Statuk si Atributele Statului Roman

C A R A C T E R E L E C O N S T I T U T I O N A L E A L E

S T A T U L U I R O M A N

C U P R I N S

Cuvânt introductiv...................................................................................... 3

Capitolul I. Statul - fenomen istoric, social şi politic................................... 5

1. Noţiunea de stat.................................................................................... 5

2. Scurt istoric............................................................................................ 8

3. Criteriile şi esenţa statului. Personalitatea statului............................... 10

- Statul-persoană juridică................................................................................... 10

- Suveranitatea autorităţii statale........................................................................ 11

- Originea şi esenţa statului................................................................................ 12

4. Tendinţele contemporane în problematica statului................................ 16

Capitolul II. Atributele statului roman.......................................................19

1. România - stat suveran şi independent.................................................. 19

- Noţiunea şi conceptul de suveranitate............................................................ 19

- Formele suveranităţii democratice.................................................................. 22

- Caracterele suveranităţii.................................................................................. 26

- Conţinutul şi limitele suveranităţii...................................................................27

- România - stat suveran şi independent.............................................................28

2. România - stat naţional...........................................................................32

-Naţiunea - forma superioară de comunitate umană...........................................32

- Problema minorităţilor naţionale.......................................................................33

3. România- stat unitar şi independent.......................................................35

- Structura de stat românească............................................................................. 35

- Caracteristicile statului român............................................................................ 36

- Indivizibilitatea statului român.......................................................................... 37

- Desconcentrarea şi descentralizarea..................................................................38

1

4. România - stat republican........................................................................42

- Monarhia şi republica-forme de guvernământ...................................................42

- Chestiunea formei de guvernământ a statului român după Decembrie 1989 ... 43

- România-republica semi-prezidenţiala (mixtă)..................................................45

5. România - stat de drept............................................................................47

- Noţiunea statului de drept..................................................................................47

- Libertate - putere. Normativitate - putere........................................................49

- Statul de drept românesc...................................................................................50

6. România - stat social.................................................................................52

- Sisteme doctrinare cu privire la rolul statului în domeniul economic şi social 52

- Consacrarea constituţională a acestui atribut al statului român.........................53

7. România- stat pluralist.............................................................................56

- Conceptul pluralismului in sistemul doctrinar politic......................................56

- Pluralismul-dimensiune fundamentală a statului român...................................57

8. România - stat democratic........................................................................60

- Dimensiunea conceptului de democraţie.......................................................... 60

- Regimul politic democratic din România.........................................................61

Capitolul III. Privire retrospectiva asupra reglementarilor constituţionalereferitoare la atributele statului român...................................65

1. Suveranitate şi independenţă....................................................................65

2. Caracterul naţional, unitar şi indivizibil al statului....................................68

- Caracterul unitar şi indivizibil.........................................................................68

- Caracterul naţional...........................................................................................69

3. Caracterul social, pluralist şi democratic şi de drept................................71

4. Forma de guvernământ.............................................................................74

Concluzii...............................................................................................................76

Notă bibliografică................................................................................................78

CUVÂNT INTRODUCTIV

Societatea umană are la baza existentei sale valori materiale si spirituale asamblate in

cadrul unei structuri organizate care poarta numele de stat .

Statul intruneste atat aspectul personalitatii juridice care este o dimensiune

importanta a sa,dar totodata si alte elemente cum ar fi si alte persoane juridice fie de drept

public sau de drept privat, ca de exemplu judet,oras,comuna respectiv societati

comerciale,asociatii,fundatii.

Definirea notiunii de stat trebuie sa cuprinda si o a doua dimensiune evidentiata prin

suveranitate,autoritate statala ,ceea ce face statul sa fie diferit de o persoana juridica luata ca atare.

Expansiunea istoriei a avut ca preocupare studiul permanent al fenomenului numi”Stat”

Oamenii se nasc, trăiesc şi îşi îndeplinesc menirea de fiinţe superioare numai în cadrul

societăţii umane, nu în afara acesteia. O autoritate politică devine o necesitate în cadrul unei

societăţi şi numai pentru simplu fapt că membrii ei au de multe ori interese divergente care pot

provoca tensiuni şi destabilizări.

Se spune despre stat că este o formă de societate organizată, ceea ce ar însemna că în

cadrul acelei societăţi există o autoritate politică legitimă şi instituţionalizată care coordonează

acţiunile tuturor pentru realizarea unui interes general superior intereselor individuale.

Dar autoritatea menţionată se comportă ca o forţă de comandă, putând apela dacă este

cazul la constrângere pentru a impune stabilitatea şi ordinea socială, caractere impuse si regasite

in normele juridice emanate direct din autoritatea statala.Din această perspectivă se naşte

întrebarea dacă a fost găsit un model ideal de societate în care să fie ocrotite cu maximă sfinţenie

valorile general-umane. Oricât s-ar căuta nu s-ar găsi un astfel de organizare socială şi atunci nu

rămâne altceva de făcut decât să ne îndreptăm atenţia către acela care aduce cât mai multă

bunăstare pentru om. în fond toate aceste căutări au loc tocmai pentru a procura fiinţei umane

cât mai mult bine, fără a i se sacrifica prea mult libertatea şi demnitatea.

Şi totuşi, la o concluzie s-a putut ajunge: doar o societate în care suveranitatea poporului

constituie termenul puterii politice face posibilă promovarea atât a exigentelor reclamate de

ordinea socială cât şi promovarea unor valori fundamentale, cum ar fi: libertatea, drepturile

omului, egalitatea, justiţia,etc.

Societatea romaneasca si-a consolidat valorile esentiale unui popor liber si democrat

odata cu alegerile libere libere din 20 mai 1990 care avut ca scop găsirea acelei forme de

organizare a societăţii menită să se apropie cât mai mult de valorile specifice si esentiale unui

popor de care am amintit mai sus.

Aspectul acesta s-a pastrat si prin adoptarea referendumului din 2003 care

specifica Titlul I al Constituţiei care releva fundamentele statului roman

Astfel, potrivit normelor constituţionale, statul român este stat: naţional, suveran şi

independent, unitar şi indivizibil, republican, de drept, social, democratic, menţionându-se că

pluralismul reprezintă o valoare supremă, garantată.

Ȋn primul capitol se doreste dezbaterea pe larg a notiunii de „stat” care implica definitia

statului ,istoria aparitiei sale,criteriile si esenta acestuia dar si tendintele contemporane in

problematica statului. Conform primului capitol termenul de „stat” este de sorginte latina care se

bazeaza pe concepte de stabilitate. Secolul al XVI-lea aduce o notiune mai moderna a statului,

notiune regasita in lucrarea „Il Principe” publicata de catre Niccolo Machiavelli. In

acceptiunile autorilor romani statul este constituit din elemente si fapte volitionale care se

contopesc intr-un mod indisolubil devenind o „grupare omeneasca,un teritoriu determinat”

conform spuselor lui Paul Negrescu care dezbate aceste concepte in lucrarea denumita

„Enciclopedia Romaniei”.

Concluzia primului capitol este ca existenta unui stat trebuie sa cuprinda trei elemente

esentiale si fundamentale:populatie,teritoriu si autoritate politica,suverana si institutionalizata.

Capitolul II intitulat” Atributele statului roman” este consolidat pe elementele

constitutionale specifice ,esentiale si fundamentale necesare existentei Romaniei ca si stat.

Structura sa se intinde pe cele opt subpuncte ce se regasesc si in Constitutia statului roman:

Romania stat suveran si independent;stat national;stat unitar si independent;stat republican;stat

de drept;stat social;stat pluralist;stat democratic.

Cele doua capitole care formeaza tema”Caracterele constituionale ale statului roman”

imbina atat definirea statului in integul sau ca existenta dar si existenta si evolutia statului

roman .

CAPITOLUL I

STATUL-FENOMEN ISTORIC, SOCIAL ŞIPOLITIC

NOŢIUNEA DE STAT

Termenul "stat" este de origine latină exprimând ideea unei anumite, stabilitatea unei

situaţii. Romanii au fost aceia care au conferit cuvântului "status" o semnificaţie politică şi

valenţe noi, vorbind de "Status Rei romanae" sau "Status Reipublicae".

Noţiunea de stat în înţelesul ei modern s-a conturat mult mai târziu, fiind folosită pentru

prima dată de Niccolo Machiavelli în lucrarea sa fundamentală "II Pricipe", apărută în 1516. Este

practic momentul când noţiunea de "coroană" nu mai este utilizată pentru a desemna simbolul

puterii deţinute de rege, împărat sau prinţ, ci începe a fi înţeleasă ca instituţie monarhică însăşi.

Pe de o parte se realizase în plan teoretic în mod clar diferenţierea dintre guvernanţi şi

guvernaţi, iar pe de altă parte se reuşise un pas uriaş care constă în perceperea faptului că

deasupra monarhului exista o entitate permanentă, stabilă, abstractă, distinctă de persoana

guvernanţilor temporari. Este ideea atât de sugestiv redată prin vechiul dicton francez: "Le roi est

mort, vive le roi!".

într-adevar, "Tutti gli Staţi" sunt primele cuvinte din "II principe", Machiavelli referindu-

se tocmai la această entitate care constituie cadrul şi în acelaşi timp suportul puterii politice într-

o societate, reprezintă puterea organizată asupra unei populaţii aflată pe un anumit teritoriu.

Machiavelli, alături de alte minţi luminate ale vremii: Bodin, Hobbles, Spinoza, a avut

meritul de a fi pus bazele unei teorii laice asupra statului, deşi păcătuieşte prin aceea că, dominat

fiind de aspectele concrete ale fenomenelor ce se petrec în societatea în care trăieşte, nu poate

detase statul de oamenii care "constituie" statul. Astfel, el personalizează puterea legând statul

de persoana "Principelui". Prin confuzia pe care o săvârşeşte între stat ca putere organizată şi

acela chemat temporar să exercite această putere, el pune, voit sau nu, temelia doctrinei

absolutismului.

Cu toate acestea un lucru important s-a produs: consacrarea noţiunii de stat, urmând ca ea

să fie cristalizată în perioada următoare, ca entitate abstractă ce presupune ideea de stabilitate, de

permanenţă, de durabilitate şi continuitate, aşa cum, de altfel, sugerează în mod clar latinescul

"status".

în acelaşi sens, Paul Negrescu6 identifica anumite elemente de fapt şi voliţionale care

,reunite" în mod indisolubil ...constituie Statul ce devine astfel titularul intereselor colective".

Astfel, el vorbeşte despre "grupare omenească, teritoriu determinat, oameni care comandă şi

oameni care se supun, sub ameninţarea de constrângere..."

Un alt mare jurist7 al vremurilor interbelice defineşte, la rândul său, statul ca fiind o

"grupare de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională ocupând un teritoriu determinat şi fiind

guvernaţi de o putere superioară voinţelor individuale" şi - continuă autorul - "Această persoană

superioară voinţelor individuale este Statul, personificarea întregului grup social după un

teritoriu dat, care grup, în sens larg, se numeşte naţiune".

Toate cele trei elemente componente - populaţia (naţiunea), teritoriu, autoritatea politică

suverană şi instituţionalizată - sunt impregnate puternic de ideea de permanenţă, stabilitate,

continuitate, idee care întruchipează semnificaţia însăşi dată de romani cuvântului "status".

Astfel, naţiunea - deosebită de popor - privit fiind ca o sumă de indivizi - constituie o

entitate abstractă, superioară "o idee activă la care participă toţi care au conştiinţa ei". Aceasta nu

dispare decât atunci când dispare conştiinţa de sine, fiind eternă "căci generaţiile se succed

neîntrerupt". Cu atât mai mult, teritoriul sugerează ideea de permanentă durabilitate deoarece el

constituie cu adevărat elementul de bază, trainic, al unui stat. Dar, stabilitatea este o

caracteristică esenţială şi celui de-al treilea element component, ştiut fiind că numai guvernanţii

(ca persoane) sunt vremelnici, nu şi instituţiile fundamentale ale statului în numele cărora decid,

într-o perioadă de timp.

6 Paul Negrescu - Enciclopedia României - voi. I, statul,cap. III, Constituţia României, pag. 171. George Alexianu - Drept constituţional, Bucureşti, 1930, pag. 89-90

7

Este de netăgăduit faptul că o societate umană nu poate să existe, să se dezvolte din punct

de vedere material şi spiritual decât în cadrul unei structuri organizate, iar această structură

privită ca şi unica soluţie pentru conservarea valorilor umane este statul.

Concept şi realitate în acelaşi timp, pe bună dreptate s-a spus că "Statul este o construcţie

pe care toţi, sau cei mai mulţi, deseori o ignoră sau o detestă, dar pe care toţi o invocă, o solicită

atunci când viaţa, libertatea sau averea lor sunt puse în pericol. Statul creează unora speranţa,

produce altora durere, nemulţumire şi chiar adesea sentimentul revoltei...Oamenii dărâmă state

pentru a le înlocui cu alte state."1

Termenul în sine de "stat" poate fi privit din mai multe perspective: sociologică - atunci

când el este considerat "dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice" 2, istorico-

geografică - unde statul ar reprezenta "populaţia organizată pe un anumit teritoriu, configurat

prin frontiere recunoscute de celelalte state precum şi relaţiile interne politice, economice şi

culturale ale acestei populaţii"3, politico-juridică - ceea ce ar însemna că statul este organizarea

politică de pe un anumit teritoriu.

în sensul cel mai larg noţiunea de stat include toate cele trei elemente componente:

teritoriul, populaţia şi autoritatea politică suverană, instituţionalizată.

în sens restrâns statul înseamnă forma organizată a puterii suverane, adică un ansamblu

de organe de stat prin care el se impune în faţa guvernanţilor - ca de pildă: parlamente, guverne,

autorităţi judecătoreşti, armată, poliţie etc, exercitându-şi funcţiile: legislativă, executivă,

jurisdicţională, represivă, de apărare ş.a. Acest ultim sens reprezintă de altfel şi sensul strict

juridic al statului.

Leon Duguit4 considera că diferenţierea dintre guvernanţi şi guvernaţi ar constitui

caracteristica fundamentală a statului. Dar, pe bună dreptate s-a spus^ că, doar această

diferenţiere nu este suficientă pentru a contura exact noţiunea de stat, mai trebuie remarcat un

fapt, şi anume acela că vorbim de stat atunci când guvernanţii acţionează asupra guvernaţilor

"după o anumită ordine legală sau cutumiară ", când "chiar dacă persoanele care alcătuiesc la un

moment dat categoria socială a guvernanţilor ar înceta să existe ... alţii le-ar lua locul. Cele de

mai sus vin să sublinieze faptul că statul este o instituţie care se deosebeşte de alte instituţii prin

"natura specifică a activităţilor sale fundamentale-legislativă, executivă, judecătorească

determinându-şi singur propria competenţă.

1 Ioan Muram - Drept constituţional şi instituţii politice - ediţia a IV-a revăzută şi adăugită. Editura Actami -Bucureşti, 1995, pag. 9.2 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice, voi II ,Editura Fundaţiei "Chemarea",Iaşi, 19937 pag. 8.3 Gheorghe Mihai şi Radu Motica - Fundamentele dreptului, Editura AII, Bucureşti, 1997, pag. 168.A Leon Duguit-Traite de droit constitutionel -ed. III vol.I ,Paris,1928,-apud Tudor Draganu - Drept constituţional şi instituţii politice,vol I ,-Univ. Ecologica"Dimitrie Cantemir", Fac de drept Tg-Mures, 1993. pag. 91 ■ Tudor Draganu, op. cit., pag. 91-92.

SCURT ISTORIC

Statul este un fenomen istoric; el este produsul dezvoltării istorice a societăţii umane

pentru că apare pe o anumită treaptă de evoluţie a acesteia.

Societatea umană a cunoscut într-adevăr forme preetatice de organizare, acelea în care

puterea aparţine fie grupului însuşi, fie unui şef sau grup restrâns de persoane. In primul caz

avem de-a face cu o putere difuză, autonomă, iar în al doilea cu una individualizată. Cert este

însă faptul că, în ambele situaţii, societatea se guverna pe baza unor superstiţii şi cutume, a unor

reguli de conduită bine sădite în mintea oamenilor şi unanim respectate - condiţie esenţială

pentru traiul în comun. La tradiţiile şi obiceiurile care asigurau supunerea indivizilor aproape de

la sine se mai adăuga şi carisma "şefului". Era perioada societăţii când "şefia în trib nu are

funcţie de autoritate ci de prestigiu recunoscut public: şeful nu decide obţine acordul

comunităţii".

încălcarea ordinii provenită din strămoşi - ordine enunţată şi repetată de "şef, ar fi atras

o reacţie violentă din partea comunităţii, soldată cu excluderea individului vinovat din sfera

raporturilor sociale, fapt care ar fi putut echivala cu o "moarte" juridică a acestuia. Pe bună

dreptate, referindu-se la perioada respectivă, Jeaqn William Lapierre9 "Şeful primitiv nu deţine

monopolul asupra violenţei legitime, pentru că deţine monopolul asupra folosirii cuvântului

legitim".

Pe o treaptă istorică superioară de dezvoltare a societăţii s-a constatat că autoritatea

puterii nu se mai putea sprijini numai pe tradiţii şi cutume. Statul trebuia deci "inventat"

impunându-se ca o necesitate stringentă. Acest lucru s-a întâmplat atunci când a avut loc

desprinderea autorităţii de persoana care o întruchipa, cu alte cuvinte, când puterea devine o

instituţie de sine stătătoare, permanentă şi stabilă, cei chemaţi să o exercite fiind vremelnici şi

trecători. Apare astfel cadrul instituţionalizat menit să legitimeze puterea, s-o organizeze şi să-i

asigure climatul necesar pentru a fi exercitată cu cât mai mare eficienţă.

Tocmai acest cadru instituţionalizat constituie statul, iar puterea astfel instituţionalizată

este o putere etatică - puterea de stat.10

De-a lungul timpului statul s-a consolidat şi perfecţionat ca şi instituţie, devenind singura

"formulă juridică de existenţă a unei societăţi, popor sau naţiune...Democratic sau nu, statul se

8 Gheorghe Mihai si Radu Motica- Fundamentele dreptului- Editura All,Bucuresti,1997,pag.l68.9 Jean William Lapierre-Viata fara stat?- Institutul European Iasi,1997,pag.296.10 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - vol.I, Editura Europa Nova.Bucureşti .1996.pag.66.

impune, pentru că el implică organizare şi ordine. Civilizaţia societăţii are implicaţii asupra

trăsăturilor şi procedeelor utilizate de state, dar nu asupra conceptului ca atare.11

într-adevăr, structura şi funcţiile statului se pot modifica în timp ca urmare a evoluţiei

societăţii omeneşti, dar statul rămâne acelaşi, ca instrument de organizare şi conducere a

comunităţii respective, ca putere de comandă şi catalizator al voinţei indivizilor în vederea

satisfacerii interesului general şi realizării binelui comun.

Statul este un rău necesar, care, prin funcţiile sale avute îl face indispensabil. Este

suficient să le trecem doar în revistă: funcţiile legislative, executive şi juridice; funcţii interne şi

externe; funcţiile economice, sociale, culturale, represive ş.a.

11 Ioan Muraru - Drept constituţional şi instituţii politice-ediţia a Vi-a revăzută şi adăugită, vol.I. Editura ACTAMI, Bucureşti, 1995, pag. 10.

CRITERIILE Şl ESENŢA STATULUI PERSONALITATEA STATULUI

1. Statul - persoana juridică

Personalitatea juridică este în mod incontestabil unul din criteriile esenţiale ale statului.

Persoană juridică sau persoană morală - cum mai este denumit - statul este deţinător de

drepturi subiective, în planul vieţii juridice.

Fără a detalia, se cuvin a fi făcute unele consideraţii cu privire la conceptul de drept

subiectiv şi cel de drept obiectiv. Astfel, dreptul obiectiv constă în totalitatea normelor de

conduită care se bucură de un respect general din partea comunităţii umane, norme care, dacă

este cazul, pot fi impuse prin forţa de constrângere a statului. Includem în această categorie, cu

titlu de exemplu, acele norme care reglementează anumite obligaţii în sarcina indivizilor, ca de

pildă cele referitoare la plata unor taxe şi impozite .

Spre deosebire de aceasta, dreptul subiectiv presupune puterea unei persoane, garantată

de lege, de a-şi impune voinţa, în vederea valorificării unui drept personal. In virtutea acestei

puteri, persoana poate avea o conduită determinată sau să ceară alteia să aibă un anumit

comportament, adică să realizeze o activitate sau, dimpotrivă, sa se abţină de la o acţiune.

Garanţia dreptului subiectiv este dată tocmai de posibilitatea titularului de a cere implicarea

forţei de constrângere a statului pentru restabilirea ordinii juridice încălcate.

Revenind, constatăm că, la fel ca şi o persoană fizică, statul este subiect de drepturi şi de

obligaţii, altfel spus, din perspectiva dreptului este o persoană cu capacitate juridică de folosinţă

deplină.

Decretul nr.31/1954 prin prevederile sale cuprinse în art. 25 , vine şi consacră acest

criteriu, stabilind că : "Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în

nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii".

Odată stabilit acest lucru, problema care se pune în continuare este aceea de a explica,

cum este totuşi statul înzestrat cu drepturi şi obligaţii atât timp cât el reprezintă o entitate

abstractă, lipsită de voinţă proprie, iar pentru realizarea scopurilor, fiind nevoiţi să recurgă la

serviciul unor persoane fizice. Cum poate, deci, statul, construcţie pur şi simplu tehnico-juridică,

să exercite drepturi şi obligaţii ca orice subiect de drept?

întrebările de mai sus au generat de-a lungul timpului numeroase teorii. Amintim câteva

din acestea :

10

a) Teoria ficţiunii pure - potrivit căreia fiinţele (indivizii) pot fi persoane în sens juridic,

deoarece numai ele au o existenţă reală şi o viaţă psihologică pe măsură.

Nefiind fiinţă reală ci doar persoana ideală, statul nu poate avea decât o personalitate fictivă, rod

al creaţiei în plan teoretic pentru a putea explica anumite acţiuni în vederea atingerii unor

scopuri. George Alexianu12 remarca însă că 'această teorie este foarte discutată. Dânsa

păcătuieşte prin faptul că neagă chiar existenţa dreptului care «nici el,n.n.» nu cade sub simţurile

noastre fizice..."

b) Teoria personalităţii morale care vorbeşte de combinarea voinţei indivizilor din

societate rezultând astfel o nouă voinţă, cu caractere distincte; cu asemenea voinţă ar fi înzestrat

apoi statul care ar deveni astfel o persoană juridică reală.

Suntem, de asemenea, în prezenţa unei construcţii teoretice greşite, pentru că nu poate fi

vorba de naşterea unei voinţe noi - în plan real - prin însumarea tuturor voinţelor individuale,

astfel că, dintr-o asemenea perspectivă, după cum observa profesorul Tudor Drăganu 13, "statul

nu este o persoană reală, înzestrată cu voinţă proprie. Ceea ce se numeşte personalitate morală a

statului este numai un procedeu tehnic-juridic menit să facă cu putinţă ca, din anumite puncte de

vedere, această masă de oameni, care este organizată pe un teritoriu determinat, să fie tratată ca o

singură unitate". Apreciem că acest ultim punct de vedere exprimat de marele profesor este cel

corect în materia personalităţii juridice a statului.

c) Din aceleaşi raţiuni expuse mai sus nu poate fi împărtăşită nici teoria care neagă în

totalitate personalitatea morală a statului. In baza acesteia este contestată în totalitate valoarea şi

utilitatea noţiunii de drept subiectiv al statului, ceea ce face cu neputinţă explicarea înfăţişării ca

o unitate a colectivităţii umane ce stă la baza statului, în raporturile sale cu terţii.

