Statutul Femeii În

Manole Andreea-Roxana LLR-LLS, anul III, grupa 6

Statutul femeii în „O samă de cuvinte”

Statutul femeii a fost foarte variat de la o societate la alta. Încă din Antichitate ea era

subordonată bărbatului, condiție pe care chiar Biserica Creştină o încuraja. Se credea că este

singura responsabilă pentru păcatul originar şi de aceea trebuie să asculte de bărbat. De

asemenea, femeia era considerată a fi mai slabă, mai puţin puternică din punct de vedere fizic

decât un bărbat, astfel încât vorbim de o inferioritate naturală a femeii.

Încă de mică, femeia era obişnuită cu gândul că se va căsători de la o vârstă fragedă şi era

educată pentru a deveni o soţie bună. Putem spune că ea era crescută doar pentru a se căsători şi

pentru a face copii, asigurând în acest mod descendenţa familiei. Femeia nu avea voie să se

bucure de afecţiunea soţului, ci căsătoria devenea o simplă convenţie. O altă variantă posibilă a

femeii era aceea de merge la mănăstire. Acesta era locul unde scăpa de sărăcie, putea învăţa şi se

ruga în linişte. De obicei era trimisă de către părinţi..

În primele secole poziţia femeii se îmbunătăţise. Ea avea un rol important în propagarea

creştinismului, căci aşa cum spusese Iisus Hristos, femeia trebuie să fie egală cu bărbatul. În

scurt timp însă, statutul femeii suferă noi modificări. Părinţii Bisericii încep să accentueze

tendinţele antifeministe. Aceştia considerau că femeia e tolerată datorită procreerii, căsătoria

fiind un rău necesar. Ea nu era decât o ameninţare prin poftele pe care le trezea în bărbat, un

obstacol în calea mântuirii acestuia, o ispită.

Dacă în Evul Mediu femeia era stăpână pe bunurile ei, în secolul XV pierde acest drept, devine

incapabilă şi din punct de vedere juridic, actele ei fiind considerate nule în absenţa soţului.

Din operele cronicarilor (Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce) ne putem da

seama că statutul femeii nu se schimbă. Femeia apare desconsiderată, pare un obiect menit să-şi

servească soţul, să se supună dorinţei acestuia şi să-i asigure urmaşi. De cele mai multe ori

femeia e luată cu forţa de bărbat (în cronica lui Grigore Ureche, Ştefan cel Mare le ia pe fiica şi

soţia lui Radu cel Frumos după ce îl învinge în luptă) şi înşelată , căci mai toţi domnitorii aveau

în acele timpuri amante (cel mai cunoscut pentru numărul mare de ţiitoare (12) pe care le-a avut

este Pătraşcu cel Bun), iar divorţul nu era acceptat decât în situaţii excepţionale.


În opera lui Ion Neculce putem observa foarte clar situaţia femeii. Partea care anticipează

cronica propriu-zisă, legendele care constituie O samă de cuvinte , „povestesc întâmplări din

epoci anterioare celei în care trăieşte cronicarul”1, întâmplări din care reiese faptul că femeia nu e

apreciată, nimic nu se schimbă: ea este luată tot cu forţa de la casa sa de bărbat şi silită să accepte

căsătoria. Cu toate că aceste legende culese din popor „n-au decât câteva rânduri”2,ele conţin „ ca

într-un degetar, materia unor adevărate nuvele”3.

Încă din legenda a IV-a (vezi Anexa) apare imaginea femeii, dar nu regăsim o femeie obişnuită.

Este vorba de mama lui Ştefan cel Mare. Pentru acesta din urmă, mama lui reprezintă autoritatea

supremă din al cărei cuvânt nu iese. După ce turcii îl înving în luptă la Războieni, Ştefan se

întoarce la Cetatea Neamţului, însă mama lui nu îl lasă să intre, ci îl pune să meargă să strângă

oaşte pentru a putea învige. Aici nu discutăm despre orice fel de femeie, ci despre o mamă și

puterea și influența sa asupra propriului copil.

Ne este relatat în legenda XIV (vezi Anexa) cum fiica lui Petru-Vodă este practic luată, în

adevăratul sens al cuvântului, de către grecul Scarlat după moartea tatălui ei. Este clar că fata nu

avea nici un drept să refuze plecarea cu el din moment ce tatăl ei nu mai era în viaţă pentru a-i fi

alături. Acest pasaj ne demonstrează că femeia era lipsită de libertatea de a-și alege soțul și de

apărare.

