critic, cutoată cenzura severă a celui ce nu vrea sub nici unmotiv să creadă, care nu acceptă decât ceea ce epalpabil dovedit, dar care, în cele din urmă, cedea-ză cucerit de adevărul ei. Şi mai văd Biblia ca unulcare a studiat în amănunţime teologia, care, înurma acestor studii şi nu printr’o impresie subiec-tivă, are conştiinţa că în faţă are un text unic, sepa-rat de toate celelalte, nu unul dintr’o serie, careserie poate cuprinde mitologia greacă, filosofia luiHegel şi Marx, Legendele regelui Arthur, – un textinspirat.

Dacia, o adevărată obsesie, sublimă, a fostprivită din cele mai diferite unghiuri: istoric,arheologic, numismatic, mitologic, etnografic, fol-cloric, lingvistic, religios… Nimeni înaintea meanu a privit-o prin prismă creştină, şi e explicabil dece: necredincioşii, pentru că nu vedeau Bibliademnă de încredere şi, cu atât mai puţin, ca avândcaracter documentar, deci o ignorau din capullocului; cei ce cred în Biblie, pentru că nu vedeaunici o legătură între aceasta şi Dacia. Eu am avutîndrăzneala nesăbuită de a mă opune amânduroracestor tabere, deci tuturor: să consider Biblia

328


demnă de toată încrederea şi să văd legătura intrin-secă dintre ea şi Dacia. Vă reamintesc cele trei col-ţuri ale triunghiului pe care eu îl socotesc a fi fostEdenul: Egiptul, Mesopotamia şi spaţiul traco-elen. Primele două apar în Biblie explicit şi inextenso. Lipsea din exegeza biblică cea de a treiacomponentă, nesesizabilă la o lectură obişnuită,dar conţinută în substanţa textului, pe care eu amintuit-o şi am scos-o la vedere. Şi s’a dovedit că defapt îndrăzneala mea nici nu a fost nesăbuită, cumpare, din moment ce tot ceea ce cartea afirmă seconfirmă documentar, puternice contraforturi spri-jinind edificiul din toate părţile. Şi faptul de a nufi refuzat solidaritatea nici unuia din aceste con-traforturi evidenţiază viziunea mea de creştin ade-vărat şi nu de creştin limitat, din aceia care, deexemplu, resping mitologia ca pe un univers alidolilor ori descoperirile ştiinţifice ca pe niştescorneli diavoleşti.

E firesc deci ca atâtor titluri – Dacia preis-torică, Dacia hiperboreană, Dacia sacra – să-ladaug şi eu pe cel de Dacia edenică. De ce eu amfolosit pentru prima oară această sintagmă am ară-tat mai înainte: fie că nu se credea în existenţaEdenului, fie că nu se făcea legătura între el şiDacia. Ei bine, acum formula aceasta se vehicu-lează cu nonşalanţă, fără, bineînţeles, a se cita (cuexcepţia dumneavoastră) sursa, ca şi cum potrivi-rea cuvintelor ar fi de la sine înţeleasă, uzuală depe vremea Daciei şi a Edenului. Şi tot aşa, se pre-iau fraudulos alte date ce în carte sunt premiereabsolute, ca identificarea ţării Havila cu Valahia,socotirea statuetelor de la Hamangia a fi perecheaprimordială, Adam şi Eva, soarta Edenului în con-diţiile derivei continentelor, cei trei magi de laRavenna cu căciuli dacice, existenţa tot acolo aportului popular românesc şi altele şi altele, e plininternetul de ele. Asta în condiţiile în care carteanici nu e difuzată (sau poate că e, fără să ştiu eu,piratată, desigur, că altfel n’are cum; am văzut căpe internet se vinde cu 30 de euro).

Şi, pentru că sunteţi dobrogean, de pepământul pe care Apostolul Andrei l-a călcat, vămai povestesc un episod în continuarea celorspuse imediat anterior. Ştiţi ce importanţă i se dăazi Apostolului Andrei. Dar ştiţi de unde a pornittotul? La o întâlnire pe care mitropolitul Antonieal Ardealului a avut-o cu publicul clujean în 1995,am propus ca ziua de 30 noiembrie, care până

atunci era una obişnuită, cenuşie, printre celelalte,să fie trecută cu roşu în calendar. De ce, ziceam,catolicii îi dau atâta importanţă Apostolului Petru,considerat ca întemeietorul Bisericii din Roma, iarnoi îl ignorăm pe întemeietorul Bisericii noastre,Apostolul Andrei, care e de fapt fratele lui Petru,ba, mai mult, cel ce l-a adus pe Petru la Hristos?Suntem una din cele doar câteva BisericiApostolice, întemeiate direct de Apostoli, şi, în locsă ne mândrim cu aceasta, o tratăm cu indiferenţă,ca pe un mărunţiş neînsemnat. MitropolituluiAntonie i-a plăcut foarte mult intervenţia, cu atâtmai mult, a spus, cu cât vine de la un mirean, şi adoua zi a făcut propunerea Sfântului Sinod, cares’a nimerit să aibă întrunirea chiar atunci. La sfâr-şitul acelui an, calendarele Bisericii OrtodoxeRomâne apăreau cu o sărbătoare în plus, 30noiembrie, care, deloc întâmplător, ci ca un dat aldestinului, precede Ziua noastră naţională (sărbă-toarea noastră naţională, care ţine două zile, aredouă componente: una religioasă şi alta istorică).Aceasta a fost scânteia care a aprins uriaşa vâlvă-taie în centrul căreia e Sfântul Andrei azi. Nuspun, Doamne fereşte!, că până atunci nu se ştianimic despre Sfântul Andrei şi că eu am declanşatcultul lui. Spun doar că acest subiect era, ca săfolosesc un termen masonic, „în adormire”, eustârnind revirimentul la care asistăm.

Şi, pentru că se aşază firesc în context, săprecizăm că Sfântul Andrei e Apostolul dacilor-lupi, calitatea de Apostol primind-o de la Hristos,iar cea de „stăpân al lupilor” preluând-o de la zeulhiperboreu Apolo.

Cu scuzele cuvenite pentru că mă tot auto-citez, vă voi transcrie un gând din Jurnalul intimal Daciei edenice, jurnal pe care sunt sigur că,atunci când va fi să apară, îl veţi parcurge cu inte-res: Există într’o colindă un vers mirific: „pă cer,pă pământu”. Acolo am situat eu Dacia edenică.Cei ce nu o înţeleg se află fie prea detaşat „încer”, ceea ce e, totuşi, mai puţin probabil, fie, maidegrabă, prea de tot „pe pământ”. Fac precizareacă inegalabila colindă, cea mai dragă sufletuluimeu, a fost culeasă din părţile dumneavoastră(Peceneaga-Măcin).

Celor ce ar zice: „Iată, Scorobete…”, le-aşrăspunde: Eu sunt dac, dar unul trăind după ceApostolul Andrei ne-a trecut pragul. Or, un dac dedupă Apostolul Andrei nu se poate comporta altfel

329


decât ca un dac de dinainte de Apostolul Andrei.Aşa cum acela credea integral în învăţătura luiZamolxe, şi eu cred integral în învăţătura luiHristos. S’ar putea închipui un dac care să pună laîndoială învăţătura lui Zamolxe, să o filtereze prinsitele raţionamentelor, să o mai ţină de formă darîn sinea lui să se dezică de ea? Nici eu cu credinţamea nu pot proceda decât exact la fel.Astfel că afirmaţia dumneavoastră „există o com-ponentă creştină care se simte în fiecare frază” eunu o iau ca o rezervă, chiar dacă asta a vrut să fie,ci ca un premiu: aceasta am dorit-o şi, dacă e aşa,înseamnă că am reuşit.

4. Şi totuşi, mare parte din literatura fol-clorică a românilor este precreştină, cu siguranţă.Amintiţi despre Vasile Lovinescu şi René Guénon,precum şi teza potrivit căreia un mare cod deînţelepciune nu dispare niciodată cu totul, el sepoate regăsi după mii de ani în folclor. Prinurmare, zalmoxismul, ca religie ori doar caînţelepciune getică, are mai multe şanse să poatăfi descifrat prin folclor decât prin cioburile arhe-ologilor. Fac această afirmaţie în contextul în careun reputat istoric român, supărat, a declarat nudemult: „Să ne mai lase folcloriştii în pace!”Dacă am greşit, vă rog să mă contraziceţi.

Sper ca reputatul istoric să se fi referit la„folcloriştii” de ocazie, cei ce interpretează abe-rant piesele folclorice, şi nicidecum să manifestedispreţ faţă de folclorul autentic. Aţi constatat căeu îmi bazez mare parte din demonstraţii pe fol-clorul precreştin, eu considerându-l nu numaifoarte vechi ci, prin unele texte fundamentale, cume Mioriţa, ca venind chiar de la facerea lumii.Sigur că în ceea ce are el mai înţelept, mai nobil,mai cuminte, mai bun, poporul român posedă şiazi elemente ale învăţăturii lui Zamolxe, depista-bile în folclor, dar şi în morală, în comportament,în profilul sufletesc (nu luăm acum în considerarealuviunile detestabile). Şi leg cele ce spun acum derăspunsul anterior tocmai pentru a vădi că nu măcontrazic. Învăţătura lui Zamolxe a supravieţuit,nu paralel, ci împletită cu creştinismul. Pentru că,aşa cum Însuşi a spus, Iisus nu a venit să strice cisă împlinească. Creştinismul face metanoia, adicăprimenirea sufletului, şi nicidecum inginerie gene-tică, să reteze adică tot ce a fost mai înainte şi săaltoiască ceva ce nu a mai existat, un surogat creatad-hoc. Zamolxismul a supravieţuit încă două mii

de ani în creştinism. Creştinismul nu l-a desfiinţatci l-a preluat şi l-a perpetuat. Nu creştinismul edeci cel ce periclitează suprevieţuirea şi de acumîncolo a zamolxismului, ci experimentele ce seexecută azi pe spiritualitatea omenirii întregi, celece ameninţă şi creştinismul şi zamolxismul, tot cee credinţă.

5. Să comentăm fotografia de la pagina335, cea reprezentându-l pe autor, în tinereţe, cuoile. Ghicesc în ea o urmă de nostalgie atuncicând v-aţi hotărât să o aşezaţi în carte, în cuprin-sul capitolului „Pe-o gură de rai”. Ce amintiriaveţi din Hiperboreea? Credeţi că este un norocori o defavoare faptul că v-aţi născut la sat?

O binecuvântare. Un privilegiu ce se vedecă, totuşi, nu mi s’a acordat chiar fără rost, dinmoment ce îmi exprim admiraţia faţă de sat decâte ori se iveşte prilejul. Satul tradiţional, cel încare eu m’am născut şi m’am format până să fiu„dat la şcoli”, nu era un loc marginal, pierdut peundeva pe dincolo de periferia oraşului, care sezbătea să fie o anexă a urbanului sau măcar oimitaţie cât de cât a acestuia, ci intersecţia centra-lă, punctul în care Pământul comunica viu şi per-manent cu Cosmosul. Noi, cărturarii, îi privim desus pe ţărani pentru că sunt inculţi. Dar, în vremece noi vedem Cosmosul prin formule abstracte,ţăranul trăieşte cu Cosmosul în totală intimitate.Între noi şi el deosebirea e aceeaşi ca dintre un psi-holog care descrie teoretic ce e iubirea şi un îndră-gostit. Primul poate fi savantul savanţilor, iar celă-lalt un analfabet – distanţa dintre ei e ca de lapământ la cer. Eu, cel de azi, cult, (cum mă consi-der şi cum mă atestă diplomele), am putut scrieDacia edenică. Acela din fotografie n’ar fi pututpentru că nu avea cultura mea. Numai că el nici nuavea nevoie să o scrie: el trăia în Dacia edenică.(Dar să vă fac o destăinuire: eu, cu toată culturaagonisită în decursul atâtor decenii, sunt tot acela).În încheiere, mi se pare potrivit să reproduc ce a

scris odată poetul Nicolae Drăgan: „Averea poetu-lui n’a fost, nu este şi nu va fi în vecii vecilor nimicaltceva decât o grămăjoară infimă de scrum, tul-burător mirosind a Rai, după ce au ars toatecuvintele.” Dacă în cartea mea despre daci sesimte pe alocuri mirosul de Rai, înseamnă că suntun om bogat.

Interviu realizat deGHEORGHE ŞEITAN

330


1.Vă propun să continuam dialogul, maiales că, între timp, au intervenit unele schimbărifaţă de cele discutate anterior.

Să le luăm pe rând. Aţi susţinut ideea aca-demicianului Eugen Simion ca 15 ianuarie să devinăZiua Culturii Naţionale, într-un moment când voceadumneavoastră părea un strigăt în gol. Iată că tim-pul v-a dat dreptate: Parlamentul a votat, recent, olege în acest sens. Încă nu ştim cum va arăta 15Ianuarie 2011, ce vor face Ministerul Culturii, per-sonalităţile. Va fi o sărbătoare? Va fi o zi a culturiiaplicate? Dumneavoastră cum o vedeţi?

Eu văd cultura altfel decât ca o parcelădintr’un teren în care alte parcele, mai extinse şi maifavorizate, sunt economia, sănătatea, justiţia, trans-porturile, armata şi încă vreo alte câteva, aşa cumsunt privite lucrurile la întocmirea bugetului sau laalcătuirea guvernului, împrejurări în care parcelaculturii este împinsă cât mai la margine şi i se repar-tizează un spaţiu cât mai redus. În vederile mele cul-tura este o fibră constitutivă esenţială a acelui orga-nism care e umanitatea, din care s’a întâmplat săfacem parte.

Să coborâm privirea cât mai pe teren, chiarla termenii enunţaţi anterior.

Nu poate exista economie fără cultură – azio economie fără cultură e condamnată din start eşe-cului, – aşa cum nu poate exista sănătate fără cultu-ră sau justiţie fără cultură. Până acum, armata era ter-menul predilect opus culturii, „Moş Teacă”, „ploto-nerul”, „răcanii” fiind simboluri clasice ale incultu-rii. Or, azi războaiele (electronic, psihotronic, infor-matic) se duc nu de către simpli specialişti ci de cătreadevăraţi savanţi (aici ar fi de discutat rolul beneficsau malefic al ştiinţei, cercetării, tehnicii, artelor, dare o temă pe care ne-o declinăm momentan).