2. Suveranitatea autorităţii statale

Criteriul personalităţii juridice nu este încă suficient pentru conturarea completă a

instituţiei statului.

într-adevăr, constatăm că într-o societate umană există şi alte persoane morale de drept

public şi privat. Nici societatea românească nu face excepţie, unde, în temeiul şi condiţiile legii

există numeroase astfel persoane : judeţul, comuna, oraşul - persoane juridice de drept public -

şi: societăţi comerciale, regii autonome, instituţii, asociaţii, fundaţii etc. - persoane de drept

privat.

Toate cele de mai sus se deosebesc esenţial de stat prin faptul că le lipseşte o a doua

calitate, aceea a suveranităţii.

12 George Alexianu - Drept constituţional, Bucureşti, 1930, pag.91.13 Tudor Drăganu - Drept constituţional, vol.I, Universitatea Ecologică " D. Cantemir" , facultatea de DreptTârgu-Mureş, 1993, pag. 100

11

Suveranitatea autorităţii este prin urmare un alt criteriu care vine şi întregeşte conţinutul

statului ca instituţie juridică. Suveranitatea este deci o calitate proprie şi exclusivă a autorităţii

statului, ceea ce înseamnă că nici o altă autoritate din interior sau din exterior nu i se poate opune

şi nici nu o poate concura.

Cu alte cuvinte, autoritatea puterii de stat este supremă.

Suveranitatea puterii statale se înfăţişează la rându-i sub două ipostaze, şi anume:

suveranitatea internă şi suveranitatea externă. în primul caz, prin suveranitate se înţelege

aptitudinea puterii de stat "de a stabili şi rezolva toate problemele vieţii politice şi social -

economice prin rânduieli obligatorii pentru întreaga populaţie, de a reglementa statutul juridic al

cetăţenilor săi...precum şi dreptul de a dispune de toate resursele materiale aflătoare pe acel

teritoriu"14. Este evidentă supremaţia puterii de stat faţă de orice alte puteri sociale - aparţinând,

de pildă, partidelor, sindicatelor, asociaţiilor - organizate în interiorul statului. In a doua

ipostază, suveranitatea se prezintă ca fiind dreptul deplin şi exclusiv al autorităţii publice " de a

decide în toate problemele interne şi externe după libera sa apreciere şi potrivit cu interesele

proprii, fără imixtiunea sau constrângerea exercitată de o altă putere statală sau suprastatală ". l D

3. Originea şi esenţa statului

Este astăzi un punct de vedere unanim recunoscut că statul îşi exercită puterea asupra

tuturor cetăţenilor naţiunii şi că, în acelaşi timp, puterea acestuia emană de la naţiune. In

consecinţă, naţiunea este sursa şi originea suveranităţii statului.

Problema care se pune este de a şti "cum, într-un grup omenesc dat, sunt anumiţi indivizi

cari pot legitim să-şi impună voinţa lor, ca atare, altor indivizi, să pună legitim în mişcare o

putere de constrângere irezistibilă "16.

Şi în felul acesta ajungem la cele două sisteme doctrinare, conturate şi consolidate de-a

lungul timpului cu privire la originea şi esenţa statului. Profesorul Ion Deleanu le precizează,

vorbind astfel despre : a) Concepţia potrivit căreia statul este un fenomen al forţei, un instrument

de constângere; b) Concepţia în sensul căreia statul este, prin excelenţă, un fenomen voluntar"17.

A. Statul - fenomen al forţei

Primul sistem doctrinar caută să găsească răspuns cu privire la temeiul juridic al puterii

unor indivizi de a comanda altora, puterii de a-şi impune voinţa apelând dacă este cazul la forţa

de constângere.

14 Ion Deleanu - Dreptul constituţional şi instituţii politice - voi. I, Bucureşti, 1991, pag.2215 Ion Deleanu, op.cit..pag.2316 Leon Duguit - citat după George Alexianu - Drept constituţional, Bucureşti, 1930, pag.941' Ion Deleanu - op.cit, vol.II, Editura Fundaţia " Chemarea ", Iaşi, 1993, pag.8

12

Sunt incluse aici mai multe teorii care încearcă să legitimeze puterea statală. Una din

acestea este teoria teocratică rezumată astfel: "Omnis potestas a Deo" ("Orice putere este de la

Dumnezeu") care face trimitere la sentimentul religios al oamenilor şi pune în centrul atenţiei

originea divină a statului. Ea se prezintă sub două variante: cea a dreptului divin supranatural şi

cea a dreptului divin providenţial.

Prima variantă a concepţiei teocratice apărute în Franţa secolelor XVI şi XVII vorbeşte

de faptul că divinitatea a creat autoritatea statală ca şi putere supremă şi tot ea ar fi atribuit

exercitarea acesteia uneia sau mai multor persoane. Potrivit celei de-a doua forme teocratice de

concepţie, divinitatea se limitează doar la crearea puterii fără a mai atribui cuiva direct

exercitarea ei, dar, cu toate acestea, după cum se derulează lucrurile într-o societate - într-o

înlănţuire firească sub semnul providenţei una sau mai multe persoane este( sunt) aleasă ( alese )

pentru a îndeplini voinţa divină, investite fiind astfel cu autoritate supremă în stat.

Cu mici nuanţe, ambele variante ale teoriei teocratice - care conveneau în mod deosebit

monarhilor absoluţi - nu pot explica în mod obiectiv originea şi esenţa statului. în mod corect s-a

afirmat că "aceste doctrine au rămas de domeniul istoriei, deoarece sunt izbite de un viţiu iniţial

şi iremediabil: sunt extra-ştiinţifice pentru că impun intervenţia forţelor supranaturale"18.

In cadrul aceluiaşi sistem doctrinar de care vorbim, identificăm însă şi alte concepţii cum

ar fi, de pildă, cea sociologică, ori teoria normativistă sau concepţia marxistă despre stat.

Concepţia sociologică porneşte de la ideea că omul este o fiinţă socială ceea ce conduce

la solidaritatea cu semenii săi.

Solidaritatea ar fi deci o necesitate intrinsecă vieţii sociale, ori, în condiţiile date şi în

măsura în care dreptul este privit ca fiind produsul solidarităţii sociale este firesc ca să existe o

forţă irezistibilă de constrângere - statul.

Leon Duguit şi Max Weber, promotorii acestor concepte, merg mai departe, aşa cum

arată profesorul Ion Delenu şi asociază "ideii de forţă a statului ideea de legitimitate", "statul

revendicându-şi astfel monopolul constrângerii legitime"19.

Teoria normativistă promovează sintagma "normativitatea dreptului" atunci când scoate

în relief necesitatea forţei obligatorii a normelor. Partizan al acestei teorii, Hans Kelsen vede în

stat nici mai mult nici mai puţin decât un ansamblu de norme ierarhizate a căror respectare

trebuie impusă prin forţa de coerciţie, statul fiind în atare situaţie singura expresie a ordinii

juridice.

Doctrina marxistă porneşte de la ideea că statul care s-a constituit pe fundamentul

proprietăţii private nu poate fi altceva decât puterea organizată a unei clase pentru asuprirea

18 George Alexianu - Drept constituţional, Bucureşti, 1930, pag.9819 Ion Deleanu - Tratat de drept constituţional, voi.II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag.9

13

alteia; cu alte cuvinte, el este expresia luptei ireconciliabile dintre clasele sociale şi într-o

asemenea situaţie nu poate fi decât un fenomen al forţei, un instrument de constrângere. Potrivit

aceleaşi teorii, caracterul coercitiv al statului urmează să se diminueze în timp până la dispariţia

totală a statului însuşi, fenomen care se va produce pe o treaptă superioară de dezvoltare a

societăţii şi anume în etapa socialismului multilateral dezvoltat şi trecerii spre comunism.

Doctrinele anarhiste împărtăşesc cealaltă extremă: societatea fără stat, o societate ideală

în care fiecare om îşi poate manifesta plenar libertatea, cu condiţia respectării libertăţii altora.

Statul, ca instrument al forţei, al dominaţiei, nu face altceva decât să distrugă personalitatea

individului.

Anarhismul, ca doctrină, îmbracă atitudini variate2 , promotorii ideii ca individul să fie în

acelaşi timp şi guvernant şi guvernat, obişnuind de regulă în argumentare să se refugieze în

trecut şi să facă apologia modului de viaţă întâlnit în societăţile primitive. Ei se exprimă în

modul cel mai dur la adresa statului căruia nu contenesc să-i dorească dispariţia. Un scurt citat în

acest sens ni se pare edificator: "Nu, nu vreau statul, nici măcar ca servitor. Resping guvernarea,

chiar directă. în toate aceste inovaţii nu văd decât pretextele parazitismului şi ale

retragerii,invocate de puturoşi"21.

Dintre adepţii actuali ai doctrinei anarhiste trebuie menţionat în mod deosebit Pierre

Clastres, cu lucrarea sa, apărută în anul 1974, la Paris, intitulată "La societe contre l'Etat" care

primeşte o puternică replică din partea sociologului Lapierre, care afirma printre altele: "Cum să

dovedim că bunii sălbatici sunt mai fericiţi decât noi? Cine a inventat aparatul de măsurat

fericirea ? un lucru în schimb, poate fi dovedit şi măsurat: societăţile acestea « fără stat » pe care

le iubeşte şi le admiră Clastres, sunt societăţi lipsite de apărare. Poţi să le aperi fără stat ? Oare

nu, tocmai pentru a putea să supravieţuiască, unele societăţi umane s-au organizat politic într-un

stat ?22

Evident, întrebările de mai sus au un pur caracter retoric.

B. STATUL - fenomen voluntar

Al doilea sistem doctrinar are la bază voluntarismul, în sensul că voinţa umană joacă un

rol hotărâtor în viaţa societăţii, inclusiv în fundamentarea fenomenului statal. Acest sistem mai

este cunoscut şi sub denumirea de "doctrine democratice" în literatura de specialitate, tocmai

pentru faptul că este perfect compatibil cu ideea de democraţie, găsind un sprijin în ea.

20 Ion Deleanu - op.cit, pag. 1021 Joseph Proudhon - Idee generale de la revolution du XlX-eme siecle. Paris, 1924, apud Jean - Wiliam Lapierre,viaţa Iară stat?, Institutul european, Bucureşti, 1997, pag.299.22 Jean - Wiliam Lapierre - op. Cit., pag.297

14

k

Este o doctrină mai realistă şi, în acelaşi timp, generoasă, deoarece presupune, mai întâi

de toate, realizarea acordului de voinţe între guvernanţi şi guvernaţi în articularea şi funcţionarea

mecanismului statului.

Ca şi în celălalt sistem, şi aici întâlnim o varietate de concepţii care, în ansamblul lor,

"pun originea puterii politice în voinţa colectivă a societăţii, supusă acestei puteri şi cari arată că

puterea politică este legitimă numai pentru că este instituită de colectivitatea pe care o

conduce"23. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestui sistem doctrinar s-au dovedit a fi Thomas

Hobbes, John Locke şi Jean-Jacque Rousseau deşi, idei în acest sens au început să fie exprimate

încă din secolul al XH-lea.

Paul Negulescu afirmă că "individul-om, în orice grupare omenească, este realitatea

primară; el oscilează între două tendinţe antagoniste: pe de o parte, el este, prin natura lui, egoist,

sau mai bine zis individualist, iar pe de altă parte, tot prin natura lui este sociabil şi nu poate să

trăiască afară din societate"24.

Hobbes, în lucrarea sa "Leviathan", apărută în anul 1654, referindu-se şi el la prima

tendinţă arătată mai sus, remarca la rându-i starea de război a tuturor împotriva tuturor în care se

află indivizii, văzând în aceasta o stare naturală a omului, căreia nu I se poate pune capăt decât

prin apariţia statului ca şi formă superioară de organizare a societăţii.

Potrivit acestuia, statul ar urma să fie produsul unui contract tacit al oamenilor, singurul

mijloc de asigurare al păcii între aceştia. Pe lângă simplu acord, Hobbes mai vede necesară şi o

uniune completă a indivizilor în aşa fel încât statul, pe temeiul unei asemenea uniuni să exercite

o suveranitate absolută. "Voinţele tuturor să se subordoneze voinţei unuia singur, iar voinţa

unuia să fie ţinută ca voinţa tuturor şi a fiecăruia" 3.

John Locke porneşte în fundamentarea teoriei sale democratice, dimpotrivă, de la cealaltă

tendinţă a individului şi anume aceea potrivit căreia "omul în stare de natură este o fiinţă

rezonabilă şi liberă, dornică să trăiască bine"26 şi,pentru a-şi atinge acest scop, este dispus să facă

unele concesii în interesul "Binelui Comun".

Iată cum omul, de bună voie, renunţă la unele pretenţii, prerogative şi drepturi în favoarea

statului căruia îi datorează respect, fără ca statul, la rândul său, să poată excede cadrul "trasat"

prin pactul social încheiat. Potrivit acestui teoretician, omul îşi conservă drepturile sale naturale

şi poate să le impună puterii, dacă va fi cazul.

Jean-Jack Rousseau are la rândul său un mare merit în consolidarea sistemului doctrinar

voluntarist deoarece a dat o nouă dimensiune ideii de pact social. Lucrarea sa fundamentală

23 George Alexianu - Drept constituţional, Bucureşti, 1930, pag.9924 Paul Negulescu - Enciclopedia României - Statul -,cap.III,Bucureşti, 1938, pag. 1712" George Alexianu , op. Cit.,pag. 10126 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Editura Fundaţia "Chemarea", Iaşi, 1993,pag. 10

15

"Contractul social" a fost elaborată în mod cert sub influenţa "Scolii dreptului natural". în

sprijinul celor de mai sus aducem un citat din capitolul VI, cartea I,în care, părintele teoriei

contractuale susţinea : "Societatea civilă e născută dintr-un contract prin care oamenii au renunţat

la independenţa lor naturală pentru a dobândi, în schimb, siguranţa. Din acest contract s-a născut

un corp moral şi colectiv, un eu comun, o voinţă generală"27.

Concluzionând, înseamnă că autoritatea se fundamentează pe convenţie.

în mod voluntar, indivizii renunţă, iată, la libertatea lor absolută pentru a asigura traiul

tuturor în societate, consimţind prin contractul social să se supună voinţei generale a naţiunii,

întruchipată în puterea de comandă a statului. Alături de ceilalţi reprezentanţi ai doctrinei

democratice revoluţionare franceze, Rousseau vede în stat, nimic altceva decât personificarea

juridică a naţiunii. "Tocmai pentru că este o persoană juridică, statul nu poate fi conceput fără

voinţă şi această voinţă este voinţa generală a naţiunii. Aceasta pentru că statul şi naţiunea se

confundă, statul nefiind decât expresia juridică a naţiunii"28 .

Mai târziu se ajunge, prin exagerare, la un absolutism al puterii politice în detrimentul

individului, ideea fundamentală care domină clar secolul XIX punându-şi amprenta pe legislaţia

vremii, fiind aceea că : "orice putere emană de la popor" .Ori, în felul acesta nu putem să nu

amintim de totalitarismul lui Mussolini exprimat peste un secol prin formula: "Tu eşti nimic.

Poporul este totul" sau "Totul în stat, nimic împotriva statului" .

4. Tendinţe contemporane în problematica statului

Leon Duguit, unul dintre marii teoreticieni ai dreptului public,nega însuşi existenţa

statului pe considerentul că nu putem identifica o voinţă a cestuia; o simplă privire asupra

realităţii ne-ar duce la concluzia că într-o societate umană găsim numai voinţe individuale, egale

între ele.Ca atare" Adevărul este că puterea publică e un fapt ca n-are în sine nici un caracter de

legitimitate sau neligimitate"30, iar "dogma suveranităţii e de domeniul fanteziei, că ea e nu

numai demonstrată, dar şi nedemonstrabilă şi inutilă"31 .

Voinţa colectivă generală - element central al sistemului doctrinar voluntarist este o

construcţie abstractă, o pură invenţie în plan teoretic, neavând nimic de-a face cu realitatea.

27 J. J.Rousseau - Contractul social - citat după George Alexiami - op.cit.pag. 10128 Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice - voi. I, Universitatea Ecologică "Dimitrie Cantemir",Facultatea de drept Tg-Mureş, 1993, pag. 16229 preluat după Ion Deleanu - op.cit.pag. 10.30 -31 Leon Duguit - Trăite de Droit Constitutionel - apud Gerge Alexianu - Dreptul Constituţional - BibliotecaUniversitară, Bucureşti. 1930, pag.92 şi 102.31 Enciclopedia României - vol.I Statul - cap. III - Constituţia României, Bucureşti, 1938. pag. 17231 Enciclopedia României - vol.I Statul - cap.III - Constituţia României, Bucureşti, 1938, pag. 172.

16

Paul Negulescu32 aduce însă serioase argumente prin care se combate construcţia teoretică a lui

Duguit, arătând că : "abstracţiunile şi ficţiunile joacă un rol imens în omenire. Nimeni nu poate

să considere noţiunea de divinitate ca o realitate şi, cu toate acestea, ea joacă un rol imens. Este

adevărat că statul este o abstracţiune, că naţiunea şi patria sunt de asemenea abstracţiuni, căci

realităţi sunt numai grupările de indivizi şi teritoriul; dar aceste abstracţiuni domină omul în cele

mai adânci fibre ale sufletului său". El atrage în continuare atenţia că, dacă am lua în considerare

numai faptele şi forţele care există în realitate, adică aşa-numitele realităţi ale vieţii, am cădea în

pericolul de a nu mai putea percepe ideea de permanenţă, de stabilitate şi de justiţie, idei care

stau la temelia noţiunii de stat.

Negând existenţa statului ca persoană juridică de drept public, Duguit elaborează o altă

construcţie teoretică referindu-se la statul modern. Aceasta este o nouă tendinţă care prinde

contur încă din perioada interbelică cu privire la modul de tratare al problematicii instituţiei

statului. Astfel, afirmă că statul modern "tinde să nu mai fie o suveranitate naţională care

comandă, ci să devină o federaţie de servicii publice care administrează, deţinătorii celei mai

mari forţe având, nu dreptul de a comanda, ci datoria de a asigura funcţionarea neîntreruptă şi

productivă a acestor servicii"33.

Se poate uşor constata că autorul nu face altceva decât să încerce o previziune asupra

evoluţiei statului pentru perioada ce va urma, intuind un transfer al centrului de greutate de la o

funcţie la alta.

Este unanim admis faptul că statul, ca orice alt fenomen istoric, se află într-o permanentă

evoluţie, transformările cele mai evidente, generate de nivelul de dezvoltare al societăţii

respective producându-se în privinţa funcţiilor sale. Aceasta nu înseamnă că statul încetează să

mai existe, fie şi numai pentru faptul că scopul pe care îl are este acela al consacrării interesului

general.

Şi în etapa actuală se fac simţite din ce în ce mai mult tendinţele de devalorizare a

fenomenului statal.

într-adevăr asistăm azi la o serie de procese datorate în primul rând ideii de reintegrare a

colectivităţilor statale, într-o colectivitate globală. Acest fenomen a devenit mai pregnant în

ultimul deceniu pe continentul european, odată cu înlăturarea Zidului Berlinului; este perioada în

care fostele state comuniste s-au angrenat într-un dificil proces de restructurare politică şi

economică sub semnul operei de reintegrare în marea familie europeană. Statul român nu face

nici el excepţie, depunând eforturi susţinute în acest sens.

32 Enciclopedia României - vol.I Statul - cap.III - Constituţia României, Bucureşti, 1938, pag. 17233 Leon Duguit - op.cit. - după George Alexianu, pag. 103

17

Problema ce se pune este cea referitoare la poziţia pe care o ocupă colectivitatea statală în

urma procesului de reintegrare. In mod corect s-a făcut observaţia că "în reintegrarea

colectivităţilor statale în societatea internaţională, statul devine astfel o colectivitate

intermediară, situată deasupra colectivităţilor infra-statale şi sub cele supra-statale"34 .

în condiţiile date de noile tendinţe, se fac simţite unele elemente care "sugerează

caducitatea cadrului statal" cum ar fi: "abandonarea unora din atributele suveranităţii,

preeminenţa normelor internaţionale faţă de cele interne, (inter)dependenţa economico-

financiară, libera circulaţie..."

Cu toate acestea statul va continua să dăinuie, deoarece "ca formă organizatoare a vieţii

sociale, puterea fixează scopurile comune diverselor colectivităţi sau societăţi luate ca întreg",

iar"câtă vreme nu intervine puterea, obiectivele colective rămân difuze şi neclare, iar acţiunea

socială nu poate fi concertată"35 .

34 Ion Deleanu - Drept Constituţional şi instituţii politice, voi. II, pag. 1133 Virgil Măgureanu - Puterea Politică şi sistemul social - Editura politică, Bucureşti, 1985, pag. 16

18

CAPITOLUL II

ATRIBUTELE STATULUI ROMÂN

Prin atribut (atribute) -, potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, înţelegem

însuşirea esenţială a unui obiect.

Referindu-se la stat, atributele sale înseamnă elementele, dimensiunile definitorii, aşa

cum ni se înfăţişează din analiza textelor constituţionale.

Sunt considerate din perspectiva celor arătate mai sus, caracteristici esenţiale ale statului

român, următoarele: stat suveran şi independent, stat naţional, stat unitar şi indivizibil, stat

republican, stat de drept, stat social, stat pluralist, stat democratic.

Aducem în sprijinul enumerării făcute, unele texte din Constituţia României cuprinse în

Titlul I intitulat "Principii generale" , astfel: Potrivit art.l alin. 1-"România este un stat naţional,

suveran şi independent " iar cu privire la structura statului român, acelaşi text statuează că este

un stat "unitar şi indivizibil".Alineatul 2din acelaşi articol consacră forma de guvernământ in

România, stipulând ca "statul român este o republica",iar in următorul alineat să identificam alte

atribute. într-adevăr, potrivit art.l al.3 din Constituţie ,"Statul român este stat de drept,

democratic şi social". In sfârşit,cu privire la atributul României de stat pluralist ,reţinem

prevederile art. 8 ,potrivit cărora'Tluralismul in societatea românească este o condiţie şi o

garanţie a democraţiei constituţionale.

Am încercat mai sus să localizăm sediul materiei în ceea ce priveşte dimensiunile

definitorii ale statului român, urmând , în continuare să le analizăm pe fiecare în parte.

ROMÂNIA-STAT SUVERAN ŞI INDEPENDENT

1. Noţiunea şi originea conceptului de suveranitate

Suveranitatea, ca atribut al statului a apărut odată cu acesta, dar noţiunea ca atare s-a

cristalizat mult mai târziu.

în doctrina juridică mai veche s-a pus semnul de egalitate între suveranitate şi puterea de

stat, ori ulterior,pe bună dreptate, s-a admis în mod unanim că suveranitatea este trăsătura

fundamentală a puterii, adică a statului.

în plan teoretic, conceptul suveranităţii a fost şi încă mai rămâne una din categoriile

juridice supusă în foarte mare măsură polemicii. Să semnalăm doar existenţa teoriilor nihiliste

potrivit cărora suveranitatea a devenit desuetă şi ,ca atare, se impune abandonarea ei

19

sau,eventual, înlocuirea cu altceva, după cum trebuie să amintim aici şi teoriile reformatoare din

lumea de azi, ce acreditează ideea că noţiunea în sine ca şi conţinutul suveranităţii ar trebui

supuse unui proces de "adaptare".