În legenda XV (vezi Anexa) ni se arată cât de respectată și iubită era Fecioara Maria. Unui

sihastru Născătoarea de Dumnezeu i se arătase în vis şi îi spusese să meargă la Alexandru Vodă,

iar acesta să construiască o mănăstire. Alexandru Vodă a luat imediat toate măsurile necesare

pentru a o construi. Ba chiar mai mult, a adus şi moaştele Sfântului Grigorie. Este arătat aici

devotamentul oamenilor față de cea care este considerată a fi Maica Domnului.

În a XVIII-a legendă (vezi Anexa) aflăm că doamna lui Ieremia Vodă a mers, după moartea

soţului merge la Mănăstirea Suceviţa cu ginerii săi pentru a lua averea pe care soţul o ascunsese.

Aici apare femeia autoritară asupra ginerilor, femeia-mamă, dar şi femeia cu frică de soţ

deoarece face acest gest după moartea soţului, iar nu înainte.

1 Iorgu iordan, în Prefaţă la Letopiseţul Ţării Moldovei preccedat de O samă de cuvinte, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963, p. XIX

2 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, p. 73

3 Ibidem 2


Remarcăm în legenda XX (vezi Anexa) cum este pedepsită o fată de boier, mai exact fiica lui

Radu Vodă care trece peste rangul înalt pe care îl avea şi se îndrăgosteşte de o slugă. Fata

îndrăzneşte chiar să fugă cu sluga, iar atunci când Radu Vodă îşi dă seama de greşeala comisă de

fată pune oameni să o caute. Băiatul este omorât pe loc, iar fata este trimisă la mănăstire. Din

acest mic fragment ne dăm seama că rangul era un factor decisiv în realizarea oricărei legături

între o femeie şi un bărbat, că femeia nu are nici un drept în a hotărâ pe cine iubeşte, ci doar tatăl

se putea ocupa de o eventuală căsătorie a ei. Aceasta nu se putea înfăptui, în nici un caz cu o

persoană care nu aparţinea neamului boieresc. Faptul că este trimisă la mănăstire demonstrează

că fata nu are dreptul să-şi decidă soarta, că trebuie să se supună dorinţei tatălui său.

În următoarea legendă, cea cu numărul XXI (vezi Anexa) ne apare din nou femeia lipsită de

autoritate: fata lui Scarlat este căsătorită cu fiul Radu-Vodă, cu Alexandru. Ea nu duce deloc o

viață bună cu soțul deoarece, după cum spune cronicarul, fata avea „albață pre un ochiu”4. Fiica

lui Scarlat nu are dreptul juridic de a pune capăt acestei căsătorii chinuitoare, ci doar tatăl este cel

care reușește să o scape din mâinile soțului său. Vorbim aici de rolul pasiv pe care îl are femeia.

Un caz tipic de răpire ne este prezentat în legenda XXIX (vezi Anexa). Gheorghe Ștefan, după

ce rămâne văduv, iese la Iași cu trăsura în calea Saftei, fiica lui Toader Boul, o femeie mult mai

tânără și frumoasă, luând-o cu forța în casa lui. Încă o dată femeia e considerată inferioară

natural bărbatului, ea neavând puterea de a se opune răpirii. În cele din urmă, Safta acceptă

căsătoria cu Gheorghe Ștefan, gestul său demonstrând neimportanța dorinței și a cuvântului

femeii (ea se opusese răpirii, deci e foarte probabil să nu își fi dorit nici căsătoria), dar și

supunerea față de bărbat.

Tot Gheorghe Ștefan este personajul central și în a XXXII-a legendă (vezi Anexa). El o ia pe

doamna lui Vasile-Vodă din Suceava la curtea lui ca trofeu al victoriei sale în luptă. După ce își

bate joc de ea, datorită puterii femeii de a se opune bărbatului și a invoca dreptatea, Gheorghe

Ștefan o lasă in pace, dar o închide în curțile sale și îi ia averea. Această doamnă reprezintă tipul

femeii puternice, care se răzvrătește împotriva nedreptății ce i se face, curajoasă pentru că are

forța interioară necesară de a-i spune în față adevărul: că nu are frică de Dumnezeu și că domnul

ei i-a fost odată stăpân, dar și de a-l blestema.