Am vrut să sugerez, rezumând (şi, fatalmen-te, simplificând) la maximum, că fără cultură nupoate exista speţa umană. Cultura nu e una printre,ci e una. Prin urmare, o Zi a Culturii nu e acelaşilucru cum e, să zicem, Ziua Recoltei, ZiuaPompierilor sau Ziua Porţilor Deschise. Fără a lesubaprecia deloc pe acestea, dimpotrivă, preţuindu-le enorm, vreau doar să subliniez că fiecare dintre elenu poate exista fără cultură.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, văvoi reproduce câteva pasaje din intervenţia mea

într’o emisiune la Radio Cluj (9 ianuarie 2011), încadrul căreia, salutând votarea Legii prin care ziuade 15 Ianuarie e declarată Ziua Culturii Naţionale,mă refer la rolul culturii doar în dimensiunea istori-că, eludând alte domenii în care ea are de asemeneaun rol capital cum ar fi morala, relaţiile inter-umaneşi inter-statale etc.

„Se vede chiar din procedurile legislativeprin care legea a luat fiinţă ce rol uriaş, ce rol bine-făcător are cultura. Iată o situaţie fericită, o excepţieîn viaţa noastră politică atât de dezbinată şi atât deîncrâncenată, când partidele uită că se duşmănesc,uită de ideologii şi de interese de grup şi pot gândiarmonios: legea a fost votată aproape în unanimitate(cu un singur vot împotrivă şi două abţineri). Se vededeci cu toată claritatea ce factor de coeziune e cultu-ra. Şi chiar acum, în întâmpinarea Zilei Unirii de la24 Ianuarie, se vede ce ferment al unirii este cultura:oficialităţile Moldovei de peste Prut au hotărât şi ele,încă mai înainte, ca ziua de 15 ianuarie să fie sărbă-torită ca Ziua Culturii Naţionale, astfel că românii depretutindeni, dacă nu politic, cultural, au şi înfăptuitreunirea.

Şi, venind vorba de 24 Ianuarie, să ne ream-intim că providenţialul act prin care statul naţionalromân a luat fiinţă s’a făcut nu printr’o întâmplare ciprin lupta oamenilor de cultură. Acei tineri dinMoldova şi Ţara Românească, unii de-abia trecuţi de20 de ani, au scris cărţi, au scos gazete, au scris şi aujucat piese de teatru, au pictat tablouri până au reuşitsă convingă întreaga naţiune de necesitatea absolutăa unirii, de adevărul că mădularele nu pot fi vii şiactive decât în ansamblul organismului întreg, altfelmor. Pentru că într’un fel de amorţire, de descuraja-re totală, de lipsa oricărei sclipiri de speranţă fuseseadus poporul român răsfirat în atâtea imperii. Atunciun bard transilvan, pentru că ardelenii se alăturaserăşi ei trup şi suflet bătăliei duse de fraţii lor extracar-patini cu convingerea că într’o bună zi se va întâm-pla şi cu graniţa de pe Carpaţi ce se întâmplă cu ceade pe Milcov, acel bard inspirat a strigat profetic:Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte…,cuvinte cu adevărat inspirate ce chiar au deşteptatatunci pe români, pe care românii le intonează azi caImn naţional.

Şi tot cultura a fost cea care a dus la MareaUnire de la 1 Decembrie 1918. Noi studiem azi cu

O MARE DRAGOSTE: DACIA EDENICĂ SAUTINEREŢEA OMENIRII

DE VORBĂ CU SCRIITORUL MIRON SCOROBETE

331


detaşare operele marilor clasici, ale lui Alecsandri,Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Coşbuc,Iorga, Goga, Sadoveanu, le privim numai în dimen-siunea lor estetică şi nu ne dăm seama că scrieriletuturor acestora şi ale multor altora care ar merita şiei pomeniţi, prin faptul că ele circulau, în desagii luiBadea Cârţan şi în desagii unui popor întreg de BadeCârţani, în toate ţinuturile locuite de români, plămă-deau sufletul unic al întregii etnii, săvârşeau sufle-teşte unirea mai înainte ca ea să se petreacă politic,îmbărbătau conştiinţele şi învârtoşeau braţele caatunci când ceasul astral va bate ele să chiar înfăptu-iască unirea.

Cultura nu e un ingredient, cu un anumitşarm, de care însă să te poţi lipsi dacă vrei să nu-ţipierzi vremea şi să te dedici altor îndeletniciri maipragmatice. Fără cultură viaţa oamenilor nu poateexista. Fără cultură societatea umană s’ar transformaîn cel mai fericit caz într’un sistem de roboţi, dar,mai degrabă, într’un infern care ar dezintegra-o defi-nitiv.”

2. Un alt eveniment ce a avut loc, nu demult,este tipărirea Daciei edenice, ediţia a II-a, revăzutăşi adăugită. Cartea apare acum extinsă cu încă 150de file, ca urmare a adăugirilor făcute. Noutateaabsolută a acestei noi ediţii o constituie publicareaîn premieră a Jurnalului intim al Daciei edenice. Dece faceţi public un jurnal ce se cheamă a fi ,,intim’’?

Jurnalul pe care l-am scris în timp ce lucramla Dacia edenică e întradevăr intim, în sensul că eunu mi-am cenzurat cele însemnate acolo, le-am notatca şi cum mi le-aş spune mie însumi, nu destinatepublicului, ceea ce ar putea face ca măcar unele dincele scrise în intimitate să scandalizeze lectorul.M’am hotărât totuşi să fac Jurnalul public pentru căcele mărturisite în el se referă la Dacia aşa cum opercep eu (chiar şi acele secvenţe care par a vorbidespre altceva), mai puţin academic, mai neprotoco-lar, dar cu atât mai sincer, mai autentic. Acei, deci,care ţin întradevăr să intre în contact cu dacii, săcomunice cu ei, vor găsi şi alte cărări de a pătrundeîn Dacia edenică pe lângă cele arătate de textul căr-ţii propriu-zise.

3. Găsesc la pag. 386 o formulare paradoxa-lă: ,,Nici nu ştiu cum să dau autografe pe Daciaedenică. Eu nu sunt autorul ei. Eu sunt fiul ei.” Vărog să vă duceţi până la capăt gândul.

Nu mi-e deloc greu să-mi duc gândul până lacapăt pentru că acel capăt e foarte aproape. Pentrumine cel puţin, dar cred că vor mai fi având şi alţiiaceastă senzaţie, Dacia edenică nu e pur şi simplu ocarte, un număr de file cuprinse între două coperte,pe care autorul, cu satisfacţie, fireşte, poate da auto-grafe. Pentru mine, şi sper întradevăr că vor mai fi

având şi alţii această senzaţie, Dacia edenică nu e osimplă părere a mea despre Dacia înregistrată într’olucrare pe care apoi să mă grozăvesc dând autografeci este ceva din Dacia cea adevărată, căreia eu îiaparţin ca fiu. Uitaţi-vă, dar îndelung, cu atenţie şi cuînţelegere, la imaginea de la pag. 64. Vedem acolo peMama noastră, e drept, întristată, într’un moment decumpănă al ei, dar vremurile se vor schimba, ea îşiva reveni şi noi ne vom bucura din nou împreună cuea. Cine ar putea spune: eu am făcut-o, am dreptul sămă semnez pe soclul ei? Acela ar abdica de la drep-tul de a se numi fiul ei.

4. Citindu-vă secvenţa cu sarcofagul închisîn sticlă mi-am amintit de versul lui Blaga : ,,Eu nustrivesc corola de minuni a lumii...’’ Este Daciaedenică produsul unui model de gândire blagian?

Dacia edenică, atât cât comunică şi reuşeştesă se identifice cu Dacia, este produsul unui modelde gândire dac. În textul ei, Blaga e adeseori prezentşi totdeauna înconjurat de o veneraţie totală. Blaga şialţii (Eminescu în primul rând) sunt invocaţi înmăsura în care modelul lor de gândire este modelulde gândire dac – şi se ştie că este într’o proporţienelimitată.

5.Un abur ezoteric pluteşte deasupraJurnalului, de la un capăt la altul. La pag. 40:,,Spunem: ,,limbă veche’’, ,,cărţi vechi’’, şi înţelegem,,bătrâneţe’’. Ele, de fapt, sunt cu secole şi cu mile-nii mai tinere ca noi’’.

Da, nişte scrieri vechi şi limba conservată înele nouă ni se par bătrâne. Dar dacă ne imaginămcursul istoriei ca viaţa unui om, ceea ce aparţine unorepoci de demult, cu secole sau milenii înaintea noas-tră, sunt de fapt elemente ale tinereţii acelui orga-nism care e omenirea şi, dimpotrivă, omenirea evo-luând spre momentul în care ne găsim noi a tot îmbă-trânit, noi fiind, în clipa de faţă, cei mai bătrânimembri ai ei.

6. La pag. 380 faceţi o afirmaţie care esteposibil să vă aducă critici din partea dacologilor:,,Dacia este cu totul, dar cu totul, altceva decât îşiînchipuie şi cei mai înfocaţi admiratori ai ei’’. Cu ceviziune închipuită despre Dacia polemizaţi aici?

Spun un adevăr în viziunea mea de o clarita-te totală. Dacia e nu doar o realitate geografică şiistorică şi în nici un caz ceea ce rezumă neutru untext de enciclopedie. Dacia e o stare de spirit, o trăi-re ce nu poate fi definită cu adevărat, aşa cum dra-gostea nu poate fi definită cu adevărat. Pentru căDacia e o mare, o copleşitoare dragoste.

Interviu realizat de Gheorghe ŞEITAN

332


Cu ceva vreme în urmă, traversând oraşul, amzărit pe neaşteptate pe frontispiciul unei clădiri ceva ce numai observasem până atunci. Cu litere mari, scria:“Tulcea, te iubesc!”. Şi-n vreme ce neaşteptata declaraţiecontinua să-şi unduiască în lumina amiezii albele litere,am simţit cu surprindere cum sunt cuprinsă de un caldsentiment de bucurie interioară, ca acela pe care-l ai atuncicând după îndelungate peregrinări te întorci în locul pecare-l poţi numi, fără nici o reţinere, acasă. Am înţeles căsunt în asentimentul acelei declaraţii, albe ca un zbor depescăruş purtând acest adevărat fir al Ariadnei pe dea-supra tuturor umbrelor ce ne traversează adeseori exis-tenţa, umbrind-o precum norii umbresc în trecere seninulcerului şi strălucirea eternului soare. Şi această bruscăînţelegere a făcut ca dintr-o dată, curgerea timpului să-mipară a fi mai lină, mai blândă. Nu peste multă vreme mi-afost dat să reîntâlnesc şi să recunosc acest mesaj: «Arechichineaţa aia de oraş, un farmec pe care nu-l găseşti ori-unde»… Citeam una din cărţile lui Carol Feldman –Domnişoara. Şi cu emoţie am citit alta, şi apoi încă una,descoperind pe portativul rândurilor, în susurul nelipsituluişi neuitatului refren al apelor care îmi este şi mie atât decunoscut şi care-i însoţeşte aproape toate scrierile - cân-tecul iubirii pentru oamenii şi locurile care au fost leagănulîn care s-a plămădit sufletul omului numit Carol Feldman.

Tania Nicolescu: Pentru cititorii revistei Boema,cine este Carol Feldman?

Carol Feldman: Sunt născut la Tulcea, în 1937 şiam urmat liceul, care pe atunci se numea şcoala medie de11 ani - actualul Colegiu Spiru Haret. În 1955 am dat admi-terea la Institutul de Teatru, unde nu am reuşit, aşa cărevenind în oraş, am început să lucrez în cercul dramatical Casei de Cultură; după o jumătate de an, am primitfuncţia de instructor artistic şi printr-un complex deîmprejurări, plecând la Bucureşti cu unul din spectacolelenoaste care a fost premiat la concursul regional – estevorba de piesa de teatru “Omul care a văzut moartea” deVictor Eftimiu, unde eu, având rolul vagabondului, am fostevidenţiat şi văzut de cineva care, întrebându-mă care-misunt intenţiile de viitor, mi-a propus să fiu cooptat la primulşi ultimul studio al Teatrului Evreiesc de Stat. Am dat admi-terea la Institutul de Teatru, la secţia care pregătea actoripentru teatrul idiş şi după absolvirea institutului în 1961,am intrat la Teatrul Evreiesc de Stat, unde se crease osituaţie neobişnuită: mulţi actori părăsiseră teatrul plecânddin ţară, iar noi studenţii, am intrat ad-hoc să jucăm înlocul lor, în paralel cu învăţătura. A fost una din perioade-le cele mai interesante din viaţa noastră. Acolo mi-am

cunoscut şi soţia, pe când eram studenţi în anul II; amînvăţat şi am jucat împreună, şi acum, după 50 de ani, ne-am sărbătorit nunta de aur, împreună cu cei doi copii şipatru nepoţi.

Am jucat teatru timp de peste patruzeci de ani, cuintermitenţe, determinat de situaţii care m-au obligat laaceasta, pentru că, plecând din România în 1965 şiajungând în Israel, am cunoscut direct problemele deacolo, începând cu procesul de acomodare - din toatepunctele de vedere - care nu este deloc uşor, am partici-pat la trei războaie. Soţia mea, fiind şi artistă, iar actorii,după cum se ştie, nu au o existenţă prea certă, am fostnevoit să caut o bază mai sigură de existenţă şi am lucratşi-n alte domenii. Totuşi, cu timpul m-am afirmat - scuzaţi-mă că sună a lipsă de modestie - deşi sunt un om mode-st. Dintotdeauna mi-a plăcut literatura, am citit, am scris,am fost din liceu membru al mitologicului cenaclu literarPanait Cerna. Eram cel mai tânăr din acel cenaclu şi amavut o profesoară de limba română, excepţională, care m-a apreciat şi pe care am iubit-o, am idealizat-o şi mi-arămas în amintire; când vorbesc despre ea simt nevoia sămă ridic în picioare. Am şi scris despre ea o povestire inti-tulată “Profesoara de română”.

T.N.: Cum aţi debutat în literatură şi care a fostprima dumneavoastră carte?