T Cu toate acestea, se impune constatarea că "suveranitatea este şi rămâne o realitate şi o

necesitate. Fireşte, suveranitatea - prin ea însăşi - nu va putea să determine armonia internă şi

externă. Nu din iluzii în forţa magică a acestui concept se va realiza armonia. Suveranitatea nu

este o stare de repaos. Ea îşi dezvăluie şi consolidează valorile numai prin acţiune" 36.

■A Ca şi trăsătură fundamentală, suveranitatea determină în plan intern deosebirea puterii de

stat de orice alte puteri sociale-cum ar fi de pilda:puterea religioasă, puterea partidelor, a

i sindicatelor etc, iar in plan extern, de orice alte puteri statale sau suprastatale.

T într-adevăr, dacă încercăm o definirea conceptului de suveranitate am putea spune că

aceasta constituie dreptul unei puteri de stat de a se organiza şi a se exercita liber de un anumit

teritoriu, de a rezolva toate problemele de ordin intern şi extern conform voinţei sale, fără vreo

imixtiune din partea altor puteri din societatea respectivă şi fără vreo îngrădire din partea altor

state.

Fiind un fenomen social-istoric concret şi care nu poate fi ruptă din contextul valorilor

democratice fundamentale, suveranitatea nu este aceeaşi, nu se manifestă uniform, ci în funcţie

de circumstanţele interne şi internaţionale şi de stadiul dezvoltării respectivei societăţi" 37.

Menţionăm că suveranitatea ca atribut al statului a apărut odată cu apariţia acestuia, dar

ideile şi concepţiile despre suveranitate au apărut mult mai târziu şi anume pe le sfârşitul evului

l mediu, predominantă fiind până la formarea statelor centralizate teoria lui Toma d'Aquino,

potrivit căreia, puterea este de origine divină: papa este reprezentantul divinităţii pe pământ, iar

, monarhii trebuiau să i se supună.

*P în perioada destrămării feudalismului, suveranitatea este considerată trăsătura

caracteristică a monarhului şi se materializează în supremaţia exclusivă a acestuia în dreptul

a b s o l u t " d e a s e c o m p o r t a d u p ă b u n u l p l a c î n r e l a ţ i i l e c u s u p u ş i i ş i f a ţ ă d e a l t e

state".Suveranitatea absolută a monarhului înseamnă totodată şi independenţa puterii laice

a

i acestuia în faţa bisericii...Se cristalizează o nouă concepţie despre suveranitate care a fost cel

mai bine exprimată într-o teorie de Jean Bodin, în lucrarea sa "Les six livres de la Republique" 38

sesizându-se pentru prima dată faptul că suveranitatea este un element fundament al statului.

36 Ion Deleanu-Dr. Constituţional şi instituţii politice - Tratat I, Editura Europa Nova, Bucureşti. 1996, pag. 76.37 Ion Deleanu - op.cit,pag. 7238 Icliil Benditer, Ioan Mureşan - Drept Constituţional - Editura Didactică şi pedagogică-. Bucureşti, 1982, pag.49

A fost definită de acesta ca "puterea absolută a statului, inalienabilă, constantă,

imprescriptibilă şi indivizibilă"39.Mai mult "atunci când J. Bodin, în secolul al XVI-lea, a

conceptualizat suveranitatea, el a asimilat-o unei forme de organizare politică-republica"40.

Ş Un salt important în definirea conceptului de suveranitate a fost înregistrat în secolul al

XVIII-lea, când asistăm la o adevărată reacţie împotriva abuzurilor monarhilor absoluţi.

în plan teoretic, promotorii ideologici ai Revoluţiei în Franţa, în frunte cu Jean Jaques

Rousseau şi-ai îndreptat astfel atenţia şi asupra conceptului despre care vorbim, susţinând că

originea suveranităţii are le bază contractul încheiat între guvernanţi şi guvernaţi. Voinţele

individuale ale oamenilor constituie fundamentul, pentru că în temeiul acestor voinţe, indivizii

de bună-voie cedează regelui exerciţiul suveranităţii, printr-un act de supunere exprimat într-

un

L contract.

* Cel ce deţine suveranitatea este poporul, iar monarhul doar o exercită. Dacă actele de

excitare nu sunt conforme cu voinţa poporului, acesta din urmă poate să desfiinţeze oricând

contractul încheiat. După cum se poate uşor observa "ideile lui Rousseau au stat la baza

elaborării teoriei suveranităţii populare şi naţionale care şi-au găsit expresia în primele constituţii

franceze.

In concepţia Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789(art.3) şi a

Constituţiei franceze din 1791(art.l Titlul III) suveranitatea aparţine naţiunii, este una,

indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă şi poate fi exprimată numai prin intermediul

reprezentanţilor"41.

* În secolul al XlX-lea, doctrina burgheză germană a îmbrăţişat o concepţie diferită

referitoare la suveranitate. în lucrarea sa "Filozofia dreptului" Hegel susţinea, contrar ideilor

exprimate de revoluţionarii francezi, că sursa(izvorul) suveranităţii este monarhul şi nu poporul,

argumentând că un popor fără monarh constituie doar o masă neorganizată, amorfă, lipsită de

putere şi de sens în cele din urmă.

La începutul secolului nostru au apărut şi alte teorii, cum ar fi de pildă teoriile pozitiviste,

Leon Duguit aşa cum am arătat fiind un adversar puternic al ideii de suveranitate alcătuită din

suveranitatea tuturor voinţelor de pe un anumit teritoriu.:jp Cu toate acestea, teoria aparţinând revoluţionarilor francezi s-a consolidat şi a câştigat

teren în timp, fiind şi astăzi împărtăşită de statele democratice, chiar dacă se fac din ce în ce mai

39 Ioan Muraru-Drept constituţional şi instituţii politice ediţia a Vi-a, voi. I, Editura ACTAMI-.Bucureşti,1995.pag.149.40 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Tratat II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 49.41 Icliil Benditer, Ioan Muraru - Drept constituţional Editura didactică şi pedagogică. Bucureşti, 1982. pag. 50.

des auzite şi alte idei. Ne referim, bineînţeles, la teoriile nihiliste care vorbesc de faptul că

suveranitatea ar fi "o idee depăşită, la care statele contemporane ar trebui să renunţe"42.

2. Formele suveranităţii democratice

Din perspectiva titularului puterii, două concepţii s-au conturat în sistemul doctrinar

democratic şi anume, cea referitoare la suveranitatea populară când deţinătorul este identificat a

fi poporul şi cea privitoare la suveranitatea naţională;în acest ultim caz, naţiunea este considerată

deţinătoare a puterii pe.teritoriul respectiv.

Ambele forme de suveranitate justifică cele două sisteme de guvernământ reprezentativ.

A. Suveranitatea populară

Această concepţie îşi trage originea din doctrina profesată de JJ. Rousseau potrivit căreia

fiecare individ deţine o cotă-parte din suveranitate, proporţională cu numărul total al populaţiei.

Ş Din punct de vedere juridic poporul este definit ca totalitate a indivizilor de pe un anumit

teritoriu. Ca atare, suveranitatea poporului este nimic altceva decât suma cotelor-părţi egale de

suveranitate care aparţin fiecărui cetăţean ce intră în alcătuirea poporului.

Pe cale de consecinţă, acest tip de suveranitate se fracţionează între cei ce alcătuiesc

poporul în cote egale ce justifică dreptul fiecăruia de a fi participant la treburile vieţii publice

prin sufragiul politic pe care îl exercită. "Consecinţa imediată a acestei teorii a suveranităţii

fracţionate, potrivit căreia toţi membrii au un drept individual de a vota, este faptul că dreptul de

vot nu poate fi refuzat nici unui cetăţean"43.Exerciţiul unei astfel de forme a suveranităţii nu

presupune în mod necesar alegerea unor organe reprezentative, întrucât ea se poate foarte bine

materializa pe calea procedurală a democraţiei directe şi semi-directe. Dacă totuşi acele instituţii

reprezentative se constituie în virtutea exercitării votului individual de către fiecare cetăţean,

deţinător al cotei părţi din suveranitatea populară - atunci,cei aleşi sunt legaţi direct de alegătorii

lor în virtutea unui mandat imperativ deoarece suveranitatea nu se poate manifesta decât prin

voinţa celor ce o deţin.

Identificăm până acum două caractere ale acestui gen de suveranitate: divizibilitatea şi

inalienabilitatea. într-adevăr, titularul nu îşi înstrăinează suveranitatea, reprezentanţii nefiind

"astfel decât simpli mandatari ai celor reprezentaţi, urmând să facă cunoscută voinţa imperativă a

acestora. Am fi, aşadar în prezenţa unui mandat imperativ... "44.

42 Ichil Benditer,Ioan Murani - op.cit., pag. 50.43 Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, Tg-Mureş, 1993, pag. 165.44 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Teoria generală voi. I, Bucureşti, 1991, pag. 36-37.

22

Analizând caracterele mandatului imperativ ajungem la concluzia că el reprezintă o

aplicaţie a contractului de mandat - care este o instituţie de drept civil la unele "raporturi de o cu

totul altă natură, raporturi de drept constituţional, cum sunt cele între alegători şi deputaţi,

raporturi care iau naştere în procesul exercitării puterii, iar nu în domeniul priva, al operaţiunilor

juridice interindividuale"45.

Din natura acestui tip de mandat se pot identifica unele consecinţe, şi anume:

- în cadrul instituţiei reprezentative din care face parte, mandatarul nu îşi exprimă propria

voinţă, ci pe aceea a celor care l-au mandatat, adică alegătorii constituiţi în corpul electoral din

circumscripţia electorală unde a candidat. De altfel, alesul respectiv numai pe aceşti alegători îi

reprezintă şi nu întregul popor, în organul reprezentativ.Ca atare, conduita sa este stabilită în

mod expres de către "mandanţi" fără a se putea abate de la aceasta.

- titularul suveranităţii - corpul electoral din circumscripţie îi poate oricând revoca

mandatul dacă se constată că mandatarul a încălcat prescripţiile primite sau le-a depăşit. Din

aceleaşi considerente, prin referendum, mandatul poate modifica sau anula o decizie luată de

mandatar.

- periodic, alesul-mandatar trebuie să raporteze corpul electoral din circumscripţie asupra

felului cum înţelege să-şi îndeplinească mandatul.

Din consecinţele arătate, remarcăm cel puţin două dezavantaje ale mandatului imperativ:

primul rezidă în faptul că cel ales nu reprezintă interesele generale, ci doar pe cele ale

alegătorilor din circumscripţia respectivă, iar al doilea priveşte subordonarea totală a alesului,

voinţei alegătorilor săi, neavând libertate de acţiune.

După cum se poate observa "guvernanţilor nu li se încredinţează prin sufragiu

suveranitatea - care este inalienabilă - ci exerciţiul acesteia. Ei sunt simpli mandatari, delegaţi ai

poporului"46.

De aici rezultă şi alte chestiuni pe care le presupune conceptul de suveranitate populară,

şi anume:

- sufragiul este în mod obligatoriu universal întrucât fiecare cetăţean dispune de o cotă-

parte egală din suveranitate, în virtutea căreia are un drept individual de a vota "Singura restricţie

pe care această concepţie o îngăduie este aceea... « privitoare la - n.n » vârsta imatură sau este

interzis acest drept, ca toate celelalte drepturi, neputând fi exercitat decât de o persoană cu

discernământ necesar. Această concepţie nu poate însă justifica nici o altă restrângere întrucât

dreptul de vot fiind un drept individual, aparţine prin naştere fiecărui cetăţean"47.în aceeaşi

43 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I - Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996. pag. 144. 46 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice, voi. II - Editura Fundaţia " Chemarea" Iaşi, 1993, pag.36. 4/ Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Tg-Mureş, 1993, pag, 165.

23

ordine de idei "exprimarea voinţei fiecărui individ prin sufragiu constituie un drept

fundamental"48.

- democraţia se realizează direct prin căile sale procedurale: referendum, veto legislativ,

iniţiativă populară, revocarea mandatului, deoarece poporul este detentorul suveranităţii, iar

aceasta nu poate fi alienată. De asemenea, suveranitatea însemnând manifestarea de voinţă a

poporului se presupune existenţa unui acord unanim sau a unui control majoritar al celor ce-1

alcătuiesc, ceea ce ar conduce la un absolutism democratic.

- existenţa clară a supremaţiei legislativului asupra executivului. Nu poate fi altfel din

moment ce legea este expresia voinţei generale a poporului, guvernanţii nefiind decât simpli

executanţi.

- forma de guvernământ este obligatoriu republicană, deoarece numai în cadrul unui astfel

de regim, poporul îşi poate manifesta voinţa alegându-şi şeful de stat, denumit de regulă

preşedinte, fie în mod direct fie indirect, prin intermediul parlamentului.

B. Suveranitatea naţională

Această concepţie are la origine doctrina lui Ch. L. Montesquieu care susţine că titular al

suveranităţii nu este poporul ci naţiunea privită ca o entitate abstractă, colectivă, superioară

celeilalte categorii juridice ce subsuma pur şi simplu totalitatea indivizilor aflaţi pe un anumit

teritoriu.

Naţiunea este considerată persoană morală cu voinţă proprie, numai că, această voinţă nu

poate fi exprimată direct de ea însăşi "apelându-se" şi în acest caz la reprezentanţi. Mandatul

acordat reprezentanţilor este însă total diferit de cel specific suveranităţii populare. Profesorul

Ion Deleanu identifică trei caractere ale acestuia: " este naţional, reprezentativ şi perfect:

naţional, întrucât, invers decât în dreptul privat, el îmbracă o formă colectivă, în considerarea

interesului general, reprezentativ, în sensul că cel ales devine reprezentantul Naţiunii şi are puteri

discreţionare; perfect, pentru că, sub semnul unei ficţiuni, contrar viziunii civiliste, cel ales are

plenitudinea prerogativelor, este irevocabil, iar activitatea lui se bucură de prezumţia

irefragrabilă de conformitate"49.

T Suntem prin urmare, în prezenţa unui mandat de drept public, opus mandatului imperativ,

un mandat colectiv şi general acordat reprezentanţei naţionale în întregul ei în vederea exercitării

suveranităţii. Pe cale de consecinţă, un "mandatar" ales intr-o anumită circumscripţie devine

'8 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Tratat II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 50. 19 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice, II, Editura "Chemarea", Iaşi,1993, pag. 36-37.

24

reprezentantul întregii naţiuni prezumându-se ab initio că în activitatea sa el îndeplineşte

întocmai voinţa acesteia.

Ca şi în cazul mandatului imperativ, specific suveranităţii populare, şi aici se impune

sublinierea unor consecinţe pe care le presupune mandatul reprezentativ, specific suveranităţii

naţionale. Astfel:

- reprezentanţa naţională în întregul ei este considerată mandatara întregii naţiuni,

deoarece suveranitatea este indivizibilă.Ca atare, hotărârile luate de organul reprezentativ nu

trebuie să mai primească girul din partea titularului suveranităţii, presupunându-se că întreaga

activitate desfăşurată este conformă cu voinţa "mandantului".

- reprezentantul (de pildă deputatul) acţionează în exercitarea mandatului de parlamentar

potrivit intimei sale convingeri, fără a primi "directive" din partea corpului electoral, în acest

sens şi fără a raporta periodic în circumscripţie asupra modului cum înţelege să-şi îndeplinească

activitatea.

- ca reprezentant al întregii naţiuni, deputatului nu i se poate revoca mandatul încredinţat,

după cum nu i se pot modifica sau anula deciziile luate, pe motiv că acestea nu ar exprima

întocmai voinţa celor ce l-au ales în adunarea reprezentativă.

- o eventuală demisie în alb a mandatarului ales ar fi nulă.

Din cele arătate mai sus, devine evident faptul că şi mandatul reprezentativ prezintă unele

dezavantaje majore. într-un regim democratic este absolut necesară găsirea unor corective pentru

a atenua pe cât posibil implicaţiile negative ale unui astfel de sistem. România, prin noua sa

Constituţie, a fost preocupată de asemenea corective, după cum vom arăta mai departe.

4 Menţionăm, în continuare, câteva din aceste dezavantaje ale mandatului întâlnit în cadrul

suveranităţii naţionale:

p - pericolul "confiscării" suveranităţii de către reprezentanţa naţională. într-adevăr, în

măsura în care adunarea reprezentativă deţine componenţa de a decide în numele naţiunii, există

riscul ca aceasta să se transforme într-o oligarhie electivă - conotaţie specifică regimurilor

politice plutocratice.

| - mai mult chiar, existenţa posibilităţii înlocuirii voinţei generale a naţiunii cu voinţa

partidului căruia mandatarul ales îi aparţine, voinţă de care, acesta din urmă, în cazul unei

discipline severe, este nevoit să ţină cont în mod exclusiv.

-excluderea oricărei "subordonări" a aleşilor faţă de alegători, nefiind chemaţi să dea

socoteală în vreun fel pe toată durata mandatului, ceea ce lasă deschisă portiţa alunecării

parlamentarilor spre voluntarism şi spre un comportament inadecvat statului în sensul punerii în

prim plan a intereselor persoanelor în detrimentul interesului general al naţiunii.

25

- naţiunea - constituită în corp electoral - deşi deţinătoare a suveranităţii devine un

simplu instrument de desemnare a reprezentanţilor la anumite intervale de timp. Aşa cum

observa P.J.Prondhon "Naţiunii nu-i rămâne decât nuda suveranitate, care semnifică mai mult

decât nuda proprietate"30.

Suveranitatea naţională denumită şi suveranitate parlamentară presupune, deci,

următoarele:

- regimul politic este, în mod inevitabil, un regim reprezentativ devenind incompatibile

căile de exprimare a democraţiei directe.

- deşi votul este universal, sunt admise şi unele censuri. Mai mult, el nu mai este privit ca

un drept subiectiv, ci ca o funcţie socială, funcţie care, odată îndeplinită "epuizează" misiunea

alegătorilor.

- suveranitatea este indivizibilă, nefiind distribuită în cote-părţi, fiecărui individ care

compune naţiunea - fiindcă naţiunea însăşi este concepută ca o entitate abstractă.

- orice mandat imperativ este nul, cu toate consecinţele care decurg de aici şi aceasta

pentru că, în sine, calitatea de reprezentant nu se conferă alesului respectiv ci întregii adunări

reprezentative din care face parte.

3. Caracterele suveranităţii

Cu privire la caracterele suveranităţii au existat suficiente preocupări în plan teoretic

pentru identificarea şi conturarea lor cât mai exactă. George Alexianu31 în lucrarea sa "Drept

constituţional", apărută în anul 1930, reuşeşte o expunere sintetică, dar, în acelaşi timp completă,

reţinând următoarele caractere ale suveranităţii:

a) suveranitatea este comună - adică " nu aparţine numai unora, ci este egal răspândită în

tot corpul social". Ceea ce înseamnă că toţi cetăţenii participă la exerciţiul vieţii publice.

b) suveranitatea este naţională - "adică să fie alcătuită din naţiunea întreagă".

c) suveranitatea este supremă - în sensul că se situează " deasupra voinţelor individuale,

care trebuie să i se supună ".

d) suveranitatea se raportează la interesele sociale.

e) suveranitatea este limitată şi mărginită, spune autorul "prin drepturile naturale şi

imprescriptibile ale omului".

f) suveranitatea este una indivizibilă - deoarece "nu sunt mai multe suveranităţi într-un

Stat".

"° loseph Prandlion - apud Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Tratat II, Editura Europa Nova,Bucureşti, 1996, pag.51.31 George Alexianu - Drept constituţional -, Bucureşti, 1930, pag. 103-104.

26

g) suveranitatea este inalienabilă şi imprescriptibilă - "aparţinând tuturor membrilor unei

societăţi, ea nu poate fi înstrăinată de titularul ei".

Profesorul Tudor Drăganu, la rândul său, dezvoltă acest subiect făcând referire la

următoarele caracteristici: unicitatea, indivizibilitatea, inalienabilitatea şi imprescriptibilitatea

suveranităţii.

Pe bună dreptate s-a remarcat că pe un anumit teritoriu se manifestă o singură autoritate

de stat şi că suveranitatea nu se fracţionează între indivizii care alcătuiesc populaţia statului

respectiv. In acelaşi timp, se cuvine subliniat că naţiunea nu are cum să-şi înstrăineze definitiv şi

irevocabil suveranitatea. "O asemenea înstrăinare este de neconceput, întrucât voinţa generală

este organic legată de persoana-naţiune astfel încât aceasta nu şi-o poate aliena, după cum un

individ nu poate să transfere altuia voinţa sa"52.

Suveranitatea este de asemenea imprescriptibilă, în sensul că exercitarea acesteia de către

altcineva decât titularul ei nu conduce la dobândire aşa cum în domeniul dreptului privat se poate

întâmpla pe calea prescripţiei achizitive. Suveranitatea nu poate fi pierdută, în astfel de condiţii,

de către titularul ei -naţiunea. In acelaşi sens cităm: "Indiferent de durata şi modul în care a

deţinut-o, ca expresie a voinţei divine sau ca rezultat al contractului social, el nu putea să o

revendice definitiv, pe calea unei prescripţii achizitive, iar titularul ei legitim - naţiunea - n-a

putut-o pierde vreodată pe calea prescripţiei extinctive"33.

4. Conţinutul şi limitele suveranităţii

Suveranitatea este atributul exclusiv al puterii de stat;constituie deci acea trăsătură ce se

i materializează în dreptul statului respectiv de a decide în treburile sale interne şi externe.

r Deşi unică şi indivizibilă - fără a se putea face o disecare în părţi distincte, de sine

stătătoare , în literatura de specialitate, atunci când se analizează conţinutul suveranităţii se

subliniază existenţa a două faţete fundamentale sub care aceasta se prezintă. Este vorba de

supremaţie şi independenţă.

Ş Artificial denumite componente ale suveranităţii, supremaţia şi independenţa constituie

elemente definitorii ale conţinutului puterii, ale modului de existenţă şi realizare a puterii ca

putere suverană.

Supremaţia denumită şi suveranitate internă sau suveranitate în stat înseamnă acea

caracteristică a puterii de stat de a fi superioară şi dominantă faţă de orice alte puteri din

interiorul acelui stat. Ea constă în dreptul puterii de stat de a rezolva toate problemele

economice, politice, sociale, culturale etc, în limitele frontierelor statului respectiv, de a dispune

52 Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, Facultatea de drept Tg - Mureş,Univ. EcologicăDimitrie Cantemir- 1993, pag. 165.33 Ion Deleanu - Teoria şi practica regimului parlamentar burghez - Editura Dacia, Cluj Napoca. 1978. pag. 32.

27

de toate resursele materiale de pe acel teritoriu, precum şi dreptul de a stabili un anumit statut

juridic cetăţenilor săi (dar şi altor persoane) fără a putea întâmpina vreun obstacol din partea

altor puteri organizate în cadrul societăţii.

Independenţa cunoscută şi sub denumirea de suveranitate externă sau cea de suveranitate

a statului reprezintă acea aptitudine a puterii de rezolva toate problemele vieţii politice şi social-

economice pe plan extern fără îngrădire sau amestec din partea altor organizaţii statale sau

suprastatale.

