Etica şi standardele consilierii

Ediţia a doua

Tim Bond

1

Lui Norman şi Jean Bond

2

Prefaţă

de Profesor Douglas Hooper

Când am scris prefaţa pentru prima ediţie a acestei cărţi, mi-am dat seama că, în

dezbaterea acestor subiecte importante şi într-o formă aşa de extinsă, Tim Bond deschidea un

domeniu întru totul nou. Lucrul pe care nu l-a ştiut nici unul dintre noi a fost cât de vândută şi

mult citată va fi scrierea lui.

Anul 1993 a fost începutul unui val de interes în acest domeniu. Acest fapt s-a datorat

atât creşterii preocupărilor profesionale, cât şi apariţiei, în paralel, a unor nemulţumiri (adesea

în media) cu privire la consiliere şi psihoterapie. Uneori, nemulţumirile exprimate cu mânie

au părut a ameninţa însăşi existenţa acestor discipline folositoare. Totuşi, declararea clară şi

lipsită de ambiguitate a standardelor pe care ar trebui să le aştepte fiecare client de la

consilierul sau terapeutul lui este apărarea cea mai sigură atât împotriva unei practici

deficitare, cât şi împotriva unor acuzaţii abuzive.

În revizuirea acestui material, Tim Bond a recunoscut cu claritate aceste presiuni

crescânde şi tratează nu numai apariţia unor subiecte noi (cum ar fi dezbaterea cu privire la

memoria „falsă” ori „redobândită” în cazul abuzului sexual), ci şi apariţia unei varietăţi de

reguli care au fost confirmate de numărul organizaţiilor profesionale implicate. Adesea,

acestea au constituit o dificultate serioasă în lucrarea de pionierat îndeplinită de British

Association for Counselling şi de prezentul autor, iar el a venit în ajutorul cititorului,

oferindu-i comparaţii şi comentarii care trebuie să facă mai coerentă revizuirea regulilor de

practică.

Uneori, profesioniştii uită că, în dezbaterea detaliilor [ix] unor expresii precise,

necesare pentru un cod de reguli sau standarde, întregul trebuie să fie integrat în contextul

general al timpului. Aceasta este adevărata dilemă a comitetelor formate spre a asculta

nemulţumirile beneficiarilor de servicii, deoarece, adesea, nemulţumirea se bazează pe detalii.

Totuşi, comisiile nu au trebuit să judece doar detaliile legale ale problemei, ci şi să se asigure

că este respectat dreptul comun. Aceste subiecte mai ample sunt într-o stare de schimbare

dinamică, iar ediţia a doua a cărţii este foarte folositoare, deoarece îl pune pe cititor la curent

cu probleme sociale şi filozofice mai vaste.

Chiar şi în perioada puţinilor ani care au trecut de la prima ediţie a cărţii, numărul

persoanelor care oferă servicii „profesionale” de îngrijire a crescut. Aşa-zisele terapii

3

alternative s-au răspândit într-o asemenea măsură, încât este dificil ca o persoană care caută

ajutor să spună ce standarde va aplica terapeutul. În unele profesii tradiţionale de îngrijire a

sănătăţii am văzut de asemenea o scădere a abilităţii profesionale de a aplica disciplina şi

controlul intern, fapt care i-a făcut pe oamenii obişnuiţi să fie temători şi îngrijoraţi.

Consilierea şi terapia – ca discipline noi – au o contribuţie aici. Deoarece contractul

dintre consilier şi client a fost întotdeauna unul foarte personal, în care rezultatele benefice

psihologice aşteptate erau discutate între ei, autonomia clientului a fost de o importanţă

principală. Deşi trebuie să aibă încredere în unele aspecte ale lucrului cu consilierul, pe care şi

le asumă de comun acord, totuşi clientul continuă să aibă responsabilitatea pentru deciziile

majore ale vieţii. Decizia finală a clientului poate fi (din perspectiva consilierului) întru totul

împotriva bunăstării lui, totuşi consilierul trebuie să respecte astfel de decizii, cu condiţia ca

acel client să fie coerent şi în stare să le ia.

Unii care exercită alte profesiuni de îngrijire nu au înţeles întotdeauna că autonomia

clientului este fundamentală pentru responsabilitatea celui adult. Ei pot să facă o persoană

excesiv de dependentă de hotărârile şi judecata lor profesională, fapt care, în schimb, îi poate

face excesiv de responsabili pentru acţiunile lor.

Acestea şi alte subiecte vor continua să fie dezbătute pe larg. Bărbaţii şi femeile

contemporane solicită profesionişti pe care îi consultă spre a colabora pe baza unui

parteneriat. În problemele complexe cu care se confruntă consilierii în munca lor zilnică, un

sistem concret de reguli etice şi de standarde este cea mai bună cale de a îmbunătăţi

parteneriatul. Această ediţie nouă a cărţii lui Tim Bond le oferă atât studenţilor, cât şi

practicienilor cu experienţă, instrumentele de care au nevoie. [x]

4

Mulţumiri

Am dedicat această carte părinţilor mei. De la ei, am învăţat mult despre valoarea

încercării de a fi etici şi faptul că lucrul acesta nu este întotdeauna aşa de simplu cum pare la

prima vedere. Dragostea lor şi însufleţirea pentru a trăi viaţa la maxim continuă să mă inspire.

De asemenea, îi sunt foarte recunoscător lui Jan, soţia mea, care a comentat mai multe

ciorne ale acestei cărţi. În multe feluri, familiile plătesc un preţ scump pentru că au un scriitor

în mijlocul lor. Adesea am fost preocupat de problemele discutate în cartea aceasta, când aş fi

putut să fiu mai atent faţă de cei care erau cei mai apropiaţi mie. Una dintre consecinţele

implicării mele în activitatea de a scrie este că Zoe, fetiţa noastră de şase ani, a prins

entuziasmul pentru scris. Sam, băiatul nostru de trei ani, crede că în familia noastră sunt prea

mulţi scriitori, cel puţin cu unul. În timp ce lui Sam i se face baia de seară, adesea, Zoe mi se

alătură, scriindu-şi cartea pe podea. Nu mai concurăm pentru pixurile şi creioanele colorate,

pentru că, recent, am început să lucrez mai mult la calculator. Cu toate acestea, Sam este la fel

de indiferent faţă de eforturile ambilor ca scriitori. Când ni se alătură, îmi schimbă textul prin

apăsări rapide si întru totul la întâmplare pe tastatură. Dacă nu este supravegheat îndeaproape,

el face semne editoriale nesolicitate pe lucrarea surorii lui, înainte de a dispărea tocmai cu

pixul de care ea avea nevoie chiar în clipa aceea. Grimasele noastre de nemulţumire sunt

egalate adesea de râsul lui satisfăcut pentru modul în care ne-a determinat să ne abatem de la

ocupaţia noastră egoistă cu procesul creator şi ne-a atras în jocul „de-a prinsa”. [xi]

Colegii, de asemenea suportă perioade de absenţă. Le sunt recunoscător foştilor mei

colegi de la Universitatea Durham, îndeosebi Profesorului Bill Williammson, Profesorului

David Gallowa şi membrilor de la Center for Education and Studies in Counselling (CESCO).

Noii mei colegi de la Graduate School of Education, de la University of Bristol, m-au susţinut

în egală măsură. Aş dori să-l menţionez pe Profesorul John Furlong, care a facilitat transferul

programului meu de consiliere în departamentul său şi tuturor colegilor mei consilieri,

îndeosebi lui Jane Speedy şi lui Sheila Trahar. Fără aptitudinile admnistrative ale lui Brenda

Hilliard, Ann Jones şi June Kynaston, care conduc programul de consiliere, aş fi avut mai

puţin timp pentru această carte. Sunt deosebit de recunoscător membrilor şi echipei de

conducere a BAC, COSCA, BPS şi UKCP, care mi-au oferit informaţii, sau au fost dispuşi să

dezbată ideile lor cu mine. O sursă importantă au fost dezbaterile cu Alan Jemieson, Deputy

Chief Executive Officer of BAC. Ca de obicei, sunt îndatorat interesului şi încurajării

acordate de studenţii mei.

5

Încă o dată, echipa de la Alfa Word Power a îndeplinit o lucrare magnifică, ajutându-

mă să trec de la scrisul de mână la dactilografiere şi asigurând coerenţa textului prezentat

editorului. Ei au avut grijă, de asemenea, de producerea diagramelor care rămân dincolo de

aptitudinile mele embrionice în domeniul calculatoarelor. Peter Hughes, proprietarul, a arătat

o răbdare considerabilă cu problemele inevitabile de aranjare a unui document produs printr-o

varietate de metode.

Sunt deosebit de recunoscător echipei de editori de la Sage, îndeosebi lui Susan

Worsey, Melissa Dunlop şi Alison Poyner, care au încurajat acest proiect până la capăt.

Cartea aceasta nu ar fi fost concepută niciodată, dacă nu ar fi fost energia creatoare şi criticile

constructive ale Profesorului Windy Dryden, editorul seriei.

Sunt recunoscător pentru ajutorul primit de la persoanele menţionate şi de la mulţi

alţii. Sper că vor considera că ajutorul lor a fost constructiv. Îmi asum toată responsabilitatea

pentru conţinutul acestei cărţi.

Tim Bond

Autorul este recunoscător pentru permisiunea acordată de American Counseling

Association spre a folosi fragmente din Barbara Herlihy and Gerald Corey, Dual

Relationships (1992), şi Ethical Standards of the American Association for Counseling and

Development (1988); pentru permisiunea acordată de Association for Student Counseling spre

a folosi fragmente din HMI Inspection of [xii] Counselling Services (1991) şi Requirements

for Acceditation (1992), pentru permisiunea acordată de British Association for Counselling

spre a folosi fragmente din Code of Ehtics and Practice for Counsellors (1997) şi rezumatul

opiniilor juridice ale lui John Friel, „In the Matter of the Powers of Her Majesty’s

Inspectorate of Schools to Inspect Couselling in Polytechnics, Colleges of Further Education

etc.” (1993); pentru permisiunea acordată de British Association of Social Workers and Sarah

Banks spre a folosi schiţa 3.2, care a apărut mai întâi în Sarah Banks, Ethics and Values in

Social Work (Macmillan, 1995); pentru permisiunea acordată de British Journal of Guidance

and Counselling spre a folosi fragmente din Kenneth Cohen, „Some legal issues in

counselling and psychotherapy” (1992), 20(1), 10-26; pentru permisiunea acordată de

Children’s Legal Centre pentru folosirea unor fragmente din „A child’s right to

confidentiality?” (1989) în Childright, 57:7-10; pentru permisiunea acordată de Consumers’

Association spre a folosi fragmente din „Psychotherapy” (1991) în Which? Way to Health,

December: 212-215; pentru permisiunea oferită de The Guardian spre a folosi fragmente din

„Re. J. (a minor) (Medical Treatment)” în Guardian Law Reports (1992); pentru permisiunea

6

oferită de Her Majesty’s Stationery Office spre a folosi fragmente din Her Majesty’s

Inspectorate, Careers Education and Guidance from 5 to 16 (1988) şi Law Commission,

Breach of Confidence (1981); pentru permisiunea oferită de Anne Hayman spre a folosi

fragmente din „Psychoanalyst subpoenaed” (1965); pentru permisiunea oferită de The Lancet,

16 octombrie: 785-786; pentru permisiunea oferită de Gaie Houston şi Rochester Foundation

spre a folosi fragmente din Supervision and Counselling (1990); pentru permisiunea oferită de

Hans Hoxter şi International Round Table for the Advancement of Counselling spre a folosi

fragmente din Counselling as a Profesion: Status, Organisation and Human Rights (1998);

pentru permisiunea oferită de Independent on Sunday spre a folosi fragmente din Linda Grant,

„Conuselling: a solution or a problem?” (1992), 19 aprilie: 22-23 şi 26 aprilie: 20; pentru

permisiunea oferită de Institute for Personnel Management spre a folosi un fragment din

Michael Megranahan, Counselling – A Practical Guide for Employers (1989); pentru

permisiunea oferită de International Thompson Publishing Ltd, spre a folosi fragmente din

John Rwan, The Reality Game – A Guide to Humanistic Counselling and Therapy (1983);

pentru permisiunea oferită de National Youth Bureau şi autorului pentru Frigit Proctor,

„Supervision: a co-operative excercise in accountability”, în Mary Marken şi Malcom Payne

(eds), Enabling and Ensuring Supervision in Practice (1988); pentru permisiunea oferită de

Open University Press spre a folosi fragmente din Windy Dryden, Therapists’ Dilemmas

(1997), şi Peter Hawkins şi Pobin Shohet, Supervision in the Helping Professions (1989);

pentru permisiunea oferită de Oxford University Press spre a folosi fragmente din R.E. Allen,

Concise Oxford Dictionary of Current English (1990), Raanan Gillon, „Autonomy and

consent” în Michael Lockwood (ed.), Moral Dilemmas in Modern Medicine (1985), David

Heyd şi Sidney Bloch, „The ethics of suicide” în Sidney Bloch şi Paul Chodoff (eds),

Psychiatric Ethics (1991), Jeremy Holmes şi Richard Lindley, The Values of Psychotherapy

(1991), şi J.B. Sykes (ed.), The Concise Oxford Dictionary of Current English (1982); pentru

permisiunea oferită de National Association of Citizens Advice Bureaux spre a folosi

fragmente din „Quality of advice: NACAB membership scheme requirements” în National

Homelessness Advice Service – Guidance on CAB Minimum Housing Advice Standards

(1900); pentru permisiunea oferită de Pluto Press spre a folosi un fragment din Alice Miller,

Thou Shalt Not be Aware – Society’s Betrayal of the Child (1990); pentru permisiunea oferită

de John Rowan spre a folosi un fragment din „Counselling and the psychology of furniture”;

pentru permisiunea oferită de Sage Publications spre a folosi fragmente din Kenneth M.

Austin, Mary E. Moline şi George T. Williams, Confronting Malpractice – Legal and Ethical

Dilemmas in Psychotherapy (1990), Windy Tryden, Relational-Emotive Counselling in

7

Action (1990), Brian Thorne şi David Mearns, Person-Centred Counselling in Action (1988),

şi Michael Jacobs, Psychodynamic Counselling in Action (1988); pentru permisiunea oferită

de Simon and Schuster International Group spre a folosi fragmente din Laurence M. Brammer

şi Everatt L. Shostrum, Therapeutic Psychology – Fundamentals of Counselling and

Psychotherapy (Prentice-Hall, 1982); pentru permisiunea oferită de United Kingdom Central

Council for Nursing, Midwifery and Health Visitors spre a folosi fragmente din Code of

Professional Conduct (1996); pentru permisiunea oferită de Youth Access spre a folosi

fragmente din Arthur Musgrave, What is Good Advice Work?, un rezumat al dezbaterilor

NAYPCAS (1991).

Aceste fragmente au fost reproduse cu permisiune. Nici o altă reproducere nu este

autorizată fără consimţământul deţinătorului drepturilor de autor. [xiv]

8

Partea I

Noţiuni de bază

9

1

Introducere

De când am scris prima ediţie a acestei cărţi, au avut loc multe schimbări în domeniul

eticii şi al legilor legate de practicarea consilierii. Mediul etic a ajuns mai complex în multe

privinţe, iar nevoia unei revizuiri sistematice şi a unei analize a eticii în consiliere au devenit

mai importante.

Când am scris prima ediţie, la începutul anului 1993, exista un singur set de coduri

operative publicat de British Association for Counselling (BAC). Aceste coduri au fost

revizuite şi rămân cel mai larg folosite, având în vedere că sunt publicate de una dintre cele

mai mari organizaţii din întreaga lume în domeniul consilierii. Ele au fost publicate de

departamentul de consiliere psihologică al British Psychological Society (BPS), the United

Kingdom Council for Psychotherapy (UKCP) şi Confederation of Scottish Counselling

Agencies (COSCA). Fiecare dintre acestea abordează diferit şi, uneori, chiar semnificativ

diferit standardele etice, îndeosebi cu privire la confidenţialitate şi la supervizarea consilierii.

Una dintre sarcinile principale ale acestei ediţii noi este aceea de a identifica zonele de acord

între îndrumările etice şi de a evalua implicaţiile etice acolo unde sunt în dezacord.

De asemenea, contextul legal s-a schimbat semnificativ. Dezvoltarea consilierii

implică faptul că aceia care îşi desfăşoară activitatea în curţile de justiţie sunt tot mai

conştienţi cu privire la consiliere [3] şi cu privire la faptul că practicienii în domeniul

consilierii sunt obligaţi tot mai des să apară ca martori, fie la insistenţa clienţilor lor, fie a

curţii de judecată. Legea a continuat să se dezvolte. Dreptul adulţilor de a refuza tratamentul a

fost clarificat recent în modalităţi care îi vor surprinde pe mulţi consilieri. Această clarificare

contrazice practica recomandată adesea în manualele pentru consilieri şi în unele dintre

sfaturile care ar fi putut fi date anterior de grupările profesionale, îndeosebi cu privire la lucrul

cu clienţii adulţi înclinaţi spre suicid. Practica legată de confidenţialitate, atunci când un client

poate fi un pericol pentru alţii, a fost pusă sub semnul întrebării de un sondaj oficial ce a avut

loc după ce un client bolnav a ucis doi dintre membrii familiei lui. Siguranţa consilierului, de

asemenea, a ajuns o problemă, după uciderea unui consilier care lucra cu foşti deţinuţi. Deşi

acestea sunt incidente izolate şi nu ar trebui să fie considerate tipice pentru munca majorităţii

consilierilor, ele au apărut într-o vreme când consilierii raportează sporirea numărului de

10

persoane care caută consilierea, după ce, anterior, au apelat la servicii psihiatrice. Acest lucru

sugerează faptul că genul de muncă asumat de consilieri ajunge să fie tot mai dificil. Având în

vedere această situaţie, claritatea etică legată de alcătuirea şi primirea referinţelor şi de lucrul

în colaborare cu alte profesii a ajuns mai importantă. Clarificarea problemelor etice aparute în

activitatea consilierilor în echipele multidisciplinare a ajuns să fie esenţială, datorită

expansiunii lucrării consilierilor în cadrul sănătăţii, al învăţământului, al programelor de

asistenţă pentru angajaţi şi al organizaţiilor voluntare. Pe de altă parte, consilierii care

lucrează în particular sunt adesea singuri şi au o nevoie considerabilă de claritate etică pentru

a lucra eficient în izolarea profesională de colegii lor.

Rapiditatea dezvoltării consilierii în Marea Britanie este comparabilă cu

disponibilitatea crescândă a consilierii în întreaga lume. Cererea de standarde etice în contexte

culturale diferite nu este doar interesantă în sine, ci se poate dovedi instructivă în dezvoltarea

unei activităţi de consiliere corespunzătoare diversităţii contextelor culturale care există în

Marea Britanie. Observarea modului cum sunt abordate problemele de etică în alte ţări oferă,

de asemenea, perspective alternative cu privire la modul în care au fost înţelese în această

ţară.

Dezvoltarea unei înţelegeri mai sofisticate a eticii consilierii nu trebuie să fie asociată

cu profesionalizarea. Au fost avansate o serie de argumente etice pro şi contra

profesionalizării consilierii şi terapiei. Cu toate acestea, este imposibil să ignorăm faptul că

toate organizaţiile profesionale principale din Marea Britanie operează anumite forme de

acreditare şi de înregistrare a membrilor lor practicieni şi că [4] unele, dacă nu toate aceste

organizaţii, ar dori să introducă forme de acreditate legală. British Psychological Society este

cea mai înaintată pe această cale, având un sistem bine stabilit de acreditare legală a

membrilor ei. O analiză a cerinţelor de acreditare actuală oferă călăuza cea mai bună cu

privire la modul în care ar putea fi organizată şi structurată consilierea, respectând un

regulament statutar. Dezvoltarea eticii în consiliere în Marea Britanie are loc într-un context

în care profesionalizarea este pe un loc principal în agenda multor practicieni, în timp ce sunt

priviţi cu interes de unele grupuri semnificative de consilieri şi terapeuţi.

Majoritatea acestor situaţii noi au avut loc după publicarea primei ediţii. Ţinta mea în

această carte este să ofer o analiză clară a acestor situaţii noi, o explorare a implicaţiilor lor

pentru practica în consiliere şi a dezvoltării viitoare a profesiei consilierii. Am păstrat stilul

primei ediţii, deşi se pare că am făcut multe subiecte complexe ale eticii mai accesibile atât

pentru studenţii în consiliere, cât şi pentru aceia care deja practică această profesie.

11

Am fost încântat de primirea pozitivă a primei ediţii a acestei cărţi, care a ajuns textul

cel mai larg folosit în domeniul eticii pentru consilierii şi terapeuţii din Marea Britanie

(McLeod, 1998) şi, de asemenea, a fost bine privită pe plan internaţional. Motivul pentru

pregătirea unei a doua ediţii nu este doar acela de a aduce la zi prima ediţie, deşi acesta ar fi

un motiv suficient. Interesul meu este unul personal, derivat din îndelungatul interes academic

în domeniul eticii profesionale şi al legii. Cu toate acestea, motivaţia imediată este bazată pe

propria experienţă în primirea şi acordarea consilierii şi pe recunoaşterea faptului că

problemele etice şi terapeutice nu sunt categorii de interes întru totul separate, ci au

potenţialul fie de a se întări, fie de a se submina reciproc. Modul în care am răspuns, în

calitate de psiholog, la dilemele etice următoare a avut efecte profunde, care i-au ajutat, sau i-

au împiedicat pe clienţii mei să obţină ce doreau din consiliere.

- Ce trebuia să fac, atunci când un client mi s-a confesat, spunându-mi că a fost

supus abuzului sexual în copilărie şi se teme că violatorul încă mai abuzează

de alţi copii?

- Cum trebuia să-i răspund unui coleg care îmi cere consiliere, luând în

considerare faptul că lucrăm împreună şi participăm la aceleaşi întruniri?

- O clientă deprimată îmi spune că are o înclinaţie serioasă spre suicid, dar

refuză orice recomandare din partea mea pentru a cere ajutor psihiatric şi

insistă asupra confidenţialităţii. Să respect dorinţele ei? [5]

- Un client este hotărât să agreseze fizic pe cineva care l-a rănit emoţional.

Care sunt responsabilităţile mele faţă de client şi faţă de presupusa victimă?

Fiecare dintre aceste situaţii şi multe asemenea lor m-au ajutat să înţeleg faptul că doar

competenţa terapeutică nu este suficientă. Fiecare situaţie putea fi ameliorată prin aplicarea

cunoştinţelor şi aptitudinilor în consiliere, dar natura dilemei era de domeniul eticii. Ce este

corect să fac? În experienţa mea, problemele care implică graniţele responsabilităţii şi

confidenţialitatea sunt dintre dilemele cele mai frecvente şi dificile în consiliere. Cu toate

acestea, ele nu sunt singurele surse de dificultăţi etice, iar, pe parcursul cărţii, voi încerca să

iau în considerare multe alte probleme care au fost întâlnite de un număr mare de consilieri.

Cum să fie folosită cartea aceasta

Această carte are intenţia de a fi practică şi sper că mulţi vor dori să o citească de la

început şi până la sfârşit. Am organizat conţinutul aşa încât structura logică a subiectelor eticii

12

şi standardelor consilierii să fie progresive pe parcursul cărţii. Totuşi, când lucrez cu clienţii

nu am timp întotdeauna pentru o lectură extinsă exact în momentul în care am cea mai mare

nevoie de informaţii şi inspiraţie, prin urmare am tendinţa de a căuta în cărţile care tratează

subiecte specifice. Am încercat să ţin cont de acest fapt, grupând subiectele legate între ele în

aceleaşi capitole. Accesul mai rapid la un pasaj mai scurt asupra unui subiect specific poate fi

obţinut, folosind indexul de la sfârşitul cărţii.

Atât pentru cititorul care doreşte să lectureze cartea de la început şi până la sfârşit, cât

şi cel care doreşte să cerceteze în profunzime, poate fi util să explic modul în care am

organizat conţinutul.

Încep prin a explica de ce cred că standardele şi principiile etice sunt importante şi

descriu contribuţia şi rolul British Association for Counselling (BAC) şi a altor organizaţii

naţionale implicate în dezvoltarea eticii şi standardelor consilierii. Capitolul al doilea ia în

considerare întrebarea fundamentală: ‘Ce este consilierea?’ deoarece, dacă trebuie să hotărâm

care dintre subiecte corespund scopului consilierii şi care se potrivesc mai bine altor roluri şi

sunt tratate de sisteme diferite de etică şi practică, răspunsul este foarte important. Capitolul al

treilea oferă o retrospectivă a principalelor surse de materiale pentru producerea de standarde

şi principii etice. În Capitolul al patrulea [6] este propus un cadru etic pentru aplicarea acestor

surse în consiliere. Toate capitolele următoare, abordează o tematică, sau un set de subiecte

legate îndeaproape între ele, şi o explorează în modalităţi mai detaliate, care sper că vor fi

folositoare practicienilor. În cele din urmă, ca o parte a naturii acestui subiect, consilierul

trebuie să stabilească singur fiecare situaţie şi să ajungă la o decizie personală, iar ultimul

capitol propune o procedură pentru evaluarea şi rezolvarea dilemelor cu privire la standarde şi

principii etice.

Preocupări cu privire la etică şi standard

În scrierea acestei cărţi, m-am bazat în mare parte pe experienţa mea ca membru şi,

ulterior, preşedinte al Standards and Ethics Committee of BAC (1985-93) şi, mai recent,

preşedinte al BAC (1994-96). În acest timp, am fost implicat, de asemenea, în cercetarea şi

consultările cu privire la o varietate de organizaţii comerciale şi publice. Aceste aspecte

diferite ale muncii mele m-au adus în contact cu nenumăraţi consilieri care lucrează în diferite

contexte, dar întâlnind adesea probleme destul de similare. Unele dintre problemele care le

13

produc cele mai multe îngrijorări consilierilor sunt urmările unor înţelegeri greşite cu privire

la câteva subiecte. Iată urmările câtorva subiecte greşit înţelese:

Ce este şi ce nu este consilierea:

- recomandări necorespunzătoare, de exemplu: „Vreau să-l sfătuieşti pe Brian

să abandoneze această cale”, „Ai dori să o vezi pe Beryl şi să o sfătuieşti să

se pensioneze mai devreme, pentru că trebuie să reorganizăm distribuţia

muncii în biroul ei”;

- aşteptări necorespunzătoare ale consilierului în legătură cu confidenţialitatea:

„Nu i-aş fi cerut lui John să te consulte, dacă mi-aş fi dat seama că nu-mi vei

spune ce ţi-a zis”;

- confuzia între consilieri cu privire la limitele confidenţialităţii: „Sunt obligat

să raportez tuturor instanţelor despre un suspectat abuz asupra unui copil?”

- punerea sub semnul întrebării a posibilităţilor şi limitelor consilierii: „Nu ar fi

mai bine să intervin pentru a opri traumatizarea oamenilor de către un tiran,

decât să continui să pansez victimele?”

Supravegherea consilierii

- confuzia întra supervizarea consilierii şi responsabilitatea în domeniul

administrativ: „În calitatea de superior administrativ al tău, sunt responsabil

pentru munca ta. Nu vreau ca altcineva să încurce lucrurile”, sau „Nici un alt

personal [7] nu beneficiază de supervizare şi susţinere independentă, prin

urmare, consider că îmi este dificil să înţeleg de ce consilierii trebuie să fie

diferiţi”;

- nevoia de supervizare continuă pe termen lung: „Cu siguranţă că trebuie să fi

trecut deja de perioada de probă. Nu înţeleg de ce încă mai ai nevoie de

supraveghere”.

Nevoia de instruire

- confuzia cu privire la nivelurile de competenţă care cer niveluri

corespunzătoare de instruire: „Cu toţii consiliem, nu-i aşa? Cu siguranţă că

trei zile de instruire sunt mai mult decât suficiente”;

- posibilitatea de a crea experţi instant în consiliere: ‘Iată două cărţi despre

consiliere. Aş vrea să le citeşti în acest sfârşit de săptămână şi să ajungi

consilier până luni’.

14

Comentarii de acest fel mi-au fost relatate de consilierii din şcoli, colegii, spitale,

servicii sociale, asociaţii de angajaţi, asistenţă pastorală, organizaţii voluntare şi de practică

particulară.

Acestea şi multe alte probleme sunt subiectul acestei cărţi.

Importanţa eticii şi standardelor

De-a lungul anilor, am ajuns foarte conştient că imaginea publică a utilităţii, sau

pericolelor consilierii depinde de eficienţa cu care consilierii menţin standarde satisfăcătoare

de practicare. Deşi, din câte ştiu, doar într-un număr mic de cazuri standardele sunt aşa de

mici, încât să aducă în dizgraţie consilierea, totuşi, daunele care rezultă sunt foarte serioase

atât pentru client, cât şi, în cele din urmă, pentru reputaţia consilierii ca întreg.

Exemplele de risc potenţial pentru clienţi din cauza unei rele practici a consilierilor au

fost oferite de mai mulţi clienţi care mi-au scris despre propriile experienţe, în timp ce lucram

la un raport despre consilierea celor cu HIV (Bond, 1991b). O persoană mi-a scris despre

experienţa ei în consilierea primită de ea şi partenerul ei spre a-i ajuta cu privire la

consecinţele unui diagnostic recent de infecţie cu HIV. Încă de la început, exista un potenţial

de dificultăţi, din suprapunerea de roluri, deoarece consilierul era şi superiorul uneia dintre

persoanele implicate. Aceste dificultăţi au fost complicate de dezvoltarea ulterioară a unei

relaţii sociale, când consilierul urma să iasă la restaurant cu el şi partenera lui şi, în cele din

urmă, să rămână cu ei peste noapte. Spre sfârşitul relaţiei de consiliere, [8] consilierul a

declarat că niciodată nu i-a plăcut autorul scrisorii, din cauza originii lui rasiale şi că, dacă

situaţia ar fi fost diferită, el şi partenera lui ar fi ajuns în pat împreună. Scrisoarea lui se

încheia cu o observaţie care nu este doar relevantă pentru consilierea HIV, ci poate fi aplicată

la multe alte situaţii.

Nu cred nici o clipă că experienţa noastră a fost tipică. Totuşi, a fost bizară până la

extrem. Acest lucru nu înseamnă că astfel de situaţii particulare şi periculoase nu pot apărea

din nou.

Deoarece numărul persoanelor cu HIV a crescut, a crescut şi numărul celor

care ies în faţă spre a acorda ‘consiliere’. În timp ce mulţi dintre aceşti oameni sunt,

fără îndoială, extrem de competenţi, atenţi şi calificaţi în abordarea clienţilor lor, alţii

ar putea să nu fie aşa. Consider că situaţia care a apărut între mine, consilierul meu şi

15

partenera mea ca fiind „periculoasă”, deoarece cred că a avut potenţialul de a cauza o

vătămare mult mai gravă decât a făcut-o. Am fost norocos să am o parteneră şi o

familie care au fost în stare să ofere susţinere. Alţii poate că nu au avut la dispoziţie o

astfel de susţinere. De asemenea, cred că deşi mulţi dintre cei care le oferă consilierul

oamenilor cu HIV ar putea să o facă având cele mai bune intenţii, dar acest lucru nu

înseamnă că serviciile acordate sunt cu adevărat benefice. O intenţie bună nu produce

în mod necesar un rezultat bun.

Nu este dificil să ne imaginăm modul în care lipsa oricărui standard de practică din

partea consilierului cu privire la păstrarea limitelor în relaţii, îndeosebi când este implicată

suprapunerea rolurilor, ar fi putut să cauzeze mult mai multe daune. Tonul scrisorii sugerează

că intenţia consilierului a fost aceea de a fi de folos, dar şi-a pierdut controlul, din lipsă de

instruire şi insuficienta conştienţă cu privire la propriile nevoi şi prejudecăţi. Autorul scrisorii

a observat corect că ‘o intenţie bună nu produce în mod necesar un rezultat bun’. Intenţiile

bune nu sunt suficiente în consiliere şi sunt periculoase, cu excepţia faptului că persoana care

acordă consilierea este competentă şi respectă un nivel satisfăcător de etică şi standarde.

Interesul meu faţă de etică s-a datorat faptului că am fost abordat de clienţi şi consilieri

şi întrebat cu privire la practica lipsită de etică. O problemă ce apare frecvent este tratarea

tinerilor. Sunt multe situaţii în care consilierul pare să se fi identificat prea mult cu

dificultăţile statutului de părinte, încât nu a fost în stare să trateze cu seriozitate cererea unui

tânăr de a-şi rezolva situaţia singur. Uneori, această supra identificare cu rolul de părinte a

adus confuzie în stabilirea celui mai mare bine pentru tânăr. Am auzit versiuni similare cu

privire la evenimente [9] relatate de tineri care căutau consiliere pentru dificultăţile sexuale,

folosirea drogurilor, tulburările de alimentaţie, şi infecţia cu HIV. În fiecare caz, tânărul a

căutat confidenţialitatea, care i-a fost refuzată de consilier. De obicei, refuzul ia forma

îndemnului adresat tânărului de a-i informa pe părinţi, sau insistenţei ca persoana care

consiliază să procedeze astfel, dacă tânărul se împotriveşte. Trăsătura comună a acestor

exemple a fost că tânărul a avut motive justificate de a se aştepta ca reacţia părinţilor să fie

mai degrabă dăunătoare, decât folositoare, dar consilierul nu a luat în considerare acele

temeri. Uneori, consilierul părea să nu creadă că părinţii pot reacţiona violent, sau că pot

alunga un tânăr din cămin, în situaţii în care tânărul era aşa de evident vulnerabil şi avea

nevoie de susţinere. În fiecare caz, tânărul a suferit din cauza consecinţelor de care s-a temut

că vor avea loc, dacă va fi obligat să se deschidă, de obicei, fiind alungat de acasă, ori

ostracizat în interior. Consilierul ar fi putut să ştie cât de negativ pot să răspundă unii oameni

16

faţă de tinerii afectaţi şi, probabil, în detrimentul reputaţiei consilierii în acel teritoriu. Un

tânăr a declarat:

De obicei, consilierii sunt nişte oameni foarte buni şi prietenoşi. Ei trebuie să-

şi aducă aminte că nu toţi părinţii sunt la fel de înţelegători cu proprii copii, cum

părea a fi consilierul meu. Nu m-a ajutat să ştiu faptul că el credea că părinţii mei se

vor schimba şi îmi vor lua apărarea. Aş dori să fi petrecut mai mult timp explorând

căile posibile şi să mă fi implicat în alegerea uneia.

Drepturile tinerilor la confidenţialitate sunt complicate şi vor fi tratate în Capitolul 10.

Pericolele potenţiale ale consilierii îndeosebi ale malpraxisului din partea consilierilor

au ajuns o sursă tot mai mare de comentarii în media. Probabil, cel mai bun articol de acest fel

este „Counselling: a solution or a problem?”, apărut în Independent on Sunday, care a publicat

o serie de două părţi cu privire la consiliere. În articolul introductiv, Linda Grant a comentat:

Consilierea a ajutat multe mii de oameni în Marea Britanie. Ea şi-a ocupat pe

bună dreptate locul alături de medicina tradiţională, iar psihiatrii îndrumă tot mai

mulţi pacienţi deprimaţi la consilieri, în loc de a le prescrie medicamente. Totuşi, cu

privire la consiliere apar probleme serioase, deşi sunt relativ nerelatate. [10]

Un val crescând de aşteptări creează o cerere de consiliere, pe care grupurile

de voluntari, în special, nu au nici o şansă de a o împlini. Ocupaţia este total

nereglementată şi nu există nici o formă standard de calificare, fapt ce face dificil

pentru public să ştie dacă obţine un serviciu de calitate. Plângerile au început să apară

pe măsură ce clienţii nemulţumiţi luptă să li se recunoască experienţele neplăcute în

mâinile unei profesiuni care nu are nici un mecanism de tratare a reclamaţiilor de

malpraxis. (Grant, 1992)

Seria a inclus şapte rapoarte personale de la clienţii aflaţi în situaţii în care au simţit că

tratamentul de consiliere le-a făcut rău.

Trei persoane au descris situaţii în care au pus la îndoială competenţa elementară a

consilierului. Una a declarat că experienţa unei consilieri maritale a fost asemenea unui meci

de box, în care

Consilierul a spus foarte puţin. El a fost asemenea unui arbitru tăcut, punând

doar ocazional o întrebare menită să ne instige la noi descoperiri…. Pot să înţeleg

ideea de a-i face pe oameni să vorbească despre resentimentele şi furia lor, dacă pot

să le discute şi să le trateze, dar mi se pare că munca unui consilier este să faciliteze

acest lucru, să folosească informaţia ce apare pentru a-i ajuta pe oameni să

progreseze. Am presupus că acesta a fost scopul consilierii maritale. Dar nu a fost aşa.

O persoană s-a simţit foarte tulburată de un consilier care stătea aşezat faţă în faţă,

adesea cu mâinile încleştate, privind-o fix. După şase luni, deodată, consilierul a zis: „Nu te

17

înţeleg. Nu ştiu cum funcţionează mintea ta. Nu eşti asemenea celorlalţi pacienţi ai mei”, fapt

care a lăsat-o devastată şi înşelată.

Alteia consilierul i-a spus că clientul nu are nici un drept să-l contrazică şi apoi, după

opt luni de şedinţe de două ori pe săptămână, l-a şocat pe client. „Din senin, m-a anunţat că nu

mai vrea să lucreze cu mine, că nu răspund corespunzător şi că nu crede că este multă

speranţă ca starea mea mintală să se îmbunătăţească. Am fost zdruncinată…. A fost cu o

întârziere extrem de mare. Cred că terapeutul meu m-a tratat într-o modalitate foarte

necorespunzătoare şi dăunătoare”.

O altă cauză de nemulţumire a fost dificultatea în a reuşi să-l întâlnească pe consilier şi

lipsa totală de respect faţă de nevoile clientului. Dificultăţile s-au referit la consultarea unui

consilier care făcea parte dintr-un grup de consiliere. Înţelegerea iniţială cu privire la

disponibilitatea clientului [11] pentru consiliere a avut loc la telefon şi a fost urmată de mai

multe luni de aşteptare, înainte de a-l întâlni pe consilier pentru ceva ce pare să fi fost o

înţelegere suplimentară şi negocieri legate de taxe. Următoarea şedinţă a fost cu o altă femeie,

care trebuia să fie consilierul personal. Clientul a constatat că foloseşte o mulţime de

jargoane: „‘Aud ce spui’”. ‘Cum te-a făcut să te simţi asta?’, ‘Pari ca o fată furioasă’”. Şedinţa

de consiliere a fost ca o parodie. „Am vrut să spun: ‘Nu folosi astfel de cuvinte cu mine. Nu

mă lua de sus’”. Ea şi-a anulat programările pentru consiliere şi s-a simţit mai bine să ia masa

cu un prieten pe care la ales deoarece era puţin mai în vârstă, mai practic şi mai înţelegător

decât ea însăşi.

A cincia nemulţumire a survenit după ce un consilier a sărutat pe buze o tânără de

nouăsprezece ani şi a spus: „Am aşteptat să fac lucrul acesta de foarte multă vreme”. Terapia

se desfăşura de trei ori pe săptămână, de cinci ani până la acea dată. Acest incident a avut ca

rezultat faptul că clienta a întrerupt consilierea, deoarece şi-a dat seama că era o situaţie

posibil foarte periculoasă. S-a simţit devastată şi trădată de cineva în care învăţase să se

încreadă.

A şasea persoană relata un caz în care au fost implicate o fiică şi o mamă care fuseseră

să consulte un psihoterapeut în particular şi plătiseră 105 lire pentru o şedinţă de cincizeci de

minute. Ele au fost şocate, când un prieten le-a arătat un articol scris de terapeut, care conţinea

un raport complet al şedinţei. Deşi articolul nu a inclus numele clientelor, erau suficiente

detalii cât să-l facă în stare pe acel prieten să le identifice. Fiica a sunat spre a se plânge şi a

avut o conversaţie de o jumătate de oră în care a indicat că „ar fi putut cel puţin să ceară

permisiunea noastră spre a vedea dacă ne supărăm, dar el nu a vrut să recunoască faptul că a

făcut ceva greşit. Susţinea ferm că nu puteam fi identificate. Totuşi, ideea nu este dacă ne

18

puteau identifica sau nu alte persoane, ci faptul că eu şi mama am recunoscut că era povestea

noastră şi că lucrul acesta i-a făcut mult rău mamei mele. M-am simţit furioasă şi trădată”.

A şaptea situaţie a fost o plângere scrisă nu de un client, ci de cineva afectat de

rezultatul consilierii. O mamă a scris despre durerea ei, când a văzut că fiul se distanţa de

familia lui şi, în cele din urmă, a rupt legătura timp de cinci ani. Pe temeiul celor spuse de el

prietenilor, ea crede că „acel consilier îl sfătuise să renunţe la orice contact cu familia, care

era rădăcina tuturor necazurilor lui, şi să înceapă o viaţă nouă, din care familia să fie exclusă”.

Ea ar fi dorit să ştie temeiul unor asemenea sfaturi şi dacă acel consilier încă mai dă aceleaşi

sfaturi.

Articolele şi relatările personale ale oamenilor nemulţumiţi de experienţa lor cu

consilierii şi terapeuţii au avut un impact considerabil [12] când Independent on Sunday le-a

publicat prima dată. Propria-mi geantă cu scrisori s-a mărit, pe măsură ce oamenii mi-au scris

spre a-mi atrage atenţia la articole şi spre a-mi cere opinia în calitate de preşedinte al

Standards and Ethics Commitee of BAC. Cred că a fost prima dată când mulţi consilieri au

văzut un asemenea catalog de cauze potenţiale ale experienţelor neplăcute suportate de clienţi.

Ca rezultat, mulţi consilieri care au citit articolul şi-au revizuit standardele de practică. Eu am

făcut-o. De exemplu, posibilitatea ca clienţii să se identifice în raportul unui caz, din care

numele fuseseră scoase şi detaliile de fond fuseseră prezentate în termeni destul de

impersonali şi abstracţi, pare să nu fi fost luată în considerare înainte de publicarea articolului.

Cunoaşterea identităţii terapeutului consultat de clienţi este un factor crucial. Acest fapt îl

ajutase pe un prieten să le identifice pe cele două femei, chiar şi într-un raport cu anonime.

Concluzia evidentă este că, dacă vreun raport de consiliere ar putea fi de aşa fel încât clienţii

să se poată identifica, sau să fie identificaţi de altcineva care cunoaşte identitatea consilierului

pe care l-au consultat, sunt necesare precauţii mai mari. Unii clienţi şi consilieri continuă încă

să înveţe această lecţie. Câteva dintre celelalte exemple de nemulţumiri par a fi prea familiare.

Standardele de practică necorespunzătoare şi comportamentul lipsit de etică se manifestă din

când în când. Sper că această carte îi va face în stare pe consilierii conştiincioşi să evite unele

dintre capcanele menţionate în această serie de articole binevenite şi folositoare.

O revizuire corectă a tiparului actual de plângeri făcute împotriva consilierilor nu este

uşor de obţinut. Faptul că agenţiile cărora le sunt adresate aceste plângeri variază de la

organizaţiile profesionale naţionale la agenţiile de consiliere locale constituie o complicaţie

semnificativă. Unele dintre aceste agenţii nu vor să pună la dispoziţie informaţiile cu privire la

plângerile primite, din cauza dorinţei de a proteja reputaţia, sau susţinerea financiară a

agenţiei, combinate cu interesul de a proteja confidenţialitatea cu privire la client. De

19

asemenea, este posibil ca multe plângeri să fie îndrumate spre birourile de consultanţă a

clienţilor, sau avocaţilor, îndeosebi când acestea se referă la practicieni independenţi ce

lucrează particular. Este posibil ca organizaţiile naţionale să vadă doar vârful aisbergului, ceea

ce înseamnă că tiparul plângerilor tratate vorbeşte mai mult despre motivele de îngrijorare,

decât despre cantitatea plângerilor. Abuzul emoţional şi sexual rămâne una dintre problemele

cele mai semnificative în toate profesiile din domeniul îngrijirii medicale. Această problemă

este o parte principală a activităţii organizaţiei Prevention of Professional Abuse Network

(POPAN, 1998), care primeşte reclamaţii cu privire la o varietate largă de profesiuni din

domeniul îngrijirii, inclusiv acelea de psihoterapeut şi consilier, care sunt cei mai reclamaţi,

după medici.

Puţine persoane pot avea o poziţie mai bună ca Fiona Palmer Barnes, care [13] s-a

evidenţiat în dezvoltarea şi coordonarea procedurilor de tratare a plângerilor în BAC şi

UKCP, pentru a avea o înţelegere a tiparului plângerilor primite de organizaţiile profesionale

de consiliere la nivel naţional. Ea a identificat mai multe categorii de plângere. Acestea s-au

legat de lipsa de competenţă a consilierului, aşteptări contradictorii între client şi consilier din

cauza unui contract necorespunzător, tratarea incorectă a confidenţialităţii, greşeli şi

malpraxis (Palmer Barnes, 1998). Chiar şi această imagine de ansamblu ar putea să nu fie

cuprinzătoare. Este posibil ca majoritatea neplăcerilor să treacă, în general, neraportate şi ca

unele probleme să fie mai puţin pasibile de a fi raportate în comparaţie cu altele. De exemplu,

decizia de a încheia consilierea poate fi percepută diferit de client şi de consilier. Un număr

semnificativ de clienţi pot considera că perioada de consiliere s-a extins inutil în favoarea

veniturilor consilierului. Cu toate acestea, mă îndoiesc de faptul că acest lucru ar fi raportat ca

plângere, dacă perioada de consiliere nu a fost evident prelungită în sensul exploatării. În

majoritatea celorlalte circumstanţe, clientul ar fi mai predispus să întrerupă legătura prin

simpla încetare a consilierii, decât să consume timp şi resurse pentru a formula o plângere.

Dacă procedurile de înaintare a reclamaţiilor sunt privite ca o plasă, aceasta este o plasă cu

ochiuri largi, prin care scapă un număr necunoscut, dar posibil mare, de plângeri mai mici, dar

posibil semnificative.

Procedurile de înaintare a plângerilor, în ele însele, nu pot să protejeze standardele de

consiliere. Nu este simplu faptul că multe plângeri nu ajung să fie formulate. Mulţi clienţi pot

fi împiedicaţi de gândul că nu se aşteaptă să fie luaţi în serios. Pe de altă parte, ei se pot teme

că o organizaţie profesională va fi preocupată în primul rând să-i protejeze pe proprii membri,

mai degrabă decât să ia în considerare o neplăcere suferită de un membru al societăţii. Unele

plângeri pot, pur şi simplu, să nu-şi atingă scopul. Chiar şi când e dovedită o rea practică

20

serioasă, există limite în sancţiunile ce pot fi impuse. Sancţiunea cea mai serioasă este

excluderea din organizaţie, dar este extrem de dificil să opreşti pe cineva să continue

practicarea. De obicei, pare şocant să ne gândim că o persoană poate pleca dintr-o închisoare,

după ce a ispăşit o pedeapsă pentru fraudă, sau pentru un act serios de molestare, şi să înceapă

să lucreze imediat ca psiholog, psihoterapeut sau consilier. Uneori, se sugerează că această

situaţie ar fi schimbată în mod semnificativ, dacă am reuşi să ajungem la o acreditare legală,

asemenea medicinii şi multor profesii asociate medicinii. Este probabil ca o acreditare legală

să aducă o îmbunătăţire redusă, dar nu până la punctul de a împiedica o minoritate rău

intenţionată să practice această profesie. Adesea, aceste persoane îşi pot crea posibilităţi de a

lucra în sectoarele mai puţin reglementate ale profesiei lor. Nu este necunoscut faptul că unii

medici, sau avocaţi, care au fost excluşi [14] din asociaţia statutară pentru greşeli profesionale

majore, continuă să lucreze în roluri foarte apropiate. Acest fapt poate fi mult mai frecvent în

domeniul consilierii şi al rolurilor foarte apropiate, din cauza dificultăţii de a defini cu

exactitate unde se opreşte consilierea şi unde începe un alt fel de activitate. Acreditarea legală

sporeşte controlul, dar nu asigură un control total asupra profesiei şi nici nu oferă publicului o

protecţie garantată.

Acest fapt ridică întrebarea, de ce trebuie să fie consilierii preocupaţi să lucreze în

conformitate cu etica şi să menţină standardele de practică? În cele din urmă, un consilier ar

putea argumenta: „Dacă activitatea mea contravine eticii, lucrul cel mai rău care mi se poate

întâmpla în calitate de consilier ar putea fi excluderea mea din orice organizaţie de consiliere.

Ei nu mă pot opri să primesc clienţi”. Cred că acest fel de răspuns reflectă o înţelegere greşită

a naturii consilierii şi, de asemenea, a interdependenţei între integritatea personală şi

profesională. Este folositor să punem întrebarea fundamentală: de ce să fiu etic?

De ce să fim etici?

Dacă nu este oferit pe temeiuri etice, serviciul de consiliere încetează să slujească

vreunui scop folositor. De obicei, clienţii caută consilierea pentru că au necazuri, sau sunt

vulnerabili; ei doresc să fie siguri că preocuparea principală a consilierii este să-i ajute să

ajungă la un simţământ sporit de autonomie şi bunăstare şi că serviciul consilierii nu este

folosit spre a sluji altor scopuri. Aceasta înseamnă că serviciul consilierii, prin însăşi natura

lui, trebuie să fie o relaţie bazată pe etică.

21

Totuşi, de obicei, clienţii nu sunt bine informaţi cu privire la standardele etice ale

consilierii, aşa încât sunt mai predispuşi să judece consilierea prin estimarea integrităţii

personale a consilierului. Acesta este un temei mult mai familiar. Fiecare dintre noi este

angajat zi de zi în estimarea probităţii oamenilor pe care îi întâlnim. Una dintre primele

preocupări ale unui client la începutul consilierii este: „Până unde pot să am încredere în

această persoană spre a-mi fi consilier?” În mod tipic, se presupune că, dacă un consilier pare

a avea integritate personală, standardele etice pe care le va aplica în consiliere vor fi la acelaşi

nivel. Prin definiţie, încrederea implică un salt prin credinţă, care trece peste lipsa de

informaţie şi necunoaştere, spre a fi manifestată faţă de o persoană sau un sistem. Acesta este

un pas important pentru mulţi clienţi. Unii abordează riscul, testându-l pe consilier cu privire

la probleme mai puţin serioase, înainte de a-i descoperi adevăratele preocupări. Alţii sunt aşa

de constrânşi de urgenţa situaţiei, sau de tulburarea lor, încât [15] ajung să-şi spună problema

înainte de a se aşeza pe scaun. În ambele situaţii, actul încrederii presupune un timp de

vulnerabilitate considerabilă pentru client şi îi conferă consilierului o mare putere de influenţă

asupra lui fie spre bine, fie spre rău. Din acest motiv, angajamentul personal al consilierului

de a fi etic este foarte important. Vulnerabilitatea unei persoane creează o obligaţie

corespunzătoare din partea celeilalte în exercitarea puterii şi a competenţei profesionale.

Fără actul încrederii, consilierea este imposibilă. Pentru a-l face în stare pe client să

participe printr-o deschidere corespunzătoare şi o angajare activă, este nevoie de încredere

suficientă. Consilierea nu este asemenea unei proceduri medicale ce are loc asupra unui

pacient pasiv, ori anesteziat. Stabilirea unui nivel înalt de încredere în consiliere este

considerată a fi aşa de fundamentală, încât, în unele formulări ale eticii în consiliere,

încrederea este principiul primordial. De asemenea, încrederea este temeiul protecţiei legale a

mărturisirilor confidenţiale în multe sisteme juridice, inclusiv în legea britanică. Chiar şi

atunci când încrederea nu este privită ca o cerinţă etică principală pentru consiliere, încrederea

este întotdeauna printre primele în lista priorităţilor etice. În capitolele 3 şi 4 sunt tratate

diferitele abordări de construire a principiile etice. Elementul care îi uneşte pe cei ce le

construiesc este convingerea că un angajament de a fi etic constituie calea cea mai bună de a

proteja interesele clientului şi de a îmbunătăţi reputaţia consilierii în general. [16]

22

2

Ce este consilierea?

Alcătuirea unei definiţii a consilierii este surprinzător de dificilă. Principala dificultate

este aceea de a deosebi utilitatea specifică a consilierii de originile ei culturale în care

termenul „consiliere” este larg folosit, uneori în moduri greşit definite şi contradictorii.

Consilierea este o trăsătură mondenă a vieţii contemporane şi, ca o consecinţă, există o listă

mereu crescândă de exemple cu privire la modul în care denumirea a fost adoptată spre a sluji

multor scopuri. În limbajul de zi cu zi, cuvântul „consiliere” este nespecific. Semnificaţia

poate să varieze de la simpla ascultare a cuiva în spiritul „o problemă împărtăşită este o

problemă înjumătăţită”, până la sfatul autoritar: „L-am sfătuit să se întoarcă la lucru, deoarece

cu cât îl amână mai mult, cu atât îi va fi mai greu”. Uneori, „consilierea” poate fi o metodă

uşor mascată de a vinde produse cum se întâmplă în „consilierea în modă”, sau la „consilierul

cu două feţe”. În aceste exemple, semnificaţia trebuie să fie dedusă din contextul în care este

folosit termenul. Mai sunt şi exemple de folosire a „consilierii”, în care termenul adoptă o

semnificaţie specifică, tehnică, foarte îngustă. În unele procedee de disciplinare, „consilierea”

reprezintă „o discuţie serioasă despre nevoia unei schimbări de comportament”, ca o formă de

avertizare orală, care este precursoarea unei avertizări scrise, sau a concedierii. În acest

context, dinamica interpersonală este atât autoritară, cât şi critică. De asemenea, consilierea

poate însemna primirea de sfaturi de la un expert asupra unor probleme tehnice, cum ar fi

legea, îndeosebi din partea unui avocat. Consilierea nu este un termen fix cu o semnificaţie

stabilită. Întotdeauna există posibilitatea [17] ca două persoane să folosească termenul în sens

diferit, şi să nu se înţeleagă între ele. Existenţa unei asemenea varietăţi de semnificaţii în

limbajul de zi cu zi face problematică aplicarea lui la un rol profesional semnificativ şi în

rapidă dezvoltare.

În acest capitol, intenţionez să examinez o serie de abordări în definirea consilierii.

Identificarea acestor abordări prezintă contextul tratat în cartea prezentă. Stabilirea unei

semnificaţii comune a consilierii este importantă pentru evaluarea activităţilor incluse în

graniţele ei şi a activităţilor excluse, precum şi pentru etica şi standardele acestei practici.

De exemplu, când un copil îi cere unui tutore ajutorul într-o problemă personală, sau

când o asistentă medicală ascultă îngrijorările pacientului cu privire la faptul că se află departe

23

de casă, sau când un asistent social îi ajută pe părinţi să se pregătească pentru întoarcerea

copiilor dintr-un aşezământ de îngrijire, sau când un preot ajută pe cineva recent îndoliat, are

loc o activitate de consiliere? Sau este un alt fel de activitate, probabil supusă unor standarde

şi principii etice diferite?

Chiar şi în domeniul consilierii, aşa cum este tratat în cartea aceasta, sunt definiţii mai

largi, sau mai înguste.

Semnificaţia „consilierii” la nivel internaţional

La nivel internaţional, există o tendinţă clară de a face termenul „consiliere”

atotcuprinzător, cu scopul de a acoperi o diversitate de culturi şi practici. În limbile în care nu

există nici un echivalent pentru „consiliere”, adesea, termenul este pur şi simplu importat în

vocabular. International Association for Counselling (ce cuprinde International Round Table

for Advancement of Counselling: IRTAC), recunoscută de Naţiunile Unite ca fiind o

organizaţie non-guvernamentală, foloseşte o definiţie atot-cuprinzătoare. Ea defineşte

consilierea astfel:

O metodă de a relaţiona şi de le răspunde altora cu scopul de a le oferi ocazii

de a explora, clarifica şi ajuta la trăirea unei vieţi mai satisfăcătoare şi mai inventive.