4 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei preccedat de O samă de cuvinte , Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963, p. 17


În legenda XXXV (vezi Anexa) apare femeia înșelată, femeie care nu are nici o putere în a lua

o decizie de separare și care e obligată să suporte existeța unei amante a soțului. În timpul

exilului, Gheorghe Ștefan își dă seama că nu o mai iubește pe soția sa, pe Safta și o trimite în

Moldova. După ce se asigură că soția e destul de departe de el, bărbatul își ia o amantă cu care

trăiește până la sfârșitul vieții. În schimb, Safta a trăit multă vreme în țară după moartea soțului.

Femeia înșelată apare pur și simplu ca un obiect care nu mai are nici un rol în viața propriului

soț, dar nici puterea juridică pentru a se despărți de el. Astfel realizăm că femeia nu avea dreptul

de a-și decide propriul destin, ci trebuia să se supună convențiilor sociale conform cărora

bărbatul reprezenta autoritatea supremă a oricărei familii, a oricărei case. Ea trebuia să își

accepte soarta de femeie înșelată și să se prefacă a nu ști nimic despre acest lucru, mai ales în

public.

Cu toate că Ion Neculce afirma că „…legendele din O samă de cuvinte «în letopisețu nu

sunt scrise» … ”5 , faptul acesta nu este adevărat. Putem pune negarea cronicarului pe seama

puținei prețuiri a acestuia acordată surselor culte.6 Între legenda XXXV, discutată anterior și un

fragment al cronicii sale, mai exact din capitolul X intitulat „Domnia a doa a lui Dumitrașco-

Vodă Cantacuzino la velet 7192” este o mare asemănare, chiar dacă în acesta din urmă găsim

mult mai multe detalii cu privire la ceea ce se întâmplă. Este vorba de pasajul în care este realizat

în mod comic portretul fizic și moral al lui Dumitrașcu Cantacuzino, dar unde apare povestită și

aventura acestuia cu fata rachieriței, Anița (vezi Anexa). Din acest episod putem constata că

dragostea pentru o femeie mai tânără îi apare domnitorului brusc, la fel cum în legendă lui

Gheorghe Ștefan îi dispare iubirea față de soție subit, apărând în schimb cea pentru amantă. Ceea

ce îl scandalizează pe Neculce nu este neapărat caracterul adulterin al lui Dumitrașcu

Cantacuzino, căci era ceva obișnuit printre domnitori să aibă țiitoare, cât faptul că el încălca

convențiile sociale ale vremii, apărând cu fata „tânără și frumoasă și plină de suleiman”7 în

5 Ibidem 2, p. 726 Vezi Nicolae Manolescu7 Ibidem 4 , p 93


public, satisfăcându-i toate poftele și având mare grijă de ea. 8 Mai mult decât atât, soțiile de

boieri erau rugate de acesta să o însoțească în plimbări și chiar răsplătite pentru gestul lor

binevoitor. În schimb, de soția sa nici nu își amintește „Doamna lui era la Țarigrad…”9, se

comporta ca și când Anița ar fi fost doamna lui. Nici Gheorghe Ștefan nu este prezentat ca

aducându-și aminte de soția sa, căci el moare alături de amantă, pe când soția sa era în Moldova.

Opinia mea este că statutul femeilor prezentate mai sus este unul înjositor, de ultimă

speță. În vremurile acelea bărbații nu își respectau soțiile deloc. Faptul că le înșelau și apăreau cu

amantele în public, sau chiar dacă nu apareau toată lumea știa de ele, mi se pare umilitor în

adevăratul sens al cuvântului pentru o femeie. Ideea de maltratare și răpire este iarăși una care

arată lipsa de drepturi în societatea vremii respective, și chiar lipsa autoritatății femeilor.

Consider scandalos condiția femeii de a nu avea puterea de a-și exprima dorința cu privire la

căsătoria sa: e de-a dreptul strigător la cer faptul că femeia era dată unui bărbat spre căsătorie din

motive pur politice, că nu dragostea îi lega pe proaspății căsătoriți, dar și faptul că femeia era

considerată bună doar pentru că asigura descendența familiei. Desigur că aceste căsătorii de

conveniență nu aveau cum să ducă la nimic bun tocmai pentru că erau făcute cu forța, femeia

fiind obligată să suporte jignirile aduse de soț. Părerea mea este că femeile din legendele lui

Neculce sunt prezentate ca fiind inferioare bărbaților, nevoite să se supună voii acestora, că nu

aveau nici un drept de a lua decizii, că reprezentau doar niște obiecte. Personal, nu cred că

aceste lucruri erau normale, mi se par inumane condițiile în care erau obligate să trăiască aceste

femei.