Cele două ipostaze fundamentale care definesc conţinutul suveranităţii se află într-o

conexiune dialectică; a lua în consideraţie numai unul sau altul din cele două elemente ar fi şi

insuficient şi ineficient în acelaşi timp, pentru conturarea exactă a conţinutului suveranităţii, dată

fiind plenitudinea prerogativelor puterii, atât în plan intern cât şi în plan extern.

Cele arătate mai sus ne-ar putea conduce la concluzia că suveranitatea puterii este

absolută şi incontrolabilă. Cu toate acestea, realitatea a demonstrat contrariul, în sensul că ea este

limitată şi relativă.

într-adevăr, în plan intern, puterea de stat îşi autolimitează suveranitatea prin însăşi

rânduiala juridică pe care o impune; potrivit acesteia, autorităţile publice chemate să exercite

puterea au prerogativele expres şi limitativ stabilite. în plus, în orice regim politic democratic,

puterea de stat nu poate să nu ţină seama de aspiraţiile şi doleanţele altor puteri din societate, de

sistemul de valori prefigurat şi pus în evidenţă prin diverse forme de manifestare ale

guvernaţilor.

în plan extern, de asemenea, asistăm la o autolimitare a exerciţiului suveranităţii, cel

puţin din punct de vedere teoretic, deoarece statul trebuie să respecte suveranitatea altor state

precum şi normele şi principiile de drept internaţional. Ori, în condiţiile actuale, când un stat

naţional constituie un element al sistemului statal internaţional, funcţionând în plan extern după

toate regulile sistemice care stabilesc raporturile dintre parte şi întreg, este mai mult decât

firească respectarea suveranităţii altor state, date fiind relaţiile de intercondiţionare ce se

statornicesc între elementele sistemului, relaţii care induc în mod evident ideea de reciprocitate.

Integrarea statelor într-un sistem internaţional se impune cu necesitate din raţiuni

economice şi politice; o analiză simplă duce la concluzia unor câştiguri evidente: circulaţie mai

lesnicioasă a forţei de muncă, a resurselor şi produselor, lărgirea pieţei de desfacere etc.

Integrarea nu afectează însă dreptul fiecărui popor de a-şi alege singur sistemul economic, social

şi politic dorit şi nici dreptul de a dispune de resursele materiale existente pe teritoriul său.

,A în realitate ceea ce un stat nu îşi limitează suveranitatea ci exercitarea acesteia, pentru că,

în fond însuşi actul de limitare a exerciţiului puterii nu este altceva decât exprimarea voinţei sale

suverane, manifestarea într-o formă concretă a însăşi suveranităţii sale. în mod concret s-a

28

remarcat că "pe plan intern, puterea de stat se autolimitează prin principiile de drept proclamate,

prin legile cărora li se supune"34.Subordonându-se propriei sale ordini juridice statul îşi defineşte

în mod suveran conduita; mai mult, în virtutea supremaţiei sale, puterea de stat poate oricând să

modifice ordinea juridică stabilită, începând chiar cu Legea fundamentală a statului.

Tot astfel se întâmplă şi în plan extern, unde "normele şi principiile de drept internaţional

nu sunt impuse din afară de o forţă suprastatală, ci ele sunt unanim admise, adică sunt produsul

consensului statelor şi rezultatul manifestării lor suverane de voinţă"",iar respectarea

suveranităţii altor state nu înseamnă anularea propriei suveranităţi, ci dimpotrivă, o garanţie a

acesteia, deoarece numai în acest fel se pune "în mişcare reciprocitatea şi avantajul reciproc" şi

se elimină condiţiile "de natură să genereze arbitrariul şi stările anarhice în comunitatea

internaţională"56.

5. România - stat suveran şi independent

Ari 1 alni.l din Constituţie prevede printre altele că România este un "stat suveran şi

independent".

Din capul locului trebuie remarcat pleonasmul legiuitorului constituant în construcţia

textului constituţional, prevalând în mod deliberat raţiunile politice în faţa raţiunilor de ordin

juridic şi lingvistic. într-adevăr, din punct de vedere al teoriei dreptului constituţional,

completarea făcută în text este lipsită de sens atâta timp cât supremaţia şi independenţa sunt cele

două faţete(ipostaze) fundamentale sub care se prezintă suveranitatea unui stat. Nu trebuie să

uităm însă faptul că Adunarea Constituantă şi-a desăvârşit lucrarea în perioada în care "unele

state îndeosebi cele din fostele federaţii socialiste, deşi s-au bucurat - intr-o oarecare măsură - de

prerogative suverane, au fost lipsite complet, sau aproape complet de independenţă, refuzându-li-

se, uneori violent, dreptul de a se desprinde de federaţie"D7.

Având de ales între cele două teorii fundamentale cu privire la suveranitatea democratică,

Constituantul român şi-a însuşit concepţia suveranităţii naţionale căreia i-a adus însă unele

corective în ideea de a mai atenua din dezavantajele amintite anterior.

Astfel, în art.2 alin.l şi 2 din Constituţie se prevede că: "Suveranitatea naţională aparţine

poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Nici un

grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu" pentru ca, prin dispoziţiile

art.66 alin.l şi 2, lucrurile să se limpezească pe deplin, statuându-se în mod expres că: "în

exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului. Orice mandat imperativ

M Gh. Miliai şi Radu Motica - Fundamentele dreptului - Editura ALL,Bucureşti, 1997, pag. 171."" Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Teoria generală I, Bucureşti, 1991, pag. 23.'6 Ion Deleanu -idem.~7 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Editura Fundaţia "Chemarea", Iaşi, 1993. pag.39.

29

este nul ".Prin modul cum s-a realizat reglementarea, este evident faptul că Adunarea

Constituantă a înţeles să îmbine avantajele celor două ipostaze: suveranitatea populară şi

suveranitatea naţională. Observăm prin urmare că, deşi suveranitatea este proclamată a fi

"naţională" titularul ei nu este naţiunea ci poporul în "serviciul" căruia se află deputaţii şi

senatorii.

Pe de altă parte, fiind vorba de suveranitate naţională este evident că sunt împărtăşite de

Constituant caracterele acesteia, ceea ce înseamnă că suveranitatea statului român este

inalienabilă, indivizibilă şi imprescriptibilă. Se pot aduce în acest sens argumente de text: nici un

grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea "în nume propriu" ceea ce denotă clar că

acest atribut al statului nu poate fi divizat în cote-părţi care să fie apoi distribuite (înstrăinate)

indivizilor care compun naţiunea.

Din simbioza realizată, se desprind câteva consecinţe care se cuvin a fi menţionate:

a) - poporul îşi exercită suveranitatea prin toate organele sale reprezentative (element

specific suveranităţii naţionale), dar şi prin referendum şi iniţiativă legislativă (elemente

specifice suveranităţii populare, adevărate proceduri de exprimare a democraţiei semi-directe).

b) - deşi sufragiul este universal - art.59 alin.l şi 81 din Constituţie - caracteristică a

suveranităţii populare, se admit însă unele censuri legate de vârstă, aptitudine intelectuală şi

morală.

c) - dreptul de vot este declarat prin art.34 alin.l ca drept subiectiv - fundamental ceea ce

constituie în mod clar o abatere de la specificul suveranităţii naţionale potrivit căruia sufragiul

este considerat a fi funcţie socială.

d) - mandatul deputaţilor şi senatorilor este reprezentativ din moment ce textul

constituţional menţionează expres nulitate oricărui mandat imperativ. Prin urmare aleşii în

organul legiuitor al statului nu pot fi revocaţi, ei reprezentând Naţiunea Română în întregul său.

Analizând conţinutul acestui atribut al statului român, trebuie avute în vedere ambele

componente : supremaţia şi independenţa.

în plan intern, aşa cum s-a statuat prin Aşezământul fundamental din 1991, puterea de

stat este supremă în limitele teritoriale ale statului român, nefiind subordonată altei puteri şi

având deplina libertate de a decide în toate problemele vieţii politice şi economico-sociale. In

acelaşi timp, fiind vorba de un regim democratic, este firesc ca puterea supremă să ţină cont de

aspiraţiile altor puteri sociale şi să se supună propriei ordini juridice pe care singură a instituit-o,

edificator fiind în acest sens conţinutul articolului 16 din Constituţie care proclamă că "Nimeni

nu este mai presus de lege".

în plan extern, atributul la care ne referim se manifestă cu pregnanţă sub cealaltă faţetă:

independenţa. într-adevăr, România este un stat independent, având aptitudinea de a decide

30

Tpotrivit cu interesele sale proprii fără imixtiuni sau constrângeri din partea altor state. în acelaşi

timp, pe baza raporturilor de intercondiţionare existente în cadrul sistemului internaţional, statul

român respectă suveranitatea altor state şi normele dreptului internaţional, norme asumate prin

manifestarea voinţei sale suverane

Constituţia românească evidenţiază prin textele sale modul în care statul român înţelege

să-şi exercite suveranitatea în exterior. Redăm în continuare câteva prevederi în acest sens: statul

român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele

la care este parte, iar tratatele ratificate fac parte din dreptul intern (art. 11) dispoziţiile

constituţionale referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale vor fi interpretate şi aplicate în

concordanţă cu normele de drept internaţional în materie însuşite de statul român, iar în caz de

neconcordanţă, prioritate au reglementările internaţionale în acest domeniu.

Nu se poate trage de aici concluzia că am asista la o îngrădire a suveranităţii ci

dimpotrivă: statul român a decis singur fără vreo îngrădire din partea altui stat să-şi modeleze

astfel conduita în raporturile cu alte state. în acest mod, nu a făcut altceva decât să-şi manifeste

plenar suveranitatea.

31

SECŢIUNEA A II-A

ROMÂNIA - STAT NATIONAL

1. Naţiunea - formă superioară de comunitate umană

Tot în textul art. 1 alin. 1 din Constituţie se precizează că România este stat naţional.

"Caracterul naţional al statului unitar român exprimă unul din elementele constitutive ale

acestuia, ştiut fiind că, în accepţiunea sa largă, statul este constituit din trei elemente şi anume:

teritoriul, populaţia(naţiunea) şi suveranitatea(puterea organizată statal).Se preferă însă în

contextul explicării caracteristicilor statului, termenul de naţional, pentru că din punct de vedere

riguros ştiinţific, naţiunea este elementul constituţional al statului, ca fiind definită ca populaţia

de ieri, de azi şi de mâine"38.

In mod corect s-a făcut observaţia de mai sus, întrucât termenul de "populaţie" dacă ar fi

folosit în analiza atributelor (dimensiunilor) fundamentale ale statului, ar da naştere la

ambiguităţi; este cunoscut faptul că din populaţia aflată pe teritoriul statului, pe lângă cetăţenii

acestuia, mai fac parte şi cetăţenii străini şi apatrizi. Populaţia întotdeauna va avea un caracter

eterogen şi fluctuant prin modificările intervenite în permanenţă, ca urmare a imigrărilor şi

emigrărilor care au loc. Transformările ce se realizează la nivelul populaţiei nu prezintă nici un

"pericol" pentru continuitatea şi identitatea statului respectiv. Dacă am defini statul român ca

"stat populaţional" nu am spune nimic semnificativ din punct de vedere al dimensiunilor statului,

pentru că orice stat are o populaţie, altfel nu poate constitui un stat.

Este, ca atare cuvenit să constatăm că naţiunea unui stat înseamnă mai mult decât

populaţia. Ea este rezultatul unui proces istoric îndelungat în care factori materiali dar şi

spirituali au jucat un rol decisiv. Astfel, comunitatea de origine, de limbă, de rasă, de obiceiuri,

de religie, de cultură, precum şi faptul de a locui împreună pe acelaşi teritoriu constituie tot atâţia

factori materiali care au contribuit în timp la formarea a ceea ce numim naţiune, după cum, deloc

de neglijat, sunt şi factori spirituali, ca de pildă: comunitatea de aspiraţii, de idealuri, de amintiri,

de suferinţe, de tradiţii, de factură psihică, dar mai ales voinţa membrilor comunităţii respective

de a trăi împreună, în interiorul aceloraşi graniţe.

Iată deci numai câteva temeiuri pentru care putem considera că naţiunea constituie o

categorie juridică superioară; într-adevăr, nu este o colectivitate umană oarecare atât timp cât

38 Ioan Muram - Drept constituţional şi instituţii politice - voi. 1, Editura ACTAMI. Bucureşti, 1995, pag. 147.

32

membrii naţiunii sunt uniţi între ei printr-un trecut istoric comun, există o legătură genetică

puternică între generaţiile care s-au succedat, există, la fel de puternică, acea dorinţă de a trăi

împreună.

"Ea - naţiunea - este cartea de identitate a poporului şi statului român. Această

colectivitate este omogenă, perenă şi distinctă de alte activităţi, prin legăturile indestructibile şi

specifice existente între membrii care o alcătuiesc, precum şi prin fizionomie", iar "sentimentul

naţional constituie astfel cel mai puternic ferment al coeziunii statului şi al permanenţei lui"39.

Acestea sunt motivele pentru care Adunarea Constituantă a cuprins în textul articolului 1

alin.l din Aşezământul fundamental dimensiunea fundamentală la care ne referim: statul român

- stat naţional; şi tot din aceleaşi raţionamente Constituantul a respins - cum putea să facă altfel?

- amendamentul propus la proiectul Constituţiei referitor la renunţarea precizării exprese a

acestui atribut pe motivul aberant că în zilele de astăzi ideea de naţiune ar fi perimată, anacronică

şi desuetă.

Se cuvine făcută o precizare: Statul - Naţiune, aşa cum este definit statul român prin

Legea sa fundamentală, nu are nimic în comun cu Naţiunea-Stat, acesta din urmă îmbrăcând

toate caracterele unui stat rasial (caracterizat prin ură rasială, exclusivism şi fanatism naţional şi

religios).

2. Problema minorităţilor naţionale

Faptul că prin Constituţie, România a fost proclamată drept stat naţional nu înseamnă că

se deschide astfel calea spre şovinism, ci dimpotrivă, ştiut fiind că sentimentul naţional

presupune, printre altele, tocmai şi ocrotirea minorităţilor, inclusiv cele pe criterii etnice, după

cum mai presupune garantarea drepturilor tuturor cetăţenilor români, indiferent de naţionalitatea

acestora.

S-au făcut, de-a lungul timpului, numeroase încercări de definire a minorităţii. Reţinem

una dintre acestea pe care o apreciem a fi mai aproape de adevăr: "Termenul de minoritate

desemnează un grup numeric inferior restului populaţiei unui stat, ai cărui membrii, purtând

cetăţenia acelui stat, au caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului

populaţiei şi sunt animaţi de voinţa de a-şi păstra cultura, tradiţiile, religia sau limba"60.

Constituţia României a avut grijă sa consacre ideea de unitate a poporului român; în art.4

se precizează că: "Statul are ca fundament unitatea poporului român. România este patria

comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine

etnică, de limbă, de religie..." şi, în acelaşi timp s-a stipulat expres dreptul persoanelor

39 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1993, pag. 12. 60 Ion Deleanu - op.cit, pag. 13.

33

aparţinând minorităţilor naţionale, la identitate. în acest sens, reţinem prevederile art.6 alin.l care

statuează că aceste persoane au "dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor

etnice, culturale, lingvistice".

Pentru ca dreptul la identitate consacrat pe cale constituţională să poată fi materializat, pe

aceeaşi cale au fost reglementate şi o serie de garanţii. Enumerăm în continuare câteva din

acestea: recunoaşterea dreptului la cultivarea limbii materne şi folosirea ei în faţa organelor de

urmărire penală şi a justiţiei, precum şi a dreptului de instruire în limba maternă, libertatea

învăţământului religios în şcolile de stat, dreptul de asociere, inclusiv în partide politice fără nici

un fel de restricţii de factură etnică; consacrarea constituţională a principiului autonomiei locale

şi a scrutinului reprezentării proporţionale, instituţionalizarea iniţiativei legislative populare etc.

Din punct de vedere istoric, fără îndoială că unirea Moldovei cu Ţara Românească a

constituit o etapă importantă în formarea statului naţional român; desăvârşirea acestuia s-a

înfăptuit în anul 1918, când a avut loc unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu România.

Este motivul pentru care atât Constituţia din 1923, cât şi Constituţia din 1938 vin şi subliniază

acest atribut al statului român şi, în mod firesc acest lucru este preluat şi de actuala Constituţie a

României.

însă "ideea de stat naţional nu exclude existenţa pe teritoriul lui a unor minorităţi etnice,

adică a unor populaţii de altă naţionalitate decât cea care s-a constituit într-un stat

propriu...întrucât reprezintă un procent redus faţă de majoritatea populaţiei alcătuitoare de stat,

minorităţile nu se pot prevala, potrivit normelor ce guvernează raporturile internaţionale, de un

drept de autodeterminare"61.

Dar, aşa cum am văzut, persoanele care aparţin acestor minorităţi li se recunoaşte şi li se

respectă dreptul la identitate.

61 Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice, voi I, Universitatea Ecologică "Dimitrie Cantemir". Tg-Mureş, 1993.pag. 105.

34

SECŢIUNEA A III-A

ROMÂNIA - STAT UNITAR ŞI INDEPENDENT

1. Structura de stat românească

Alături de forma de guvernământ şi regimul politic, structura de stat reprezintă un

element component al formei de stat.

Structura de stat înseamnă organizarea puterii în raport cu teritoriul; de asemenea,

priveşte relaţiile specifice care iau naştere între elementele componente ale sistemului puterii de

stat, precum şi cele ce se statornicesc între ansamblul statal privit ca întreg şi elementele sale

(părţi ale întregului).

Din acest punct de vedere - al modului de organizare al puterii de stat în anumite limite

spaţiale, distingem două tipuri esenţiale de structuri: statul unitar ( simplu ) când "puterea de stat

este organizată unitar, simplu, pe întreg teritoriul statului şi înfăptuită de organe centrale unice"62

şi statul federativ cu o organizare mai complexă în forma unui "conglomerat de mai multe state

în cadrul căruia statele alcătuitoare, chiar dacă-şi pierd suveranitatea externă, îşi păstrează însă

cel puţin o parte a suveranităţii interne"63 . în aceeaşi ordine de idei, dar cu referire la statul

simplu, George Alexianu64 spunea : Statul unitar se bucură de suveranitate externă completă şi

de o suveranitate internă omogenă şi mai afirmă acelaşi autor că : "Legislaţia şi administraţia e

comună pe tot întinsul ţării".

în spiritul realităţii istorice, referitor la structura de stat a României Constituţia din 1991

prin art. 1 a precizat clar că statul român este stat unitar. De altfel, era de neconceput o altă

reglementare şi numai dacă avem în vedere că, o astfel de structură de stat (unitară ) a României

a fost determinată, de-a lungul istoriei, de condiţiile concrete de dezvoltare a poporului român,

de formare a naţiunii române, de constituire şi consolidate a statului naţional român.

într-adevăr, statul unitar român este produsul unui proces istoric îndelungat: o primă

etapă a constituit-o unirea celor două principate: Ţara Românească şi Moldova din anul 1859,

luând astfel naştere o uniune reală de state pentru ca în anul 1862 prin crearea primului

parlament (24 ianuarie) şi a primului guvern unic (26 ianuarie) uniunea reală de state să se

62 Ichil Benditer, Ioan Muraru - Drept constituţional - Editura didactică şi pedagogică. Bucureşti, 1982. pag.7063 Tudor Drăganu- Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Universitatea Ecologică "Dimitrie Cantemir" Tg-Mureş, 1993, pag. 180M George Alexianu - Drept constituţional - Bucureşti, 1930, pag. 106

35

transforme în stat unitar. Actul de desăvârşire a unităţii statale s-a încheiat, după cum bine se

ştie, în anul 1918, prin alipirea la România a celorlalte provincii româneşti.

Noua structură de stat unitară şi naţională a fost consfinţită de Constituţia din 1923 care

statua că: România "este un stat naţional, unitar şi indivizibil".

Iată pentru ce Constituţia actuală păstrează întocmai aceste prevederi, întrucât "Structura

statului român este nu doar o problemă de tradiţie istorică. Această structură este singura

adecvată Statului - Naţiune, în condiţiile existenţei unei populaţii omogene şi covârşitor

majoritare, istoriceşte şi afectiv constituită în Naţiune"63.

2. Caracteristicile statului unitar român

Ca orice stat unitar, statul român este organizat pe principiul unicităţii "are un singur

centru de impulsuri, un ansamblu unic de instituţii cu putere de decizie politică şi juridică"66.

Profesorul Tudor Drăganu remarca la rândul său că : "Un stat este unitar atunci când

asupra tuturor indivizilor care-i populează teritoriul îşi exercită autoritatea un singur sistem de

organe înzestrate cu suveranitate internă şi externă"67.

Se cuvine arătat care sunt de fapt elementele ce dau consistenţă acestui atribut al statului

român. Acestea sunt următoarele :

a) statul român constituie o formaţiune statală unică;

b) el are constituit un singur rând de organe centrale, adică un singur for legiuitor -

Parlamentul, chiar dacă este bicameral, un singur organ executiv - chiar dacă îmbracă un

caracter bicefal: guvern şi şeful statului şi o singură autoritate judecătorească. Toate acestea îşi

exercită suveranitatea pe întregul teritoriu şi cu privire la întreaga populaţie, dispunând de

totalitatea şi exclusivitatea competenţelor fără a mai exista alte autorităţi concurente, de aceeaşi

natură cu care să-şi împartă prerogativele în interesul aceloraşi frontiere;

c) statul român are o singură rânduială juridică şi un regim constituţional unic concretizat

prin existenţa unui singur aşezământ fundamental;

d) statul român este el însuşi şi în mod exclusiv subiect de drept internaţional;

e) populaţia statului român are o singură cetăţenie: cetăţenia română, chiar dacă pe

teritoriul său trăiesc de veacuri mai multe minorităţi naţionale ;

f) autorităţile publice locale care sunt organizate şi funcţionează la nivelul unităţilor

administrativ - teritoriale sunt supuse controlului administrativ de tutelă exercitat de organul

executiv central al statului român.

65 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Editura Fundaţiei "Chemarea"Iaşi, 1993, pag.41.66 Ion Deleanu, idem61 Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice voi I. Universitatea Ecologică "Dimitrie Cantemir". Tg-Mureş, 1993, pag. 180

36

3. Indivizibilitatea statului român

Acelaşi text constituţional - art.l, alin.l - adaugă statului român şi atributul de

"indivizibil" pe lângă acela de "unitar".

Pornind de la sensul în sine al termenului prin prevederea constituţională menţionată mai

sus, înţelegem că statul român nu poate fi segmentat, adică nu poate fi supus unei divizări, fie

totale, fie parţiale, aşa cum se poate întâmpla cu orice altă persoană juridică (inclusiv o persoană

morală de drept public).

Ca orice stat din lume şi statul român este organizat din punct de vedere administrativ,

dar, pe bună dreptate s-a remarcat că "Subdiviziunile teritoriale, cu caracter administrativ nu

constituie state, chiar dacă autonomia acestora se află la limita regionalismului"68.

Când vorbim de indivizibilitatea unui stat, avem în vedere evident, în mod deosebit unul

din elementele sale constitutive: teritoriul. De aceea, George Alexianu afirma: "Teritoriul pe care

este fixat un stat este proprietatea indiviză a tuturor celor care formează statul"69 şi observă în

continuare că vechiul text al Constituţiei făcea precizarea următoare: "Regatul României cu

judeţele sale din dreapta Dunării constituie un stat indivizibil" ceea ce venea să sublinieze că

"Unirea Munteniei cu Moldova este indivizibilă"70.