Legătura strânsă dintre consiliere şi îndrumare din multe ţări este recunoscută:

În timp ce consilierea este în primul rând non-directivă şi non-consultativă,

unele situaţii cer o îndrumare concretă prin intermediul informaţiilor şi al sfaturilor

(Hoxter, 1998). [18]

Exprimarea sugerează simultan o distincţie între consiliere şi îndrumare, în timp ce

pare să valideze sfatul şi îndrumarea într-un mod care arată că pot fi incorporate în unele

forme de consiliere. Această ambiguitate reflectă realităţile practice din întreaga lume, unde

consilierea poate lua o varietate considerabilă de forme, în conformitate cu contextul cultural

şi scopul folosirii ei.

În lumea modernă, diversitatea culturală nu există doar între naţiuni, ci şi în interiorul

ţărilor, deoarece oamenii migrează, sau se restabilesc după un conflict în locul de origine, ori

sunt depăşiţi numeric de cei de o naţionalitate sau grup etnic diferit.

Declaraţia cea mai recentă cu privire la criteriul apartenenţei ca membru la American

Counseling Association (fostă American Association for Counseling and Development –

observaţi că scrierea lui „Counseling” cu un singur „l” în limba americană) este la fel de largă,

24

precum declaraţia oricărei asociaţii internaţionale, dar are un puternic accent multicultural.

Membrii asociaţiei sunt dedicaţi îmbunătăţirii existenţei omului pe întregul parcurs al vieţii.

„Membrii asociaţiei recunosc diversitatea din societatea noastră şi adoptă o abordare trans-

culturală în susţinerea valorii, demnităţii, potenţialului şi unicităţii fiecărei persoane” (ACA,

1995). Prima parte a acestei declaraţii constituie, probabil, una dintre definiţiile cele largi ale

consilierii în limbajul actual. O declaraţie anterioară recunoştea dificultatea pusă de folosirea

unei definiţii aşa de largi în stabilirea standardelor.

Asociaţia recunoaşte faptul că rolul definiţiilor şi a cadrul de activitate al

membrilor ei cuprinde o varietate largă de discipline, niveluri de pregătire academică

şi servicii. Această diversitate reflectă vastitatea preocupărilor şi a influenţei

Asociaţiei şi creează dificultăţi complexe în eforturile de a stabili standardele pentru

activitatea membrilor, pregătirea sau practica prealabilă dorită şi susţinerea

controalelor sociale, legale şi etice (AACD, 1988).

Mişcarea pentru consiliere din Statele Unite este probabil mai avansată în acordarea

unei consilieri multiculturale, decât este cazul în Insulele Britanice. Probabil că abordarea

actuală a definiţiei consilierii este mai degrabă un obstacol, decât un avantaj în dezvoltarea

unei baze multiculturale pentru consiliere. Folosirea definiţiilor atotcuprinzătoare de câtre

organizaţiile de consiliere internaţionale mai dezvoltate din punct de vedere multicultural pare

să indice această concluzie. Cu toate acestea, pot fi alţi factori mai semnificativi care explică

dezvoltarea lentă a dimensiunii multiculturale a consilierii pe această parte a Atlanticului. [19]

Probabil că este corect să spunem că dezvoltarea definiţiilor consilierii în Marea Britanie a

fost mai preocupată de rolul diferenţierii şi al evidenţierii aspectelor distinctive ale consilierii

care, dacă nu sunt cuprinse într-o definiţie, pot fi confundate.

„Consilierea” în Marea Britanie

În Marea Britanie, termenul „consiliere” este folosit cu o semnificaţie mai largă.

Stephen Murgatroyd ( 1985) consideră profesionalizarea consilierii prin instruire şi certificare

ca fiind o cerinţa pentru un număr select de persoane care lucrează ca specialişti. Cu toate

acestea, în concepţia lui, strategiile folosite în consiliere nu trebuie restrânse la acest grup mic.

El argumentează în favoarea deprofesionalizării consilierii cu scopul de a face metodele ei

disponibile cât mai multor persoane diferite cu putinţă. Ca urmare, consilierea şi ajutorul

oferit sunt sinonime. Philip Burnard (1989, 1992) ajunge la o concepţie asemănătoare cu

25

privire la semnificaţia termenului „consiliere”, dar oferă o explicaţie diferită, care izvorăşte

din experienţa lui în domeniul medical. În calitate de profesor pentru profesia de asistent

medical, el a fost îngrijorat să descopere că asistentele medicale nu voiau să folosească

abilităţi care ar fi făcut ca lucrul cu pacienţii să fie mai uşor. Aceasta nu este doar o problemă

legată de abilitate, ci de atitudinea şi părerea că asistenta medicală ştie ce este cel mai bine,

sau cel puţin ştie mai bine decât pacientul. Acest fapt este contrar practicii tot mai dezvoltate

de a-i implica pe pacienţi în luarea deciziilor cu privire la propria îngrijire. Burnard este

interesat de extinderea aptitudinilor asistentelor medicale spre a include intervenţii care să

uşureze implicarea pacienţilor în luarea deciziilor cu privire la propriul tratament. El se

bazează pe cele şase categorii de intervenţii terapeutice ale lui John Heron ca fiind modelul

suport. Heron (1990) împarte intervenţiile posibile în intervenţii cu caracter de autoritate şi de

susţinere. Intervenţiile cu caracter de autoritate sunt: prescriptive (oferă sfat), informative

(oferă informaţii) şi de confruntare (provoacă la o decizie). Intervenţiile de susţinere sunt:

catarhice (fac posibilă exprimarea emoţiilor ascunse), catalitice (scot la iveală emoţiile) şi de

susţinere (confirmare, încurajare). Burnard a concluzionat că este de dorit ca asistentele

medicale să folosească întreaga gamă de intervenţii şi, prin urmare, defineşte consilierea ca o

folosire eficientă a intervenţiilor verbale care implică „o consiliere centrată pe client şi mai

prescriptivă” (sublinierea lui). Aşadar, el adoptă o concepţie atotcuprinzătoare a consilierii.

În contrast cu această definiţie mai largă a consilierii, în uzul popular sunt două

definiţii mai precise, care se exclud reciproc.

Prima dintre ele consideră consilierea ca fiind acelaşi lucru cu sfătuirea. Această

concepţie are o tradiţie lungă care ajunge cel puţin până în secolul al şaptesprezecelea.[20] În

1625, eseistul Fancis Bacon a scris: „Încrederea cea mai mare între un om şi un alt om este

încrederea de a consilia”. El folosea cuvântul a consilia, gândindu-se la sfătuire, deoarece

atunci când îşi dezvoltă argumentul, Bacon identifică „Inconvenienţele consilierii” ca fiind

„pericolul de a fi sfătuit neloial şi mai mult pentru binele celor ce sfătuiesc, decât ale celui

sfătuit”. De asemenea, el declară că numai persoanele instruite sunt potrivite să ofere

„sfaturi”. Această folosire a „consilierii” în sensul de sfătuire este singura definiţie dată de un

specialist în ediţia din 1982 a Concise Oxford Dictionary of Current English. Sfatul este

definit ca „povaţă (ce să facă o persoană), o un sfat profesional cu privire la probleme sociale,

etc.; a recomanda” (Skyes, 1982). Această semnificaţie încă este folosită actualmente în

cercurile juridice şi medicale. Când am lucrat la un raport cu privire la consilierea în cazuri de

HIV, un doctor care milita pentru această folosire mi-a scris pentru a-şi exprima exasperarea

cu privire la toată agitaţia care se făcea referitor la consiliere, pe care el o considera ca fiind

26

mai degrabă „un termen popular pentru faptul de a-i sfătui pe oameni” (Bond, 1991b).

Această definiţie a consilierii este valabilă, dar este incompatibilă cu folosirea tot mai

predominantă a termenului „consiliere”, care are o istorie ce a început cel puţin cu şaptezeci

de ani în urmă. Ediţia cea mai recentă a New Oxford Dictionary of English recunoaşte că între

„sfat” şi „consiliere” s-a dezvoltat o deosebire de semnificaţie. Ea defineşte „consilierea” ca

„acordarea asistenţei şi îndrumării în rezolvarea problemelor şi dificultăţilor personale, sociale

sau psihologice, îndeosebi de către persoane instruite pe temeiuri profesionale” (Pearsall,

1998).

Această folosire mai modernă a termenului a izvorât din şi printr-o reacţie împotriva

tradiţiilor psihanalizei şi psihoterapiei. Ea îşi are originile în anii 1920 în SUA. Când Carl

Rogers a început să lucreze ca psiholog în America, nu i s-a permis să practice psihoterapia,

care era limitată la cei ce practicau medicina. Prin urmare, el şi-a denumit activitatea

„consiliere” (Thorne, 1984). Cu toate acestea, nu Carl Rogers a fost inventatorul termenului.

În general, se crede că autorul termenului „consiliere” în America de Nord a fost un activist

social radical, Frank Parsons (1854-1908), care a condamnat energic capitalismul şi

competiţia americană. El a susţinut înlocuirea capitalismului cu un sistem de dependenţă

mutuală, o combinaţie între cooperare şi interes pentru oameni. Ca activist politic, el susţinea

trecerea în proprietatea publică a utilităţilor şi transportului să fie proprietate publică, votul

pentru femei şi controlul monetar, prin urmare, a fost denumit „singurul om al American

Fabian Society” (Gummere, 1988). În 1908, el a inventat „centrul de consiliere”, unde a

înfiinţat Vocation Bureau in North End of Boston, o parte a oraşului aglomerată de imigranţi.

Centrul oferea interviuri, teste, informaţii şi locuri de muncă. Se pare [21] că Parsons a pus

accent pe activitatea socială şi pe importanţa culturii sociale, mai mult decât majoritatea

consilierilor moderni. În America de Nord, atenţia este atrasă periodic la originile consilierii şi

la Frank Parsons, îndeosebi când se pare că activitatea de consiliere este în pericolul de a

ajunge „excesiv parohială şi probabil irelevantă” (Zytowsky, 1985).

În Marea Britanie, asocierea consilierii cu activismul politic a fost cea mai mare în

mişcările feministe şi în cele ale homosexualilor. În alte zone, legătura este mai puţin

evidentă, dar mulţi folosesc consilierea spre a conduce o revoluţie tacită, atrăgând atenţia la

nevoia de a umaniza educaţia, asistenţa medicală şi calităţile umane esenţiale în relaţiile din

societate. Paul Halmos (1978) a evidenţiat faptul că până şi oamenii de ştiinţă realişti cred că

practicarea consilierii este ceva greşit, dar în ansamblu consilierii au o influenţă bună asupra

societăţii. Ideile pătrunzătoare venite din consiliere şi psihoterapie au schimbat procedeele

spitalelor de a separa mamele de copiii mici. Consilierii au avut un rol important în a dovedi

27

faptul că abuzul fizic, emoţional şi sexual asupra copiilor cauzează suferinţe pe termen lung.

Această revoluţie tacită este inspirată din credinţa consilierilor în nevoia de a iubi şi de a fi

iubit, şi una dintre caracteristicile majorităţii modelelor de consiliere este căldura emoţională a

consilierului faţă de client, sau preocuparea faţă de bunăstarea clientului ca temelie a relaţiei

în consiliere. Deşi consilierea s-a schimbat de când a fost prezentată pentru prima oară de

Frank Parsons, accentul a rămas asupra ideii că scopul principal al consilierii să-l ajute pe

client să ajungă la o îmbunătăţire a stării de bunăstare personală. Două principii etice

principale sunt asociate strâns cu acest mod de consiliere: respectul pentru capacitatea

clientului de autodeterminare şi importanţa confidenţialităţii. Acesta este înţelesul termenului

„consiliere” prezentat de British Association for Counselling.

Ţinta principală a consilierii este de a-i oferi clientului o posibilitate de a

contribui la adoptarea unui mod de viaţă pe care să o trăiască mai satisfăcător şi

inventiv. Termenul „consiliere” include lucrul cu persoane individuale, perechi sau

grupe, adesea, dar nu întotdeauna, denumite „clienţi”. Obiectivele relaţiilor de

consiliere vor fi diferite în funcţie de nevoile clientului. Consilierea poate fi

preocupată de probleme legate de dezvoltare, tratând şi rezolvând dificultăţi specifice,

luarea deciziilor, tratarea crizelor, dezvoltarea înţelegerii şi a cunoaşterii de sine,

tratarea simţămintelor de conflict interior, sau îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi.

Rolul consilierului este de a uşura efortul clientului în modalităţi care respectă

valorile, resursele personale şi capacitatea de a alege ale clientului în contextul lui

cultural (BAC, 1997).[22]

Propoziţia conclusivă sugerează o etică în care prioritatea este respectul faţă de

capacitatea clienţilor de a alege pentru ei înşişi, care a fost denumită şi „autodeterminare”

(BAC, 1993), „autonomie”, „dependenţă de sine” sau „independenţă”. Alegerea cuvântului

depinde adesea de preferinţele personale, dar semnificaţia esenţială este aceeaşi. Acest

concept, aşa cum este privit de BAC, este fundamental pentru consiliere şi are rolul de piatră

unghiulară a valorilor ei, din care sunt derivate principiile etice şi, în cele din urmă, sunt

standardele de practică.

Definiţia adoptată de Division of Counselling Psychology în British Psychological

Society dă pe faţă un set diferit de preocupări, care este mai puţin interesat de deosebirea

dintre formele de intervenţii cu caracter de autoritate şi cele de susţinere şi mai mult de felul

de cunoaştere cerut de consilieri. Fără îndoială, preocuparea reflectă efortul pe care acest

departament l-a depus în consolidarea unei discipline profesionale care în trecut a fost ataşată

de cunoaşterea ştiinţifică tradiţională, derivată adesea din experimentele de laborator.

28

Din punct de vedere istoric, consilierea psihologică s-a dezvoltat ca o ramură

a practicii profesionale a psihologiei, care era puternic influenţată de practica şi

cercetarea clinică umanistă, precum şi de tradiţiile psihoterapeutice comportamentale

cognitive şi psihodinamice (BPS, 1995a).

Probabil că este inevitabil faptul că, în multe ramuri profesionale şi în societate în

general, cunoaşterea ştiinţifică deţine poziţia cea mai înaltă. Este un tip de cunoaştere care a

transformat lumea în care trăim, prin crearea de tehnologii noi, îndeosebi în ţările dezvoltate.

Cu toate acestea, atenţia principală a consilierii este concentrată asupra experienţei subiective,

iar acest fapt cere modificări ale metodelor ştiinţifice existente şi, probabil, abordări noi în

dobândirea cunoştinţelor. Elaborarea definiţiei determină consilierea psihologică să continue

„dezvoltarea de modele de practică şi cercetare care îmbină cerinţa ştiinţifică de investigare

empirică riguroasă cu o valoare de bază bine întemeiată pe caracterul personal al consilierii şi

psihoterapiei” (BPS, 1995a).

Consilierea şi celelalte roluri

Identificarea suprapunerilor şi a deosebirilor dintre consiliere şi alte roluri nu mai este

o preocupare doar a practicienilor. Ea a ajuns un subiect al [23] strategiei sociale, pe măsură

ce guvernul este tot mai interesat de încurajarea abordării sistematice a acordării serviciilor de

consiliere în sectoare voluntare şi de stat. Departament of Education and Employment a

sponsorizat un proiect important aflat în desfăşurare cu scopul de a organiza o succesiune

progresivă de niveluri de instruire a lucrătorilor care oferă ajutor prin împrietenire

(befriending), sfătuire, îndrumare şi consiliere, sau folosesc aptitudini pentru consiliere.

Acesta este un program ambiţios care implică multe persoane. Eu am fost membru al unei

echipe care se ocupa cu o parte din program: diferenţierea rolurilor (Russel et al., 1992). Aşa

cum se întâmplă adesea, în clipa în care mă concentrez asupra unei teme specifice, în cazul

acesta deosebirile dintre roluri, aspectul opus îmi atrage atenţia cu insistenţă. În ciuda

argumentelor bine întemeiate care deosebesc consilierea de sfătuire şi alte roluri, am ajuns să-

mi dau seama de o perspectivă diferită asupra rădăcinilor lor comune.

Dintr-o perspectivă istorică, dezvoltarea ajutorării prin împrietenire, a sfătuirii, a

îndrumării, a aptitudinilor pentru consiliere şi a consilierii în sine este strâns legată de

mişcările menite să-i facă pe cetăţeni mai capabili să participe la procesul democratic şi să

preia controlul asupra propriei vieţi. Serviciile de sfătuire şi îndrumare au primit fonduri de la

29

stat ca răspuns la o serie de rapoarte guvernamentale care au început încă din anii 1920, cu

scopul de a-i ajuta pe oameni să facă faţă reţelei complexe de beneficii şi legi care fac parte

din societatea modernă. Ajutorarea prin împrietenire (befriending) are o istorie în activitatea

socială de binefacere britanică, al cărei început a fost cel puţin în 1879, când magistraţii au

numit misionari laici spre a se împrietenii cu învinuiţii, ca să-i sfătuiască, şi să-i ajute,

deoarece aceştia erau adesea prea ignoranţi pentru a înţelege procedurile curţii şi prea săraci

pentru a-şi permite reprezentarea legală. Ajutorarea prin împrietenire a continuat să fie

folosită spre a intra în legătură cu grupurile izolate social ale căror nevoi nu sunt împlinite

corespunzător de serviciile sociale de binefacere oficiale. Consilierea şi aptitudinile pentru

consiliere au fost adoptate nu numai ca metode de rezolvare a problemelor sau de terapie, ci şi

pentru a sluji altor funcţii. În cadrul serviciilor de educaţie şi sănătate, ele sunt folosite pentru

a-i ajuta pe oameni să ia decizii în cunoştinţă de cauză cu privire la opţiunile care le sunt

prezentate. În acest mod, folosirea crescândă a consilierii şi a aptitudinilor pentru consiliere în

sectorul de stat este legată de o trecere de la concepţia că beneficiarii serviciilor sunt întru

totul dependenţi de experţi, cum ar fi medicii, profesorii, asistenţii sociali, etc., la concepţia că

beneficiarii acelor servicii pot fi făcuţi în stare să participe la deciziile cu privire la propriul

viitor. Mi se pare că între rolurile de sfătuire, îndrumare, ajutorare prin împrietenire, aptitudini

pentru consiliere şi consilierea propriu-zisă este o legătură mai strânsă decât am apreciat mai

înainte. Adăugările mai recente sunt avocatura şi medierea (Craig, 1998). În diferite

modalităţi, toate sunt înrădăcinate într-o mişcare spre democratizarea societăţii şi abilitarea

persoanei de a exercita controlul [24] asupra ei însăşi. În acest sens, toate împărtăşesc origini

similare şi pot fi privite ca aparţinând unei singure familii sau „gen” de roluri. Cu toate

acestea, între roluri există şi deosebiri importante care trebuie să fie recunoscute. Metaforic

vorbind, dacă ar fi incluse într-o clasificare biologică, ele sunt specii separate în cadrul

aceluiaşi gen. Prin urmare, aspectele distinctive ale acestor roluri merită să fie luate în

considerare.

Consilierea şi sfătuirea

Code for Counsellors spune: „În mod normal, consilierii nu dau sfaturi” (BAC, 1997:

B1.3.6). În general, sfatul este considerat ca o opinie prezentată cu privire la o acţiune

viitoare. De obicei, cuprinde oferirea de informaţii legate de opţiunile posibile şi apoi dintr-o

poziţie de specialist, sau autoritate, oferirea unei recomandări cu privire la cea mai bună cale

30

de urmat. Rosalind Brooke (1972) scria despre Citizens Advice Bureaux, descriind procesul

de sfătuire ca având două aspecte:

„Sfătuitorul nu numai că poate să interpreteze informaţiile cu scopul de a le corela cu

nevoile solicitantului, ci şi să ofere o recomandare cu privire calea de a găsi soluţii într-o

modalitate aparte”. Această descriere evidenţiază dificultatea pe care o ridică „sfătuirea”

pentru consilier. Ţinta consilierii este de a-l face în stare pe client mai degrabă să-şi descopere

propria soluţie, decât să împărtăşească recomandarea consilierului. Procesul de consiliere are

intenţia mai degrabă de a spori abilitatea clientului de a prelua controlul, decât de a depinde

de altcineva. Această deosebire între consiliere şi sfătuire nu înseamnă că sfătuirea este o cale

nepotrivită de a acorda ajutor. Este o metodă diferită şi probabil mai potrivită pentru

problemele practice, decât pentru a lua decizii cu privire la relaţii, ajutând la tratarea

perioadelor de tradiţie şi a altor probleme psihologice.

În perioadele mai recente sfătuirea şi consilierea s-au dezvoltat în strânsă legătură una

cu alta în ce priveşte metodele lor. Într-o dezbatere recentă dintr-o lucrare pregătită pentru

National Association of Young People’s Counselling and Advisory Services, Arthur

Musgrave (1991) a observat: „Majoritatea pregătirii pentru lucrarea de sfătuire se

concentrează asupra conţinutului. Mult prea adesea, lucrătorii sunt lăsaţi să înveţe pe parcurs,

în măsura în care pot, despre strategii şi tactici”. El a respins această practică şi a susţinut că,

în pregătirea pentru activitatea de sfătuire trebuie să fie incluse şi aptitudinile pentru

consiliere. Concepţii asemănătoare pot fi găsite în publicaţiile recente ale National

Association of Citizens Advice Bureaux.

Sfătuitorul să-şi structureze interviul spre a-i face în stare pe clienţi să

exploreze problema pe deplin şi să-şi aleagă propria modalitate de acţiune. Sfătuitorii

[25] să nu-i încurajeze pe clienţi să ajungă dependenţi, în scopul grabei sau al propriei

satisfacţii… (NACAB, 1990).

Când este acordată în acest mod, sfătuirea este mult mai apropiată de metodele şi

procesul consilierii, decât atunci când este acordată cu autoritate profesională.

Consilierea şi îndrumarea

Termenul „îndrumarea” a fost folosit în multe feluri diferite ca fiind „consilierea”. În a

doua jumătate a anilor 1960 şi în anii 1970, un timp când serviciile de îndrumare se dezvoltau

31

rapid în activităţile sociale de educaţie şi binefacere, termenii „îndrumare” şi „consiliere”

puteau fi folosiţi interschimbabil. Aryeh Leissner (1969) a definit îndrumarea ca:

fiind disponibilă într-o conversaţie ocazională spre a ajuta o persoană aflată în

dificultate să înţeleagă mai bine şi să aibă o perspectivă mai bună cu privire la

probleme relativ minore. Ea poate să ia forma unei consilieri structurate pe termen

scurt, cu scopul de a „trece prin” unele dificultăţi, sau de a schimba anumite atitudini

iraţionale. De asemenea, îndrumarea poate atrage după sine procesul de a-l face în

stare pe un client să înţeleagă nevoia de a fi beneficia de un tratament specializat mai

intensiv şi de a-l pregăti pe client pentru această recomandare.

Implicaţiile definiţiei date sunt că munca pe un termen mai lung şi într-o modalitate

mai intensivă ar fi considerată ca „terapie”, iar terapia depăşeşte scopul îndrumării, sau al

consilierii. În gândirea ei, atât îndrumarea, cât şi consilierea sunt forme de contact mai

îndelungat decât sfătuirea.

Se pare că, la un timp după anii 1970, folosirea îndrumării s-a dezvoltat în două

direcţii. Una dintre direcţii a evidenţiat felurile de valori şi metode de lucru asociate cu

consilierea. Această direcţie este caracterizată de un accent foarte puternic pus pe munca în

modalităţi ce îl fac în stare pe primitorul îndrumării să ia propriile decizii. În acest sens,

îndrumătorul este asemenea unui indicator, arătând spre diferitele rute posibile şi ajutând pe

cineva să-şi aleagă propria destinaţie şi calea de a ajunge acolo. Oferirea de informaţii şi

sfătuirea pot fi mai proeminente în intervenţiile îndrumătorului, decât sunt în cazul consilierii,

dar accentul pus pe valori bazate pe autonomia clientului arată că această formă de îndrumare

este foarte strâns legată de consiliere şi, în unele situaţii, constituie acelaşi fel de activitate.

Această folosire a termenului „îndrumare” a ajuns bine fundamentată în cadrul educaţional şi

este încurajată de mulţi scriitori [26] şi comentatori cu privire la serviciile de consiliere,

îndrumare şi sfătuire în învăţământ (Woolfe et al., 1987).

O folosire alternativă a termenului „îndrumare” pare a să se fi dezvoltat ca o reacţie

împotriva folosirii „consilierii” în sensul de „intervenţii non-directive”. În acest sens,

termenul „îndrumare” este folosit deliberat spre a umple golul lăsat de consilierea „non-

directivă” spre a valida oferirea de informaţii şi sfătuirea. Prin urmare, îndrumătorul este mai

mult decât un simplu indicator de direcţii, ci arată concret calea cea mai bună şi poate să

îndrume pe cineva pe parcursul ei. De exemplu, mi s-a spus că în Department of Health a avut

loc o controversă cu privire la alegerea dintre „consilierea pre-test” pentru anticorpii HIV

(indicatorii infecţiilor HIV şi a dezvoltării potenţiale a SIDA) şi „îndrumarea pre-test”. Acest

lucru a avut scopul de a evita orice confuzie de a considera consilierea pre-test ca fiind

32

directivă sau non-directivă. Autorii de regulamente care doresc să înlocuiască termenul

„îndrumare” procedează astfel spre a indica faptul vor ca oricine conduce şedinţe pre-test

poate să se simtă liber să ofere opinii specializate şi să-i îndrume sau să-i călăuzească pe

oameni la comportamente ce reduc probabilitatea infecţiei HIV. Cu alte cuvinte, persoana

care conduce sesiunea trebuie să ţină cont de realităţile infecţiei HIV şi să caute în mod activ

să împiedice alte infecţii. HMI Insperctorate of the Department of Education and Science a

ajuns la concluzii similare cu privire la realităţile cu care se confruntă cei ce acordă interviuri,

oferind îndrumare în alegerea carierei profesionale.

Atât conceptul, cât şi practica îndrumării concentrează atenţia asupra unei

dileme cât se poate de reale, ce se află în centrul majorităţii activităţilor profesionale

în şcoli. Pe de o parte, educaţia de calitate încurajează independenţa, pe de altă parte,

situaţia economică locală şi naţională, oportunităţile de angajare şi abilitatea elevilor

impun o limitare inevitabilă a exercitării libertăţii de a alege. Dificultatea pe care o

întâmpină orice profesor implicat în îndrumare este aceea de a nu şti cum să respecte,

să susţină şi să încurajeze autonomia, fără a favoriza speranţe false. Deşi nu poate fi o

soluţie uşoară pentru o astfel de problemă, profesorul bine informat, instruit realmente

şi susţinut corespunzător de o strategie coerentă şi relevantă a şcolii şi a LEA se află

în poziţia de a le oferi elevilor susţinerea cea mai valoroasă – felul de ajutor imparţial,

echilibrat şi bine gândit şi îndrumarea cea mai predispusă a împăca realitatea

economică şi nevoile, aspiraţiile şi aptitudinile individuale ale elevilor (HMI, 1988).

În ambele exemple, realităţile sunt percepute ca limitând opţiunile persoanei care

beneficiază de îndrumare. Caracteristicile distinctive [27] ale acestei folosiri a termenului

„îndrumare” se bazează pe accentul pe care îl pune îndrumătorul, folosindu-şi pregătirea şi

experienţa, spre a identifica şi spre a-i îndruma pe oameni spre rezultate specifice, mai

degrabă decât spre a-l ajuta pe beneficiar să deosebească singur ce înţelege ca fiind dezirabil

şi indezirabil. Această schimbare de accent este importantă şi deosebeşte această folosire a

termenului „îndrumare” de termenul „consiliere”.

Dacă în situaţiile celor două exemple pe care le-am dat se cere sau nu o formă mai

directivă de intervenţie este un subiect de dezbatere. Cu toate acestea, sunt sigur că este

nevoie de un termen care validează sfătuirea şi oferirea de informaţii. În vocabularul englez,

„îndrumarea” este un candidat evident. Termenul ar reduce o parte din confuzia cu privire la

roluri, dacă „îndrumarea” a fost folosită în scopul acesta. Ca urmare, „îndrumarea non-

directivă” ar fi definită mai bine prin termenul de „consiliere”. Pentru un fel mai directiv de

intervenţie, eu prefer din ce în ce mai mult să folosesc termenul „îndrumare” în acest sens,

decât să-l folosesc în modalităţi care sunt aproape de nedeosebit de „consiliere”.

33

În ce priveşte acordarea de sfaturi, caracterul potenţial directiv al îndrumării este redus

prin folosirea aptitudinilor pentru consiliere, în scopul de a mări la maxim alegerea clientului,

în cadrul parametrilor oferiţi de îndrumător. Tot aşa, folosirea aptitudinilor pentru consiliere

ajută în scopul de a face chiar şi o formă directivă de îndrumare destul de diferită de simplul

fapt de a-i spune cuiva ce să facă şi ce să nu facă.

Consilierea şi ajutorarea prin împrietenire (befriending)

Ca mai cunoscută dintre organizaţiile dedicate acordării de servicii de ajutorare prin

împrietenire este „Samaritenii”. Fondatorul ei, Chad Varah, a preferat cu hotărâre oferirea de

ajutor prin împrietenire, în comparaţie cu serviciile de consiliere. El a crezut că ajutorarea prin

împrietenire este un rol mult mai uşor de înţeles de către solicitanţi şi unul dintre cele mai

atrăgătoare roluri pentru oamenii care se simt izolaţi social şi incapabili să-i abordeze pe cei

pe care deja îi cunosc pentru a le vorbi despre problemele lor. Un „prieten” este mult mai

preferabil în aceste situaţii, decât un „consilier”, termen care ar putea fi perceput ca

accentuând deosebirea de vulnerabilitate emoţională între cel ce oferă ajutorul şi cel ajutat,

sporind astfel simţământul de izolare personală a solicitantului, în loc să concentreze atenţia

asupra valorii relaţiei omeneşti.

Folosirea ajutorării prin împrietenire pentru a contracara izolarea socială a unor grupe

specifice de oameni este un obiectiv împărtăşit de toţi cei ce oferă acest fel de serviciu.

Izolarea socială poate fi din cauza circumstanţelor fizice, de exemplu, oameni care sunt

reţinuţi în casă din cauza bolii sau infirmităţii, ori sunt izolaţi din cauza atitudinii publice, de

exemplu cei care sunt bolnavi mintal sau au dificultăţi de învăţare, [28] cei aflaţi pe moarte,

sau foşti condamnaţi. National FRIEND este un exemplu de organizaţie care le oferă servicii

de ajutorare prin împrietenire celor ce se simt izolaţi din cauza sexualităţii lor şi doresc

susţinerea persoanelor care împărtăşesc aceleaşi experienţe ca gay, lesbiene sau bisexuali.

Ca organizaţie ce oferă atât ajutorare prin împrietenire, cât şi servicii de consiliere

persoanelor afectate de HIV, sau AIDS, Aled Richards Trust, Bristol, a trebuit să ia în

considerare graniţa dintre aceste roluri. Meg Price, coordonatorul Buddying Services, mi-a

scris despre modul în care fac ei deosebirea între consiliere şi împrietenire. Ea spunea:

Consilierea are loc în cadrul unui contract specific – pentru a aborda subiecte

alese de comun acord, de obicei în şedinţe de o oră, pe baza unui program regulat şi,

într-un mediu specific (de obicei, cabinetul de consiliere, sau acasă la client). În timp

34

ce „prietenii” nu sunt instruiţi asemenea consilierilor, rolul lor este să asculte şi să fie

la dispoziţie în ocazii de stres deosebit, iar ei pot fi adesea unica persoană cu care

clientul să poată vorbi cu adevărat şi în care să aibă încredere.

„Prietenii”, asemenea consilierilor, încearcă să lucreze într-o modalitate ce nu

emite judecăţi, pe cât posibil, dar au şi libertatea unui nivel de deschidere de sine mai

înalt decât majoritatea consilierilor. Graniţele sunt cu mult mai largi şi mai flexibile în

„împrietenire”, „prietenii” se aşteaptă de obicei să îndeplinească sarcini practice

pentru client, să se angajeze în activităţi sociale (de exemplu, să ia masa împreună, să

meargă într-un local, să meargă la cinema, etc.) şi, ocazional, clientul poate ajunge să

fie implicat în viaţa personală a „prietenului” (de exemplu, să-i cunoască familia şi

prietenii). Nici unul dintre aceste lucruri nu ar fi considerat potrivit pentru un

consilier (Bond, 1991b).

Consilierea şi psihoterapia

Introducerea la Code for Counsellors conţine remarca: „Nu este posibil să facem o

deosebire general acceptată între consiliere şi psihoterapie. Există tradiţii bine întemeiate care

folosesc termenii în mod interschimbabil, iar altele care îi deosebesc” (BAC, 1997).

Termenii „consiliere” şi „psihoterapie” sunt folosiţi uneori pentru a face deosebire

între cele două roluri. Criteriul de deosebire variază în funcţie de punctul de vedere al

vorbitorului. Caracteristicile distinctive potenţiale identificate de Brammer şi Shostrum dintr-

un studiu al literaturii americane sunt identificate în Figura 2.1. [29]

CaracteristicileConsilierii Psihoterapiei

Educativă Reconstructivă Situaţională Probleme ce provin din personalitateRezolvarea problemei Analizarea problemeiConştienţa cu privire la problemă Problema pre-conştientă sau

inconştientăAccent pus pe lucrul cu oameni care au

probleme emoţionale serioase, ori

persistente

Accent pus „nevroze”, sau lucrul cu

oameni care au probleme emoţionale

şi/sau persistenteConcentrare asupra prezentului Concentrare asupra trecutuluiDurată mai scurtă a contractului Durată mai lungă a contractului

35

Figura 2.1 Caracteristicile consilierii şi psihoterapiei (adaptată din Brammer şi

Shostrum, 1982).

În Marea Britanie este nevoie de un studiu sistematic al deosebirii dintre consiliere şi

psihoterapie. Se pare că unele dintre descoperirile lui Brammer şi Shostrum cu privire la

deosebiri ar fi aplicabile şi în această parte a Atlanticului. Ei merg pe urmele unei istorii a

consilierii ca fiind preocupată de tratarea problemelor care sunt în principal presiuni din

partea mediului, mai degrabă decât a dificultăţilor adânci, provenite din modele nevrotice

rigide. În acest sens, consilierea se ocupă de ajutorarea oamenilor care au capacitatea de a se

descurca în majoritatea situaţiilor, dar care trec prin dificultăţi temporare, sau sunt în perioade

de tranziţie, ori fac schimbări în viaţă. Problemele care apar din relaţiile dificile de acasă,

luarea deciziilor, nevoia de a face faţă unor boli serioase, doliul, dependenţa, etc., toate se pot

încadra în obiectivul consilierii. Dacă sunt doar simptomele unor probleme mai adânci, sau

clientul are probleme mai vechi, cum ar fi fobiile persistente, stările de anxietate, o imagine

de sine proastă, sau dificultatea în a stabili relaţii, atunci psihoterapia ar fi mai potrivită. Acest

lucru ar implica nevoia unei deosebiri între consilieri şi psihoterapeuţi, în ce priveşte

pregătirea şi specializarea. În experienţa mea, această deosebire nu există în UK. Nici

consilierea, nici psihoterapia nu sunt întru totul reglementate în UK, iar acest fapt înseamnă că

ele nu au nişte standarde stabilite la nivel naţional şi urmate de toţi practicienii. Nu este

posibil să se presupună că psihoterapeuţii au întotdeauna un domeniu de experienţă diferit,

sau că sunt mai bine pregătiţi profesional decât consilierii. Această situaţie pare că va

continua în mod sigur mulţi ani de aici înainte. [30]

Într-un material publicat de 16th Annual Training Conference of the British

Association for Counselling, Brian Thorne (1992) a sugerat că problema unei deosebiri între

consiliere şi psihoterapie este nelogică şi fără valoare. El argumentează că în deosebirile

făcute cel mai frecvent între consiliere şi psihoterapie există ideea implicită că serviciile de

consiliere se ocupă de problemele cognitive, iar psihoterapia de problemele afective. El a

prezentat această direcţie de argumentare în modalitatea următoare:

Aş sugera că este nevoie doar de o clipă de reflecţie spre a descoperi

inutilitatea unor asemenea deosebiri. În mod clar, dimensiunea cognitivă şi cea

afectivă sunt implicate împreună în toate comportamentele. De exemplu, nici o

alegere nu poate fi pur şi simplu logică şi raţională. O problemă mai serioasă de

personalitate aduce de obicei cu ea multe dileme situaţionale, iar o problemă

situaţională poate să-şi aibă sursa foarte bine într-o tulburare de personalitate.

36

Desigur, ar fi mult mai convenabil, dacă problemele ar putea fi clasificate şi

circumscrise aşa de precis, dar a sugera că pot înseamnă a fugi din faţa faptelor.

În lucrarea lui, el argumentează împotriva tuturor deosebirilor dintre consiliere şi

psihoterapie făcute de Brammer şi Shostrum şi mulţi alţii. Nu am nici o îndoială că această

dezbatere va continua să rămână nerezolvată un timp considerabil. Dezbaterea poate să aibă

de a face mai mult cu statutul şi banii, decât cu deosebirile de substanţă. Adesea, mi s-a spus

că în practica privată denumirea „psihoterapie” atrage onorarii mai mari de la clienţi decât

„consilierea”. Cu toate acestea, din câte ştiu, între consiliere şi psihoterapie există în mare

parte un teren comun. Clienţii vorbesc despre experienţa în care au beneficiat de rezultatul

consilierii sau psihoterapiei în termeni foarte asemănători. În ciuda acestui fapt, deosebirile de

onorariu între cele două par a fi mai importante pentru practicieni decât pentru clienţi. Dintr-o

perspectivă etică, pentru mine este clar că psihoterapeuţii şi consilierii lucrează în interiorul

aceluiaşi cadru etic. Poate că, dacă deosebirile dintre cele două roluri vor putea fi stabilite, vor

fi şi deosebiri corespunzătoare în standardele de practică, dar chiar şi acestea pot fi simple

detalii, în comparaţie cu numeroasele standarde împărtăşite în comun.

Pana aici

Consilierea şi aptitudinile pentru consiliere

Deosebirea dintre consiliere şi aptitudinile pentru consiliere este, pe bună dreptate, una

dintre cele mai importante deosebiri de roluri care au apărut în anii recenţi. [31] Această

deosebire a contribuit la crearea unei graniţe între consiliere şi multe feluri de activităţi

asociate consilierii şi, ca urmare, a asigurat identitatea consilierii ca activitate abstractă.

Simultan, identificarea unui domeniu cunoscut ca „aptitudini pentru consiliere” a confirmat

acea activitate şi a creat o arie de specializare vrednică de o consideraţie serioasă. Calea de a

ajunge aici a fost complicată de unele confuzii şi înţelegeri greşite.

Cea mai evidentă înţelegere greşită se bazează pe ideea că „aptitudinile pentru

consiliere” constituie o denumire pentru un set de activităţi unice consilierii. Deşi termenul

este folosit uneori în acest fel, el este respins rapid, pentru că orice încercare de a enumera în

mod precis „aptitudinile pentru consiliere”, cum ar fi ascultarea activă, parafrazarea, folosirea

întrebărilor deschise, răspunsurile reflective, etc., par imediat imposibil de deosebit de lista

aptitudinilor denumite „sociale”, aptitudini pentru comunicare, aptitudini pentru relaţii

interpersonale, etc.

37

Pentru a înţelege ce se intenţionează prin expresia „aptitudini pentru consiliere”, este

folositor să explicăm cele cuvintele separat.

„Consilierea” este un indiciu al sursei conceptului din punct de vedere istoric.

Termenul arată că, deşi aceste aptitudini nu sunt unice consilierii, totuşi modalitatea în care au

fost formulate în consiliere a fost folositoare şi în alte roluri. De exemplu, sfătuirea are o

istorie mult mai lungă decât aptitudinile pentru consiliere, dar tendinţa a fost aceea de a se

concentra mai degrabă asupra conţinutului sfatului, decât asupra modului în care este acordat.

Cu toate acestea, metodele pe care le folosesc sfătuitorii în comunicarea cu clienţii pot fi

adaptate pentru a îmbunătăţi modalitatea în care este acordat sfatul şi pentru a maximiza

implicarea clientului în luarea deciziilor. În acest context, „consilierea” este recunoscută ca

sursa conceptului şi a metodei de comunicare. În mod similar, asistentele medicale, tutorii,

administratorii de personal, lucrătorii sociali şi mulţi alţii au recunoscut cu toţii că adaptarea

metodelor de comunicare folosite în consiliere la îndeplinirea rolului lor prezintă avantaje. O

modalitate prin care un observator din afară ar putea să sesizeze faptul că sunt folosite

aptitudinile pentru consiliere este modelul de comunicare. Acesta este ilustrat în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1 Deosebirile în comunicare

Stil Model de flux Proporţia de timpComunicare specializată Interactor → Beneficiar 80:20Conversaţie Interactor ↔ Beneficiar 50:50Aptitudini pentru consiliere Interactor ← Beneficiar 20:80

[32]

Comunicarea specializată implică faptul că persoana care comunică propria cunoaştere

este expertă şi specializată, prin urmare, ocupă cea mai mare parte a timpului disponibil.

Aceasta este în contrast cu conversaţia, unde ambii participanţi tind să contribuie în părţi

egale de timp şi într-un model în care fluxul informaţiei este bidirecţional. Folosirea

aptitudinilor pentru consiliere va schimba de obicei modelul comunicării în favoarea

beneficiarului care vorbeşte majoritatea timpului. Ca parte a specializării în folosirea

aptitudinilor pentru consiliere este învăţarea modalităţii în care să comunice scurt, aşa încât să

nu întrerupă vorbitorul, dar în acelaşi timp să-l ajute pe vorbitor să fie mai eficient exprimarea

problemei care îl preocupă. Când sunt folosite aptitudinile pentru consiliere, un observator

exterior trebuie să sesizeze faptul că beneficiarul este încurajat să preia un control mai mare

asupra agendei dialogului, în comparaţie cu celelalte stiluri de comunicare. Valorile implicite

în folosirea aptitudinilor pentru consiliere sunt similare celor din consiliere, care pun accent

38

pe capacitatea clientului de autodeterminare atât în felul în care este căutat ajutorul, cât şi

pentru orice decizie sau faptă care poate să rezulte.

Alte lucruri care pot fi aparente unui observator din exterior ar fi modul în care este

încurajat beneficiarul, sau făcut în stare să participe în a hotărî agenda întregii convorbiri. Prin

urmare, valorile implicite în interacţiuni sunt similare celor din consiliere, care pune un accent

pe capacitatea clientului de autodeterminare.

Termenul „aptitudini” din „aptitudini pentru consiliere” este folosit uneori într-un sens

foarte literal pentru a indica anumite „comportamente insesizabile”, dar nu acesta este modul

în care este înţeles în ştiinţele sociale. Aptitudinile care sunt folosite spre a îmbunătăţi relaţiile

pot fi deosebite de „aptitudinile fizice”, cum ar fi cele din sport, sau muncă, şi de aptitudinile

„mintale” şi „intelectuale” nu doar pe temeiul comportamentelor observabile. Ele sunt legate

intrinsec de scopul persoanei care le foloseşte. De exemplu, Michael Aryle (1981) declară:

„prin aptitudinile comportamentului social mă refer la un comportament care este eficient în

realizarea scopului celui ce interacţionează”. În contextul aptitudinilor pentru consiliere,

aceste scopuri sunt de a aplica valorile consilierii, prin ajutarea exprimării de sine şi a

autonomiei beneficiarului.

Una dintre modalităţile în care un observator independent ar putea să fie în stare să

deosebească „aptitudinile pentru consiliere” de consiliere este să vadă dacă între doi oameni

are loc sau nu un contract explicit. Acest aspect este evidenţiat într-una dintre definiţiile

consilierii, care continuă să fie folosită pe larg: „Oamenii ajung să fie angajaţi în consiliere,

dacă o persoană care ocupă în mod obişnuit sau temporar rolul de consilier oferă, sau este de

acord în mod explicit să ofere timp, atenţie sau respect unei alte persoane sau mai multora

care au temporar rolul de client” (BAC, 1984). Această definiţie a fost menită la început să

[33] facă deosebirea între consilierea spontană sau ad hoc şi consilierea oficială. Natura făţişă

a „ofertei” şi acordului explicit a fost considerată „linia de despărţire între munca de

consiliere şi consilierea ad hoc şi constituie protecţia principală a drepturilor consumatorului”

(BAC, 1985). Definiţia oferă de asemenea o bază folositoare pentru a face deosebire între

cineva care foloseşte aptitudinile pentru consiliere într-un alt rol decât acela de consilier, sau

cineva care consiliază.

Code of Ethics and Practice for Those Using Counselling Skills at Work conţine o

metodă de identificare a situaţiei în care sunt folosite aptitudinile pentru consiliere:

- când are loc o folosire intenţionată a unor aptitudini interpersonale precise,

care reflectă valorile consilierii.

39

- şi când rolul principal al practicianului (de ex. infirmiera, tutorele, managerul,

lucrătorul social, şeful de personal, ajutorul) este îmbunătăţit fără a se

schimba;

- şi când clientul îl percepe pe practician ca acţionând în cadrul rolului său

profesional principal care nu este acela de a fi consilier (BAC, 1998a).

Valorile consilierii sunt identificate prin respectul faţă de valorile, experienţa,

gândurile, simţămintele şi capacitatea clienţilor de autodeterminare şi prin scopul de a sluji

celui mai mare bine pentru clienţi.

Sunt trei înţelegeri greşite frecvente pe care le întâlnesc în dezbaterile despre

aptitudinile pentru consiliere. Acestea sunt următoarele:

Folosirea aptitudinilor pentru consiliere este întotdeauna o activitate de nivel inferior

consilierii. Nu este aşa. Se poate dovedi că persoana care foloseşte aptitudinile pentru

consiliere poate să lucreze în situaţii mai dificile decât consilierul care, de obicei, beneficiază

de perioade mai lungi ce au fost deja stabilite dinainte prin acord. În comparaţie, persoana

care foloseşte aptitudinile pentru consiliere poate să lucreze într-o situaţie de oportunitate, cu

mult mai puţină certitudine cu privire la durata întrevederii. Persoanele care folosesc

aptitudinile pentru consiliere pot fi mai mult sau mai puţin talentate, aşa cum sunt şi

consilierii. Cu toate acestea, folosirea aptitudinilor pentru consiliere nu este un rol în sine, ci

un element important pentru îmbunătăţirea îndeplinirii unui alt rol. Acest lucru înseamnă că

abilitatea de a folosi aptitudinile pentru consiliere nu depinde efectiv doar de faptul de a fi

talentat în folosirea lor, ci şi de competenţa cuiva în rolul lui principal, de ex. asistenta

medicală, tutorele. Din toate aceste motive, unii pot să ceară un nivel de competenţă în

vederea folosirii aptitudinilor pentru comunicare mai înalt decât se poate cere în consiliere.

[34] Cu siguranţă, nu se poate presupune că folosirea aptitudinilor pentru consiliere este o

activitate de nivel inferior.

Persoanele din roluri profesionale, altele decât cel de consilier, nu pot consilia. Acest

lucru ar însemna că doctorii, asistentele medicale, cei ce lucrează cu tinerii, etc. nu pot să

consilieze, ci pot să folosească doar aptitudinile pentru consiliere. Nu este aşa. Cu o pregătire

corespunzătoare, cu supravegherea consilierii şi un contract clar cu clientul pe căi consecvente

cu consilierea, mi se pare că oricine poate face o schimbare spre a-şi asuma rolul de

„consilier”. Cu privire la păstrarea graniţelor între roluri diferite clare şi rolurile care s-au

suprapus, ori relaţiile duble, există probleme importante. Totuşi, nu toate relaţiile duble sunt

indezirabile, deoarece graniţa dintre relaţii poate fi identificată cu claritate şi respectată atât de

consilier, cât şi de client. De obicei, ori de câte ori este posibil, este mai uşor să fie evitate

40

capcanele potenţiale ale relaţiilor duble prin a se asigura faptul că persoana care consiliază

este independentă de prevederile altor servicii şi ale altor relaţii cu clientul, fie personale, fie

profesionale.

Oricine are titlul profesional de „consilier” consiliază întotdeauna. Nu este aşa.

Deoarece conceptul de consiliere s-a îngustat spre un rol stabilit printr-un contract specific,

este nevoie de „consilieri” care fac deosebire între situaţia în care consiliază şi cea în care

îndeplinesc alte roluri, cum ar fi instruirea, supervizarea sau administrarea. În fiecare dintre

aceste roluri, un consilier este predispus să folosească aptitudinile pentru consiliere. În mod

unic, BAC a produs coduri de etică şi practică pentru alte roluri asociate îndeaproape cu

consilierea, inclusiv supervizarea consilierilor (BAC, 1995) şi rolul de instructor (BAC,

1996).

Concluzie

Formularea unei definiţii a consilierii este dificilă. „Consilierea” este un cuvânt şi o

activitate ce are semnificaţii diferite. În general, în societate, termenul este folosit în

modalităţi diverse şi uneori contradictorii. Este important să fie făcută deosebirea între situaţia

în care termenul „consiliere” este folosit spre a se referi specific la activităţi care corespund

sau nu scopului mişcării pentru consiliere şi folosirea mai specifică a termenului de către

organizaţiile profesionale naţionale de consiliere. Această deosebire hotărăşte dacă rolul este

supus sau nu standardelor şi îndrumărilor etice publicate. Chiar şi în aceste organizaţii, [35]

există deosebiri de opinie cu privire la consiliere, întrebând dacă aceasta este o activitate

definită mai restrâns, ori mai larg. Semnificaţia mai largă se referă la grupurile de activităţi

care incorporează vreuna sau toate aptitudinile pentru consiliere, consilierea, psihoterapia şi

psihanaliza. Definiţiile mai precise tind să facă deosebirea între aceste activităţi şi pot să

presupună o ierarhie în ce priveşte specializarea şi cunoaşterea. Folosirea duală a aceluiaşi

termen într-un sens precis ori larg nu este specifică doar consilierii. Această practică reapare

în toate profesiile legate de îngrijire. Probabil că spectrul cel mai mare este cuprins de

termenul „servicii sociale”, care, în folosirea lui precisă, se referă la departamentul activităţii

sociale, dar poate fi folosit şi spre a cuprinde activitatea socială, adăpostirea, educaţia,

îngrijirea sănătăţii şi alte servicii oferite în domeniul binefacerii (Mays et al., 1975).

Posibilitatea de a adapta consilierea la noile contexte şi nevoi sociale este, probabil,

fără sfârşit. Una dintre dificultăţile majore actuale pentru toate organizaţiile profesionale de

41

consiliere britanice este reprezentarea insuficientă în rândul membrilor ei a diversităţii

culturale a populaţiei în general. De asemenea, există unele dovezi care arată că oferta de

servicii este răspândită inegal în diferitele secţiuni ale populaţiei. Pe măsură ce organizaţiile şi

agenţiile profesionale se luptă cu aceste probleme şi cu modul de a face consilierea mai

multiculturală, este posibil ca ele să se orienteze, de asemenea, şi spre o definiţie mai largă a

consilierii, cu scopul de a include o flexibilitate culturală mai mare. Dovezile preliminare

venite din conferinţele internaţionale par să sugereze că unele dintre caracteristicile definitorii

ale consilierii, care sunt semnificative în Marea Britanie, sunt mai puţin importante şi pot

chiar să fie nepotrivite pentru alte contexte naţionale. De exemplu, importanţa atribuită

faptului de a fi non-directiv, care este tot mai conştientizată în mişcarea de consiliere britanică

şi privită ca trăsătură ce aparţine unor modele din cadrul consilierii, şi nu consilierii în

general, ar putea să nu fie adoptată la fel în alte culturi şi asociaţii naţionale. Asociaţiile

internaţionale includ diversitatea potenţială şi actuală în cadrul consilierii, prin adoptarea unor

definiţii ale consilierii mai largi decât cele general adoptate de organizaţiile naţionale de

consiliere. Când are loc acest fapt, definiţia este lărgită spre a cuprinde activităţi şi roluri cum

ar fi sfătuirea, îndrumarea şi probabil ajutorarea prin împrietenire. Este posibil să aibă lor o

tendinţă în direcţii similare şi în cadrul mişcării de consiliere din Marea Britanie. Acest lucru

ar avea ca revers o tendinţă spre definiţii mai precise ale rolurilor care, în comparaţie cu

mişcarea internaţională de consiliere, au fost mai preocupate de aspectele terapeutice ale

consilierii, decât de potenţialul lor social şi educativ.

Definiţiile consilierii nu sunt permanente şi universale. Consilierea este un termen

folosit în multe feluri în societate în general şi [36] în cadrul mişcării de consiliere naţionale şi

internaţionale. Singura cale de a comunica cu claritate în legătură cu consilierea este aceea de

a clarifica încă de la început semnificaţia intenţionată. A nu proceda aşa aduce riscul confuziei

cu privire la ce este considerat corespunzător unui rol specific. În această carte, termenul

„consiliere” este folosit cu referire la un rol şi un tip de activitate oferită în conformitate cu

standardele profesionale care evidenţiază semnificaţia etică şi îi face în stare pe clienţi să aibă

o capacitate mai mare de a acţiona pentru ei înşişi şi de a dobândi un sens îmbunătăţit al

bunăstării personale.

42

3

Izvoarele eticii în consiliere

Construirea unei etici a consilierii este în mod fundamental un proces social care preia

principiile etice din multe izvoare diferite. Probabil că înţelegerea legăturii logice între aceste

elemente diferite este mai puţin importantă decât impactul cumulativ al diferitelor izvoare

care ajung la aceeaşi concluzie. Fiecare dintre izvoare poate fi privit ca un fel diferit de

naraţiune etică, din care consilierii îşi preiau răspunsul în situaţiile foarte precise din lucrul cu

clienţii lor, cât şi în producerea de declaraţii de acord colectiv cu privire la standardele etice.

În cercetarea mea şi în atelierele de instruire, sunt interesat să le cer consilierilor să

identifice dilemele şi problemele etice apărute în munca lor, precum şi modul lor de a le

rezolva. Din experienţa mea, consilierii se inspiră, în general, dintr-o selecţie de şase izvoare.

Acestea sunt: etica personală, etica implicită în modelele terapeutice, regulamentul agenţiei,

codul profesional, filozofia morală şi legea. Urgenţa unei situaţii poate să restrângă alegerea la

unul sau două izvoare, iar un timp mai mare poate să extindă alegerea dincolo de şase. În

aceste circumstanţe, prezentarea a şase izvoare, în loc de un alt număr, este oarecum arbitrară.

Lista ar fi putut fi extinsă cu uşurinţă spre a include izvoarele religios şi politic, sau restrânsă

spre a exclude filozofia morală. Motivul meu pentru excluderea ultimelor două tinde a fi

dejucat de consilieri [38] în interesul de a respecta valorile clienţilor lor. Ca o consecinţă,

credinţele religioase şi politice tind să fie incluse în valorile şi principiile etice personale ale

consilierilor. Motivul meu pentru includerea filozofiei morale se bazează pe observarea

dezbaterilor etice ale consilierilor. Se pare că, atunci când sunt menţionate idei derivate din

filozofia morală, ele sunt evaluate ca o sursă de limbaj şi concepte pentru formularea

problemelor legate de etică. Ar fi dificil să avem o etică profesională care nu ia în considerare

idei provenite din filozofia morală. Cele şase izvoare etice ale consilierii sunt reprezentate în

Figura 3.1.

După câteva observaţii preliminare cu privire la fiecare dintre ele, mă voi referi la

legătura dintre aceste izvoare şi construirea unor cadre etice.

43

Etica personală

Asumarea unui rol profesional poate crea o tensiune între principiile etice personale şi

acelea pe care le consideraţi potrivite pentru rolul vostru. Acest fapt este cel mai evident, dacă

vă gândiţi la modul în care i-aţi răspunde unui prieten, sau unui client, în circumstanţe

similare. Ceea ce poate să pară etic într-una dintre relaţii ar putea să pară nepotrivit în

cealaltă.

Îmi vine în minte un exemplu clar. Un consilier care a aflat că un prieten se gândea să

aibă întâlniri cu cineva care suferea de o boală infecţioasă serioasă a trebuit să se gândească la

modul în care descoperise informaţia. Dacă a aflat de riscul de infectare dintr-o conversaţie

socială, s-ar simţi îndreptăţit să-l avertizeze pe prietenul lui. Pe de altă parte, dacă a descoperit

acest lucru în activitatea lui, el s-ar simţi obligat să tacă. Această dihotomie a răspunsurilor

etice poate fi foarte neconfortabilă şi să necesite alegeri fundamentale între integritatea

personală şi cea profesională. Cu toate acestea, gradul de separare între etica personală şi cea

profesională este, probabil, o parte inevitabilă a adaptării la un rol specializat şi a luării în

considerare a eticii colective a celorlalţi membri ai acelei profesii.