C.F.: Scrisul la mine a fost un lucru pe care l-amfăcut la modul leneş, din când în când. Am publicat înpresă, în publicaţii literare. Totuşi era o ocupaţie care pen-tru mine ca actor profesionist nu era doar la nivel dehobby. Spre sfârşitul anilor 1980 s-a accentuat prezenţamea în presa de limba română, presă care cu timpul s-aredus, dealtfel ca şi cititorii şi scriitorii de limba românăveniţi în Israel din diaspora, care au devenit tot mai puţini.Această afecţiune pentru scris s-a deschis la mine în aniibătrâneţii. Cam în urmă cu zece ani am simţit în mine căceva mă îndeamnă să scriu. Am nişte eseuri în care eroul,sub “machiaj”, mă prezintă pe mine, dezvăluindu-mă. L-am numit “Copilul din mine, omul meu”. El a existat şi atrăit în mine în toţi anii aceştia şi a vrut să-i acord maimultă consideraţie... Mi-e greu câteodată să dau explicaţiilapidare la trăiri pe care încerc să le înţeleg eu însumi; nureuşesc cu uşurinţă, deşi nu sunt un om complicat. Nu ştiucum am ajuns să simt nevoia de a scrie. De ce acest comeback la scris, la origini, la limba română? Explicaţia ar fi cămi-e mai uşor să revin la limba maternă. Eu am învăţat săvorbesc româneşte de la părinţii mei, am făcut şcoala, cul-tura mea, literatura mea a fost în limba română. Acestcome back a fost pe aceste două faţete; omul s-a întors la

* Tania NicolescuLECŢIE DE IUBIRE

- Interviu cu scriitorul Carol Feldman -

333


dorinţa de a fi scriitor, de a scrie şi s-a întors la vremurilecând visa acest lucru, iar visul era în româneşte. Şi dacăla început scrisul meu era leneş, când mi-am dat un ulti-matum: «acum ori niciodată», din leneş, scrisul meu adevenit fluid. Scriu cu o foame de a scrie, scriu cu o poftăde a scrie şi trebuie să spun - pentru că sunt un om cre-dincios, nu religios - cred în Dumnezeul nostru al tuturorşi-i mulţumesc, pentru că acest lucru a venit la mine aşacum trebuie să vină la orice artist, în orice domeniu; ori eştiartist cu dăruire totală ori... te ocupi şi de asta.

Prima mea carte am tipărit-o în 2002 şi în cei optani care au urmat, fiindcă am vrut aşa, am devenit scriitor.Cu atestate şi premii. Pornirea mea a fost de a-mi plăti mieo datorie, pentru satisfacţia mea, să concretizez ceea ceam acumulat în mine. Nu erau acumulări sterpe, colecţiipe care să le pui în dulap. Simţeam copilul din minezbătându-se din când în când – vorbesc metaforic – şicând m-a ajutat Dumnezeu şi când am început să facacest lucru, mi-am dat seama că atunci când o faci îţi plă-teşti o datorie, îţi faci pe plac şi faci pe plac şi altora. Eu n-am ieşit la pensie ca să devin scriitor, să-mi scriu memo-riile, dar am hotărât că tot timpul trebuie să-l dedic scrisu-lui.

În anul 2007, Domnişoara, în 2008, Trifoi cu patrufoi, în 2009, Maria... Acest come back m-a adus sufleteş-te şi câteodată şi fizic în oraşul meu, încât am devenitscriitorul tulcean Carol Feldman. Am primit această calita-te, mi s-a decernat titlul de Cetăţean de onoare al oraşu-lui, deşi, aşa cum am spus în mesajul adresat primarului,am scris despre ceea ce am simţit nevoia să scriu, amscris despre oraş şi oamenii săi, negândindu-mă nici oclipă măcar la o răsplată. Am fost fericit; am reuşit să facoamenii din oraşul meu să găsească lucruri pe care şi eule-am găsit.

T.N.: V-ati gândit să transmiteţi prin scris unmesaj oamenilor?

C.F.: Mesajul este implicit în scris, din ceea ce simţişi gândeşti. Nu am pus niciodată mesajul înaintea temei;m-am gândit la subiect şi mesajul a ieşit de la sine.

T.N.: Ce calităţi consideraţi că îi sunt necesareunui scriitor?

C.F.: După părerea mea, deşi nu sunt un teoreticianşi părerea mea este rezultatul acţiunii mele, pentru că aşafac eu şi aşa intenţionez în continuare să fac, trebuie săexiste integritate, credinţă, adevăr şi, dacă este şi talent,nu strică. Elementul principal, chiar dacă vorbim de fante-zie, cred că este autenticitatea. Ea, veridicitatea, este pri-mordială dacă dorim ca lucrurile să fie credibile, să fieexpresia propriilor emoţii, care să fie împărtăşite şi de citi-tor. Cât priveşte talentul, ori îl ai, ori nu-l ai.

T.N.: Definiţia talentului, ar fi totuşi că el este90% transpiraţie şi doar 10% inspiratie, aşadar...?

C.F.: Asta vom discuta cu altă ocazie, pentru că nusunt total de acord cu ea.

T.N.: Care credeţi că ar fi rolul scriitorului însocietatea actuală?

C.F.: Acelaşi care a fost în toate societăţile.Scriitorul este în primul rând un mesager al gândurilor saledacă este cinstit - dacă facem abstracţie de perioada rea-lismului socialist – e un mesager al gândurilor când suntinteresante şi dacă au contingenţă şi cu ale altora, saudacă ele exprimă aspiraţii, dorinţe, speranţe ca şi ale alto-ra, el devenind un tribun care îndeplineşte o misiune şidepinde de la om la om cum reuşeşte să transmită şi alto-ra gândurile şi emoţia sa. Pentru că a exclude din creaţieemoţia este o greşeală. Înseamnă a văduvi literatura deelementul său special. Eu când scriu un lucru emoţionantşi-mi vine să plâng - şi nu mi-e ruşine să recunosc acea-sta - ştiu că exprim ceva ce aduce şi cititorul în aceeaşisituaţie, ştiu că adâncesc trăirea; trăiesc şi eu personajul,care este plămădit cu sufletul.

T.N.: Am putea compara efectul literaturii asu-pra sufletului uman cu acţiunea arcuşului peste ovioară?

C.F.: Într-un fel, da. Doar că muzica pătrunde maiuşor în sensibilitatea oamenilor, putând fi percepută şi deomul simplu, pe când literatura are un panopticum de altănatură, puţin mai elitist.

T.N.: Cum vedeţi, privind din afară, societatearomânească la ora actuală?

C.F.: Este o întrebare puţin dificilă.T.N.: Aţi relatat în romanele dvs. destule situaţii

dificile prin care au trecut personajele, însă cu toateacestea reacţiile lor, atmosfera, nu erau încărcate deatâta agresivitate, de atâta ură...

C.F.: Să vă spun care este credoul meu: iubirea şirespectul reciproc dintre oameni, indiferent unde trăiesc,indiferent în ce religie trăiesc, pentru că eu aşa simt că tre-buie să fie şi mă străduiesc să exprim acest lucru, în spe-cial în cele două romane ale mele, Domnişoara şi, în spe-cial, Maria, în care elementul de credinţă este mai pre-gnant. Eu, ca şi alte milioane de oameni, cred că avemacelaşi Dumnezeu şi dacă această credinţă ar fi la bazaunei singure religii a lumii - nu ştiu cum, este o fantezie, outopie, dar cred în ea - multe dintre relele lumii ar fi limita-te.

Trăim alte timpuri... Chiar şi în regimul marxist-leni-nist care a existat aici, unde era dictată ideologia marxist-leninistă, exista la fiecare dintre noi un ideal... omul înadâncul sufletului său a crezut într-un ideal. După părereamea şi după comportarea aproape generală a oamenilordin lume, la ora actuală, datorită celebrei globalizări, pecare eu nu o prea agreez, singurul ideal - care s-a tran-sformat din păcate în numitor comun şi dorinţă nestăpâ-

334


nită a omului - a devenit banul. Această dorinţă a existatdintotdeauna, dar nu la aceste proporţii nemaiîntâlnite.Globalizarea a dat o puternică legitimitate acestui ideal;elevii din şcolile elementare învaţă cum să câştige bani...Este ceva care fără doar şi poate deformează din fructulom, care a avut până acum în el, mereu acest sâmbure alidealului, detaşat de curentele politice, idealul purităţii încare să se regăsească omul cu ceea ce este mai bun înel, pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om să fie bun. Şi -spune Carol Felman într-una din cărtile sale citând unstrăvechi proverb românesc - «cine leapădă floarea, nusimte mirosul ei...». În zilele acestea negre ale omeniriitrebuie să căutam binele, să-l întâlnim, ca întunericul sănu stăpânească lumina. În zilele acestea în care răul şi ceicare-l slujesc fac ca lupul să fie considerat un animal paş-nic în comparaţie cu omul-fiară, iar dictonul «omul faţă deom este lup» ar trebui schimbat cu «omul faţă de om eSatan», tocmai în aceste zile trebuie căutat binele. Binelela om şi oamenii buni. Oamenii buni care sunt mulţi, darcare – din păcate - nu ei sunt cei ce stăpânesc lumea; eiînsă sunt cei care fac să fie simţite bucuria vieţii, seninulcerului, parfumul florilor, râsul copiilor, iubirea...»

Şi răsfoind cu Carol Feldman printre filele amintiri-lor sale, nici nu am observat cât de repede a trecut timpul,acest iscusit învăţător al tuturor, atât de lung când este golde fapte şi atât de scurt când îţi aminteşti de dânsul(N.Iorga). Un timp, pe care Carol Feldman a învăţat să-ltrăiscă nu doar pentru sine ci şi pentru alţii, pentru bucu-ria de a simţi rodindu-i în suflet, iubirea pe care a sădit-oşi în sufletele altora.

T.N.: Care sunt proiectele dvs. ?C.F.: Urmează să apară un volum de povestiri inti -

tulat “Pe malul Dunării”, având ca subtitlu “Povestiridespre oameni şi fapte de altădată”, cuprinzând în maremajoritate selecţii din volumele anterioare cu caracter depovestiri tulcene, dar şi o povestire nouă.

Cu convingerea că şi în această nouă povestiredespre călătoria sa prin timp şi spaţiu, Carol Feldman seva apleca cu dăruire asupra acelor «mulţi oameni buni dinmijlocul drumului» pentru că «trebuie să-i căutam, să-igăsim şi să ne legăm cu legătura omeniei; această legă-tură care poate face ca drumurile să fie deschise fărăteamă», îi mulţumesc omului Carol Feldman pentru timpulacordat şi totodată pentru lecţia de iubire, oferită, cu răb-darea unui Dedal, semenilor săi.

Când pentru prima oară am răsfoit paginilepovestirilor sale, m-am simţit brusc teleportată într-unalt timp şi într-o altă lume, pe care totuşi o recunoşteamcu aceeaşi uimire şi bucurie, o lume care-mi vorbea înuitatul grai al luminii, sunetelor şi miresmelor sale, olume pentru care în anii copilăriei aveam încă ochi caresă o perceapă.

Poate că doar pulberea timpului –uneori încăatât de timpuriu - face ca peste ochii multora dintre noi,să se închidă într-o protectoare adormire, o adevărată... membrană nictitantă, dincolo de care aceasta lumese volatizează, devenind nevăzută.

Dar deschizând paginile cărţilor lui OvidiuDunăreanu, ca printr-o magie pe care doar condeiultalentatului scriitor o cunoaşte, mi s-a arătat înainteaochilor, aşa cum doar demult ştia să mi se arate, toatăfrumuseţea tărâmului dintre ape şi cer, în care “timpulare fiorul veşniciei”.

O avalanşă de sistole şi diastole verbale, încare: ”pădurea răsună ca o cupolă de catedrală”, “flu-viul foşneşte surd asemeni unei orgi îndepărtate”, “sita-rii trec ca viforul”, adâncurile se mişcă molcom”, ”lumi-na împresoară torenţial”, “guşterii mursecă muşiţa”,tăcerea vibrează”, făcea să se audă respiraţia uneorinăvalnică, alteori tainică a acelui “pridvor al veşniciei”aparţinând Dobrogei – ţară “binecuvântată, croită dupăun canon dumnezeiesc” care «a luat definitiv în robie»sufletul scriitorului Ovidiu Dunăreanu, ”biruit tot maipustiitor de chemarea unei iubiri fără seamăn”.

Aici, în lumină, între oglinzile cerului şi aleapei, între yin şi yang, îşi caută Ovidiu Dunareanu iden-titatea şi împlinirea, puritatea şi armonia în universulcreat de Dumnezeu, care făcând toate lucrurile, a lăsatomului libertatea de a le numi, invintându-l astfel sădevină împreună –creator cu ziditorul său, ca oglindă şichip al său. Şi Ovidiu Dunăreanu îşi asumă cu bucurieaceastă libertate, acest dar primit de la Dumnezeu, dea vedea cele ale firii cu ochii de deasupra firii, de avedea lucrurile cu încărcătura lor sfântă, de a intui acele“porţi secrete” prin care lesne se poate trece “dincolo”:

“O lumină torenţială mă împresoară din toatepărţile, îşi azvârle asupra-mi tumultul.Îmi dă în ochi,

ÎNTRE OGLINZITania Nicolescu în dialog cu

scriitorul Ovidiu DUNĂREANU

335


umplându-mi-i pentru câteva secunde cu jerbele ei defoc. Îmi taie răsuflarea....La numai câţiva paşi de mine,defilează pe picioroangele lor ca trestia, călcând rar,bâtlani cocoşati şi egrete mari, vaporoase; stârci solem-ni îşi ciugulesc tacticos aripile cu pliscuri cât fusele;fuioare alb-roşcate, călifarii pier şi se ivesc ageri, caîntr-un joc magic, pe sub săbii de papură; suveici multi-colore fulgerând văzduhul, prigoriile vânează din zboralbine gureşe, desprinse de pe ciorchinii florilor de izmăsălbatică; berze solitare, încondeiate pe aripi cu tăciu-nele, moţăie într-un picior, fără să le pese de foiala dinjur; cocori cât pămătufurile îşi deapănă şalurile de măta-se ale aripilor, asemeni unor mimi de mare clasă, în rit-murile unui dans febril; cormorani moţaţi, ţigănuşi bruni-verzui, cu ochi mărgelaţi, ca rubinul şi cu ciocurile cur-bate şi lungi cât andrelele, chirighiţe ciufulite lopăteazăde colo-colo aerul aprins; lişite dolofane, corcodei şicufundaci poznaşi, de smoală, pescăruşi albaştri vân-tură fără odihnă străfundurile; lebede maiestuoase, cugâturi de şarpe, pătate pe ciocuri cu purpură, prinţesedintotdeauna încoronate sub geana subţire a pădurii,plutesc în cercuri largi, ţinând în puterea lor lacul.”(dinvolumul “Cu bucuria în suflet”).