In concluzie putem spune că dat fiind caracterul naţional al statului român, arhitectura

structurii sale nici nu putea fi proiectată altfel decât aşa cum este: unitară (simplă).

De principiu, caracterul unitar al statului presupune implicit ideea de centralizare care se

materializează într-o administraţie centrală cu ramificaţii puternice în teritoriu, omnipotenţă, dar

şi cu responsabilităţi pe măsură cu privire la bunul mers al treburilor publice de pe întreg

teritoriul statului respectiv.

0 asemenea administraţie tentaculară, absolută, nu ar fi posibilă şi nici de dorit pentru că

şi-ar demonstra totala ineficientă, fiind ruptă de realitate. în acelaşi timp s-ar dovedi tot atât de

periculoasă, deoarece ar conduce în mod indubitabil la "asfixia executivului", la "apoplexia

centrului şi paralizia extremităţilor", aşa cum, de altfel, corect s-a remarcat.71

De aceea se impune necesitatea găsirii şi folosirii unor corective menite să atenueze

caracterul centralist al administraţiei dintr-un stat unitar. In teoria constituţională se cunosc două

asemenea "remedii" ce pot fi aplicate concomitent: descentralizarea şi desconcentrarea, fără a fi

afectat în vreun fel caracterul unitar al statului respectiv.

68 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - tratat II, Editura Europa Nova. Bucureşti, 1996, pag.5769 George Alexianu - Drept constituţional, Bucureşti, 1930, pag. 11870 Georgr Alexianu - op.cit.pag. 119'' Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat II.Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996. pag.57

37

în mod corect, se poate spune că: "Caracterul unitar al unui stat nu este incompatibil cu o

largă descentralizare a lui, chiar şi când aceasta depăşeşte cadrele obişnuite" 72 şi - continuă

acelaşi autor, cu precizarea următoare: "...atâta vreme cât asupra tuturor organelor statului

competente asupra unui teritoriu determinat se exercită controlul unei singure autorităţi centrale

suverane, care are dreptul de a decide în ultimă instanţă, ne găsim în prezenţa unui stat unitar".

Şi, dacă ajungem la concluzia că nu există incompatibilitate, atunci este firesc să

împărtăşim ideea necesităţii descentralizării, adică a recunoaşterii autonomiei şi competenţei de

decizie în rezolvarea treburilor politice locale organelor alese în unităţile administrativ teritoriale

ale statului, evident în limita legii. Convingător în acest sens este aforismul lui Napoleon al III-

lea: "Se poate guverna de departe, dar nu se administrează bine decât de aproape".74

In raport de faptul dacă cele două tehnici de atenuare a centralismului administraţiei sunt

admise sau nu, "unii autori merg mai departe în analiza statului unitar identificând două categorii

de state şi anume: statul unitar simplu şi statul unitar complex"73.

Trebuie să precizăm că toate considerentele de mai sus sunt valabile şi pentru statul unitar

şi indivizibil român.

4. Desconcentrarea şi descentralizarea - tehnici de evitare a unei

administraţii ultracentralizate

Principiile de bază după care se ghidează administraţia publică locală sunt expuse în

art.119 din Constituţie în felul următor: "Administraţia publică din unităţile administrativ-

teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor

publice".

Din capul locului se cuvine remarcat modul nefericit în care şi-a găsit formularea

conţinutul acestui text constituţional, întrucât nu s-a ţinut cont de sensul deja consacrat al celor

două concepte, în literatura de specialitate. Aceasta, pentru că, în realitate, prin descentralizare

înţelegem tocmai autonomia locală, autoadministrarea colectivităţilor (comunităţilor) locale prin

organele pe care ele şi le-au ales, iar desconcentrarea (opusul concentrării), în sistemul dreptului

administrativ semnifică distribuirea unor competenţe şi conferirea puterii de decizie agenţilor

autorităţilor centrale, organizaţi în teritoriu.

în mod corect şi adecvat, pentru a nu da naştere la eventuale confuzii, trebuia folosit în

text termenul de descentralizare şi nu locuţiunea "descentralizare a serviciilor publice".

72 Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice, Voi. I -Universitatea "Dimitrie Cantemir" Tg-Mureş,1993. pag. 180/3 Tudor Drăganu - idem'4 Apud Ion Deleanu - op.cit.pag.5775 Ioan Miiraru - Drept constituţional şi instituţii politice - voi. I, Editura ACTAML Bucureşti, 1995, pag. 143

38

între cele două tehnici de atenuare a sistemului administrativ centralizat există deosebiri majore,

pe care vom încerca să le punem în evidenţă în continuare.

A. Desconcentrarea

Pentru a da mai mare eficacitate administraţiei se realizează o transferare da la centru

către agenţii teritoriali a unora dintre prerogativele decizionale. Agenţii administrativi locali la

care ne referim sunt denumiţi, atât prin Constituţie cât şi prin Legea nr. 69/1991 privind

administraţia publică locală, "servicii publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe

centrale".

Altfel spus, "desconcentrarea este un sistem administrativ în care centralizarea se

realizează prin persoane interpuse".76

într-un astfel de sistem, numirea conducătorilor agenţilor teritoriali se face de către

autoritatea administrativă centrală; aceste "servicii descentralizate" au o putere de decizie

limitată şi se subordonează ierarhic, ceea ce înseamnă că actele lor sunt controlate ierarhic din

punct de vedere al legalităţii cât şi din perspectiva oportunităţii. Mai mult, autoritatea ierarhică

superioară poate da indicaţii obligatorii agenţilor săi locali, să li se substituie în atribuţii iar în

urma controalelor efectuate - şi nu numai - are dreptul să le anuleze sau să le modifice actele

emise, dacă este cazul.

Pentru o mai bună înţelegere menţionăm câteva exemple de agenţi administrativi locali:

Direcţia judeţeană de sănătate publică, Direcţia generală a agriculturii, Inspectoratul judeţean

pentru învăţământ, Direcţia generală a finanţelor publice şi cel mai semnificativ exemplu -

prefectul. Cităm în acest sens textul art. 122 din Constituţie: "Guvernul numeşte câte un prefect

în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local

şi conduce serviciile descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, din unităţile

administrativ-teritoriale."

B. Descentralizarea

Ca opus al centralizării din punct de vedere etimologic descentralizarea, denumită şi

autoadministrare, sau - mai pretenţios spus - autoguvernare, înseamnă autonomia locală.

Descentralizarea este mult mai profundă, iar modalităţile de realizare sunt diferite; în

raport de modalităţile folosite, rezultatele sunt la rândul lor mai mult sau mai puţin

spectaculoase. Concept de esenţă liberală născut din dorinţa de a găsi o cale pentru a elimina

pericolul "sufocării centrului", descentralizarea dă măsura democraţiei unui stat. Este motivul

76 Ion Deleanu - Dreptul constituţional şi instituţii politice, voi. II - Editura Fundaţiei "Chemarea". Iaşi, 1993. pag.42

39

pentru care Adunarea Constituantă a ţinut să consacre acest principiu constituţional şi pe

deasupra să cuprindă în conţinutul aşezământului nostru fundamental prevederi esenţiale care să

conducă la transpunerea lui în viaţă.

într-adevăr,77 "Substanţa descentralizării este dependentă de câţiva factori: întinderea

unităţii administrativ-teritoriale; întinderea prerogativelor autorităţilor prin care se realizează

autonomia locală şi efectivitatea acestor prerogative; alegerea autorităţilor economiei locale;

prezervarea mijloacelor materiale şi în special a celor financiare de care dispun colectivităţile

locale; formele şi conţinutul "tutelei administrative".

Raportând cele de mai sus la realităţile legislative româneşti, putem să concluzionăm că

sunt premise temeinice pentru aplicarea principiului autonomiei locale, Astfel, Legea nr. 69/1991

privind administraţia publică locală astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 24 din 12 aprilie

1996 stabileşte componenţa, constituirea, organizarea şi funcţionarea consiliilor locale şi

judeţene şi, de asemenea, reglementează prerogativele autorităţilor locale menţionate precum şi

cele ale primarilor. De altfel, însăşi Constituţia României, prin art.120, statuează că, funcţionând

ca autorităţi administrative autonome, consiliile locale şi primarii "rezolvă treburile publice din

comune şi oraşe în condiţiile legii" , iar consiliile judeţene coordonează activitatea consiliilor

locale cu privire la realizarea serviciilor publice de interes judeţean.

Este însă neîndoielnic faptul că principiul autonomiei locale se poate materializa numai în

măsura în care autorităţile locale dispun de mijloace materiale şi mai ales financiare suficiente.

Legiuitorul român, în acest sens, s-a îngrijit de completarea cadrului legislativ pentru a da

autorităţilor locale pârghiile necesare autonomiei. Avem în vedere Lege nr. 213/199879 privind

proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Legea nr. 219/1998 80 privind regimul

concesiunilor, dar, mai ales Legea nr. 189/199881 privind finanţele publice locale, precum şi

Legea nr.27/199482 privind impozitele şi taxele locale.

Mai trebuie făcută menţiunea că, în prezent, în plenul Camerei Deputaţilor se află în

dezbatere proiectul de lege privind Statutul funcţionarilor publici, iar la Senat se dezbate

proiectul la legea privind organizarea administraţiei publice locale şi regimul general al

autonomiei locale.

Aceste ultime acte normative - alături de celelalte - au darul de a creiona deplin cadrul

reformelor în administraţie, pe plan legislativ.

11 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Tratat II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996. pag.59 -608 Legea nr.213/1998 - publicată în Monitorul Oficial al României nr.238 din 28 nov. 1991, republicată în Monitorul Oficial al României nr.79 din 18 aprilie 199679 Legea nr.213/1998 - publicată în Monitorul Oficial al României nr.448 din 24 nov. 199880 Legea nr.219/1998 - publicată în Monitorul Oficial al României nr.459 din 30 nov. 199881 Legea nr. 189/1998 - publicată în Monitorul Oficial al României nr.404 din 22 oct. 19988: Legea nr.27/1994 - republicată în Monitorul Oficial al României nr.273 din 22 iulie 1998

40

După cum se poate constata au fost acordate prerogative largi autorităţilor administraţiei

publice pentru înfăptuirea efectivă şi reală a autonomiei locale la nivelul comunelor, oraşelor şi

judeţelor şi cu toate acestea ele nu-şi pot depăşi statutul lor de unităţi administrativ-teritoriale, cu

alte cuvinte nu vor putea deveni vreodată "state" în statul unitar român.

De aici se pot trage următoarele concluzii:

- unităţile administrativ-teritoriale - comune, oraşe, judeţe - deşi persoane juridice de

drept public la fel ca şi statul, nu pot fi considerate unităţi statale;

- autorităţile administraţiei publice nu au putere de decizie în domeniul politicii majore,

cum ar fi de pildă să stabilească alte norme privind statutul civil al persoanelor decât cele care

reglementează această materie la nivel naţional;

- autorităţile autonomiei locale trebuie să-şi desfăşoare activitatea în limitele şi în

condiţiile legii şi, ca o consecinţă a acestui fapt, ele nu se pot sustrage "tutelei administrative",

adică acelui control exercitat de autoritatea administraţiei centrale prin reprezentantul său -

prefectul - asupra legalităţii actelor administrative adoptate, respectiv emise.

în actuala lege organică privind administraţia publică locală, ca de altfel şi prin art.122

alin.4 din Constituţie se prevede expres că "Prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios

administrativ un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care

consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept".

"Descentralizarea poate fi funcţională sau teritorială. Ambele forme, conjugate, au fost

promovate pe temeiul legii fundamentale"83 , dar această autonomie are doar rolul de a preveni

"apoplexia centrului" şi de a stimula "circulaţia sanguină a întregului sistem administrativ" fără

să afecteze în vreun fel dimensiunea fundamentală de care vorbim a statului român.

83 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice. Tratatul II - Editura "Europa Nova", Bucureşti, 1996, pag.60 şi 61

41

SECŢIUNEA A IV - A

ROMÂNIA - STAT REPUBLICAN

1. Monarhia şi republica - forme de guvernământ

Forma de guvernământ constituie una din dimensiunile formei de stat şi desemnează

modul cum se exercită puterea. "în sens constituţional, prin forma de guvernământ se înţelege

modul cum sunt constituite şi funcţionează organele supreme ale statului".84

Pentru identificarea formei de guvernământ a unui stat, trei elemente trebuie avute în

vedere şi examinate cu atenţie:

a) modul de desemnare a celui care exercită atribuţiile de şef al statului;

b) felul cum asemenea atribuţii sunt exercitate;

c) relaţiile care se stabilesc între organul care îndeplineşte prerogativele de şef al statului

şi celelalte organe ale puterii, cu precădere parlamentul şi guvernul.

De-a lungul istoriei s-au cunoscut două forme mai importante de guvernământ: monarhia

şi republica; menţionăm totodată că forma de guvernământ este independentă de structura de

stat, în cadrul aceleaşi structuri putându-se succeda mai multe forme de guvernământ. România

constituie un exemplu la îndemână în acest sens.

Distincţia cea mai semnificativă între cele două forme de guvernământ se face în raport

de modul de desemnare a celui chemat să exercite prerogativele de şef al statului. Astfel,

monarhia constituie acea formă în care şeful statului este desemnat pe criterii ereditare sau este

ales pe viaţă (aşa cum a fost cazul Munteniei şi Moldovei potrivit Convenţiei de la Paris, din

luna august 1858). Republica însă se înfăţişează a fi acea formă de guvernământ în care cel ce

exercită funcţia de şef al statului este ales pe o perioadă determinată de timp, fie de către popor

prin vot direct sau indirect, fie de către organul reprezentativ al acestuia: parlamentul.

Profesorul Tudor Drăganu a sesizat pe bună dreptate că: "La stabilirea pe baza acestui

criteriu a distincţiei între monarhii şi republici s-a ajuns pe calea unui proces de simplificare,

care s-a abătut - cel puţin în parte - de la sensul dat noţiunii de republică în timpul revoluţiilor

burgheze de la sfârşitul secolului al XVIII-lea"8D când în definirea conceptului ca atare erau

utilizate cumulativ mai multe criterii - esenţiale fiind cele referitoare la abolirea unei depline

egalităţi între oameni, ceea ce le-ar fi dat astfel posibilitatea să participe efectiv la înfăptuirea

actului politic al puterii.

81 Ichil Benditer, Ioan Muram - Drept constituţional - Editura Didactică şi pedagogică. Bucureşti. 1982. pag. 66 s' Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice - Universitatea Ecologică "Dimitrie Cantemir" Tg-Mureş, 1993, pag. 189

42

Pornindu-se de la sensul etimologic al termenului de republică - res publica - nu se putea

ajunge de către revoluţionarii francezi decât la concluzia că puterea publică trebuie să fie

exercitată de întregul popor cu drept de vot. Se dă astfel "republicii" un sens aproape identic cu

cel al noţiunii de democraţie. In zilele noastre noţiunea de republică nu mai capătă în mod

automat sensul de democraţie, cunoscute fiind cazurile de republici cu guvernare autocratică,

după cum există de asemenea şi monarhii cu regim democratic (avem în vedere monarhiile

constituţionale în care puterile monarhului sunt limitate prin legea fundamentală a statului

respectiv; el îşi împarte puterea cu o adunare reprezentativă).

în funcţie de către cine este desemnat (ales) şeful statului - care de regulă poartă

denumirea de preşedinte - republica este de două feluri: prezidenţială, atunci când acesta este

ales de corpul electoral, fie prin vot direct fie prin vot indirect şi parlamentară - când desemnare

prin vot o face parlamentul. Evident, legitimitatea fiind diferită şi poziţia şefului statului este

diferită.

Astfel, într-o republică parlamentară, când alegerea este realizată de parlament, "poziţia

legală a şefului de stat este inferioară parlamentului"86 ; în cazul republicii prezidenţiale, care se

caracterizează prin faptul că legitimitatea dată de sufragiul universal este mai mare, preşedintele

se situează "din punct de vedere legal pe o poziţie egală cu parlamentul"87 prerogativele sale

fiind puternice.

2. Chestiunea formei de guvernământ a statului român după decembrie

1989

După evenimentele din decembrie 1989, în România şi-a făcut apariţia un curent de idei

monarhiste, punându-se astfel în discuţie problema formei de guvernământ a statului român.

Partidul care a luat fiinţă şi se constituia într-un promotor al unor astfel de idei, milita prin

programul său pentru reîntronarea Regelui Mihai I.

Actul de abdicare al regelui Mihai I, după cum se ştie, a fost semnat la Palatul de la

Sinaia în dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947; acesta a fost adus la cunoştinţa guvernului "iar,

în aceiaşi zi, şedinţa extraordinară a Adunării Deputaţilor a aprobat legea nr.363 pentru

constituirea statului român în Republica Populară Română" .

Prin art.l din amintitul act normativ89se lua act de abdicarea regelui pentru el şi urmaşii

săi, iar, prin art.3, se proclama forma republicană de guvernământ a statului român.

86 Ioan Muram - Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I -Editura ACTAMI, Bucureşti, 1995, pag.13987 Ioan Muram - idem,88 Angela Banciu - Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991) - Editura "Şansa", Bucureşti, 1996,pag. 19589 Legea 363/1947 - Monitorul Oficial al României nr.300 bis din 30 dec. 1947

43

Ca de altfel toate abdicările cunoscute în istoria românească şi actul de la 3o decembrie [

1947 nu poate fi considerat valabil din punct de vedere juridic, dat fiind faptul că, aşa cum bine se

ştie, a fost obţinut prin constrângere. In mod corect se observă că este "mai curând un fenomen

politic realizat prin forţă, prin siluirea voinţei libere" decât "un fenomen juridic care să se încadreze în

regula sau principiile de drept"90.

Tot în plan juridic însă, discuţii suscită şi problema legitimităţii dobândirii tronului de

către Mihai I, din două perspective:

r | a) cea a respectării ordinului de primogenitură pe linie ereditară pentru dobândirea

puterilor constituţionale şi

m b) cea referitoare la depunerea jurământului "în sânul Adunărilor întrunite", aşa cum

glăsuiau, în ambele situaţii, textele constituţionale în materie.

După înlăturarea regimului politic totalitar, chestiunea formei de guvernământ a fost \

tranşantă. Un prim act normativ care a consacrat forma republicană a statului român a fost

Decretul-Lege nr.92 din 14 martie 1990, privind alegerea Parlamentului şi Preşedintelui

României91. Pe lângă prevederi electorale acesta cuprindea şi norme constituţionale de drept. Fiind

însă produsul unui organ legiuitor provizoriu, constituit ad-hoc, menit să asigure un guvernământ de

fapt, Decretul-Lege nr.92/1990 nu a avut şi nu putea să aibă forţa juridică pentru a aboli încă o dată

monarhia în ţara noastră. într-adevăr, Consiliul Provizoriu de Unitate Naţională nu avea

legitimitatea necesară pentru a face acest lucru, atâta timp cât nu fusese ales prin sufragiu universal.

Parlamentul României, rezultat în urma alegerilor generale din data de 20 mai 1990, care

a funcţionat şi ca Adunare Constituantă, a avut însă toată legitimitatea atunci când a dezbătut şi

adoptat prin vot nominal proiectul de Constituţie, la data de 21 nov. 1991. "Noua Constituţie a

fost adoptată cu respectarea tuturor procedurilor legale, întrucât în favoarea ei au votat mai mult

de două treimi din numărul total al membrilor Adunării Constituante" 92. Potrivit Legii

nr.67/1991 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional asupra Constituţiei

României93, la data de 8 decembrie 1991, poporul a fost chemat să-şi exprime voinţa referitor la

noul aşezământ fundamental. Validarea dată cu o largă majoritate de voturi - 77,3 % - a privit

implicit şi forma republicană de guvernământ statuată expres în conţinutul actului normativ

suprem.

90 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1993, pag.4491 Decretul-Lege nr.92/1990 - publicat în Monitorul Oficial al României nr.35 din 18 martie 199092 Angela Banciu - Istoria vieţii constituţionale în România - Editura "Şansa", Bucureşti, 1996, pag.26393 Legea nr.67/1991 - publicată în Monitorul Oficial al României nr.236 din 23 nov. 1991

44

3. România - republică semi - prezidenţială (mixtă)

Aşadar, articolul 1, alin. 2 din Constituţie prevede că "statul român este republică", ceea

ce înseamnă că suntem în prezenţa unui regim politic în care "detentorii puterii exercită această

putere nu în virtutea unui drept propriu (drept divin, ereditar), ci în virtutea unui mandat conferit

de către corpul social"94 .

Problema care se pune este aceea de a şti ce fel de republică este România, atâta timp cât

în textul constituţional nu se face nici o precizare referitoare la regim. Suntem deci, în prezenţa

unei republici parlamentare sau a uneia prezidenţiale?

In mod corect s-a afirmat că: "Un regim constituţional «pur», perfect încadrabil în

scheme teoretice preelaborate, nu există. Problemele practicii constituţionale sunt întotdeauna

mult mai prolifice decât soluţiile anticipativ şi sumar preconizate. Regimurile mixte sunt, ceea ce

le spune denumirea: produsul unor combinaţii de elemente aparţinând unor regimuri politice

diferite, în special regimul prezidenţial şi cel parlamentar.93

Majoritatea covârşitoare a regimurilor politice din lumea de astăzi sunt regimuri mixte,

"sisteme hibride care sparg tiparele tradiţionale atât ale regimului parlamentar, cât şi ale

regimului prezidenţial", denumite în literatura de specialitate "regimuri semi-prezidenţiale"96. Din

conţinutul textelor constituţionale se poate ajunge la concluzia că forma republicană de

guvernământ a statului românesc se înfăţişează ca un regim semi-prezidenţial - cu sublinierea

expresă că prin aceasta înţelegem un regim mixt cu accent mai mult spre regimul parlamentar,

dată fiind multitudinea elementelor "împrumutate"de aici.

Exemplul tipic semi-prezidenţial în adevăratul sens al cuvântului îl constituie modelul

francez, în care prerogativele şefului statului sunt mai mari decât cele consacrate de sistemul

românesc. Există astfel o serie de elemente pe care nu le regăsim în textele noastre

constituţionale, ca de pildă: competenţa foarte mare în unele dintre domeniile internaţionale şi în

planul apărării naţionale, precum şi posibilitatea efectivă de a interpreta Constituţia "şi ca urmare

de a asuma şi exercita puteri excepţionale". De aceea, prin comparaţie, ajungem la concluzia că

statul român este o republică ce se apropie mai mult de regimul parlamentar.

Elementele care caracterizează regimul mixt republican românesc sunt următoarele

- Preşedintele Republicii, ca şi Parlamentul, este ales prin vot universal, egal, direct,

secret şi liber exprimat, având deci aceeaşi legitimitate;

- Parlamentul poate declanşa procedura răspunderii politice a Preşedintelui prin

suspendarea sa şi apoi organizarea unui referendum pentru demiterea din funcţie, dar şi şeful

91 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat II - Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996. pag.65 * Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, Bucureşti, 1991, pag.5596 Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice voi. I, Universitatea Ecologică "Dimitrie Cantemir" Tg-Mureş. 1993, pag.231

45

statului poate dizolva Parlamentul, cu consultarea preşedinţilor celor două Camere, în cazul

neacordării votului de investitură a Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare în

acest sens;

- Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă şi are dreptul o singură dată de a refuza

promulgarea unei legi şi de a o trimite spre reexaminare forului legiuitor;

- Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, dar membrii

Guvernului îi numeşte numai în urma votului de încredere dat de Parlament. Guvernul este un

organ colegial, ceea ce înseamnă că el răspunde politic în faţa forului legiuitor în întregul său şi

fiecare membru al său solidar cu ceilalţi membrii. în cazul retragerii încrederii de către

Parlament, Guvernul se consideră demis;

- Atât Preşedintele cât şi cele doua Camere parlamentare au competenţă să ceară

urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei;

- Preşedintele poate folosi calea referendumului pentru a consulta poporul cu privire la

problemele de interes naţional, în anumite condiţii, dar o parte din atribuţii nu le poate exercita

decât în acord cu voinţa Parlamentului sau sub controlul acestuia, cum ar fi de pildă: mobilizarea

generală sau parţială declarată cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, instituirea stării de asediu

sau a stării de urgenţă cu solicitarea încuviinţării măsurii adoptate, respingerea agresiunii ce va fi

adusă "neîntârziat" la cunoştinţa forului legiuitor.