Consilierii care par să se descurce cel mai uşor cu această dihotomie recunosc o

deosebire între etica personală şi cea profesională, dar au integrat ambele etici într-un sens

mai adânc al celei personale. Ca o consecinţă, posibila dihotomie contradictorie tinde să fie

experimentată ca un aspect complementar al aceleiaşi persoane, indiferent dacă acea persoană

se analizează pe sine din interior, sau dacă este privită de alţii din exterior. Când se întâmplă

aşa, simţământul integrităţii în ansamblu va fi înalt şi va îmbogăţi dimensiunea etică a

consilierii. Acest simţământ al integrităţii poate să fie scopul urmărit, mai degrabă decât ceva

presupus a fi sigur. Probabil că pentru mulţi dintre noi viaţa este prea scurtă spre a rezolva

aceste dihotomii în totalitate. Prin urmare, integritatea noastră va depinde de deschiderea faţă

de posibilitatea de a învăţa ceva nou şi pe înţelegerea care ne va ajuta să ajungem la o

integritate personală mai mare. În cele din urmă, responsabilitatea etică a consilierilor este atât

personală, cât şi profesională. Totuşi construirea unei etici personale nu are loc într-un vid

social: ea este influenţată şi susţinută de celelalte izvoare etice.

Etica şi valorile implicite în modelele terapeutice

44

Orientarea terapeutică pe care o alegem va avea implicaţii etice. De obicei, modelele

de terapie sunt produse mai degrabă pentru a sluji unor scopuri terapeutice, [40] decât ca nişte

exerciţii în domeniul eticii seculare. Cu toate acestea, de obicei, ele integrează implicit

orientări şi concepţii etice. Alegerea modelului terapeutic poate să fie un indiciu cu privire la

predispoziţia voastră etică. O comparaţie între consilierea centrată pe persoană şi consilierea

psihodinamică va ilustra această idee. Carl Rogers, fondatorul consilierii centrate pe persoană,

a accentuat capacitatea clientului de autodeterminare. Consilierea nu este privită ca un proces

în care unui individ i se face ceva anume, sau în care este determinat să facă ceva anume cu

privire la sine. Mai degrabă, este eliberarea lui de obstacole în vederea creşterii şi dezvoltării

personale, aşa încât să poată merge din nou mai departe. Condiţiile esenţiale ale egalitaţii,

empatiei şi respectului necondiţionat sunt atât o afirmare a autonomiei clientului, cât şi o

restrângere a influenţei directe a consilierului asupra autonomiei clientului. Se presupune nu

numai că clientul are o capacitate intrinsecă de creştere, ci şi că ştie cum să ajungă la aceasta.

Prin contrast, modelul psihodinamic al lui Freud îl investeşte pe consilier cu un nivel mai înalt

de specializare în alinarea tulburării clientului, parţial printr-o înţelegere mai mare a influenţei

subconştientului. Teoria terapeutică este bazată pe determinismul psihologic în care se

presupune existenţa unei legături cauzale între experienţa trecută şi starea psihologică

prezentă. Scopul final al atingerii autonomiei clientului poate fi acelaşi ca al consilierului

centrat pe persoană, dar calea de a ajunge acolo este diferită. Consilierul îşi foloseşte

competenţa în cadrul unei etici a facerii de bine în care îşi asumă responsabilitatea de a stabili

ce este în interesul cel mai mare al clientului spre a alina suferinţa şi a îmbunătăţi capacitatea

de a înţelege. De asemenea, se presupune că un consilier instruit în psihodinamică este mai

capabil decât clientul neinstruit să sesizeze legăturile dintre experienţa trecută şi cea prezentă.

Alte terapii care se bazează pe competenţa de a alina tulburarea, cum ar fi terapia congnitivă,

sistemică şi alte abordări umaniste, tind spre acea etică a facerii de bine. De exemplu,

consilierul ştie ce este cel mai bine şi i se cere să folosească acea cunoştinţă pentru binele

clientului. Prin contrast, modelele centrate pe persoană şi acelea care sunt optimiste cu privire

la accesibilitatea înţelegerii personale, cum ar fi analiza tranzacţională, tind spre o etică a

autonomiei, de exemplu, se consideră că clientul este cel care ştie ce este cel mai bine. O dată

ce sunt recunoscute aceste asocieri cu diferitele abordări etice, este mult mai uşor să ne

întrebăm dacă înclinaţiile noastre etice interioare sunt cele corespunzătoare. Consilierii

centraţi pe persoană pot constata că lucrează cu clienţi care, dintr-un motiv sau altul, au o

dificultate considerabilă de a lucra în cadrul unei etici a autonomiei şi răspund mai bine la o

etapă tradiţională în care consilierul lucrează în cadrul unei etici a facerii de bine, de exemplu,

45

un client care are dificultăţi serioase de comunicare. Pe de altă parte, un consilier

psihodinamic poate să aibă un [41] client care ar fi consiliat mai corespunzător în cadrul unei

etici a autonomiei. Tendinţele etice implicite ale modelului terapeutic nu trebuie să fie

acceptate orbeşte.

Regulamentul agenţiei

Dacă un consilier lucrează într-o agenţie, este ceva obişnuit să i se ceară să respecte

nişte protocoale şi procedee specifice în legătură cu anumite dileme etice şi terapeutice. De

exemplu, multe agenţii au adoptat regula că protecţia copilului este prioritară confidenţialităţii

clientului. Nu este ceva neobişnuit să descoperim că respectarea acestor reguli constituie un

termen aflat în contractul de angajare a consilierului, sau că acelor consilieri care sunt

voluntari li se cere să dea un consimţământ scris că vor respecta anumite reguli.

O evaluare precisă a măsurii în care regulile personale sunt sau nu adecvate va trebui

să ia în considerare contextul în care agenţia îşi oferă serviciile, diversitatea clienţilor ei şi

nevoile lor, precum şi etosul organizatoric al agenţiei. Mă voi concentra asupra ultimului

dintre acestea, deoarece factorii ceilalţi sunt subiectul majorităţii capitolelor următoare.

Extinderea disponibilităţii consilierii înseamnă că aceasta este oferită de o mare varietate de

agenţii: unele dedicate în exclusivitate serviciilor de consiliere, altele în care consilierul poate

fi o persoană care lucrează în diferite profesii şi oferă o varietate de servicii (de exemplu,

consilierea în serviciile primare de îngrijire a sănătăţii), sau practică o singură profesie,

oferind un serviciu regulat (de exemplu, în şcoli). Într-un studiu deschizător de drumuri cu

privire la etica şi valorile serviciilor sociale, Sarah Banks face o deosebire folositoare între

diferite modele de practică (vezi tabelul 3.1). Modelul profesional este caracterizat de un înalt

nivel al autonomiei consilierului şi al clientului. Acesta ar fi destul de tipic pentru un grup de

consilieri care lucrează în particular. Modelul dedicat/radical este întemeiat pe o relaţie între

egali, care lucrează împreună ca aliaţi spre a învinge dificultăţile personale, sau dezavantajele

sociale. Este tipic pentru consilierii care lucrează în proiectele comunitare şi de auto-ajutorare.

Probabil că ambele modele se încadrează cu uşurinţă etica activităţii de consiliere. De

asemenea, am văzut consilieri din domeniul sănătăţii, al învăţământului şi al programelor de

asistenţă pentru lucrători, care sunt angajaţi pe aceleaşi baze. Pe de altă parte, am văzut

consilieri care desfăşoară în aceleaşi contexte o activitate comparabilă cu modelul birocratic.

Caracteristica acestui model este că atât consilierul, cât şi clientul deţin relativ puţină putere

46

de influenţă în comparaţie cu obligaţia consilierilor de a respecta reguli şi proceduri.

Serviciile sponsorizate de stat sunt mai predispuse a li se cere să lucreze în acest mod, care

este folosit pe larg în munca educaţională şi socială. [43]

47

Tabelul 3.1 Modele de practică

Profesional Birocratic Radical Lucrătorul social ca profesionist oficial/tehnician egal/aliatAutoritate provenită din pregătirea profesională rolul organizatoric competenţa de a trata situaţiaBeneficiarul serviciului client consumator egal/aliatSe concentrează asupra relaţiei personale între lucrător şi

beneficiar

acordarea de servicii 1. împuternicire personală

2. schimbare socialăÎndrumare din codul de etică profesională regulile şi procedurile agenţiei dedicare/ideologie personalăPrincipii cheie drepturile de autodeterminare,

acceptare, confidenţialitate, etc,

ale beneficiarului

datoriile agenţiei de a distribui

corect resursele şi de promova

binele public

1. empatie, sinceritate

2. ridicarea conştiinciozităţii,

acţiune colectivăCadrul organizatoric ce va facilita

cel mai bine acest lucru

practica particulară sau un mare

grad de autonomie în agenţie

agenţia birocratică în sectorul

voluntar, statutar sau privat

agenţie independentă de voluntari

sau grupuri de lucru[43]

48

Tabelul 3.1 clarifică motivul pentru care atât modelul de practică profesional, cât şi cel

radical sunt mai puţin problematice din punct de vedere etic pentru consilieri, decât este

abordarea birocratică. Toate modelele, cu excepţia abordării birocratice, susţin dorinţa ca

clientul să aibă un grad înalt de control asupra modalităţii de lucru şi asupra rezultatului. Prin

contrast, modelul birocratic este întemeiat adesea pe un simţ puternic al binelui public, faţă de

care atât clientul, cât şi consilierul sunt subordonaţi şi, în conformitate, sunt constrânşi în

alegerile lor. Nu este ceva neobişnuit pentru consilierii care lucrează într-un model birocratic

să experimenteze conflicte între ce anume consideră clientul că ar fi potrivit şi ce anume cere

consilierul. Este vrednic de observat faptul că, într-un model birocratic, consilierul nu este

supus unei obligaţii etice inflexibile. Uneori, este posibil să fie negociate excepţii pentru

consilier, pe baza unor argumente legale sau etice, aşa încât consilierul să lucreze în afara

modelului dominant. De exemplu, ar putea să fie considerat potrivit ca rapoartele personale

ale unui consilier să fie păstrate independent de un sistem central de rapoarte la care are acces

întregul personal. Alternativ, procesul birocratic poate fi folosit spre a crea reguli şi proceduri

care sunt mai corespunzătoare consilierii, în aşa fel încât consilierul să aibă un loc aparte în

cadrul modelului dominant.

Codurile şi îndrumările profesionale

Codurile şi îndrumările profesionale sunt o sursă valoroasă de informaţii cu privire la

etică. Ele vor fi primele puncte de referinţă pentru mulţi consilieri. În cel mai bun caz,

codurile sunt o sursă de înţelepciune colectivă, confirmată printr-un proces de consultare şi de

votare în timpul adoptării procedurilor de către organizaţia care le alcătuieşte. Adesea, ele

reprezintă o distilare a principiilor etice şi legale, deoarece, chiar dacă un cod nu face nici o

referinţă explicită la lege, organizaţiile profesionale cu cea mai mare reputaţie consultă

sfaturile unui jurist, înainte de a emite codul. Cu toate acestea, tocmai pentru că în coduri are

loc o sintetizare, aceasta este şi cea mai mare limitare a lor.

Codurile sunt scrise în termeni destul de generali şi abstracţi, pentru a condensa

experienţa şi gândirea aflată în spatele lor şi pentru a le face aplicabile cât mai larg la o

varietate cât mai mare cu putinţă de circumstanţe. Acest lucru înseamnă că aceste coduri nu

sunt menite să fie citite pentru calitatea lor literară, sau pentru atractivitatea lor narativă. Din

nefericire, faptul acesta îi descurajează pe unii să le citească înainte de a se confrunta cu o

dilemă etică. Este păcat, deoarece urgenţa şi tulburarea emoţională care caracterizează o

49

situaţie de criză face să fie un timp inoportun pentru a citi un cod pentru prima dată. Codurile

sunt documente complexe [44] cu multe prevederi corelate şi trebuie să fie înţelese ca întreg,

înainte de a aprecia pe deplin semnificaţia fiecărei părţi. În experienţa mea, momentele foarte

dramatice tind să complice obţinerea unei înţelegeri de ansamblu a unui cod. Consilierii aflaţi

într-o criză etică înclină să se agaţe de clauze, aşa cum se spune că oamenii care se îneacă se

agaţă de un fir de pai. Extrase din contextul lor, dacă sunt singurul lucru pe care se bazează

cineva, aceste clauze ajutătoare pot fi destul de derutante. Este mult mai bine să fii

familiarizat cu codurile relevante, înainte să apară criza. Adesea, cunoaşterea prealabilă va

ajuta la evitarea crizei, deoarece majoritatea codurilor avertizează cu privire la zonele

potenţiale de dificultate. Chiar dacă dilema nu este evitată, această cunoaştere prealabilă va

ajuta de obicei la interpretarea pasajelor relevante.

Una dintre caracteristicile care surprind destul de neplăcut este tendinţa codurilor de a

fi piperate cu „trebuie” şi „ar trebui”. Acest aspect este neconfortabil pentru consiliere şi,

uneori, lasă impresia că o organizaţie profesională importă un model birocratic într-un etos ce

înclină a fi mai puţin autoritar şi mai bine adaptat la un model profesional sau radical (vezi

mai sus). Cu toate acestea, realitatea este că, adesea, codurile informează cu privire la

procedurile de reclamaţie împotriva membrilor organizaţiei. (Nici o organizaţie cunoscută mie

nu va auzi plângeri împotriva ne-membrilor ei.) A călca termenii unui cod de care eşti legat

este o problemă serioasă care poate să ducă la o reclamaţie oficială. Cu toate acestea, după

opinia mea, rareori nivelul de obligaţie este aşa de mare, încât să îndreptăţească o conformare

oarbă. Acest lucru ar submina temeiurile etice ale relaţiei de consiliere, deoarece aşază codul

mai presus de relaţia umană. Desigur, pot fi ocazii când un răspuns mai etic înseamnă a călca

un cod din motive gândite cu atenţie. Acest răspuns întăreşte bazele etice pentru călcarea

codului, dacă cel care consiliază este pregătit să intre în dialog cu o organizaţie profesională,

aşa încât temeiurile etice să poată fi examinate şi, dacă este potrivit, codul să poată fi revizuit

spre a corespunde dificultăţii etice. Responsabilitatea etică finală trebuie să-i revină

consilierului şi judecăţii lui personale şi profesionale. Cineva care calcă în mod conştient o

prevedere a codului profesional din motive etice bine gândite este într-o poziţie etică mult mai

bună, decât cineva care calcă un cod din ignoranţă, sau dintr-o desconsiderare nepăsătoare a

prevederilor lui. Codurile nu elimină nevoia de înţelegere etică în interpretarea modalităţii în

care se aplică la situaţii deosebite. Este folositor să aducem aminte că majoritatea codurilor

sunt rareori cuprinzătoare. De exemplu, majoritatea codurilor nu spun nimic despre lucrul cu

tinerii, ci mai mult despre lucrul cu adulţii. Codurile sunt rareori definitive. Ele nu pot trece

peste obligaţii, cel puţin în ochii legii. De asemenea, ele sunt efemere, deoarece toate codurile

50

sunt revizuite periodic şi aduse la zi pentru a răspunde la schimbările în situaţiile sociale şi

practicile de lucru. Cu toate acestea, adesea, există o întârziere între aceste revizuiri şi

integrarea lor într-un cod.

În capitolul următor voi face o analiză detaliată a patru coduri produse de organizaţiile

naţionale.

Filozofia morală

Filozofia morală este preocupată în principal de a identifica „binele” şi „răul” şi de a

folosi raţionamentele logice pentru a lua în considerare aspectele implicate în dilemele etice.

O zonă auxiliară a filozofiei morală este etica profesională: aceasta este o disciplină care se

dezvoltă rapid în cadrul filozofiei morale şi care, de asemenea, se inspiră din alte izvoare ale

ştiinţelor sociale şi ale legii. Etica profesională se concentrează în principal asupra aplicării

valorilor centrale care constituie o parte integrală a identităţii profesionale.

Etica medicală este, probabil, etica profesională cea mai dezvoltată. Istoria lungă şi

etosul academic ale medicinii s-au combinat spre a produce unele dintre abordările cele mai

sofisticate de construire a sistemelor etice profesionale şi de instruire a profesioniştilor cu

privire la modul în care să combine aspectele etice şi tehnice ale muncii lor. Nu este

surprinzător faptul că există o proliferare a abordărilor, care reflectă diversitatea modelelor

etice în cadrul filozofiei morale. În Europa şi America de Nord, această proliferare a luat

forma competiţiei între etica deontologică întemeiată pe ideile lui Immanuel Kant (1724-

1804) şi etica utilitară întemeiată pe scrierile lui David Hume (1711-1716), Jeremy Bentham

(1748-1832) şi John Stuart Mill (1806-1873). Abordarea deontologică este bazată pe

deducerea obligaţiilor etice dintr-un set specific de concepţii cu privire la natura realităţii.

Aceste obligaţii sunt văzute ca fiind universale şi pot fi reprezentate prin accentul pus pe

tratarea oamenilor ca pe nişte scopuri în sine. Prin contrast, abordarea utilitară este bazată pe

o evaluare a consecinţelor fiecărei fapte şi poate fi reprezentată printr-un angajament de a

obţine „binele cel mai mare pentru numărul cel mai mare”. Alegerea între cele două sisteme

poate fi exprimată ca o alegere între a-i privi pe oameni ca pe nişte scopuri în sine, sau ca pe

nişte mijloace de a ajunge la un scop.

Competiţia între aceste două abordări etice a produs multe alte răspunsuri importante.

Unul dintre acestea s-a dezvoltat dintr-o critică a primelor două ca fiind reflectări ale

51

experienţei bărbatului ca un individ liber, nestânjenit, [46] în contrast cu experienţa femeii ca

dependentă de copii, de bolnavi, de bătrâni. Această critică legată de sex a dus la crearea unei

„etici a îngrijirii”, care poate fi reprezentată printr-o accentuare a implicaţiilor morale ale

legăturilor dintre oameni. O altă abordare importantă este reacţia împotriva acelei orientări

interpersonale a eticii deontologice întemeiate pe noţiunile realităţii şi principiilor deduse, sau

a concentrării utilitare pe consecinţele faptelor. Aceasta a dus la o reînviere a eticii virtuţii

întemeiată pe scrierile lui Aristotel (384-322 î.Hr.) care consideră fapta etică drept un rezultat

al calităţilor sau virtuţilor personale şi la care se face referire, de asemenea, ca fiind etica

contemplativă. O altă abordare, care nu este aşa de mult o etică singulară, este constituită

dintr-un grup de abordări întemeiate pe îndoiala post-modernă cu privire la posibilitatea de a

produce o etică universală. Din acest punct de vedere, etica nu este definită prin producerea

unui sistem etic distinctiv, ci printr-un angajament la implicarea într-o dezbatere reciproc

respectuoasă, din care poate fi construită etica potrivită contextului dat. Aceste abordări sunt

menţionate uneori ca fiind etica narativă sau comunicativă. Qqqq pana aici

Existenţa acestor abordări diferite (şi a multor altora) a fost o provocare majoră şi un

stimulent pentru etica profesională, în modalităţi care sunt analoge interacţiunii dintre

tradiţiile terapeutice din consiliere. Unii au adoptat o abordare puternic filozofică,

argumentând că un model este atât universal aplicabil, cât şi superior altora din punct de

vedere etic. Alţii au adoptat o abordare mai puţin dogmatică şi au căutat să se inspire din

aspecte ale mai multor modele diferite, potrivite cu problemele etice specifice, şi au respins

orice simplitate la care s-a ajuns în grabă în domeniul eticii. Eticienii cel mai influenţi de

acest fel în domeniul eticii medicale sunt Tom Beauchamp şi James Chidress (1994).

Lucrarea lor, Priciples of Biomedical Ethics, acum la ediţia a patra, a avut o influenţă majoră

asupra dezvoltării principiilor etice pentru consiliere şi psihoterapie. Ei propun patru principii

etice principale:

- respectul pentru autonomia individului (literal – autoguvernarea);

- dedicarea pentru binele clientului;

- evitarea vreunui rău făcut clientului (non-maliţiozitatea)

- echitatea (o distribuire corectă a serviciilor în societate).

Această este combinaţia de principii la care se face referire cel mai mult în literatura

cu privire la etica pentru consilieri. Cu toate acestea, Andrew Thompson, în A Guide to

Ethical Practice in Psychotherapy (1990) adaugă încă două principii: [47]

- fidelitatea (onorarea promisiunilor pe care se întemeiază încrederea între

client şi consilier)

52

- interesul personal (dreptul consilierilor de a beneficia de toate cele cinci

principii precedente).

Adăugarea fidelităţii ca un principiu moral este foarte compatibilă cu consilierea şi

evidenţiază importanţa „încrederii” şi a calităţii de a fi „demn de încredere”. Aceasta pare a fi

o adăugare evidentă, care măreşte relevanţa unei colecţii de principii pentru consiliere. Pe de

altă parte, Thompson recunoaşte că adăugarea „interesului personal” este controversată. Cu

toate acestea, el argumentează insistent pentru includerea acestui principiu, printr-o

combinaţie de raţionamente etice şi psihologice. El adoptă concepţia că interesul personal este

prezent invariabil în luarea deciziilor etice şi poate avea o influenţă de denaturare, dacă este

lăsat ca un factor nerecunoscut. Raţionamentul lui corespunde aşa de îndeaproape experienţei

mele în calitate de consilier, încât îl găsesc pe deplin convingător. Puterea factorilor

nerecunoscuţi în luarea deciziilor personale este mult mai mare când rămân nerostiţi şi, prin

urmare, au o influenţă disproporţională şi nedeterminată în procesul de luare a deciziilor.

Folosirea unei combinaţii de principii etice drept temei al eticii profesionale are multe

trăsături pozitive. Principiile au rolul de mijloace de răspândire a terminologiei şi constituie o

cale de abordare a problemelor care adoptă o abordare integratoare a multora dintre modelele

etice principale contemporane. Ele sunt asemenea unor punţi metaforice între diferitele

discipline de filozofie morală şi consiliere. Pe bună dreptate, ele oferă consilierilor un nivel de

rafinament etic mai înalt decât ar putea să dezvolte ei înşişi, prin simpla reflectare asupra

dilemelor etice legate de rolul lor, dintr-o perspectivă pur practică. În concepţia mea, utilitatea

oricărui model pentru profesionişti este determinată de o combinaţie a doi factori ce sunt în

tensiune unul cu celălalt. Trebuie să există suficientă complexitate pentru a cuprinde o serie

largă de aplicaţii, dar şi suficientă simplitate pentru ca un practician ocupat să-şi aducă aminte

de ele şi să le aplice. Modalitatea în care Thompson aplică principiile combină suficientă

complexitate şi simplitate spre a fi folositoare consilierilor a căror preocupare principală nu

este filozofia morală, ci etica practică.

Prezentarea filozofiei morale ca fiind nişte principii se potriveşte şi cu nevoile

modelului birocratic din organizaţiile profesionale. Principiile oferă o metodă convenabilă

pentru a concentra atenţia membrilor asupra raţiunii de a exista o etică a colectivului de care

sunt legaţi, precum şi o metodă uşor aplicabilă de reglementare şi adjudecare. Între

exprimarea eticii individuale şi a celei colective există [48] o legătură potenţial mai strânsă

decât ar fi în alte abordări ale filozofiei morale. Aceste aspecte pozitive ale exprimării eticii

profesionale în termenii unei serii de principii a condus la faptul că unele organizaţii de

consiliere le promovează realmente ca o metodă de cunoaştere mai profundă a eticii. Ethical

53

Standards Casebook al American Counseling Association citează cinci principii: autonomia,

evitarea vreunui rău făcut clientului, dedicarea pentru binele clientului, echitatea şi fidelitatea

(Herlihy and Corey, 1996).

New Zealand Association of Counsellors a inclus explicit aceste cinci principii în

„Code of Ethics” (NZAC, 1998). Cu toate acestea, adoptarea explicită a acestor principii într-

un cod de etică pentru a fi utilizat de consilieri din două culturi foarte diferite evidenţiază

limitele lui. Aceste principii sunt acceptabile într-o manieră justificabilă într-o cultură

occidentalizată cu un accent pus pe responsabilitatea individuală, dar sunt aproape de

neînţeles într-o cultură tradiţională Maori, unde unitatea de referinţă din punct de vedere

moral nu este individul, ci familia şi comunitatea. Acest sens al identităţii comune şi al

moralităţii este exprimat prin fraza: „Dacă îi faci rău fratelui meu, mie îmi faci rău”. Unul

dintre paradoxurile aplicării acestor principii este faptul că ele îi oferă unei persoane moderne

occidentalizate un temei etic pentru a trata cu respect o altă cultură. Cu toate acestea, ele nu

pot forma în ele însele un temei corespunzător pentru o etică a multiculturalismului, deoarece

nu se transferă cu uşurinţă în culturile tradiţionale. Aceasta este o limitare semnificativă care

sugerează că o astfel de abordare ar putea să necesite a fi revizuită, sau înlocuită, când

consilierea va ajunge o activitate multiculturale, sau globală. Pentru moment, folosirea unei

combinaţii de principii etice rămâne, probabil, una dintre aplicaţiile mai folositoare ale

filozofiei morale la consiliere. Cu toate acestea, dacă etica pentru consiliere va ajunge mai

elaborată, este posibil să devină mai proeminente alte modele etice.

Legea

Confidenţialitatea majorităţii relaţiilor de consiliere pare să îndreptăţească ideea că

legea este în cea mai mare parte irelevantă pentru consilieri. Acesta este o iluzie. Atât

consilierul, cât şi clientul sunt cetăţenii unei ţări şi se supun unui sistem juridic din ce în ce

mai internaţional. A fi conştient de existenţa legii aduce o serie de beneficii potenţiale.

Adesea, legea şi practicarea consilierii sunt compatibile reciproc. Un consilier bine informat

din punct de vedere juridic este în cea mai bună măsură să folosească legea spre a proteja

drepturile şi responsabilităţile asociate muncii lui. [49] Consilierii care consultă clienţi ce

plătesc onorarii ar trebui să fie conştienţi cu privire la legea contractului, care poate fi folosită

spre a susţine relaţia consilierii şi spre a clarifica aşteptările din partea fiecărei părţi.

Necunoaşterea legii poate să aducă prejudicii şi surprize neaşteptate şi nebinevenite. De

54

exemplu, în absenţa unei înţelegeri contractuale clare între client şi consilier, o curte de

judecată poate să presupună un termen contractual implicit. Consilierii care consultă clienţi ce

nu plătesc onorarii au o dificultate mai mare în stabilirea unei baze legale a relaţiei lor şi pot fi

supuşi unei nesiguranţe juridice mai mari. Cu toate acestea, respectând principiul că paza

bună trece primejdia rea, toţi consilierii ar trebuie să fie bine sfătuiţi să aibă cel puţin o

familiarizare elementară cu legea privitoare la contracte, neglijenţă, calomnie,

confidenţialitate, protecţia şi divulgarea rapoartelor şi rolul de martor (în procesele civile,

penale şi în cercetări judiciare). În funcţie de tipul de muncă asumată de consilier, de

asemenea, ar putea fi potrivit să se gândească la legea cu privire la sănătatea mintală, familie

şi tineri. Obţinerea acestui fel de informaţie ajunge tot mai uşoară pe măsură ce apar publicaţii

noi. Peter Jenkins a publicat un îndrumar util, Counselling, Psychotherapy and the Law

(1997).

Una dintre dificultăţile puse de lege consilierilor este complexitatea ei şi posibilitatea

unor prevederi legale aparent contradictorii. Unele principii fundamentale ale legii clarifică

într-o mare măsură această problemă. Legea este un sistem ierarhic. Jurisprudenţa aprobată ca

legislaţie de către parlament trece peste celelalte feluri de legi. În absenţa oricărei

jurisprudenţe, legea poate să fie creată printr-un sistem de cazuri juridice, în care principiile

legale dezvoltate de majoritatea curţilor superioare predomină asupra celor aflate la nivele

inferioare. Regulamentele adoptate de departamentele guvernului nu au nici un statut legal,

dacă nu sunt susţinute de jurisprudenţă. Adesea, curţile susţin că regulamentul guvernamental,

în el însuşi, nu este obligatoriu din punct de vedere legal şi că guvernul are la dispoziţie

mijloacele de a-l face obligatoriu, dacă ar avea această intenţie. De asemenea, este important

să ne dăm seama că orice termen contractual care intră în conflict, fie cu jurisprudenţa, fie cu

dreptul comun (o formă de lege bazată pe cazuistică) nu poate fi obligatoriu. Acest aspect este

deosebit de semnificativ cu privire la confidenţialitate şi cu privire la lucrul cu clienţi

predispuşi la sinucidere (vezi capitolele 7 şi 10). O altă greşeală obişnuită este să se presupună

că o lege care este bună într-o organizaţie se aplică automat la toate celelalte organizaţii care

îndeplinesc o activitate asemănătoare. Bazele legale ale organizaţiilor care lucrează în sectorul

public, comercial şi voluntar sunt destul de diferite. Organizaţiile din sectorul public pot să

facă doar ce sunt autorizate de stat, prin urmare, pot avea obligaţii care ar putea să nu se

aplice altor feluri de organizaţii. De asemenea, nu este ceva neobişnuit să se găsească feluri

diferite de drepturi şi obligaţii care se aplică la organizaţii diferite din sectorul public. Este

ceva obişnuit să descoperim că obligaţiile legale [50] susţinute de serviciile sociale cu privire

la protecţia copilului sunt considerate greşit ca aplicându-se altor tipuri de organizaţii. Ca

55

întotdeauna în lege, diavolul se află în detalii, dar în Figura 3.2 am încercat să rezum câteva

principii de bază pentru a înţelege legea.

Figura 3.2 Utilitatea legii

Concluzie

Unul dintre motivele mele de a atrage atenţia la diferitele izvoare ale conceptelor etice

folositoare în consiliere este acela de a pune în discuţie ideea care spune că simpla combinare

între codurile sau ghidurile profesionale şi un simţ al moralităţii personale este un temei

suficient pentru standardele etice în consiliere. Codurile şi ghidurile sunt importante, dar, din

punctul meu de vedere, ele nu mai sunt corespunzătoare pentru a răspunde dificultăţilor

personale, sociale şi legale pe care numeroşi consilieri le pot întâlni în munca lor. Legea este

o sursă tot mai semnificativă, care trebuie să fie luată în considerare, pentru că reprezintă o

formă de moralitate naţională în cadrul unei democraţii. Filozofia morală oferă o bază pentru

reevaluarea multora dintre aspectele „luate drept sigure” ale legii şi ghidurilor profesionale,

precum şi ca valori implicite în modelele terapeutice.

În calitate de consilieri, avem privilegiul de a asista la conflictele morale ale clienţilor

noştri, care caută un sfat bun, sau o înţelegere a semnificaţiei morale a lucrurilor care li se

întâmplă. În majoritatea timpului, se poate considera pe bună dreptate că dilema morală intră

în responsabilitatea clientului, dar sunt cazuri când dilema morală a clientului creează

- Folosiţi legea cea mai actualizată.

- Faceţi deosebire între legislaţia relevantă şi legea bazată pe

cazuistică, pentru că prima o anulează pe cea de a doua.

- Verificaţi temeiul legal pentru regulamentul public sau al agenţiei,

îndeosebi dacă acesta are un impact asupra legăturii dintre

beneficiarii şi furnizorii serviciilor. Dacă urmaţi doar regulamentul,

aţi putea să ajungeţi să călcaţi legea.

- Nu presupuneţi că un act legal pentru o organizaţie publică s-ar aplica

şi la altele, sau la organizaţiile independente ori voluntare.

- Căutaţi sfatul unui jurist asupra problemelor importante.

56

posibilitatea de a fi o dilemă etică profesională pentru consilieri. Câteva exemple luate din

evenimentele vieţii reale vor ilustra această idee: [51]

- Un consilier şcolar a fost abordat de un elev de treisprezece ani pentru a fi

consiliat cu privire la problemele de familie. Profesorul elevului susţine

consilierea, dar părinţii un interzis explicit ca elevul să fie consiliat.

- Connie este însărcinată în luna a şaptea şi şi-a susţinut cu seriozitate

convingerile în favoarea naşterii naturale şi împotriva intervenţiei medicale.

Aceste simţăminte sunt exprimate prin refuzul de a accepta o naştere prin

cezariană, metodă care i-a fost recomandată spre a proteja atât fătul, cât şi pe

ea de consecinţele unei tensiuni sanguine periculos de mari. Ea nu are nici o

iluzie cu privire la seriozitatea situaţiei ei, după ce aproape ca a murit din

cauza unor complicaţii asemănătoare într-o sarcină anterioară. Ea a cerut

consiliere spre a fi ajutată să reziste ofertelor tot mai insistente de ajutor

medical.

- Simon este student şi locuieşte într-un cămin. El a ajuns să-şi dea seama că o

persoană din camera vecină este implicată serios în vânzarea ilegală de

droguri, deoarece oamenii bat din greşeală la uşa lui. Simon s-a hotărât să nu

raporteze afacerea cu droguri, dar a cerut un schimb de camere spre a evita

deranjul unor vizitatori insistenţi care pot veni la ore anti-sociale. Consilierul

studentului a înţeles că Simon îşi dă seama că acel colegiu este preocupat cu

seriozitate de împiedicarea folosirii drogurilor, dar Simon insistă asupra

confidenţialităţii.

Fiecare dintre aceste situaţii prezintă dificultăţi complexe pentru standardele etice ale

consilierilor implicaţi, care nu pot fi rezolvate pur şi simplu printr-o combinaţie între

moralitatea personală şi cerinţele etice publicate de organizaţia profesională din care fac parte.

O decizie etică sigură trebuie să ia în considerare idei provenite din toate sursele menţionate

în acest capitol. Abilitatea consilierului de a răspunde etic şi constructiv este sporită

considerabil de măsura în care a incorporat deja în mod activ aceste surse într-un cadru etic

exprimat în aranjamentele de zi cu zi cu clienţii. În următorul capitol este prezentă o schiţă a

acestui cadru etic. [52]

57

4

Cadrul pentru etica şi standardele consilierii

Un cadru etic este mai degrabă asemenea unei schele de construcţie. Este o structură

conceptuală care are asemănări metaforice cu schelele folosite spre a-i ajuta pe omeni să

lucreze la o construcţie. Schela este funcţională dacă are o formă distinctivă determinată de

scopul ei. Ea este alcătuită dintr-o serie de piese îmbinate, mici, dar esenţiale, şi susţine o

persoană care se deplasează pe acea structură. Locul în care se află diferitele părţi ale

structurii este un răspuns la problemele dificile care apar într-o mare varietate de tipuri de

consiliere. Conceptul de cadru ajută la înţelegerea unor noţiuni semnificative şi oferă

susţinere fără a controla toate aspectele consilierii. Este o structură care îi vizează pe

consilierii ce adoptă poziţii diferite în spaţiu, în interiorul unui cadru esenţial. De asemenea,

cadrul poate fi ajustat după cum cer circumstanţele în care este folosit. Prin urmare, nu este

surprinzător că ideea de cadru este o metaforă larg folosită în etica profesională: ea combină

utilitatea şi adaptabilitatea.

Acordul mutual între etică şi standardele de practică oferă, în orice profesie,

temelia pe care practicienii şi clienţii sunt protejaţi şi slujiţi într-un cadru definit şi în

interiorul graniţelor acceptate. În acest fel, sunt validate atât cerinţa profesională de

integritate, cât şi credibilitatea (COSCA, 1996). [53]

Această declaraţie atrage atenţia asupra unui alt aspect al cadrelor etice. Adesea, ele

sunt produsul unui acord colectiv, susţinut de membrii unei profesii, ori ai unei organizaţii

profesionale. Sursele directe pentru un cadru sunt codurile şi ghidurile publicate. Acest capitol

este în primul rând o analiză a cerinţelor etice impuse de patru organizaţii naţionale

importante de consiliere. Prima ediţia a acestei cărţi a trebuit să se bazeze doar pe codul

organizaţiei British Association for Counselling (BAC), fiind singura disponibilă la începutul

lui 1993. Mai târziu, în acel an, United Kingdom Council for Psychotherapy (UKCP) a

publicat propriul îndrumător, care a fost supus unor revizuiri în 1998. The Couselling

Psychology Division of the British Psychology Society (BPS) a publicat un îndrumător în

1995. Un an mai târziu, acesta a fost urmat de Confederation of Scottish Counselling

Agencies (COSCA). Fiecare dintre aceste surse de îndrumare au fost adoptate oficial de

organizaţia profesională ca fiind un set minim de standarde etice considerate importante

58

pentru membri. A nu lucra în conformitate cu îndrumările poate fi considerat ca o sursă

legitimă de îngrijorare cu privire la practica etică a consilierului. Pentru că fiecare dintre

declaraţiile ghidurilor etice are trăsături distinctive, înainte de a analiza conţinutul lor, îmi voi

începe comparaţia prin examinarea caracteristicilor lor ca documente.

Deosebiri ca documente între declaraţiile cu privire la standardele etice

Chiar şi lectura cea mai superficială a acestor patru declaraţii cu privire la standardele

etice va da pe faţă deosebiri legate de titlu şi de autoritatea afirmată asupra membrilor

organizaţiei relevante (vezi Tabelul 4.1). Aceste variaţii reflectă deosebirile în structura şi

administrarea organizaţiei. BAC şi COSCA sunt preocupate doar de consiliere, în timp ce la

BPS şi UKCP consilierea este numai unul dintre multele roluri cuprinse. Preocuparea

specializată a BAC şi COSCA face în stare aceste organizaţii să-şi prezinte codul ca

aplicându-li-se tuturor membrilor lor. Etica cerută de la cei care lucrează ca psihologi

experimentali sau într-o clinică poate fi diferită de cea corespunzătoare consilierii psihologice.

Cerinţele mai generale care li se aplică tuturor membrilor BPS se află în Code of

Conduct, Ethical Principles an Guidelines (1993). Ghidul publicat de Division of Counseliing

Psychology este suplimentar acestora şi conţine mai degrabă recomandări serioase, decât

obligaţii, aşa încât aplicarea lor este lăsată pe seama judecăţii [54] individuale a practicienilor

şi supusă situaţiilor particulare în care se află aceştia (BPS, 1995a).

Tabel 4.1 Prezentarea codurilor şi ghidurilor pentru consiliere

Declaraţii cu

privire la eticăBAC COSCA BPS UKCP

Forma Cod Cod Ghid Cerinţe eticeAutoritatea asupra

membrilor

Cerinţe Cerinţe Recomandări cerinţe

Lungime

aproximativă

(cuvinte)

3.000 2.000 2.000 1.000

Număr de secţiuni 93 61 37 27În mod unic, UKCP foloseşte termenul de membru doar cu referire la organizaţii, aşa

încât Ethical Requirements constituie un set de standarde minime obligatorii pentru codurile

şi ghidurile produse de organizaţiile membre. Acest fapt explică relativa concizie a lucrării,

având în vedere că în codurile organizaţiilor membre se află cerinţe mai detaliate. Deosebirile

59

cu privire la statutul codurilor în cadrul organizaţiilor respective mai degrabă complică, decât

anulează comparaţia. Dintr-un punct de vedere practic, este folositor să facem deosebire între

standardele etice obligatorii şi cele recomandate, deoarece ele au nivele de autoritate diferite

şi, de aceea, consecinţele oricărei abateri de la cerinţe sunt potenţial diferite.

Numărul secţiunilor codurilor este, probabil, indiciul cel mai clar cu privire la nivelul

de detalii pe care le conţine. Cu toate acestea, ele sunt exprimate în limbaje mai degrabă

generale, decât abstracte. Conţinuturile ocupă o poziţie intermediară între generalizarea şi

abstracţia totală a declaraţiilor cu privire la valorile şi ghidurile specifice contextual, pe care

un consilier le caută adesea când este confruntat cu dileme etice particulare. În acest sens,

fiecare dintre declaraţiile etice reprezintă un cadru etic specific organizaţiei, în care se are în

vedere că membrii vor lua decizii etice mai precise în funcţie de context.

Comparaţia conţinuturilor codurilor

O comparaţie detaliată a conţinuturilor codurilor arată o asemănare considerabilă a

subiectelor luate în considerare. Zona de acord reprezintă, probabil, un temei pentru un cadru

etic împărtăşit de membrii acestor organizaţii diferite, care ar fi deosebit de relevante pentru

consilierii din diferite asociaţii profesionale ce lucrează împreună. Subiectele comune

prezentate în Tabelul 4.2 arată care ar putea să fie conţinutul unui cadru comun. Acestea sunt:

- siguranţa clientului

- respectul pentru autodeterminarea clientului

- contractul

- confidenţialitatea

- datoria de a păstra reputaţia profesiei.

Aceste subiecte sunt aşa de importante, încât sunt vor fi tratate mult mai detaliat, mai

târziu, în cartea prezentă. [56]

60

Tabelul 4.2 Comparaţia codurilor şi ghidurilor publicate

Cerinţe BAC COSCA BPS UKCPAcurateţea în declaraţiile cu privire la competenţa profesională √ implicit √ √Competenţa terapeutului √ √ √ √Pregătirea pentru practicare √ √ √Asigurare pentru despăgubiri • • √Protejarea siguranţei clientului √ √ √ implicitRespectul pentru autodeterminarea clientului lucrul cu consimţământul clientului √ √ √ √ caracterul non-exoploatator √ √ √ √ tratarea relaţiilor duale √ implicit √ √ caracterul non-discriminatoriu √ √ √ √Contractul claritate cu privire la termeni √ √ • comunicat înainte √ √ • revizuire periodică √ √ √ √Prevederi pentru întreruperi şi rezultate √ √ •Confidenţialitate accentuarea importanţei √ √ √ √ orice limitări să fie comunicate - în avans √ √ • - la cererea clientului √Comunicările cu alte profesii cer: - consimţământul clientului √ √ - stabilirea a ce este cel mai bine în interesul clientului √ - sarcina de a-l informa pe client √ divulgarea îngăduită pentru a salva vieţi sau pentru a

împiedica un prejudiciu serios√ √ √ implicit

Cunoaşterea legii relevante √ √ •Verificarea sistematică √ √ • pe parcurs √ √ •Cercetarea integritatea în tratarea datelor √ √ • claritate în acordul cu participanţii √ √ √ protejarea identităţii participantului √ √ √Reguli cu privire la păstrarea reputaţiei profesiei să fie raportat comportamentul defavorabil al altor membri √ √ √ √

Cheie:

√ - Obligatoriu

• - Recomandat

Surse: BAC, 1997,1995; BPS, 1993,1995; COSCA, 1996; UKCP, 1998. [57]

O comparaţie atrage atenţia, de asemenea, la discrepanţele dintre aceste ghiduri etice.

Sunt două zone principale de deosebire. Prima se referă la un aspect al tratării

confidenţialităţii şi, în special, la divulgarea informaţiilor cu privire la clienţi către alte

profesii. A doua este legată de cerinţele pentru consiliere şi verificare. Aceste divergenţe în

practica etică sunt tratate în capitolele 10 şi 12 ale cărţii.

61

Echilibrul principiilor etice în cerinţele publicate

În Capitolul 3, paginile 47-49, am susţinut că una dintre abordările cele mai folositoare

ale eticii în consiliere este aceea de a le privi din perspectiva celor şase principii etice:

- respectul pentru autonomia individului (literal autoguvernare);

- dedicarea pentru binele clientului;

- evitarea vreunui rău făcut clientului;

- echitatea (o distribuire corectă a serviciilor în societate).

- fidelitatea (onorarea promisiunilor pe care se întemeiază încrederea între

client şi consilier)

- interesul personal (dreptul consilierilor la toate cele cinci principii

precedente).

Măsura în care fiecare dintre aceste principii este prezent, implicit sau explicit,

constituie un indiciu cu privire la nuanţa etică a fiecărui cod.

În codul BAC, respectul pentru autonomia clientului este o prioritate etică atât

explicită, cât şi implicită. Prioritatea unei etici a autonomiei este indicată printr-o referire la

autonomia clientului în punctele cheie ale codului, un accent puternic pus pe consimţământul

clientului, claritatea contractului şi confidenţialitatea. Numai în situaţii excepţionale de

împiedicare a unei vătămări asupra propriei persoane, ori asupra altora, prevalează alte

principii etice. Acestea nu sunt numite, dar sunt probabil un amestec între dedicarea pentru

binele clientului şi evitarea vreunui rău făcut clientului, atunci când „clientul nu mai vrea, sau

nu mai este în stare să-şi asume responsabilitatea pentru faptele lui” (BAC, 1997: B3.4.1).

Spre deosebire cu poziţia adoptată de BAC, alte două declaraţii acordă prioritate

dedicării pentru binele clientului. UKCP afirmă că „se aşteaptă ca toţi psihoterapeuţii să

lucreze cu scopul de a alina suferinţa şi de promova bunăstarea clienţilor” (UKCP,

1998:8.21.2). Pe întregul parcurs al codului există un accent pus pe dedicarea pentru binele

clientului. De exemplu, nu se cere ca termenii contractuali şi orice limitări ale

confidenţialităţii să le fie comunicate clienţilor, iar criteriul principal pentru decizia de a

contacta „serviciul psihiatric relevant sau alt serviciu psihiatric” este „cel mai mare bine

pentru client” (s. 2.4). COSCA face din dedicarea pentru binele clientului o prioritate etică,

punând fără echivoc pe primul loc din Statement of Ethics afirmaţia că „membrii lucrează

pentru a promova ce este cel mai bine în interesul clienţilor şi pentru bunăstarea lor”. Cu toate

acestea, cerinţele ulterioare din cod par să pună un accent mult mai mare pe respectul faţă de

62

autonomia clientului, decât este evident în cerinţele UKCP, ca o componentă a „ce este cel

mai bine în interesul clienţilor”. COSCA subliniază responsabilitatea consilierilor de a

comunica în avans termenii contractuali pentru consiliere, şi nu la cerere, iar comunicarea de

informaţii confidenţiale trebuie să fie cu permisiunea clienţilor.

Ghidurile pentru consilierii psihologici acordă prioritate unei etici a fidelităţii, prin

stabilirea unei „valori de bază întemeiate pe prioritatea relaţiilor de consiliere/psihoterapie”

(BPS, 1995a: 2). În practică, principiile etice bazate pe fidelitate şi autonomie sunt aşa de

strâns legate, încât se suprapun în multe privinţe importante. Este dificil de urmărit o relaţie

care pune prioritate pe faptul de a fi demn de încredere, fără a acorda şi respect autonomiei

clientului. Ghidurile pentru consilierea psihologică demonstrează această apropiere etică prin

faptul că afirmă respectul pentru autonomia clienţilor, declarând că „practicianul va căuta

întotdeauna să promoveze controlul clienţilor asupra propriei vieţi şi abilitatea lor de a lua

decizii corespunzătoare”.

Aceste deosebiri în accentele etice pot fi destul de semnificative pentru clienţi în

termenii modului în care experimentează felul consilierilor lor de trata diferenţa între puterea

de influenţă a clientului şi cea a consilierului. O dedicare etică pentru bunăstarea clientului

determină explicit modalitatea în care trebuie să fie folosită acea autoritate, dar îl lasă pe

client relativ incapabil de a contrazice o decizie luată de un consilier pe temeiul unei evaluări

mai degrabă profesionale, decât făcută de client, cu privire la ce este cel mai bine în interesul

clientului. Integrarea explicită a respectului faţă de autonomia clientului reflectă o ameliorare

majoră a deosebirii de putere de influenţă, dar continuă să-i atribuie consilierului controlul

final. Pe de altă parte, prin prioritatea acordată autonomiei, sau fidelităţii, clientului i se dă un

control mult mai mare asupra relaţiei de consiliere.

Alte principii sunt prezente implicit în toate codurile. Fără a fi surprinzător, toate

declaraţiile publicate pun accent pe evitarea malpraxisului şi a exploatării clienţilor, dacă

organizaţiile profesionale sunt implicate invariabil în ascultarea plângerilor. Un principiu de

echitate este de asemenea prezent într-o formă slabă. Imparţialitatea şi faptul de a fi non-

discriminatoriu faţă de clienţi sunt accentuate, dar acest aspect nu reuşeşte să atingă o

dedicare mai largă [59] cu privire la asigurarea disponibilităţii consilierii pe baze echitabile

pentru toţi membrii unei populaţii. Nici unul dintre coduri nu ajunge până acolo încât să

sugereze o obligaţie mai categorică de a asigura o distribuire şi o disponibilitate echitabilă a

consilierii pentru întreaga populaţie. Nu există nici o referinţă explicită la luarea în

considerare a interesului personal al consilierului.

Tabelul 4.3 Priorităţi etice în cerinţele etice publicate

63

OrganizaţiaBAC BPS COSCA UKCP

Principiul

etic prioritar

Autonomia √Fidelitatea √Dedicarea pentru

bunăstarea clientului√ √

Divergenţa de păreri între organizaţiile profesionale cu privire la prioritatea acordată

autonomiei, fidelităţii sau dedicării pentru bunăstarea clientului ca principiu etic călăuzitor

(vezi Tabelul 4.3) indică, probabil, deosebiri semnificative de atitudine faţă de clienţi şi de

etos organizaţional. Un accent pus pe autonomie sau fidelitate aspiră la o egalitate mai

pronunţată între puterea de influenţă consilierului şi cea a clientului, decât accentul pus pe

dedicarea faţă de bunăstarea clientului, în care consilierul îşi foloseşte puterea de influenţă

într-o modalitate în care poate să aibă un control destul de mare asupra clientului. Aceste

deosebiri de părere sunt însoţite de o tensiune etică existentă în întreaga societate occidentală

cu privire la întrebarea dacă clienţii trebuie să fie trataţi ca fiind nişte scopuri în sine, ori nişte

mijloace de a ajunge la un scop, precum şi cu privire la relaţia dintre drepturile individuale şi

cele colective. Sunt situaţii în care aceste deosebiri pot fi foarte semnificative. Clientul care

este consiliat în cadrul unei etici profesionale care pune accent pe bunăstarea clientului

încredinţează multă autoritate în mâinile altora şi este supus interpretărilor lor cu privire la ce

este cel mai bine pentru el. Astfel, are loc o pierdere inevitabilă de putere personală, indiferent

cât de inofensive sunt intenţiile consilierului. Un client care se simte profund tulburat şi aflat

la capătul puterilor ar putea să primească bine acest simţământ de dependenţă faţă de

îngrijitorii bine intenţionaţi şi poate chiar să se opună unei etici a autonomiei şi fidelităţii,

deoarece aceasta ar accentua mai mult propria responsabilitate cu privire la sine. Pe de altă

parte, există clienţi care ar prefera fără îndoială să fie ajutaţi în cadrul unei etici a autonomiei,

chiar şi în situaţii de tulburare extremă. Alegerea priorităţii etice poate fi foarte semnificativă

pentru unii clienţi şi ar putea fi unul dintre factorii pe care ei ar dori să-i ia în considerare în

alegerea consilierului. Cunoaşterea principiului etic prioritar poate fi decisivă pentru unii

clienţi în alegerea consilierului, prin urmare, este surprinzător pentru mine că aşa de puţini

consilieri par a fi conştienţi de predispoziţia etică a organizaţiei lor profesionale. Unul dintre

motivele pentru care priorităţile etice pot să treacă neobservate este acela că toate cerinţele

etice publicate califică principiile lor etice prioritare prin includerea celorlalte ca principii

auxiliare. În aceste circumstanţe oarecum confuze, poate că este cel mai bine atât pentru

consilier, cât şi pentru client să fie conştienţi cu privire la principiile care se vor aplica în acea

64

relaţie de consiliere, precum şi cu privire la care dintre principii vor avea prioritate de obicei.

Toate codurile par să aibă în vedere circumstanţe în care alte principii pot trece peste cele ce

au prioritate de obicei. De exemplu, respectul pentru autonomia individuală susţinut de

ghidurile BAC şi BPS ar putea să nu ajungă până acolo încât să cuprindă o vătămare gravă

autoprovocată de client, intenţia de sinucidere, sau vătămarea altora. Ghidurile îngăduie un

varietate de răspunsuri diferite în aceste circumstanţe, pe temeiul concluziilor profesionale ale

consilierului. Unii ar putea să lucreze în cadrul unei etici a autonomiei, alţii ar putea să acorde

prioritate evaluării profesionale cu privire la ce este „cel mai bine” pentru client, sau să adopte

o concepţie mai largă cu privire la ce este cel mai bine pentru comunitate sau societate.

Concluzie

Atât pentru consilier, cât şi pentru client, cunoaşterea stadardelor etice aplicabile în

orice timp poate fi de importanţă crucială. Din punctul meu de vedere, această cunoaştere este

mai semnificativă pentru clienţi, decât înţelegerea priorităţii etice aplicate de organizaţia

profesională de care aparţine consilierul. Clientul este interesat de etica aplicabilă în situaţia

lui specifică şi într-o relaţie de consiliere specifică. Divergenţele actuale dintre codurile şi

ghidurile publicate de consilierea profesională sporesc posibilitatea confuziei atât pentru

clienţi, cât şi pentru consilieri. Ar fi interesant de ştiut cum rezolvă contradicţiile etice

posibile consilierii care aparţin mai multora dintre aceste organizaţii concomitent. Din câte

ştiu, nu a existat nici o încercare de a verifica semnificaţia acestor deosebiri în priorităţile

etice dintre organizaţiile profesionale. Este posibil ca aceste deosebiri să fie doar

întâmplătoare, dar, pe de altă parte, ele pot fi nişte declaraţii analizate atent, cu privire la

modul în care aceste organizaţii privesc relaţia consilier-client. Această stare de lucruri nu

este cu adevărat satisfăcătoare, din cauza posibilităţii de a exista confuzie în legătură cu

aspectul fundamental al identităţii profesionale şi în legătură cu modul în care sunt furnizate

serviciile. Sper că această analiză va duce la o reexaminare a priorităţii acordate principiilor

etice diferite în interiorul unui cadru etic folosit de toate organizaţiile de consiliere principale,

[61] cuprinzându-le pe acelea care nu au fost menţionate explicit în această analiză. Până când

nu va avea loc această reexaminare, consilierilor şi clienţilor de va fi dificil să cunoască

semnificaţia deosebirilor şi accentelor respective. Ca să ne întoarcem la metafora prin care

cadrul etic este privit ca o schelă, nu este clar dacă unele dintre suporturi sunt prezentate

65

intenţionat ca fiind de nemişcat de către organizaţia profesională responsabilă pentru

construirea schelei.

Analiza problemelor etice din capitolele următoare sugerează că faptul de a se acorda

prioritate unui principiu etic trebuie să fie privit ca nefiind altceva decât o predispoziţie ce

poate fi adaptată în funcţie de circumstanţe. De exemplu, ar fi nepotrivit să se aplice aceeaşi

etică, atunci când se lucrează cu cineva care are o capacitate redusă de a-şi asuma

responsabilitatea pentru sine, ca atunci când se lucrează cu cineva care are o înaltă capacitate

de autodeterminare. Şi legea indică faptul că priorităţile etice divergente sunt adaptate în

funcţie de circumstanţe. Cel mai bine ar fi ca acel cadru etic oferit de organizaţiile

profesionale să fie privit ca o schelă pre-construită, care va necesita adaptarea în funcţie de o

varietate de factori, ce poate fi stabilită doar de consilier şi de client la timpul potrivit. [62]

66

Partea a II-a

Responsabilitatea faţă de client

67

5

Siguranţa, neglijenţa şi poliţele de asigurare

Responsabilităţile faţă de client constituie de obicei preocuparea principală a

consilierilor. Un aspect important al acestor responsabilităţi este acela de a proteja clientul de

vreun rău cauzat de participarea la consiliere. Aşa cum am văzut în capitolul precedent,

principiul evitării vreunui rău făcut clientului nu este prezentat ca o preocupare etică de primă

însemnătate. Declaraţiile etice publicate de organizaţiile naţionale de consiliere acordă

prioritate cu mai multă hotărâre unor principii care, prin implicaţia lor, presupun că evitarea

vreunui rău făcut clientului a fost luată deja în considerare, cu scopul de a atinge ţinte mai

importante. Nu vreau să prezint un caz în care evitării răului îi este acordată prioritatea faţă de

alte principii etice. Rezervele mele cu privire la acordarea rigidă a priorităţii unor principii

etice, faţă de altele s-ar aplica în aceeaşi măsură şi la aceasta. Cu toate acestea, nu consider că

este folositor să pornim de la ideea aceasta. Posibilitatea de a face rău poate fi evitată, sau cel

puţin redusă substanţial, dacă ne gândim în ce măsură putem realiza acest lucru spre a

deschide calea spre alte obiective etice mai categorice.