Natură extrem de sensibilă, Ovidiu Dunareanueste o fire artistică, un estet, un senzorial prin exce-lenţa, fin observator, cu o memorie bună a detaliilor,interesat de ceea ce învaţă şi simte direct prin propriileexperienţe şi de ceea ce-i comunică simţurile. Meticulosşi ordonat – preocupat de-a avea un stil îngrijit – este unconservator cu respect pentru valorile tradiţionale.

Trăsăturile personalităţii sale, definite prin pre-dominarea senzorialului, a dinamicii, a introversiei,explică şi laturile cele mai valoroase ale creaţiei lui;talentul de povestitor, plasticitatea scrierii, dorul de pri-begie, interesul pentru taina trecerii şi devenirii timpului,fascinaţia pentru trecut, care-l determină să se aplececu multă atenţie asupra izvoarelor istorice căutândinformaţii precise. Ca introvertit, în condiţii dificile tindesă se detaşeze de Scyla şi Caribda realităţii, supra-vieţuind pe corabia propriei sale imaginaţii care-l poartăspre limanul echilibrului sufletesc.Tot aşa şi personaje-le sale găsesc ajutor în fantezie - visul diurn – cu ajuto-rul căruia pot privi dincolo de prezentul cu obstacolelesale altfel greu de surmontat.

De curând, am avut privilegiul de a putea purtaun dialog cu distinsul scriitor.

NT - Pentru început, v-aş ruga să rezumaţi pentru citi-torii noştri, biografia dumneavoastră, cu momentele eipe care le consideraţi semnificative. Am reţinut că v-aţinăscut în 1950 la Arad...

OD - Biografia mea nu este una spectaculoasă, ci obiş-nuită şi în general împărtăşesc părerea că partea acea-sta biografică deşi joaca şi ea un rol, nu este hotărâtoa-re în destinul unui scriitor, rolul ei nu este definitiv, nu vaface ca un om care are talent şi un dat să se realizeze.Naşterea mea la Arad, rămâne o întâmplare.Tata eragrănicer şi a fost detaşat în 1949 cu unitatea de la gra-niţă(de pe lângă Silistra) acolo la Arad unde m-amnăscut, însă prin 1951/52, tata ieşind din armată şinemaidorind să rămână în Arad unde i s-a oferit oslujbă, ai mei s-au întors în Ostrov, în Dobrogea, undeerau bunicii mamei mele şi unde au rămas până lasfârşitul vieţii.

Eu am deschis ochii la Ostrov, în spaţiul acelacare continuă să fie pentru mine unul special, în carem-am format, cu o natură miraculoasă, greu de egalat.De multe ori am spus, că dacă vrei să vezi chipul luiDumnezeu, mergi la Ostrov pe dealurile de acolo şi pri-veşte orizonturile, pădurile, Dunărea, imensităţile care ţise deschid sub ochi şi vei fi un privilegiat şi vei aveasentimentul că acela este unul din chipurile luiDumnezeu.

Şcoala generală şi liceul le-am urmat la Ostrov.Erau anii aceia în care aveam idealuri extraordinare,nici prin cap nu-mi trecea că liceul din Ostrov ar putea fiinferior altor licee, totuşi, o carte se învăţa în Ostrov şialta în liceele marilor oraşe, asta am văzut-o mai târziucând am fost obligat să dau la o facultate; era greu săpleci din Ostrov, cu mulţi profesori suplinitori, oamenicare veneau şi plecau din liceu, care erau pasageri peacolo. Noi am fost o generaţie de copii dotaţi.Majoritatea am reuşit să ne luăm zborul din acel colţ deţară la diferite şcoli superioare şi să realizăm mult maimult decât generaţiile de până la noi. Eu am intrat laFacultatea de Biblioteconomie-Bibliologie din Bucureşti.Am fost ,în 1970, ultima promoţie care a absolvit-o.Această facultate aparte s-a reînfiinţat în cadrulUniversităţii Bucureşti de abia după 1989.

După terminarea ei, prin repartiţie am venit laConstanţa, la Biblioteca Judeţeană, unde chiar mi-am şidorit să ajung, pentru că era spaţiul de langă mare, vastşi uluitor, pe care mi l-am visat din copilărie, văzându-lfoarte rar, în timpul unor excursii şi tabere. M-am stabi-lit aici în Constanţa. Poate a fost şi şansa mea de aaprofunda dincolo de peisajele şi de viaţa fermecată, deacolo de la Ostrov, o multitudine de cunoştiinţe despreistoria, geografia, literatura, multiculturalitatea, specifi-cul acestui ţinut de la mare. Astăzi, pot să spun, că mi-l asum drept “comitatul” meu literar.

Nu am fost prea conformist şi am scotocit prin

336


depozitele bibliotecii, în ani, fondul de carte destinatDobrogei, făcând cunoştinţă cu lucrările fundamentaleale acesteia, care m-au călăuzit ulterior în ceea ce amscris. Am început să scriu versuri şi povestiri încă dinliceu. Tot atunci am aflat că la Constanţa se înfiinţaserevista Tomis, care avea şi un cenaclu redutabil. Amdebutat în Luceafărul, ca student, dar m-a atras mereuConstanţa şi mai ales ideea că în Constanţa exista acearevistă. Când am venit la Constanţa, la duăzeci de anivisam să public în revista Tomis şi să frecventez cena-clul acesteia, ceea ce s-a întâmplat curând, dar nici nu-mi închipuiam că peste două decenii voi fi redactor,redactor şef adjunct, şi în cele din urmă, redactor-şef alacestei publicaţii.

Am apărut în Tomis încă din 1971 - m-a publi-cat cu o schiţă, Eugen Lumezianu, apoi au urmat şi alteschiţe şi povestiri, ceea ce-mi dădea sentimentul căsunt pe un drum bun. Am rămas, până în 1989, un cola-borator constant al revistei. Însă până-n 1989, cei dingeneraţia mea, generaţia optzecistă, nu au putut intraîn redacţia revistei Tomis, pentru că trebuia să ai origi-ne muncitorească, să fii de încredere şi devotat partitu-dului, să fii… pe linie, să nu dai sentimentul că eşti unevazionist, un cosmopolit, să scrii despre ce ţi se indi-ca…

După 1990, Constantin Novac a făcut o schim-bare de macaz binevenită pentru toţi şi a adus la revis-ta Tomis colegi de-ai noştri. Aşa am ajuns şi eu larevistă, din 1991/92 până-n 2003, unde am lucrat cuplăcere cu oameni de vocaţie, care s-au realizat înspaţiul poeziei, prozei, eseului... care au devenit cunos-cuţi în literatura noastră şi cea dobrogeană. RevistaTomis a reprezentat pentru noi toţi un moment remar-cabil de formare şi afirmare, o adevărată şcoală depublicistică literară şi culturală. Regret, astăzi, că revi-sta nu mai este, că ea a încăput după 2003 pe mâinileunor oameni nepricepuţi care au dus-o în cele din urmala dispariţie.

Pe la revista Tomis, după 1990, au trecut criti-cii Gabriel Rusu, Vladimir Bălănică, publicista DoinaJelea, poetul Sorin Roşca, prozatorii Florin Şlapac, DanPerşa. Dintre cei mai tineri,i-aş aminti pe poeta IuliaPană,pe traducătorul şi prozatorul Mădălin Roşioru, peeseista Carmen Raluca Şerban. Ne-au fost alături,călăuziţi de rigoare, exigenţă şi profesionalism, scriito-rii consacraţi precum Nicolae Motoc, Constantin Novac,Arthur Porumboiu, Nicolae Rotund şi încă alţii. După2003, când am refuzat să mergem pe drumul impus deoamenii lipsiţi de valoare care au confiscat revistaTomis, am realizat la Constanţa pentru prima dată după

foarte mulţi ani - chiar de la cel de-al doilea război mon-dial încoace - o revistă particulară de anvergură -ExPonto - ca o necesitate, realizată de un grup de scrii-tori, editori şi universitari, care nu erau sub incidenţa niciunei alte grupări culturale sau politice, oameni strânşi înjurul editurii şi tipografiei cu acelaşi nume, în jurul FilialeiDobrogea a Uniunii Scriitorilor, în jurul UniversităţiiOvidius.

Cine va deschide colecţia revistei pe opt ani,va observa gestul de a fi adus în paginile ei oameni deprima linie, în special din spaţiul de sud est al României,în interferenţă cu valorile naţionale din principalele cen-tre culturale româneşti, de la Iaşi, Bucureşti, Cluj,Oradea,Timişoara, Sibiu, dar şi cu foarte mulţi româniplecaţi afară, cu personalităţile culturale din spaţiuleuropean mai ales. Iar dincolo de toate acestea, mi-amvăzut cu încredere de scrisul meu...NT - Care a fost prima carte pe care aţi publicat-o?Când aţi debutat?OD - Da, am debutat destul de târziu.Sunt un om carescrie cu exigenţă, mai greu.Vin din stirpea autorilor careau un stil şi stilul este ceva ce te obligă să fii mai atentcu scrisul şi cu rigoarea acestuia.

Prima carte, o consider volumul colectiv«Preludii epice», apărut în 1990 la Editura Eminescu, -volumul era făcut înainte de 1989, dar era oprit de cen-zură de cca trei ani. A urmat în 1993, o antologieîmpreună cu Constantin Novac, pe care am numit-o«Vânzătorul de enigme», parafrazând o nuvela a mare-lui prozator Valentin Şerbu.

Prima mea carte individuală, apărută în 1995,s-a numit «Cu bucuria în suflet»; a fost o încercare deconfigurare a unui spaţiu cu mijloacele prozei şi alenotelor de călătorie, o carte ce s-a bucurat de o primiredeosebită, pentru că era o altfel de carte despreDobrogea, altfel decât se obişnuise lumea citind repor-taje despre canalele, agricultura şi izbânzile socialiste.Ea vorbea despre o Dobroge eternă, despre natura ei,oamenii ei, despre miturile şi legendele ei, despre ceeace avea ea mult mai profund decât lucrurile de supra-faţă. Prin textele incluse în ea, am dorit să fac o legă-tură cu literatura scriitorilor de dinaintea proletcultismu-lui, cu Sadoveanu, cu Tudor Arghezi, Gala Galaction, cuIoan Adam, Ioan Simionescu, I. M. Ionescu-Dobrogianu,cu toţi cei care au scris despre Dobrogea altfel decatcărţile de dupa 1947/48; chiar la sfârşitul cărţii am niştepovestiri care fac legatura cu ceea ce urma să se întâm-ple în 2003, apariţia volumului de povestiri “Întâmplăridin anul şarpelui”..., carte despre care s-au scris atâteacronici, note şi comentarii încât m-am şi speriat, gân-

337


dindu-mă că după ea, va trebui să scriu o următoarecarte de proză care să o depăşească şi să fie foartebună.

Am mai publicat o carte de interviuri«Convorbiri pontice», am scos o antologie cu regretatulVictor Corcheş a poeţilor uitaţi din Dobrogea veche,numită «Corabia de fildeş», am publicat un volum depovestiri tradus în Germania – «Vaporul de la amiază»,un dicţionar biobibliografic în două ediţii, cuprinzândscriitorii filialei Dobrogea a U.S.R., o carte de publici-stică la care ţin foarte mult, «Vitralii», apărută la EdituraMuzeului Literaturii Române, în care am combinat inter-viurile cu profilurile făcute unor plasticieni şi scriitori dinspaţiul pontic şi naţional, eseurile despre ceea ce amtrăit şi trăim noi în realitatea culturală şi scriitoricească..

Am publicat un volum consistent de proză,împreună cu alţi patru prozatori, colegi de generaţie, pecare-i consider oamenii cei mai valoroşi în proza dinspaţiul românesc de la mare, «Concert la patru mâini»,în care am făcut o selecţie din textele cele mai bune pecare le-am avut noi până-n 2005 (Liviu Lungu, FlorinŞlapac şi Dan Perşa).