8 Vezi Valeriu Cristea, Introducere in opera lui Ion Neculce9 Ibidem7


Bibliografie:› Călinescu, G. , Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Bucuresti , Editura Semne,

2003

› Cristea, Valeriu, Introducere în opera lui Ion Neculce , Bucuresti , Editura Minerva, 1974

› Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române , Editura fundației culturale române,

București, 1997

› Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei preccedat de O samă de cuvinte , Bucureşti, Editura pentru

Literatură, 1963


Anexă:

O samă de cuvinte

Legenda IV : „Ștefan-vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea

Neamțului. Și fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre și i-au dzis că pasirea în cuibul său

nu piere. Ce să să ducă în sus, să strângă oaste, că izdânda va fi a lui. Și așè, pe cuvântul mâne-

sa, s-au dus în sus și au strânsu oaste.

Iară împăratul turcescu au vinit cu toată puterea lui la Cetatea Neamțului. Și au suit pușcile

deasupra unui munte pre despre Moldova. Și au început a bate Cetatea Neamțului foarte tare. Iar

pre acee vreme era un neamțu închis în cetate. Și vădzind că bat cetatea, au dzis păzitorilor să

spuie mumei lui Ștefan-vodă să-l sloboadă de la închisoare, din temniță, pre dânsul, că el va

mântui cetatea de acel greu. Deci, slobodzin¬du-l pre acel neamțu de la închisoare, s-au și apucat

acel neamțu de au îndreptat pușcile din cetate asupra turcilor, unde sta acolo în munte, de avè

nevoie cetatea. Și au și lovit în gura unii pușci turcești, de au sfărmat-o. Și au început a bate în

corturile turcilor, cât și boldul de la cortul împăratului l-au sfărmat. Deci n-au mai putut sta turcii

întru acel vârvu de munte, de unde avè cetatea nevoie, ce numai le-au căutat a să da în laturi de la

acel locǔ. (…) ”

Legenda XIV: „ Ilieș-vodă, ficiorul lui Petru-vodă, după ce s-au turcit, dzic să fie rămas o fată

creștină după moartea lui. Și au luat-o un grec mare, bogat, vestit la Poartă, anume Scarlat, carele

și sulgeria împărătească o ținè el. Și cine s-au născut dintru ace fată, mai gios arată la rândul

sau.”

Legenda XV: „Alexandru-vodă Lăpușneanul, fiind domnu, au făcut mănăstirea Slatina. Și așè

dzicu oamenii că, trăind un săhastru acolo și fiind un paltin, copaciu mare, unde este acum

prestolul în oltariu, vidè acel săhastru spre duminici și spre alte dzile mari multe lumini întru acel

paltin la vremea slujbii bisericii. Și i s-au arătat Maica Precistă în vis și i-au dzis să margă la

Alexandru-vodă, să-i facă mănăstirea. Și mergând săhastrul la Alexandru-vodă, s-au îndemnat

Alexandru-vodă de săhastru de au făcut mănăstirea Slatina întru acel loc, unde au fost paltinul. Și


au adus și capul Sfântului Grigorie Bogoslov, de stă pănă astădzi la sfânta mănăstire la Stalina,

ferecat cu argint și cu pietri scumpe.”

Legenda XVIII : „Ieremie-vodă au fost pus multă avere la mănăstire la Suceviță, într-un beciu

supt curțile domnești. Iară după moartea lui, vinit-au doamna cu ginerii ei din Țara Leșască și au

luat acè avere toată, de s-au dus cu dânsa de au făcut oaste în Țara Leșască, și au vinit în

Moldova. Care stau tainele și pănă astădzi deșarte, unde au fost acè avere.”

Legenda XX :„ Având Radul-vodă o fată din trupul lui, să fie fugit cu o slugă, ieșind pre o

fereastră din curțile domnești din cetatea Hârlăului. Și s-au ascunsu în codru. Și au făcut Radul-

vodă năvod de oameni și au găsit-o la mijlocul codrului, la o fântână ce să chema Fântâna

Cerbului, lângă podul de lut. Deci pre slugă l-au omorât, i-au tăiat capul, iar pre dânsa au dat-o la

călugărie, de-au călugărit-o.”