Siguranţa clientului

Consilierea este în primul rând o terapie prin conversaţie. Prin urmare, este relativ uşor

să trecem cu vederea pericolele fizice şi să ne concentrăm asupra surselor psihologice de

vătămare. Totuşi, lucrul acesta ar putea să fie o greşeală nefericită [65] atât din partea

clientului, cât şi a consilierului. Este în interesul consilierului să evite câteva dintre sursele

cele mai evidente de învinuire legală care, dacă apar, pot duce la plătirea unor despăgubiri

substanţiale către client. Unele exemple fictive vor oferi câteva idei cu privire la răul care

poate fi suferit de clienţi.

68

Siguranţa fizică

Bill a fost aşa de nervos când a intrat în cabinetul de consiliere, încât nu a

observat o etajeră aflată la nivelul capului. S-a lovit cu capul de ea aşa de puternic,

încât a fost necesar un tratament medical.

De obicei, riscul de vătămare fizică a clientului în timpul consilierii este destul de mic,

în cazul în care consilierul a anticipat orice surse de pericol şi le-a îndepărtat. Cu toate

acestea, există întotdeauna posibilitatea ca clientul să calce strâmb, să cadă de pe un scaun,

sau să se lovească de ceva. În aceste circumstanţe, clientul poate cere despăgubiri pentru orice

vătămare, îndeosebi când consilierul pare să fi fost neglijent. În mod normal, pretenţia s-ar

îndrepta împotriva „proprietarului”, definit în lege ca fiind „o persoană care are un control

suficient asupra imobilului pentru a fi pus sub obligaţia de a avea grijă de aceia care ajung în

acel imobil într-un cadru legal” (Rogers, 1998). Adesea, această persoană ar putea fi

consilierul. În mod normal, obligaţia ar fi plătită de poliţa de asigurare publică a consilierii,

dacă activitatea de consiliere are loc în imobile din domeniul public sau comercial. Cu toate

acestea, dacă poliţa de asigurare ar fi insuficientă, obligaţia ar trebui să fie plătită de consilier.

Acest fapt are implicaţii importante atât pentru consilier, cât şi pentru client. Dacă vătămările

suferite de Bill au fost grave, sau au dus la invaliditate, orice recompensă pentru vătămări ar

putea fi substanţială.

Mulţi consilieri lucrează acasă şi se pot baza pe poliţa de asigurare pentru casă. Totuşi,

majoritatea poliţelor de asigurare pentru case exclud compensări pentru imobile, sau părţi din

imobile, folosite pentru activităţi comerciale. Prin urmare, consilierul ar putea fi răspunzător

personal de plata pagubelor. Este important ca un consilier să ceară sfatul unui agent de

asigurări competent cu privire la necesitatea unei „poliţe de asigurare publică”. Aceasta este

inclusă în planurile de asigurare oferite în asociere cu BAC şi BPS.

Siguranţa psihologică

Toate modelele de teorie şi practică în consiliere afirmă că clienţii vor beneficia în

urma consilierii şi, de obicei, favorizează o teorie sau o metodă specifică. [66] Din experienţa

mea, lucrul cu clienţii este rareori aşa de simplu cum sugerează modelele de consiliere. Sunt

momente când consilierul este confruntat cu alegeri dificile cu privire la modalitatea în care să

răspundă şi să stabilească lucrul care va fi cel mai folositor pentru client. Îndeosebi în stadiile

de început ale relaţiei de consiliere, adesea, este posibil să simtă o vulnerabilitate cu privire la

probleme care încă nu au fost declarate. Pentru a se dezvolta încrederea necesară care îl va

69

face în stare pe client să-şi exprime vulnerabilitatea este nevoie de timp. Una dintre

deosebirile pe care le-am observat în supervizarea unor consilieri este încrederea mai mare pe

care consilierii cu experienţă o au în lucrul progresiv şi cu răbdare, până când clientul este

pregătit să dezvăluie zone mai adânci de vulnerabilitate. Consilierii fără experienţă sunt mai

predispuşi să simtă răspunderea de a face să se vadă că au ceva de oferit şi, ca urmare, ajung

să fie mai provocatori în intervenţiile lor, decât poate suporta nivelul de încredere al clienţilor.

Din fericire, majoritatea clienţilor au suficiente resurse pentru a se proteja împotriva unor

asemenea intervenţii psihologice inoportune, indiferent dacă e vorba de consilieri cu sau fără

experienţă. Cu toate acestea, nu este etic să ne bazăm pe această capacitate de autoprotejare.

Orice proces care poate să facă bine este în stare să facă rău, dacă este aplicat greşit. În

medicină, a fost adoptat un principiu auxiliar principiului evitării vreunui rău făcut clientului,

pentru situaţii în care se consideră că nu mai este posibil nici un alt ajutor, sau este neclar cum

va ajuta o intervenţie specifică. „Mai presus de orice, nu faceţi rău”. Acest sens al respectului

faţă de situaţia clientului şi precauţia corespunzătoare în stabilirea căii potrivite de a-i

răspunde clientului este fundamentală pentru siguranţa psihologică şi, ca urmare, slujeşte atât

scopurilor terapeutice, cât şi celor psihologice. Toate cerinţele publicate de organizaţiile

profesionale luate în considerare în capitolele precedente accentuează faptul că fiecare

consilier trebuie să lucreze în conformitate cu nivelul lui de competenţă, o cerinţă esenţială

pentru evitarea vreunui rău făcut clientului. Supervizarea consilierii, în care pot să fie

discutate aceste probleme, constituie o protecţie suplimentară pentru clienţi.

Semnificaţia etică a principiului evitării vreunui rău făcut clientului este cu greu

egalată de o obligaţie legală corespunzătoare. Un exemplu va ilustra felul de situaţie în care ar

putea să apară o cerere de despăgubire pentru vătămări psihologice şi dificultăţile cu care s-ar

putea confrunta orice client în obţinerea despăgubirilor.

Petru a abordat un consilier pentru ajutor într-un caz de doliu. În ciuda

consilierii, el s-a simţit tot mai rău şi a ajuns tot mai retras. În cele din urmă, a fost

tratat de un psihiatru pentru depresie. După refacere, s-a gândit să-l dea în judecată pe

consilierul lui. [67]

Dacă acel consilier a făcut un contract cu clientul, făgăduindu-i îmbunătăţiri, sau

absenţa înrăutăţirii, clientul poate să-l dea în judecată pentru călcarea contractului. Cu toate

acestea, Kenneth Cohen (1992) a observat că:

Psihoterapeuţii şi consilierii înţelepţi tind să fie foarte precauţi cu privire la

prezicerea rezultatelor, iar cei mai înţelepţi dintre ei nu promit nimic! Unii care aleg

să facă afirmaţii extravagante pentru felul lor de consiliere sau terapie nu înapoiază

70

banii garantaţi clienţilor dezamăgiţi. Aceasta este o precauţie inteligentă împotriva

cererilor de despăgubire pentru reprezentarea greşită sau călcarea contractului.

În absenţa oricărui termen contractual relevant pentru cererea de despăgubiri, cazul

clientului se va baza pe presupusa neglijenţă a consilierului. Pentru a întemeia acest caz,

clientul va trebui să dovedească existenţa

- unei îndatoriri de îngrijire

- neîndeplinirea acelei îndatoriri

- paguba rezultată.

Datoria de îngrijire din partea unui consilier este aceeaşi ca a oricărei alte profesii. Ea

este cerută doar pentru exercitarea unei griji şi abilităţi rezonabile în acordarea serviciilor

către clienţi. Datoria de îngrijire nu pretinde că nu trebuie să existe nici o deteriorare şi nici

chiar o îmbunătăţire reală a stării clientului. Grija rezonabilă va fi stabilită de o curte de

judecată, prin examinarea standardelor profesiunii, îndeosebi a ghidului ei cu privire la etică

şi conduită, a manualelor principale şi a mărturiei practicienilor ei de seamă. Dacă, aşa cum

este cazul consilierii, există deosebiri de părere cu privire la comportamentul profesional

acceptabil, de exemplu, variaţiile între teoriile şi metodele de consiliere, acest fapt este o

problemă pentru curtea de judecată. În aceste circumstanţe, curtea nu se implică în a stabili

care tratament este mai eficient şi nici nu consideră ca neglijenţă tratamentele mai puţin

eficiente. O evaluare a eficienţei ar fi plină de probleme şi nu ar lăsa loc pentru deosebiri de

opinie între practicienii conştiincioşi şi competenţi. Prin urmare, curţile de judecată au adoptat

o abordare diferită, care decid faptul că un profesionist nu este neglijent, dacă urmează

practica acceptată ca fiind corespunzătoare în acel timp, de către un număr rezonabil de

profesionişti competenţi în administrarea acelei forme de tratament (Roger, 1998). Testul

folosit pentru a hotărî dacă aşa stau lucrurile a fost formulat în Bolam v. Friern Hospital

Management Committee (1957), un proces cu privire la neglijenţa medicală, [68]dar acum are

o aplicaţie mai mult mai vastă. Kenneth Cohen (1992) a indicat felul de întrebare pe care un

judecător ar trebuie să şi-o pună:

Chiar dacă există un grup de profesionişti competenţi, care ar fi putut să

adopte o tehnică diferită, a acţionat practicianul în conformitate cu practica acceptată

ca potrivită de către un grup de profesionişti responsabili şi cu experienţă în

administrarea acelei forme de tratament?

Dacă un consilier poate dovedi că a acţionat în conformitate cu un grup rezonabil de

profesionişti, atunci este posibil să fie o apărare completă, dar există incertitudini cu privire la

modalitatea în care consilierul va stabili această apărare. Curţile deja atribuie o mare greutate

71

opiniilor medicale, dar statutul opiniilor non-medicale este necunoscut. Pare probabil că

punctele de vedere ale unei organizaţii vor avea mai multă greutate decât ale unei persoane,

dar din nou există incertitudine cu privire la acest fapt.

Pentru a avea succes, clientul trebuie să stabilească, de asemenea, că răul suferit a fost

cauzat de neîndeplinirea datoriei. „Cauza” este definită strict spre a însemna „contribuţie

materială”, şi nu „determinare”. Aceasta înseamnă că explicaţiile conjuncturale sau

speculative ale cauzei vătămării sunt nepotrivite. Întrebarea poate să fie pusă astfel: „S-ar fi

întâmplat pierderea sau dauna dacă nu ar fi fost neîndeplinirea datoriei?” Existenţa mai multor

explicaţii posibile, îndeosebi a explicaţiilor care nu-l implică pe consilier, pot să discrediteze,

sau să micşoreze cererea de despăgubiri. În opinia lui Kenneth Cohen, pot fi şi înclinaţii anti-

litigioase inevitabile în cadrul consilierii, care apar din dificultatea cu care clientul a stabilit

responsabilitatea consilierului pentru răul suferit, într-o relaţie în care clientul îi atribuie un

nivel înalt de responsabilitate pentru rezultatele consilierii: „Mulţi ar spune că, pe termen

lung, un consilier sau un terapeut bun caută să-l încurajeze pe clientul lui să localizeze

cauzalitatea mai mult în propria viaţă şi la el însuşi, şi mai puţin la alţii, inclusiv la consilier”

(Cohen, 1992). Pe de altă parte, un client mai puternic ar putea să ajungă mai activ în a cere

daune consilierului, dacă a fost neglijent în modul de a lucra.

Mai există şi alte reguli legale care ar putea să influenţeze advers abilitatea clientului

de a da în judecată pentru neglijenţă. În acest fel de cazuri, nu există nici o despăgubire pentru

doar pentru sentimente rănite, cu excepţia faptului că au o durată şi o gravitate suficientă

pentru a duce la boala mintală. Cazurile recente au afirmat acest principiu general. De

asemenea, circumstanţele care cauzează boala mintală sunt definite aşa de restrictiv, încât nu

este foarte posibil să apară în consiliere. [69]

Un client este predispus să sufere dificultăţi considerabile în a iniţia împotriva unui

consilier o acţiune legală pentru o neglijenţa care a avut ca rezultat o vătămare psihologică.

Acest fapt ridică întrebarea dacă organizaţiile profesionale, sau orice agenţii care oferă

consiliere au responsabilitatea de a asculta plângerile cu privire la consilierile care au cauzat

un prejudiciu personal serios. Majoritatea organizaţiilor vor asculta acuzaţiile de vătămare

care apar dintr-un comportament neetic clar, cum ar fi exploatarea sexuală sau financiară a

clienţilor, dar sunt mai puţin înclinate să ia în considerare problemele legate de o practică

deficitară. Este demn de observat că profesia medicală înaintează destul de repede spre

crearea sistemelor care compară rezultatele unor practicieni diferiţi prin sisteme de verificare

clinică şi este tot mai preocupată să răspundă la plângerile cu privire la practica deficitară.

Chiar şi în lumea destul de ordonată a medicinii, există dificultăţi semnificative în acordarea

72

acestui fel de servicii, iar aceste dificultăţi tind să fie mai mari în consiliere. Fără îndoială,

stabilirea unor proceduri paralele pentru consilieri constituie o dificultate etică serioasă,

accentuată şi de imposibilitatea de a aduce dovezi legale suficiente pentru neglijenţă.

În Marea Britanie există un singur caz de psihoterapie neglijentă înregistrat în

rapoartele legale. În cazul Landau v. Werner (1961), s-a susţinut că acuzatul, un psihiatru

orientat spre psihanaliză, a fost pasibil de cauzarea neglijentă a deteriorării stării clientei, prin

faptul că s-a angajat în contacte sociale, într-o încercare greşită de a rezolva transferul ei

afectiv. Deteriorarea stării a fost de aşa natură încât clienta a încercat să se sinucidă. Curtea de

apel a trimis acest caz la Înalta curte. Ambele au respins presupunerile că acuzatul făcuse sex

cu clienta.

Lipsa de cazuri împotriva consilierilor, bazate pe neglijenţă, este într-un contrast clar

cu SUA, unde regulile de stabilire a vinovăţiei sunt mult mai favorabile clienţilor şi, ca

urmare, litigiile apar mult mai frecvent. Pentru o comparaţie mai detaliată între cele două

sisteme legale, vezi Peter Jenkins (1997).

Sfatul nepotrivit

Una dintre căile prin care clienţilor li se poate face rău este un sfat nepotrivit, sau

greşit. Există o varietate de abordări cu privire la măsura în care este potrivit să fie date sfaturi

în consiliere. Declaraţia BAC spune: „În mod normal, consilierii nu dau sfaturi” (BAC, 1997:

B1.3.6). Această declaraţie este adevărată în general pentru toţi consilierii, dacă este aplicată

la probleme cum ar fi decizia de a părăsi un partener, care ţin de autonomia clientului [70]

(vezi capitolul următor). Cu toate acestea, modelele diferă în măsura în care se consideră

potrivit ca un consilier să sfătuiască, sau să îndrume în cadrul consilierii. De asemenea, din

punct de vedere etic, consilierii au obligaţia de a-i sfătui pe clienţi cu privire la riscurile

potenţiale ale consilierii, dacă riscurile respective sunt prevăzute rezonabil de consilier.

Înainte de a lua în considerare implicaţiile etice şi legale ale unei sfătuiri greşite, voi trata

întrebarea dacă sfătuirea în sine este sau nu o activitate potrivită în anumite situaţii din cadrul

consilierii.

Unele modele de consiliere nu au nici o reţinere cu privire la valoarea sfătuirii şi susţin

îndrumările constructive, care ar putea să includă asumarea unor exerciţii sau activităţi

precizate, cum ar fi „temele de casă” dintre şedinţe. Terapia comportamentală cognitivă şi cea

comportamental emotiv raţională, precum şi multe forme de terapie scurtă au o concepţie

73

pozitivă cu privire la acordarea sfaturilor. Unul dintre susţinătorii cei mai pătrunzători ai

sfătuirii în terapie şi consiliere este Albert Ellis, care afirmă valoarea conversaţiei cu clienţii

într-o modalitate pe care o crede a fi terapeutică, pe temeiuri teoretice şi practice. El îi critică

pe consilierii care evită să combată concepţiile nepotrivite, sau autodistructive şi

argumentează că timiditatea consilierului colaborează cu înclinaţia clientului de a-şi face rău

singur (Dryden, 1997). Ellis este un susţinător energic al modelului pe care l-a întemeiat şi

care a influenţat şi alte abordări ale terapiei cognitive. Concepţiile lui se opun direct practicii

stabilite în abordările centrate pe persoană şi cele psihodinamice ale consilierii, în care

abţinerea de la acordarea de sfaturi este mai mult decât o normă. După părerea mea, etica

profesională trebuie să evite a fi părtinitoare cu privire la căile de lucru considerate a fi

valoroase în cadrul unei abordări terapeutice stabilite. A li se cere consilierilor să acorde

sfaturi ar fi la fel de greşit ca şi a li se cere să se abţină să acorde sfaturi. Etica acordării de

sfaturi, care este consecventă cu modelul de consiliere, este foarte importantă pentru mine.

Prin evitarea deliberată a acestui lucru, un consilier poate să-i facă rău unui client, deoarece

reţinerea unui beneficiu potenţial al consilierii, iar acest fapt contravine motivului pentru care

acel client caută consilierea.

Există şi o altă situaţie în care probabil că este o datorie generală a tuturor consilierilor

de a se gândi la acordarea unui sfat relevant. Aceasta se referă la informarea clientului cu

privire la orice risc potenţial al consilierii. De exemplu:

John este un student care nu reuşeşte să se prezinte la nişte examene

importante. El este foarte îngrijorat cu privire la luarea acelor examene, iar această

îngrijorare este agravată de sentimentul că stresul prezent a reactivat nişte traume din

copilărie. [71]

Nu este ceva neobişnuit ca oamenii care se confruntă cu evenimente majore în viaţă să

experimenteze reapariţia unor simţăminte din alte aspecte ale vieţii lor, care par să le agraveze

dificultăţile. Dificultatea pentru consilier este să găsească o cale de a răspunde constructiv la

un eveniment din viaţă, cum ar fi examenele din exemplu, şi să stabilească dacă tratarea

celorlalte aspecte ale problemelor clientului ar fi mai bine să aibă loc înainte, sau după

examene. Faptul de a-l sfătui pe client să se gândească la tratarea acelor probleme abia după

ce examenele vor fi trecut şi de a concentra consilierii asupra tratării îngrijorării imediate cu

privire la examene are implicaţii etice. Clientul ar trebui cel puţin să fie avertizat cu privire la

posibilitatea ca necesitatea emoţională de a trata celelalte probleme simultan cu un eveniment

major din viaţă să-i reducă nivelul de energie şi abilitatea de a se concentra asupra acelui

eveniment al vieţii.

74

De asemenea, poate fi potrivit din punct de vedere etic să sfătuim pe cineva să caute

un ajutor de specialitate, altul decât consilierea, sau în paralel cu consilierea. De exemplu,

cineva poate să prezinte dureri de cap continue şi pierderi de echilibru, pe care le atribuie

stresului. Astfel de simptome pot să indice în aceeaşi măsură o boală cum ar fi o tumoare pe

creier, situaţie în care un diagnostic timpuriu poate să fie critic pentru rezultatul unui

tratament. Este potrivit din punct de vedere etic ca un astfel de client să fie sfătuit să facă un

examen medical pentru a elimina originile fizice ale simtomelor, sau pentru a clarifica natura

sarcinii consilierii. Lipsa de pregătire medicală a majorităţii consilierilor măreşte dificultatea

etică legată de păstrarea unor graniţe clare între problemele fizice şi cele psihologice. Oamenii

cu tulburări de alimentaţie se împotrivesc adesea căutării ajutorului medical, şi totuşi, formele

severe de tulburările de alimentaţie pot avea consecinţe pe termen lung pentru sănătate şi

fertilitate şi pot pune în pericol viaţa. Din nou, aceasta este o situaţie în care consilierul ar

putea prefera să recomande examene medicale în paralel cu consilierea. Ar fi nepotrivit ca un

consilier fără pregătire medicală să monitorizeze un caz de pierdere în greutate, dar, acolo

unde se întâmplă aşa, există motive etice întemeiate cel puţin pentru un sfat cu privire la

consecinţa faptului de a nu căuta un astfel de ajutor.

Legea recunoaşte răul potenţial cauzat de un sfat neglijent şi verifică responsabilitatea

legală mai strict decât pentru cazurile de neglijenţă. Spre deosebire de procesul pentru

neglijenţă (vezi secţiunea precedentă), în loc să dovedească o legătură cauzală între datoria de

a fi fost îngrijit şi vătămarea suferită, clientul ar trebui doar să dovedească faptul că a acţionat

pe temeiul unui sfat. Spre deosebire de neglijenţă, clientul ar putea să dea în judecată pentru

pierderi pur economice, cum ar fi pierderea veniturilor ca rezultat al unui sfat greşit, [72]

chiar dacă nu s-a adus nici un prejudiciu persoanei sau proprietăţii, sau nici o relaţie

contractuală recunoscută între consilier şi client.

Consilierii care recomandă o temă de casă clienţilor (fapt opus aceluia de a-i oferi

clientului posibilitatea de a-şi stabili propria temă de casă între şedinţele de consiliere) poate

să implice o responsabilitate legală. Kenneth Cohen (1992) prezintă două exemple

speculative: „Să presupunem că… un client spune ca răspuns: „M-am confruntat cu şeful

meu, aşa cum am convenit să fac. Dar, acum el m-a concediat şi nu mi-aş fi pierdut locul de

muncă, dacă nu ar fi fost sfatul tău greşit”. Sau, să presupunem că un client este arestat de

poliţie pentru că s-a implicat în activităţile sexuale pe care consilierul le negociase cu el ca

temă de casă, fără a-şi da seama că erau ilegale”. Aceste exemple ilustrează riscurile legale ale

sfătuirii.

75

În legea cu privire la neglijenţa medicală, există un principiu general care spune că a

nu sfătui cu privire la riscurile unui tratament poate fi un fapt la fel de neglijent ca acela de a

da un sfat greşit (Sidaway v. Bethlem Royal Hospital, 1985). Cu toate acestea, consilierii sunt

într-o situaţie diferită decât aceea a sfătuitorilor medicali. De obicei, ei nu recomandă

medicamente cu efecte secundare potenţiale cunoscute, şi nici nu aplică procedee fizice în

care este implicat adesea un anumit grad de risc, recunoscut de opinia profesioniştilor care

consideră că astfel de riscuri trebuie să fie prezentate. Se pare că, în absenţa unui grup de

opinie profesională, riscurile asociate consilierii sunt suficient de mari spre a îndreptăţi o

datorie legală de a le prezenta. Cu toate acestea, consider că exemplele date anterior în această

secţiune sunt suficient de clare spre a indica obligaţia etică serioasă de a obţine

consimţământul dat în cunoştinţă de cauză de client în vederea începerii, sau continuării

consilierii.

Importanţa poliţelor de asigurare

Este ceva obişnuit să li se ceară consilierilor să aibă poliţe de asigurare

corespunzătoare (BPS, 1995q: s 1.1.2; UKCP, 1998; s 2.9), sau ca ei să-şi reevalueze nevoia

de a avea acest fel de asigurare şi „când este potrivit, să obţină şi să păstreze un certificat de

despăgubire corespunzător” (BAC, 1997: B6.1.6). Această cerinţă a atras critici. Obiecţiile

principale sunt că riscurile ca un consilier să fie responsabil pentru vreun rău făcut unui client

sunt considerabil mai mici decât ar fi pentru un doctor sau alt profesionist care are legătură cu

tratarea fizică a persoanei. Din această perspectivă, consilierea nu este potenţial periculoasă.

De asemenea, s-a argumentat că, dacă acceptă concepţia că munca lor este potenţial

periculoasă, consilierii riscă să ajungă defensivi cu clienţii, sau că existenţa asigurării ar putea

să încurajeze acţiunile în justiţie ale clienţilor. Cred că aceste argumente nu sunt

convingătoare. [73]

Riscul de acţiune legală pentru vătămări corporale împotriva consilierilor este relativ

mic, reflectat de obicei în raport cu imobilele mici. Cu toate acestea, costurile au fost

considerabile acolo unde consilierii au fost consideraţi responsabili pentru situaţii când

clienţii cad şi se rănesc (răspundere profesională), malpraxis, greşeli şi omisiuni (despăgubiri

profesionale), sau alte surse de rău făcut clientului. Pagubele în cazurile de vătămări fizice

serioase, care apar de obicei în urma unor accidente de maşină, pot să depăşească 4 milioane

de lire şi, la data scrierii, este pasibilă de apel o sumă de 9 milioane de lire. Asemenea nivele

76

serioase de vătămare nu sunt pasibile să survină ca o consecinţă directă a consilierii. Dacă

acestea ar fi ceva de protejat prin poliţele de asigurare, unele dintre obiecţiuni ar avea o

validitate mai mare. Totuşi, nici un consilier nu poate să fie întru totul sigur că un client nu va

aluneca pe scări, sau nu se va împiedica de un covor, având ca urmări vătămări cronice.

Indiferent dacă vătămarea apare direct ca rezultat al consilierii, sau este responsabilitatea

consilierului în calitate de proprietar al imobilului, mi se pare că este un motiv etic serios

pentru asigurare, aşa încât clientul să poată fi compensat cât mai adecvat cu putinţă. Scopul

legal al despăgubirilor acordate clienţilor în aceste circumstanţe este de a-i pune într-o poziţie

financiară cât mai bună cu putinţă, ca şi când accidentul nu s-ar fi întâmplat. Persoana care

este considerată vinovată este răspunzătoare pentru plătirea costurilor de judecată ale ambelor

părţi. Oricare ar fi neajunsurile unui proces juridic destul de lent şi greoi, acestea sunt ţinte

etice dezirabile. Cea mai practică modalitate de a atinge aceste obiective etice este prin

asigurare, sau prin apartenenţa la o societate de protecţie profesională, dacă nu cumva

consilierii au resurse personale enorme spre a se asigura singuri. În notele suplimentare sunt

incluse adresele celor care oferă ambele forme de servicii de asigurare. Smithson Mason, care

a pus la dispoziţie planurile pentru membri BAC şi BPS, a recomandat ca o poliţă de

asigurare corespunzătoare să cuprindă:

- despăgubiri profesionale (malpraxis, greşeli şi omisiuni);

- răspundere publică (include răspunderea proprietarului);

- asigurare pentru calomnie;

- asigurare pentru produs (relevantă doar pentru consilierii care oferă obiecte

cum ar fi casete audio pentru relaxare).

Motivul de a avea o asigurare corespunzătoare nu este doar altruist, pentru binele

clienţilor. Există şi o măsură de interes personal. Chiar şi costurile pentru pregătirea unei

apărări legale pentru o plângere relativ minoră pot ajunge la mii de lire, care ar putea să fie

destul de costisitoare pentru consilier. Plătirea unor prime relativ modeste oferă un grad de

predictibilitate financiară atât pentru consilier, cât şi pentru protecţia clienţilor. [74]

77

6

Respectul pentru autonomia clientului

Respectul pentru autonomia clientului este o prioritate de prim rang în majoritatea

abordărilor cu privire la consiliere. Fără un angajament de a respecta autonomia, sau

autodeterminarea clientului, consilierea ar ajunge să fie compromisă din punct de vedere etic

şi să-şi diminueze activitatea pentru clienţi. Consilierea implică faptul că un client este invitat

să se angajeze într-un fel de conversaţie cu sine, de către un consilier instruit cu privire la

modul în care să conducă pe cineva la acest fel de reflecţie personală. Clientul este sfătuit să

fie precaut cu privire la angajarea în acest fel de activitate, deoarece poate avea implicaţii

serioase pentru simţământul identităţii personale şi al deciziilor lui. De asemenea, consilierea

se desfăşoară în circumstanţe în care puterea de influenţă este distribuită inegal între consilier

şi client, în favoarea consilierului. Îndeosebi în primele etape ale relaţiei de consiliere, între

persoana care caută ajutorul şi cea care îl oferă există o inegalitate inevitabilă. Se poate

argumenta că tendinţa spre profesionalizare măreşte inegalitatea prin adăugarea unei puteri

colective de influenţă, pe care consilierul o deţine ca persoană. În absenţa unui respect serios

şi bine înrădăcinat etic faţă de autonomia personală, clientul se poate supune la manipulare în

conformitate cu interesul consilierului, sau cu alte scopuri. Pentru că majoritatea oamenilor

caută consilierea în perioade de dificultate personală sunt mai vulnerabili decât de obicei, şi

consilierii trebuie să fie conştienţi cu privire la respectarea autonomiei clientului.

Autonomia înseamnă dreptul „auto-conducerii”, sau „auto-guvernării”. [75] Raanan

Gillon a dat o definiţie mai semnificativă care identifică această însuşire esenţială ca fiind

„capacitatea de a gândi, de a decide şi acţiona pe temeiul unor gânduri şi hotărâri libere şi

independente şi fără, aşa cum spune în paşaport, „îngăduinţă sau piedică”. Totuşi, o

accentuare a autonomiei clientului îi creează consilierului câteva dificultăţi serioase. Cum

tratează consilierul aparentele aşteptări contradictorii legate de respectarea autonomiei

clientului şi, în acelaşi timp, să aibă o influenţă constructivă pentru client?

Unul dintre mijloacele de rezolvare a dilemei este să lucreze în modalităţi care

îmbunătăţesc autonomia clientului. Această strategie aparent simplă ascunde dificultatea

implicaţiilor care ar putea surveni şi care, probabil, sunt ilustrate cel mai bine de diferitele

denumiri metaforice folosite de consilieri şi terapeuţi spre a descrie efectul lor. Acesta este un

78

subiect cu privire la care consilieri recunoscuţi pentru integritatea lor personală şi profesională

au concepţii foarte diferite fără a respinge în mod necesar importanţa autonomiei clientului.

Într-o carte introductivă despre Dilemele terapeuţilor, Windy Dryden (1997) a

intervievat paisprezece terapeuţi şi consilieri renumiţi, întrebându-i cu privire la dificultăţile

muncii lor, şi îndeosebi ale problemelor greu de rezolvat. O temă care a apărut frecvent este

dificultatea de a reprezenta corect limitele între responsabilităţile consilierului şi cele ale

clientului. Mulţi dintre cei intervievaţi folosesc simboluri sau metafore pentru descrie dilema

lor. Am descoperit că este deosebit de folositor să reflectăm asupra deosebirilor de opinie

exprimate de Albert Ellis, întemeietorul terapiei comportamentale emotiv raţionale (REBT) şi

John Bancroft, psihiatru şi autor al Human Sexuality and its Problems. Îmi dau seama că sunt

înclinat spre sensibilitatea evidentă a celui de-al doilea. Cu toate acestea, după ce am trecut

peste iritarea mea iniţială, din cauza modalităţii de argumentare în care Albert Ellis îşi afirmă

concepţiile şi atitudinea lui provocatoare de a respinge alte abordări ale consilierii, am putut

să înţeleg că el abordează problema respectului faţă de autonomia clientului într-o modalitate

diferită, dar la fel de etică. Voi începe prin a descrie concepţiile lor.

Albert Ellis concepe rolul terapeutului ca fiind un „vindecător ştiinţific” ce are o

putere personală caracteristică. Când a fost intervievat de Windy Dryden, el a comentat

situaţia în care practicianul cunoaşte soluţia pentru problema clientului:

De ce să pierzi timp terapeutic prin colaborarea 50-50 cu clienţii, când nu poţi

să-i ajuţi cu nimic în problemele lor filozofice?... Desigur, dacă încerci să păstrezi o

poziţie de colaborare deplină, [76] cred că adopţi o atitudine de prefăcătorie

ipocrită…. Ipoteza mea este că multor terapeuţi, care sunt speriaţi să nu facă greşeli în

terapie, le place „colaborarea deplină”, pentru că pot să evite a-şi asuma riscuri şi a

îndeplini singuri o mare parte din munca terapeutică…. Într-un cuvânt, le este teamă

să fie directivi.

El crede că este inevitabil ca terapeuţii să nu încerce să-i potrivească pe clienţi în

sistemul lor, în contrast cu modificarea propriului sistem spre a se potrivi clientului. De

asemenea, el afirmă că este legitim să încerce să stea de vorbă cu clienţii despre ceva ce crede

că este terapeutic pe temeiuri teoretice şi practice. Gradul de autonomie pe care îl acordă

clientului este dreptul de a consimţi la terapie în aceşti termeni, sau de a refuza să fie

constrânşi, alegând pe altcineva ca terapeut.

Pe de altă parte, John Bancroft se confruntă destul de acut cu dilema între a fi un

„vindecător” şi a fi un „educator”. El recunoaşte că este atractiv să fii „vindecător” şi că

această imagine poate să fie eficientă în special pe termen scurt, dar nu poţi evita să fii

79

„expertul”, implicând mesajul: „iată ce trebuie să faci”. El argumentează că dezavantajul

rolului de vindecător apare la sfârşitul terapiei şi comentează despre munca lui cu cuplurile,

spunând că:

Dacă pleacă de la consiliere cu ideea că au fost trataţi, nu se vor considera

înzestraţi cu noi resurse pentru a trata problemele care pot să apară în viitor. Prin

urmare, o parte foarte importantă a rolului meu de „educator” este ca, până la data

când vor pleca de la mine, să-i fac pe cei doi să aibă o înţelegere clară cu privire la ce

s-a întâmplat, de ce a fost folositor, aşa încât să poată aplica singuri aceste principii

(Dryden, 1997).

El a observat că asocierea rolurilor de „vindecător” sau de „expert” cu „o dependenţă

sporită” contribuie şi la o rată mai înaltă de recădere după consiliere. Pe de altă parte,

educatorul care joacă rolul de „îndrumător” favorizează un simţământ mai mare de

dependenţă de sine cu o rată mai scăzută de recădere.

La început, am găsit că este aşa de dificil să împaci aceste puncte de vedere, încât am

considerat că unul dintre ele trebuie să fie inconsecvent cu respectul etic faţă de autonomia

clientului. Nu mai susţin această idee, dar îmi dau seama că fiecare dintre aceste concepţii este

consecventă cu o părere diferită cu privire la cât de robustă este autonomia clientului şi care

este gradul de responsabilitate şi influenţă deţinut de consilier. [77]

Ellis adoptă cu claritate părerea că autonomia clientului este robustă şi nu este deranjat

de clienţii care resping modalitatea lui de a aborda terapia, preferând alte metode. El îşi

înţelege munca drept aceea de a evalua problemele clientului, pe care le descrie ca fiind

căutarea activă şi disputarea dependenţei de sine şi a ideilor iraţionale ale clienţilor. El este

mulţumit că mulţi dintre clienţii lui cu tendinţe spre sinucidere s-au descurcat bine şi atribuie

succesul lui abilităţii lor de a trece peste gândurile de sinucidere şi de păstra această poziţie.

Cei doi clienţi care s-au sinucis la câţiva ani după terapie sunt consideraţi în afara sferei lui de

influenţă sau răspundere. Pe de altă parte, Bancroft lucrează direct cu relaţiile intime ale

oamenilor. Dificultatea majoră a muncii lui nu este atingerea unei schimbări comportamentale

pe termen scurt, pe care o consideră relativ uşor de realizat, ci modalitatea de a menţine acele

schimbări în timp. El lucrează direct cu aspecte ce sunt pe termen lung în viaţa clientului şi

consideră vulnerabilitatea lor ca fiind compromiţătoare pentru autonomie, de aici îngrijorarea

lui legată de faptul de a fi privit ca un vindecător expert. Este posibil ca ambii să-şi fi

modificat concepţiile de când au avut loc aceste interviuri, pe la mijlocul anilor 1980. Acest

lucru nu contează din punct de vedere etic, deoarece au fost doar o ilustrare a două abordări

diferite cu privire la rezolvarea dilemelor etice legate de autonomie.

80

Respectarea autonomiei clientului în consiliere nu poate fi rezolvată doar prin urmarea

unui set de reguli sau îndrumări, cum ar fi abţinerea de la sfătuire. Pot fi şi alte motive

întemeiate pentru abţinerea de la sfătuire, îndeosebi când aceasta nu este consecventă cu

abordarea terapeutică folosită, dar lucrul acesta nu face sfătuirea să fie întru totul nepotrivită.

Respectarea autonomiei clientului măreşte cerinţele atribuite consilierului. Ea cere

comunicarea la un nivel de influenţă personală potrivit clientului respectiv în acel punct al

relaţiei de consiliere. Un factor pe care consilierul ar putea să-l ia în considerare este

echilibrul între nivelul de încredere care există între el şi client şi nivelul de constrângere

asuprea clientului. Un nivel de constrângere corespunzător unei relaţii de consiliere bine

stabilizate şi sigure ar putea să fie profund lipsit de respect, dacă nu lipsit de bun simţ faţă de

client, dacă relaţia este mai puţin sigură şi nivelul de încredere este insuficient pentru al face

în stare pe client să răspundă constrângerii consilierului, sau să-şi exprime rezerve. Rolul

consilierului este de a îmbunătăţi capacitatea de autonomie personală a clientului, oricare ar fi

nivelul acesteia. În mod subiectiv, oameni experimentează diferit propriul nivel de autonomie,

în funcţie de circumstanţele generale ale vieţii şi cu dinamica din relaţii specifice. Pierderea

încrederii, simţământul de a fi antipatizat, sau incapabil să spui ce doreşti să comunici cu

adevărat pot fi tratate de consilierul [78] care se angajează activ în direcţia îmbunătăţirii

autonomiei clientului. Cerinţa esenţială este respectarea simţământului propriu clientului cu

privire la ce va fi de folos pentru el, indiferent dacă lucrul acesta implică prezentarea

posibilităţii de alege şi acceptarea faptului că clientul poate prefera să caute ajutor altundeva,

în loc să urmeze recomandările consilierului, sau dacă implică o construire atentă a unor baze

acceptate de comun acord pentru a lucra împreună.

O combinaţie foarte posibilă, care poate submina autonomia clientului, apare când

consilierul crede că el ştie ce este mai bine pentru client, mai bine chiar decât clientul însuşi,

iar acest fapt poate fi întărit de insistenţa consilierului ca acel client să se conformeze

recomandărilor lui. Această insistenţă apare cel mai adesea când consilierul simte satisfacţie

să-şi exercite puterea de influenţă şi controlul asupra altora, sau doreşte arzător ca acel client

să se conformeze experienţei lui personale, sau teoriei lui. De exemplu:

Partenerul lui Sue a decedat recent. Consilierul ei o frustrează prin faptul că

pare a se aştepta ca aceleaşi lucruri care l-au ajutat pe consilier într-o situaţie similară

să o ajute şi pe ea. De asemenea, Sue constată că modul în care se aşteaptă ca ea să

urmeze o serie de etape în suferinţă, care nu se potrivesc cu experienţa ei, este

nefolositor. Această situaţie putea să se rezolve de la sine pe mai multe căi. Sue putea

să-şi piardă încrederea în propria experienţă şi să înceapă să se conformeze

81

aşteptărilor personale şi teoretice ale consilierului. Acest lucru ar fi fost o îndepărtare

clară de la autonomie spre dependenţă. Sue putea să-l abandoneze pe consilierul care

nu este de ajutor. Acest fapt ar fi însemnat o ocazie pierdută. Sue putea să se opună

modalităţii în care lucrează consilierul, lucru riscant, şi ar fi fost posibil ca ea să nu fi

avut suficientă energie emoţională pentru acest comportament, când se simţea aşa de

vulnerabilă. Rezultatul cel mai bun este acela în care consilierul este sensibil la

reacţiile lui Sue, o invită să răspundă şi, cu ajutorul supervizării consilierii, să

modifice abordarea ei, demonstrând respect pentru experienţa personală şi autonomia

ei.

Acest exemplu arată puterea de influenţă a consilierului asupra clienţilor vulnerabili şi

modul în care, printr-un entuziasm prea mare pentru o anumită teorie sau abordare, autonomia

poate să fie subminată şi dependenţa clientului să fie încurajată în mod nepotrivit. Exemplul

dat presupune că clientul a dezvoltat o înţelegere suficientă pentru a fi în stare să-şi dea seama

ce se întâmplă şi are capacitatea de a lua iniţiativă. Alţi clienţi pot fi aşa de epuizaţi de faptul

că experienţa lor este invalidată, încât nu reuşesc să-şi dea seama ce li se întâmplă. Prin

urmare, consilierul se află pe o poziţie foarte puternică, iar acest lucru este periculos, [79]

dacă nu este conştient de posibilitatea de a-şi folosi această putere de influenţă spre a submina

dezvoltarea autonomiei clientului. Alice Miller (1990) caracterizează astfel de situaţii ca fiind

potenţial „otrăvitoare”. Ea este preocupată îndeosebi de modalitatea în care psihanaliştii

ortodocşi respingeau, până recent, rapoartele de abuz sexual în copilărie ale clienţilor ca fiind

o fantezie. Teoriile psihanalitice au avut efectul unui comportament automat şi inconştient de

a închide ochii, excluzând din atenţie experienţa reală a copilăriei clientului. Aproape toţi

consilierii sunt dispuşi să accepte acum posibilitatea ca clienţii să-şi amintească evenimente

reale, când descriu abuzul sexual din copilărie. Acceptarea răspândită a acestui punct de

vedere a avut loc abia în anii 1980. Cu toate acestea, este bine să ne întrebăm dacă nu cumva

mai sunt şi alte „adevăruri” teoretice în repertoriul consilierilor, care să-i facă să nu vadă

aspecte din experienţa clientului. Dacă se doreşte ca dreptul clientului la autonomie să fie

respectat şi clientul să nu fie otrăvit printr-o interpretare sau neîncredere a consilierului, este

important să nu excludem ceva care trebuie să fie acceptat ca adevărat. Acesta nu este un

argument etic împotriva neîncrederii sau al interpretărilor. Este un argument pentru evitarea

atribuirii de prea multă certitudine unei teorii şi a încercării de a-i impune clientului un punct

de vedere, îndeosebi dacă intră în contradicţie cu experienţa relatată de client. Atât clienţii, cât

şi consilierii au nevoie de o măsură de sănătate emoţională pentru a recunoaşte aceste situaţii.

În cuvintele lui Miller, „Numai o persoană înţeleaptă este în stare să înţeleagă modalitatea în

82

care teoria pură poate să funcţioneze ca mijloc al puterii, deoarece nu va fi intimidată de ce

este de neînţeles”.

Interviurile din Theraists’ Dilemmas sugerează că toţi consilierii sunt confruntaţi cel

mai serios cu limitele corecte ale responsabilităţii în fiecare dintre cele două situaţii. Prima

apare când consilierul crede că poate vedea o soluţie la problemele clientului, dar la probleme

care încă nu au apărut la client. Cea de a doua apare, când clientul îi cere consilierului să-şi

exprime părerea personală, cum ar fi „Crezi că s-a terminat cu căsătoria mea?” sau „Crezi că

sunt capabil să înving această problemă?” Aceste dileme sunt inevitabile în consiliere şi

trebuie să fie evaluate în lumina circumstanţelor. O parte din acest proces implică întrebările:

- Îmi asum eu, în calitate de consilier, responsabilităţi care ar fi mai potrivit

să-i aparţină clientului?

- Este vreun mod în care să pot răspunde, aşa încât să măresc autonomia

clientului şi să minimalizez dependenţa lui de mine?

Consilierii care îşi pun aceste întrebări sistematic sunt mult mai puţin predispuşi să

rămână în graniţele care le atribuie clienţilor [80] responsabilitatea cuvenită pentru rezultatul

consilierii. John Rowan, un terapeut umanist, a accentuat importanţa modului în care

consilierii gândesc şi vorbesc despre rolul lor. El observă că este ispititor să descrie realizările

în consiliere în termeni ca:

- să produci o breşă într-un client;

- să vindeci clientul;

- să duci clientul de la adaptare la extaz;

- abilitatea de a facilita schimbarea de direcţie a clientului;

- abilitatea de a duce clientul la o schimbare de genul catarsis/înţelegere

adâncă/schimbare corporală/schimbare pivotală.

Totuşi, toate acestea sunt, în cele din urmă, lucruri pe care le face mai

degrabă clientul, decât terapeutul sau consilierul. Ce cred eu că este valabil pe o listă

ca aceasta este să cauţi să urmăreşti lucrurile pe care le face terapeutul (sau

consilierul) (Rowan, 1983).

Această abordare a respectării autonomiei clientului este întemeiată pe păstrarea unei

deosebiri clare între responsabilitatea pentru procesul consilierii şi responsabilitatea pentru

rezultate. Consilierul este privit ca fiind responsabil pentru organizarea procesului consilierii.

Clientul este responsabil pentru rezultatele consilierii. Aceasta este o deosebire larg folosită,

pe care mulţi consilieri o aplică în munca lor. Folosirea acestei abordări clarifică şi adânceşte

modul în care înţelegem respectarea autonomiei clientului. Guidelines for the Professional

83

Practice of Counselling Psychology (BPS, 1995a: 1.3.1) stabileşte în termeni clari

angajamentele etice esenţiale cu privire la respectul pentru autonomia clientului.

1.3.1 Practicianul va căuta întotdeauna să promoveze controlul clienţilor

asupra propriei vieţi şi abilitatea lor de a lua decizii corespunzătoare, fiind conştient

de dinamica puterii din relaţia profesionist/client pe tot parcursul consilierii.

În practică, există o serie de strategii care sunt folosite de obicei pentru a susţine etica

respectului pentru autonomia clientului.

Accentuarea naturii voluntare a consilierii

Faptul că activitatea de consiliere este ceva voluntar din partea clientului este un

principiu fundamental. În majoritatea situaţiilor, lucrurile sunt clare în această privinţă.

Clientul este cel care l-a căutat pe consilier, ca o alegere personală, fără să se simtă obligat

[81] să fie consiliat, fără să fi fost trimis la consiliere, ca o alternativă la ceva mai rău, poate o

măsură disciplinară.

Cu toate acestea, consilierii care lucrează în cadrul unor instituţii raportează că sunt

situaţii în care clientul poate să caute consilierea pentru că este constrâns de altcineva. De

exemplu, consilierii angajaţilor pot să aibă pe cineva care a fost trimis la ei ca o alternativă la

proceduri disciplinare, sau ca parte a unei proceduri disciplinară. Consilierii din învăţământ de

asemenea se confruntă cu faptul de a avea clienţi care le sunt trimişi, de obicei, pentru tratarea

unor tulburări de comportament, dar, uneori, pentru că un membru al personalului a

recunoscut că un elev este profund tulburat şi are nevoie de ajutor. Unii oameni caută

consilierea în tot felul de contexte, pentru că se simt constrânşi de parteneri, prieteni, sau

familie. De obicei, persoana care trimite clientul o face din dorinţa de a ajuta şi de acţiona

constructiv. Totuşi, fapta ei ridică o serie de dificultăţi pentru consilier. Mai întâi, pune la

îndoială abilitatea clientului de a-şi exercita dreptul de a alege să participe sau nu la

consiliere. În al doilea rând, pot fi aşteptări predeterminate cu privire la rezultatele consilierii,

rezultate care nu sunt în mod obligatoriu cele ale clientului. Acest lucru poate să nu fie o

problemă aşa de mare, dacă scopul este de a reduce tulburarea, iar clientul este dispus să

împărtăşească acest scop. Aşteptările cu privire la schimbările de comportament al clientului

tind să fie mult mai problematice. De exemplu:

Carl este trimis să consulte un consilier al şcolii pentru a înceta un

comportament pe care profesorul lui îl consideră distructiv. În timpul consilierii, se

84

observă că băiatul se simte greşit înţeles şi sâcâit de profesorul lui. El vrea să

găsească modalităţi de a-şi exprima mai eficient părerile, şi nu să ajungă mai supus.

Orice încercare a consilierului de a-i impune lui Carl părerile profesorului va fi o

călcare clară a spiritului naturii voluntare a consilierii şi va indica o lipsă de respect faţă de

autonomia clientului.

O situaţie paralelă apare şi la adulţi. Uneori, adulţii sunt trimişi la consilieri de către

angajatori, ca o alternativă la procedurile de disciplină. Din nou, acest lucru este făcut de

obicei din milă faţă de client. De exemplu:

Joan este trimisă la un consilier al firmei pentru a fi ajutată să reducă

întârzierile la locul de muncă şi absenţele fără explicaţie. Şeful de personal, care a

trimis-o, bănuieşte că ea are probleme în familie şi a ales această cale, în loc să o

concedieze, având în vedere că este puţin probabil să fie reangajată de altcineva. [82]

În aceste circumstanţe, există o posibilitate considerabilă să aibă loc confuzii cu

privire la autonomia clientului şi rolul consilierului. Ce ar fi, dacă Joan, fără să ştie şeful de

personal, îşi pregătea propria mică afacere şi acesta era motivul pentru care era absentă şi

avea reţineri în a da explicaţii? Dacă şeful de personal are dreptate cu privire la problemele de

familie ale lui Joan, care determină absenţa ei, dar Joan se mulţumeşte să le folosească drept

scuză şi vrea să meargă la consiliere ca mijloc de a amâna ziua în care va recunoaşte lucrul

acesta? În ambele situaţii, consilierul se poate simţi prins între dorinţele clientului şi cele ale

şefului de personal. Cu siguranţă, consilierea nu are multe şanse de a fi eficientă, deoarece

clienta nu este dedicată procesului, ci mai degrabă se foloseşte de simpla participare ca o

apărare faţă de o alternativă mai puţin plăcută. Această situaţie poate să fie evitată printr-o

administrare mai bună a sistemelor, care stabileşte o deosebire clară între procedurile

disciplinare şi consiliere. Joan ar fi fost mai în măsură să hotărască dacă vrea să participe la

consiliere, dacă şeful de personal ar fi spus: „Dacă raportul cu privire prezenţa ta nu va atinge

un anumit nivel până la o dată specifică, vor începe procedurile de disciplinare, sau

concediere. Îmi dau seama că pot exista unele probleme care contribuie la absenţele tale şi aş

dori să te ajut. Poate că vei considera folositor să vorbeşti cu un consilier care să te ajute să

rezolvi aceste probleme. Până la urmă, trebuie să iau măsuri pentru a asigura o participare

acceptabilă la serviciu”. Dacă alegerea de a consulta sau nu un consilier este prezentată în

felul acesta, va fi mai clar că rezultatul procedurii disciplinare nu depinde de faptul că Joan va

merge la consilier, ci de îmbunătăţirea prezenţei ei la locul de muncă. Dacă va consulta un

consilier, va fi pentru că doreşte lucrul acesta şi este mai predispusă să se angajeze activ în

proces.

85

Uneori se întâmplă ca un consilier să nu fie în situaţia de a-i influenţa pe alţii să

împiedice „trimiterea” unui client la consiliere. De exemplu, un client poate să meargă la un

consilier spre a se conforma dorinţei unui partener, sau sub ameninţarea că se va face un alt

lucru pe care clientul vrea să-l împiedice. Exemplul clasic ar fi o persoană care acceptă un

tratament de dezintoxicare pentru alcool sau droguri, care include consilierea ca alternativă la

o pedeapsă sub supraveghere. Sub legislaţia recentă, cei care comit abuzuri sexuale pot să fie

obligaţi să accepte consilierea. Poate un client să fie voluntar, când este ameninţat cu

închisoarea? Aceasta este una dintre numeroasele situaţii în care consilierul nu poate să

presupună că însuşi clientul, nu altcineva, este cel ce doreşte să beneficieze de consiliere. O

practică bună pentru consilieri este să îl ajute pe client să-şi stabilească opţiunea, incluzând

posibilitatea de a nu începe consilierea. Acesta poate să fie un proces foarte rapid, sau poate

să cuprindă mai multe şedinţe de „preconsiliere”, înainte ca clientul să se clarifice dacă

doreşte sau nu să înceapă. [83]

Accentul etic pus pe consimţământ ca fiind esenţial pentru respectarea autonomiei

individului este confirmat şi de lege. Din punct de vedere legal, adulţii (adică persoanele peste

18 ani) au dreptul de a-şi da consimţământul, sau de a refuza orice formă de tratament, cu

excepţia faptului că există o autorizaţie legală de impunere a tratamentului. Tinerii între 16 şi

18 ani, de asemenea, au dreptul de a consimţi, sau de a refuza orice tratament, deşi refuzul

unui tratament care salvează viaţa poate să fie anulat de o hotărâre a Înaltei Curţi. Sub 16 ani,

o persoană ce are suficientă capacitate de înţelegere şi inteligenţă este în stare să dea un

consimţământ valabil, care nu poate fi interzis de părinţi, sau de cei cu responsabilităţi

parentale. Consilierul este cel care stabileşte dacă o persoană are sau nu suficientă capacitate

de înţelegere şi inteligenţă. Nivelul diferă în funcţie de natura serviciului căutat, dar trebuie să

fie comparat cu consecinţele deciziei. În Anglia, nu există nici o precizare cu privire la vârstă.

În Scoţia, „un copil peste doisprezece ani poate fi considerat suficient de mare şi de matur

spre a-şi forma o opinie”, adică de a participa la luarea deciziilor (s6 Children [Scotland] Act

1995). Atât în Scoţia, cât şi în Anglia, dacă un copil este considerat insuficient de inteligent,

este cerut consimţământul părinţilor. Este suficient consimţământul unui singur părinte, sau al

unei singure persoane ce deţine responsabilităţi parentale. Dacă acest consimţământ nu a fost

obţinut înainte de consiliere, se poate ajunge la o plângere legală pentru ofensa civilă de ultraj

sau, în consiliere, mai degrabă de falsă privare de libertate (greşit numită şi considerată mai

bine ca o restrângere greşită a libertăţii). Aspectele legale ale consimţământului dat în

cunoştinţă de cauză sunt luate în considerare şi în contextul sinuciderii şi al confidenţialităţii

(vezi capitolele 7 şi 10).

86

Încurajarea clienţilor de a alege

consilieri care să împlinească nevoile lor

Dezvoltarea rapidă a consilierii înseamnă pentru clienţi oportunităţi tot mai mari de a

alege consilierii. Unii clienţi vor alege pe temeiul sexului, sau al originii etnice sau culturale a

consilierului. Adesea, clientul va căuta pe cineva care are o origine similară cu a sa, dar nu

este obligatoriu să fie aşa. Îmi dau seama că una dintre iniţiativele principale ale consilierii a

dat greş prin faptul că se face această presupunere. Când s-a stabilit serviciul de consiliere

pentru un mare număr de refugiaţi dintr-o ţară central africană, au fost numiţi consilieri de

aceeaşi origine culturală şi etnică pentru a minimaliza barierele culturale posibile faţă de

clienţii potenţiali. Cu toate acestea serviciul a fost doar puţin folositor, până când a fost

numită o englezoaică albă. [84] Ea a descoperit că potenţialii clienţi erau împiedicaţi de

temerile cu privire la confidenţialitate şi de posibilitatea ca detaliile legate de provenienţa lor,

sau de circumstanţele ca unele date să ajungă înapoi în ţara lor de origine cu un posibil impact

negativ asupra membrilor familiilor lor, care încă locuiau într-o zonă de război. Acesta este

unul dintre exemplele cele mai clare cu privire la pericolele faptului de a face presupuneri

legate de consilierii potriviţi pentru alte persoane. Adesea, criteriul de alegere este mult mai

personal şi se concentrează asupra posibilităţii de formare a unei relaţii constructive.

Atunci când pot să aleagă consilierii, clienţii potenţiali sunt tot mai încurajaţi să caute

bine. Sfatul dat de Which? Way to Health este reprezentativ pentru felul de îndrumare acordat

de organizaţiile pentru consumatori cu privire la maximizarea satisfacţiei clientului şi

reducerea riscului de incompetenţă a consilierului, sau al exploatării sexuale a clienţilor.

1. Hotărâţi ce vreţi

- Ce vreţi să obţineţi din terapie – de ce o căutaţi şi ce rezultat ar însemna că

terapia a avut succes? [85]

- Doriţi o susţinere pe termen lung, sau ajutor pentru o problemă pe termen

scurt? Cât de mult puteţi să vă permiteţi?