Forma de guvernământ românească este concretizată nu numai prin prerogativele

constituţionale conferite şefului statului, ci şi prin modul cum sunt "materializate" acestea în

circumstanţele existente şi condiţiile specifice societăţii.

46

SECŢIUNEA A V-A

ROMÂNIA - STAT DE DREPT

1. Noţiunea statului de drept

John Locke spunea că: "Oriunde încetează legea, începe tirania"97. Pornind de la aceasta,

în puţine cuvinte, statul de drept ar putea fi definit ca fiind acel stat care se subordonează

dreptului.

P într-o democraţie directă unde poporul însuşi exercită puterea publică, problema

explicării unui astfel de atribut al statului se simplifică foarte mult. Dar cum asemenea sisteme

democratice pure nu există decât în teorie, trebuie să avem în vedere sistemele democratice

reprezentative mult mai complexe - ce constituie regula de guvernare - sisteme în care statul ca

organizaţie instituţionalizată dispune de organe care exercită puterea în numele titularului ei.

Astfel, activitatea legislativă este înfăptuită prin intermediul parlamentului, activitatea executivă

prin grija guvernului iar activitatea jurisdicţională prin organele judecătoreşti.

Când vorbim prin urmare de existenţa statului de drept într-o democraţie reprezentativă,

trebuie să analizăm în ce măsură toate aceste organe chemate să exercite puterea, sunt dispuse să

se subordoneze dreptului în activitatea lor. în acest sens, în mod corect s-a remarcat că: "Statul

de drept ca teorie şi realitate s-a impus mult mai târziu în istoria societăţii, în principiu, atunci

când s-a considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii, trebuie să se supună unor reguli

juridice"98.

într-adevăr, ca o replică la statul despotic în care guvernanţii nu sunt ţinuţi să respecte

rânduielile juridice orânduite, statul de drept a apărut şi s-a consolidat de-a lungul istoriei

constituind astăzi o realitate în societăţile democratice. Aşa cum afirma Leon Duguit": "Statul

făcând legea, este obligat să o respecte atâta timp cât ea există, el nu poate face un act contrar, un

act administrativ sau jurisdicţional decât în limitele fixate prin această lege. El poate fi parte într-

un proces, el poate fi condamnat de proprii săi judecători şi este ţinut ca un simplu particular de a

executa sentinţa prezentată împotriva sa".

Iată, aşadar că, într-un stat de drept nici unul din organe nu va putea să lucreze după

bunul plac ci numai în conformitate cu legea. Pericolul cel mare ar veni dinspre autorităţile

9 Citat după Tudor Drăganu - Introducere în teoria şi practica statului de drept - Editura Dacia Cluj Napoca.. 1993. pap98 Ioan Muraru - Drept constituţional în instituţii publice, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1995, pag. 15499 Apud Dan Muraru - idem

47

executive, deoarece ele sunt chemate în fapt să asigure acel echilibru de libertate şi constrângere

într-o societate - misiune extrem de dificilă pentru acesta, fiind sugestivă butada următoare:

"sergentul ne păzeşte de hoţi, dar cine ne păzeşte de sergent?"100

Tot astfel şi Parlamentul ar putea aluneca pe o pantă periculoasă legiferând în

neconformitate cu norma constituţională după cum nu este suficient ca parlamentul şi celelalte

organe ale statului să se ghideze în activitatea lor după normele constituţiei şi celorlalte legi,

dacă aceste norme n-au fost "croite" în folosul oamenilor.

0 constituţie ce concentrează toate puterile în mâinile unui singur conducător sau o alta

care nu garantează exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, chiar dacă este

aplicată nu conduce la întronarea statului de drept ci dimpotrivă.

De aceea, concluzia ce se impune este că o definiţie a statului de drept care s-ar mărgini

să-1 caracterizeze ca un stat al domniei legii, fără ca prin aceasta să se cuprindă reglementări cu

privire la garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi separarea puterilor statului "ar fi o

definiţie incompletă"101. Astfel, statul de drept "va trebui înţeles ca un stat care, organizat pe

principiul separaţiei puterilor statului şi urmărind prin legislaţia sa promovarea drepturilor şi

libertăţilor inerente naturii umane, asigură stricta respectare a reglementărilor sale de către

ansamblul organelor lui în întreaga lor activitate".102

Ideea de bază căreia scopul fundamental al statului este de a asigura domnia legii în

societate - implicit respectarea acesteia şi de către guvernanţi a apărut la sfârşitul secolului al

XVIII-lea, conceptul de stat de drept fiind formulat de către doctrina germană, după care a suferit

amplificări şi perfecţionări.

I Evident este un concept juridic complex cu un conţinut ce îmbracă patru dimensiuni

esenţiale, după cum s-a văzut mai sus şi anume: a) supremaţia legii; b) acea lege să fie dată în

interesul omului, adică să conţină reglementări care să valorifice drepturile şi libertăţile sale

fundamentale; realizarea concretă a controlului reciproc al puterilor publice asigurându-se în

acelaşi timp şi colaborarea dintre acestea; realizarea accesului liber la justiţie.

Este la fel de evident şi faptul că se impune luarea unor măsuri consistente pentru

transpunerea în practică a acestei teorii; aşa cum corect se făcea observaţia: "Statul de drept

rămâne o simplă teorie dacă nu este constituit dintr-un sistem de garanţii inclusiv juridice care să

asigure reala încadrare a autorităţilor publice în coordonatele dreptului. Statul de drept trebuie

efectiv să se autolimiteze prin drept... "103

100 Ion Gorun - Scrieri alese, Bucureşti, 1983, pag.362, apud Tudor Drăganu - Introducere în istoria şi practicastalului de drept, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992, pag. 11101 Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I - Universitatea Ecologică "Dimitrie Cantemir" -Tg-Mureş: 1993, pag.239102 Tudor Drăganu - idem103 Ioaii Muram - Drept constituţional şi instituţii politice, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1995, pag. 155

48

Tot din perspectiva teoretică atunci când punem în discuţie problema autolimitării puterii

prin drept trebuie să analizăm relaţiile dintre libertate şi putere precum şi dintre putere şi

normativitate.

2. Libertate - putere. Normativitate - putere.

Profesorul Ion Deleanu pune, la un moment dat, fireasca întrebare: "cum poţi fi liber şi

constrâns în acelaşi timp?"104

Libertatea este inerentă fiinţei umane, este "la fel de firească şi de legitimă cum este

însăşi existenţa lui". în acelaşi timp, nu trebuie pierdut din vedere că omul este o fiinţă socială şi

ca atare, convieţuieşte, colaborează, cooperează cu ceilalţi indivizi, participă la viaţa întregului,

la viaţa colectivităţii din care face parte. In atare situaţie, oricât de puternic este sentimentul

libertăţii, omul - dată fiind condiţia lui socială - nu-1 poate trăi peste anumite limite fixate în

mod necesar, pentru că altfel ar risca o marginalizare faţă de semenii săi, ceea ce este de

neconceput. "Problema mea e a mea şi problema ta e a ta şi numai prin consens ele devin

problema noastră; în rest fiecare îşi vede de viaţa, de moartea sa, ocrotit prin domnia legii, pe

care neapărat o respectă, pentru că îi conferă siguranţa să fie ceea ce este în chip natural".10" Iată

deci cum omul, trăind în societate este nevoit în vederea satisfacerii interesului general să

accepte limitarea libertăţii sale. Şi dacă o acceptă de bună-voie vorbim de autocontrol, de

convingerea sa cu privire la o astfel de necesitate. Evident convingerea constituie calea care

trebuie preferată, dar ea constituie "o formă nesigură, variabilă şi aleatorie". Limitarea libertăţii

lui homo socius se poate realiza însă în caz de nevoie şi "printr-un factor exterior, constituit în

societate, prin forţa coercitivă cu care este înzestrată puterea publică - formă sigură, permanentă,

proporţionalizată şi controlabilă".106

într-adevăr, constrângerea instituţionalizării constituie una din dimensiunile

fundamentale ale puterii publice. Orice stat, oricât de democratic ar fi considerat dispune de o

astfel de formă de limitare a libertăţii individului, în folosul "Binelui comun" chiar dacă se

apreciază a fi subsidiară convingerii.

fp Marea problemă pe care o are de rezolvat autoritatea publică într-un stat de drept este

aceea de a păstra un echilibru rezonabil între libertate şi constrângere, ştiut fiind că,

hipertrofierea oricăruia din cele două elemente ale acestei relaţii, ar fi mai mult decât dăunătoare,

într-adevăr, ruperea echilibrului în favoarea libertăţii ar conduce la pierderea controlului, la

instaurarea haosului în societatea respectivă, după cum o constrângere prea mare exercitată de

m Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1993, pag.47 lu' Gheorghe Minai, Radu Motica - Fundamentele dreptului - Editura ALL, 1997, Bucureşti, pag. 194 106 Ion Deleanu - idem

49

putere ar transforma omul într-un sclav al puterii, s-ar ajunge la situaţia în care "Statul este totul

şi voinţa individuală a fiecăruia este redusă la neant".

Echilibrul de care vorbim este stabilit prin norme de drept, norme care cuprind "voinţa

generală sau a majorităţii membrilor societăţii, reguli oficiale, impersonale, obligatorii şi

susceptibile de realizare prin constrângere care "modelează înclinaţia inerentă naturii umane spre

libertate absolută, necondiţionată".108 Şi, continuă autorul citat, "tot dreptul constrânge

constrângerea, o proporţionalizează şi o înscrie în proceduri de natură să-i împiedice excesul".109

Cea de-a doua relaţie pe care o aducem în discuţie, este cea stabilită între putere şi normativitate,

relaţie ce se poate reda uşor prin următoarea schemă: în baza normelor este legitimă puterea;

puterea creează la rândul său norme prin care ea se autolimitează. Altfel spus statul se

subordonează dreptului; aşa cum se statuează şi în art.16 din Constituţia României "nimeni nu

poate fi mai presus de lege".

Aceasta înseamnă că Legea fundamentală conferă puterii un statut care cuprinde norme

referitoare la modul de constituire, organizare, funcţionare, de înfăptuire a prerogativelor dar şi

condiţiile şi limitele expuse în care competenţele sunt exercitate. în acelaşi timp tot Legea

fundamentală este chemată să prefigureze, în mod clar statutul drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale ale omului şi cetăţenilor şi să consacre garantarea exercitării acestora.

3. Statul de drept românesc

Art.l, alin.3 din Constituţie prevede că:"România este un stat de drept...".

Proclamarea ca atare a unui asemenea atribut nu ar fi suficientă dacă nu ar exista şi alte

norme în corpul Aşezământului fundamental prin care să se garanteze faptul că el devine o

realitate. O examinare în acest sens, conduce la concluzia că sunt stabilite suficiente garanţii.

Astfel, pornindu-se de la ideea că organul reprezentativ este cel care are competenţa să

modifice sau să abroge norme de drept - inclusiv pe cele constituţionale - activitatea de

legiferare a acestuia trebuie să se realizeze într-un cadru bine stabilit, cu respectarea anumitor

reguli potrivit cărora, modificarea Constituţiei nu poate fi făcută decât în mod limitat pentru a nu

fi afectate valorile fundamentale ale democraţiei, competenţa revenind numai Adunării

Constituante ţinută să respecte o procedură specifică.

în al doilea rând legile şi toate celelalte acte normative cu valoare de lege trebuie să fie

conforme cu Constituţia - supremaţia acesteia din urmă fiind asigurată prin instituirea unui

control de constituţionalitate. în aceeaşi ordine de idei, toate celelalte acte juridice normative -

10 George Alexianu - Drept constituţional - Bucureşti, 1930, pag. 122108 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Tratat II, Editura Europa Nova, Bucureşti. 1996, pag.68109 Ion Deleanu- idem

50

dat fiind sistemul piramidal de drept românesc - trebuie să fie astfel elaborate încât să respecte

regula conformităţii.

în al treilea rând, exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie garantată iar

eventuala restrângere a acesteia să poată fi făcută numai temporar, pentru situaţii excepţionale,

expres stabilite avându-se grijă deosebită să nu fie afectată însăşi substanţa dreptului sau

libertăţii în cauză. Tot legat de libertatea individului, mai menţionăm şi faptul că "nici o lege să

nu poată îngrădi accesul liber la justiţie al oricărei persoane, pentru apărarea drepturilor şi

intereselor sale legitime, iar justiţia să se realizeze în condiţiile legii şi ale unei ideale

independenţe şi imparţialităţi"110 .

"°Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Editura Fundaţiei "Chemarea", îşi. 1993, pag.49

51

SECŢIUNEA A VI-A

ROMÂNIA - STAT SOCIAL

1. Sisteme doctrinare cu privire la rolul statului în domeniul economic şi

social.

Două sisteme doctrinare diametral opuse s-au cristalizat în perioada modernă referitoare

la rolul pe care îl poate juca statul în plan economic şi social: liberalismul clasic şi marxism-

leninismul iar în perioada contemporană identificăm trei asemenea curente: neoliberalismul,

social-democraţia şi democraţia creştină.

A. Liberalismul clasic

Acest sistem porneşte de la ideea recunoaşterii libertăţii totale a indivizilor în sfera

producţiei materiale şi a circulaţiei mărfurilor produse, în condiţiile stabilite de ei înşişi.

Conform principiului: "laissez-faire, laissez-passer", proprietatea privată este garantată iar

industria şi comerţul se desfăşoară în mod liber şi nestânjenit din partea statului ceea ce atrage ca

şi consecinţe, libera concurenţă şi economia de piaţă.

Individului trebuie să I se dea posibilitatea să-şi rezolve deplin personalitatea în mediul

social şi economic în care trăieşte, iar statul trebuie să adopte o poziţie pasivă (un simplu păzitor

de noapte) sau cel puţin neutră.

Nu de puţine ori se fac auzite în rândul susţinătorilor liberalismului, remarci de genul:

"statul este cel mai prost administrator".

B. Marxism - leninismul

în opoziţie cu sistemul doctrinar liberal, marxism-leninismul pleacă de la considerentul

că proprietatea asupra mijloacelor de producţie conduce la exploatarea omului de către om; clara

dominantă a deţinătorilor acestor mijloace îşi perpetuează astfel puterea în stat.

Drept urmare se militează pentru cucerirea puterii de către proletariat şi pentru lichidarea

relaţiilor de producţie bazate pe proprietatea privată.

Principalul proprietar al mijloacelor de producţie va deveni statul care se va comporta ca

atare şi va dirija astfel în mod centralizat (planificat) întreaga activitate economică.

52

Pe cale de consecinţă, dispare concurenţa dintre producători iar libera iniţiativă este

lichidată.

C. Neoliberalismul

Doctrina neoliberală consideră în continuare că proprietatea privată constituie o garanţie

esenţială pentru dezvoltarea personalităţii individului iar dezvoltarea nelimitată a întreprinderilor

private şi libera concurenţă sunt, la rândul lor, privite ca şi chezăşii ale succesului economic.

Spre deosebire de liberalismul clasic, sistemul neoliberal împărtăşeşte ideea intervenţiei

statului în vederea asigurării condiţiilor materiale pentru ca indivizii să-şi poată exercita în mod

concret drepturile şi libertăţile fundamentale.

Neoliberalii vorbesc astfel în mod curent de "statul liberal" sau "statul bunei stări" care

are rolul de "a proteja pe cei slabi împotriva întreprinderilor private monopoliste" recunoscându-i-

se şi obligaţia "de a prelua asupra sa satisfacerea unor nevoi generale care implică activităţi

care, fie că sunt nerentabile, fie din lipsa capacităţilor de producţie, nu interesează economia

privată".111

D. Social - democraţia

Este un alt curent doctrinar contemporan, care în comparaţie cu neoliberalismul, pune un

accent mai mare pe rolul intervenţionist al statului în viaţa economică şi socială. Recunoaşte

libertatea industriei şi comerţului precum şi libera concurenţă dar avertizează în acelaşi timp

asupra faptului că acestea conduc la inegalităţi sociale. De aceea tocmai, statul este obligat să

intervină pentru corectarea acestor "neajunsuri" luând măsuri de dirijare economică şi asigurarea

protecţiei sociale a indivizilor.

p | E. Democraţia creştină

Promotorii acestei doctrine militează pentru realizarea "unei ordini economice şi sociale

juste, bazată pe morala creştină şi pe respectul rolului educativ tradiţional al religiei" pentru că

numai astfel se poate asigura "un echilibru între producţie şi nevoile elementare ale omului". Pe

cale de consecinţă şi acest sistem înclină spre recunoaşterea într-o oarecare măsură a rolului

statului în domeniul economic dar mai ales social.

2. Consacrarea constituţională a acestui atribut al statului român.

Potrivit art.l, alin.3 din Constituţie, România este un stat social.

'" Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice voi. I - Universitatea Ecologică "Dimitrie Cantemir", Tg-Miireş: 1993, pag.280-281

53

O definiţie succintă este făcută de profesorul Ion Deleanu în sensul că statul social

desemnează "implicarea statului în domeniul social-economic".112

Astfel, transpare în mod clar ideea că "In numele interesului general statul poate şi

trebuie să intervină pentru aplatizarea unui monopol privat, stimularea sau sprijinirea directă a

unor sectoare private, preluarea în gestiune proprie a unor domenii administrative, conducerea

unor servicii publice de o deosebită importanţă sau deficitare"113 fără ca prin aceasta să se ajungă

la o intervenţie masivă a statului care ar avea drept consecinţă etatizarea societăţii civile -

fenomen specific statelor totalitare care au la bază sistemul doctrinar marxist-leninist.

Constituţia României nu repudiază rolul statului în domeniul social-economic şi nici nu îl

hipertrofiază ci consacră o intervenţie moderată a acestuia atunci când statuează că statul român

este un stat social.

în primul rând, ca în oricare altă parte a lumii, s-au avut în vedere acele forme evidente

de intervenţie, considerate dintotdeauna a fi monopolul său exclusiv, ca de pildă: asigurarea

independenţei în plan extern şi menţinerea ordinii publice în plan interior, respectarea

supremaţiei Constituţiei şi regulii conformităţii ierarhice a tuturor actelor normative, înfăptuirea

politicii externe, a actului de justiţie, a politicii bugetare şi administrării patrimoniului public.

In al doilea rând, s-au avut în vedere acele obligaţii corelative care decurg din

consemnarea - tot pe cale constituţională - a categoriei drepturilor şi libertăţilor economico-

sociale, cum sunt de exemplu: dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la un

nivel de trai decent, dreptul copiilor, tinerilor şi persoanelor cu handicap la protecţie, dreptul la

întemeierea unei familii, dreptul (libertatea) la muncă şi la protecţie socială, dreptul la

proprietate, etc.

Pentru ca toate aceste drepturi şi libertăţi să dobândească o reală consistenţă statul român

a fost "înzestrat" pe cale constituţională cu o multitudine de prerogative sociale extrem de

relevante din perspectiva atributului la care ne referim aici.

Astfel, statul român ca stat social trebuie să asigure:

- formarea, administrarea, întrebuinţarea corectă şi eficientă a resurselor financiare prin

bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat pe care le elaborează;

- exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional precum şi

modificarea, conservarea şi gestionarea cu maximă diligentă a bunurilor ce aparţin domeniului

public de interes naţional;

- refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător precum şi menţinerea echilibrului ecologic;

": Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice,Tratatul II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag.71 113 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1993, pag.49

54

- protejarea intereselor naţionale în sfera activităţii economice; libertatea

comerţului,

valorificarea factorilor producţiei dar şi protecţia concurenţei loiale;

- stimularea cercetării ştiinţifice naţionale;

- crearea condiţiilor necesare creşterii calităţii vieţii.

Conturat ca un factor de securitate socială, statul român ca stat social "nu poate fi un

simplu partener de afaceri, un simplu observator ci un participant care trebuie să intervină,

trebuie să aibă iniţiativă şi mai ales să ia măsuri care să asigure realizarea binelui comun".114

m Ioan Muram - Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, Editura ACTAMI, Bucureşti. 1955, pag. 156

55

SECŢIUNEA A VII-A

ROMÂNIA - STAT PLURALIST

1. Conceptul pluralismului în sistemul doctrinar politic

în sens larg prin pluralism se înţelege o multitudine de factori echivalenţi, care nu pot fi

reduşi la unitate.

Pentru a putea face o examinare a conceptului respectiv se impune să ne raportăm tot la

sistemele doctrinare menţionate anterior, în mod deosebit la cele două ideologii din lumea

modernă: liberalismul şi marxism-leninismul.

LIBERALISMUL

în plan politic, liberalismul presupune posibilitatea individului de a-şi dezvolta pe deplin

personalitatea, iar statul trebuie să creeze această posibilitate, în sensul de a nu interveni în sfera

acestuia de acţiune decât atunci când libertatea a fost încălcată.

Prin urmare, omul este "liber să aibă orice convingeri, este totodată liber să şi le

manifeste şi să le promoveze în mediul social prin intermediul organizat al partidului a cărui

doctrină o îmbrăţişează. Pentru ca libertatea indivizilor de a decide ei înşişi asupra sorţii lor să fie

efectivă, ei trebuie să aibă posibilitatea de a pune propria lor concepţie politică şi propriile lor

programe de acţiune în discuţia altora sau de a opta pentru orice alt punct de vedere". 113 în

aceeaşi ordine de idei, liberalismul recunoaşte posibilitatea indivizilor, libertatea de asociere a

celor care împărtăşesc aceleaşi idei, opinii, etc.

Tocmai această diversitate de idei, concepţii, opinii înseamnă pluralism politic, iar

doctrina liberală constituie mediul propice promovării acestuia.

După cum se poate uşor constata, democraţia este strâns legată de pluralismul politic.

"Indiferent de provenienţă sau calitatea opiniei, ea trebuie să se bucure de aceiaşi şansă; nu

trebuie nici catalogată ca irepresibilă, nici stigmatizată. Egalitatea...poate fi tradusă în spaţiul

opiniilor contradictorii sau pur şi simplu diferite, ca obligaţie a autorităţilor publice de a asigura

tuturor acestor opinii o egalitate de fapt".116

lb Tudor Drăgan - Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I - Universitatea Ecologică "Dimitrie Cantemir"Tg-Mureş, 1993, pag.276116 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice, voi. II - Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1993, pag.53

56

MARXISM - LENINISMUL

Potrivit acestui sistem doctrinar, pe plan politic, statul este instrumentul prin care se

construieşte societatea socialistă, un rol exclusiv avându-1 partidul unic al clasei muncitoare în

mâinile căreia se află puterea. Observăm astfel că "locul pluralismului politic îl ia monopolizarea

puterii politice reale de către partidul unic...care decide totul şi nu admite nici un fel de

opoziţie"117, iar "drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, chiar dacă sunt enunţate formal în constituţii,

devin prada uşoară a unui vast aparat represiv".