Am ţinut în mod special să reeditez volumul«Cu bucuria în suflet» ( Editura Paralela 45), pe care l-am rescris şi întregit pentru că lipseau de acolo unelegânduri de-ale mele, iar acum m-am oprit un pic, să-mitermin o nouă carte, care va fi un roman - cu titlu provi-zoriu «Lumina îndepărtată a fluviului», care continuălumea şi atmosfera din “Întâmplări din anul şarpelui”într-un registru mult mai amplu, fantastic şi magic.NT - De ce, registru magic?OD - Da, pentru că fac o apropiere de basm şi de unelemotive din nişte poveşti ale ţinutului de sud-vest, de laDunăre, al Dobrogei, având o incidenţă între realitate şipoveste, că nici nu ştii când treci de pe un tărâm pealtul. Este, dacă vreţi, şi o replică la literatura tipic neo-realistică, faţă de care am unele rezerve.De ce m-amsimţit, eu, atras şi am pornit să fac o literatură de acestgen? Pentru că această literatură este mereu solidă,mereu serioasă, este o literatură puternică, alertă,şocantă, care nu de puţine ori duce în suprareal, în fan-tastic, găsindu-şi drumul sigur spre inima cititorului.NT - Cum aţi caracteriza creaţia literară românească dinultimii ani?OD - Se produce o schimbare extraordinară în litera-tură.Vine o generaţie tânără cu o forţă de nestăvilit, careare o şansă indiscutabilă : aceea de a fi liberă să spunăce vrea, şansă pe care generaţia mea n-a avut-o şi atrebuit să găsească tot felul de stratageme literare lanivelul textului, apropo de textualismul şi de postmo-

dernismul generaţiei optzeciste, ca să poată să apară şisă spună nişte adevăruri, pentru a păcăli cenzura, par-tidul şi alte organisme şi organe puse să controleze şisă dirijeze creaţia literară.Şi ar mai fi o circumstanţăfavorabilă pentru aceasta, şi anume posibilitatea de ase sincroniza cu ceea ce se scrie în plan european şiuniversal şi de a nu mai fi în contratimp cu marea lite-ratură a momentului.NT - De ce pseudonimul Dunăreanu?OD - Mi l-au dat Ştefan Bănulescu şi Sânziana Pop în1970, când m-am dus la Luceafărul cu nişte schiţe şipovestiri, le-au plăcut ce-am scris şi m-am trezit publi-cat şi botezat de Bănulescu şi aşa a rămas; pentru cătoate povestirile mele, după cum v-aţi dat seama, ţin deun topos al Dobrogei de sud-vest, de pe malul Dunării.NT - Cum vă implicaţi ca scriitor în viaţa culturală?OD - Sunt prezent la manifestările importante legate descris, de carte, însă le evit pe cele lipsite de substanţă,amatoristice, pentru că mănâncă timpul degeaba şivreau să fiu mai liniştit, să-mi văd de scrisul meu. Amfăcut destule pentru alţii, atât la filiala U.S.R., cât şi laEditura Ex Ponto. Şi fac în continuare cu revista ExPonto. Consider, însă, că a venit momentul să fiu maidiscret, nu mai vreau să ies pe la toate întâlnirile, pen-tru că ele nu joacă un rol prea însemnat în destinul unuiscriitor, el trebuie să stea de vorbă mai mult cu sine, săscrie mai mult, să iasă mai puţin «la balcon». Am eu,deocamdată, o gâlceavă a mea cu mine, ca să spunaşa. Când îmi voi definitiva nişte proiecte voi reveni înspaţiul public mai riguros.NT - Ce vă inspiră mai mult să scrieţi?OD - Sunt niste subiecte, nişte teme, sunt nişte obsesiipe care le am pentru a crea un topos şi o lume, cum amspus, neapărat ale mele, cu legile, cu dinamica lor, cuideile şi personajele lor, care sunt un topos şi o lumeinventate, oricând posibile, ce ţin să corecteze realita-tea cu defectele, cu surprizele şi cu umbrele ei.Ficţiunea este singurul mod de a face suportabilă lumeaomului. Omul este un animal care citeşte. El cautăpovestea, sub tutela ei, sub puterea ei de seducţie, else simte apărat. Textul unei asemenea naraţiuni ţine înpermanenţă, prin nişte fire nevăzute, magice şi miste-rioase, legătura cu realitatea, luându-şi din ea dozanecesară de autenticitate.NT- Să înţeleg că îndulciţi într-un fel cu imaginarul, unpic, realitarea aceasta?OD - Nu, realitatea este câteodată foarte crudă şi impre-vizibilă, ea ajută imaginarul,îl alimentează cu idei, cuimagini,etc., dar imaginarul rămâne forma ideala a uneirealităţi posibile. Nu e o îndulcire ci mai degrabă o

338


corectare, o întregire, şi de ce nu, o eternizare a clipe-lor din realitate...

Secretul unei scrieri bune, este acela de adeclanşa în sufletul şi-n mintea oamenilor acele oglinzinevăzute şi fabuloase, în care ei să se regăsească şisă-şi reamintească momentele importante din destinullor, pe care memoria le conservă dar cu timpul le estom-pează. Literatura asta cred că face, îţi redeşteaptă înpermanenţă în faţă ochilor lucruri despre tine, pe care leştiai, dar le-ai uitat, cărora ea le conferă semnificaţiileşi importanţa cuvenită.NT- Care este mesajul pe care prin cărţile dumneavoa-stră îl adresaţi oamenilor?OD - Cred în continuare că lectura şi cărţile sunt niştebucurii speciale, pe care omul şi le poate permite pen-tru a se salva de relele acestei lumi, de tot ce ţine dederizoriu şi deşertăciune...de moarte... ele sunt unsuport puternic care-i iluminează viaţa şi-i dau senti-mentul de speranţă şi de izbândă a ei.Mai toate perso-najele mele sunt bântuite de fiorul “tinereţii fără bătrâ-neţe şi al vieţii fără de moarte.” NT- Dincolo de toate cele ce mi le-aţi mărturisit pânăacum, vă încearcă vreun regret?OD – Singurul meu regret este că nu am fost mai îndră-zeţ şi că nu am scris mai mult. Am fost, într-o anumităperioadă de tinereţe, chiar un risipitor.Trebuia să ştiusă-mi drămuiesc mai bine timpul...Am fost un timid, unreţinut şi nu întotdeauna lucrurile astea sunt de bunaugur.Cred, însă, că unui scriitor îi trebuie răbdare, spe-ranţă şi disciplină pentru a merge mai departe. Secretulîn viaţă? Să nu renunţe.Şi să nu uite care este raţiuneavieţii sale. Răbdarea înseamnă conştiinţa propriei valori.Marii scriitori au fost toleranţi şi au avut totdeauna răb-dare.

* Şi cum timpul nu are niciodată răbdare cu noioamenii şi ne constrânge mereu să ne încadrăm în preastrâmtele-i tipare, îmi iau deocamdată rămas bun de lascriitorul Ovidiu Dunăreanu, cu convingerea că încurând – având în vedere tenacitatea sa – cel născut petărâmurile luminii şi având o incontestabilă vocaţie pen-tru frumos, va dărui oamenilor încă un vis între filelenoului său roman. Pentru că oamenii au nevoie de fru-mos, au nevoie de a visa, pentru ca fiinţa, sufletul lor, săse “despovăreze de orice greutate şi să se contamine-ze definitiv de flacăra pură şi deplină a poeziei, de dorulfără perche al zborului”, aşa cum ne mărturiseşte auto-rul în paginile cărţii sale, «Cu bucuria în suflet», cartecare ca şi celelate, se constituie într-o veritabilă decla-raţie de dragoste pentru pământul din care s-a înălţat.

14-11-2010. O zi de toamnă superbă. În faţaintrării Muzeului Judeţean de Istorie din Tulcea, estemultă animaţie şi un veritabil curcubeu de culori;copii în costumele naţionalităţilor care trăiesc desute de ani în armonie pe meleagurile Dobrogei,acest istoric mozaic uman de neamuri şi culturi. Sesărbătoresc 132 de ani de la realipirea Dobrogei laRomânia şi participanţii la manifestarea culturalaorganizată cu acest prilej au subliniat fenomenul deco-etnicitate, în care identitatea etnică şi alteralitatease conturează într-o relaţie de receptare bilaterală.

Pământul Dobrogei e numit de I. Simio -nescu „o adevărată corabie a lui Noe” de etnii, pen-tru că aici, după cum se spune, fiecare aşezareromânească este „o Dacie în miniatură”, pe teritori-ul său regăsindu-se naţionalităţile ce trăiesc peîntreaga suprafaţă a României. Şi Tulcea nu faceexcepţie.

LUPUL ALBŞI LUPUL NEGRU

Dialog cu pictorul Keita Ibrahima

339


Nicolae Iorga, descriind coloratura etnică aoraşului spunea că a văzut îngrămădindu-se prăvăliibulgăreşti, greceşti, evreieşti, iar în cafenele se înşi-rau pe scaune unele lângă altele, căciuli mocăneşti,pălării orăşeneşti, fesuri turceşti, turbane tătărăşti şihainele corespunzătoare, într-o tărcată expoziţieetnografică.

Cum a fost posibilă dezvoltarea unei mental-ităţi predominant pacifiste şi tolerante, când esteştiut că din punct de vedere neurologic ne naştemgata „echipaţi” de a reacţiona predominant princreierul arhaic, mai degrabă egoist, agresiv, cumânie şi cu anxietate la nou, la stres, adică pregătiţipentru mentalitatea de „noi contra ei” şi de „eu ver-sus ceilalţi”? De aceea copiii, (dar şi pacienţii sufer-inzi de degenerescenţe) nu ştiu să se comportemoral, întrucât creierul lor nu are încă dezvoltateabilităţile cognitive pentru a înţelege principiile eticeabstracte pentru ei. Iar pentru a pregăti tinerelecreiere să urmeze regulile unei societăţi, este nevoiede educaţie, în care este extrem de important să sepăstreze şi să se dozeze atent echilibrul în combi-naţia de recompensă şi pedeapsă. Pentru că s-adovedit ştiinţific faptul că tendinţa oamenilor de aacţiona moral, cu altruism şi cu compasiune faţă desemenii lor, creşte într-un climat în care noţiunea deautoritate este respectată, îmblânzindu-se astfel„lupii interiori”, neurologici ai oamenilor, adicătendinţa de a răspunde pe baza reactivităţii sistemu-lui limbic, ale cărui celule având o plasticitate maiscăzută decât a lobului frontal, au o capacitate mairedusă de a se adapta noilor situaţii şi în consecinţăde a răspunde constructiv la stres. Exersând conş-tient bunătatea şi onestitatea faţa de alţii, răspun-surile obţinute de la ceilalţi actori sociali, vor fi - prinintermediul neuronului oglindă – de acelaşi tip.

O veche poveste cherochee spune că unbătrân - răspunzând dilemelor morale ale nepotuluisău - i-a spus că adesea se simte de parcă în el s-arlupta doi lupi; unul negru, rău, lacom, plin de aro-ganţă şi mândrie, iar celălalt alb, generos, paşnic.Curios, băiatul l-a întrebat, care lup va învinge.Răspunsul bunicului a fost că va învinge cel pe care-l va hrăni. Şi a învinge lupii neurologici cu care omulvine gata echipat, pregătit să se simtă prejudiciat înraport cu alţii, indiferent sau punitiv cu ei, pesimist,extrem de lacom şi plin de prejudecăţi, este nu doarsarcina părinţilor ci şi a întregii societăţi.

Dacă vechile religii erau înţesate cu imaginidespre zeităţi cu reguli punitive, pe parcursulevoluţiei umane s-a înregistrat un mare progres printrecerea de la o religie a fricii la o religie a moral-

ităţii. Religiile tuturor popoarelor civilizate sunt înprimul rând religii morale. Iar cercetările au arătat căcei ce se străduiesc să avanseze conştient către odiversitate de credinţe, tind să îi trateze mai mult peceilalţi cu egalitate, corectitudine, generozitate şimai puţine prejudecăţi.

Iar faptul că de-a lungul istoriei sale, oraşuldobrogean Tulcea a adăpostit între zidurile sale,membrii unor grupuri religioase, culturale şi etnicediferite, a dezvoltat în oameni comportamente maipuţin autoritariste, tinzând să dezvolte o oarecareegalitate la nivelul grupurilor şi indivizilor,îmbunătăţind cooperarea şi reducând într-o măsurămai mare conflictele în raport cu alte zone.

Spre acest oraş, destinul a purtat şi paşii luiKeita Ibrahima, pictor, scenograf şi graficianafrican, în prezent director al Muzeului de Artă aloraşului. Îşi aminteşte zâmbind, cum un coleg îi spus-ese cândva: ”numai tu lipseai aicea (în Tulcea), Keita”.

KI - Am venit din Guineea în România în –şi menţionează cu precizie data la care a călcat pen-tru prima dată pe pământul românesc - 29.09.1974 -cu o bursă de studii.

TN - Cum a fost posibil să primiţi o bursăde studii pentru a studia în străinătate, mai alescă proveneaţi dintr-o familie atât de modestă?

KI - La noi, bursele se acordă în general pemerit, cu mici excepţii şi se ţine cont la acordarea lorde necesităţile ţării dintr-un domeniu anume, în cazcă nu există posibilităţi locale de specializare în aceldomeniu şi doar în baza unui concurs. Când am stu-diat eu, şcoala era un lucru serios şi i se acorda omare importanţă, iar selecţia era destul de riguroasă.În liceu se ajungea greu prin anii 1965; făceai întâişase clase primare după care se dădea un examen lafel ca un bacalaureat aici, la toate materiile în bazacăruia obţineai un certificat. După aceea, urma unexamen de admitere în baza căruia se obţinea o bursăşi se putea continua şcoala. Iar şcoala îşi stabilea sin-gură necesarul de elevi pentru acea perioadă şi eracât se poate de selectivă. Condiţiile erau destul dedificile…

Se miră acum în sinea sa, când vede cât demulţi din elevii de astăzi nu apreciază condiţiile şioportunităţile pe care le au şi le ratează, sperândîntr-o iluzorie pâine fără muncă. Religia în care acrescut era cea musulmană, însă tatăl său a avutmereu o atitudine permisivă faţă de cei de altăreligie, a fost o persoană care şi-a învăţat copiii să fietoleranţi cu ceilalţi şi nu a permis niciodată atitu-dinile agresive sau neasumarea responsabilităţii.

340


KI - Tata a găzduit creştini, eu citeam alăturide ei Coranul, iar ei catehismul - îşi aminteşte KeitaIbrahima.

Cu toată simplitatea sa, tatăl său înţelegeafoarte bine faptul că iubirea faţă de copil nu înseam-nă o atitudine complet permisivă de genul laissez-faire şi chiar dacă nu socotea că „bătaia este ruptădin rai”, nu accepta nici atitudinea lipsită total dereguli menite să îndrume şi să corijeze copilul.

KI - Îmi amintesc că am mâncat bătaie detrei ori în viaţa mea de la el. Odată când am împru-mutat bani. Când mi-a cerut explicaţii, am răspunsafirmativ; m-a mai întrebat doar cum de mi-am per-mis aşa ceva dacă nu lucrez nicăieri.

Apoi pentru ca m-am bătut cu copilulvecinilor şi atunci mi-a spus să nu mai lovesc nicio-dată un altul, iar ultima oară în clasa a noua când avăzut ca nu mai învăţ şi stau toata ziua la cine-matograf( întâi mi-a verificat comportamentul).