- Ce tip de terapie vi s-ar potrivi?

2. Găsiţi posibilii terapeuţi

- O recomandare din partea unui prieten, sau din partea grupul profesional

este o cale bună de a găsi un terapeut.

87

- Contactaţi British Association for Counselling…. Ei pot să trimită o listă de

terapeuţi aflaţi în zona voastră. Unii sunt acreditaţi de BAC, având un minim de 450

de ore de instruire şi 450 de ore de experienţă. Cu toate acestea, majoritatea nu sunt.

- Contactaţi organizaţiile de terapie pentru a întreba dacă vreunul dintre

membrii lor activează în zona voastră. Puteţi să obţineţi lista organizaţiilor de la

BAC, de la UK Standing Conference for Psychotherapy şi de la MIND.

3. Alegeţi un terapeut

Contactaţi câţiva terapeuţi şi discutaţi următoarele puncte:

- Care sunt calificările pe care le au?

- Câţi ani au practicat şi câte ore de experienţă au dobândit?

- Sunt membrii vreunei organizaţii profesionale?

4. Nu fiţi tensionaţi

- Nu vă fie teamă să vă bazaţi pe ce simţiţi: dacă nu vă place terapeutul, sau

simţiţi că nu vă ajută, opriţi-vă. Terapia este pentru binele vostru – nu aveţi nici o

obligaţie faţă de terapeut.

- Dacă în vreun stadiu credeţi că terapeutul se poartă necorespunzător,

discutaţi cu el acest lucru, încetaţi să-l vedeţi, sau raportaţi-l organizaţiei profesionale

din care face parte.

(Consumers’ Association, 1991)

Recomandările de acest fel sunt în armonie cu respectul faţă de autonomia clientului.

De asemenea, mulţi consilieri oferă o şedinţă de încercare, fără nici o obligaţie din partea

vreunei părţi de a continua consilierea. Această practică este o demonstrare în plus a

respectului faţă de autonomia clientului.

Oferirea de informaţii pre-consiliere

Alegerea unui consilier de către client poate fi adesea ajutată într-o mare măsură de

oferirea unor informaţii scrise cu privire la temeiul pe care se desfăşoară consilierea. Astfel de

informaţii pot să conţină:

- o informare relevantă cu privire la experienţa şi pregătirea consilierului;

- o scurtă definire, sau o descriere a consilierii;

- un rezumat cu privire la ce poate clientul să aştepte de la consilier;

88

- orice procedură de reclamaţie;

- aranjamentele pentru plăţi şi taxe.

Am văzut multe asemenea pliante. Unele sunt prezentate frumos, cu grafică şi

fotografii color şi conţin declaraţii de la clienţii anteriori. Altele sunt doar nişte coli A4 cu un

rezumat al punctelor cheie. Calitatea prezentării este în primul rând o chestiune de marketing,

care arată cum să se comunică eficient cu clienţii potenţiali. Conţinutul transmite respectul

faţă de autonomia clienţilor. [86]

Una dintre problemele cu care se confruntă cineva când scrie un pliant despre

serviciile de consiliere este ce să spună despre confidenţialitate. Este recomandabil să fie

evitate afirmaţii de felul: „Consilierea este total confidenţială”, pentru că aceasta ar reprezenta

greşit etica în consiliere şi, cu siguranţă, legea (vezi Capitolul 10). Este mai bine să afirmăm

simplu: „Consilierea este confidenţială”. Dacă sunt situaţii cunoscute în care confidenţialitatea

nu poate fi garantată, acestea trebuie să fie menţionate, sau dacă situaţiile au doar o

posibilitate îndepărtată de a apărea, clienţii potenţiali trebuie să fie încurajaţi să-i pună

consilierului lor orice întrebări cu privire la confidenţialitate. Acest lucru ar putea să cuprindă

o declaraţie de felul următor:

Consilierii înţeleg că, pentru oricine caută consilierea, confidenţialitatea poate

să fie foarte importantă. Dacă doriţi informaţii suplimentare despre nivelul de

confidenţialitate pe care îl oferim, sau despre orice alt subiect, vă rugăm să-l întrebaţi

pe consilier despre ele la începerea şedinţei.

Principiul fundamental este că toţi clienţii trebuie să cunoască termenii pe baza cărora

li se oferă confidenţialitatea. În special, ei trebuie să cunoască toate condiţiile previzibile, în

care confidenţialitatea nu este posibilă. Michael Megranahan (1989) a făcut o recomandare

clară cu privire la standardul de practică pentru consilierea angajaţilor care, după opinia mea,

ar trebui să fie transferată în toate contextele în care este oferită consilierea.

Persoana care caută ajutor poate fie să pună următoarele întrebări în mod

direct: „De unde ştiu că lucrurile pe care le spun vor fi confidenţiale?”, „Ce garanţii

am?”, sau să presupună că întreaga conversaţie este confidenţială. Prin urmare, este

esenţial ca limitele (dacă trebuie să fie vreuna) care guvernează confidenţialitatea să

fie pre-definite şi convenite cu organizaţia angajatoare fără ambiguităţi, precum şi

comunicate la începutul oricărui interviu de consiliere, fiecărei persoane care caută

ajutor. Limitele consilierii trebuie să fie aduse la cunoştinţa publicului pentru fiecare

persoană care are acces la servicii de consiliere şi să fie prezentate în scris într-un

manual al angajatului.

89

Adesea, am fost întrebat dacă clienţilor trebuie să li se dea întotdeauna exemplare ale

codurilor sau ghidurilor relevante, ca parte a informării pre-consiliere. În ansamblu, nu cred

că este potrivit. Un cod nu este suficient de specific pentru circumstanţele particulare ale

relaţiei dintre consilier şi client. Cred că este mai bine ca clienţii să fie informaţi despre

existenţa acestui cod şi să fie pus la dispoziţia clienţilor îndată ce este cerut. [87] Este mult

mai bine să se producă informaţii specifice consilierii, care să fie puse la dispoziţie într-un stil

corespunzător grupului de clienţi. Uneori, acest lucru va necesita informaţii în alte limbi decât

engleza. De asemenea, poate fi necesară folosirea desenelor pentru clienţii care nu sunt în

stare să citească, sau să se ofere ocazia pentru o discuţie preliminară, de pre-consiliere, cu

clientul sau consilierul despre oportunitatea consilierii.

Pana aici

Claritatea contractului

Consilierea nu este singura care acordă o importanţă considerabilă autonomiei

clientului. O accentuare tot mai mare a autonomiei are loc şi în alte profesii care au fost

considerate paternale, datorită preocupării pentru binele cuiva. Reiter-Theil et al.(1991) a

observat: „Derivat din principiul respectului pentru autonomie, consimţământul în cunoştinţă

de cauză a ajuns, din anii 1970, una dintre regulile predominante în etica medicală.

Consimţământul în cunoştinţă de cauză este acordul cuiva pentru tratament, după ce

persoana a înţeles:

- procedeele sau metodele folosite,

- orice riscuri şi beneficii şi

- informaţiile cu privire la alternativele relevante.

Trebuie să se garanteze că clientul a consimţit fără a fi constrâns ori manipulat şi că

este în stare să ia decizii raţionale, bazate pe informaţiile oferite. Cu toate acestea,

consimţământul este standardul minim absolut de practică în consiliere. Este mai potrivit

pentru situaţiile în care persoana este supusă unui tratament, decât în consiliere, unde clientul

este un participant activ. Majoritatea ghidurilor eticii pentru consiliere cer un standard mai

înalt al angajării active a clientului în procesul de realizare a contractului. BAC, BPS şi

COSCA îi cer consilierului, chiar cu un nivel de obligativitate, să fie responsabil pentru

stabilirea unor contracte clare şi explicite cu clienţii la începutul relaţiei. Codul BAC afirmă:

Consilierii au responsabilitatea de a ajunge la un acord cu clienţii cu privire la

termenii pe temeiul cărora este acordată consilierea, inclusiv valabilitatea şi gradul de

90

consiliere oferite, aranjamentele pentru restituirea oricărei taxe, anularea întâlnirilor şi

alte aspecte semnificative. [88] Comunicarea oricăror termeni esenţiali şi a oricăror

negocieri să fie concluzionată prin ajungerea la o înţelegere clară, înainte ca clientul

să fie confruntat cu orice angajament, sau răspundere de orice fel (BAC, 1997;

B4.3.1).

Consilierii ridică adesea două probleme: dacă un contract poate fi întemeiat pe un

acord verbal, şi nu pe un acord scris, şi cum să trateze situaţiile în care clientul este mai

preocupat să înceapă consilierea, decât să discute aranjamentele contractuale. Voi dezbate

fiecare dintre aceste probleme pe rând.

Nu există nici un motiv etic sau legal care să ceară ca acest contract să fie în scris. Pot

fi situaţii în care înţelegerea verbală este suficientă. Cu toate acestea, dacă există vreun motiv

pentru anticiparea zonelor potenţiale de înţelegere greşită, sau dificultăţi cu privire la tratarea

relaţiei, ar fi mai bine să aibă loc un acord scris. Contractul poate să slujească şi altor scopuri,

pe lângă demonstrarea respectului pentru autonomia clientului. El poate să fie o metodă de

întărire a scopurilor terapeutice sau ale scopurilor consilierii. De asemenea, stabileşte un

acord legal între consilier şi client, ce poate fi impus. Ori de câte ori clientul plăteşte

onorariile, sau oferă un serviciu în locul onorariilor, de exemplu grădinărit sau decorări, orice

înţelegere între consilier şi client poate fi impusă legal. Un raport scris al înţelegerii, sub

forma unei declaraţii semnate, însoţit de o notă cu privire la caz, sau o scrisoare trimisă

clientului pentru confirmarea faptului că lucrurile convenite reduc riscul unor amintiri

contradictorii mai târziu. Un contract verbal poate fi impus legal, dar este mult mai vulnerabil

de a fi contrazis în orice dispută legală, sau procedură de reclamaţie adresată organizaţiei

profesionale.

Accentul etic pus pe claritatea contractului la începutul consilierii este uneori în

dezacord cu experienţa practică în lucrul cu clienţii. Unii clienţi vor să înceapă consilierea cât

mai repede cu putinţă, fie din cauza nivelului lor de tulburare, fie al urgenţei problemei care îi

preocupă. În aceste circumstanţe, poate fi dificil să începi negocieri semnificative cu privire la

un contract, iar a face aşa ceva poate părea o lipsă de respect faţă de dorinţa lor evidentă de a

începe consilierea. Aceasta este una dintre situaţiile care pot fi uşurate prin oferirea de

informaţii pre-consiliere şi prin simpla verificare a faptului că clientul a citit materialul şi este

dispus să înceapă pe aceste temeiuri. Aranjamentele contractuale pot fi revizuite îndată ce

urgenţa iniţială a fost depăşită.

În general, se consideră că este bine ca relaţia contractuală cu clientul să fie revizuită

periodic. Aceste revizuiri se vor concentra, probabil, asupra ţintelor terapeutice şi asupra

91

realizărilor consilierii, [89] dar pot să cuprindă şi clarificări cu privire la aşteptările legate de

confidenţialitate, sau aranjamente de ordin practic. Temeiurile terapeutice şi legale ale relaţiei

pot fi schimbate prin asemenea revizuiri.

Respectul faţă de valorile, convingerile şi alegerile clientului

Una dintre dificultăţile majore ale respectării autonomiei clienţilor este respectul faţă

de valorile şi convingerile lor, care pot să fie foarte diferite de cele proprii, sau considerate a

fi inacceptabile în contextul grupului social ori cultural al cuiva. Toate cerinţele etice ale

principalelor organizaţii naţionale de consiliere sunt clare cu privire la acest aspect. Ghidurile

pentru consilierii psihologici cer ca: „Practicienii să respecte diversitatea convingerilor şi a

valorilor şi să-şi revizuiască practica în permanenţă, cu datoria de a lua în considerare

schimbarea normelor sociale” (BPS, 1995a: s1.3.2). Folosirea cuvântului „respect” în acest

cod, şi în altele, sugerează un angajament categoric de a lucra şi de a oferi ajutorul în

contextul acelor convingeri şi valori, şi nu de a ignora şi tolera pur şi simplu astfel de

deosebiri.

Relaţia dintre autonomia consilierului şi cea a clientului

Standardul optim în consiliere este că, atât consilierul, cât şi clientul conlucrează în

virtutea unei alegeri autonome şi deliberate. Acest fapt este posibil, atunci când ambii

împărtăşesc valori personale importante. Cu toate acestea, nu este acest aspect nu este

întotdeauna esenţial. Consilierea poate să aibă loc şi când există deosebiri de valori, cu

condiţia ca valorile personale ale consilierului să fie consecvente cu respectul faţă de valorile,

concepţiile şi alegerile clientului şi cu angajamentul de a lucra în acest context. În realitate,

bănuiesc că adesea se întâmplă aşa. Consilierii şi clienţii conlucrează satisfăcător, acolo unde

valorile personale sunt mai degrabă compatibile, decât identice. Consilierului îi revine

răspunderea de a-i oferi clientului spaţiu suficient pentru a lucra în contextul propriului sistem

de valori, în timp ce sistemul de valori al consilierului validează relaţia şi evită să-i impună

clientului sistemul lui de valori. Fără angajamentul consilierului de a respecta valorile şi

capacitatea de autodeterminare ale clientului, relaţia este lipsită de integritate. Integritatea cere

ca atât consilierul, cât şi clientul să acţioneze autonom. [90]

92

Cu toate acestea, stabilirea unei asemenea relaţii este un standard greu de menţinut şi

nu este întotdeauna uşor să se procedeze astfel. Ce să facă un consilier când constată că

lucrează cu un client ale cărui valori personale sunt aşa de contradictorii cu ale sale, încât atât

integritatea relaţiei de consiliere, cât şi a integrităţii personale a consilierului sunt ameninţate?

De exemplu:

Mark este un pacifist convins din motive personale şi religioase. El consiliază

pentru stres post-traumatic soldaţi care se întorc la viaţa civilă. Înseamnă respectul

faţă de valorile şi convingerile clientului şi faţă de capacitatea de autodeterminare că

el trebuie să fie dispus şi să consilieze soldaţi care doresc să se întoarcă în serviciul

militar activ?

Dilema lui Mark este întâlnită în multe forme. În ce măsură respectul faţă de

autonomia clientului le cere consilierilor să lucreze cu clienţi care aleg să acţioneze în

modalităţi care contravin propriilor convingeri adânc susţinute?

Când BAC’Standards and Ehtics Committe a fost întrebat cu privire la această

problemă, s-a identificat o linie de referinţă pentru practică. Aceasta este disponibilitatea

consilierului de a-l ajuta pe client să găsească o sursă de consiliere care îi oferă un sprijin mai

mare pentru acţiunile pe care acesta şi le propune. De-a lungul anilor, au fost luate în

considerare o serie de exemple de aplicare a acestui principiu. Două dintre ele au apărut de

mai multe ori.

Consilierea pro-viaţă

Unii consilieri au convingeri personale puternice împotriva avortului şi tratează acest

fapt ca pe o problemă de conştiinţă. Un asemenea consilier poate să lucreze într-un context în

care consultă clienţi cu o varietate de probleme, aşa încât problema avortului să apară doar

rareori. Pe de altă parte, poate să lucreze în calitate de consilier într-o organizaţie pro-viaţă, cu

scopul explicit de a oferi alternative la avort. Ce să facă un astfel de consilier, dacă o clientă

decide că doreşte să facă un avort? A spune pur şi simplu: „Nu sunt de acord cu alegerea ta şi

nu pot face mai mult, vino să mă vezi, când îţi schimbi decizia” este incompatibil chiar şi cu

nivelul minim de respect faţă de autonomia clientului. Nivelul minim de respect înseamnă a-i

oferi clientei informaţii suficiente pentru a o face în stare să-şi pună în aplicare alegerea. Ideal

ar fi ca acel consilier să-i poată face o recomandare spre a consulta pe cineva care să fie în

stare să susţină mai mult alegerile autonome ale clientei. [91]

93

Consilierea creştină

Multe servicii de consiliere care se identifică drept aparţinătoare la mişcarea creştină

de consiliere rezolvă problema protejării integrităţii serviciilor lor prin prezentarea explicită a

orientării religioase. Ele pot afirma explicit că lucrează în „conformitate cu presupunerile,

ţintele şi metodele biblice în contextul unui angajament, înţelegeri şi valori creştine”. Acolo

unde aceste servicii sunt acordate unor persoane cu aceeaşi gândire, problema respectului faţă

de autonomia clientului este neutralizată. Totuşi, când aceste servicii sunt oferite publicului

larg, între principiile etice şi valorile consilierii ce includ o agendă religioasă îngust definită şi

acelea care sunt folosite în cadrul principiilor etice susţinute în cartea aceasta există un

conflict considerabil. Principiul autonomiei îi cere consilierului să lucreze având respect

pentru orice concepţie religioasă a clientului, indiferent dacă clientul se consideră creştin, sau

de altă credinţă religioasă, ori nu este afiliat nici unei religii. Oricui susţine vreo formă de

credinţă fundamentalistă îi va fi greu să atingă acest deziderat.

Tipul de consiliere creştină tocmai descris nu trebuie să fie confundat cu consilierea

acordată de cineva care are convingeri creştine, dar respectă dreptul clientului de a susţine

credinţe religioase diferite, sau nici o religie. În consilierea pastorală există o tradiţie îndelung

stabilită care se întemeiază pe respectul faţă de autonomia clientului cu privire la convingerile

religioase (Hiltner, 1949; Wise, 1951; Foskett şi Lyall, 1988).

Clienţii rasişti sau sexişti

Acordarea de servicii de consiliere pe temeiul oportunităţilor egale ale utilizatorilor

serviciului este consecventă din punct de vedere etic cu valorile centrale ale respectului,

integrităţii şi imparţialităţii consilierii. Un consilier intenţionat rasist sau intolerant cu privire

la sex nu poate să se conformeze cu integritate valorilor consilierii. Acest fapt ridică

întrebarea: Cum să-i răspundă un consilier unui client care nu împărtăşeşte aceste valori? Din

când în când, consilierii care au fost adânc tulburaţi de rasismul sau sexismul unor clienţi mi-

au cerut îndrumarea. De exemplu:

Rachel este conştiincioasă în încercarea de a stabili relaţii cu clienţii care au

calităţile integrităţii, imparţialităţii şi respectului. Tom, un client, susţine cu

convingere concepţii intolerante şi adesea opresive cu privire la oamenii de origine

[92] etnică diferită de a sa, iar acestea sunt temeiurile comportamentului ales de el.

Cum să răspundă Rachel?

94

Majoritatea consilierilor cu care am discutat acest subiect acceptă faptul că nici un

consilier nu are datoria implicită de a combate concepţiile clienţilor. Consilierea trebuie să fie

acordată în modalităţi care le îngăduie clienţilor să-şi exprime păreri ce diferă considerabil de

acelea ale consilierului. Respectul pentru dreptul clientului de a-şi exprima păreri antisociale

şi simţăminte negative faţă de alţii a fost întotdeauna o parte importantă a respectului faţă de

capacitatea de autodeterminare a clientului. De asemenea, este o parte a procesului terapeutic,

în care asemenea simţăminte se schimbă uneori. Prin urmare, relaţia de consiliere nu este

locul potrivit pentru o campanie în vederea unei toleranţe sociale mai mari. Cu toate acestea,

ocazional, acest rezultat poate să fie atins prin decizii în zonele de sensibilitate personală, care

stârnesc intoleranţa. Totuşi, analiza aceasta nu rezolvă dilema lui Rachel. Ea se confruntă cu

un client ale cărui valori personale sunt aşa de diferite de cele proprii, încât nu se mai simte în

stare să acorde respectul faţă de capacitatea lui de autodeterminare, fără a-şi sacrifica

integritatea personală. Din punctul ei de vedere, situaţia nu este rezolvată prin păstrarea unor

limite clare între propriul sistem de valori şi cel al clienţilor ei. În aceste circumstanţe, pare

potrivit să luăm în considerare discutarea directă a conflictului dintre valorile personale şi cele

ale clientului. Numai după ce problema a fost discutată deschis între consilier şi client, fiecare

dintre ei poate fi în situaţia de a hotărî dacă este de dorit să continue consilierea împreună. Cu

toate acestea, a continua fără să se discute subiectul este un fapt căruia i se pot aduce

obiecţiuni atât din perspectiva consilierului, cât şi a clientului. Nu este posibil să ajuţi în mod

conştient pe cineva să ducă o viaţă în conformitate cu valorile lui, în timp ce dezaprobi cu

convingere acele valori. În aceeaşi măsură, clientul poate să aibă un temei moral valabil de a

obiecta faţă de faptul de a fi consiliat de cineva care continuă să dezaprobe în secret valorile

lui. Acest lucru ar putea fi privit ca o subminare ascunsă a autonomiei lui. Integritatea relaţiei

cere găsirea unui temei pe care atât consilierul, cât şi clientul să poată începe să-şi respecte

reciproc autonomia. Altfel, ar fi mai bine să se întrerupă consilierea, iar consilierul să-l ajute

pe client să găsească o altă cale de a fi ajutat, dacă va cere.

Cel mai bine este ca problemele care au acest nivel de dificultate să fie discutate cu

supervizorul consilierii, sau cu un alt consilier cu experienţă, înainte de a hotărî cum să i se

răspundă clientului. Exemplul dat cu privire la rasism putea să fie la fel de bine legat de

prejudecăţi bazate pe sex, handicap, sexualitate, [93] clasă socială, religie sau vârstă. Din

punct de vedere etic, este important ca răspunsul consilierului la această dilemă să fie într-o

modalitate consecventă atât cu modelul de consiliere folosit, cât şi cu respectul faţă de

alegerea clientului cu privire la rezultatele dorite. A acţiona altfel înseamnă a ieşi în afara

graniţelor etice ale relaţiei de consiliere. De exemplu, constrângerea şi manipularea în scopul

95

de a determina pe cineva să-şi schimbe punctul de vedere, chiar şi pentru scopurile larg

susţinute ca fiind dezirabile social, sunt o încălcare a teritoriului de responsabilitate ce îi

aparţine clientului. Uneori, unii consilieri pot să se simtă frustraţi de nevoia de a respecta

responsabilitatea clientului pentru rezultatul consilierii. O modalitate pe care au găsit-o unii

consilieri pentru a rezolva etic această situaţie este aceea de a accepta constrângerile

categoriei lor de răspuns personal, atunci când se află în rolul de consilieri ai clienţilor.

Totuşi, independent de consiliere, ei oferă cursuri, ateliere de lucru, cărţi sau campanii în

vederea încercării de a schimba atitudini. În consiliere există o tradiţie care vine chiar de la

Frank Parsons, probabil părintele termenului „consiliere”, şi din campania lui în favoarea

săracilor din Boston, la începutul anilor 1900, care a combinat consilierea cu acţiunile sociale

şi politice. În Marea Britanie, această tradiţie a continuat în unele zone ale ţării şi în cadrul

mişcărilor de a-i ajuta pe cei defavorizaţi, îndeosebi a femeilor bărbaţilor şi homosexuali. În

acelaşi fel, a existat o tradiţie a consilierii de a fi mai puţin activistă şi mai puţin implicată

politic. Mie mi se pare că ambele tradiţii sunt valabile. Ele prezintă clienţilor potenţiali o serie

de alegeri între o varietate de consilieri cu valori şi concepţii personale diferite cu privire la

cea mai bună aplicare a acelor valori.

Limitările respectului faţă de autonomie

Care este limita respectului faţă de autonomia individului? Ambele sisteme etice de

care a fost influenţată societatea occidentală acceptă că există o limită a principiului

autonomiei. Sistemul etic întemeiat de Immanuel Kant, care acordă prioritate autonomie mai

presus de aspectele etice şi consideră că oamenii sunt scopuri în sine, recunoaşte că există un

punct unde dreptul la autonomie al unei persoane poate să intre în conflict cu dreptul unei alte

persoane. În mod asemănător, John Stuart Mill (1806-1873), un exponent al utilitarismului, -

angajamentul etic de a ajunge la „cea mai mare fericire a celui mai mare număr de persoane”

– a argumentat cu seriozitate importanţa respectării autonomiei celuilalt. Cu toate acestea, el a

impus restricţii. Persoana a cărei autonomie este respectată trebuie să aibă un nivel elementar

de maturitate şi, ca urmare, să fie în stare de a-şi asuma responsabilitatea pentru propriile

acţiuni autonome. Ca filozof, [94] Mill a fost preocupat în primul rând de caracterul raţional

al oamenilor, iar acest fapt este reflectat în testul său pentru evaluarea unui nivel de

autonomie corespunzător, pe care l-a definit ca fiind „o capacitate de a fi corectat printr-o

discuţie liberă şi egală”. Aceste două restricţii reapar ca probleme în consiliere.

96

O problemă este când autonomia unei persoane dăunează alteia, ridicând dificultăţi

care au consecinţe atât legale, cât şi etice pentru consilier şi sunt tratate în capitolele 11 şi 15.

Acesta este un subiect care poate să aducă dificultăţi considerabile consilierului, deoarece

reprezintă o separare între prioritatea acordată autonomiei şi intereselor clientului şi

favorizarea altcuiva, fapt care schimbă inevitabil rolul consilierului şi poate chiar să distrugă

relaţia de consiliere. Consilierii care s-au confruntat cu alegerea între respectul faţă de

autonomia clienţilor şi, de exemplu, ignorarea insistenţei clientului cu privire la

confidenţialitate cu scopul de proteja o persoană tânără de un abuz suspectat, sau de a proteja

un adult de o vătămare corporală gravă, poartă o răspundere grea. Cu toate acestea, răspunsul

la cea de a doua dificultate în a hotărî dacă un client este sau nu în stare să ia decizii autonome

este, potenţial, la fel de mare, dar pare a fi mai puţin recunoscută.

Clientul înclinat spre sinucidere pune problema respectului pentru autonomia

clientului într-o formă dintre cele mai serioase. Aceasta este problema etică tratată în capitolul

următor. [95]

97

7

Sinuciderea şi refuzul de a accepta un tratament care salvează

viaţa

Unele dintre situaţiile pe care le întâlnesc consilierii creează multă nelinişte. Lucrul cu

clienţii care intenţionează serios să se sinucidă trebuie să fie unul dintre cele care produc cea

mai mare nelinişte, deoarece este simţită moartea iminentă, fapt care face orice decizie şi

acţiune să fie ireversibile. Alegerea între moarte şi viaţă este una dezolantă. Uneori, când

abilităţile de terapeut ale consilierului sunt puse considerabil la încercare, există şi alte

probleme etice serioase ce trebuie să fie luate în considerare. Consilierul este confruntat cu

alegerea între a respecta autonomia clientului, sau încercarea de a-i salva viaţa, fie pentru că

aceasta este considerată un principiu etic fundamental, fie pentru că se crede a fi în interesul

clientului. Din nefericire, este o problemă care pare a fi înconjurată de neînţelegeri atât cu

privire la parametri etici, cât şi la cei legali, care se aplică. Înainte de a privi asupra

implicaţiilor unui caz recent, care a stabilit îndrumările cu privire la consimţământul ce îi

conferă clientului mai multe drepturi decât mulţi îşi imaginează probabil, voi începe prin a

trata subiectele etice şi legale cu privire la clienţii înclinaţi spre sinucidere. Deoarece

consilierii lucrează tot mai mult cu aspectele psihologice ale bolilor fizice, voi trata dilemele

cu privire la clienţii înclinaţi spre sinucidere împreună cu dreptul clientului de a refuza

ajutorul sau tratamentul. Acest capitol se încheie cu un rezumat al implicaţiilor practice în

activitatea actuală. Probabil că mulţi consilieri şi multe agenţii profesionale vor dori să

revizuiască practica existentă în lumina clarificărilor recente ale legii, aşa cum este aplicată de

sistemul juridic englez. [96]

Clientul înclinat spre sinucidere

Un client care intenţionează serios să se sinucidă îl pune pe consilier în faţa unei

dileme etice grave. Alegerea este între respectarea autonomiei clientului şi intervenţia în

98

interesul salvării vieţii clientului. Consilierii au păreri diferite cu privire la modalitatea cea

mai bună de a trata această dilemă etică.

O concepţie consideră că întâietatea vieţii este o piatră de temelie. Aceasta se bazează

pe convingerea că viaţa este lucrul cel mai valoros pe care îl avem: viaţa este ceva aşa de bun,

încât nu este nevoie de nici un argument etic pentru a justifica poziţia ei ca valoare principală.

Se afirmă că viaţa este sfântă şi că acest lucru se dovedeşte de la sine, îndeosebi când este

vorba de viaţa cuiva. Prin urmare, actul de a pune la îndoială valoarea vieţii este, prin sine

însuşi, un simptom al crizei, bolii sau anormalităţii. Din această perspectivă morală, este uşor

de justificat faptul de a împiedica pe cineva să se sinucidă. Forţa acestei justificări ar trece

chiar şi peste dorinţele unui client autonom, în scopul de a-l constrânge să accepte

tratamentul, sau de a fi închis spre a nu i se da posibilitatea de a se sinucide. Experienţa

multor profesionişti în domeniul bolilor mintale pare să corespundă acestei analize. Ei

raportează că sentimentele de sinucidere sunt adesea de scurtă durată şi trecătoare. Dacă o

persoană poate să fie protejată, aşa încât să nu acţioneze în virtutea acestor simţăminte,

dorinţa de a trăi revine, iar problema care a determinat-o să încline spre sinucidere poate să fie

descoperită şi tratată.

Există un punct de vedere alternativ în virtutea căruia numărul oamenilor care

continuă să comită sinuciderea contrazice orice afirmaţie a faptului că viaţa este sfântă în ea

însăşi. Apar ocazii când dorinţa de păstrare a vieţii poate să fie depăşită de o preferinţă pentru

moarte. Din această perspectivă, sinuciderea este expresia finală a alegerii cuiva cu privire la

modul în care vrea să trăiască, ori să moară. Ca urmare, consilierii ar trebui să respecte

dreptul clientului de a alege în legătură cu sinuciderea, în acelaşi fel cu respectă drepturile lui

în legătură cu alte lucruri. R.D. Laing (1967) a argumentat că sinuciderea este dreptul

fundamental al oricărui om. Thomas Szasz (1986), de asemenea, crede că orice încercare de a

folosi metode coercitive pentru a împiedica sinuciderea contrazic conceptul că omul este un

agent moral ce are responsabilitatea fundamentală pentru propriile fapte. Unii consilieri

adoptă această părere şi o aplică într-o modalitate consecventă în toate situaţiile care implică

sinuciderea. Această poziţie este deosebit de atrăgătoare, dacă, asemenea lui Laing şi Szasz,

consilierul nu este de acord cu încadrarea medicală a bolilor mintale şi nu acceptă că un

comportament pe care alţii l-ar fi definit ca boală mintală subminează responsabilitatea

morală a unei persoane pentru propriile fapte. De asemenea, acesta este un punct de vedere

care face apel la terapeuţii ce lucrează cu un mare număr de oameni care trec prin emoţiile

încercării de a se sinucide, dar care par să nu fi avut nici o intenţie reală de a-şi pune capăt

vieţii. Cunoscut ca para-sinucidere, acest fapt este în primul rând un strigăt de ajutor. O parte

99

din rolul consilierului este să-l încurajeze [97] pe client să spună într-o modalitate mai

deschisă ce doreşte şi, după aceea, să se comporte cu un simţ mai mare al controlului asupra

propriei autonomii. A se angaja în grabă pe o cale menită să împiedice sinuciderea ar fi un

fapt anti-terapeutic. În loc să întărească abilitatea clientului de a acţiona într-o modalitate mai

precisă în sensul rezolvării problemelor lui, ar putea să întărească orice componentă

manipulativă sau de şantaj existentă în cazul para-sinuciderii.

Aceia care propun fiecare dintre aceste concepţii pot să argumenteze că opiniile lor

sunt întemeiate pe o analiză etică şi într-un context constructiv, care îmbunătăţeşte munca

terapeutică pentru un număr semnificativ de cazuri de sinucidere. Cum poate să aleagă

consilierul între aceste concepţii? O analiză a situaţiilor în care consilierii întâlnesc clienţi

care se gândesc la sinucidere sugerează că răspunsul potrivit ar trebui să varieze în

conformitate cu circumstanţele în care se află clientul.

Sinuciderea ca eutanasie auto-administrată

Sally are cancer terminal şi medicii i-au spus că boala ei este înaintată, având

un număr tot mai mare de metastaze. Ea şi-a anunţat familia şi medicul că nu doreşte

să lupte inutil cu moartea iminentă. Ea ar prefera să moară acasă, atunci când doreşte.

Familia şi medicul ei încearcă să-i schimbe părerea, sau să-i sugereze căi alternative

de a avea parte de o încetare a vieţii sub o bună îngrijire, dar Sally rămâne hotărâtă

să-şi urmeze planul de a se sinucide şi a discutat despre lucrul acesta cu consilierul ei

timp de mai multe luni.

Acesta este genul de situaţii în care nu pot exista prea multe îndoieli că decizia clientei

este autentică, deliberată şi în cunoştinţă de cauză. Ea şi-a susţinut punctul de vedere o

perioadă şi acţionează în virtutea propriei voinţe, nu sub influenţa altora. Consilierul ar putea

dori să verifice că clienta este conştientă că există căi alternative de a primi îngrijire medicală

în timpul fazei terminale a bolii, că este convinsă că scopurile ei nu vor fi împlinite mai bine

printr-o îngrijire medicală acasă, ori că modalitatea în care clienta doreşte să fie îngrijită

medical este expresia voinţei ei libere. Chiar dacă clienta nu este conştientă de toate acestea,

sau simte că sunt necorespunzătoare pentru a o face în stare să preia controlul asupra propriei

morţi, mă îndoiesc că există temeiuri în virtutea cărora consilierul să intervină în încercarea

de a împiedica sinuciderea. David Heyd şi Sidney Bloch (1991) îşi exprimă concepţia că, deşi

medicii vor considera dificil din punct de vedere fiziologic şi legal să coopereze activ la o

100

astfel de sinucidere, nici un psihiatru nu va se va gândi [98] la spitalizarea unei asemenea

persoane. În Mental Health Act 1983 nu există nici o prevedere pentru a impune tratamentul

prin constrângere, doar pentru că o persoană are înclinaţii spre sinucidere. În legea britanică

este stabilit cu claritate că adulţii sănătoşi din punct de vedere mintal au dreptul să refuze

tratamentul, chiar dacă lucrul acesta ar duce la moartea lor. Acest fapt înseamnă că, dacă un

consilier ar fi dorit să intervină, nu ar fi putut să facă prea mult pentru a împiedica intenţia

clientului.

Consilierul poate să se confrunte şi cu alte dileme. Ce se întâmplă, dacă familia lui

Sally caută susţinerea consilierului în încercarea de a o convinge să renunţe la eutanasia auto-

administrată? Aceasta este o situaţie în care consilierul trebuie să se gândească la natura

contractului cu clientul şi, presupunând că există un contract cu Sally, consilierul poate să

explice cu tact că responsabilitatea lui principală este faţă de Sally, care păstrează controlul

asupra rezultatului consilierii. Dacă familia nu se simte în stare să-şi exprime direct faţă de

Sally simţămintele cu privire la acţiunile propuse de ea, ar putea dori să apeleze la un alt

consilier pentru a facilita o asemenea discuţie. Consilierul lui Sally nu ar putea să-şi asume un

rol suplimentar pentru familie, deoarece pot să apară toate problemele legate de conflictele de

loialitate, îndeosebi pentru că există o deosebire substanţială de păreri între cele două părţi.

O posibilitate alternativă este ca acel consilier să simtă că susţine serios decizia lui

Sally de a prelua controlul asupra propriului deces. Cât de departe trebuie să meargă în a-i

acorda încurajarea emoţională sau susţinerea activă? Din punct de vedere legal, consilierul nu

poate să depăşească anumite limite fără a risca urmărirea penală. Spre deosebire, în legea

daneză nu există nici o prevedere cu privire la medicii sau alte persoane care ajută pe cineva

să-şi pună capăt vieţii. Legalizarea eutanasiei este discutată periodic, dar pare puţin probabil

să fie făcută în viitorul previzibil. Până când nu va avea loc o schimbare în lege, oricine ajută

pe cineva să se sinucidă comite o infracţiune. Deşi Suicide Act 1961 a încetat să condamne

tentativa de sinucidere şi sinuciderea ca infracţiune, totuşi a creat o infracţiune nouă.

Secţiunea 2 afirmă:

O persoană care ajută, instigă, sfătuieşte sau facilitează sinuciderea, sau

tentativa de sinucidere a altei persoane va fi pasibilă de condamnarea cu închisoarea

pe o perioadă de până la paisprezece ani.

În acest context legal, „sfatul” înseamnă a conspira, a recomanda, sau a ajuta în

cunoştinţă de cauză. [99]

101

Sinuciderea ca evadare de probleme şi suferinţe emoţionale

Un alt exemplu descrie genul de situaţie pe care majoritatea consilierilor o întâmpină

mai frecvent:

Brien este supra-împovărat de problemele financiare şi izolarea socială, care au urmat

după încheierea unei relaţii îndelungate. El este tot mai deprimat şi vorbeşte despre sinucidere

ca o cale de a scăpa de problemele şi de suferinţa emoţională cu care se confruntă.

În acest exemplu, sinuciderea lui Brian nu este o alternativă la o moarte iminentă şi

inevitabilă, ci reprezintă o scurtare substanţială a duratei vieţii. De asemenea, este un element

de îndoială dacă alegerea lui este autentică, deliberată, raţională şi cu mintea limpede, sau

dacă acţionează impulsiv, iraţional şi pe temeiul unei judecăţi deformate de tulburarea

personală extremă şi de lipsa simţului realităţii. În situaţii ca acestea, un consilier poate să

aibă o dificultate foarte serioasă în a alege între respectul faţă de autonomia clientului şi

încercarea de a împiedica autodistrugerea. Consilierul este într-o situaţie în care, indiferent ce

ar face, o va face cu un preţ. Echilibrul preţului între non-intervenţie şi intervenţie este

reprezentat în Figura 7.1.

În aceste dileme etice dificile, este ispititor să se apeleze la lege, ca o cale de a evita o

alegerea etică. Teama că o dilemă etică s-ar putea transforma într-o răspundere legală face

această reacţie cât se poate de firească. În experienţa mea, majoritatea oamenilor apelează la

lege, aşteptându-se ca acest fapt să justifice o intervenţie pentru a salva viaţa şi pentru a pune

capăt dilemei. În practică, legea nu oferă o asemenea rezolvare imediată. Pentru majoritatea

consilierilor, nu există o obligaţie bine definită de a interveni în favoarea adulţilor. Legea

engleză conţine un accent serios în favoarea respectării autonomiei individuale, dacă nu există

o dovadă că persoana respectivă nu are o gândire sănătoasă, că este bolnavă mintal, sau

constrânsă. Deoarece, de obicei, consilierul nu va avea autoritatea de a interveni direct, apare

o problemă colaterală. Orice ofertă de tratament, pe lângă consiliere, va necesita serviciile

unui medic, psihiatru, asistent medical sau lucrător social aprobat. Dilema etică este eliminată

când clientul doreşte să caute singur ajutorul acestor servicii. Mulţi clienţi vor aprecia

recomandarea clară a consilierului de a căuta şi alte surse de ajutor. Unii clienţi pot să-i ceară

consilierului să-i ajute să ia legătura cu aceste servicii, îndeosebi când sunt deprimaţi, motivul

cel mai des întâlnit pentru simţămintele de sinucidere. [100]

102

Non-intervenţia IntervenţiaDecizia clientului este considerată autentică,

deliberată, cu capul limpede şi raţională.

Decizia clientului este considerată iraţională,

impulsivă, deformată de tulburare sau de

pierderea simţului realităţii.Decizia clientului este considerată

ireversibilă, cu rezultatul că actul ireversibil

de sinucidere ajunge inevitabil, pentru că nu

se face nimic pentru a o preveni.

Decizia clientului este presupusă a fi

reversibilă şi, ca urmare, se întreprind acţiuni

tot reversibile pentru a prelungi viaţa, până

când clientul îşi schimbă intenţia.Autonomia clientului este respectată, iar

libertatea de a-şi pune capăt vieţii este tratată

la fel ca orice altă decizie.

Consilierul stabileşte că importanţa salvării

vieţii este o prioritate şi acţionează în direcţia

acestui scop. Dorinţele altor persoane pot

avea prioritate faţă de cele ale clientului.Consilierul poate să pară indiferent faţă de

tulburarea clientului.

Consilierul îşi arată grija, intervenind pentru a

salva clientul de autodistrugere.Consilierul trece mai degrabă de partea

clientului, decât de partea partenerilor, a

familiei, sau prietenilor care ar dori ca el să

intervină. Interesele clientului au prioritate

faţă de cele ale altora.

Consilierul poate să nu acţioneze într-o

direcţie care corespunde cu dorinţele

clientului.

Preţul: ocazii favorabile ratate, pierderea

infinită implicată de moarte, posibilitatea

celei mai tragice greşeli, impunerea unei

suferinţe deosebit de dificile a acelora care

sunt legaţi emoţional de client.

Preţul: subminarea alegerii clientului, dacă

este eficientă, poate să prelungească suferinţa

mintală şi fizică, o lipsă de respect serioasă

faţă de autonomie.

Presupunere predominantă: „Nimic în viaţă

nu se află sub jurisdicţia directă a fiecărui

om, mai mult ca propria persoană şi viaţă

(Schopenhauer).

Presupunere predominantă: pornirea

instinctivă de a salva viaţa altor oameni şi

interesul public faţă de salvarea vieţii. Atâta

vreme cât viaţa continuă, există speranţă.

Figura 7.1 Analiza non-intervenţie/intervenţie pentru clienţii sinucigaşi (adaptată din

Heyd and Bloch, 1991) [101]

103

Mulţi consilieri se vor simţi obligaţi din punct de vedere etic să răspundă la cererea

clientului de a fi ajutat în aceste circumstanţe, dacă nu există temeiuri serioase pentru a

considera că acest fapt va fi potrivit. Cu toate acestea, unii clienţi vor refuza fără echivoc

recomandarea de a căuta ajutorul singuri, sau de a-i îngădui consilierului să facă lucrul acesta

pentru ei.

David este un asistent universitar care a ales să consulte un consilier

particular, şi nu un consilier al universităţii, sau unul care are legături cu practica

doctorului său. El a luat această decizie, pentru că doreşte să protejeze

confidenţialitatea consilierii. Cu toate acestea, când David îi mărturiseşte că are

simţăminte de sinucidere, consilierul să insistă să-şi informeze organizaţia

profesională, sau că va el face lucrul acesta. David refuză să procedeze astfel,

deoarece nu vrea ca starea lui emoţională să fie scrisă în raportul lui medical. El este

îngrijorat că acest lucru îl va face să cadă la examenul medical obligatoriu pentru a

ajunge să lucreze ca profesor.

Un motiv frecvent pentru refuzarea îngrijirii medicale în aceste circumstanţe este

îngrijorarea că, o dată ce grupul profesional este implicat, informaţia poate dezvăluită ulterior

în rapoartele medicale pentru angajatori, sau pentru companiile de asigurări. Nu numai

consilierii au dificultăţi cu privire la relaţiile duble şi cu privire la consecinţele lor pentru

utilizatorii serviciului. Unele servicii de consiliere au liste cu medici şi psihiatri care îi vor

consulta pe oameni în particular. Să presupunem că acest client continuă să respingă toate

recomandările de a căuta ajutor psihiatric. Consilierul evidenţiază că atât codurile lui

profesionale, cât şi înţelegerea iniţială cu clientul nu-i îngăduie să calce confidenţialitatea,

chiar dacă că există un risc serios ca acel client să-şi facă un rău singur. Mulţi consilieri ar

putea să considere că sunt obligaţi legal să informeze în asemenea situaţii, ori că vor fi

protejaţi de reclamaţiile pentru călcarea confidenţialităţii, dacă vor proceda aşa. Acestea sunt

nişte neînţelegeri în sistemul legal englez, care, începând de la Magna Carta şi trecând printr-

o serie lungă de cazuri medicale, a protejat dreptul cetăţenilor adulţi de a refuza tratamentul

medical.

Ideea că un consilier are datoria de a proteja clientul de intenţia sinuciderii poate să fie

întemeiată pe greşita aplicare a legii americane. În majoritatea statelor, consilierilor li se cere

să întrerupă confidenţialitatea pentru a raporta intenţia sinucigaşă a unui client. În Marea

Britanie nu există o cerinţă echivalentă. De asemenea, nu există nici o protecţie legală

împotriva unei plângeri pentru călcarea confidenţialităţii în exemplul de mai sus. Consilierul

poate să fie condamnat pentru pagube substanţiale produse prin pierderea veniturilor, în cazul

104

în care cariera clientului a fost afectată negativ printr-o dezvăluire necorespunzătoare a

informaţiilor. Deşi nu este o datorie generală [102] de a interveni, unele circumstanţe speciale

pot crea o astfel de datorie. De exemplu, un consilier care lucrează cu un pacient ce primeşte

tratament psihiatric obligatoriu, în conformitate cu Mental Health Act 1983, poate să aibă

obligaţia de a interveni. Cu toate acestea, obligaţia nu este transferată automat consilierului

care lucrează independent de serviciile de sănătate mintală oficiale.

În cazul adulţilor, călcarea confidenţialităţii cu scopul de a căuta o modalitate de a

stabili dacă clientul trebuie sau nu constrâns să primească tratament psihiatric, în conformitate

cu Mental Health Act, poate fi legală, numai când consilierul are temeiuri rezonabile să

creadă că acel client este într-un risc serios de a comite suicidul şi suferă de o tulburare

mintală tratabilă, cum ar fi depresia, schizofrenia. Mental Act exclude explicit din motivele

pentru tratamentul obligatoriu promiscuitatea şi dependenţa de alcool sau droguri. De

asemenea, călcarea confidenţialităţii poate să fie legală când cineva este constrâns să se

sinucidă. Cu toate acestea, legea actuală îndeamnă la o precauţie considerabilă cu privire la

nerespectarea refuzului unui adult de a-i permite consilierului călcarea confidenţialităţii cu

scopul de a proteja faţă de intenţia de a-şi face rău singur, chiar dacă ar putea să existe

consecinţe fatale. Legea adoptă o concepţie serioasă cu privire la autonomia adulţilor şi, în

general, o va proteja, cu excepţia faptului că sunt şi alte persoane puse în pericol de

comportamentul intenţionat, cum ar fi sărirea de la înălţime deasupra unei străzi publice.

Consilierului i se îngăduie să ofere de repetate ori un ajutor suplimentar şi să încerce să

găsească o formă de ajutor care ar putea fi acceptată de persoana în cauză. Obţinerea

consimţământului clientului pentru alte forme de ajutor este nu numai cea mai bună protecţie

legală, ci şi calea cea mai bună de a asigura colaborarea clientului pentru orice tratament

ulterior. Dacă lucrul acesta pare a fi surprinzător, merită să menţionăm că Samaritenii, care

oferă servicii bazate pe împrietenire pentru persoanele înclinate spre sinucidere, vor lua în

considerare ideea de a trece peste refuzul unui client de a fi ajutat, numai dacă acel client îşi

pierde cunoştinţa, iar această practică este consecventă cu legea britanică.

Interesul public echilibrat comută interesul în favoarea căutării de ajutor suplimentar

cu scopul de a împiedica o situaţie în care viaţa este pusă în pericol mai mult pentru persoane

între 16 şi 18 ani. Situaţia este total opusă în cazul unor tineri care au o inteligenţă sau o

înţelegere insuficientă şi vor fi consideraţi „cu competenţă redusă” – vezi ulterior în acest

capitol şi în Capitolul 10. Cu privire la tineri, în legislaţia pentru tineri şi copii, există

prevederi care oferă alternative de folosire a legislaţiei pentru sănătatea mintală. Sfaturi

105

suplimentare pot fi obţinute de la departamentul local de servicii sociale, National Society for

Prevention of Cruelty to Children (NSPCC) sau MIND.

Una dintre consecinţele acestei protecţii legale a autonomiei adultului este aceea că

pune un accent etic mai mare asupra necesităţii consilierului de a se gândi dacă se consideră

suficient de competent [103] să lucreze cu clienţi înclinaţi spre sinucidere. Dacă simte că

lucrul acesta îi depăşeşte competenţa, iar clientul refuză ajutorul sau recomandările

suplimentare, consilierul are dreptul întrerupă consilierea. Pentru a ajunge la decizia de a

lucra cu un anume client, sau cu privire la calea cea mai bună de a lucra, consilierul ar putea

să stabilească gradul de risc al sinuciderii. Acest lucru nu este doar în avantajul clienţilor care

îl caută pe consilier spre a fi ajutaţi să învingă impulsurile autodistructive, ci şi în interesul

consilierului, în sensul de a avea un anumit control asupra nivelului de dificultate pe care şi-l

asumă.

Metodele de a ajunge la această concluzie pot fi diferite de la un consilier la altul, în

raport cu experienţa fiecăruia. Consilierii care preferă să evite clasificările psihiatrice

convenţionale ar putea să prefere procesul de evaluare descris de John Eldrid (1988), care

derivă din experienţa lui în calitate de director al Central London Branch of the Samaritans.

Consilierii cu pregătire psihiatrică pot să prefere procedurile susţinute de Keith Hawton şi

Jose Catalan (1987), Pritchard (1995) sau Firestone (1997). Deşi sunt descrise în terminologii

diferite, procedurile se referă la aceleaşi sarcini. Acestea pot fi rezumate ca fiind evaluarea

următoarelor elemente:

a) Intenţia de sinucidere: cât de puternice sunt simţămintele cu privire la

dorinţa de a merge mai departe, sau de a pune capăt la totul; gradul de

planificare şi pregătirile deja făcute.

b) Starea mintală: istoricul bolii mintale şi al tentativelor de sinucidere;

orice dovadă de boală mintală actuală, inclusiv depresia; starea emoţională

actuală.

c) Clarificarea dificultăţilor actuale şi a resurselor pentru a le depăşi:

explorarea problemelor actuale şi a căilor de rezolvare; posibilele surse de

susţinere acceptabile din partea altor persoane şi agenţii; strategiile

anterioare de rezolvare a problemelor.

d) Factorii de risc: alcoolul, sau abuzul de substanţe, un proces juridic aflat

pe rol, faptul de a fi în custodia cuiva, experienţa unui abuz fizic sau

sexual, izolarea socială.

Procedura de evaluare implică adesea decizii dificile, care pot fi ajutate de discuţii cu

un consilier supervizor sau colegi cu experienţă. Cunoaşterea serviciilor locale disponibile

106

poate să fie decisivă. Prea adesea, nu există nici un serviciu, chiar şi pentru clienţii înclinaţi

spre sinucidere care doresc ajutor cu disperare.

Orice consultări între consilier şi persoane din afara relaţiei de consiliere, care se

desfăşoară ca parte a stadiului de evaluare, trebuie ori să fie cu consimţământul clientului, ori

să se desfăşoare într-o asemenea modalitate, încât identitatea clientului să nu fie dezvăluită.

Prezumţia respectului faţă de [104] autonomia clientului poartă cu ea standarde înalte de

practică legate de confidenţialitate. Aceste consultări nu sunt o alternativă pentru eforturile

personale ale clientului de a căuta singur ajutor, practică obişnuită în consiliere. Este de dorit

ca, ori de câte ori este posibil, clientul să caute singur căi suplimentare de a fi ajutat ca un

mijloc de a prelua controlul asupra propriului destin.

Adesea, procesul de evaluare a clienţilor înclinaţi spre sinucidere are un caracter

terapeutic pentru cei care participă activ la această procedură. Deseori, un aparent simţământ

copleşitor şi greşit definit de disperare se schimbă într-o serie de probleme diferite şi separate,

care par a fi mai uşor de tratat. Probabil că lucrul cel mai important este permisiunea pe care

consilierul o acordă clientului de a-şi explora simţămintele de sinucidere şi să descopere ce

înseamnă ele cu adevărat pentru el, cu posibilitatea de a găsi rezultate alternative. Procesul de

evaluare este adesea un timp în care clientul simte că începe să se ocupe de problemele care îl

preocupă cu adevărat. Acest simţământ al unui nou început este însoţit adesea de dispoziţia de

a lăsa la o parte intenţiile sinucigaşe pentru un timp, cu speranţa unor schimbări care vor face

viaţa mai satisfăcătoare. Uneori, este benefic să li se ceară clienţilor să se angajeze să nu pună

în practică intenţiile sinucigaşe pe o perioadă convenită de comun acord, cu scopul de a vedea

cum îi ajută consilierea. De asemenea, este potrivit să se asigure faptul că clientul ştie unde

poate să obţină ajutor în caz de urgenţă, de obicei, de la medicul lui, un departament pentru

urgenţe al unui spital, sau organizaţia Samaritenilor, în funcţie de ceea ce este acceptabil

pentru client.

Pentru consilier, o procedură sistematică de evaluare a clientului oferă un mijloc de a

rezolva o dilemă etică într-o modalitate atentă şi conştiincioasă. Deşi nu întotdeauna este

posibil să fii infailibil în acest proces, cel puţin, consilierul ştie că a făcut tot ce s-ar fi putut

aştepta în mod rezonabil de la el şi a maximizat posibilitatea ca clientul să ia o decizie

autentică şi bine gândită. Mulţi consilieri care lucrează cu clienţi înclinaţi spre sinucidere ar

afirma şi importanţa faptului de a nu lua decizii semnificative fără a consulta cel puţin încă o

persoană. Dacă un client se sinucide, consilierul poate regreta şi poate fi îngrijorat la gândul

că s-ar fi putut face mai mult pentru a împiedica lucrul acesta. În perioade ca acestea, îi va fi

de folos să ştie că nu a luat decizia de unul singur. Consultările cu un supervizor al consilierii,

107

un medic sau un lucrător social sunt o cale simplă de a ajuta la minimalizarea tulburării

inevitabile ce urmează după unele sinucideri. În practică, dacă pot fi asiguraţi că sunt protejaţi

corespunzător de confidenţialitate şi că vor avea parte de o calitate îmbunătăţită a consilierii

primite, mulţi clienţi vor fi de acord cu aceste discuţii. În experienţa mea, mulţi clienţi

consideră că această modalitate de a lucra este o dovadă că tratezi nevoile lor cu seriozitate.

[105]

Refuzul de a accepta un tratament pentru salvarea vieţii

Sinuciderea înseamnă că o persoană întreprinde acţiuni concrete care îi pun viaţa în

pericol. Totuşi, consilierii pot să întâlnească şi situaţii în care o persoană se confruntă cu o

moarte prematură, ca rezultat al lipsei de acţiune. Această persoană poate să fie cineva care

refuză un tratament medical pentru o boală tratabilă, care, dacă nu este tratată, va duce la

moarte. Consilierii care lucrează cu oameni ce prezintă tulburări de alimentaţie se vor

familiariza cu această situaţie. Unii oameni care au stări de anorexie vor refuza orice ofertă de

tratament şi, în cele din urmă, se vor înfometa până la moarte. Nu toate refuzurile de a mânca

până la punctul de a pune în pericol viaţa sunt diagnosticabile medical. Unii refuză să

mănânce pentru a atrage atenţia asupra unei cauze specifice, de exemplu greva foamei. Alţii

pot să refuze anumite tratamente pentru salvarea vieţii, fiind determinaţi de convingeri

religioase. Cel mai bine cunoscut dintre aceste refuzuri este cel al martorilor lui Iehova cu

privire la transfuziile de sânge. În contrast cu aceste refuzuri, unii oameni sunt pur şi simplu

aşa de tulburaţi sau confuzi, încât fie nu vor reuşi să înţeleagă semnificaţia neacceptării

tratamentului, fie nu sunt capabili să coopereze voluntar cu nici un fel de tratament.

Asemenea intenţiei de sinucidere, refuzul tratamentului pentru salvarea vieţii apare în

multe circumstanţe diferite. Clarificarea acestora este o componentă esenţială a rezolvării

dilemei etice.

Din punct de vedere etic şi legal, este de folos să se facă deosebire între adulţi şi tineri.