Şi atunci, în mod corect se observă că: "Reducerea concepţiilor, ideilor, părerilor,

opţiunilor, aspiraţiilor, atitudinilor la numitorul comun al unui aşa-zis "model ideal"

prefabricat...uniformizarea indivizilor în pofida diversităţii opiniilor acestora înseamnă

totalitarism".118 Un asemenea lucru, axat pe privilegiul exclusiv al unei unice doctrine, nu putea

duce la nimic bun într-o societate, ci la o aplatizare şi resemnare totală a tuturora. Opusul unei

societăţi totalitare, clădită pe o astfel de bază doctrinară, îl constituie societatea democratică în

care sunt recunoscute ca valori esenţiale: "pluralismul politic, libertatea competiţiei politice, a

dreptului la opoziţie".119

SISTEMELE DOCTRINARE CONTEMPORANE

în plan politic, găsim şi în doctrinele contemporane abordat conceptul pluralismului.

Astfel, neoliberalismul porneşte şi el de pe poziţiile clasice potrivit cărora statul nu trebuie să-şi

asume nici un rol, ci doar să vegheze ca libertăţile indivizilor să fie respectate, fără a se interveni

brutal pentru modelarea personalităţii lor, dar în acelaşi timp admite posibilitatea finanţării

partidelor politice de către acesta pentru a elimina pericolul defavorizării unora faţă de altele.

Social-democraţia care îmbrăţişează ideea unei luări de către stat a unor largi măsuri de protecţie

socială ajunge la concluzia, din perspectiva la care ne referim, că numai în acest fel se asigură

indivizilor o reală libertate politică. Democraţia creştină militează la rândul său pentru o ordine

politică justă care să aibă ca şi fundament tradiţia moralei creştine, pluralismul fiind astfel

însuşit, fără rezerve.

2. Pluralismul - dimensiune fundamentală a statului român

Art.8, alin. 1 din Constituţie proclamă că "Pluralismul în societatea românească este o

condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale".

11' Tudor Drăganu - op.cit, pag.277118 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag.76119 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan - Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1996, pag. 118

57

Aşa cum se constată din examinarea conţinutului legii noastre fundamentale, Adunarea

Constituantă a împărtăşit o conduită moderată atunci când a modelat conceptul de pluralism. S-a

pornit de la ideea că120 "manifestarea excesivă sau abuzivă de opinii şi mai ales de atitudini

poate conduce la anarhism, la o stare haotică, netolerată de nici o societate...Iată de ce,

Constituţia însăşi fixează limitele disponibilităţii pluralismului" impunând două condiţii: 1)

opiniile, ideile, atitudinile etc, să nu contravină democraţiei constituţionale^) să se respecte

regula majorităţii în luarea deciziilor.

Prima condiţie se poate pune în evidenţă, exemplificând cu conţinutul unor prevederi

constituţionale: art.37,alin.2 în temeiul căruia " partidele sau organizaţiile care prin scopurile şi

activitatea lor militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a

suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României, sunt neconstituţionale" ; art.30,alin.7

care interzice defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura naţională,

rasială, de clasă, religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică,

precum şi manifestări contrare bunelor moravuri"; art.30,alin.6 ce prevede că: "Libertatea de

exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la

propria imagine".

A doua condiţie, cea a respectării principiului majorităţii în luarea deciziilor este esenţială

într-o democraţie constituţională. Este mai mult decât firesc ca în adoptarea unei decizii să se

degajeze cu ajutorul votului o majoritate a cărei opinie să se impună faţă de toţi, anulând astfel

opinia minoritară. Aceasta nu înseamnă însă că majoritatea trebuie să devină rigidă în

comportament faţă de minoritate, ci dimpotrivă, trebuie să dea dovadă de respect şi toleranţă faţă

de opiniile minorităţii, salvgardându-se tocmai în acest fel şi pluralismul politic despre care

vorbim.

în altă ordine de idei, ca orice stat democratic, statul român consacră prin Constituţie

alături de pluralismul ideologic şi pluralismul instituţional - văzut ca fiind opusul unicităţii

puterii. într-adevăr, sistemul constituţional românesc cunoaşte o pluralitate de instituţii

fundamentale: "populare (sufragiul, referendum-ul), legislative (Parlamentul cu cele două

Camere ale sale), executive (şeful statului şi guvernul), jurisdicţionale (organele judecătoreşti)121.

Ca o consecinţă a pluralismului de idei, putem de asemenea să vorbim de existenţa unui

pluralism politic reprezentat prin multitudinea partidelor şi altor formaţiuni politice care se

constituie în adevărate corpuri interne între corpul electoral, putere, menirea lor - printre altele -

fiind şi aceea de a contribui la informarea şi educarea cetăţenilor, stabilirea şi armonizarea

I:u Ion Deleanu - op.cit, pag.771:1 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi. 1993, pag.54

58

opţiunilor, aspiraţiilor, atitudinilor, intereselor acestora. Sindicatele, de asemenea, reprezintă

"forţe politice"puternice întrucât contribuie la apărarea şi promovarea unor drepturi profesionale.

59

SECŢIUNEA A VIII-A

ROMÂNIA - STAT DEMOCRATIC

1. Dimensiunea conceptului de democraţie

Democraţia sau altfel spus puterea poporului poate fi privită ca şi concept, din două

perspective: aceea a modului de organizare şi exercitare a puterii precum şi cea referitoare la

modul de viaţă al cetăţenilor. Democraţia reuneşte - în înţelesul actual al termenului - toate

valorile morale, politice şi juridice ale unei societăţi. înţelesul "clasic" este redat uimitor de clar,

dar în acelaşi timp succint, în prevederile art.2 al Constituţiei franceze, şi anume: "guvernarea

poporului, prin popor şi pentru popor".

într-adevăr "un regim politic democratic se distinge prin condiţiile care fac posibilă

participarea populaţiei statului la viaţa politică, exercitarea unui control asupra modului în care

organele de stat împlinesc voinţa generală a societăţii".122 Să ne gândim doar la democraţia

antică concretizată în libertatea de exprimare a tuturor opiniilor, pluralismul instituţional,

principiile libertăţii, egalităţii majorităţii şi putem realiza dimensiunea valorilor fundamentale pe

care aceasta se sprijină.

Evident "democraţia nu poate fi evaluată în sine, ci în strictă interdependenţă cu o

multitudine de factori, între care: nivelul de dezvoltare economico-socială şi politică, contextul

istoric intern şi ambianţa internaţională, scopul fundamental al regimului politic şi mijloacele

promovate pentru atingerea lui... ş.a." ' ş i - continuă acelaşi autor: "Există o democraţie reală şi

autentică numai atunci când în societate, cei care-şi doresc libertatea şi egalitatea îi domină pe

cei care doresc puterea".124 Problema care se pune este aceea referitoare la modalităţile şi

mijloacele ce trebuie găsite pentru realizarea acestui mare deziderat. Este ştiut faptul că în

condiţiile geografice şi demografice ale societăţilor actuale democraţia directă a devenit un mit,

poporul nemaiputând faptic să se autoguverneze, adică să legiuiască el însuşi şi tot el să

procedeze la executarea (aplicarea) legilor. De aceea se poate afirma în mod indubitabil că

democraţia modernă este în mod fundamental de natură reprezentativă. Ea apare deci ca o

necesitate şi constă în încredinţarea exercitării puterii de către titular - poporul - unor

reprezentanţi ai săi, fără ca acest lucru să contravină aplicării concomitente a unor forme

specifice de manifestare directă a deţinătorului puterii, cum ar fi: referendum-ul, iniţiativa

populară etc.

122 Gheorghe Minai, Radu Motca - Fundamentele dreptului -,Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag.179123 Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Teoria generală I, Bucureşti, pag.35]2A Ion Deleanu - op.cit,pag.36

60

Pentru că regimul democratic reprezentativ este şi va rămâne de actualitate, considerăm

necesar ca numai cu privire la acesta să ne oprim în continuare şi să analizăm modul în care se

manifestă concret. Este de altfel regimul spre care îşi îndreaptă atenţia şi speranţa multe popoare

ale lumii, deoarece "Democraţia modernă corespunde necesităţii de afirmare a oamenilor

emancipaţi de constrângerile materiale şi spirituale ale unei societăţi închise în preceptele unei

ordini rigide şi tradiţionale. Ea permite oamenilor să-şi valorifice aptitudinile şi iniţiativa în sfera

intereselor private şi să influenţeze asupra treburilor publice".123

Conţinutul acestui concept politico-juridic este unul complex; este suficient să avem în

vedere, pentru a motiva complexitatea sa, faptul că democraţia ca orice alt regim politic priveşte

"ansamblul instituţiilor, metodelor şi mijloacelor prin care se realizează puterea...Ca formă de

guvernare şi tip de funcţionalitate se caracterizează prin caracteristica: puterea aparţine

poporului, pluralism politic, se aplică principiul majorităţii, libertatea şi recunoaşterea opoziţiei,

promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale etc."126

La cele de mai sus, unii autori127 adaugă enumerativ şi alte elemente care se constituie în

trăsături definitorii ale conceptului de democraţie reprezentativă, cum ar fi: votul universal şi

alegerile libere, sistemul competitiv de partide, protecţia cetăţeanului, după cum alţii128 înţeleg să

întregească "tabloul" cu: descentralizarea administrativă, pluralism social ( alături de cel politic

menţionând şi pluralismul "ideologic, organic sau instituţional, sindical şi al altor corpuri

intermediare"), partajarea prerogativelor autorităţilor publice, colaborarea şi controlul reciproc

între aceste autorităţi.

Ceea ce trebuie menţionat în mod deosebit fundamentul ideologic al democraţiei este

"libertatea", pentru că într-adevăr, alături de principiul legalităţii şi de cel al egalităţii, principiul

libertăţii constituie temelia edificiului unui regim politic democratic.

Tot în aceeaşi ordine de idei se poate afirma că democraţia mai presupune şi respectarea

statului de drept, deoarece caracterul democratic al statului şi statul de drept se implică şi se

presupun reciproc.

De asemenea, trebuie remarcat şi faptul că un regim politic democratic mai implică şi

responsabilitatea guvernanţilor, obligaţia acestora de a se conforma legilor, precum şi exercitarea

imparţială a justiţiei de către magistraţi, care se bucură de independenţă şi inamovibilitate.

I '" Arislide Cioabă - Democraţia - Putere şi contra-putere - Editura Noua alternativă, Institutul de teorie socială alAcademiei Române, Bucureşti, 1995, pag.71:6 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan - Introducere în teoria generală a dreptului - Editura ALL, Bucureşti, 1996, pag. 11612; Aristide Cioabă - op.cit., pag.48-63.128 IonDeleanu- Drept constituţional şi instituţii politice, voi. II - Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi. 1993. pag.56

61

2. Regimul politic democratic din România

Art.l, alin. 3 din Constituţie statuează că România "este stat de drept, democratic şi social

în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii

umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate".

Din examinarea conţinutului legii fundamentale desprindem suficiente argumente de text

care vin să afirme cele de mai sus şi să demonstreze că Legiuitorul Constituant nu s-a mărginit să

consacre doar dimensiunea democratică a statului român ci să ofere şi modalităţi pentru ca acest

atribut să devină o realitate pentru societatea românească.

într-adevăr, se pot identifica suficiente repere constituţionale în sprijinul ideii de

democraţie. Fără pretenţia unei enumerări exhaustive, redăm în continuare câteva astfel de

repere:

1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român pe care o exercită prin organele sale

reprezentative, dar şi direct prin referendum.

2) Organele reprezentative - de această dată avem în vedere cele două Camere

parlamentare care compun "unica autoritate legiuitoare a ţării" şi Preşedintele României - sunt

alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Se cuvine menţionat aici faptul că

demiterea din funcţie a şefului statului, potrivit principiului simetriei, constituie de asemenea o

prerogativă a corpului electoral chemat la urne pe calea referendum-ului.

3) Referendum-ul şi iniţiativa populară legislativă sunt două căi procedurale de înfăptuire

a democraţiei semi-directe reglementate ca atare de Constituţia României. Prin cele două

mijloace poporul poate să exercite puterea în calitate de titular al acesteia, în mod direct.

Astfel, referendum-ul este destinat consultării poporului în probleme de interes naţional, iar

iniţiativa populară îi dă posibilitatea ca, în condiţiile stabilite de lege, să participe, de asemenea

direct, la procesul de legiferare. Prin intermediul iniţiativei populare poate fi formulată o

propunere de lege sau chiar o propunere de revizuire a Constituţiei.

4) Constituţia care cuprinde reglementări exhaustive ale drepturilor şi libertăţilor

fundamentale, precum şi măsurile de garantare a exercitării lor, reprezintă Legea Fundamentală

supremă în sistemul de drept piramidal - ierarhic românesc - unde regula conformităţii ierarhice

a celorlalte acte normative este stabilită şi respectată ca atare.Ca o consecinţă a supremaţiei,

Constituţia instituie controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor Camerelor şi

ordonanţelor prin intermediul unui organ exterior puterii, special şi specializat - Curtea

Constituţională, care este organizată şi funcţionează în temeiul unei legi organice.

5) Pluralismul este ridicat la rangul de principiu constituţional - art.8 alin.l, întrucât, cu

adevărat, el constituie o garanţie a democraţiei.

62

6) Principiul separaţiei puterilor chiar dacă nu-şi găseşte reglementarea expresă prin

textele constituţionale, transpare pe deplin prin modul cum au fost gândite de Legiuitorul

Constituant prerogativele autorităţilor publice chemate să exercite puterea, din modul cum ele au

fost distribuite între aceste organe şi mai ales din căile şi mijloacele de control reciproc ale

"puterilor" respective(legislativă şi executivă, îndeosebi).

7) Puterea de stat constituie un sistem în care părţile componente - organul legiuitor,

[organul executiv şi organele judecătoreşti - se află în relaţii interdependente, dar şi în relaţii cu

întregul(sistemul ca atare); sistemul puterii de stat româneşti este elastic, în permanenţă evoluţie

I în raport de influenţele primite din exteriorul său(societatea); este, de asemenea, astfel

articulat S încât să-şi poată îndeplini menirea, aceea de afirmare şi ocrotire a demnităţii

umane, de

respectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

8) Recunoscându-se diversitatea de opinii, atitudini, idei etc.,este consacrată însă regula

majorităţii în adoptarea deciziei; Constituţia instituie în acest sens cvorumul legal pentru

degajarea opiniei majoritare. "Principiul majoritar nu echivalează în mod automat cu o dictatură

a majorităţii parlamentare...ci implică medierea şi sinteza diferitelor categorii de interese

reprezentate în Parlament".129

9) Administraţia publică locală din cadrul unităţilor administrativ-teritoriale îşi clădeşte

activitatea pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice.

I Consiliile locale - ca unităţi deliberative - şi primarii - ca autorităţi executive - sunt organeIr

I alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

10) în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale reglementate constituţional în

mod larg, Constituţia a instituit obligativitatea interpretării şi aplicării dispoziţiilor în

conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care

România este parte, iar în caz de neconcordanţă, norma de drept internaţional capătă preeminenţă

faţă de norma internă de drept.

11) Avocatul Poporului - instituţie juridică statuată de asemenea la nivel constituţional -

constituie un instrument esenţial pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, într-o

societate democratică, civilizată. Instituţia ca atare - se proclamă de Constituţie - se organizează

şi funcţionează potrivit prevederilor unei legi organice.

12) Pe linia aceluiaşi spirit democratic imprimat statului român, justiţia este

independentă, iar cei chemaţi să înfăptuiască nobilul act de justiţie se bucură de inamovibilitate.

In concluzie, putem spune că avem suficiente temeiuri să credem că România s-a

desprins pentru totdeauna din negura regimului totalitar înscriindu-se ferm pe calea construirii

129 Aristide Ciabă - Democraţia - Institutul de Teorie Socială al Academiei Române - Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, pag.32

63

noului regim politic, în aşa fel încât ceea ce s-a postulat în art. 1, alin.3 din Constituţie - statul

român este un stat democratic - să devină, pe zi ce trece, o realitate.

64

CAPITOLUL III

PRIVIRE RETROSPECTIVĂ ASUPRAREGLEMENTĂRILOR CONSTITUŢIONALE

REFERITOARE LA ATRIBUTELESTATULUI ROMÂN

SECŢIUNEA I

SUVERANITATEA ŞI INDEPENDENŢA

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris este considerat de unii autori ca fiind prima

i constituţie românească, atâta timp cât Convenţia era un act internaţional care cuprindea norme

\ referitoare la organizarea politico-juridică a Principatelor, cu respectarea doar în parte a voinţei

oporului român; voinţă manifestată prin rezoluţiile Divanurilor ad-hoc.

Dând dovadă de diplomaţie, Al. Ioan Cuza a reuşit să obţină din partea Comisiei

ambasadorilor puterilor garante recunoaşterea Statutului dezvoltător, acordat în acest sens fiind

dat prin protocolul Conferinţei de la Paris din iunie 1864.

în mod indirect a fost recunoscută de puterile garante suveranitatea internă. Prin

manifestul din 2 iulie 1864, Cuza subliniază în mod deosebit acest lucru, afirmând: " România

reintrăm autonomia lăuntrică... înaltele puteri au consimţit acum, în toată întinderea, autonomia

noastră dinăuntru".130 în aceeaşi zi Statutul a fost modificat, prevăzându-se că: "Principatele

unite pot în viitor schimba legile care privesc administraţia lor dinăuntru, cu concursul legal al

tuturor puterilor stabilite şi fără nici o intervenţie din afară".

Iată, deci că bătălia pentru prima "componentă" a suveranităţii şi anume supremaţia

(denumită şi suveranitate internă sau suveranitate de stat) fusese câştigată. Dar lupta trebuia

continuată pentru recunoaşterea unei suveranităţi depline.

O etapă importantă a fost marcată de intrarea în vigoare la 1 iulie 1866 a noii Constituţii

care consacra, printre altele, principiul suveranităţii naţionale, ţara noastră înscriindu-se astfel

pentru totdeauna în sistemul constituţional modern. "Suveranitatea sau puterea politică este

voinţa Suveranului care, în sistemul constituţional modern, este Naţiunea" 13 Afirma Paul

1311 Enciclopedia României, voi. I- Cap. III, Constituţia României, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, pag. 177 131 Paul Negulescu - Enciclopedia României - voi. I, Statul Imprimeria Naţională, 1938, pag. 172

65

Negulescu. Pe bună dreptate se remarcau următoarele cu privire la semnificaţia conţinutului art.

31 din prima Constituţie românească: "înscriind pe frontispiciul său principiul suveranităţii

naţionale şi nespecificând în nici un articol relaţia de suveranitate faţă de poartă, Constituţia din

1866 a reprezentat forma politico-juridică de manifestare a independenţei României în planul

relaţiilor internaţionale".132 După cum este bine ştiut, independenţa a devenit şi în fapt o realitate

după războiul din 1877.

Câştigându-şi independenţa, putem vorbi de la această dată de suveranitatea deplină a

statului român.

Art. 31 astfel cum a fost redactat, arată în mod clar că suntem în prezenţa unei

suveranităţi naţionale care, după cum am văzut, conduce la ideea acordării unui mandat naţional,

reprezentativ şi perfect, aleşilor cu toate consecinţele pe care acesta le presupune. Pentru a

înlătura totuşi orice dubiu eventual cu privire la mandatul imperativ, în art.38 se mai subliniază

încă o dată, dacă mai era nevoie, că: "Membrii amândoura. Adunărilor reprezintă naţiunea, iar nu

numai judeţul sau localitatea care i-a numit".133

Cu privire la acest atribut al statului român, Constituţia din 1923 reia întocmai în art.33

conţinutul art.31 din constituţia anterioară, iar prin art.42 stipulează că: "Membri adunărilor

reprezintă naţiunea".134 Cu toate acestea se poate observa că principiul suveranităţii naţionale a

fost mult mai bine conturat şi anume: 1) prin declararea statului român ca stat naţional,unitar şi

indivizibil al cărui teritoriu este inalienabil; 2) prin interdicţia colonizării teritoriului naţional cu

populaţii sau grupuri etnice străine; 3) prin declaraţia că puterea politică aparţine naţiunii, dar

care nu o exercită direct, ci prin reprezentanţi aleşi de corpul electoral.".133

Constituţia din 1938 care consfinţeşte în România un regim politic autoritar, preia din

constituţiile anterioare ideea suveranităţii naţionale; art.29 prevede că: "toate puterile statului

emană de la Naţiunea Română. Ele însă nu se pot exercita decât prin delegatiune şi numai după

principiile şi regulile aşezate în Constituţia de faţă". 136 Numai că, la fel ca în orice regim

autoritar, asistăm acum la sporirea fără margini a puterii executivului (executiv care se identifică

cu persoana regelui) în timp ce reprezentanţii (delegaţii) naţiunii care compun organul legiuitor

joacă un rol pur decorativ - regele dobândind şi în plan legislativ largi competenţe.

13: Angela Banciu - Istoria vieţii constituţionale în România (1866 - 1991)- Casa de editură şi presă ŞANSA S.R.L., Bucureşti. 1996, pag.34133 Ioan Muram, Gheorghe Iancu - Constituţiile române - Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti. 1993,pag.42134 Constituţia României - publicată în Monitorul Oficial nr.282 din 29 martie 1923lh Angela Banciu - Istoria vieţii constituţionale - pag. 88136 Ioan Muram, Gheorghe Iancu - op. Cit,pag. 102

66

Constituţia carlistă nu a făcut altceva decât să netezească terenul pentru următoarea de 4

ani, începând cu septembrie 1940, în care România a fost guvernată practic fără Constituţie.

Repusă în vigoare, după înlăturarea regimului de dictatură antonesciană, Constituţia din

1923 a fost abrogată expres prin Legea nr.363 din 30 decembrie 1947 prin care a fost schimbată

şi forma de guvernământ, ţara noastră înscriindu-se pe un lung drum de totalitarism şi involuţie

constituţională.

Revenind la problema pe care o examinăm reţinem că pe întreaga perioadă a regimului

totalitar comunist, România "s-a bucurat" de trei constituţii137 care cu privire la suveranitate şi

titularul acesteia stipulau, în ordine, următoarele:

- Constituţia din 1948 - art.l "Republica Populară Română este un Stat popular... şi

suveran" iar în art.3 se proclamă că "în Republica Populară Română întreaga putere de Stat

emană de la popor şi aparţine poporului. Poporul îşi exercită puterea prin organe

reprezentative..."

- Constituţia din 1952 - art.l "Republica Populară Română puterea aparţine oamenilor

muncii de la oraşe şi sate, care o exercită prin Marea Adunare Naţională şu prin Sfaturile

Populare". Un lucru demn de reţinut este acela referitor la natura mandatului încredinţat

deputaţilor MAN. Art.101 pune clar în relief faptul că ne aflăm în prezenţa unui mandat

imperativ: "Fiecare deputat este obligat să dea socoteală în faţa alegătorilor de activitatea sa...

Deputatului i se poate oricând retrage mandatul, în urma hotărârii majorităţii alegătorilor".

- Constituţia din 1965 - art.l "România este republică socialistă. Republica Socialistă

România este stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent..".iar art.4

"Deţinător suveran al puterii, poporul, o exercită prin MAN şi prin consiliile populare.