Totuşi când pedepsea, o făcea pentru că ştiacă un copil trebuie ajutat să înţeleagă unde greşeşteca să nu mai repete greşeala. În familia sa, a fost osituaţie particulară. Fiind de religie islamică, familiasa era poligamă. Cum primele soţii nu au avut copiici doar mama sa, capul familiei a luat hotărârea -pentru a evita relaţiile de rivalitate şi invidie întrecele trei soţii ale sale – să-l dea în îngrijirea primeisoţii pe Keita (nume care în limba natală înseamnă –moştenitorul). Aceasta, mult mai în vârstă decâtmama sa naturală, a devenit atât de responsabilă desarcina sa şi a crescut cu atâta dragoste copilul, încâtîntre ei s-a creat o legătura afectivă foarte puternică.Şi pentru că îl ducea foarte des şi pe la rudele ei, aajuns să le cunoască mai bine decât pe rudele mameinaturale. Şi până la vârsta de şapte, opt ani, nu a ştiutcă ea nu-i este mama naturală. Însă într-o zi, o fataluată în casă spre a fi instruită în vederea căsătoriei- aşa cum era obiceiul - şi care se ocupa degospodărie, i-a spus secretul. A fost atât de bulversat,încât din acea zi, a început să fie mai atent la fiecaregest al tuturor celor cu care intra în contact.

Iar în afară de faptul că avea…trei mame, înfamilia sa, ca şi celelalte familii africane, mailocuiau fiind crescuţi şi educaţi de tatăl său şi verii;aceştia erau consideraţi a-i fi fraţi. Şi totuşi copiluln-a fost niciodată răsfăţat. Mama sa naturală, numităFatima cea Albă avea trăsături africane mai puţinpregnante. Nu i-a spus niciodată nimic desprestrăbunii ei.

KI - S-a născut în zona de coastă unde auvenit mulţi oameni, aşa că s-au mai amestecatoamenii…A fost crescută de o altă familie, cu alt

nume, eu nu i-am cunoscut pe bunicii din parteamamei.

Fatima cea Albă îl supraveghea de la dis-tanţă, evitând să devină posesiva cu el. A fost destul deexigentă atât cu el cât şi cu fraţii săi mai mici. Şi acestlucru este important – spune Keita Ibrahima - pentru căo mamă face dintr-un băiat un bărbat adevărat.

Şi mama lui, cu toate că şi ea era doar ofemeie simplă, neşcolită, avea totuşi înţelepciuneastrămoşilor săi şi a încercat să-l facă să înţeleagă căviaţa este destul de dură, dar că poate să-i facă faţă.L-a învăţat foarte multe lucruri. Şi a reuşit aceasta, înprimul rând pentru că ei ca părinţi, în special în cepriveşte educaţia copiilor, nu au avut o relaţie derivalitate, căutând să-şi cumpere fiecare pentru elafecţiunea copiilor prin compromisuri făcute cuaceştia, pentru că se respectau; au avut o relaţiecooperantă, susţinându-şi reciproc deciziile pe carele luau.

Tata era un erudit în privinţa religiei musul-mane; era principial şi se comporta ca un adevăratimam în familia sa.

KI - Dacă aş fi fost răsfăţat, nu-mi imaginezcum aş fi putut să mă adaptez situaţiilor prin care amtrecut de-a lungul vieţii…

Educaţia primită l-a învăţat să se descurcebazându-se pe forţe proprii. A învăţat să reacţionezeîn faţa durităţilor vieţii, asemeni tatălui său, autodi-dactul atât de perspicace, care aşa cum cerea şitradiţia poporului său, atunci când dădea de greu nuse lamenta, nu se înfuria, nu gesticula – ceea ce ar fifost o mare ruşine pe acolo pe la ei şi ar fi avut dreptconsecinţă, lipsa de respect a celor din jur pentru el.Iar Coranul l-a ajutat învăţându-l să întâmpinegreutăţile cu seninătate, înţelepciune şi chiar cu ooarecare detaşare; pentru că dacă ai încredere îndivinitate şi ai şi o atitudine calmă, dacă priveşti cucuraj situaţia şi eşti tenace, lucrurile până la urmă serezolvă.

A intrat în clasa întâi necunoscând din limbafranceză în care se preda la şcoală, decât „bonjour”şi „bonsoir”, în timp ce alţi copii o vorbeau de acasă.A fost un handicap, însă fiindcă de mic a trebuit săînveţe Coranul, aceasta i-a fost de folos ajutându-lsă-şi exerseze memoria atât de bine, încât reuşea săînveţe pe de rost tot ce i se preda la şcoală, chiar dacănu înţelegea nimic şi-şi recita lecţia învăţată dinclasă ca pe o poezie în care nu ştia unde începe uncuvânt şi unde se termină celălalt.

Mai târziu, prin clasa a treia, un coleg cupărinţi învăţători şi care avea şi o mică bibliotecă, l-a ajutat şi astfel a reuşit ca în clasa a patra să se

341


claseze printre primii zece din clasă. În clasa a şaseaa ajuns liderul şcolii. Numai în clasa a noua, când aînceput să frecventeze cinematografele şi să înveţedoar în drumul spre şcoală, a scăzut la învăţătură,însă corecţia tatălui s-a dovedit a fi utilă, astfel că aredevenit primul.

De desenat, a început să deseneze de tim-puriu, chiar şi-n timpul orelor fiindcă-i plăcea. Laînceput, a fost la mijloc doar supărarea că în claseleprimare era un coleg care îl întrecea doar la desen;aşa că a început să deseneze singur, învăţând cum săcombine culorile, mai mult din fler, însă treptat, adevenit pasionat de desen şi in timpul orelor, desenaprofilul profesorilor. Ajunsese să deseneze atât debine, încât a început să fie chemat şi la alte clase casă deseneze hărţile, pentru că avea un dezvoltat simţal proporţiilor.

Apoi, a continuat cu şcoala postliceală demeteorologie, unde s-a înfiripat visul de a ajunge săpoată pilota avioane, însă nu i s-a permis să deaadmiterea la pilotaj. Continuând să deseneze, şansa afăcut să întâlnească un fost coleg care terminaseliceul de artă, liceu pe care Keita Ibrahima refuzasesă-l urmeze, deşi însuşi directorul liceului îi propus-ese să devină elev al acestui liceu, fără să mai deaadmitere, pentru că… nu dorea să se facă nici o con-fuzie între el şi cei care urmau acest liceu doar pen-tru că nu erau buni la alte materii, aşa că-l alegeaudoar pentru a măzgăli – cum spune Keita Ibrahimasurâzând amintirii.

Colegul, văzându-i desenele, l-a întrebat dince promoţie a liceului de artă este şi impresionat dedesenele lui (între timp luase şi lecţii de la profesoriipolonezi care predau la Liceul de artă) l-a chemat sălucreze împreună cu un alt profesionist care-şi făcusespecializarea în domeniul artelor, în UniuneaSovietică. În această echipă, a lucrat într-un atelierde creaţie care primea şi comenzi de a executaportretele multora din liderii ţărilor prietene care viz-itau Guineea, care erau postate apoi la Arcul deTriumf, sau comenzi de picturi murale şi alte deco-raţii prin oraş.

A ajuns să fie cunoscut pentru simţul pro-porţiilor şi al asemănărilor pe care-l avea, simţ care-l ajuta să extragă esenţialului dintr-o figură umană.Acolo a înţeles că prea multă teorie în artă stricăceea ce se poate numi amprenta personală, pentru căimitarea servilă a unor canoane automatizează, astfelcă artistul ajunge să nu mai lucreze cu dezinvoltură,lipsit de constrângeri, pentru că apare conflictul inte-rior dintre canon şi impulsul personal.

Picasso spunea pe când vizita expoziţiile

pictorilor amatori, că ei dau ce au în inimă, picteazădin instinct, au îndrăzneală, pe când ceilalţi suntîncorsetaţi prea mult de teorii. Şi aceasta, în artăechivalează cu pierderea inocenţei copilăriei…

Iar în domeniul artelor - revine KeitaIbrahima pe firul amintirilor - statul nu prea trimitea lastudii în străinătate pentru că se considera că arta nea-gră îşi are specificul ei şi se poate face doar în Africa.

După proclamarea independenţei Guineei, aurmat o perioadă economică foarte dificilă. Prin1970, erau deja cam 14 ani de când nu se mai trim-iseseră la studii în afara ţării, aşa că pentru domeni-ul artei a fost organizată o expoziţie la care au fostselectaţi doi candidaţi, printre care şi el. Credea căva merge în Polonia, însă… a ajuns în România.

NT –Cum vi s-a părut România?KI – Românii sunt un popor virgin care nu

şi-a pierdut zestrea ancestrală, bunătatea, care teprimesc cu pace dacă vii cu pace, care te abordeazăchiar dacă nu te cunosc, nu ca în Franţa, unde nu mis-a întâmplat aşa ceva. Încep să vorbească imediat cutine… şi la început mi s-a părut destul de curios. Maiales bătrânii vor să stea de vorbă cât mai mult, iarmai târziu când au trecut de prejudecăţi şi au înţelescă sunt la fel cu ei, veneau chiar să mă ia ca judecă-tor la unele neînţelegeri, să-mi ceară părerea.

Sigur, am avut şi dificultăţi…mulţi nu ştiauunde este Guinea şi o confundau cu Guineea Bissau,dacă nu chiar cu Papua Noua Guinee şi au mai greşitîn acte. Nu insistă mai mult asupra subiectului difi-cultăţilor sale în relaţiile sale cu ceilalţi şi tace. Înţe-leg; pădure fără uscături nu există.

Şi-mi amintesc de faptul că doar cu câtevazile în urmă, pe când îl întâlnisem pentru a stabilidata şi locaţia interviului, venise bulversat, pentru căparcând maşina în grabă într-un loc în care nu erapermis, dar doar pentru câteva momente, pentru amai găsi deschis în acel sfârşit de săptămână ghişeulunei instituţii, şi-a regăsit la întoarcere maşina curoţile blocate. Maşina era încadrată în faţă şi-n spatede alte două maşini, care deşi parcate în acelaşi loc,nu erau blocate. Nu l-a deranjat că a plătit amenda;înţelegea că este în culpă. Însă cei care-i blocaserădoar lui roţile maşinii, i-au spus: ”voi, străinii, nurespectaţi legile ţării”; şi asta l-a durut. După atâţiaani, unii tot il considerau un… străin.

NT – Totuşi, am înţeles din ceea ce mi-aţipovestit, că n-aţi venit în România cu gândul de arămâne…

KI – Nu. Dar cunoscându-mi viitoarea soţie,întâmplările au făcut să fiu nevoit să rămân, pentrucă educaţia primită mă învăţase să-mi asum respon-

342


sabilităţile. Au urmat doi copii, am încercat să-migăsesc de lucru în Elveţia, însă boala gravă a unuiadintre copii m-a făcut să revin în România pentru afi alături de soţie care avea nevoie de sprijinul meu,nu doar de banii mei, pe care aş fi putut să-i trimit şidin Elveţia. Fiindcă soţia a avut repartiţia în Tulceaca economistă, am venit împreună aici în 1982, undeautorităţile mi-au pus în vedere că aici în România,fiecare om trebuie să aibă o slujbă. Aşa că având învedere studiile mele, mi-au propus să lucrez laMuzeul de artă. Şi am acceptat, mai ales că nu-miera uşor şi apoi, obţinând cetăţenia română, măputeam trata şi eu gratuit, fără să fiu nevoit să plătescîn valută tratamentul (mă îmbolnăvisem între timpde astm). A fost o perioadă grea, o perioadă în caresimţeam că mor…

Îmi surprinde privirea care, involuntar, îmiluneca deseori pe tabloul aşezat în apropierea noas-tră; un copil prosternat în faţa unei zeităţi femininecu sceptru, aşezată pe un tron şi cu doi copii maimici pe lângă poalele ei. Copilul mai mare, sprijinitde un fel de tablă, pare să aştepte docil un verdict.

KI - Din această perioadă, datează şi acesttablou. L-am numit iniţial Binecuvântarea, apoi,Regina mamă…

NT – Copilul prosternat în faţa reginei…ilustrează probabil cum va simţeaţi…şi se spri-jină de o …?

KI – Este o planşetă cu… „savoir” cuinscripţii kabalistice… nu trebuie neapărat des -cifrată… Tăcem amândoi, privind tabloul pe care întonuri discrete de gri încep să se profileze la o priviremai atentă, în planul secund, forme până atuncinevăzute, forme de fum, apărând parcă unele dinaltele, o adevărată lume paralelă cu cea vizibilă dinprimul plan.

KI - Am pictat-o la ora trei dimineaţa;simţeam că totul vine din subconştient.

Apoi, îmi prezintă un alt tablou pictat într-operi oadă mai veselă - după cum afirmă - un joc deadolescente pe plajă, printre care şi o negresă.

KI - Nu pot să uit nici locul de unde amvenit dar nici să fiu orb la ceea ce văd acum în loculîn care m-am stabilit. Şi atunci pendulez întrelucrările ce reprezintă originile mele şi cele cereprezintă România. Am pictat Africa cu simbolurileei; un african fără simboluri nu este african. Dar ampictat şi peisaje din Tulcea, însă multe au fostcumpărate. Am încercat să valorific în pictura meaatât zestrea culturală africană cât şi locul în care m-am stabilit. M-am născut lângă ape, m-am regăsitlângă ape…

Îmi arată apoi tablourile cu cântăreţi - uninstrument special numit Cora - şi fetele cu castag-nete… Aerul pare să vibreze în apropierea lor;vibrează universul în sunetul instrumentului, saupoate instrumentul captează sunetul universului, nuse ştie. Totul pare posibil sub mâinile cântăreţilor,cărora arta pictorului le conferă condiţia de sursede lumină strălucitoare în întunericul ce le învăluie.În plus, aşa cum este specific marilor artişti, mareacalitate a picturilor sale, în special a celor carereconstituie atmosfera copilăriei şi tinereţii sale pepământul african, constă în senzaţia de mişcare pecare o degajă. Aşa cum spunea Leonardo Da Vinci,desenul este mai presus de toate o formă care şer-puieşte. Şi acest lucru este mult mai pregnant înlucrările sale grafice. Se spune că un desenator pureste un filozof care abstrage chintesenţa, sur-prinzând linia în ondulaţiile ei cele mai tainice.Forţa luminoasă a pânzelor sale nu provine dintonurile alese ci din opoziţiile de clar şi de obscur. Şila fel ca un poem sau ca şi o bucată muzicală,tablourile sale trezesc gânduri şi mai ales senti-mente.