O caracteristică a maturităţii este responsabilitatea personală pentru modul în care adultul

alege să trăiască, chiar dacă alegerea lui îi scurtează viaţa. Pe de altă parte, asigurarea

condiţiilor ca un tânăr să ajungă la maturitate, punct de la care îşi va asuma deplina

responsabilitate asupra propriilor decizii, este o răspundere socială larg acceptată. Desigur,

graniţa între responsabilitatea deplină a adultului şi obligaţiile etice de a proteja un tânăr nu

este trasată de un singur eveniment al vieţii. Capacitatea tinerilor de a-şi asuma

108

responsabilitatea este progresivă. Orice analiză etică trebuie să ia în considerare progresul

treptat de la stadiul în care adulţii au obligaţia etică de a lua deciziile care sunt în interesul

copilului, la cel în care adulţii trebuie să manifeste tot mai mult respect pentru autonomia

personală a tânărului. Voi începe prin a mă referi la adulţi.

Jane este însărcinată în luna a opta, iar medicul ei a informat-o că are pre-

eclampsie şi trebuie să fie internată de urgentă la spital spre a naşte prin cezariană,

pentru a proteja viaţa ei şi pentru a proteja fătul de o invaliditate severă, ori moarte.

Jane crede că bolile serioase şi moartea sunt evenimente naturale asupra cărora nu

trebuie să se intervină. Ea refuză o internare de urgenţă şi, în schimb, cere să consulte

[106] un consilier pentru susţinere personală şi pentru înţelegere cu privire la

intervenţia medicală minimă în timpul naşterii, dacă va ajunge acolo.

Aici, medicul şi consilierul împărtăşesc o dilemă etică legată de obligaţia lor faţă de

femeia însărcinată şi faţă de făt, care, în acest punct, au o şansă rezonabilă de a fi sănătoşi

după naştere. Dacă nu este bolnavă mintal, sau constrânsă de alţii să ia această decizie, Jane

este în aceeaşi poziţie ca orice alt adult cu privire la acceptarea sau refuzul tratamentului

medical. Responsabilitatea etică a medicului este îndeplinită prin faptul că îi oferă pacientei

informaţii corespunzătoare pentru a lua singură o hotărâre în cunoştinţă de cauză. Poziţia etică

a consilierului nu diferă de aceea în care oferă un serviciu cuiva care refuză intervenţia

medicală pentru orice altă boală. Respectul faţă de autonomia clientului este o normă etică.

Totuşi, acest fapt nu trebuie să-l împiedice pe consilier să exploreze, sau chiar să contrazică

temeiurile deciziei clientei. Standardele consecvente cu etica autonomiei cer ca acest lucru să

se desfăşoare în contextul respectării dreptului clientei de a lua decizii pentru sine. De

asemenea, ar fi potrivit să ofere sprijinul pentru a suporta consecinţele acelei decizii, aşa cum

procedează cu orice alt client care ia decizii dificile şi riguroase.

Problema obligaţiei etice faţă de copilul potenţial sănătos care se află în pântecul

mamei este separată, dar este o problemă care nu poate fi tratată separat de mamă. Orice

obligaţie etică de a asigura ce este mai bine pentru făt poate fi îndeplinită numai cu preţul

călcării autonomiei mamei sau al constrângerii ei spre a suporta o operaţie chirurgicală

importantă. Aceasta este o decizie etică discutabilă. Există argumente credibile care

favorizează păstrarea vieţii unui făt viabil, printr-o călcare temporară a drepturilor mamei. O

concepţie alternativă este că autonomia mamei este prioritară din punct de vedere etic şi este

pusă mai presus decât copilul nenăscut. Alegerea între aceste alternative nu este uşoară.

Fiecare decizie favorizează o alternativă cu preţul semnificativ al defavorizării celorlalte şi

ridică întrebări legate de persoana care are responsabilitatea principală de a lua acea decizie.

109

Curţile de judecată au luat în considerare astfel de situaţii. În unele jurisdicţii, în America şi în

Europa, în care au existat acuzaţii suplimentare în favoarea salvării vieţii copilului, un

judecător a explicat: „Când răul este aşa de mare, iar remediul temporar este aşa de uşor,

legea este obligată să acţioneze…. Cineva trebuie să vorbească în favoarea celor care nu pot

vorbi pentru ei înşişi” (Winnipeg Child and Family Services v.G, 1997). Într-un caz recent din

Marea Britanie, curtea a afirmat deciziile anterioare, în care drepturile mamei sunt prioritare:

Conform judecăţii noastre, chiar dacă măreşte responsabilităţile personale ale

unei femei, sarcina nu va micşora dreptul ei de a [107] decide să suporte sau nu

tratamentul medical. Deşi este fiinţă omenească şi este protejat prin lege într-o serie

de modalităţi diferite,… un copil nenăscut nu este o persoană separată de mama lui.

Nevoia lui de ajutor medical nu este mai presus de drepturile ei. Ea are dreptul să nu

fie obligată să accepte invadarea propriului corp împotriva voinţei ei, indiferent dacă

viaţa ei, sau viaţa copilului nenăscut depind de acest fapt. Simplul motiv că decizia ei

de a-şi exercita dreptul pare a fi respingătoare moral nu reduce şi nici nu micşorează

acest drept al ei (St George’s NhS Trust v.S, 1998 la 629).

Acest caz este deosebit de semnificativ pentru consilierii şi pentru cei care practică

alte profesii în domeniul îngrijirii, deoarece s-a ocupat şi de întrebarea dacă acei doi medici şi

lucrătorul social au fost corecţi prin cererea unui ordin de constrângere, pe temeiul Mental

Health Act 1983, şi prin folosirea acelui ordin ca temei pentru a obţine din partea unui

judecător de la Înalta Curte autoritatea legală de impunere a tratamentului medical. În

procesul de luare a unei hotărâri legate de aceste aspecte ale cazului, Curtea de Apel a

concluzionat că profesioniştii călcaseră legea în două privinţe. Prima, Mental Health Act nu

poate fi folosit pentru a obţine „restrângerea libertăţii unei persoane împotriva voinţei ei doar

pe motiv că modul ei de gândire este neobişnuit, chiar şi aparent ciudat şi iraţional, şi contrar

concepţiilor majorităţii covârşitoare a societăţii în ansamblu”. Un fapt neobişnuit într-un

raport legal a fost posibilitatea de a înţelege câteva dintre motivele personale ale femeii care a

refuzat tratamentul, deoarece ea şi-a redat în scris obiecţiile faţă de acceptarea tratamentului.

După ce şi-a prezentat profesia de asistent medical veterinar şi a afirmat că înţelege

consecinţele medicale ale hotărârii ei, ea a scris:

Întotdeauna am susţinut cu convingere părerile cu privire la tratamentul

medical şi chirurgical pentru mine şi doresc în mod deosebit să-i îngădui naturii „să-şi

urmeze cursul”, fără intervenţie. Înţeleg pe deplin că, în anumite circumstanţe, acest

fapt ar putea să îmi pună viaţa în pericol. Consider că moartea este un final firesc şi

inevitabil în anumite condiţii şi că evenimentele naturale nu trebuie să fie

110

împiedicate. Nu este o convingere legată de faptul că sunt însărcinată, ci s-ar aplica la

fel în orice situaţie care ar apărea.

A doua privinţă în care s-a greşit a fost că o femeie reţinută prin Mental Health Act nu

poate să fie obligată să suporte proceduri medicale care nu au legătură cu starea ei mintală, în

afară de condiţia în care capacitatea ei de a consimţi cu acest tratament este diminuată. De

exemplu, un om care suferă de schizofrenie a fost susţinut legal în decizia lui de a refuza

amputarea unui picior cangrenat, în ciuda consensului medical că lucrul acesta ar fi fost în

interesul lui. [108]

În acest caz, de asemenea, a apărut importanţa unui raport pe temeiul căruia se

hotărăşte dacă o persoană are capacitatea de a accepta, sau a refuza consimţământul pentru o

modalitate de acţiune propusă. Judecata critică faptul că medicii nu au respectat capacitatea

pacientului de a acorda, sau refuza consimţământul pentru tratament. Concluzia a fost: „Nici

unul dintre documentele contemporane nu sugerează că acestui factor i s-a acordat o atenţie

specială în timpul procesului de luare a deciziilor”.

Unele dintre îndrumările care apar din acest caz ar putea să aibă implicaţii pentru

consilieri, îndeosebi pentru aceia care lucrează în instituţii de îngrijire a sănătăţii. Clienţii care

se confruntă cu o decizie medicală serioasă le vorbesc adesea consilierilor despre dorinţele lor

cu privire la îngrijirile viitoare. Îndrumările vizează posibilitatea pacienţilor de a formula o

cerere obligatorie, înainte de a ajunge incapabili fie pe termen lung, fie temporar (cum ar fi

starea de inconştienţă) şi că îngrijirea şi tratamentul lor să fie supuse în mod normal acelei

cereri. Nerespectarea acelei cereri pe motiv că se crede a fi nedemnă de luat în considerare

(probabil din cauză că situaţiile sunt diferite de cele avute în vedere) poate să necesite

autorizarea din partea unui judecător de la Înalta Curte. Din nou, acest fapt implică păstrarea

unui raport de către consilieri, îndeosebi de către aceia care lucrează în instituţii de îngrijire a

sănătăţii şi, de asemenea, sugerează că clienţii trebuie să fie încurajaţi să discute aceste lucruri

cu medicii lor şi să-şi redea în scris dorinţele. În absenţa unor asemenea directive, medicilor li

se cere, atât din punct de vedere legal, cât şi etic, să acorde îngrijirile pe care le consideră a fi

în interesul pacientului.

De asemenea, îndrumările recomandă ca, în cazurile serioase şi complexe, care

implică evaluarea incapacităţii cuiva de a refuza un tratament medical, din cauza unei

tulburări mintale, acest lucru să fie stabilit de un psihiatru independent. Din nou, acest aspect

este unul dintre cele mai importante pentru persoanele care lucrează în instituţiile de îngrijire

a sănătăţii.

111

Am tratat acest caz în detaliu, deoarece este, probabil, cel mai important caz juridic

legat de protecţia legală şi limitele autonomiei individului pentru adulţii din Anglia, Wales şi

Irlanda de nord. Fără îndoială că acest caz va fi examinat îndeaproape şi discutat pretutindeni

în Insulele Britanice şi în străinătate.

Problema dreptului unui tânăr de a refuza tratamentul este complicată de trecerea

progresivă de la dependenţa totală de adulţi, la independenţa persoanei mature. Dacă o

persoană tânără este considerată incapabilă de a acorda sau nu consimţământul,

responsabilitatea îi revine cuiva care deţine responsabilitatea părintească. Când

consimţământul părintesc este exercitat împotriva intereselor persoanei tinere, sau nu poate să

fie obţinut, Înalta Curte poate să decidă modalitatea potrivită de a acţiona. Secţiunea 8 din

Family Law Reform Act 1969 le acordă tinerilor între 16 şi 18 ani dreptul [109] de a refuza

sau de a accepta investigaţii şi tratamente medicale. În general, curţile de judecată au susţinut

aceste drepturi, dar au căutat motive de a trece peste dreptul de a refuza tratamentul pentru

situaţii care puteau în pericol viaţa. În Re W (1992), Curtea de Apel a luat în considerare

refuzul unei tinere de 16 ani care suferea de anorexie de a fi transferată de la o unitate la alta

pentru tratament. Curtea a hotărât că poate ordona transferul ei imediat, deoarece a considerat

că anorexia deformează capacitatea de înţelegere, suficient încât să-i refuze tinerei drepturile

acordate de Family Law Reform Act. O decizie asemănătoare a fost luată în Re J (1992), unde

a fost luată în considerare abilitatea unei tinere de a anula consimţământul părintesc. În acest

caz, J suferea de o anorexie nervoasă aşa de gravă, încât exista un risc serios de deteriorare

ireversibilă a creierului şi organelor ei reproductive, iar viaţa îi era pusă în pericol. Curtea de

Apel a dat un ordin de urgenţă care făcea posibilă tratarea lui J în ciuda lipsei de

consimţământ din partea ei. Deşi şi-a menţinut refuzul de a-şi da consimţământul, J a acceptat

faptul că ordinul curţii trebuie să fie respectat. Curtea de Apel a explicat hotărârea în termenii

următori:

Nici un minor, indiferent de vârstă, nu are autoritatea de a refuza

consimţământul pentru tratament, anulând consimţământul deja dat de cineva care

deţine responsabilitatea părintească pentru acel minor. Cu toate acestea, un astfel de

refuz a constituit un considerent foarte important în deciziile clinice şi în hotărârea

părinţilor şi curţii… de a-şi da consimţământul. Importanţa lui a crescut o dată cu

vârsta şi maturitatea minorului (Guardian Law Reports, 1992).

Această opinie este consecventă cu accentul tot mai mare pe care legea îl pune pe

consultarea persoanelor tinere şi luarea în considerare a părerilor lor cu privire la orice

112

hotărâre importantă legată de interesele lor, chiar dacă sunt considerate incapabile de a acorda

sau de a refuza consimţământul ca drept personal.

Sub vârsta de 16 ani, abilitatea de a refuza investigaţiile sau tratamentul depinde de

stabilirea faptului că respectivul copil are „capacitate de înţelegere şi inteligenţă suficiente”

pentru a refuza, sau acorda un consimţământ valabil. O dezbatere deplină a procesului de

evaluare a acestei situaţii poate fi găsită în Capitolul 10, în legătură cu confidenţialitatea. În

situaţia în care un copil competent acordă consimţământul, acel consimţământ nu poate să fie

anulat de cineva care deţine responsabilitatea părintească. Pe de altă parte, un copil care nu

este considerat competent, nu poate să anuleze consimţământul parental valabil. Consilierul,

sau orice altă persoană care oferă un serviciu sau un tratament pe acest temei este protejat

împotriva acţiunii legale declanşate pe baza unui consimţământ care nu este valabil. [110]

Master of the Rolls a rezumat situaţia cu privire la protecţia acordată de un consimţământ

valabil împotriva altor obiecţiuni faţă de modalitatea de acţiune propusă. El a considerat că un

consimţământ valabil este asemenea unei „veste antiglonţ” şi, „atâta vreme cât are un

consimţământ, consilierul continuă să aibă dreptul de a merge mai departe” (Re W, 1992 la

767). Consimţământul valabil poate să fie retras, iar această protecţie ar înceta, dacă nu sunt

aplicate alte consimţăminte valabile.

Cadrul legal creează o serie de principii care au dus la recunoaşterea crescândă a

valorii etice a respectării autonomiei unei persoane tinere, echilibrând-o în acelaşi timp cu o

responsabilitate generală de a acţiona în sensul intereselor persoanei tinere. O temă care

străbate hotărârile curţilor este o reţinere în a impune reguli rapide şi aspre, care ar putea să

fie nepotrivite în unele cazuri. Deciziile cu privire la „interesele persoanei tinere” sunt luate

prin considerarea tuturor circumstanţelor relevante. În mod asemănător, când este necesar să

fie stabilită „competenţa persoanei tinere de a refuza, sau de a acorda un consimţământ

valabil”, această decizie va lua în considerare gravitatea hotărârii ce trebuie să fie luată. Pe de

altă parte, dreptul adulţilor de a refuza tratamentul este rezolvat în mare parte de un respect

etic pentru autonomia individului.

După un deces

O practică din ce în ce mai obişnuită este ca în instanţele medico-legale să fie chemaţi

consilieri spre a depune mărturie, îndeosebi cu privire la decesele în care există posibilitatea

113

sinuciderii. Scopul principal al instanţei este acela de a stabili identitatea celui decedat şi de a

determina cauza morţii.

Dacă un consilier este convocat, acest lucru va avea ca scop, de obicei, stabilirea

cauzei morţii. Prin urmare, consilierul va trebui să decidă cât este dispus să spună într-un

context public. Problema centrală este legată de înţelegerea făcută cu clientul cu privire la

confidenţialitate. O practică acceptată în rândul consilierilor este ca înţelegerile cu privire la

confidenţialitate să continue şi după decesul clienţilor.

Adesea este mai uşor de discutat despre natura dificultăţilor etice în lipsa unui

auditoriu public. De exemplu, un consilier ar putea să răspundă în termeni generali la

întrebările cu privire la un client deprimat din cauza unor probleme de relaţie, dar ştie că sunt

lucruri asupra cărora clientul a insistat să fie confidenţiale, cum ar fi anumite sentimente faţă

de un partener sexual sau o rudă. Adesea este mai uşor să se discute aspecte de acest fel în

lipsa publicului, iar majoritatea legiştilor vor folosi discreţia pentru a respecta integritatea

etică a unui martor profesional, când faptul acesta [111] nu compromite scopul audierii.

Legistul, care este de obicei un medic sau un avocat, manifestă o discreţie considerabilă cu

privire la modul în care conduce audierea. Dacă există vreo dificultate ce nu poate să fie

rezolvată printr-o discuţie preliminară, este recomandabil să se ceară un sfat juridic şi să

existe reprezentare legală.

După o sinucidere, nu este ceva neobişnuit ca rudele să dorească să descopere dacă

aceia care s-au ocupat de îngrijirea persoanei ce s-a sinucis au făcut tot ce se putea face. Dacă

nu au fost conştiente de starea mintală şi emoţională a persoanei decedate, rudele ar putea dori

să aibă cât mai multe informaţii posibile. Dincolo de supărarea şi durerea lor, ar putea să

dorească să dorească să demonstreze că acel consilier a fost fie incompetent, fie neglijent.

Acest lucru poate să conducă la unele întrebări dificile, fie într-o curte de judecată, fie în altă

parte. Urmează de la sine înţeles faptul că acel consilier a vorbit cu clientul încă de la început

şi cu claritate despre calificările, experienţa şi regulile lui cu privire la respect şi autonomie,

sau cu privire la intervenţia pentru a preveni sinuciderea, constituie o poziţie cât mai

temeinică posibil în aceste circumstanţe, îndeosebi dacă a condus un proces corespunzător de

evaluare, prin consultarea cu alţii, şi apoi a acţionat pe această bază. Dovada unui acord clar

între consilier şi client, în care clientul s-a angajat să se abţină de la încercările de sinucidere

pe durata consilierii, sau să contacteze persoane sau organizaţii speciale, dacă va simţi tentaţia

de a se sinucide, ajută la sporirea credibilităţii consilierului şi la înţelegerea poziţiei acestuia

faţă de autonomia clientului. Membrii publicului larg, şi îndeosebi rudele tulburate pot să

presupună greşit că un consilier are datoria clară de a interveni în toate circumstanţele spre a

114

împiedica sinuciderea şi pot avea aşteptări nerealiste cu privire la ce ar fi putut fi făcut, chiar

dacă acel consilier a încercat să intervină.

Păstrarea unor rapoarte scrise este foarte relevantă pentru orice situaţie ce ar putea să

urmeze într-o convocare în justiţie. Acest lucru este dezbătut în Capitolul 13.

Concluzie

Consilierii nu sunt singurii care constată că subiectele tratate în acest capitol sunt

deosebit de dificile, sau complexe şi nesigure din punct de vedere legal. Medicii au fost

angajaţi într-o dezbatere serioasă cu privire la modalitatea în care trebuie să-i răspundă cuiva

care pretinde că a luat o doză letală de paracetamol, în timp ce refuză simultan orice

tratament. Dezbaterea a început ca răspuns la un articol publicat în British Medical Journal,

care concluziona în favoarea respectării părerilor unei persoane adulte competente, care a fost

informată corespunzător cu privire la consecinţele deciziei ei (Hassan et al., 1999). [112]

Acest articol a provocat multe opinii contradictorii legate atât de etica situaţiei, cât şi de lege.

Cu privire la întrebarea dacă este mai bine din punct de vedere etic să respecţi dorinţele

explicite ale cuiva, sau să treci peste acele dorinţe, din cauza gravităţii consecinţelor lor şi a

timpului limitat în care este posibil să contracarezi o doză legală, medicii sunt la fel de

împărţiţi ca şi consilierii. Unii doctori preferă să „trateze acum şi să discute mai târziu”, atât

pe temeiuri etice, cât şi practice. Contradicţia aparentă a cuiva care ajunge într-un loc de

tratare, în timp ce refuză tratamentul, subminează orice siguranţă în legătură cu hotărârea

pacientului de a muri şi, ca urmare, oferă un temei suficient pentru îndoiala cu privire la ce

doreşte cu adevărat acea persoană. Se argumentează că această confuzie legată de ce este

comunicat înclină balanţa etică în favoarea intervenţiei. Din punct de vedere practic, unii

medici ar prefera cu claritate mai degrabă să fie daţi în judecată de pacientul supărat, dar viu,

pentru că l-au tratat, decât să fie daţi în judecată de rudele îndurerate ale unui pacient decedat,

pentru că nu l-a tratat. Ei adoptă opinia că, în situaţii foarte controversate, de acest fel, când

eşti pasibil de a fi „condamnat pentru că faci şi condamnat dacă nu faci”, este de dorit să alegi

condamnarea pentru că faci.

Pentru a clarifica poziţia legală, British Medical Journal a însărcinat un avocat să scrie

un articol. Hewson (1999) a inclus următoarele puncte:

- Adulţii sunt presupuşi a fi competenţi să refuze recomandarea şi tratamentul

medical.

115

- Sarcina respingerii acestei presupuneri le revine acelora care doresc să trateze

un pacient ce nu vrea să fie de acord.

- Dacă un pacient este cu adevărat incapabil, aşteptarea consimţământului este

inutilă.

Recomand cu insistenţă citirea dezbaterii şi îndeosebi a celor două articole. Acestea

oferă o înţelegere a modului în care funcţionează dreptul comun. Deşi instinctele mele etice

referitoare la aceste subiecte tind să favorizeze respectarea dorinţelor explicite ale unei

persoane, dacă acestea sunt exprimate cu claritate, totuşi în dreptul comun există un grad de

flexibilitate care ar putea să abiliteze pe cineva să construiască un caz de susţinere a unei

opinii opuse în anumite circumstanţe. Oricare ar fi abordarea pe care o adoptaţi, este

important să fi fost atenţi la obţinerea consimţământului şi la evaluarea capacităţii cuiva de a

acorda consimţământul şi să fiţi dispuşi să răspundeţi profesional şi legal pentru propriile

decizii.

Povara de a trăi cu consecinţele deciziilor luate cu privire la clienţii înclinaţi spre

sinucidere, sau spre vătămări auto-provocate poate să fie considerabilă. Unele decizii sunt

luate cel mai bine în consultare cu colegii experimentaţi din domeniul consilierii şi al sănătăţii

mintale şi în urma discuţiei cu supervizarea consilierii. [113]

116

8

Competenţa consilierului

Angajamentul consilierului de a lucra în limitele competenţei lui este larg recunoscut

ca fiind fundamental din punct de vedere etic. Aceasta este una dintre cerinţele etice nu doar

repetate în ghidurile de etică ale organizaţiilor profesionale naţionale (vezi Tabelul 4.2, p.57),

ci şi reflectate în strategia agenţiei şi în aşteptările pe care alţii de au de la consilieri. Greşeala

de a nu lucra în limitele competenţei proprii, în calitate de consilier, subminează multe

principii etice esenţiale pentru consiliere. Clienţii sunt socotiţi vulnerabili la tulburări

emoţionale suplimentare şi la daune psihologice, opuse principiului de a nu-i face rău

clientului. Temeiurile încrederii dintre consilier şi client sunt subminate şi, o dată cu acest

fapt, principiul fidelităţii. Lipsa de respect elementar arătată faţă de dorinţa clientului de

autodeterminare îmbunătăţită discreditează toate cerinţele cu privire la respectul faţă de

autonomia clienţilor. De asemenea, prin contrazicerea bazelor etice pe care clientul aşteaptă

să se arate respect faţă de autonomia, binele şi fidelitatea lui, consilierul lucrează şi împotriva

interesului personal. În consiliere, există câteva fapte comparabile cu lucrul în afara limitelor

competenţei, din cauza subminării simultane a atâtor principii etice.

Este paradoxal că unul dintre angajamentele etice susţinute cel mai amplu trebuie să

fie aşa de dificil de convertit într-o îndrumare practică clară. Mai multe caracteristici ale stării

actuale a consilierii fac şi mai dificil de identificat o practicare competentă. Starea

nereglementată a consilierii înseamnă că unii consilieri au puţină competenţă relevantă, în

timp ce [114] alţii au nivele înalte de competenţă, dar într-un domeniu îngust. Mulţi au nivele

diferite de competenţă într-o varietate de domenii. Unii au nivele înalte de competenţă în

multe domenii. Este posibil ca un fapt considerat a fi competenţă pentru un generalist care

tratează o problemă ce apare rar să fie considerat incompetenţă pentru un specialist care se

confruntă cu aceeaşi problemă.

Varietatea de concepţii existente cu privire la ce anume constituie competenţă

profesională este amplificată de diversitatea contextelor în care este acordată consilierea.

Dezvoltarea serviciilor în noile contexte sociale şi culturale poate implica o redefinire radicală

a ceea ce a fost acceptat a fi competent în alte contexte. De exemplu, semnificaţia competenţei

poate să fie definită mai uşor într-un serviciu de consiliere psiho-sexuală acordat sub

117

auspiciile unei organizaţii de consiliere de mult înfiinţate, decât într-un serviciu de consiliere

aflat în stadiul de început pentru o comunitate etnică şi acordat pentru prima dată de membrii

acelei comunităţi. În aceste circumstanţe divergente, nu este surprinzător să existe o

accentuare a cerinţei ca fiecare consilier să-şi asume responsabilitatea de a stabili când

lucrează în limitele propriei competenţe. Dacă nu consilierul, atunci cine ar fi mai abilitat să

facă această evaluare şi să-şi asume responsabilitatea pentru standardul de competenţă? Mă

voi referi la această transferare a responsabilităţii de a determina competenţa asupra

practicianului individual, ca fiind un standard de competenţă autoimpus sau subiectiv. Cu

toate acestea, majoritatea organizaţiilor profesionale nu s-au mulţumit să lase deciziile asupra

competenţei doar în seama unui standard subiectiv. Ele au căutat să creeze nivele de

cunoştinţă, aptitudine şi experienţă, ca fiind condiţii elementare de admitere şi criterii pentru

îmbunătăţirea competenţei. Acestea pot să fie considerate a fi standarde determinate extern.

Majoritatea profesiilor se bazează pe o combinare a standardelor de competenţă determinate

subiectiv şi cele determinate extern. Consilierea pare să respecte acest model.

În capitolul acesta, intenţionez să prezint aspectele competenţei de bază care sunt

determinate extern, explorând problemele legate de nivelele de competenţă autoimpuse ale

consilierilor. Capitolul se încheie cu consideraţiuni cu privire la modul în care să se răspundă

din punct de vedere etic, atunci când cineva consideră că iese în afara limitelor competenţei,

precum şi cu privire la responsabilităţile consilierului, atunci când consideră că un alt

consilier lucrează în afara propriei competenţe.

Aspectele competenţei determinate extern

Adesea, organizaţiile profesionale de consiliere fac o deosebire importantă între

criteriul lor de acreditare ca practician şi [115] competenţa în calitate de consilier. Primul

termen este folosit ca strategie de a face o oarecare ordine într-un domeniu greşit definit şi de

a stabili un minim de standarde considerate corespunzătoare profesiei. Cu toate acestea,

rareori se afirmă că îndeplinirea acelor standarde va garanta competenţa. De asemenea, este

uşor de observat că strategia de a aduce un grad de ordine într-o profesie destul de

dezordonată este subminată într-o oarecare măsură de divergenţa standardelor cerute pentru

acreditarea în vederea asumării unor roluri foarte asemănătoare. Fiecare dintre cele patru

organizaţii profesionale principale care cuprind consilierea are criterii diferite. Acestea sunt

rezumate în Tabelul 8.1.

118

Tabelul 8.1: Comparaţia cerinţelor profesionale pentru obţinerea statutului de

practician acreditat

ConsiliereaConsilierea

psihologicăPsihoterapia

Temeiuri pentru recunoaşterea statutului de practician Cursuri post-universitare √ √ Pregătire specială √ √ √Pregătirea cerută Teorie √ √ √ Aptitudini experimentale √ √ √ Dezvoltare personală √ √ √ Experienţa de a fi fost client √ √ Cercetări în consiliere √ Durata pregătirii cerute (ore) 450 230+ Diferă Durata practicii supervizate (ore) 450 450 DiferăStandarde profesionale cerute Corectitudinea oricărei declaraţii cu privire la

calificări√ √ √

Respectarea codului/îndrumărilor cu privire la

standardele etice√ √ √

Conformarea cu procedurile de reclamaţie √ √ √ Datoria de a raporta greşelile de conduită ale colegilor √ √ √ Practică supervizată √ √ Diferă

Surse: BAC,1993,1994; BPS, 1995a,1995c,1998; UKCP, 1993,1998.

O deosebire majoră cu privire la ce este considerat a fi o pregătire acceptabilă

elementară se referă la necesitatea ca o persoană să deţină un grad sau un echivalent de

calificare academică. Două organizaţii au stabilit standardul la nivelul post-universitar, UKCP

cerând orice grad, iar BPS precizând un grad de pregătire în psihologie. În domeniul

consilierii psihologice, BPS este unică prin faptul că propune standarde academice

suplimentare, [116] cerând ca un practician acreditat să fi avut experienţă în efectuarea de

cercetări în consiliere. Spre deosebire, BAC şi COSCA vizează o pregătire socială şi

educaţională mai diversă pentru consiliere şi nu precizează atingerea unui anumit nivel

academic. Tabelul 8.1 indică alte deosebiri substanţiale din punct de vedere al tipului şi

cantităţii pregătirii şi experienţei cerute de diferite organizaţii. Spre a fi acreditaţi de BAC,

COSCA, UKCP sau BPS, pot candida numai consilierii care au întrunit criteriile cerute, iar

înscrierea în organizaţia corespunzătoare, şi anume United Kingdom Register for Counsellors

(UKRC), United Kingdom Council for Psychotherapists (UKCP) şi Register for Chartered

Psychologists. UKRC admite şi consilieri care lucrează în instituţii corespunzătoare criteriilor

potrivite pentru acel domeniu de activitate. Această înscriere este limitată la activitatea în

119

cadrul acelor instituţii, spre deosebire de înscrierea practicienilor independenţi, care este

întemeiată pe criteriile de acreditare indicate în Tabelul 8.1, fără a li se impune limitări.

Această încercare de a introduce un criteriu elementar pentru acreditare nu a fost lipsit

de critici. Au existat două motive principale de îngrijorare. Unul este strâns legat de

îngrijorarea cu privire la profesionalizarea consilierii şi cu privire la deformările pe care acest

proces ar putea să le producă acestei practici. În special, este recunoscut faptul că valoarea

experienţei în consiliere, aşa cum a fost raportat de clienţi, este independentă de cantitatea de

pregătire, sau de experienţa anterioară a consilierului. Dimpotrivă, calitatea relaţiei dintre

consilier şi client este cea preţuită şi constituie funcţia principală în evaluarea eficienţei

consilierii (Clarkson, 1995). Un al doilea motiv de critică se referă la adoptarea criteriului cu

privire la durata pregătirii şi a experienţei asociate, în cel mai bun caz, indirect, cu

competenţa, care ar putea să fie stabilită mai bine şi mai concret prin evaluarea practicii.

Acest al doilea punct de vedere a fost larg acceptat ca o critică valabilă a majorităţii

abordărilor tradiţionale ale calificărilor profesionale pentru admitere, deşi opiniile cu privire

la posibilitatea de a îmbunătăţire a acestor metode sunt diferite.

Dezvoltarea National Vocational Qualifications (NVQs) este o încercare de a oferi o

cale alternativă spre practicarea profesiilor. Calificările oferite de NVQs sunt acordate pe

temeiul unor metode directe de evaluare a competenţei, de obicei, de către practicieni deja

calificaţi, care lucrează împreună cu candidatul şi sunt în poziţia cea mai bună de a stabili

faptul că acea persoană practică realmente profesia. Susţinătorii NVQs cred că această

modalitate de a desfăşura evaluarea este un indiciu mai demn de încredere cu privire la faptul

că o persoană a atins nivelul de practică specificat. De asemenea, ei argumentează că NVQs

este mai echitabil, deoarece deschide căi de intrare în domeniul profesional pentru oamenii

care au aptitudinea necesară consilierii, dar care ar fi fost excluşi, [117] din cauza pregătirii

lor şcolare netradiţionale, sau a piedicilor financiare create de pregătirea şcolară prelungită.

Aceste speranţe de a obţine calificările NVQs, ca fiind primele standarde cu privire la nivelul

3 de pregătire pentru consiliere a fost publicate în 1999, iar cele cu privire la nivelul 4 sunt în

curs de alcătuire.

Una dintre caracteristicile grupărilor profesionale de orice fel este faptul că au dedicat

o energie considerabilă pentru a dezvolta cerinţe elementare de admitere. Motivul declarat cu

privire la îmbunătăţirea competenţei practicienilor nu este crezut de unii care arată că strategia

limitează admiterea într-o profesie şi restrânge competiţia la aceia care sunt deja admişi.

Nivelul de control asupra admiterii într-o profesie poate să fie total, dacă profesia este

reglementată de stat şi interzice oricărei persoane să folosească acel titlu profesional, dacă nu

120

este acreditată. Acest lucru explică de ce aceste îngrijorări sunt exprimate cu insistenţă

împotriva acreditării de stat a consilierii, având în vedere că orice pas în această direcţie este

foarte predispus să divizeze mişcarea de consiliere actuală, foarte cuprinzătoare, într-o elită

minoritară confirmată şi într-o majoritate potenţial neconfirmată. De asemenea, sunt unii care

pun sub semnul întrebării aplicabilitatea cerinţelor implicate de acreditarea statutară într-o

profesie cum este consilierea, din motive bazate pe valoare şi mai filozofice (Mowbray, 1995;

House and Totton, 1997). Pe termen scurt, pare de nedorit ca practicarea consilierii să fie

reglementată de stat, dar chiar dacă ar fi introduse reglementări legale, tot nu ar rezolva

problema modalităţii în care profesia le răspunde acelor utilizatori ai serviciilor, care simt că

au avut parte de un tratament incompetent. Profesiile tradiţionale au lăsat ca această problemă

să fie rezolvată de lege, spre a decide dacă incompetenţa a fost suficient de mare, încât să

ajungă la dimensiunile unei greşeli de conduită profesională, situaţie în care ar intra sub

incidenţa audierilor disciplinare ale profesiunii. În anii recenţi, profesiile în domeniul

medicinii şi cel juridic au început să introducă proceduri care răspund unor probleme

semnificative, dar mai puţin serioase, cu privire la competenţă. Aceste probleme sunt tratate

mai uşor când implică aspecte ca nerespectarea programărilor, întârzierea necuvenită,

administrarea financiară deficitară, sau nereuşita în acordarea serviciului promis. Pe de altă

parte, aspectele cu privire la deciziile profesionale, sau incompetenţa sunt mai problematice.

În orice profesie va exista o serie de opinii cu privire la ce anume constituie o practică

satisfăcătoare. Acest fapt este valabil îndeosebi în domeniul consilierii şi poate fi ilustrat prin

dificultatea de a răspunde la întrebarea directă: „A fost consilierul meu competent?” Dacă o

intervenţie anume este predispusă a fi considerată competentă sau nu, va depinde de contextul

şi de orientarea teoretică a consilierului. De exemplu, „Kate este tulburată de consilierul ei

care îi spune că are simţăminte adverse faţă de ea, când ea face sau spune anumite lucruri. Ea

întreabă dacă este potrivit ca un consilier să mărturisească [118] faptul că se simte frustrat sau

supărat, sau dacă nu cumva el este incompetent?” Răspunsul la întrebarea lui Kate depinde de

orientarea teoretică a consilierului. Din cele 400 de modele de consiliere folosite în prezent,

mă voi restrânge la patru modele principale.

Dintr-o perspectivă psiho-dinamică, o asemenea intervenţie ar putea să fie considerată

contraproductivă. Pentru a ajuta un client să ajungă la o înţelegere a propriilor transfere

emoţionale, consilierul rămâne deliberat, ca fiinţă umană, în context. Michael Jacobs (1988)

declară că transferul este rezolvat parţial, deoarece

cadrul consilierii oferă o posibilitate ca simţămintele puternice să fie

exprimate [de client], atâta vreme cât este necesar, până când aceste simţăminte

121

încetează să exercite o presiune aşa de mare asupra clientului…. Adesea, teama că

iubirea sau ura îi îndepărtează pe ceilalţi îi determină pe oameni să-şi reprime

emoţiile cele mai puternice. În timpul consilierii, când îşi dau seama că persoana care

îi consiliază nu este şocată, nu se simte jignită, nu este îndepărtată, nu interpretează

greşit simţămintele clientului, sau nu răspunde în nici o altă modalitate nepotrivită ori

dăunătoare – cu alte cuvinte, nu repetă reacţia pe care clientul a experimentat-o în

trecut – forţa acelor simţăminte poate să fie diminuată.

Prin urmare, în psiho-dinamică, intervenţia consilierului este un act de incompetenţă.

Cu toate acestea, aceeaşi intervenţie nu este considerată la fel din perspectiva unui

consilier centrat pe persoană, ale cărui obiective şi metode sunt destul de diferite. Consilierul

centrat pe persoană îşi concentrează atenţia asupra calităţii relaţiei dintre el şi client. În

această relaţie, egalitatea este o calitate esenţială. Brian Thorne şi David Mearns (1988)

declară că: „Un consilier se aşază pe o poziţie de ‘egalitate’, când se comportă deschis şi

firesc în răspunsurile pe care le adresează clientului…, când răspunsurile adresate clientului

reflectă ceea ce simte şi nu sunt prefăcute, sau defensive”. Prin urmare, intervenţia ar putea să

fie cât se poate de potrivită şi competentă, dacă simţămintele consilierului sunt sincere,

spontane şi comunicate într-o modalitate corespunzătoare.

În consilierea raţional-emotivă acest fel de deschidere ar fi considerată mai degrabă

irelevantă. Tipul de deschidere personală recomandat de Windy Dryden (1990) este orientat

spre a-i încuraja pe clienţi să-şi însuşească o filozofie raţională nouă. Consilierul „trebuie să

mărturisească nu numai cum a experimentat el aceeaşi problemă în trecut, ci şi cum a

rezolvat-o. Prin urmare, de exemplu, uneori, eu le spun clienţilor mei cum mi-am învins

defectul de a mă bâlbâi”. Deschiderea consilierului faţă de Kate nu este [119] una de acest fel

şi, ca urmare, este irelevantă în consilierea raţional-emotivă. Dacă a ajuns să rupă relaţia

dintre Kate şi consilierul ei, intervenţia ar putea să fie judecată mai aspru ca fiind

contraproductivă.

Nu toţi consilierii sunt purişti, în sensul de a adera la un singur model. Unii, asemenea

lui Sue Culley (1991) caută să integreze într-o modalitate sistematică aptitudini preluate dintr-

o varietate de modele. Din punctul ei de vedere, consilierul a lucrat cu competenţă, dacă a

acţionat în cadrul limitelor normelor lui specifice, într-o situaţie de urgenţă. Pe de altă parte,

dacă acel consilier a preluat la întâmplare aptitudini din surse diferite, ar putea să nu existe

nici un criteriu pentru sa stabili dacă intervenţia a fost executată cu competenţă.

Orientarea teoretică a consilierului este singurul criteriu din variaţiile contextuale care

ar putea fi relevant pentru evaluarea competenţei unei intervenţii anume, sau a unei metode de

122

lucru. Contextul cultural, nevoile unui grup specific de clienţi, fie că şedinţa de consiliere se

desfăşoară în doi, cu un cuplu, sau în grup, pot să fie de asemenea relevante. Ce este

competent într-un context, poate să fie incompetent într-un alt context. Acest fapt face să ne

fie dificil să generalizăm şi, în acelaşi timp, să fim specifici şi precişi. Îndrumările sunt menite

să aibă o aplicare mai largă şi, de aceea, trebuie să fie scrise în termeni generali. De exemplu,

o îndrumare generală, cum ar fi: „Consilierii trebuie doar să-şi exprime simţămintele imediate

cu privire la clienţii lor, când lucrul acesta este potrivit”, ar putea să-i alerteze pe consilieri cu

privire la o problemă potenţială, dar, pentru că este scrisă în termeni meniţi să aibă o aplicaţie

universală, îndrumarea este normativă. Este mai uşor să fim mult mai precişi, după ce au fost

stabilite particularitatea, contextul şi orientarea teoretică a consilierului.

În Marea Britanie, consilierea se află încă într-un stadiu de început. Ea este încă într-

un punct de expansiune rapidă şi inovaţie, prin urmare, este un timp de creativitate şi, o dată

cu ea, de schimbare. În organizaţiile mari şi în multe agenţii de educaţie, care oferă consiliere,

au loc încercări de a-i încuraja pe consilieri să standardizeze anumite aspecte ale muncii lor.

Acest lucru este important şi va contribui la stabilirea unor aşteptări realiste ale consilierii atât

pentru consilieri, cât şi pentru clienţii lor. Cu toate acestea, chiar şi fără deosebirile dintre

şcolile de gândire din domeniul consilierii, există o limită până la care poate să înainteze

procesul. Întotdeauna va fi nevoie de o flexibilitate suficientă pentru a îngădui idei noi şi

răspunsuri noi la nevoile clientului. De asemenea, cu privire la metode, această profesie

necesită un spaţiu pentru dezacorduri oneste între consilieri. Orice metodă de a stabili ce este

competent va trebui să accepte tensiunile inevitabile între standardizare şi inovaţie. [120]

Legea şi competenţa

Orice profesie poate să înveţe din experienţa curţilor de judecată care au o practică

îndelungată de ascultare a plângerilor cu privire la faptul că profesionist a acordat un serviciu

foarte nemulţumitor. „Competenţa” nu este un termen larg folosit în lege. Juriştii au încercat

să se ocupe de problema identificării unor standarde corespunzătoare de practică, dintr-un

punct de vedere diferit. Ea este definită în termenii faptului că furnizorii de servicii, inclusiv

consilierii, au datoria de a exercita „o aptitudine şi grijă rezonabile”. Pentru a hotărî în cazul

plângerilor pentru neglijenţă, a fost important să se determine dacă s-au manifestat „o

aptitudine şi grijă rezonabile”. În multe dintre cazurile de seamă legate de neglijenţa medicală,

curţile de judecată s-au confruntat cu deosebirile de opinie cu privire la ce anume constituie

123

aptitudinea şi grija rezonabile. Consilierii nu sunt singurii în dreptul cărora există mai multe

opinii întemeiate, dar conflictuale, cu privire la modalitatea cea mai bună de a lucra.

Ce sunt aptitudinea şi grija rezonabile? De la un trecător care acordă primul ajutor

după un accident nu se aşteaptă aceleaşi standarde ca acelea aşteptate de la un chirurg

calificat. De la cineva care lucrează ca voluntar nu se poate aştepta să dovedească acelaşi

nivel de aptitudine ca o persoană care lucrează pentru plată. Dacă o persoană practică o

profesie, ori susţine că deţine o aptitudine profesională, legea va aştepta de la ea să

dovedească nivelul de competenţă asociat cu îndeplinirea corespunzătoare acelei profesii, ori

meserii. Dacă nu atinge standardul şi, ca urmare, prejudiciază pe cineva, persoana nu se

comportă rezonabil (Rogers, 1998).

Cum stabileşte o curte de judecată ce este un standard rezonabil? În primul rând,

curtea va căuta să vadă dacă acel consilier a promis explicit rezultatul, ca termen al

contractului cu clientul. Acesta este unul dintre motivele pentru care consilierii sunt sfătuiţi să

nu facă asemenea promisiuni, cum ar fi reducerea depresiei, anorexiei, etc., într-o perioadă

prestabilită de timp. În absenţa unei asemenea promisiuni în contract, curtea va evalua ce

anume constituie un standard rezonabil, folosind una din cele două proceduri care diferă în

funcţie de categoria pe care o tratează şi anume, procedurile pentru profesiuni cu înaltă

calificare, sau procedurile pentru meserii. Se pare că în cazurile legate de consiliere, vor fi

folosite procedurile pentru profesiuni cu înaltă calificare.

Dacă, aşa cum este în consiliere, nu există nici un acord cu privire la un standard

universal de practicare corespunzătoare, curtea nu se va implica în alegerea între deosebirile

de opinie profesională. Testul este: A acţionat consilierul în conformitate cu o practică

acceptată la data aceea ca fiind corespunzătoare de către un grup responsabil de opinie

profesională specializat într-o anume formă de tratament? Pentru ca opinia să fie valabilă, nu

trebuie să fie susţinută de o majoritate. [121] Practicile adoptate de o minoritate substanţială

de practicieni au fost considerabil de rezonabile. Una dintre problemele consilierilor apare din

modalitatea în care au fost dezvoltate aceste proceduri în cazul neglijenţei medicale. Nu este

clar dacă opinia cu privire la ce anume constituie o practică acceptabilă, formulată de un

practician din afara domeniului medical, va fi acceptată de curtea de judecată. Consilierii vor

putea fie să se bazeze pe opiniile practicienilor din domeniul medical, fie să accepte

posibilitatea curţii de a-şi folosi propria judecată cu privire la ce este rezonabil, o practică mai

obişnuită în cazurile procedurilor pentru meserii.

Două alte aspecte legale pot să fie deosebit de relevante pentru consiliere.

124

Primul este că standardul pentru aptitudinea şi grija rezonabile cere un echilibru

evident între mărimea riscului şi răspunderea atribuită consilierului pentru evitarea riscului.

Acest lucru înseamnă că, atunci când consilierul lucrează cu probleme legate de boli mintale

semnificative, infecţia SIDA, sau avortul se cere un standard mai înalt de grijă, în comparaţie

cu cazurile de suferinţă după deces şi altele.

Al doilea aspect este că există o preferinţă legală pentru asocierea unui standard de

grijă şi aptitudine mai degrabă cu postul, decât cu persoana care îl ocupă. Cu alte cuvinte,

curţile de judecată aşteaptă de la un consilier calificat recent acelaşi standard minim pe care l-

ar aştepta de la un practician cu experienţă aflat pe acelaşi post. În mod asemănător, nu se

acordă nici o îngăduinţă pentru problemele de familie, sau grijile financiare, sau alţi factori

care ar putea să contribuie la greşeală. Acest lucru înseamnă că organizaţiile sunt sfătuite pe

bună dreptate să stabilească standarde similare pentru posturile similare din întreaga

organizaţie. În general, pentru consiliere, ajunge să fie tot mai importantă stabilirea unei serii

de standarde recunoscute la nivel naţional ca fiind corespunzătoare diferitelor feluri de posturi

de consiliere.

În practica actuală, din motivele descrise în Capitolul 5, curţile sunt mult mai puţin

înclinate să se implice în audierea plângerilor de neglijenţă împotriva consilierilor, decât

împotriva serviciilor care implică intervenţii fizice, cum ar fi medicina. Chiar şi în Statele

Unite, unde legea cu privire la neglijenţă este alcătuită în favoarea unei posibilităţi mai mari

de învinuire, acţiunile legale pentru neglijenţă împotriva consilierilor sunt relativ rare (Syme,

1997). Dificultatea pe care clienţii o au în a-i da în judecată pe consilieri şi organizaţiile

profesionale pentru practică incompetentă aşază asupra fiecărui consilier o responsabilitate

etică serioasă pentru evaluarea măsurii în care lucrează în limitele propriei competenţe.

Metoda de analiză folosită de lege poate ajuta la procesul de autoanaliză, dar, dacă nu este

susţinută şi de alte strategii, este insuficientă în ea însăşi. [122]

Îmbunătăţirea competenţei autoevaluate

Una dintre dificultăţile cu care se confruntă consilierii în stabilirea unor standarde de

competenţă obiective este caracterul privat al muncii lor. Deşi cerinţa de a exista acest

caracter privat este o normă larg susţinută pentru consiliere, ea îl face pe consilier vulnerabil

faţă de posibilitatea de a ajunge izolat de practica şi ideile altor consilieri, într-o modalitate

care nu este de dorit să se întâmple în contextul unei echipe care lucrează cu oamenii. Prin

125

urmare, este de dorit să se dezvolte strategii care ajută la contracararea izolării consilierilor în

stabilirea unui standard şi de a-i încuraja pe consilieri să informeze despre autoevaluarea lor

printr-o raportare la alţi consilieri.

Strategia distinctivă, care caracterizează cea mai mare parte a mişcării de consiliere

respectabile, este un accent pus pe supervizarea sistematică şi continuă a consilierii. Acest

mod de a lucra împreună se deosebeşte de supervizarea managerială, cu scopul de a crea o

relaţie în care consilierul poate să vorbească deschis despre probleme legate de competenţă,

îndoieli şi vulnerabilităţi personale. Deoarece este o trăsătură etică aşa de distinctivă în

activitatea din Marea Britanie, supervizarea consilierii este discutată mai pe larg în Capitolul

12.

Informaţii suplimentare cu privire la practica acceptabilă pot să fie obţinute din

dezbaterile cu consilierii care lucrează în situaţii similare, cu clienţi ce au probleme similare.

Pentru consilierii care lucrează în izolare, calitatea de membru al reţelelor şi asociaţiilor de

consiliere dobândeşte o semnificaţie etică, fiind o modalitate de a păstra legătura cu practica

acceptabilă.

Toate organizaţiile profesionale importante accentuează importanţa dezvoltării

profesionale continue, care, de obicei, este realizată prin participarea periodică la conferinţe şi

cursuri de instruire. Alte surse de informaţie cu privire la ce este considerat în prezent a fi o

practicare competentă sunt jurnalele, cărţile şi, din ce în ce mai mult, Internetul.

Deteriorarea îndeplinirii funcţiei de consilier

Din când în când a apărut o situaţie potenţial foarte dificilă, care merită a fi luată în

considerare în mod specific. Ca oricare alt om, consilierul este vulnerabil la toate slăbiciunile

condiţiei umane, iar acestea pot să-i afecteze competenţa. Prin urmare, o practică bună este să

nu consilieze, când îndeplinirea funcţiei lui este deteriorată din cauza dificultăţilor personale

sau emoţionale, boală, alcool, droguri, sau orice alt motiv. Este rezonabil să presupunem că

majoritatea consilierilor ştiu dacă [123] au consumat alcool, au luat droguri, medicamente sau

orice altceva ar deteriora îndeplinirea funcţiei lor. Ocazional, consilierii nu sunt conştienţi de

efectul acestui consum, îndeosebi dacă au ajuns dependenţi.

Există şi o altă situaţie în care îndeplinirea funcţiei consilierului poate să fie

deteriorată. Aceasta este o erodare insidioasă a abilităţii, din cauza bolii, sau neputinţei:

126

Trevor are o boală progresivă care îi afectează abilităţile lui conceptuale, iar

el pare a nu fi conştient că intervenţiile lui sunt tot mai înclinate să-i ducă pe clienţi la

confuzie. Care este responsabilitatea supervizorului său?

Este larg acceptat faptul că supervizorul consilierii are responsabilitatea de a-i spune

lui Trevor îngrijorarea lui şi, probabil, de a-l sfătui să se retragă din activitate. Din fericire,

acest lucru se întâmplă rar, dar există variaţii mult mai frecvente ale acestei situaţii, cu o

delimitare mai puţin clară:

Margaret a ajuns recent îndoliată după moartea ultimului ei părinte

supravieţuitor. Ea ştie că este preocupată de propria pierdere. Ar trebui să se retragă

temporar din activitatea de consiliere?

Acesta este genul de situaţie care ar trebui să fie discutată în supervizarea consilierii.

De obicei, ea este prezentată de consilier, dar, uneori, discuţia este iniţiată de supervizor.

Există patru evaluări posibile ale situaţiei:

1. Consilierul este în stare să-şi folosească propria experienţă ca resursă pentru

clienţii ei, îndeosebi a celor care trec prin aceeaşi situaţie.

2. Consilierul consideră că este prea dureros din punct de vedere emoţional să

lucreze cu clienţi recent îndoliaţi, dar este în stare să continue să lucreze cu

alţi clienţi care au alt fel de probleme.

3. Consilierul trebuie să se retragă temporar din orice activitate de consiliere.

4. Consilierul trebuie să se retragă din activitatea de consiliere pe o perioadă

nedeterminată, sau definitiv.

Uneori, consilierii aflaţi în situaţii de felul celor în care sunt Trevor şi Margaret sunt

mai optimişti decât supervizorul lor, în legătură cu abilitatea lor de a funcţiona. Când există o

deosebire substanţială de opinie, iar supervizorul consilierii crede că este necesar să

întreprindă acţiuni concrete în interesul protejării clienţilor, următoarea procedură s-a dovedit

a fi folositoare: [124]

1. Supervizorul îi vorbeşte consilierului despre toate rezervele pe care le are cu

privire la competenţa pentru practicare, dacă este necesar, în scris.

2. Dacă între consilier şi supervizor nu poate avea loc un acord cu privire la

competenţa consilierului, se caută opinia unei a treia persoane acceptată de

cei doi pentru a face o evaluare.

3. Dacă situaţia rămâne nerezolvată, supervizorul poate să se retragă din rolul

său, prezentând motivele, care de obicei vor fi în scris.

127

4. Supervizorul poate să comunice asociaţiei profesionale a consilierului despre

această problemă, sau, ca ultimă soluţie, să înceapă procedurile de

reclamaţie, ori de disciplină.

Ar fi nepotrivit ca o persoană să se retragă din activitatea de consiliere, doar din cauza

neputinţei sau bolii. Întrebarea este dacă situaţia consilierului deteriorează sau nu capacitatea

lui de a-şi îndeplini funcţia. Mulţi consilieri care au o mobilitate redusă, ori un handicap

vizibil sunt eficienţi. Unii consilieri cu dificultăţi de auz sunt în stare să depăşească această

problemă prin folosirea de aparate pentru auz, citirea buzelor, sau limbajul semnelor. Unii

consilieri au reuşit să schimbe într-un avantaj pentru îndeplinirea funcţiei lor ceea ce la prima

vedere ar putea să pară o piedică.

Concluzie

Această scurtă retrospectivă a semnificaţiei etice şi legale indică avantajele pe care le

au atât consilierii, cât şi clienţii, dacă practicienii pot ajunge la un acord cu privire la

standardele naţionale pentru posturi specifice voluntare şi profesionale. Sarcina este enormă,

dar unele grupuri de consilieri au încercat să identifice buna practică. O serie de organizaţii

diferite au publicat standarde de practică pentru consilierii care lucrează într-o varietate mare

de contexte, incluzând serviciile de îngrijire a sănătăţii, instituţiile de învăţământ mediu şi

superior, serviciile pentru persoanele dependente şi altele. De obicei, acestea sunt scrise în

termeni destul de generali şi se referă la strategii de management. Faptul că această cantitate

enormă de muncă este preluată de organizaţie renumită, responsabilă pentru educarea,

instruirea şi standardele în îndrumarea avocaturii, consilierii, îndrumării, medierii şi

psihoterapiei (CAMPAG), în numele Departament of Education and Employment, creează

posibilitatea de a se dezvolta o îndrumare mai specifică şi sofisticată cu privire la competenţa

practicării. Chiar dacă îndrumarea atinge un mai mare grad de specificitate şi sofisticare,

întotdeauna va fi nevoie [125] ca practicienii să-şi monitorizeze propriul nivel de competenţă

şi să fie dispuşi să răspundă faţă de clienţi şi faţă de alţi consilieri pentru practica lor de zi de

zi. Ce poate să facă un consilier în aceste circumstanţe? Probabil că standardul minim spre

care ar trebui să aspire fiecare consilier este următorul:

a) Să ştii de ce îi faci sau îi spui un anume lucru clientului.

b) Să fii sigur că faci sau spui ceea ce intenţionezi.

c) Să ştii care este efectul dorit.

128

d) Să-ţi adaptezi intervenţiile la răspunsul real al clientului.

e) Să-ţi revizuieşti regulat practica prin supervizarea consilierii.

f) Să dezvolţi strategii pentru a fi la zi şi pentru a căuta ocazii de dezvoltare

profesională continuă.

g) Să evaluezi dacă nivelul tău de aptitudine este acelaşi sau mai bun decât al

altor consilieri care oferă consiliere în termeni similari, sau deţin posturi

similare.

Deşi aceste principii sunt simple, ele pot constitui temelia unei practici competente.