După cum se poate uşor constata, din examinarea celor trei constituţii, principiul

separaţiei puterilor fusese înlăturat şi înlocuit cu principiul "unităţii depline a puterii de stat"

putere care doar în plan declarativ aparţinea poporului, în fapt ea "încăpând" pe liniile partidului,

proclamat prin ultima lege fundamentală a fi "centrul vital" al întregii societăţi.

Iată deci că şi atributul de stat suveran - în componenta ei internă - a avut de suferit pe

perioada regimului totalitar comunist; avem în vedere tocmai faptul că unul era declarat titularul

puterii şi altul (partidul, nomenclatura mai exact) o deţinea în realitate.

137 Constituţia din 1948 - Monitorul Oficial, Parte I, nr.87 bis din 13 aprilie 1948; constituţia din 1952 - Buletinul Oficial MAN a RPR nr. 1 din 27 sept. 1952; Constituţia din 1965 - Buletinul Oficial al RSR nr. 1 din 21 august 1965

67

SECŢIUNEA A II - A

CARACTERUL NAŢIONAL, UNITAR SI INDIVIZIBIL AL STATULUI ROMÂN

1. Caracterul unitar şi indivizibil

Prevederile Convenţiei de la Paris au asigurat cadrul necesar, general al manifestării

dorinţelor poporului român de a înfăptui un stat unitar.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în ambele principate române la 5, respectiv 25 ianuarie

1859 a constituit un prim pas, un pas uriaş, spre făurirea statului unitar român. Această uniune

personală devenită apoi uniune reală de state a fost în cele din urmă recunoscută de puterile

europene garante şi de Poarta Otomană pentru ca la data de 4 decembrie 1861 să se recunoască

unirea completă a acestora. în proclamaţia rostită la întoarcerea de la Constantinopol, Cuza

afirma: "Unirea este îndeplinită...In zilele de 5 şi 24 ianuarie aţi depus toată a voastră încredere

în alesul naţiunii... Ale sul vostru vă dă astăzi o singură Românie". Şi într-adevăr, "ambele adunări

legislative şi-au încheiat lucrările pentru a se deschide la 24 ianuarie 1862 într-o Adunare

Naţională la Bucureşti, care a devenit capitala ţării. Pe actele interne începe să se scrie

"Roraânia"în loc de "Principatele Unite" . Cele două guverne au demisionat şi s-a format un

guvern unic al României".138

Apăruse în constelaţia statelor europene România - stat unitar ; adică un stat cu un

ansamblu unic de organe cu putere de decizie politică şi juridică la nivel central, cu competenţe

pe întreg teritoriul. Rânduiala juridică unică nu a întârziat nici ea să apară. La 1 iulie 1866 intra

în vigoare prima Constituţie a României care pecetluia prin art. 1 că: "Regatul României cu

judeţele sale din dreapta Dunării constituie un singur stat, indivizibil".139

După înfăptuirea Marii Uniri s-a pus firesc problema adoptării unui nou Aşezământ

fundamental menit să consfinţească noua realitate istorică. Constituţia din 1923 "a prevăzut că

din primul lui articol caracterul naţional, unitar şi indivizibil al statului român...; dispoziţia

privitoare la caracterul lui unitar venea să excludă posibilitatea recurgerii la forma de stat

federală, iar cele ce prevedeau că el este indivizibil şi că teritoriul lui este inalienabil învederau

în termeni categorici faptul că poporul considera Unirea din 1848 ca un act cu valoare definitivă,

ca o cucerire istorică ireversibilă". 14°

138 Elisabeta Trăistaru - Geneza democraţiei constituţionale din România - Editura Scrisul Românesc, Craiova,1996;pag.l98139Ioan Muraru, Gheorghe Iancu - Constituţiile Române...,pag.33140 Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice - Universitatea ecologică "Dimitrie Cantemir".Tg-Mureş, 1993,pag.296

68

A urmat apoi un vast proces de unificare legislativă şi administrativă, un amplu program

de reformare a societăţii româneşti şi de afirmare a unui sistem politic instituţional, toate acestea

fiind menite a da concreteţe atributului statului român, acela de stat unitar şi indivizibil.

Constituţia din 1938 proclamă la rândul său această dimensiune a statului român: "Regatul

României este un stat naţional, unitar şi indivizibil".

în perioada regimului totalitar de asemenea se consacră la nivel constituţional caracterul

unitar al statului (art.l al Constituţiei din 1965).In legătură cu acest ultim articol menţionat

remarcăm distincţia făcută între stat şi teritoriu. Statul este unitar, iar "teritoriul său este

inalienabil şi indivizibil".Textul astfel conceput este în concordanţă cu opiniile exprimate în

literatura de specialitate a vremii, potrivit căreia teritoriul nu ar constitui unul din cele trei

elemente constitutive ale statului(alături de populaţie şi de puterea politică institutionalizată).

Potrivit acestora "teritoriul constituie cadrul natural, geografic în limitele căruia un

anumit stat îşi exercită puterea sa suverană"141.în acelaşi timp, aceiaşi autori definind

indivizibilitatea teritoriului "recunosc" că acesta "constă în faptul că nu se admite dezmembrarea

statului în mai multe state sau formaţiuni statale"142.

2. Caracterul naţional

Acest atribut a fost consacrat prima dată prin Constituţia din 1923.

"Dispoziţia privitoare la caracterul naţional al statului român urmărea să sublinieze că

acesta a luat naştere ca urmare a autodeterminării naţiunii române, în condiţii în care proporţia

minorităţilor naţionale era redusă în raport cu majoritatea românească a populaţiei"143.

Noţiunea de naţiune a fost înţeleasă şi admisă de Adunarea Constituantă în sensul de

"idee activă la care participă toţi cei care au conştiinţa că îi aparţin...naţiunea este un principiu

spiritual...o mare grupare de oameni cu mintea întreagă şi cu inima caldă, care creează o

conştiinţa morală"144.

într-adevăr, în dezbaterile de idei care au premers adoptării acestei Legi fundamentale, s-

a pus cu precădere problema ca statul român să fie caracterizat ca stat naţional, pentru că statul

trebuie să oglindească în foarte mare măsură sentimentul naţional român. Se pleca de la

considerentul că naţiunea română a fost aceea care s-a jertfit pentru crearea statului naţional.

Constituţia din 1938, ca orice Aşezământ al unui stat cu regim autoritar, a mers mai

departe şi a fixat în textele ei un principiu nou de organizare statală şi anume acela al primatului

'■" Icliil Benditer, Ioan Muram - Drept constituţional, Editura didactică şi pedagogică. Bucureşti, 1982, pag.79.142 Icliil Benditer, Ioan Muram -idem.143 Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii publice - Univ. Ecologică "Dimitrie Cantemir", Tg-Mureş.1993, pag.296.'■" Enciclopedia României, voi. 1, pag. 199.

69

etnic, pe lângă proclamarea expresă a atributului la care ne referim, prin art. 1 şi anume: "Regatul

României este un Stat Naţional unitar şi indivizibil". Primatul etnic 143 motivat chiar de către

legiuitorul constituant, în art.27 alin. 1 în felul următor:"ţinându-se seama de caracterul majoritar

şi creator de Stat, al Naţiunii române".

Era firesc ca, după o lungă perioadă de regim totalitar comunist, perioadă în care Legile

fundamentale nu au consacrat expres acest lucru, Constituţia ţării noastre, elaborată după

Decembrie 1989 să facă o astfel de statuare.

România, în prezent, este stat naţional, fără ca prin aceasta puterea politică

institutionalizată să practice un naţionalism intolerant, ci dimpotrivă, aşa cum s-a arătat.

'■"Paul Negulescu - Constituţia României (cap. III) al vol.l, Statul din Enciclopedia României - Bucureşti. 1938, pag. 198-199.

70

SECŢIUNEA A III - A

CARACTERUL SOCIAL, PLURALIST ŞI DEMOCRATIC ŞI DE DREPT

Apreciem deosebit de importantă precizarea că cele patru atribute: social, pluralist,

democratic şi de drept ale statului român au fost pentru prima dată proclamate expres, după

Revoluţie; în constituţiile anterioare nu le regăsim.

Este un fapt îndoielnic că Adunarea Constituantă legitimată în urma alegerilor libere din

20 mai 1990, a găsit de cuviinţă să facă acest lucru şi numai pentru a demonstra intenţia clară

de "rupere" de vechiul regim politic ce tocmai fusese înlăturat şi de înscriere a ţării noastre pe

drumul democraţiei pentru a redobândi locul binemeritat alături de celelalte ţări în marea familie

europeană.

A doua remarcă ce se impune este aceea că între cele patru dimensiuni esenţiale ale

statului român se află o strânsă interdependenţă, ele se "sprijină" reciproc unul pe altul, idealul

urmărit fiind acela al construcţiei unei societăţi democratice, civilizate.

în al treilea rând se poate constata faptul că deşi nu sunt menţionate expres ca atribute

fundamentale ale statului, Constituţiile anterioare - avem în vedere pe cea din 1866, dar în mod

deosebit pe cea din anul 1923 - au avut darul să cuprindă în corpul lor suficiente texte care să

contureze asemenea caractere. Nu trebuie pierdut di vedere că Legea fundamentală adoptată în

1923 este "produsul" Partidului Naţional Liberal, aflat la guvernare, partid care firesc nu putea

promova o altă doctrină politică şi economică de neoliberalismul. Ca atare putem vorbi fără

putinţă de tăgadă că, în perioada interbelică a existat pluralism sub toate feţele sale: ideologic,

instituţional, politic etc. Este suficient să examinăm Titlul II al Constituţiei din 1923 consacrat

drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi putem trage concluzia că diversitate de opinii, idei,

păreri, atitudini, concepţii, opţiuni, era recunoscută, iar ambianţa liberală a timpului făcea

posibilă exprimarea acestora prin orice mijloace, partidele politice jucând un mare rol în acest

sens.

Răzbate de asemenea din textele constituţionale la care ne referim grija pentru asigurarea

unui echilibru între libertatea individului şi puterea de constrângere a statului. Cităm în acest

sens cu titlul de exemplu conţinutul art. 16 : "Pedeapsa cu moartea nu se va putea reînfiinţa afară

de cazurile prevăzute în codul penal militar, în timp de război" sau, prevederile art. 11, alin. 2 :

"Nimeni nu poate fi deţinut sau arestat, decât în puterea unui mandat judecătoresc motivat . . ."

71

'■■ţ,

sau art.12 : "Nimeni nu poate fi sustras în contra voinţei sale de la judecătorii ce-i dă legea " şi

exemplele ar putea continua.

Toate acestea se constituie în acelaşi timp în tot atâtea dovezi ale caracterului democratic

al statului român, raportul putere - normativitate "funcţionând" de asemenea, pe deplin. Pe bună

dreptate s-a remarcat că "s-a creat o legătură directă între parlamentarism şi democraţie,

pomindu-se de la ideea că suveranitatea naţională atribuită naţiunii nu poate fi exercitată direct ci

este delegată organelor statului, devenite personificarea juridică a naţiunii... Parlamentarismul a

rămas ca o instituţie definitorie a democraţiei româneşti, care nu poate fi ignorată. Dezbaterile

parla

menta

re din

Româ

nia

interb

elică

se

situau

prin

argum

entaţi

a

orator

ică

profu

ndă,

la

nivelu

l

ţărilor

europ

ene

dezvoltate permiţând o intensă circulaţie a ideilor cu efecte pozitive asupra formării şi

dezvoltării spiritului democratic, civic al opiniilor publice".146

în aceiaşi ordine de idei trebuie amintit şi faptul că "puterea judecătorească putea limita

atribuţiile puterii legislative, având dreptul să controleze constituţionalitatea legilor (art.103) şi

să cenzureze legalitatea actelor elaborate de puterea executivă (art. 107) " , 147 De asemenea,

principiul separaţiei puterilor constituia temelia modalităţilor concrete de organizare şi

funcţionare a puterilor statului.

Potrivit normelor Constituţiei din 1923 şi legilor care i-au urmat, putem vorbi şi de

caracterul social al statului interbelic pentru că, într-adevăr, acesta s-a implicat în domeniul social-

economic. De pildă, art.24 punea în termenii următori problema implicării în sprijinirea procesului

de învăţământ: "Statuljudeţele şi comunele vor da ajutor şi vor înlesni elevilor lipsiţi de

mijloace, în toate gradele învăţământului... " Un alt aspect este acela referitor la măsurile luate in

domeniul protecţiei sociale a muncii. Art.21 stabilea că: "Toţi factorii producţiunii se bucură de

o egală ocrotire. Statul poate interveni, prin legi, în raporturile dintre aceşti factori pentru a

preveni conflicte economice şi sociale".148

Odată cu abolirea regimului reprezentativ parlamentar prin intrarea în vigoare a

Constituţiei din 1938 şi instaurarea regimului autoritar regal a început o lungă perioadă în care

aceste dimensiuni ale statului român nu s-au mai regăsit în fapt. Nici nu putea fi altfel, dacă

avem în vedere faptul că o dictatură, de orice natură ar fi, de extremă dreaptă sau stângă, nu

poate decât să menţină la nivel declarativ unele drepturi şi libertăţi, separaţia puterilor statului nu

mai funcţionează, inamovibilitatea judecătorilor şi independenţa acestora în înfăptuirea actului

de justiţie dispare, garanţiile pentru exercitarea eventualelor drepturi şi libertăţi nu se mai

asigură, proprietatea privată devine vulnerabilă nemaifiind garantată constituţional, se

146 Angela Banciu - Istoria vieţii constituţionale în România (1866 - 1991) - Editura Şansa , Bucureşti, 1996, pag. 110'" Elisabeta Trâistaru - Geneza democraţiei constituţionale - Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996, pag.213 148 Ioan Muram, Gh.Iancu ş.a. - Constituţiile române - Regia Autonomă " Monitorul Oficial", Bucureşti, 1993,pag.75

72

hipertrofiază până la limitele imposibilului rolul executivului în dauna legislativului, toate

puterile sunt concentrate în mâinile conducătorului statului (fie el rege, preşedinte al Consiliului

de Miniştri sau secretar general al partidului comunist devenit ulterior şi preşedinte al statului).

Pluralismul, statul de drept, statul social, statul democratic, toate acestea nu mai existau, decât,

eventual, decât "pe hârtie".

73

SECŢIUNEA A IV - A

FORMA DE GUVERNĂMÂNT

Constituţia din 1866 a operat o modificare destul de importantă în privinţa formei de

guvernământ şi anume a transformat monarhia electivă într-o monarhie ereditară, prevederile art.

82 fiind edificatoare în acest sens: "Puterile constituţionale ale Regelui sunt ereditare în linie

coborâtoare directă şi legitimă..."149

La 8 iunie 1884, prin Decretul Regal a fost sancţionată şi publicată Legea pentru

modificarea Constituţiei în sensul că Principatele Române Unite îşi schimbă denumirea în

România iar domnul devine rege.

Constituţia din 1923 nu a adus nici o modificare referitoare la forma de guvernământ, ci

doar accentuează caracterul parlamentar-democratic al regimului politic.

Forma de guvernământ, după cum am văzut, se modifică la data de 30 decembrie 1947,

din monarhie în republică, în urma semnării forţate de către fostul rege a actului de abdicare,

asupra nulităţii căruia nu insistăm.

Constituţiile socialiste au ţinut să stipuleze expres forma republicană de guvernământ,

astfel:

- Constituţia din anul 1948 (art.l, 2 şi 3) vorbeşte de Republica Populară Română ca stat

popular ce a luat fiinţă prin lupta dusă de popor, întreaga putere de stat aparţinând poporului;

- Constituţia din anul 1952 prevede , de asemenea, prin art.2 că: "Republica Populară

Română este un stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate";

- Constituţia din anul 1965 statuează deja faptul că : "România este republică socialistă.

Republica Socialistă România este stat al oamenilor muncii ..."(art.l) , iar prin prevederile art.3

se consacră rolul Partidului Comunist Român de forţă politică conducătoare a întregii societăţi .

Este însă interesant în continuare de văzut ce fel de republică a existat în România pe

toată această perioadă (decembrie 1947 - 22 decembrie 1989) ştiut fiind că republica nu se

confundă eo ipso cu democraţia: o monarhie poate fi democratică iar o republică poate fi

monocratică .b

Concluzia firească la care ajunge profesorul Tudor Drăganu este aceea că suntem în

prezenţa unei republici monocratice; aduce în sprijinul acestei idei suficiente argumente

119 Constituţia României - Monitorul Oficial al României nr. 142 din 1 iulie 1866bl' Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi. 1993. pag.45

74

temeinice, astfel: "Preşedintele republicii cumula această funcţie cu cea de secretar general al

partidului.

In temeiul acestor două funcţii, el concentra în mâna lui nu numai o poziţie dominantă în

ierarhia statală ci şi îndrumarea şi controlul politic ale tuturor organelor de conducere a ţării, ale

organizaţiilor de altă natură, ale ansamblului vieţii sociale, dobândind astfel puteri mai mari

decât un monarh absolut... Ap are evidentă concluzia că sistemul de guvernământ la care a dus

aplicarea Constituţiei din 1965 poate fi caracterizat ca o dictatură personală cu un caracter

totalitar împins până la extrem..." lDl

"' Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice - Universitatea Ecologică "Dimitrie Cantemir", Tg-Mureş, 1993, pag.311

75

CONCLUZII

Lucrarea de faţă cu tema "Caracterele constitutionale ale statului roman" si-a propus sa

evidentieze aspecte cu caracter constitutional specifice democratiei statului roman. Primul

capitol „ Statul-fenomen isotic,social si politic” s-a dorit a transpune punctele de vedere legate

de conceptele si teoriile cristalizate in timp cu privire la notiunea de stat ,originea,esenta si

criteriile sale,incercand totodata sa surprindem fenomenul din punct de vedere istoric pentru

ca in final sa ne oprim asupre tendintelor contemporane ,referitoare la aceasta problematica.

Am realizat o asemenea abordare la început, în scopul realizării unei mai clare înţelegeri

asupra temei propriu-zise a lucrării: "Atributele statului român", Capitolul II, destinat

dimensiunilor fundamentale ale statului român este structurat în opt secţiuni, fiecărui atribut

corespunzându-i câte o asemenea structură.

Ȋncercarea s-a dorit a fi o abordare directa a subiectului, a modalităţilor dar si şi căilor

concrete, reglementate tot prin norma constituţională, de transpunere în realitatea vieţii societăţii

româneşti a caracteristicilor statului român.

De asemenea s-a urmărit să reliefarea si strânsa interdependenţă intre unele din

aceste atribute, faptul cum ele se "sprijină" unele pe altele, se completează şi se "influenţează"

reciproc. S-a luat în primul rând caracteristicile statului democratic roman aparut dupa anul

1989 acestea fiind transpuse si danduli-se valoare prin Constituţia din 1991 care specifica

faptul ca statul roman este:stat de drept, stat suveran, stat social, pluralist - toate

acestea contribuind la consolidarea caracterului democratic al statului nostru.

Măreţele Evenimente din decembrie 1989 au avut rolul de a schimba un regim politic

comunist si totalitar cu unul democratic si liber dorindu-se aducerea Romaniei si a poporului

roman in marea familie europeana .

Finalul lucrarii este construit pe punctual 8 al capitolului II, care dezbate pe larg

elementele specifice regimul politic si democratia romaneasca,transpunand in mod concret

aspectele primoordiale existentei unui stat de drept.

I Conştienţi fiind de modestul nostru demers, ne exprimăm totodată speranţa că pot fij

i identificate în conţinut câteva elemente care să poată atrage atenţia.

77

NOTA BIBLIOGRAFICĂ

Tratate, monografii, cursuri, manuale universitare:

-Enciclopedia României - voi. I, Statul - Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938

-George Alexianu - Drept constituţional - Bucureşti, 1930

- Angela Banciu - Istoria vieţii constituţionale în România (1866 - 1991), Editura

" SRL, Bucureşti, 1996

- Ichil Benditer, Jean Muraru - Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică,

iaireşti, 1982

- Aristide Cioabă - Democraţia - Putere şi contra-putere, Institutul de Teorie Socială al

iîdemiei Române, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995

- Dan Ciobanu, Victor Duculescu - Drept constituţional român - Editura Hyperion XXI,

jureşti, 1993

- Ioan Ceterchi, Ion Craiovan - Introducere în teoria generală a dreptului - Editura ALL,

soreşti, 1996

- Mihai Constantinescu, Ian Muraru - Drept constituţional şi instituţii politice, voi. II-

Sura Pro Arcadia, Bucureşti, 1993

- Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Teoria generală, vol.I,

Inireşti, 1991

- Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - voi.II, Editura Fundaţiei

îliemarea", Iaşi, 1993

- Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - vol.I şi II, Editura Europa

Iova, Bucureşti, 1996

- Ion Deleanu - Drept constituţional şi instituţii politice - Tratat elementar - vol.I şi II,

Iura Lumina Lex, Bucureşti, 1997

- Tudor Drăganu - Introducere în teoria şi practica statului de drept , Editura Dacia, Cluj

>3poca, 1992

- Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice - vol.I, Universitatea

icologică "Dimitrie Cantemir", Tg-Mureş, 1993

- Tudor Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice - Tratat elementar, voi I,

îditura Lumina Lex, Bucureşti, 1998

- Victor Duculescu - Constituţia României - comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex,

Icureşti, 1997

-Adrian Paul Iliescu, Mihail Rdu Solcan - Limitele puterii - Editura ALL, Bucureşti,

1993

-Cristian Ionescu - Drept constituţional şi instituţii politice - voi I şi II, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 1997

-Cristian Ionescu - Sisteme constituţionale - Editura "Şansa"SRL, Bucureşti, 1994

-Antonie Iorgovan - Drept constituţional şi instituţii politice - Teoria generală, Editura

Galeriile J.L.Calderon, Bucureşti, 1994

-Jean - William Lapierre - Viaţă fără stat? - Institutul European, Bucureşti, 1997

- Vasile Cionca, Nicolae Pavel - Curs de drept constituţional - Editura "Scaiul",

Bucureşti, 1996

- Virgil Măgureanu (coordonator) - Puterea politică şi sistemul social - Editura Politică,

Bucureşti, 1985

- Gheorghe Mihai, Radu Motica - Fundamentele dreptului - Editura ALL, Bucureşti,

1997

- Ioan Muraru, Gheorghe Ionescu, ş.a. - Constituţiile române - Regia Autonomă

Monitorul Oficial, Bucureşti, 1993

- Ioan Muraru, Mihail Constantinescu - Studii constituţionale, Editura Actami, Bucureşti,

- Ioan Muraru - Drept constituţional şi instituţii politice - voi. II, Editura Pro Arcadia,

Bucureşti, 1993

- Ioan Muraru - Drepr constituţional şi instituţii politice - ediţia a Vi-a revăzută şi

iugită, Editura Actami, Bucureşti, 1995

- Ionescu Cristian - Drept constituţional şi instituţii politice - voi. I şi II, Editura Lumina

Lex Bucureşti 2002

- Ionescu Cristian - Drept constituţional şi instituţii politice - voi. I şi II, Ediţia 2, Editura

.1LLBECK, Bucureşti 2004

- Muraru Ion, Tănăsescu Simina - Drept constituţional şi instituţii politice - Ediţia a XI-

2.Editura Lumina Lex, Bucureşti 2004.

79

Statuk si Atributele Statului Roman

Documents

Transcript of Statuk si Atributele Statului Roman