NT - V-aţi mai vizitat ţara de când aţivenit în România? N-aţi fost tentat totuşi după operioadă să vă întoarceţi?

KI - Doar ca student am mai fost înGuineea, apoi nu… cu salariul pe care-l aveamaici… Un singur văr m-a vizitat la sfârşitul lui 1993,fiul unui unchi. Iar de întors după atâţia ani, nu a maifost posibil. Şi apoi, cei de acolo gândesc într-unanume fel; nu te poţi întoarce după un timp îndelun-gat fără ceva… Nu ar înţelege de ce trebuie să rămâiîntr-un loc dacă nu îţi merge foarte bine, nu ştiu căpot exista şi alte raţiuni pentru care eşti nevoit sărămâi. Decât să te întorci într-o asemenea situaţie,mai bine rămâi; nu te mai poţi adapta şi devii maidezrădăcinat în propria ta ţară decât acolo unde eşti.Pot înţelege alţii că te poţi îmbolnăvi? Şi soţia mea afost foarte bolnavă - abia prin Oradea au reuşit să oopereze - iar eu am avut şi un accident vascular întretimp… depind de o grămadă de medicamente…

Apoi zâmbeşte iar şi spune:- Mi-am dat şi doctoratul în istorie - după ce

am avut accidentul vascular în 1993; când mi-amrevenit, prin 1994, am dat şi examenele de peda-gogie, şi am luat şi catedră la Liceul de artă iar înprezent am un fost elev, preparator la Academia deArtă şi pe alţii, care sunt profesori. Doctoratul, pecare l-am susţinut, a avut ca temă Istoria colecţiilormuzeului de artă, un subiect vast - sunt şapte colecţii- cu provenienţa lor, autori, fenomenul artistic la

343


gurile Dunării, din antichitate şi până-n prezent. Totdupă accidentul vascular, am pictat – pe când încă nureuşeam să fiu stăpân pe motricitatea mea – tabloul„Regăsirea sinelui în păienjenişul imaginaţiei”. Faceparte din ciclul Meditaţii şi ilustrează meditaţia artis-tului asupra rolului său…se dedublează devenindmai puternic. Mă preocupă ideea simbiozei culturale.

NT - Ce părere aveţi despre fenomenulartistic actual, este în înflorire sau… tinde să seofilească?

KI – Fenomenul artistic se studiază peperioade lungi; noi trăim acum un instantaneu carenu poate fi o perioadă şi de aceea valorile în dome-niul artistic se judecă după ce trec cel puţin 100 deani.

NT – Totuşi, ce părere aveţi?KI - În domeniul artistic nu există epoci mai

înfloritoare ca altele; în domeniul economic, da. Însădepinde de felul în care artistul încearcă să fie mar-torul vremurilor sale, să se adapteze situaţiei, să fieistoricul vremurilor sale… Arta speculează foartemulte aspecte ale vieţii; sunt artişti care s-au dedicatunor idealuri care nu pier niciodată. Caragiale şi-afundamentat opera pe o structură a omului din toatetimpurile şi l-a zugrăvit în aşa fel încât şi acum neregăsim în el. Tot aşa, în arta plastică artistul ar fi derecomandat să extragă ceva ce este universal valabilîn orice epocă şi atunci oamenii vor îndrăgi opera sa.Din acest universal valabil face parte şi frumosul; iardacă este vorba de ceva urât, atunci urâtul să fie unurât care să ne tragă de mânecă, să scoată răul din noisă ni-l arate, pentru că dacă te oglindeşti în acel rău,să te îndepărtezi de acel rău.

NT – Ce proiecte aveţi?KI - Am fost ales comisar la trienala de

gravură. Mi-aş dori să reînvii atelierul de gravură, săam ucenici… de altfel am şi găsit ucenici.

Am transmis la Galeria de artă la vernisajulde pictură, un mesaj către autorităţi, ca să nu con-sidere fenomenul artei ca pe un fenomen periferic. Eivin când este vorba de istorie, stau şi ascultă, însădacă este vorba de artă, vine doar primarul; ceilalţinu, dar vor să le fie decorate birourile. Iar arta nu eun obiect decorativ.

Chinezii au făcut o expoziţie de acuarelăchinezească - prin 1987 - şi acolo au spus că pic-tura este mama tuturor artelor şi dacă un popor cu oastfel de civilizaţie multimilenară spune aşa, atunciaceasta ar trebui să ne dea de gândit. Artistul ade-vărat transmite un mesaj; dincolo de aceasta, artaeste singurul domeniu unde nu sunt contradicţii, în

care popoarele nu se ceartă. Nimeni nu respinge artaautentică; istoria poate fi interpretată, se pot facepână şi războaie pentru ea, ca fiecare să-şi glorificeneamul, însă în artă nu este aşa.

Am făcut o retrospectivă a tablourilor luiNicolae Grigorescu cu 167 tablouri în 1985; aşa sepot cunoaşte sentimentele unui neam, nu doar celepersonale şi se poate înţelege şi etnografiaromânească, sufletul poporului. Ei, aceşti oameni artrebui să vina şi ei să încurajeze arta, nu să vina doarcând este vorba de istorie, de interpretarea ei…pic-turile, da, nu vorbesc. Însă arta adevărată este anga-jată. Eu pictez doar când am o stare sufleteascăanume, când ceea ce pictez îmi transmite ceva,pictez sub influenţa impulsurilor mele, doar cândsimt ceva ce doresc să exprim la un moment dat; nulucrez ca un automat. Şi în scenografie când amlucrat, la fel am procedat.

NT – Aţi stat până pe la 25 de ani înGuineea, apoi în România. Aveţi acum 60 de ani.Cum vă simţiţi mai mult, cetăţean român saucetăţean african?

KI - Eu ţin cont de părerea celorlalţi maimult, pentru că ei sunt mai obiectivi, pe când eu potfi subiectiv… Dar întrebat fiind cu ceva ani în urmădacă sunt un artist român sau african, am răspuns cămă rog să nu fiu nici artist român, nici african, ci unartist universal. Aşa simt eu. Am făcut compoziţii cumesaj universal, am făcut combinaţii între peisajuleuropean şi cel african. Am o lucrare în care este ocombinaţie între Africa şi România (Incognito laPoiana Sărată), unde prezenţa acelei măşti africaneîn peisajul băcăuan, este prezenţa mea.

NT – Care ar fi mesajul dumneavoastrăcătre oameni?

KI – Aş vrea să subliniez unitatea universu-lui uman. Omenirea nu trebuie să fie indiferentă lasoarta semenilor săi. Totul se rezumă într-un cuvântpe care-l considerăm că a fost misiunea lui ISUS -IUBIREA. «Iubeşte-ţi aproapele» este fundamentulcreştinismului. Şi la fel şi-n Coran, stă scris să-i ajuţipe cei defavorizaţi. Iar acest cuvânt – defavorizat -în cultura africană poate fi asimilat sensului destrăin.

a consemnat, Tania Nicolescu

344


Cartea lui Romeo Ghioc -Paşaportul de piatră - apărută la editu-ra EX PONTO în 2010, este de fapt jur-nalul celui născut între „orizonturilemutate întruna de vânt” într-o „lumecusută pe dos”, o lume a valorilor răs-turnate, în care suntem „pedepsiţi…cu-atâtea arşiţe şi buruieni /trufaşe, cenăpădesc/ peste noi”, pentru care totulse desfăşoară sub semnul incertitu-dinilor, oscilând între „râset - plânsetulascuns /plânsetul râs/ care mistuiezborul” devenind astfel poate preadevreme sau poate prea târziu (mi-edevreme, mi-e târziu /parcă ştiu, parcănu ştiu /parcă totu-i cunoscut /parcătotu-i neştiut/parcă aş mai vrea ceva /şinu-i nimeni ca să-i dea /parcă-aş da şieu ceva/ şi nu-i nimeni ca sa ia / mi-e devreme / mi-e târz-iu / ce-i în viaţă nici nu ştiu / de-i ceva adevărat /dacă-itotul cumpărat - NEŞTIRE).

Aflat în căutarea identităţii şi-a „răspunsului lamarea întrebare”, aici „în ţara somnurilor/ cu vise grele, depiatră / unde numai cocosul nebun / tot aleargă hai-hui/trâmbiţând/prin pustiuri/deşteptările nimănui”, poetul,un introvertit şi-n acelaşi timp un perfecţionist cu un ascuţitsimţ autocritic, aflat într-un dialog permanent cu sine, dubi-tativ, ambivalent, raportându-se mereu la ideal, îşi priveştetrecerea prin lume cu o umbră de regret; regretul de a-şi fivăzut zborul visului frânt, în ezitarea clipei de aşteptare, denehotărâre autocritica, care joaca rolul acelui capăt desfoară ce-l leagă prea mult de pământ, şoptindu-i cu perfi-die că „lunecă prin vise fără trebuinţă”, „galopând aiureaochiul să-şi adape/ într-un cer de stele”.

„Zmeul meu e tot sihastru / şi se-ntoarce lapământ/cap de sfoară blestemând/mai aud şi-acum cumţipă /visul mort ca o aripă (Zbor frânt)

Printre cei ”trecător vii”, prizonier al timpului „întreparanteza cea dreaptă/a răsăritului de ziua şi/cea atât denedreaptă /a nimicului”, care „ ne macină-ntruna/agasant,enervant/în artere, în vene, în/sânge, oase”, poetul îşiscrutează cu nelinişte existenţa, căutându-i rostul, esenţace rămâne dincolo de vremelnica formă :

„Uite bunică /în fiece clipă /galaxii de spirite se-mbracă-n /învelişuri, carcase-de vremelnice oase /în vuietde sânge /cum în fiece clipa/galaxia se stinge, se frânge/lăsând goale şi seci / carcasele, casele, oasele…”(Trecătoarele învelişuri).

Ca o veritabilă conştiinţăsocială, poetul se înverşuneazăîmpotriva unei vieţi golite de sens,trăită într-o noapte a spiritului şi seîntreabă hamletian: ”ce mai faci, ce maifacem/tu, în timpul ce-a fost/noi în tim-pul rămas /permanent despărţiţi/de ovirgula, de-o/întrebare fără răspuns/de-o secundă, de-un ceas /tu, la doimetri mai jos/eu, tot cu/atâta mai sus /tremurând zi de zi/spre răsărituri,ori/înspre apus, trăind/prea goliţi desensuri depline/căutând tot mereu”.

Ca un intuitiv ce se concen-trează asupra semnificaţiilor eveni-mentelor, simte timpul şi anticipeazăevenimentele: ”prin venele-mi pri-vate/hai-hui colindă timpul/secunde,

zile, veacuri/curgând, mă înfioară /iar dintr-un veac înaltul/se-ncheagă anotimpul/anume, ce-n artere/amarnic osă doară (…) N-am loc s-adun în vene/atâta timp ce nue/al meu şi în răstimpuri/prea plinul mă îneacă ”.

Omul în general şi poetul în special este un cugetneliniştit, „iubitor de zări adânci” cum spunea Lucian Blagaşi care are nevoie de a depăşi imediatul şi a se proiecta înviitor, ca tendinţă spre viabilitate şi permanenţă.

Înţelegându-şi şi acceptându-şi menirea de poet,definit ca „acea nesiguranţă eternă”, ca „statornicia migra-toarelor stoluri/ce caută-n colţuri de lume, ţipând/cuiburi ce-au fost/în copaci ce nu sunt”, Romeo Ghioc, îşi pune în slu-jba idealului şi perfecţiunii spirituale, simbolizate de floare(„floarea aceea de câmp /oarecum nemuritoare”) toateenergiile sale subconştiente :”fântânile mele /mereu pri-menite, mereu /limpezite /cu roua de stele”, rugându-seZiditorului pentru răgaz: „mai lasă-mi fiinţa să curgă fluida /înplumburi topite de doruri nespuse /cuadratul vieţii cu doruris-o umple/şi toate cele nezise fie-vor spuse”, pentru că atun-ci când pleacă, „poeţii (…) pleacă doar pentru a rămâne”.

Şi rămâne sub lumina călăuzitoare a cerului –lumina purificatoare a Stelei Polare – încrezător în des-tinului său de poet reflexiv, preocupat de problematicaexistenţială şi de regăsire a reperelor umaniste, în aceastăatât de telurică lume contemporană:

„Steaua Polară(…) în fântânile mele / albastre sescaldă /lăsându-mi apoi apele toate / nepământesc decurate (…) ea, Steaua Polară / îşi anină luminile toate /pebolta surorilor stele /să-ndrepte derutele/ rătăcirile celorpierduţi /pe neştiutele vieţii poteci /întortochiate şi rele”.

Eveniment editorialŞtefan Romeo GHIOC - PAŞAPORTUL DE PIATRĂ

JURNALUL UNUI CĂLĂTOR PRIN VREMURITania NICOLESCU

345


Cartea-album apărută în anul 2009 la Editura„ASA” cu prilejul ultimei restaurări a monumentului,este prima monografie a unei instituţii de cultură, pat-rimoniu naţional, din judeţul nostru. Albumul sedeschide cu un cuvânt de binecuvântare adresat dePreasfinţitul Părinte – Visarion, Episcopul Tulcii. Pelocul actualului monument funerar în 1862 a fost ridi-cată o bisericuţă de lemn de către românii refugiaţidin Beştepe. Biserica actuală s-a clădit între anii1862-1872. Clopotele au fost turnate în Bavaria, în1882. În curtea bisericii a funcţionat până la 1878,Şcoala Primară Română. Se crede că Sfânta Masăeste ridicată cu stelele funerare de la Sfânta Masă avechii Bisericuţe de lemn. Între anii 1897-1899, Şte-fan Luchian şi Constantin Astachino, după reparaţiicapitale realizate în anul 1897, realizează picturainterioară. Deşi din datele oficiale reiese că în 1899pictura se terminase, realitatea era alta.

Între 1905-1906 pictorul D. Marinescu ter-mină pictarea bisericii după ce acoperă mare partedin pictura realizată de Luchian. În echipa acestuia,formată din 5 pictori, se afla şi pictorul tulcean,Cardaş.