[127]

129

9

Evitarea exploatării clienţilor

Faptul că exploatarea clienţilor este incompatibilă din punct de vedere etic cu

consilierea este larg acceptat. Folosirea cuvântului „a exploata” atunci când le este aplicat

oamenilor poartă cu sine conotaţii morale negative puternice, dar mai ales când exploatarea

are loc într-o relaţie întemeiată pe încredere, respect faţă de autonomie şi slujirea intereselor

clientului. Sarcina dificilă constă în identificarea diferitelor forme de exploatare care pot

apărea. Identificarea este mult mai clară când cineva calcă deliberat propriile valori şi

principii etice profesionale, dar este mai puţin aparentă, când exploatarea este mai puţin

premeditată şi chiar întru totul neintenţionată. Clasificarea convenţională a exploatării face

deosebire între cea financiară, sexuală şi emoţională (BAC, 1997: 8.1.3.2). La această listă,

propun să adăugăm exploatarea ideologică, prin care vreau să spun impunerea de interpretări

cu privire la experienţa unui client, cu scopul de a valida sistemul conceptual al consilierului,

indiferent dacă este cel politic, economic, terapeutic, sau de alt fel. Îmi dau seama că această

adăugare la categoriile obişnuite de exploatare poate fi controversată. Ea s-a dezvoltat din

reflecţiile mele cu privire la dezbaterea legată de falsa memorie, care s-a dezlănţuit la mijlocul

anilor 1990 în SUA şi Marea Britanie. Consider că implicaţii etice sunt de o semnificaţie mai

largă, prin urmare, înainte de a mă referi la exploatarea financiară, sexuală şi emoţională, voi

începe cu aceasta. [127]

Exploatarea ideologică

A se aştepta de la un consilier să îndeplinească sarcina imposibilă de a-şi suspenda

toate concepţiile personale în scopul de a respecta autonomia clientului, în ciuda oricăror

convingeri proprii, este ceva nerealist. Orice sistem conceptual străbate experienţa noastră cu

ceilalţi şi cu noi înşine şi influenţează modalitatea în care construim comunicările cu privire la

aceste experienţe. Unele aspecte ale sistemului nostru conceptual trebuie să fie prezente ca o

influenţă nevăzută între consilier şi client. De asemenea, pot să existe influenţe în sens invers,

de la client spre consilier, dar preocuparea etică principală cu privire la exploatare este cea

130

legată de influenţele dinspre consilier spre client. Acest fapt ridică întrebarea cum să fie

tratate aceste concepţii în cadrul consilierii. Un argument etic puternic spune că a prezenta

explicit concepţiile terapeutice semnificative este o dovadă de respect mai mare faţă de client,

decât a le lăsa să rămână inadecvat definite în partea nevăzută a relaţiei, îndeosebi dacă

exprimarea concepţiilor consilierului recunoaşte posibilitatea ca clientul să susţină concepţii

diferite. Această idee poate să fie ilustrată printr-un exemplu:

Clive trece printr-o despărţire dureroasă de partenera lui, fapt care l-a

determinat să se îndoiască de convingerile lui religioase anterioare puternice. Se pare

că atunci când l-a contactat pe consilierul lui printr-o reţea religioasă, a presupus că

acel consilier era dedicat doctrinelor pe care el le punea sub semnul întrebării.

Această presupunere părea a avea o semnificaţie secundară, în timp ce se ocupau de

problema despărţirii, dar consilierul a simţit că presupunerea lui Clive cu privire la

convingerile lui poate să-l descurajeze în explorarea noilor lui convingeri.

În mod clar, clientul se află într-un moment critic de tranziţie personală, când

convingerile lui sunt fluide şi încă nu au fost stabilite ca formulare. Acest lucru indică nevoia

de a se exercita multă grijă în modul în care consilierul influenţează clientul cu privire la

dezvoltarea convingerilor. Consilierul trebuie să fie precaut pentru a nu considera că dilema

clientului este o confirmare a propriilor convingeri. Dacă acel consilier este un credincios

puternic, ar fi nepotrivit din punct de vedere etic să lege suferinţa emoţională a clientului de

criza referitoare la credinţă şi să sugereze că o înnoire a angajamentului faţă de vechile

convingeri ar putea să-i aline suferinţa. Aceasta ar fi o lipsă de respect faţă de autonomia

clientului şi ar putea să fie o exploatare ideologică, dacă interpretarea se dezvoltă din nevoia

consilierului de a-şi susţine propriul sistem de convingeri. Pe de altă parte, ar fi nepotrivit ca

un consilier care şi-a abandonat deja propria credinţă să încerce să-l influenţeze pe client în

această direcţie. Răspunsurile cele mai potrivite vor depinde [128] de orientarea terapeutică a

consilierului. Un consilier psiho-dinamic se poate concentra asupra explorării semnificaţiei

presupunerilor şi fanteziilor clientului cu privire la convingerile consilierului, dar fără a

susţine şi fără a dezaproba aceste proiecţii. Scopul ar fi acela de a legitima dreptul şi

responsabilitatea clientului de a-şi dezvolta propriile convingeri cu o înţelegere mai mare a

acestui proces personal. Consilierii umanişti şi cognitivi ar fi la fel de interesaţi în explorarea

presupunerilor clientului, dar ar putea să continue prin unele mărturisiri personale cu privire la

propriile convingeri, în spiritul risipirii influenţei unei responsabilităţi necunoscute şi

accentuate a clientului de a ajunge la propriile concluzii. Toate aceste intervenţii sunt o

dovadă fundamentală de respect faţă de autonomia clientului şi faţă de încrederea în consilier.

131

Se poate argumenta că a continua pasiv, fără a explora influenţa presupunerii clientului ar fi

un act de exploatare mai puţin serios, decât a coopta experienţa clientului în vederea susţinerii

convingerilor consilierului, şi totuşi este o exploatare minoră. Autonomia clientului ar fi

subminată parţial şi s-ar ridica îndoieli cu privire la competenţa consilierului. În orice

considerare a posibilităţii de apariţie a exploatării, problemele competenţei şi ale autonomiei

sunt adesea încurcate.

Primul exemplu de exploatare ideologică posibilă a fost ales în mod voit spre a se

concentra asupra convingerilor care pot fi considerate externe consilierii practicate de obicei.

Problemele etice sunt mai uşor de înţeles în aceste circumstanţe, decât acolo unde sistemul

conceptual aparţine intrinsec modelului sau poziţiei terapeutice adoptate de consilier.

Dificultatea etică creată de dezbaterea cu privire la „falsa memorie” versus „memoria

regăsită” este legată de faptul că un consilier impune concepţia predeterminată că abuzul a

avut loc sau nu, ca o problemă ce aparţine convingerii sau ideologiei personale în modalităţi

care prezumă încercarea clientului de a-şi regăsi amintirile şi de a le interpreta. În acest caz,

tendinţa de prezumţie este aşa de puternică, încât nu există un termen general acceptat care să

descrie un client ce descoperă amintiri „pierdute” ale unui abuz sexual, în timpul consilierii

sau terapiei. Aşa cum evidenţiază Peter Jenkins (1996) în analiza lui informativă cu privire la

implicaţiile etice şi legale ale dezbaterii legate de acest subiect, atât „sindromul de falsă

memorie”, cât şi cel de „memorie regăsită” sunt termeni care conţin tendinţe persuasive

intrinseci spre poziţii partizane în cadrul dezbaterii. Primii caută să excludă posibilitatea ca

vreuna dintre aceste amintiri să fi fost bazată pe situaţii reale de abuz sexual şi, de obicei,

atribuie fenomenul unei influenţe insidioase din partea consilierului sau terapeutului care au

implantat amintirile şi interpretarea lor, conducând la acuzaţii false împotriva membrilor

familiei. Pe de altă parte, termenul de „memorie regăsită” sugerează acceptarea faptului că

memoria este întemeiată invariabil pe întâmplări reale. În absenţa unor termeni mai puţin

categorici, prefer să folosesc termenii „tentativă” şi „susţinere” spre a face deosebire între

amintirile care au baze istorice necunoscute, şi cele care pot fi dovedite ca întemeiate pe un

eveniment istoric ce a fost confirmat independent de client. Un exemplu tipic ar putea să fie:

În timpul consilierii, Angela mărturiseşte că are unele „perioade goale” în

memoria copilăriei, despre care nu-şi poate aminti ce s-a întâmplat. Ea simte că s-a

întâmplat ceva îngrozitor şi a auzit de la prieteni că lucrul acesta ar putea fi un indiciu

că ar fi fost abuzată sexual. Ea îşi dă seama că aceste „amintiri pierdute” coincid cu

perioada când mama ei a rupt relaţia cu tatăl ei natural şi a început o relaţie cu tatăl ei

vitreg, cu care ea nu a avut niciodată o relaţie apropiată. Ca rezultat al îngrijorării ei

132

cu privire la semnificaţia „perioadelor goale”, relaţia cu tatăl vitreg s-a înrăutăţit de la

atitudinea distantă, la ostilitate explicită, având rezultate negative asupra relaţiei ei cu

mama. Ea doreşte să rezolve problema acestor amintiri lipsă.

Puţini consilieri pot să abordeze acest fel de situaţii fără a fi se gândi la controversa

evocată în profesia noastră de Sigmund Freud, care şi-a schimbat concepţia că isteria era

întemeiată pe evenimentele istorice ale abuzului, spre ideea că îşi avea originile în fantezie

(Masson, 1985). Cunoaşterea acestei istorii timpurii a psihoterapiei şi a efectelor ei nefericite

asupra oamenilor care au experimentat tulburări emoţionale ca o consecinţă a abuzurilor

sexuale din copilărie ar putea să-l încurajeze pe consilier să accepte total şi necritic temeiurile

istorice ale oricăror amintiri ale abuzului. Pe de altă parte, cunoaşterea cazului lui Ramona din

Statele Unite, în care un tată l-a dat în judecată cu succes pe un terapeut pentru „implantarea

de false amintiri ale abuzului sexual în mintea fiicei lui adulte” (Ramona v. Rose, 1994),

indică în direcţia opusă. Cercetătorii britanici în domeniul practicii muncii sociale pentru

cazurile de abuz sexual din Cleveland şi Orkney (Butler-Sloss, 1988, 1993; Asquith, 1993)

sugerează, de asemenea, că în orice presupunere de abuz sexual asupra copiilor sunt necesare

precauţie şi specializare profesională considerabile. Totuşi, nu istoria disputelor şi a

dificultăţilor din jurul acestui subiect fac această zonă de lucru să fie plină de riscuri.

Experienţa personală, de asemenea foarte importantă şi, probabil, influenţa cea mai puternică

asupra predispoziţiei consilierului spre a căuta să susţină, sau să pună la îndoială existenţa

unui abuz sexual. Mi se pare că o etică a consilierii [130] nu împiedică un consilier să susţină

convingeri personale puternice în legătură cu subiectul acesta şi cu oricare altul. Cu toate

acestea, aplicarea principiilor etice ale consilierii ar indica importanţa de a păstra orice

convingeri în afara ajutorului dat clientei spre a rezolva amintirile pierdute. Adesea, amintirile

sunt fragmentare, îndeosebi în punctul în care încep, şi pot să fie respinse prematur în dorinţa

de a găsi consecvenţa între diferite elemente ale memoriei, sau de graba spre o interpretare,

înainte ca memoria să fi fost regăsită cât mai amplu cu putinţă. Conştienţa cu privire la faptul

că amintirile pot să fie influenţate accentuează importanţa de a lucra conştiincios şi într-o

modalitate lipsită de prejudecăţi. Justificabil, acesta este un aspect fundamental în

demonstrarea respectului faţă de clientă şi faţă de procesul ei de reconstrucţie a propriei

istorii.

Unul dintre aspectele cele mai dificile ale muncii mele în calitate de consilier a fost

lucrul cu un număr mic de persoane care sunt conştiente de faptul că nu au nici o amintire cu

privire la perioade din copilăria lor. Mai puţin frecvent, am consiliat persoane care erau

îngrijorate în legătură cu o pierdere de memorie cu privire la un loc semnificativ din copilărie,

133

de obicei casa. În fiecare caz, clienţii mei au fost conştient de faptul că acesta ar putea să fie

un indiciu al abuzului sexual şi, în unele cazuri, mai degrabă această conştienţă a fost sursa

îngrijorării, decât pierderea de memorie care i-a determinat să caute consilierea. Primul dintre

aceşti clienţi a fost cel care mi-a atras atenţia la pericolele oferirii premature a unei explicaţii

pentru zonele atipice de goluri de memorie. Clienta consultase un terapeut care a insistat că

pierderea de memorie combinată cu tulburările de alimentaţie indica faptul că fusese abuzată

sexual. Clienta mea era o persoană cu studii superioare şi educaţie ştiinţifică şi nu era sigură

că ar fi putut fi cineva aşa de sigur cu privire la semnificaţia unui fenomen negativ, când

descoperirile negative din majoritatea altor situaţii sunt recunoscute a fi extrem de dificil de

interpretat. Ea nu era sigură dacă fusese abuzată în copilărie, dar s-a simţit în pericolul

imediat de a fi abuzată de un terapeut dogmatic. După o perioadă de revizuire sistematică a

copilăriei ei, într-o modalitate lipsită de prejudecăţi, au început să apară amintiri ale unor

tentative, unele părând a fi mai sugestive în sensul unui abuz, decât altele. Eu am evitat să

sugerez că ar fi putut fi abuzată, sau să susţin alte explicaţii pe măsură ce păreau să apară.

Rolul meu a fost acela de a rămâne deschis la toate explicaţiile posibile şi de a o susţine pe

clienta mea în căutarea unor informaţii suplimentare din partea rudelor şi a prietenilor din

copilărie.

Aşa cum se întâmplă şi cu ceilalţi clienţi, procesul de amintire a fost o descoperire

progresivă a unor fragmente de memorie, care, în stadiile de început, au fost asemenea unor

mici piese de puzzle cu o legătură nesigură între ele. [131] Acestea ar fi putut să fie puse

forţat laolaltă, dar numai cu preţul de a pierde apariţia unei imagini mai clare, după ce ar fi

fost găsite piese care se potriveau mai bine. La sfârşit, ea s-a dovedit a avea dreptate în

încercarea de a proteja explorarea memoriei pierdute de o interpretare prematură, când, în cele

din urmă, a pus laolaltă fragmentele de amintiri ale unei traume din copilărie, care implica un

accident confirmat de rude. În alte cazuri, amintirile unui abuz sexual au fost regăsite, unele

fiind confirmate de alte persoane care fuseseră abuzate de aceeaşi persoană. Cu toate acestea,

în timpul procesului de reconstrucţie, mă îndoiesc că aş fi putut prezice amintirile care vor

duce în cele din urmă spre abuz, sau spre alte traume. Unele dintre aceste amintiri pierdute par

să-şi aibă originea într-o boală a copilăriei care a produs tulburări. Altele au implicat

accidente, incluzând, de obicei, şocuri fizice sau o lovitură la cap, care au fost confirmate de

rude, sau de rapoarte medicale. Un alt caz a fost rezultatul unui eveniment traumatic din

familie, la care copilul a fost martor, dar despre care nu s-a vorbit, până când clientul meu a

început să pună întrebări. Acele amintiri care au putut să fie verificate prin mărturia altor

persoane prezente la eveniment au conţinut adesea elemente care le susţineau, dar care aveau,

134

de asemenea, caracteristicile punctului de vedere al unui copil, diferite de înţelegerea adulţilor

prezenţi.

Unul dintre aspectele cele mai rodnice ale acestei munci este acela de a ni se aminti cât

de diferită poate să pară lumea din punctul de vedere al unui copil şi cum este reţinută această

perspectivă în amintirile care au rămas neexaminate de la evenimentul care le-a dat naştere.

Uneori, emoţiile puternice provocate la data aceea de evenimentul iniţial par să fi accentuat

trauma. De exemplu, un adult şi-a dat seama că lacrimile care i-au umplut ochii, atunci când

câinele lui s-a pierdut temporar, i-au micşorat abilitatea de a vedea cine la dus acasă. A fost

surprins că un om pe care şi-l amintea ca fiind înspăimântător şi plin de umbre era, în

realitate, o persoană pe care a iubit-o, în care a avut încredere şi care, după mulţi ani, a putut

să-şi aducă aminte cât de tulburat fusese.

Toate amintirile rezolvate par să fi fost înrădăcinate într-o traumă, deşi eu rămân

deschis cu privire la posibilitatea să fie întotdeauna aşa, deoarece unele dintre cele nerezolvate

au putut avea şi alte explicaţii. Menţionez această experienţă de lucru cu clienţii cu scopul de

a arăta cum putem, dacă suntem sensibili faţă de îngrijorările exprimate de clienţi, nu numai

să îmbunătăţim dimensiunea terapeutică a muncii noastre, ci şi să obţinem noi dimensiuni ale

înţelegerii etice, iar cele două cazuri sunt foarte strâns legate. O poziţie ideologică mai

puternic adoptată duce la riscul foarte real de a împlini doar acele nevoi ale clientului, care

trebuie să se conformeze propriilor ideologii personale şi terapeutice şi, probabil, la riscul mai

grav de a deforma [132] amintirile clienţilor noştri, aşa încât orice origine istorică să ajungă

imposibil de evocat. Dacă această analiză este corectă, adoptarea unei poziţii dogmatice în

favoarea oricăreia dintre părţile dezbaterii „memorie falsă/regăsită” reprezintă o formă de

exploatare ideologică, dacă îi este impusă clientului. Evitarea exploatării ideologice este doar

primul pas în munca eficientă în această zonă problematică a consilierii. Pentru a îngădui cu

răbdare ca amintirile să ajungă temeinice şi verificate, este nevoie de cunoaştere şi

specializare corespunzătoare.

Nu numai procesul regăsirii memoriei este deosebit de vulnerabil la exploatarea

ideologică. Am găsit o varietate similară de probleme în tulburările de alimentaţie. Am

întâlnit persoane care lucrau în domeniul sănătăţii mintale, nu neapărat consilieri, care

susţineau concepţia că toate tulburările de alimentaţie îşi au originea în abuzul sexual şi în

mod specific că bulimia, adică înfulecarea şi vomitarea alimentelor, este rezultatul abuzului

sexual oral. Am unele rezerve etice în a lucra cu clienţii pe temeiul acestor concepţii, la fel

cum aş avea cu privire la „amintirile pierdute”. Tulburările de alimentaţie pot să fie sau nu

asociate cu abuzul sexual. Pare la fel de important să evităm contaminarea materialului unui

135

client, prin impunerea acestei interpretări, cu scopul de a susţine o ideologie terapeutică. Din

punct de vedere etic, este mai bine să ţinem minte că sunt numeroase explicaţii teoretice

diferite cu privire la originile tulburărilor de alimentaţie şi să fim lipsiţi de prejudecăţi cu

privire la aceea care se va potrivi cel mai bine cu experienţa particulară a clientului.

Exploatarea ideologică nu este doar dăunătoare clienţilor şi altora care pot să fie

implicaţi, prin acuzaţii neconfirmate, ci şi discreditează valoarea consilierii şi terapiei. După

controversa legată de memoria falsă şi cea regăsită, fiecare dintre principalele organizaţii

naţionale principale în domeniul consilierii (McGuire, 1998), consilierii psihologice (BPS,

1995b) şi psihoterapiei (UKCP, 1996) au publicat ghiduri, sau studii de cercetare. Abordările

adoptate în fiecare dintre aceste ghiduri sunt consecvente în linii mari cu argumentaţia pe care

am propus-o. Motivul meu pentru a trata acest subiect în cadrul unei categorii mai largi a

exploatării ideologice este acela de a arăta că învăţătura etică provenită din acea controversă

se extinde în dezbaterea altor probleme prezentate de clienţi. Ori de câte ori o teorie

terapeutică sugerează o concepţie generală care spune că „a este cauzat de b”, există probleme

etice legate de aplicarea acelei teorii în lucrul cu clienţii individuali şi gradul de respect arătat

clienţilor în stabilirea faptului că acea concepţie este confirmată sau contrazisă de experienţa

lor. [133]

Exploatarea financiară

Posibilitatea de exploatare financiară în consiliere are loc în numeroase modalităţi.

Sursa cea mai obişnuită de reclamaţii apare din lipsa de claritate cu privire la costurile

financiare ce le revin clienţilor. De exemplu:

Stephanie căută consiliere şi este de acord să plătească lunar 50 de lire. După

primele două luni consilierul şi Stephanie convin să se întâlnească mai des şi schimbă

planificarea de la o şedinţă la două săptămâni, la o şedinţă pe săptămână. Discuţiile cu

privire la noua planificare au fost grăbite şi s-au desfăşurat la sfârşitul unei şedinţe.

După un timp, Stephanie a fost încurcată şi şocată, când a primit o notă de plată de

120 de lire, la sfârşitul lunii următoare. Ea se întrebase ce fel de cost putea să fie, dar

calculase că plata maximă pentru patru şedinţe pe lună, a câte 25 de lire, va fi în total

100 de lire. Când a ridicat problema, consilierul i-a explicat că taxele lui crescuseră

pe parcursul celor două luni când a văzut-o şi, pentru că acesta a fost un nou plan, s-a

simţit obligat să o taxeze cu o sumă mai mare.

136

Acesta este un exemplu clasic în care lipsa de claritate cu privire la onorarii poate să

ducă la neînţelegeri şi chiar să distrugă încrederea în relaţia de consiliere. Ar fi fost mai bine,

dacă aranjamentul iniţial ar fi prevăzut o sumă convenită de comun acord, pentru un serviciu

de consiliere precis, exprimat în ore sau şedinţe. Acest lucru ar fi înlăturat nesiguranţa cu

privire la implicaţiile oricăror schimbări ulterioare. După opinia mea, orice mărire fără avizare

a onorariilor şi taxarea retrospectivă înseamnă exploatare. De asemenea, nu poate să fie

impusă legal. Una dintre cerinţele fundamentale ale unui contract valabil din punct de vedere

legal este înţelegerea prealabilă cu privire la termeni.

Clienţii sunt îndreptăţiţi să se simtă înşelaţi, dacă, după ce au ajuns la o înţelegere cu

privire la plată, consilierul nu respectă timpul convenit, îndeosebi când clientul plăteşte o taxă

pentru o şedinţă întreagă, deşi a beneficiat doar de o parte din şedinţă. Obiceiul de a nu

respecta timpul este un indiciu aproape sigur cu privire la standardele deficitare de practică

ale consilierului. Cu toate acestea, asemenea oricui, un consilier poate să întârzie pe

neaşteptate, din cauza unui accident, sau din alte motive. Ce trebuie să facă un consilier în

aceste condiţii? Modalitatea evidentă de a proceda este să reducă onorariul proporţional cu

timpul pierdut. Dacă, totuşi, scopul şedinţei a fost prejudiciat de scurtarea timpului, ar fi mai

potrivit să nu se ceară nici un onorariu. Dacă clientul a fost nevoit să plătească sau a fost

dezavantajat prin participarea la o şedinţă care a fost afectată negativ de lipsa de punctualitate

a consilierului, sau chiar de absenţa lui, atunci ar fi mai potrivit să se restituie costurile şi,

uneori, să se plătească o compensare. O modalitate de a reduce la minim dezavantajarea

clientului este aceea de a avea o înţelegere prealabilă cu privire la timpul cât trebuie să aştepte

clientul venirea consilierului, înainte de a considera şedinţa abandonată. O asemenea

înţelegere s-ar aplica numai când a intervenit ceva neaşteptat. Este mult mai bine ca aceste

situaţii să fie evitate, iar dacă o şedinţă trebuie să fie reprogramată, să se ajungă la o înţelegere

cu privire la noua planificare cu un avans cât mai mare cu putinţă.

Consilierii care primesc onorarii pentru serviciile lor sunt vulnerabili la suspiciunea că

prelungesc durata serviciilor mai mult decât este necesar. Cu privire la responsabilitatea

pentru această situaţie există două păreri opuse. Unii adoptă părerea că clienţii au

responsabilitatea de a evalua şi de a stabili dacă doresc să continue consilierea, sau dacă

serviciul plătit este de valoare. Această părere pare a fi corespunzătoare, când consilierea este

oferită în mod clar pe acest temei şi când consilierul nu-şi exprimă o opinie cu privire la

durata dezirabilă pentru relaţia de consiliere. Se poate argumenta că este încă o cale de a

respecta autonomia clientului. Totuşi, în practică, lucrurile nu sunt întotdeauna aşa de clar

delimitate. De exemplu:

137

Polly apreciază şedinţele de consiliere care au început când avea dificultăţi

din cauza unui deces în familie. Ea l-a întrebat pe consilier care ar putea să fie durata

pe parcursul căreia va beneficia de consiliere. El i-a răspuns că, din experienţa lui cu

situaţii asemănătoare, şase luni vor fi o durată potrivită. Pe parcurs, Polly a făcut

progrese mai rapide şi, după două luni, a început să folosească şedinţele pentru a trata

alte aspecte ale vieţii ei. Ea plăteşte onorariile şi întotdeauna o face cu bunăvoinţă,

fapt ce îi este de folos consilierului ei, care trece prin dificultăţi financiare.

În aceste circumstanţe, ar fi mai potrivit ca acel consilier să atragă atenţia asupra

schimbării scopului şedinţelor şi să ajungă la o nouă înţelegere. Ispita este aceea de a se

îngădui ca relaţia de consiliere să continue de la sine, prin lipsa de intervenţie a consilierului,

până la sfârşitul celor şase luni, sau pe termen nelimitat. Înclinaţia de a prelungi contractele cu

clienţii înstăriţi nu este întotdeauna voită. O modalitate prin care consilierii pot să verifice

dacă se întâmplă realmente aşa este să observe dacă le oferă clienţilor înstăriţi contracte mai

lungi decât cele oferite clienţilor mai săraci şi să revizuiască această problemă periodic în

supervizarea consilierii. Includerea revizuirilor periodice a contractelor împreună cu clienţii

este şi o modalitate de protejare. Este un test al integrităţii, prin care consilierul stabileşte dacă

poate să lase deoparte nevoile lui financiare, cu scopul de a [135] negocia durata relaţiei de

consiliere în aşa fel încât să ia în considerare interesul clientului.

Uneori, clienţii doresc să le ofere consilierilor un dar. Acest fapt ridică probleme care

implică atât integritatea relaţiei de consiliere, cât şi a consilierului însuşi. De exemplu:

Elsie este înstrăinată de rudele ei şi doreşte să-i lase consilierului ei o sumă

substanţială prin testament.

Dacă intenţia conştientă, sau inconştientă, a clientului este să cumpere loialitatea

consilierului, sau să manipuleze relaţia în vreun fel, această situaţie poate să ameninţe

integritatea relaţiei de consiliere. Pe de altă parte, ar putea să fie o modalitate directă prin care

clientul recunoaşte personal preţuirea acordată consilierii, dar va avea loc numai după ce

relaţia s-a încheiat. Riscul la care este expusă integritatea consilierului este suspiciunea că ar

fi putut să-şi folosească influenţa în scopul primirii darului. Din aceste motive, consilierii sunt

sfătuiţi să fie precauţi cu privire la acceptarea darurilor şi să refuze darurile, dacă acestea ar

putea să compromită relaţia de consiliere. Dacă nu sunt nici un fel de motive evidente pentru

a refuza darul, o precauţie înţeleaptă pentru protejarea reputaţiei consilierului ar fi să discute

despre acest lucru cu supervizorul consilierii şi, dacă darul este substanţial, să discute cu

asociaţia de consiliere de care aparţine. Adesea, este mai potrivit ca acel client să fie încurajat

să ofere darul în scopuri caritabile, decât să-l ofere consilierului personal.

138

Uneori, exploatarea financiară poate surveni dintr-o relaţii duble, operând concomitent

între consilier şi client. De exemplu:

Douglas, un vânzător de maşini, ştie că persoana care îl consiliază doreşte să

cumpere o maşină. După unele negocieri, consilierul este de acord că cumpere o

maşină de la Douglas. Pe parcurs, maşina se dovedeşte a fi cu defecte şi cei doi nu

reuşesc să găsească o cale de rezolvare. Consilierul îl dă în judecată pe Douglas.

Acest caz arată că în relaţiile financiare duble există numeroase pericole. În cele din

urmă, consilierul s-a făcut vulnerabil la suspiciunea că şi-a folosit rolul în relaţia cu Douglas

spre a obţine o târguială mai favorabilă decât ar fi putut să obţină din altă parte. Chiar dacă nu

a fost aşa în realitate, dacă apar nemulţumiri în relaţia comercială, posibilitatea ca afacerea să

submineze relaţia de consiliere este foarte mare. Este foarte puţin probabil ca relaţiile duble,

cea de consiliere şi cea financiară, să poată fi păstrate separate. În exemplul dat, [136] partea

problematică în tranzacţie i-a aparţinut clientului, dar efectul ar fi fost mult asemănător dacă

acel consilier ar fi avut dificultăţi în plătirea maşinii, sau dacă ar fi apărut multe alte situaţii

posibile.

Uneori, consilierii intră în relaţii duble având cele mai bune intenţii. De exemplu:

La mijlocul perioadei de consiliere, Jon are dificultăţi cu plătirea onorariilor.

Consilierul lui este de acord cu oferta lui Jon de a face munci de tot felul în locul

onorariilor.

În această situaţii, există pericole atât pentru consilier, cât şi pentru client. Ce se

întâmplă dacă acel consilier este nemulţumit de munca lui Jon? Pe de altă parte, care este

plata pe care Jon o consideră rezonabilă pentru munca lui? Dificultăţile potenţiale sunt aşa de

mari, încât ambele situaţii trebuie să fie luate în considerare înainte de a începe o asemenea

înţelegere. Unii consilieri preferă să evite riscul unor astfel de complicaţii, folosind o rată

variabilă de onorarii, care pot fi adaptate la circumstanţele în care se află Jon, sau continuând

consilierea fără nici o taxă.

În situaţii asemănătoare celei în care se află Jon, uneori, plata în natură este

considerată o alternativă. Ce se întâmplă, dacă Jon este de acord să-i ofere consilierului un

ornament, sau alte bunuri, ca metodă alternativă de a plăti? Din nou, problemele sunt

asemănătoare celei din cazul plăţii în servicii. Consilierul trebuie să se gândească dinainte ce

s-ar întâmpla dacă obiectul primit se dovedeşte a fi deteriorat sau cu defecte. Jon trebuie să fie

convins că primeşte în schimb valoarea corespunzătoare. Probabil că, înainte de începerea

oricărei negocieri, este necesară o evaluare independentă. Din câte ştiu, nu există nici un ghid

britanic pentru situaţii în care onorariile sunt plătite în natură. În Statele Unite aceste subiecte

139

au beneficiat de o atenţie mai mare (vezi Herlihy and Corey, 1992). American Counseling

Association prezintă următoarea prevedere în Code of Ethics:

De obicei, psihologii se abţin de la acceptarea bunurilor sau serviciilor de la

clienţi în schimbul serviciilor de consiliere, deoarece asemenea aranjamente creează

posibilitatea inevitabilă pentru conflicte, exploatare şi denaturare a relaţiei de

consiliere. Consilierii pot să participe la schimburi în natură, numai dacă relaţia nu

are caracter de exploatare, dacă clientul cere lucrul acesta, dacă este făcut un contract

scris clar şi dacă asemenea înţelegeri sunt o practică acceptată printre profesioniştii

din comunitatea socială (ACA, 1995: A10c). [137]

Exploatarea sexuală

În ultimul deceniu, sensibilitatea socială cu privire la exploatarea şi hărţuirea sexuală

de către oameni care au putere de influenţă asupra altora a crescut dramatic. Faptul că au loc

un număr semnificativ de abuzuri sexuale asupra copiilor, săvârşite adesea de membri adulţi

ai propriilor familii, este larg acceptat. De asemenea, faptul că unele persoane care profesează

în domeniul îngrijirii, psihiatri, psihologi, lucrători sociali şi consilieri s-au angajat într-un

comportament sexual nepotrivit faţă de clienţii lor este tot mai înţeles (Rutter, 1989; Russell,

1993, 1996; Jehu, 1994). Pentru că aceste studii sunt recente şi, probabil, nu aşa de bine

cunoscute cum ar merita, cred că este nevoie de o revizuire detaliată cu privire la ce înseamnă

un comportament sexual corespunzător şi necorespunzător din partea consilierilor, urmată de

un proces de educare a tuturor consilierilor.

Nu există mijloace de a cunoaşte cu precizie cât de adesea clienţii suferă din cauza

unui comportament sexual necorespunzător, dar sunt indicii că se întâmplă suficient de des,

încât să fie o cauză reală de îngrijorare. În Statele Unite este estimat că, în aproximativ 11

procente din relaţiile de consiliere între un consilier de sex masculin şi o clientă survin

contacte sexuale şi în aproximativ 2-3 procente din relaţiile de consiliere între un consilier de

sex feminin şi un client (Pope and Buhoustsos, 1986). Scăderea ulterioară în numărul

cazurilor raportate de terapeuţi poate să indice faptul că sensibilitatea sporită cu privire la

această problemă a avut succes în scăderea cazurilor de comportament sexual

necorespunzător. Pe de altă parte, acesta ar putea să fie rezultatul unei auto-raportări mai puţin

sincere (Pope and Vasquez, 1991). În Marea Britanie, frecvenţa este mai puţin sigură. Se pare

că numărul incidentelor este mai mare decât cel raportat, dar, în ciuda acestui fapt, afirmaţiile

140

cu privire la conduita sexuală greşită rămân unul dintre felurile cele mai des repetate de

reclamaţii pentru BAC Complaints Procedure. Judecând după numărul de clienţi care m-au

abordat pentru necazurile lor legate de relaţiile sexuale cu consilieri care s-au dovedit a nu fi

membri ai BAC, sau ai oricărei alte organizaţii de consiliere, impresia mea este că greşelile de

comportament sexual pot fi chiar şi mai des întâlnite în afara marilor organizaţii de consiliere.

Chiar dacă numărul cazurilor de comportament sexual greşit din partea consilierilor se arată a

fi mai mic decât cel din SUA, şi nu există nici o dovadă că lucrurile stau aşa în realitate,

trebuie să facem tot ce putem pentru a-l reduce şi mai mult. Efectul asupra clienţilor este aşa

de devastator, încât reacţiile lor au fost asemănate cu reacţiile victimelor violului, bătăilor,

incestului, abuzului asupra copiilor şi cu sindromul de stres post-traumatic. Kenneth Pope

(1988) a descris faptul că sindromul sexual terapeut-pacient implică multe dintre trăsăturile

traumelor enumerate.

- Ambivalenţa: o stare de teamă de separare sau de înstrăinare de consilier, şi

totuşi o dorinţă de a scăpa de sub puterea şi influenţa consilierului. Atâta

vreme cât ambivalenţa continuă, clientul ar putea să nu-l raporteze pe

consilier, datorită loialităţii şi a temerii că-i va distruge reputaţia profesională.

- Vinovăţia: aceasta apare deoarece clientul poate să se simtă responsabil

pentru că nu a întrerupt activitatea sexuală, sau pentru că el însuşi a iniţiat-o.

Totuşi, responsabilitatea de a supraveghea limitele îi revine consilierului, şi el

este cel responsabil pentru păstrarea unui nivel corespunzător de distanţă

personală/profesională, nu clientul. Simţământul de vinovăţie al clientului

este adesea asemănător simţămintelor asociate cu abuzul asupra copiilor, iar

simţământul de responsabilitate al clientului pentru ce s-a întâmplat este

asemănător.

- Instabilitate emoţională: o consecinţă pe termen lung a implicării sexuale

între consilier şi client poate să fie simţământul unei copleşiri emoţionale pe

parcursul relaţiei. Uneori instabilitatea emoţională se manifestă

necorespunzător cu partenerii sexuali potriviţi.

Alte răspunsuri identificate de Pope sunt: confuzia identitate/limite/rol, confuzia

sexuală, scăderea capacităţii de a avea încredere, reprimarea mâniei, disfuncţii cognitive şi

risc sporit de sinucidere. Am vorbit cu mai mulţi clienţi care, după relaţii sexuale cu

consilierul lor, au experimentat tulburări emoţionale adânci, uneori pe durata mai multor ani,

înainte de a se simţi în stare să discute confidenţial cu altcineva despre experienţa lor. Uneori,

este nevoie de ani, înainte ca o persoană să se simtă în stare să facă o reclamaţie oficială. Sunt

141

sigur că multe reclamaţii nu sunt înaintate, din cauza temerii clientului de a fi nevoit să

exprime experienţa dureroasă a relaţiei iniţiale.

Riscul de tulburare emoţională serioasă a clientului este doar unul dintre motivele

pentru care BAC a adoptat foarte de timpuri o interzicere a sexului cu clienţii. Mai sunt şi alte

motive pentru care sexul între consilieri şi clienţi este considerat periculos. Clienţii sunt

vulnerabili la exploatare din cauza inegalităţii puterii de influenţă, care este inerentă relaţiei

de consiliere. Inevitabil, cel care ajută va avea mai multă putere decât cel ajutat. Este

deosebirea dintre cel ce oferă şi cel ce aflat în nevoie. Consilierii psiho-dinamici au indicat, de

asemenea, posibilitatea unui transfer emoţional puternic şi crescând între client şi consilier,

care îşi are originea în copilăria clientului. Când are loc acest fapt, clientul se leagă emoţional

de consilier, asemenea unui copil de un adult, sau de un părinte. Dacă un consilier se implică

într-o relaţie sexuală, experienţa este percepută ca un abuz sexual, sau un incest. Acest lucru

poate să explice nivelul de tulburare trăit de unii clienţi. [139]

Uneori, mi s-a sugerat că sunt situaţii în care este potrivit ca un adult să-şi asume o

anumită responsabilitate şi să se simtă vinovat pentru ce se întâmplă, dacă se angajează într-o

relaţie sexuală cu un consilier. Cred că trebuie să se considere aşa, dacă clientul se poartă ca

un adult, dar nu ca un adult cu dificultăţi psihologice. Totuşi, clientul nu are responsabilitatea

suplimentară a consilierului de a supraveghea şi de a păstra în siguranţă graniţele din cadrul

consilierii. Prin urmare, chiar dacă clientul este un adult, adică un adult cu dificultăţi

psihologice, şi ca atare are anumite responsabilităţi, totuşi consilierului îi revine o

responsabilitate mai mare. Dacă clientul este readus în starea anterioară, a copilăriei, sau dacă

metodele folosite evocă anumite comportamente sau simţăminte caracteristice copilăriei,

atunci responsabilitatea consilierului de a evita relaţia sexuală cu clienţii este chiar şi mai

mare.

Riscurile inevitabile ale relaţiei sexuale cu clienţii nu sunt restrânse doar la nivelul

clientului. În general, în joc este însăşi reputaţia publică a activităţii de consiliere. Publicul

trebuie să aibă încrederea că poate să-i abordeze pe consilierii şi poate să discute cu ei

probleme personale într-un mediu sigur. O parte a procesului de consiliere constă în faptul că

oamenii ajung adesea vulnerabili emoţional şi se expun consilierului din punct de vedere

psihologic. Prin urmare, este important pentru consilieri să păstreze o limită corespunzătoare

în relaţie, cu scopul de a-i oferi clientului sentimentul de siguranţă. Regula „nu sex” pentru

consilieri vine din respectul pentru vulnerabilitatea psihologică a clienţilor, în acelaşi fel în

care medicii trebuie să respecte vulnerabilitatea fizică a pacienţilor. Aşadar, interzicerea

relaţiilor sexuale cu clienţii îi protejează pe clienţii în curs şi, de asemenea, protejează

142

reputaţia consilierii în opinia publică, aşa încât clienţii viitori să se simtă capabili de a-şi

asuma riscul abordării unui consilier.

Ce este activitatea sexuală?

Interzicerea activităţii sexuale cu clienţii în curs a fost adoptată în prima reglementare

a BAC Code of Ethics and Practice for Counsellors din 1984 şi repetată în ghidurile etice

ulterioare nu numai din partea BAC, ci şi din partea COSCA, BPS şi UKCP. Acest fapt a

ridicat întrebarea: Ce este activitatea sexuală? Expresia implică ideea că aceasta se extinde

dincolo de actul sexual al penetrării, incluzând şi alte comportamente, cum ar fi masturbarea,

„mângâierile serioase” (heavy petting), etc. Totuşi, unde este graniţa dintre activitatea sexuală

şi îmbrăţişarea şi sărutul, care sunt activităţi ce pot să aibă sau nu o componentă sexuală

evidentă? Ambiguitatea sexuală a acestor activităţi înseamnă că este imposibil să se formuleze

o definiţie definitivă a activităţii sexuale. Cu privire la unele activităţi, definiţia va depinde de

intenţia persoanelor implicate şi, într-o măsură la fel de importantă, de interpretarea celei

[140] căreia îi sunt destinate. Consilierii sunt sfătuiţi să fie precauţi în situaţiile în care faptele

lor ar putea să fie înţelese greşit.

„Activitatea sexuală” acoperă multe categorii diferite de activitate. Ele constituie

subiectul unei preocupări deosebite atunci când apar într-o relaţie de consiliere. Agresiunea

sexuală implică o încercare voită de a forţa un client la o activitate sexuală împotriva voinţei

lui. Aceasta este o infracţiune. Abuzul sexual poate să implice forţa, dar este mai degrabă o

manipulare în vederea activităţii sexuale, sub pretextul că va avea un rol terapeutic. Aceasta

este o caracteristică a abuzului de putere. Hărţuirea sexuală constă în comentarii voite şi

repetate, gesturi sau contacte fizice nedorite de primitor, sau exprimate într-o relaţie în care

primitorul se află într-o poziţie inferioară persoanei care le săvârşeşte. Consilierii care oferă

ajutor în înţelegerea unor probleme legate de sex este folositor să facă deosebire între aceste

activităţi şi să-şi dea seama că orice activitate sexuală cu clienţii este predispusă a se încadra

într-una dintre categoriile respective. Acesta este un aspect al dificultăţii în contracararea

dezechilibrului inevitabil de putere de influenţă dintre consilier şi client.

„Activitatea sexuală” are şi conotaţii pozitive. Ea este asociată cu intimitatea fizică şi

relaţională şi, în afara relaţiei de consiliere, poate să fie extrem de pozitivă şi de benefică

pentru îmbunătăţirea vieţii. Interzicerea relaţiilor sexuale între clienţi şi consilieri nu este

întemeiată pe un puritanism târziu, ci pe speranţa că atât consilierul, cât şi clientul vor găsi

împlinirea sexuală independent unul de celălalt. Experienţa mea cu consilierii care au intrat în

143

relaţii sexuale cu clienţii este că aceştia se împart în mai multe categorii distincte. Cred că

aceia care folosesc consilierea în mod voit ca mijloc de a obţine contacte sexuale şi care par a

fi relativ indiferenţi cu privire la ce se întâmplă după aceea cu clienţii sunt puţini. Motivaţia şi

comportamentul lor este patologic. Mai adesea, întâlnesc consilieri care depăşesc limita din

cauza unei lipse de satisfacţie emoţională şi de relaţie sexuală în propria viaţă. O astfel de

persoană poate să-i folosească pe clienţi (şi pe asistenţii aflaţi în perioada de instruire) ca pe o

sursă de companie socială şi, ca urmare, posibilitatea de relaţie sexuală este sporită. Adesea,

consilierii care se poartă în acest fel au o confuzie considerabilă cu privire la problemele

legate de graniţele personale, confuzie ce poate să ocupe o mare parte din viaţa lor şi din

munca lor cu clienţii. Calea cea mai bună prin care un consilier poate să evite această situaţie

este aceea de a-şi explora propriile nevoie sexuale şi de a se asigura că spaţiul de împlinire a

acestora se află în afara relaţiei de consiliere. Un consilier care a procedat în acest fel va fi

într-o situaţie mult mai bună de a trata atracţia sexuală care va apărea inevitabil din când în

când. [141]

Atracţia sexuală

Uneori, clientul este cel care simte atracţia sexuală cu cea mai mare intensitate şi ia

iniţiativa clară de a încerca să-l seducă pe consilier. Când se întâmplă aşa, consilierul trebuie

să îşi exprime cu claritate propriul rol. În loc de a ceda avansurilor clientului, este mai bine să

recunoască deschis ce pare să se întâmple şi să exploreze ce doreşte clientul dintr-o relaţie

sexuală cu consilierul. Dacă situaţia este tratată bine, adesea, marchează trecerea într-o nouă

etapă a consilierii, în care atât clientul, cât şi consilierul se simt în stare să discute într-o

modalitate mai deschisă despre sentimentele pe care le au unul faţă de altul. De obicei, acesta

este un moment în care clientul este dispus şi este în stare să-şi dezvăluie cu mai multă

francheţe nevoile personale care nu sunt împlinite în altă parte în viaţa lor. Pentru consilier,

este important ca acest fel de situaţie să fie discutată în cadrul supervizării consilierii, aşa

încât să se simtă susţinut în păstrarea unor graniţe profesionale corespunzătoare. De obicei,

orice altă abordare alternativă este mai puţin satisfăcătoare. A te preface că ignori avansurile

clientului înseamnă a evita zona în care ar putea să opereze energia cea mai mare a relaţiei şi

o dată cu ea, a evita motivaţia cea mai mare de a lucra pentru rezolvarea nevoilor şi

problemelor reale. Faptul de a ceda avansurilor şi a te implica într-o activitate sexuală nu

numai că risipeşte şi orientează greşit energia terapeutică potenţială, ci şi aduce cu sine riscuri

144

personale atât pentru consilier, cât şi pentru client. Pentru consilier, în cazul unei reclamaţii,

există şi posibilitatea excluderii din asociaţia de consiliere.

Uneori, consilierii simt o atracţie sexuală puternică faţă de un client. Dacă nu aţi

experimentat un asemenea simţământ puteţi să vă imaginaţi simţămintele pe care le-aţi avea,

dacă aţi întâlni un client care este idealul vostru sexual şi care deţine şi calităţile personale

admirate de voi. Uneori, într-o relaţie de consiliere mai lungă, se dezvoltă o atracţie sexuală

de o natură intimă extrem de puternică. Dorinţa de a intra într-o relaţie sexuală poate să fie

enormă. Nu este lipsit de etică să simţi atracţie faţă de un client. Răspunsul etic este să

recunoşti simţământul faţă de tine însuţi şi să consulţi un consilier supervizor sau colegii,

vorbindu-le despre situaţie cât mai curând cu putinţă. Decizia de a-i spune sau nu clientului

despre simţămintele tale de atracţie va fi judecată în funcţie de circumstanţe şi de modelul de

consiliere folosit. Uneori este folositor să cauţi, la rândul tău, consiliere. Din câte ştiu, foarte

puţine programe de instruire în domeniu includ învăţarea modalităţii în care să recunoşti şi să

răspunzi atracţiei sexuale în consiliere. Aceasta este o omisiune gravă.

Sexul cu foştii clienţi

Consilierii de pe ambele maluri ale Atlanticului au început doar relativ recent să ia în

considerare cu seriozitate problema relaţiilor sexuale cu foştii clienţi. În cadrul BAC (Bond,

1994) şi BPS (Jehu, 1994), a avut loc o dezbatere considerabilă. Poziţia BAC este rezumată în

propriul cod de etică pentru consilieri.

Consilierii rămân responsabili pentru relaţiile cu foştii clienţi şi trebuie să

exercite precauţie cu privire la întemeierea de prietenii, relaţii de afaceri, relaţii

sexuale, instruire şi supervizare, sau oricare alt fel de relaţii. Orice schimbări în relaţie

trebuie să fie discutate cu supervizorul consilierii. Decizia cu privire la orice

schimbare în relaţia cu foştii clienţi trebuie să ia în considerare dacă problemele şi

tulburările prezente în timpul relaţiei de consiliere au fost rezolvate (BAC, 1997;

B5.2).

Una dintre dificultăţile în ajungerea la o regulă de comun acord acceptată a fost o

problemă care îi împart pe consilieri în funcţie de natura muncii pe care o desfăşoară cu

clienţii şi de orientarea teoretică a consilierilor. Câteva exemple pot să ilustreze aceste opinii

diferite şi larg susţinute.

Lesley caută consiliere spre a fi ajutată să rezolve mai bine un conflict între

ea şi o colegă de serviciu. O combinare a tehnicilor de rezolvare a problemelor şi de

sporire a încrederii în sine are succes. După două şedinţe de consiliere, ea şi-a

145

rezolvat problema şi consilierea încetează. După şase luni, ea ajunge din întâmplare în

cercul social al consilierului ei, la o petrecere, şi după o seară plăcută petrecută

împreună, cei doi hotărăsc să se întâlnească. Nici unul dintre ei nu are o relaţie cu

altcineva. După un timp, încep relaţiile sexuale.

În exemplul acesta, este puţin probabil ca activitatea de consiliere să fi implicat multă

intimitate, sau intensitate, având în vedere că orientarea teoretică are o componentă

comportamentală accentuată, iar scopul consilierii este în afara relaţiei imediate dintre

consilier şi client. Întâlnirea care precede relaţia sexuală are loc într-un cadru lipsit de legătură

cu consilierea şi în termeni de egalitate. În aceste circumstanţe, pare nepotrivit li se interzică

unor adulţi să continue a-şi dezvolta relaţia în modalitatea în care doresc. S-a argumentat că a

fi prea protectivi faţă de clienţi înseamnă a-i face să fie infantili şi acest lucru constituie o

erodare a autonomiei lor. Consilierii [143] care cred că această situaţie este tipică

argumentează împotriva oricărei restricţionări a sexului cu foştii clienţi, sau sunt pentru

restricţionări minime.

David foloseşte consilierea pentru a-şi explora dificultatea de a avea relaţii

apropiate care să dureze mai mult de câteva luni. În timpul consilierii, care a fost

săptămânală timp de cinci luni, se acordă atenţie simţămintelor lui faţă de consilierul

ei, Sarah, care evidenţiază momentele în care David încearcă să se distanţeze de ea.

Ca rezultat, David îşi dă seama de modul în care îi respinge pe oameni, re-actualizând

o perioadă dureroasă din copilăria lui. La şase luni după încheierea consilierii, David

o întâlneşte pe Sarah la un eveniment caritabil şi îi sugerează să se întâlnească din

nou pentru a lua masa împreună. Amândoi îşi dau seama că între ei există o atracţie

sexuală reciprocă. Ce trebuie să facă Sarah?

În acest exemplu, consilierea a fost mai intensă, mai intimă şi a durat mai mult. Acesta

este felul de situaţie în care sunt predispuse să apară transferuri şi contra-transferuri

emoţionale puternice, indiferent dacă acel consilier foloseşte sau nu un model psiho-dinamic.

Înainte de a începe o relaţie sexuală, dacă va începe vreodată, se cere o precauţie considerabil

mai mare. De exemplu, membrii British Association of Sexual and Marital Therapists au

adoptat o interzicere pe viaţă a relaţiilor sexuale cu foştii clienţi. Ei cred că acest lucru este

esenţial spre a proteja integritatea consilierii pentru acest gen de probleme. Există o dovadă

anecdotică în care se spune că unii clienţi se abţin să caute consiliere pentru problemele lor

maritale şi sexuale, deoarece nu sunt încrezători că acel consilier nu se va angaja în relaţii

sexuale cu ei. De asemenea, mulţi practicieni cu orientare psiho-dinamică se îndoiesc de

faptul că va fi vreodată posibil să aibă loc o relaţie întru totul liberă de transferurile şi

dinamica puternică din cadrul consilierii iniţiale. Aceasta este aspectul central al dezbaterilor

146

care au loc în prezent. Interzicerea relaţiei sexuale cu foştii clienţi trebuie să fie absolută şi

definitivă? Sau, este posibil ca, în anumite situaţii, transferurile emoţionale să fie rezolvate şi,

ca urmare, rămâne discutabil dacă relaţia sexuală cu fostul client poate să fie permisă?

Felurile de criterii care trebuie să fie luate în considerare sunt:

- A trecut timp suficient de mare pentru a marca o graniţă clară între consiliere

şi noua relaţie? (The American Counseling Association cere un timp de

minim doi ani [ACA, 1995: A7b]).

- Dinamica implicată în consiliere, îndeosebi cu atenţia specială acordată

puterii de influenţă şi transferului, a fost tratată cu o consideraţie atentă [144]

de către consilier şi există motive întemeiate pentru a crede că acestea sunt

rezolvate şi nu mai influenţează relaţia propusă?

- Au fost explorate riscurile pentru client împreună cu acesta?

- A fost discutată problema cu un supervizor al consilierii şi a fost obţinut

sprijinul lui pentru relaţie?

Dacă hotărăşte să continue, începând o relaţie sexuală, după ce aceste cerinţe au fost

îndeplinite, consilierul trebuie să fie conştient de posibilitatea ca fostul client să fie

experimentat multe dintre simptomele sindromului terapeut-pacient, care au fost descrise

anterior. Din acest motiv, consilierii cei mai prudenţi vor prefera să evite relaţiile sexuale cu

foştii clienţi, cu excepţia faptului că relaţia de consiliere a fost extrem de scurtă, lipsită de

intensitate emoţională şi, prin urmare, fără implicarea dinamicii puterii de influenţă şi a

transferului, care pot să persiste şi să reapară într-o relaţie în afara consilierii. Folosind aceste

criterii, ar fi prudent din punct de vedere personal şi profesional ca Sara să evite a intra într-o

relaţie sexuală cu David.

Consilierea într-un mediu corespunzător

John Rowan (1988) a atras atenţia asupra modalităţii în care mobilierul unui cabinet de

consiliere îi comunică clientului ce se aşteaptă de la el. De exemplu, el sugerează că „pernele

de pe podea dau mai multă flexibilitate şi sugerează că este în regulă să fii ca un copil, sau

chiar copilăros. O canapea sau o somieră duce de la sine la fantezie, vise, reîntoarcere adâncă

şi pierderea controlului raţional conştient”. Pe de altă parte, se argumentează că scaunele

sugerează raţionalitate şi, cu cât scaunul este mai drept, cu atât accentul pe raţionalitate este

mai mare. În mod asemănător, prezenţa unei cutii cu şerveţele poate fi percepută ca un indiciu

147

că alţii au folosit încăperea pentru a plânge şi cabinetul de consiliere este un loc în care poţi să

plângi în siguranţă.

Fără a dori să duc prea departe aceste observaţii, eu cred că majoritatea consilierilor

vor îşi vor da seama că există un grad de realitate în ele şi vor recunoaşte influenţa conştientă

şi inconştientă a mediului fizic în care se desfăşoară consilierea. Una dintre întrebările care

urmează în mod evident este, de ce unii consilieri îi consultă pe clienţi fie în dormitorul

consilierului, fie în cel al clientului? Acest fapt trebuie să transmită mesaje confuze cu privire

la intenţiile consilierului. Cred că este mai bine să evităm întru totul consilierea în dormitoare.

Dacă lucrul acesta nu este posibil, consilierea este mai bine să aibă loc într-o încăpere care nu

este folosită în mod obişnuit de către consilier, sau client, cum ar fi o cameră de oaspeţi. O

excepţie la această recomandare este situaţia în care cineva este nevoit să stea în pat din cauza

bolii. [145]

Nevoile emoţionale

O mare parte din ce s-a spus deja cu privire la exploatarea sexuală este transferabil

direct cu privire la nevoile emoţionale. Dacă limitele activităţii sexuale sunt uneori greu de

identificat, acestea sunt chiar şi mai greu de identificat în domeniul nevoilor emoţionale. Nu

pot să-mi imaginez că vreo persoană continuă să ofere consiliere, dacă prin aceasta nu

împlineşte nici un fel de nevoie emoţională. Acest fapt nu este problematic atunci când nevoia

este complementară motivului pentru care clientul apelează la consiliere şi când consilierul

deţine un control suficient pentru a evita denaturarea relaţiei de consiliere. Nevoile

emoţionale ale consilierului nu sunt întotdeauna contraproductive. Uneori, nevoia sau

vulnerabilitatea consilierului poate să fie folosită ca resursă pentru a-l ajuta pe client să-şi

înţeleagă propria situaţie, sau să contracareze simţământul nutrit de client că el este o singurul

care are o anume vulnerabilitate. Acest fapt reprezintă adesea un înalt standard de practică şi

se regăseşte în tradiţia „vindecătorului de răni”. Problema apare când nevoia consilierului este

de aşa natură, încât eclipsează nevoile clientului, sau când, sub pretenţia că lucrează pentru a

împlini nevoia clientului, de fapt, consilierul caută împlinirea propriei nevoi. Acest lucru se

poate întâmpla într-o varietate de modalităţi. Cea mai evidentă este aceea în care consilierii nu

pot să pună capăt relaţiei cu clienţii, deoarece ei sunt o sursă de tovărăşie continuă şi un

înlocuitor pentru prieteniile dezvoltate de consilier cu persoane care nu-i sunt clienţii.