Legenda XXI : „Radul-vodă făcând nuntă cu fiiul său Alexandru-vodă, domnul muntenescu, au

luat pre fata lui Scarlat celui bogat de la Țarigrad. Care să pomenește într-alt rând mai sus, că au

ținut Scarlat fata lui Ilieș-vodă celui turcit. Și având fata lui Scarlat albață pre un ochiu, n-au avut

viiață bună cu Alexandru-vodă. Și au trimis Scarlat ferman împărătescu de ș-au luat fata de după

Alexandru-vodă, de au dus-o la Țarigrad, și au dat-o după un grammatic, anume Mavrocordat. Și

acel Mavrocordat au făcut pre Alexandru Ecsaporitul, și Alexandru Ecsaporitul au făcut pre

Nicolai-vodă, și Nicolaie-vodă au făcut pre Constantin¬vodă, careli au fost domnu aice la noi în

Moldova în anii de la zidirea lumii 7242. Careli să trage de pre strămoașă-sa neam din domnii cei

vechi moldovenești.”

Legenda XXIX : „ Gheorghie Ștefan-vodă, când era boieriu, murindu-i giupâneasa, au rămas

văduvoiu. Și tâlnind o giupâneasă săracă, frumoasă, tânără, anume Safta, de neamul Boieștilor,

au timpinat-o pe drum mergând cu rădvanul la Iași. Și au poprit rădvanul cu sila, și s-au suit fără

de voia ei în rădvan, și au întorsu rădvanul înapoi la casa lui. Și pre urmă au priimit și è și s-au

cununat cu dânsul, care au agiunsu de au fost și doamnă.”


Legenda XXXII : „Gheorghie Ștefan-vodă, după ce au luat pre doamna lui Vasilii-vodă din

Suceavă la mâna lui și pre Ștefăniță-vodă, pre fiiul său, l-au însămnat la nas puțintel, și pre

doamna au vrut să-și râdă de dânsa. Ce doamna lui Vasilii-vodă l-au probozit și au început a-l

blăstăma și a-l sudui și a-i dzice dulău fară de obraz, cum nu să teme de Dumnedzeu, că i-au fost

domnu-său stăpân, și i-au mâncat pita. Și așe i-au dat pace și o au trimis la Buciulești de au

închis-o în curțile lui. Și i-au luat averea și multă spaimă i-au făcut.”

Legenda XXXV: „Iară pre doamna lui Gheorghii Ștefan-vodă, pe Safta, ce o luasă cu sila, precum

s-au scris mai sus, o urâsă Gheorghii Ștefan-vodă, umblând prin țări streine, și au triimis-o în țară

aice, pănă a nu muri el. Și el ș-au fost luat o slujnică țiitoare dintru aceli țări streine. Iar doamna

Safta au trăit aice în țară cu multă vreme și după moartea lui Gheorghii Ștefan-vodă.”

Letopisețul Țării Moldovei

Capitolul X : „Dumitrașco-vodă era un om bătrân, grec țărigrădean de neamul lui, de

Caănîtacozonești. Și mai nainte vreme fusesă visternic mare și-n Țara Muntenească, la Gligori-

vodă. Și era om nestătător la voroavi, tălpiz, amăgitor, geambaș de cei de la Fener din Țarigrad.

Și dup-aceste, după toate, era bătrân și curvar. Doamna lui era la Țarigrad, iar el aice își luasă o

fată a unei rachierițe de pe Podul Vechiu, anume Arhipoaie, care o chema Anița, țiitoare, de o

purta în vedeală între toată boierimea, de-o ținè în brați, de-o săruta și o purta cu sălbi de galbeni

și cu haine de șahmarand, cu șlic de sobol și cu multe odoară împodobită. Și era tânără și

frumoasă și plină de suleiman, ca o fată de rachieriță. Și o triimitè cu carăta domnească, cu

siimeni și cu vornici și cu comiși dzuoa amidzidze mari pe uliți, la feridiu și pe la mănăstiri și pe

la vii, în primblări. Și făcè și pe boieri de-ș triimitè giupânesăle cu dânsa. Și după ce viniè de la

primblări, triimitè giupânesilor daruri, canavețe, bilacoase, căce i-au făcut cinstea de-au mărsu cu

dânsa în primblare. Și după ce s-au mazilit, au luat-o cu dânsul ș-au dus-o în Țarigrad cu dânsul

ș-au măritat-o dup-o slugă a lui, după un grec. Căutați, frați iubiți cetitori, de videți ce este

omenia și curvia grecească! Că el, de bătrân, dinți în gură n-avè. Dimineața îi încliè de-i punè în

gură, iar sara îi desclie cu încrop și-i punè pe masă. (…) ”

Statutul Femeii În

Documents

Transcript of Statutul Femeii În