Biserica va fi reparată din nou în 1923 iar pic-tura spălată în 1937. În anii, 1957 se execută lucrăride restaurare a picturii (de către Lembrău). În 1965reparaţii la exterior iar în 1970 au loc reparaţii din nouşi se efectuează spălarea picturii. Între anii 1972-1975 se execută reparaţii ce includ şi împrejmuireacu gard a Bisericii şi „repararea” picturii. În anul 1982se execută alte reparaţii minore.

Între anii 2003-2008 Biserica intră într-unamplu proces de restaurare, construindu-se şi ocapelă funerară multifuncţională pe locul vechii biser-icuţe din lemn.

Aflăm din preţiosul album-document căFamilia Regală, prin reprezentanţii ei, a onorat cuprezenţa, de 3 ori de-a lungul existenţei, lăcaşul decult. Prima dată în anul 1867, domnitorul Carol I, îndrumul său spre Constantinopol, când şi donează unpotir argintat şi 100 de galbeni. În anul 1993 Biserica

este vizitată de Regele Mihai şi Regina Ana, iar la19.02.2004 de către Radu I de România. Al doileacapitol al monografiei cuprinde documente şi eveni-mente legate de Reîntregirea la Statul Român aDobrogei (14.XI.1878) şi rolul Catedralei „Sf. Nicolae”în acest context. Sunt redate ProclamaţiileDomnitorului Carol I către locuitorii dobrogeni şi cătreostaşi, precum şi momentul primirii unităţilor militarela Tulcea (trecerea pe sub arcurile de triumf şioficierea Te-Deumului din faţa Catedralei, mani-festările artistice din aceeaşi zi). De menţionat, căprintre organizatori s-a numărat şi pictorul EnacheCardaş care a realizat portretul lui Carol şi pe cele alesoldaţilor români.

Capitolul al III-lea este rezervat prezentăriiCatedralei din punctul de vedere arhitectural şi icono-grafic.

Biserica are înălţimea de 28,50 m, este real-izată în formă de cruce, în stil bizantin, cu 2 turle pe

CATEDRALA EPISCOPALĂ „SF. IERARH NICOLAE”pr. prof. Nicolae Sorin ION

Prof. Adrian PAL

346


pridvor şi una deasupra naosului. Biserica are osuprafaţă de 476 mp şi este realizată în cărămidă şipiatră. Pictura este realizată în ulei. Tavanul are 15bolţi şi se sprijină pe 8 stâlpi masivi. Pronaosul facecorp comun cu naosul şi este acoperit cu 2 semi-calote sprijinite pe pandantivi a căror greutate sedescarcă pe coloane unite între ele prin arcuri în plincintru. Absidele laterale ale naosului şi cea a altaruluisunt poligonale la exterior şi semicirculare la interior.Catapeteasma este realizată în lemn de stejar sculp-tat în stil neoclasic. Scenele din interior sunt realizategen „tablouri” încadrate de rame decorative.

Capitolul al patrulea ne introduce în decorulmisterios al reprezentării scenelor pe pereţii interioriai monumentului. Desfăşurarea iconografică respec-tă în mare legile distribuţiei dar sunt şi „inovaţii” cucaracter decorativ şi simbolic. Pictura monumentuluise încadrează curentului neoclasic de la început desecol XX din pictură religioasă românească. Autorulface o prezentare profesionistă a picturii, insistândasupra originalităţii acesteia în suprafeţele realizatede D. Marinescu: forme elegante şi rafinate, expre-sivităţi controlate, echilibru maiestuos, cromatică,bazată pe armonii roşu şi albastru, tonuri calde şiluminoase de galben-pai, crem şi ocru. Deşi suntaspecte diferite ale tratării picturale, nu se ştie precisdacă pictura actuală mai reflectă ceva din lucrarea luiLuchian.

Mobilierul din lemn de stejar datează din anul1900 fiind realizat după proiectul arhitectuluiMinisterului Cultelor, Băicoianu (catapeteasmă, tronulepiscopal, strane, iconostas, strane mobile). ÎnBiserică se află şi Amvonul, construit în 1880.Icoanele catapetesmei au fost realizate în anii 1905-1906 de către Marinescu şi se înscriu în acelaşicurent neoclasic. Trei icoane mai vechi, provenindprobabil din catapeteasma vechii bisericuţe de lemnfac parte din patrimoniul Bisericii („Maica Domnuluicu Pruncul pe tron” / „Sfântul Nicolae” / şi „MaicaDomnului – Izvorulu cel de viaţă dătătoriu”).

Ferestrele au vitralii, imitaţii ale celor origi-nale, dispărute. Dintre obiectele de argint sau metalcomun amintim: ferecăuri, sfinte vase, candelabre, unsamovar argintat, cele două clopote. Colecţia de cărţide patrimoniu a fost predată spre conservare şi păs-trare către muzeul Mânăstirii Cocoş încă din anul1980.

Un capitol important al albumului este reţinutde – Istoria reparaţiei capitale din anul 2003-2008.Această reparaţie a însemnat de fapt salvarea monu-mentului intrat deja în istoria mântuirii acestui neam.După aproape 150 de ani de existenţă Bisericii i serecunoaşte dreptul de proprietate. Cea care s-a ocu-pat de proiect şi de execuţie a fost arhitect SarvasGabriela care ne-a părăsit înainte de terminarealucrărilor, înălţându-se la Domnul. Capitolul prezintăobstacolele întâlnite, soluţii propuse şi rezolvareatehnică a acestora (consolidarea infrastructurii princămăşuire la interior şi exterior, turnarea stâlpilor şi agrinzilor, din pridvorul bisericii, realizarea nouluiacoperiş, montarea centralei termice, realizareanoilor turle, schimbarea instalaţiei electrice, restau-rarea exteriorului, montarea noului acoperiş şiînvelirea acestuia, realizarea parcului din jurul bis-ericii, realizarea mozaicului din cele 4 nişe exterioare,montarea scărilor şi a fântânii arteziene, etc).Restaurarea picturii a fost încredinţată prof. MirceaBaciu şi artistului pictor Gheorghe Nicolae Jack.

S-au realizat lucrări de conservare şi restau-rare a picturii murale originale şi executarea celei noi.CXapitolul VI al albumului prezintă – SlujitoriiCatedralei „Sf. Nicolae” de-a lungul anilor începândcu preotul Costache Palade (n. 1833) şi până înprezent; preotul Nicolae Ioniţă, Nicolae Sorin Ion,Bogdan Florin Herţa şi compunerea Parohiei Tulcea.

Capitolul VII este rezervat proprietăţilorCatedralei, iar cel de al VIII-lea prezintă ActivitateaAsociaţiei umanitare „Aegyssus” ce funcţionează pelângă catedrală. Albumul este închis de un set defotografii – eveniment – Lumini de sărbătoare şi unRezumat în limbile română, engleză, franceză, ger-mană şi italiană. Suntem de acord cu Binecuvântareaşi cuvântul Preasfinţitului Părinte Dr. Visarion,Episcopul Tulcii la terminarea acestui monument şiscrierea acestui album de artă şi istorie;„Binecuvântăm din toată inima iniţiativa şi strădaniaP.C.Pr. Cons. Ion Nicolae Sorin de a da la lumină isto-ria seculară a acestui sfânt locaş, rugând peDumnezeu să reverse harul său asupra tuturor enori-aşilor, închinătorilor şi binefăcătorilor lui, ca şi asupracititorilor care vor avea posibilitatea să afle dinaceastă Monografie date inedite şi interesantedespre viaţa bisericească tulceană”.

347


Zi tristă de octombrie cu ploi repezi şi reciaduse de ceaţă şi-un vânt aspru, bătând şi furiosdinspre mare, ştergând graniţa dintre cer şi pământfăcându-le totuna. Un frig şi-o umezeală ce-ţipătrundeau în oase. În bătaia vântului, ploaia-ţibiciuia faţa.

Clopotul începu să bată din nou, iar cătrecer se înălţau rugăciuni. Şi încă o rugăciune pentruprofesorul meu. Lacrimi de aduceri aminte şispălate de ploi. Ploi care coboară dincolo deamintiri, spunând poveşti tulburătoare cu un par-fum de dulce-amar despre o viaţă care a fost,despre clipe fericite ori nefericite, despre regrete şiiertare, despre veşnicie…

A vorbi despre Ioan Duman, artistul şi pro-fesorul, ar trebui să dau timpul înapoi în câtevadecenii şi să evoc mai întâi parfumul anilor '60,greu de reconstituit în câteva cuvinte.

Robust, puternic, impunător, sigur de el şide un talent ieşit din comun, Ioan Duman a fostfondatorul primei organizaţii profesioniste îndomeniul artelor plastice din Constanţa şi apoi totacolo muzeograf principal şi director al Muzeuluide Arte.

Paralel cu munca sa de artist, muzeograf şiorganizator şi-a desfăşurat-o şi pe cea de profesorla Liceul de Artă din Constanţa. Acolo l-am cunos-cut. Aveam 13 ani. Apariţia sa pentru prima oară înatelier, mi-a impus un amestec de teamă şi respect.Impunea respect şi seriozitate. Seriozitate max-imă.

Uneori era vesel şi prietenos şi lăsa impre-sia omului care se bucură de viaţă. Dar stabilealimite în relaţiile lui cu elevii. Părea un om alextremelor. Uneori vesel, optimist, activ şi mobi-lizator, alteori pesimist, dezamăgit şi taciturn, darla fel de serios în munca sa cu elevii.

Şi eu ca şi alţii am avut privilegiul de a-lavea ca profesor. Mai târziu şi fiul meu.

De-o mare generozitate şi dăruire profe-

sională, sculptorul IonDuman a fost un cataliza-tor artistic pentru generaţiiîntregi de artişti. Fără el,eu n-aş fi existat profe-sional.

Fiind un om alextremelor, viaţa lui a fostun amestec de dăruire pro-fesională şi aventură.

Atras de mirificul deltei, pe la sfârşitulanilor '70 s-a stabilit în Tulcea, unde şi-a adus maideparte viaţa sa artistică mai mult pictând.Excelent desenator el a găsit la Gurile Dunării olume a culorilor, o varietate de forme şi un exotismlocal. Pictura sa de un anumit post-impresionismfigura de multe ori pe simeze în Tulcea, Con stanţa,Bucureşti şi în alte expoziţii ale Filialei UAPTulcea din ţară şi din afara graniţelor ei.

În atelierul său era aproape mereu vizitatde colegi, elevi, prieteni şi mai puţin prieteni.Uneori deborda de veselie. Alteori grav, sub mascaveseliei îşi ascundea zbuciumul unei trăiri interi-orizate pline de lehamite. Parcă şi acum îl vădplimbându-se nepăsător, cu ţigara aprinsă în mânăşi spunând cu un umor sarcastic: „Viaţa asta e omizerie…”, „Fiecare pasăre pe limba ei piere.Dumneaei va muri pe limba engleză, pentru că eprofesoară de engleză” , sau uneori mai le spuneacolegilor orgolioşi: „Vă agitaţi degeaba, că nimicnu mai e nou sub soare iar voi n-o să fiţi niciodatănişte raffaeli sau leonarzi”.

Deşi uneori taciturn, era o gazdă bună şi-iprimea pe toţi: „Ce e mă? Iar ai venit? Ce vrei: opensulă, bani în împrumut, ţi-e foame, vrei oţigară, o cafea?” Şi aşa fiecare se putea bucura înatelierul său de o părere clară despre lucrarea sa,de o cafea, de o ţigară.

Atmosfera aceea boemă constituită înmare parte de cei din lumea artistică, lui îi pria şi

RUGĂCIUNE PENTRU PROFESORUL MEU...Ioan DUMAN

Silvia LUCHIAN

348


aproape că-i devenise indispensabilă. Au fost şizile, luni şi mulţi ani, când unii prieteni deşilocuind în Tulcea, nu i-au mai deschis uşa.Singurătatea îl deprima. Uneori era bolnav şitremura de frig şi a simţit nevoia unei hrane caldeşi de ajutorul cuiva care să-l ajute să umple obutelie de gaz sau să-i facă cineva piaţa. Au fost şimâini care i s-au întins, dar cu asta nu trebuie să telauzi.

Decembrie. După un sfârşit de toamnă cepărea începutul unei primăveri veni dintr-o datăfrigul cu primii fulgi de nea.

Mă aflu acum în Parcul Personalităţilor, înfaţa statuii lui Panait Cerna, al cărei autor estesculptorul şi profesorul meu Ioan Duman, care s-aexersat mai mult în domeniul dificil al portretului,cu un „modelaj” puternic, monumental chiar şi înpiesele de dimensiuni nu prea mari.

Credincios al pietrei şi al marmurei, IoanDuman a lăsat drept mărturie a activităţii saleartistice mai multe piese de sculptură în patrimo-niul mai multor muzee din ţară dar şi în cel alHiroşimei cu celebra sculptură în marmură „Venusde Hiroşima”.

Pe artistul şi profesorul Ioan Duman nu-lpoate uita nimeni, chiar dacă ar vrea. Nu poatenimeni să circule cu trenul pe Podul de laCernavodă fără să nu vadă statuia din fontă a uri-aşului „Dorobanţ”, restaurată artistic de el şi nicistatuia lui Panait Cerna din Parcul Personalităţilor,în faţa căreia mă aflu eu acum.

S-a lăsat gerul şi a început să ningă mult.Simţi un foşnet. Vântul scutură copacii de ultimelefrunze care după ce fură răscolite şi plimbate dinloc în loc se spulberă. Ca nişte iluzii, ca şi viaţacuiva. Viaţa nu este şi ea o iluzie?

Şi totuşi… a fost odată un artist şi un pro-fesor, care nu poate fi uitat.

Dumnezeu să-ţi aline odihna profesore şisă-ţi aşterne în faţă minunile, la care ai visat sau lacare nici n-ai putut visa, ori dacă nu, măcar mi -nunile lăsate de tine pe pământ începând de la„Ciocârlia” neamului până la „Venus de Hiroşima”din Ţara Soarelui răsare! Amin!

Avanpremieră 2011

* 130 de ani de la naşterea poetului - filosof

nord-dobrogeanPANAIT CERNA

STEAUA DOBROGEI...într-o perioadă de emulaţie duhovnicească impli-cându-se activ în viaţa...

Documents

Transcript of STEAUA DOBROGEI...într-o perioadă de emulaţie duhovnicească impli-cându-se activ în viaţa...