Probabil că mai puţin evidentă este situaţia în care consilierul care are un asemenea simţ al

148

lipsei de valori personale, încât alege să lucreze cu clienţii cei mai stigmatizaţi şi dezavantajaţi

social care sunt disponibili, gândindu-se că cel puţin ei vor fi recunoscători pentru ajutorul

primit. Adesea, ei nu sunt nici recunoscători şi nici nu apreciază ajutorul, iar dezamăgirea

consilierului şi simţământul de respingere pot să ajungă un element emoţional dominant aşa

de puternic în relaţie, încât să depăşească sentimentele de vulnerabilitate ale clienţilor.

O practică bună cu privire la exploatarea emoţională le cere consilierilor să-şi

revizuiască periodic propriile satisfacţii şi nevoi emoţionale. Este important pentru consilieri

să aibă surse alternative de satisfacţie emoţională pentru majoritatea nevoilor lor interioare,

care să vină din afara consilierii. O supervizare de bună calitate a consilierii este nepreţuită în

a-i ajuta pe consilieri să discute despre această problemă.

Reacţia la exploatarea clienţilor de către consilieri

Exploatarea înseamnă a împlini nevoile consilierului, sau ale altcuiva, pe seama

clientului. Exploatarea poate să fie voită sau neintenţionată, [146] dar este întotdeauna o lipsă

de etică. Ce să facă un consilier, când suspectează un alt consilier că îşi exploatează clienţii?

Dacă clientul nu este supus la un prejudiciu ulterior, calea de urmat trebuie să depindă de

situaţia în care apar suspiciunile.

De exemplu:

Marjorie caută consiliere pentru că se simte tulburată de experienţa ei cu

consilierul anterior. Ea a avut o relaţie sexuală cu consilierul care a început în timpul

consilierii. Este conştientă că aceasta este o călcare a codului de etică al consilierilor,

dar nu vrea să facă o reclamaţie.

În această situaţie, consilierul ar trebui să respecte acordul cu Marjorie cu privire la

confidenţialitate şi poate să acţioneze numai cu consimţământul ei. El poate să-i ceară acest

consimţământ, sau să o încurajeze pe Marjorie să depună o plângere, dar, dacă face mai mult

de atât, va compromite inevitabil propria relaţie cu clienta, prin faptul că nu a reuşit să lucreze

în termenii înţelegerii cu privire la confidenţialitate şi să respecte autonomia ei. Chiar dacă

acest consilier ar putea să se simtă incomod în această situaţie, nu poate face prea mult,

deoarece altfel ar agrava răul iniţial, mărind vulnerabilitatea clientului printr-o nouă trădare a

încrederii. Nevoile clientului ar trebui să aibă prioritate.

Ce se întâmplă dacă clientul descoperă confidenţial o situaţie în care un consilier îşi

exploatează repetat mai mulţi clienţi? În acest caz ar trebui să judece atent dacă ar fi mai bine

149

să respecte un acord de confidenţialitate cu un client, sau să raporteze situaţia pentru a

împiedica continuarea răului făcut şi altor clienţi. Semnificaţia acţiunilor menite să

promoveze „binele public”, în raport cu confidenţialitatea, este tratată în Capitolul 10.

Aceasta este o situaţie extrem de dificilă, deoarece nu pot fi date îndrumări rapide şi

temeinice. Fiecare persoană trebuie să evalueze situaţia în conformitate cu circumstanţele

cunoscute.

O situaţie alternativă poate să fie următoarea: „Sandy, un coleg consilier, îţi spune

confidenţial că a început o relaţie sexuală cu o clientă”. Aici există o deosebire crucială.

Consilierul este cel care te-a abordat direct, nu clientul. În ciuda înţelegerii cu privire la

confidenţialitate, probabil că este mai bine să-l încurajezi pe consilier să raporteze situaţia

asociaţiei lui profesionale şi să ceară îndrumare, iar dacă nu se întâmplă aşa, să iei iniţiativa tu

însuţi. Un consilier care caută singur ajutorul este predispus să fie privit mai favorabil decât

cineva care aşteaptă să fie raportat. Totuşi, chiar în [147] situaţia este aceasta, faptul că acel

consilier te-a abordat confidenţial, nu înseamnă că iniţiativa ta va fi automat o călcare a

confidenţialităţii. Din nou, este nevoie de o judecare atentă a lucrurilor spre a decide dacă

promovezi „binele public” mai bine prin călcarea confidenţialităţii, decât prin păstrarea ei.

Această constrângere nu funcţionează, dacă despre relaţia sexuală ţi se vorbeşte fără nici o

altă condiţie prealabilă legată de confidenţialitate.

Uneori afirmaţiile cu privire la exploatare apar ca zvonuri. De exemplu: „Te afli la o

petrecere şi auzi afirmaţii că un consilier pe care îl cunoşti bine şi cu care ai lucrat şi-a

exploatat financiar clienţii”. Pentru că nu ai o dovadă personală directă, trebuie să existe unele

îndoieli legate de credibilitatea unor asemenea zvonuri. Dacă eşti de părere că nu sunt de

crezut, poate că ai dori să-i spui consilierului despre existenţa zvonurilor, aşa încât să aleagă

el însuşi ce să facă. Dacă acel consilier recunoaşte faţă de tine că zvonurile conţin un element

de adevăr, te afli în situaţia celui de-al doilea exemplu. Pe de altă parte, dacă ai motive să

suspectezi că zvonurile ar putea fi adevărate, dar consilierul neagă, atunci rămâne să judeci

singur asupra modalităţii de a continua, sau să aştepţi spre a vedea dacă suspiciunile tale sunt

confirmate sau infirmate.

Toate organizaţiile principale de consiliere îi obligă pe consilieri să verifice orice

suspiciune de malpraxis din partea altor membri şi să raporteze cazul când este potrivit (BPS,

1993: 5.10; COSCA, 1996: 10.5; BAC, 1997: B14.2; UKCP, 1998: 5.7).

Raportarea unui coleg consilier poate să pare extrem de stânjenitoare şi plină de

conflicte şi complicaţii posibile. Totuşi, rareori acestea sunt nişte motive suficiente pentru a

150

nu proceda astfel. Protejarea corespunzătoare a drepturilor clienţilor şi, în cele din urmă, a

publicului care caută consilierea este un temei mult mai important pentru deciziile tale.

Concluzie

Exploatarea clienţilor ridică probleme importante pentru consilieri. Aceasta nu este

doar un fapt legat pur şi simplu de clienţii direct afectaţi, ci şi de reputaţia consilierii ca întreg.

Când sunt consultat cu privire la situaţiile care ar putea să se transforme în reclamaţii în

justiţie, îmi aduc aminte fără încetare cât de greu le este consilierilor să-i judece pe alţii şi,

probabil, pe ei înşişi. Consilierii înclină să preţuiască diversitatea oamenilor şi a relaţiilor.

Dacă sunt confruntaţi cu exemple clare de exploatare, le este mult prea uşor fie să reacţioneze

prea puţin, păstrând un nivel necorespunzător de toleranţă, fie să reacţioneze excesiv cu un zel

exagerat. Nici unul dintre aceste răspunsuri nu este folositor. Practicile de exploatare trebuie

să fie combătute şi eliminate, dar, aşa cum a arătat acest capitol, este nevoie de o mare grijă

pentru evaluarea problemelor implicate în situaţii specifice şi pentru a fi corecţi faţă de client

şi faţă de orice altă persoană implicată.

O altă dificultate cu care se confruntă fiecare consilier atunci când se gândeşte cum să

răspundă la situaţiile de exploatare este legată de tratarea confidenţialităţii. Acesta este

subiectul capitolului următor. [149]

151

10

Confidenţialitatea

Confidenţialitatea este, probabil, singurul subiect ce creează numărul cel mai mare de

dificultăţi pentru consilieri. Sursele acestor dificultăţi sunt duble. Ele apar din nesiguranţa cu

privire la ce anume ar trebui să fie o practică optimă şi din problemele întâmpinate în

aplicarea unei practici corecte din punct de vedere etic. Această situaţie este deosebit de

dificilă pentru consilieri, deoarece în relaţia de consiliere confidenţialitatea este esenţială.

Importanţa confidenţialităţii în consiliere

Confidenţialitatea este considerată fundamentală pentru consiliere deoarece, prin

însăşi natura ei, consilierea este o relaţie inimă, care include adesea faptul că clienţii

împărtăşesc informaţii cu privire la situaţii personale actuale sau trecute, precum şi părerile şi

simţămintele lor adânci. Lucrul acesta poate să aibă loc numai într-o relaţie bazată pe

încredere. Clientul simte nevoia deosebită de a simţi că indiferent ce ar spune nu va fi folosit

în modalităţi care să-i facă rău. Înseamnă că, de obicei, dezvăluirile în consiliere sunt făcute

de clienţi pe temeiul presupunerii că orice se spune va rămâne confidenţial între consilier şi

client.

În această privinţă, între consiliere şi psihoterapie sunt multe asemănări. Clienţii sunt

angajaţi într-un proces în care încrederea personală este esenţială, dar nu este întotdeauna uşor

de atins. Neliniştea [150] cu privire la confidenţialitate va face, inevitabil, ca încrederea lor să

fie mult mai dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Jeremy Holmes şi Richard Lindley (1991)

argumentează că psihoterapia cere confidenţialitate din motivele următoare:

Conţinutul psihoterapiei include fantezii, temeri şi simţăminte pe care

pacienţii le recunosc cu o dificultate foarte mare, chiar şi faţă de ei înşişi, şi despre

care nu i-ar vorbi nimănui altcuiva în afară de terapeutul lor…. Psihoterapia este un

mediu în care regulile obişnuite ale confruntărilor sociale sunt suspendate şi în care

poţi să te întorci în siguranţă în timp, la feluri de comportament ce ar fi total

nepotrivite în orice alt context. Acest simţământ de siguranţă cere o înţelegere

152

serioasă a faptului că lucrurile întâmplate în psihoterapie trebuie să rămână strict între

terapeut şi pacient.

Din cauza prejudecăţilor sociale împotriva oamenilor care suferă tulburări

psihologice, faptul de a merge la un terapeut poate să fie stigmatizat. Acesta este un

motiv temeinic pentru care nu numai conţinutul relaţiei terapeutice trebuie să fie

considerat supus confidenţialităţii, ci şi existenţa relaţiei în sine.

Prin urmare, aproape ca în cazul avocaţilor, există motive temeinice pentru a

crede că principiul respectării confidenţialităţii în terapie trebuie să fie cu adevărat

foarte puternic. Fără o asemenea presupoziţie, cea mai mare parte a activităţi de

psihoterapie ar fi imposibilă.

Din punct de vedere al importanţei pe care o atribuie confidenţialităţii, consilierea şi

psihoterapia nu se deosebesc cu nimic.

Confidenţialitatea combină atât împărtăşirea secretelor, cât şi încredinţarea lor unei

persoane. În contextul eticii profesionale, natura personală a actului de încredinţare a

secretelor este uşor de pierdut din vedere, pentru că aceasta este o parte a mediului de lucru

normal al consilierului şi poate să ajungă un aspect de la sine înţeles al activităţii. Această

pierdere a sensibilităţii cu privire la nivelul de încredere acordat de clienţi consilierului lor

este accelerată din cauză că atenţia consilierului este concentrată adesea în principal asupra

unui răspuns eficient la cele spuse în cadrul relaţiei, şi mai puţin asupra modalităţii de a

proteja informaţiile în afara relaţiei imediate cu clientul. Deseori, chiar şi consilierii cu

experienţă descoperă nivelul de încredere necesar unui client pentru a se deschide faţă de

consilierul lui, abia când caută consiliere pentru ei înşişi. O înţelegere deplină a

confidenţialităţii implică atât evaluarea implicaţiilor încrederii în cadrul relaţiei de consiliere,

cât şi conştienţa cu privire la dificultăţile care pot să apară în afara acelei relaţii, când

consilierul poate fi constrâns să facă dezvăluiri. Confidenţialitatea [151] nu este o simplă

păstrare a secretelor. Ea ajunge să fie o tratare profesională a informaţiilor personale

dezvăluite în secret. În mod inevitabil, o mare parte a acestui capitol va lua în considerare

probleme legate de confidenţialitate în termeni generali şi impersonali, dar se preocupă de

situaţii specifice în care sunt implicaţi clienţi şi nu poate să ignore aspectele personale ale

confidenţialităţii şi implicaţiile personale atât pentru client, cât şi pentru consilier.

Confidenţialitatea este fundamentală pentru încrederea şi integritatea relaţiei de consiliere. Ea

creează un spaţiu sigur pentru client în vedere explorării problemelor dificile şi arată cu

claritate faptul că clientul are controlul asupra oricărei dezvăluiri ulterioare ale acelor

informaţii sau a ideilor derivate din ele. Angajamentul de confidenţialitate al consilierului

153

trasează o limită care susţine principiile etice ale respectului faţă de autonomia şi fidelitatea

clientului, îi acordă clientului controlul asupra deciziilor legate de propriile interese şi asupra

evitării oricărui prejudiciu adus în afara relaţiei de consiliere.

Deosebirile de părere cu privire la nivelul de confidenţialitate

Una dintre dificultăţile în dezbaterea caracterului etic al confidenţialităţii este tendinţa

consilierilor de a înţelege diferit semnificaţia termenului „confidenţial”.

Uneori, despre confidenţialitate se vorbeşte ca şi când ar fi un principiu „total” şi

absolut. De exemplu, în prima ediţia a Counselling and Psychotherapy – Is it for Me?, o

publicaţie menită să-i informeze pe clienţii potenţiali, Hetty Einzig (1989) a declarat:

„consilierea este total confidenţială”. Această declaraţie a fost modificată în ediţiile ulterioare

prin omiterea cuvântului „total”. Dacă relaţia de consiliere ar fi total confidenţială, ar însemna

să se aşeze confidenţialitatea ca principiu de primă însemnătate, mai presus de toate celelalte

principii etice. Când a făcut un sondaj de opinie în 100 de servicii de consiliere pentru tineri,

Children’s Legal Centre a descoperit că, deşi numeroase persoane consideraseră iniţial că erau

dedicate „confidenţialităţii totale, multe şi-au schimbat părerea după o reflecţie suplimentară”.

Unele agenţii garantează confidenţialitatea absolută (deşi este discutabil, dacă

nu cumva, unele dintre ele, după întrebări suplimentare, ar fi recunoscut că există

situaţii extreme, în care s-ar fi simţit constrânse să calce confidenţialitatea – ce se

întâmplă dacă un copil vine şi îi arată consilierului o sticlă cu otravă mortală pe care

intenţionează să o toarne în rezervorul de apă al oraşului…). Altele au definit cu grijă

situaţiile de excepţie – Dar un număr considerabil au arătat [152] un grad de confuzie

îngrijorător – sugerând, ca răspuns la o întrebare, că au garantat confidenţialitatea, iar

apoi începând să indice excepţii foarte numeroase (de exemplu, dacă copilul

clientului era considerat a fi „în pericol”).

În practica actuală, toate organizaţiile profesionale de consiliere naţionale accentuează

importanţa confidenţialităţii, dar nu sugerează că trebuie să fie absolută. A o face absolută ar

interzice dezvăluirile făcute cu scopul de a împiedica o vătămare gravă pe care clienţi ar putea

să o aducă asupra lor înşişi, ori asupra altora şi ar zădărnici necesitatea de supervizării

consilierii. În absenţa unei confidenţialităţi totale, consilierii au căutat alte criterii pentru

administrarea confidenţialităţii.

Principiul respectării autonomiei clientului oferă un temei pentru a evidenţia

importanţa consimţământului unui client în deciziile cu privire la confidenţialitate. În

154

contractul iniţial, orice modificări şi situaţii ulterioare care sugerează valoarea unor dezvăluiri

făcute de consilier vor fi rezolvate de obicei în modalităţi care accentuează consimţământul

clientului. Aceasta este abordarea adoptată în codurile publicate de BAC, dar nu este la fel de

strictă în codurile altor organizaţii profesionale de consiliere, unde etica respectului faţă de

autonomia clientului este mai puţin dominantă.

Principiul etic al dedicării pentru binele clientului stabileşte o abordare diferită în

tratarea confidenţialităţii. Responsabilitatea pentru deciziile cu privire la confidenţialitate

trece de la client la consilier. Exemplele de bună practică, în contextul dedicării pentru binele

clientului, sugerează că decizia consilierului cu privire la dezvăluire trebuie să fie condusă de

două, poate chiar trei principii.

1. Orice dezvăluiri trebuie să fie în interesul cel mai favorabil al clientului.

2. Dezvăluirile să fie făcute doar pe temeiul unui „trebuie să ştiu”, însemnând că

persoana cere informaţiile cu scopul de a acţiona pentru binele cel mai mare în

interesul clientului.

3. Orice dezvăluire este făcută cu scopul pentru care clientul a comunicat iniţial

informaţia.

Ultimul principiu este fundamental pentru o etică întemeiată pe fidelitate.

Deosebirile de părere ale consilierilor cu privire la confidenţialitate sunt cele mai

evidente în modalitatea în care tratează schimbul de informaţii între membrii echipei din care

face parte consilierul. Aceste deosebiri sunt reflectate într-o varietate de cerinţe aflate în

conflict în codurile şi îndrumările principale (vezi Tabelul 10.1). Aceste deosebiri corespund

cu deosebirile în prioritatea etică a respectivelor organizaţii, care au fost discutate mai amplu

în Capitolul 4. [153]

Tabelul 10.1 Dezvăluirea informaţiilor confidenţiale între membrii echipei

Criteriul uzual BAC COSCA BPS UKCPConsimţământul clientului √ √Informarea clientului √Ce este cel mai bine în interesul

clientului√

Dificultatea pusă atât pentru consilieri, cât şi pentru clienţi de această varietate de

abordări ale confidenţialităţii constă în lipsa de certitudine pe care o creează. Îndată ce

confidenţialitatea nu mai este considerată absolută, următoarele criterii cât mai bune cu

putinţă pentru păstrarea condiţiilor în care clienţii se simt în stare să rişte dezvăluirea de

155

informaţii personale sensibile sunt predictibilitatea şi certitudinea rezonabilă cu privire la

modalitatea în care vor fi protejate sau dezvăluite informaţiile. Acest lucru sugerează un

standard etic minim în virtutea căruia consilierii sunt cei care au responsabilitatea de a se

asigura că clienţii sunt informaţi încă înainte de începerea consilierii cu privire la orice

limitări previzibile rezonabil ale confidenţialităţii, iar acestea vor fi reactualizate, dacă încep

să apară situaţii neprevăzute. Poziţia etică optimă rămâne un angajament de a lucra cu

consimţământul clientului, deoarece acest fapt îi conferă clientului controlul cel mai mare şi,

ca urmare, certitudinea şi previzibilitatea cu privire la lucrurile ce ţin de confidenţialitate. În

opinia mea, pentru a lucra la un standard mai mic decât consimţământul este nevoie de alte

justificări etice, probabil dacă clientul nu este în stare să-şi dea consimţământul din cauza

lipsei de maturitate, a stării mintale, sau a altor motive valabile. Din câte ştiu, aceste aspecte

nu au fost dezbătute de organizaţiile profesionale principale, aşa că este dificil de ştiu ce

argument ar avea o organizaţie profesională principală spre a adopta un standard mai mic.

Confidenţialitatea este un domeniu ce se extinde rapid în legea din Marea Britanie şi

pe plan internaţional. Dezvoltarea plină de succes a activităţii de consiliere înseamnă că

practicienii nu mai sunt invizibili în procedurile legale. Imaginea consilierului şi a clientului

care se întâlnesc în spatele uşilor închise, în particular, considerând legea ca fiind irelevantă, a

fost întotdeauna o iluzie, pentru că amândoi rămân cetăţeni şi sunt supuşi legii. Dezvoltarea

consilierii înseamnă că avocaţii sunt tot mai conştienţi de existenţa ei şi, ocazional, se gândesc

să-i atragă pe consilieri în procedurile legale, de obicei ca martori. Cu toate acestea, legea nu

este pur şi simplu o imixtiune incomodă. Legea asigură o bază pentru protejarea drepturilor şi

a responsabilităţilor atât ale consilierilor, cât şi ale clienţilor şi, ca urmare, cunoaşterea legilor

relevante este un aspect esenţial al administrării confidenţialităţii.

Confidenţialitatea şi legea

În lege, dezvoltarea principală din ultima vreme a fost în sensul unei protecţii tot mai

mari acordate informaţiilor personale sensibile (Wacks, 1989). Informaţiile generalizate, cu

un caracter întru totul anonim, care evită posibilitatea de a fi dedusă identitatea cuiva, nu intră

sub incidenţa legii confidenţialităţii. Informaţiile personale ajuns să fie confidenţiale din punct

de vedere legal, dacă:

a) informaţia este dezvăluită de cineva care afirmă explicit că declaraţiile

trebuie să fie tratate confidenţial, sau

156

b) cineva acceptă să i se împărtăşească declaraţii în regim de confidenţialitate

şi

c) ar fi fost corect să împiedice dezvăluirea acelor informaţii în orice fel de

circumstanţe (Attorney General v. Guardian [Nr.2], 1988).

Una dintre situaţiile care trebuie să fie luate în considerare este natura relaţiei. Legea

britanică presupune că relaţia de consiliere este confidenţială şi, în absenţa vreunei dovezi

care să susţină contrariul, implică angajamentul pentru confidenţialitate. De exemplu, dacă

între client şi consilier nu există o înţelegere prin care se permite dezvăluirea informaţiilor,

clientul care plăteşte consilierea poate să-l dea în judecată pe consilier la tribunalul districtual

pentru călcarea contractului. Importanţa confidenţialităţii este aşa de mare, încât, dacă nu

există o dovadă clară care să susţină contrariul, curtea de judecată va presupune de la sine un

termen contractual care protejează secretele clientului. Când se întâmplă aşa, cazul va fi

judecat în conformitate cu un angajament de confidenţialitate prezumat. Prin urmare, dacă

doresc să evite procesul mai puţin previzibil al curţii de judecată, care să hotărască termenii

corespunzători ce se presupun a fi implicaţi în colaborarea lor, consilierul şi clientul trebuie să

îşi prezinte cu claritate aşteptările cu privire la confidenţialitate. De asemenea, se uită adesea

că o curte nu va impune termeni care contrazic dreptul comun sau drepturile legale ale

clienţilor. Când lucrează cu clienţi înclinaţi spre sinucidere, consilierii sunt sfătuiţi să ia în

considerare acest fapt, şi să ştie că drepturile clienţilor la confidenţialitate pot fi protejate fără

a se ţine cont de nici un termen contractual care prevede contrariul. De asemenea, călcarea

confidenţialităţii fără consimţământul explicit al clientului adult ar fi o lipsă de înţelepciune

din punct de vedere legal (vezi Capitolul 7). Police and Criminal Evidence Act 1984, şi

Human Fertilisation and Embryology Act 1990 recunosc şi oferă protecţie pentru

confidenţialitatea consilierii.

Despăgubirile şi pedepsele aplicate indică nivelul de seriozitate pe care curţile de

judecată îl acordă călcărilor de confidenţialitate. [155] Curtea poate să emită ordine, adică

interdicţii, care să împiedice o dezvăluire propusă a informaţiilor confidenţiale. Acestea se

aplică numai dacă persoana afectată a aflat în prealabil de o intenţie de călcare a

confidenţialităţii. După ce a avut loc călcarea confidenţialităţii, curtea poate să acorde

despăgubiri, şi acesta este rezultatul cel mai probabil, dacă clientul este plătitor de onorarii.

Dacă se poate dovedi că s-au adus prejudicii reputaţiei sociale, lezări emoţionale grave,

pierderea locului de muncă, perspective reduse de promovare, sau alte pierderi, daunele pot să

fie substanţiale. Daunele pot să fie acordate, chiar dacă clientul nu a suferit nici o pierdere

financiară, pentru că este posibil să nu existe nici o altă cale mai bună de recunoaştere a răului

157

săvârşit. Un alt rezultat posibil este şi pedeapsa cu închisoarea. Un judecător a presupus că

pedeapsa corespunzătoare pentru un lucrător din sănătate care a divulgat presei numele

medicilor cu SIDA poate să fie închisoarea (X v. Y, 1988).

Legea britanică acordă o importanţă considerabilă păstrării confidenţialităţii, dar

această obligaţie nu este absolută şi au fost ocazii în care consilierii s-au confruntat cu

obligaţii legale aparent contrare. În două ocazii, BAC a consultat opiniile juridice ale unui

avocat spre a clarifica datoria consilierilor confruntaţi cu obligaţii contradictorii.

În prima situaţie, consilierii care lucrau cu studenţii s-au confruntat cu cererea

inspectorilor de la Her Majesty’s Inspectors (HMIs) de a li se îngădui să observe direct

şedinţele de consiliere. Opinia legală a confirmat că o asemenea cerere submina obligaţia

legală a confidenţialităţii între consilier şi client şi putea să fie justificată numai prin

autoritatea legală. Cei de la HMIs nu au avut autoritatea legală care să justifice această cerere.

A doua situaţie se referea la consilierii în învăţământul de nivel mijlociu, iar

autorităţile colegiului lor le-au cerut să raporteze toate situaţiile suspectate sau declarate de

abuz sexual asupra copiilor. Autorităţile colegiului şi-au justificat ordinul pe temeiul

interesului public cu privire la împiedicarea, sau descoperirea abuzurilor asupra copiilor, pe

care l-au considerat suficient de important spre a anula obligaţia confidenţialităţii. John Friel,

un avocat, nu a fost de acord cu această opinie. Pe baza principiilor stabilite în

confidenţialitatea medicală, el a argumentat că relaţia de consiliere este „fiduciară”. Acesta

este un termen legal pentru o relaţie bazată pe încrederea unei persoane în cealaltă. Fără acea

încredere, relaţia nu ar funcţiona corespunzător, aşa încât să-i acorde pacientului libertatea de

a dezvălui orice fel de secrete cu certitudinea că ele vor rămâne la medic (Duncan v. Medical

Practitioners Committee, 1986).

Responsabilitatea legală pentru deciziile cu privire la confidenţialitate îi revine

consilierului, ca o consecinţă a încrederii acordate judecăţii personale şi profesionale a

acestuia. [156] S-a considerat că autorităţile colegiului au depăşit limitele autorităţii lor legale,

prin faptul că au căutat să anuleze responsabilitatea consilierilor, deşi nu aveau nici o

autoritate legală în acest sens (Friel, 1998). Un raport mai amplu al acestei opinii legale şi al

altor aspecte legale se poate găsi în ghidul de informare al BAC, Confidentiality: Counselling

and Law (Bond, 1998).

Călcarea confidenţialităţii nu poate să fie justificată pur şi simplu pe temeiul faptului

că a fost cerută printr-un contract de angajare. Mandatul legii cu privire la Călcarea

confidenţialităţii (1981) a luat în considerare această situaţie.

158

Un medic, sau un psiholog angajat într-o instituţie este confruntat cu cererea

angajatorului lui de a dezvălui rapoartele medicale cu privire angajaţii firmei, care au

discutat deschis cu el despre problemele personale pe temeiul confidenţialităţii şi fără

nici o înţelegere explicită sau implicită că informaţiile vor putea să fie puse la

dispoziţia angajatorului.

Presupunând că nu este implicată nici o problemă legată de interesul public

(cum ar putea fi, de exemplu, faptul că era pusă în pericol sănătatea sau siguranţa

altor angajaţi), noi credem că medicul sau psihologul trebuie să păstreze

confidenţialitatea faţă de cei care i-au încredinţat secretele. Desigur, el poate să-i

dezvăluie angajatorului informaţiile, dacă acest lucru este prevăzut în datoria lui

contractuală şi dacă acceptă informaţiile confidenţiale temeiul înţelegerii explicite

sau implicite a acestui fapt, ceea ce ar constitui o limitare a scopului obligaţiei de

confidenţialitate la care este supus.

Un termen contractual care anulează drepturile legale ale clientului cu privire la

confidenţialitate, de obicei, nu va putea să fie impus, cu excepţia faptului că are autoritate

legală. În comparaţie cu sectorul public, în sectorul particular sau voluntar este mult mai puţin

probabil să existe vreo autoritate legală. Dacă, în calitate de consilier, angajatorul tău îţi cere

călcarea confidenţialităţii, ar fi rezonabil să evidenţiezi că ai o obligaţie legală generală de a-ţi

exercita judecata personală şi profesională cu privire la aspectele legate de confidenţialitate şi

să ceri un temei legal pentru această cerinţă. De asemenea, este important să înţelegem că

temeiurile legale pentru serviciile publice diferă de la un serviciu la altul şi, ca urmare, o

cerinţă legală care s-ar aplica unuia, nu se poate aplica altora. Rezultatul acestor dezbateri ar fi

mai constructiv, dacă se recunoaşte că, în aceeaşi măsură în care o tratare eficientă a

confidenţialităţii între consilier şi client cere o încredere reciprocă, este nevoie şi de încredere

între consilier şi angajator. Simpla absenţă a unei obligaţii legale [157] de a-i dezvălui

informaţii unui angajator nu împiedică un dialog şi ajungerea la un acord reciproc în legătură

cu modalitatea obişnuită de a trata problemele dificile.

Din tot ce s-a spus, va fi evident pentru toţi că legea îi impune consilierului să păstreze

un nivel înalt de confidenţialitate în majoritatea situaţiilor. Cu toate acestea, sunt situaţii când

călcarea confidenţialităţii poate fi apărată legal, sau cerută legal.

Este folositor să facem deosebire între călcările de confidenţialitate care pot fi

„apărate” şi cele care sunt obligatorii. Cazurile de călcare a confidenţialităţii care pot fi

apărate apar acolo unde balanţa interesului public, care de obicei justifică respectarea

confidenţialităţii, s-a înclinat în favoarea dezvăluirii informaţiilor. O călcare a

confidenţialităţii poate fi apărată când:

159

a) Clientul a fost de acord cu dezvăluirea. Adesea, obţinerea consimţământului

clientului este calea cea mai bună de a rezolva legal şi etic dezvăluirile

informaţiilor confidenţiale (Cohen, 1992).

b) Informaţiile confidenţiale dezvăluite de consilier au ajuns deja informaţii

publice. Această apărare este dificilă pentru consilieri, deoarece se

consideră că, datorită sensibilităţii rolului lor, ei trebuie să păstreze un

standard înalt de confidenţialitate. Ar fi bine ca ei să prefere mai degrabă să

rămână tăcuţi, decât să rişte a fi percepuţi ca incapabili de a păstra secretele.

c) Balanţa între interesul public în favoarea păstrării unui secret şi interesul

public în favoarea dezvăluirii lui este înclinată spre varianta a doua.

Termenul „interes public” este înţeles cel mai bine în sensul de bine public,

şi nu în sensul de curiozitate nerăbdătoare. Obligaţia consilierilor este aceea

de a cântări cu conştiinciozitate ambele variante înainte de a ajunge la o

decizie. Este acceptat faptul că deciziile nu pot fi evaluate cu precizie şi că

este implicat un grad de judecată personală care pe alte persoane ar putea să

le determine să ajungă la decizii diferite. S-a susţinut că un psihiatru poate

să nu respecte confidenţialitatea, dacă scopul este acela de a avertiza

autorităţile cu privire la o ameninţare serioasă a siguranţei publice din

partea unui client (W v. Egdell, 1990). De obicei, dezvăluirea de informaţii

cu scopul de a împiedica un tânăr să-şi provoace vătămări grave, sau de a

împiedica pe cineva să le provoace altora vătămări grave va putea fi apărată

ca fiind o problemă de interes public, atunci când ar putea sluji interesului

public mai mult decât păstrarea confidenţialitatea. Asemănător, interesul

public în împiedicarea sau descoperirea unei infracţiuni grave va face de

obicei ca dezvăluirile faţă de autorităţi să poată fi apărate.

d) Modalitatea în care este făcută orice dezvăluire trebuie să fie consecventă

cu interesul public ce o justifică şi evită călcările de confidenţialitate inutile.

[158] În practică, lucrul acesta înseamnă că dezvăluirea trebuie să-i fie

făcută unei persoane care este în stare să împiedice răul ce urmează a fi

evitat prin acest act, de exemplu, poliţia, medicul, serviciile sociale, victima

potenţială, şi nu presa. Persoana căreia i se dezvăluie informaţiile trebuie să

le primească în mod confidenţial. Trebuie să fie dezvăluită numai

informaţia necesară pentru prevenirea răului, şi nu tot ce ştie consilierul.

Dezvăluirea să fie făcută cu o „bună credinţă” întemeiată pe cunoaşterea

160

raţională a faptelor, nu pe zvonuri sau speculaţii şi fără să fie făcută fără

răutate faţă de persoana care a încredinţat secretul. Deşi nu este o cerinţă

legală strictă, se consideră că modalitatea cea mai bună este ca, ori de câte

ori este posibil, persoana în cauză să fie informată cu privire la ce anume a

fost dezvăluit şi cui. Sunt situaţii în care legea (vezi mai jos) interzice

informarea clientului cu privire la faptul că aţi dezvăluit informaţia către

autorităţi.

e) S.115 Crime and Public Disorder Act 1998 acordă dreptul de a transmite

informaţii între agenţii oricărei persoane care, în alte condiţii, nu ar fi avut

acest drept, dar numai în scopurile prevăzute de lege. Această lege se va

aplica în cea mai mare parte când consilierii lucrează în agenţii care

colaborează cu scopul de a proteja comunităţile sociale de infracţiuni şi

dezordine, cum ar fi serviciile de probaţiune, autorităţile locale şi agenţiile

pentru combaterea consumului de droguri.

Protecţia legală împotriva unui proces în justiţie pentru călcarea confidenţialităţii este

oferită şi atunci când consilierul este obligat legal să dezvăluie informaţiile confidenţiale.

Printre situaţiile cele mai obişnuite în care ar putea să apară această obligaţie sunt:

a) Obligaţiile legale de a face dezvăluiri. Unele ameninţări la adresa interesului

public sunt considerate suficiente pentru a avea o obligaţie legală de a face

dezvăluiri. Acestea sunt informaţiile cu privire la împiedicarea sau

descoperirea actelor de terorism aflate în legătură cu Irlanda de Nord

(Prevention Terorism [Temporary Provision] Act 1989) şi a traficului de

droguri (Drug Trafficking Offences Act 1986). În acest caz, faptul de a nu

face dezvăluiri constituie o infracţiune, iar anunţarea persoanelor că aţi făcut

o dezvăluire cu privire la ele constituie o altă infracţiune.

Children’s Act 1989 are o jurisdicţie mult mai limitată, decât se înţelege de

obicei. Obligaţia legală de a raporta şi cerceta cazurile de abuz asupra

copiilor este restrânsă în mare parte la serviciile sociale. De asemenea,

Secţiunea 47 atribuie o datorie calificată lucrătorilor din cadrul autorităţilor

locale, autorităţilor din învăţământ, autorităţilor caselor de copii, autorităţilor

din sănătate şi altora autorizate de Secretarul de Stat, de a sprijini [159]

cercetările în domeniul ocrotirii copilului, cu excepţia „situaţiei când a

proceda astfel nu ar fi justificabil în toate circumstanţele cazului”. Strategia

guvernului în favoarea colaborării între agenţii în domeniul abuzului asupra

161

copiilor, cunoscută ca „Working Together”, nu creează o obligaţie legală, dar

dezvăluirile făcute pentru a împiedica abuzul asupra copiilor, de obicei, vor

putea fi apărate (vezi mai sus).

b) Curţile de judecată pot să emită ordine prin care consilierului i se cere să

apară în persoană, ca martor, cu sau fără citaţie. Legea adoptă o concepţie

serioasă cu privire la autonomia clienţilor şi, ca urmare, apără dreptul lor de

a le cere consilierilor să depună mărturie în favoarea lor. Psychologist’s

Protection Society a mandatat o opinie legală care confirma faptul că un

consilier nu poate să refuze să apară în faţa curţii, dacă a fost emisă o

convocare, sau o citaţie, chiar dacă acel consilier poate să refuze a oferi

informaţii ca răspuns la scrisorile sau cererile avocaţilor de a scrie un raport

(Jakobi and Pratt, 1992). Curtea poate să ceară orice casetă audio sau video

înregistrată în şedinţele de consiliere, iar acest lucru a fost cerut în

numeroase ocazii (B v. B [Child abuse: evidence], 1991; Cogging et al.,

1997). Curţile au drepturi considerabile de a face investigaţii în multe

situaţii, dar îndeosebi când încearcă să evalueze interesele cele mai

favorabile copiilor.

Deşi nu sunt o obligaţie strict legală, noile proceduri pentru adunarea dovezilor în

cazurile de abuzuri sexuale sau viol au avut implicaţii serioase pentru consilier. Poliţia care

acţionează în numele Crown Prosecution Service, susţinută de obicei de consimţământul scris

al clientului, poate încerca să aibă acces la notele de consiliere. Acest lucru este foarte posibil

să se întâmple, dacă notele conţin rapoarte ale afirmaţiilor cu privire la viol sau abuz sexual.

Practica aceasta pune mai multe probleme pentru consilieri. Există o îndoială cu privire la

calitatea consimţământului clientului, deoarece refuzul de a consimţi va avea ca rezultat

aproape sigur renunţarea la caz. O îngrijorare suplimentară este că rapoartele consilierului au

fost făcute dintr-o perspectivă terapeutică, fapt ce le face să fie mai preocupate de percepţia

subiectivă, decât de obiectivitatea judiciară. Consilierii au fost şocaţi să descopere că în curţile

de judecată există tendinţa de a interpreta orice schimbări sau inconsecvenţe din raportul cu

privire la client ca o discreditare a afirmaţiilor, şi nu ca o dovadă a traumei violului sau

abuzului care a avut ca rezultat amintiri parţiale sau progresive.

În Statele Unite, psihiatrii şi psihologii pot să pretindă privilegiul legal de a nu fi

obligaţi să dezvăluie informaţii sau rapoarte despre clienţii lor în procesele federale. Acest

privilegiu a fost extins şi pentru lucrătorii sociali care desfăşoară activităţi de psihoterapie

(Jaffe v. Redmond, 1996). În Marea Britanie nu există un privilegiu echivalent. Când i se cere

162

să dezvăluie informaţii sensibile, consilierul depinde de voinţa curţii de judecată. [160]

Uneori, este posibil să se ceară ca judecătorul să citească materialul sensibil şi să dezvăluie

numai acele părţi care sunt strict relevante pentru caz. Când spitalului Great Ormond Street

Children i s-a cerut să înregistreze video şedinţele de terapie cu unii copii, în care copiii

vorbeau despre părinţii lor, judecătorul a dat ordin ca acele casete să fie puse la dispoziţie. Cu

toate acestea, din recunoaştere faţă de importanţa confidenţialităţii şi a intereselor copiilor, el

a dat ordin ca acele casete să fie văzute doar de avocaţii părinţilor, nu şi de părinţi. Când sunt

confruntate cu un martor conştiincios, iar balanţa interesului public înclină în favoarea

protejării confidenţialităţii, curţile vor exercita această discreţie. Dacă anticipaţi dificultăţi cu

privire la confidenţialitatea materialului ce urmează a fi prezentat în curtea de judecată,

sunteţi sfătuiţi să cereţi îndrumare juridică şi, adesea, este cel mai bine să fiţi reprezentaţi

legal la proces. Este semnificativ faptul că, atunci când consilierii şi terapeuţii au respectat

acest sfat, rezultatul a fost, în general, mai satisfăcător decât atunci când au încercat să pună

problema pentru prima oară în curtea de judecată şi au prezentat singuri argumentele.

Există rapoarte publicate cu privire la situaţii în care terapeuţii au avut succes în

cererea adresată curţii de exercita discreţie în favoarea confidenţialităţii. Un raport demn de

luat în considerare este cel făcut de Anne Hayman, psihanalist, care explică modalitatea în

care l-a convins cu succes pe un judecător să exercite discreţie şi să-i îngăduie să nu ofere

dovezi. Ea a apărut înaintea curţii cu propriul reprezentant legal şi a prezentat argumentul

următor:

Să presupunem că un pacient a fost sub tratament o perioadă şi trecea printr-o

etapă temporară de admiraţie şi dependenţă faţă de mine. Ca urmare, ar putea să simtă

că este necesar să se sacrifice şi să ofere consimţământul, dar nu ar fi potrivit pentru

mine să acţionez profitând de acest fapt.

Acest exemplu implică un principiu vital. Unele state din America au o lege

care le interzice psihiatrilor să ofere dovezi cu privire la un pacient, fără permisiunea

scrisă a pacientului, dar această încercare onorabilă de a-l proteja pe pacient omite un

aspect esenţial, şi anume că pacientul ar putea să nu-şi dea seama de motivele

inconştiente care îl determină să acorde permisiunea. Pentru a înţelege lucrurile spuse

ori făcute în timpul analizei ar putea să fie necesare luni, sau ani, iar dacă noi tratăm

orice atitudine care s-a ivit în situaţia de analiză, ca şi când ar fi fost o parte a

interacţiunilor sociale obişnuite, ar însemna să dezminţim tot ce ştim despre

funcţionarea inconştientului. Dacă le îngăduim oamenilor şi îi ajutăm să spună

anumite lucruri, cu scopul final de a-i face în stare să înţeleagă semnificaţia reală ce

stă la baza [161] unei atitudini temporare ce poate să fie generată de transferul

163

emoţional, a permite să se obţină un avantaj nejustificat de pe urma dispoziţiei lor de

a se pune în situaţia terapeutică, ar însemna dezonoarea şi lipsa cea mai crasă de

onestitate. Ar fi ca şi când un medic şi-a invitat un pacient să se dezbrace spre a fi

examinat, iar apoi ar îngădui legii să-l vadă dezbrăcat şi să-l aresteze pentru că s-a

expus fără haine. Acolo unde nu a fost acordată nici o permisiune, regula de a păstra

discreţia este, desigur, la fel de inviolabilă. Pacienţii ne consultă cu înţelegerea

implicită că orice dezvăluie este supusă unei protecţii speciale. Dacă nu le declarăm

explicit că nu este aşa, luăm parte la un acord tacit şi, orice trădare, nu va face decât

să ne dezonoreze. Faptul că acel acord ar putea să nu fi fost explicit nu este o scuză. O

parte din munca noastră este să exprimăm în cuvinte lucruri care nu sunt spuse.

Suntem părţi responsabile ale relaţiei, aşa că este sigur că noi suntem cei care trebuie

să plătim, dacă este vreun preţ de plătit, pentru faptul că sunt lucruri care nu au fost

spuse cu claritate (Hayman, 1965).

Acest caz este neobişnuit pentru că persoana la care s-a făcut referire a fost scutită în

totalitate de obligaţia de a depune mărturie. De obicei, un judecător va lua această hotărâre,

numai dacă dovada prezentată în depoziţia consilierului nu are o semnificaţie centrală în cazul

judecat. Altfel, un judecător ar putea să fie de acord să selecteze doar dovezile direct relevante

pentru caz. Ca ultimă soluţie, Anne Hayman a fost pregătită să suporte consecinţele refuzului

de a depune mărturie.

M-am conformat citaţiei de a mă prezenta înaintea Curţii, dar am hotărât că

nu pot să răspund la nici o întrebare cu privire la „pacient” şi am făcut toate

pregătirile, inclusiv aceea de a avea un avocat care să pledeze pentru micşorarea

sentinţei, în situaţia în care ar trebui să fiu trimisă în închisoare pentru sfidarea curţii.

Deşi tăcerea mea probabil că a constituit o sfidare, în cele din urmă, judecătorul a

declarat că nu mă va pedepsi, spunând că a fost în mod evident o problemă de

conştiinţă. În această privinţă, el a acţionat în limitele discreţiei pe care o îngăduie

Legea. Deşi nu am avut nici un privilegiu legal, mi s-a acordat aceeaşi libertate de a

păstra tăcerea, care se acordă de obicei preoţilor pentru secretele confesiunii. Este

posibil ca judecătorul să fi fost motivat parţial de ideea că orice mărturie aş fi putut să

aduc, ar fi fost doar de o relevanţă marginală pentru caz (Hayman, 1965).

Poate că unii consilieri ar prefera să fie învinuiţi de sfidarea curţii, decât să se

conformeze ordinului de a dezvălui informaţii confidenţiale.

Legea cu privire la rapoartele consilierii este tratată în Capitolul 13. [162]

164

Copiii şi tinerii

Copiii şi tinerii trec progresiv de la dependenţa de adulţi, la capacitatea de a acţiona

autonom. Acest fapt ridică întrebări cu privire la perioada în care tinerii ar trebui să poată

beneficia de consiliere confidenţială fără consimţământul unei persoane care deţine

responsabilitatea părintească. O etică a autonomiei ar sugera că acest drept ar trebui să

coincidă cu capacitatea de înţelegere a consecinţelor faptului de a beneficia de un serviciu

confidenţial şi ale deciziilor cu privire la problema aflată în discuţie. O etică bazată pe

principiul urmăririi binelui clientului ar sublinia evaluarea celui mai mare bine pentru

persoana tânără.

Într-un caz de referinţă, curţilor de judecată li s-a cerut să decidă dacă un părinte avea

autoritatea de a anula dreptul unei persoane tinere de a intra într-o relaţie confidenţială. Cazul

a fost deschis de Victoria Gillick pentru a se stabili drepturile ei parentale, în situaţia în care

unul dintre copiii ei primea tratament sau sfaturi legate de contracepţie, la care ea obiecta cu

insistenţă, din cauza convingerilor religioase şi personale. Cazul a fost hotărât în cele din

urmă în 1985, în Camera Lorzilor. La data aceea, cazul a fost raportat pe larg, deoarece le

acordase medicilor drepturi depline de a oferi sfaturi în sensul contracepţiei. Acest caz poate

fi considerat ca fiind abolirea conceptului victorian cu privire la autoritatea absolută a

părinţilor asupra copiilor. Pe măsură ce un copil creşte din punct de vedere al vârstei şi al

înţelegerii, autoritatea părintelui scade, iar autoritatea copilului se măreşte. Lordul Scarman a

declarat: „Dreptul parental cedează în favoarea dreptului copilului de a lua propriile decizii,

când copilul ajunge să aibă suficientă inteligenţă şi capacitate de înţelegere spre a-şi forma

propria părere cu privire la o problemă în care este necesară o decizie”.

În prezent când se face referire la o persoană tânără, care are suficientă inteligenţă şi

capacitate de înţelegere spre a da un consimţământ valabil din punct de vedere legal, se spune

că este un „copil Gillick competent”. Stabilirea faptului că o persoană tânără are suficientă

inteligenţă şi capacitate de înţelegere este o problemă de evaluare. Evaluarea este importantă,

deoarece formează temeiul pe care se hotărăşte dacă părinţii ar trebui să fie consultaţi sau nu

înainte de începerea consilierii.

Unul dintre neajunsurile procedurii legale engleze este posibilitatea ca un verdict dat

într-un caz să fie stabilit prin majoritatea judecătorilor, ducând la un anume rezultat, dar nu

neapărat pe temeiul aceloraşi motive. În cazul Gillick, Lordul Scarman şi Lordul Fraser au

fost de acord că părinţii nu au avut autoritatea de a anula confidenţialitatea datorată unei

165

persoane tinere cu suficientă inteligenţă şi capacitate de înţelegere, dar au prezentat opinii

diferite cu privire la criteriile pentru această decizie. Lordul Scarman este interpretat, în

general, ca adoptând părerea că evaluarea trebuie să se bazeze pe [163] capacitatea persoanei

tinere de a înţelege natura serviciului acordat, responsabilitatea personală sporită determinată

de primirea serviciului confidenţial şi că, dacă persoana tânără a îndeplinit aceste criterii,

furnizorul serviciului nu mai are nici o altă obligaţie de a cere acordul părintelui. Pe de altă

parte, Lordul Fraser a adoptat părerea că evaluarea a fost delimitată cu mai puţină claritate. El

a sugerat că furnizorii de servicii au obligaţia de a continua să caute ocazii pentru implicarea

părintelui. De asemenea, el a oferit o serie mai amplă de factori care trebuie să fie luaţi în

considerare.

Persoana tânără:

- trebuie să fie în stare să înţeleagă serviciul acordat;

- nu poate fi constrânsă să-şi informeze părinţii, sau să îngăduie ca furnizorul

serviciului să facă astfel;

- este mai predispusă să înceapă sau să continue acest comportament, fapt ce

poate să aibă consecinţe serioase;

- este mai predispusă să sufere o deteriorare a sănătăţii fizice sau mintale, dacă

nu i se oferă un ajutor corespunzător;

- Este spre binele persoanei tinere să i se asigure acel serviciu fără

consimţământul părintelui.

Părerile Lordului Scarman par să corespundă unei etici a autonomiei, în timp ce

Lordul Fraser să orientează spre o etică a urmăririi binelui clientului, oferind o serie de criterii

legate atât de binele persoanei tinere, cât şi de preocuparea pentru binele familiei. Consilierul

este lăsat să aleagă ce criterii sunt mai potrivite cu serviciul acordat persoanei tinere.

Pentru majoritatea scopurilor practice, Family Law Reform Act 1969 îi atribuie unei

persoane între 16-18 ani dreptul de a căuta consiliere confidenţială. Fără a lua în considerare

vârsta, pot să apară situaţii în care interesul public pentru păstrarea confidenţialităţii este

depăşit de interesul public pentru divulgarea informaţiilor. În astfel de situaţii, divulgarea ar

putea să fie apărată legal (vezi mai sus). Prezumţiile etice în favoarea salvării vieţii unei

persoane tinere, până când ajunge la maturitate, fac posibilă apărarea legală a dezvăluirilor cu

privire la o vătămare gravă auto-provocată şi sinucidere în cazul unei persoane tinere, în timp

ce, în situaţii similare, în cazul adulţilor, apărarea ar fi mult mai discutabilă sau imposibilă.

Asemenea adulţilor, persoanele tinere trebuie să fie informate corespunzător cu privire la

166

nivelul de confidenţialitate pus la dispoziţie şi să nu fie amăgite cu privire la vreuna dintre

limitele confidenţialităţii. [164]

Datoria clientului cu privire la propria confidenţialitate

În atelierele de lucru, am fost întrebat adesea dacă un client este obligat să păstreze

confidenţial tot ce se întâmplă în consiliere. De obicei, sunt oferite două argumente în

favoarea aşteptării ca clienţii să păstreze o confidenţialitate strictă. Primul, discreţia totală

ajută la stabilirea unei graniţe între consiliere şi restul vieţii clientului. Existenţa acestei

graniţe poate să sporească intensitatea experienţei personale în consiliere şi, ca urmare,

eficienţa consilierii. De asemenea, poate să împiedice amestecul partenerilor şi al prietenilor.

Al doilea, consilierii pot să dezvăluie destul de multe despre ei înşişi în timpul consilierii.

Acesta este un aspect de o importanţă deosebită pentru consilierii care folosesc o abordare

centrată pe persoană şi metodele asociate, care cer deschiderea de sine.

Deşi acestea sunt argumente puternice, eu cred că efectele adverse ale încercării de a-i

impune unui client confidenţialitatea constituie argumente şi mai puternice. În primul rând,

din punct de vedere etic, ar însemna o limitare a controlului clientului asupra rezultatului

consilierii şi ar fi dificil să i se impună confidenţialitatea fără a submina consilierea, prin

punerea consilierului în rolurile contradictorii de consilier şi de persoană care impune ceva. În

al doilea rând, problema confidenţialitatea este suficient de complexă pentru consilier, nu mai

este nevoie să se dezvolte şi standarde paralele pentru clienţi. În al treilea rând, majoritatea

clienţilor au bariere emoţionale considerabile împotriva apelării la consiliere, din cauza

necesităţii de a-şi recunoaşte propriile nevoi. Faptul de a le impune confidenţialitatea ar putea

să mărească aceste bariere personale, din cauza unei înclinaţii culturale larg răspândite de a

asocia secretul cu ruşinea. Prin urmare, un principiu general cu privire la discreţia clienţilor

pare a fi nepotrivit.

Ocazional, ar fi potrivit pentru consilier să-i spună clientului ceva confidenţial. De

obicei, pentru că acel consilier este pe punctul de a spune un lucru sensibil cu privire la sine şi

doreşte să păstreze controlul asupra persoanei căreia îi vorbeşte. De exemplu, un consilier cu

o experienţă personală relevantă, care lucrează cu un client ce a suferit un abuz sexual, ar

putea să spună ceva despre propria experienţă de abuz sexual şi despre modalitatea în care a

reuşit să trateze această problemă. Consilierul trebuie să fie conştient că orice încercare de a-i

impune clientului confidenţialitatea va crea dificultăţile etice deja menţionate. Uneori,

167

consilierii trebuie să accepte că unii clienţi ar putea să nu respecte confidenţialitatea şi este

puţin probabil ca ei să poată face prea mult în legătură cu acest fapt. Atât clientul, cât şi

consilierul îşi asumă un risc în împărtăşirea secretelor. Respectarea unor norme etice de către

consilieri micşorează riscul pentru clienţi, dar consilierii nu sunt protejaţi în acest fel.

Consilierii trebuie să determine care vor fi clienţii cărora le vor împărtăşi secretele şi [165] să

recunoască faptul că există un risc inevitabil de a nu se respecta confidenţialitatea.

Concluzie

Una dintre cele mai mari slăbiciuni ale prevederilor etice şi legale actuale cu privire la

confidenţialitate este complexitatea care va crea un grad de nesiguranţă pentru consilier şi

client. Această nesiguranţă subminează capacitatea lor de a îndeplini o muncă benefică din

punct de vedere personal şi social. Acesta este motivul pentru care legea din SUA a extins

protecţia confidenţialităţii spre a-i include pe psihoterapeuţi, acordându-le privilegiul legal. În

legea britanică, tendinţa a fost în direcţia opusă, aşa încât relaţiile dintre avocat şi client,

privilegiate în trecut, au fost erodate, îndeosebi dacă binele copiilor este în cauză. Acest fapt

înseamnă că în sistemul legal englez există o anumită nesiguranţă inevitabilă atât pentru

client, cât şi pentru consilier. Legea a adoptat ideea că nu se poate considera confidenţialitatea

ca fiind un principiu absolut. Limitările dreptului la confidenţialitate sunt recunoscute în

majoritatea sistemelor etice. Ele corespund în mare măsură cu limitările autonomiei

individului, îndeosebi când a acorda acest drept unei persoane ar submina serios dreptul altei

persoane la autonomie. Considerarea confidenţialităţii ca un aspect al autonomiei este criticată

uneori ca fiind un standard nerealist şi prea înalt, îndeosebi cerinţa ca dezvăluirile să fie făcute

prin consimţământ, ca să nu se contramandeze consideraţiile etice. Totuşi, acest standard este

mijlocul cel mai bun de maximizare a siguranţei şi previzibilităţii pentru majoritatea

clienţilor. Este standardul ales de BAC şi COSCA pentru îndrumările lor etice. Orice

micşorare a acestui standard este făcută cu preţul micşorării previzibilităţii şi certitudinii, fapt

ce va avea, în cele din urmă, efecte adverse asupra relaţiei de consiliere. [166]

168

Partea a III-a

Consilierul şi ceilalţi

169

11

Responsabilitatea faţă de sine, colegi şi comunitate

Responsabilităţile faţă de client sunt preocuparea principală a consilierului, dar nu

constituie singurele lui responsabilităţi. Există şi alte categorii de responsabilitate. Oricare

dintre acestea şi toate au influenţă asupra modalităţii în care este îndeplinită responsabilitatea

faţă de client şi, uneori, pot chiar să aibă prioritate. Fiecare dintre ele sunt tratate pe rând.

Responsabilitatea faţă de sine în calitate de consilier

De obicei, principiul etic al autonomiei este menţionat în termenii respectului pentru

capacitatea clientului de autodeterminare. Cu toate acestea, autonomia i se aplică şi

consilierului. Aceasta este una dintre componentele principiului „interesului personal” al lui

Andrew Thompshon” (vezi Capitolul 3, p.48). Asemenea clienţilor, consilierii trebuie să intre

în relaţia de consiliere numai pe baze voluntare şi ca un rezultat al unei alegeri deliberate. În

acelaşi timp, consilierii au şi obligaţia de a avea grijă de ei înşişi. Uneori, dorinţa etică de

păstrare a eficienţei, energiei şi abilităţii proprii de a-i ajuta pe clienţi este înţeleasă numai ca

o asigurare a competenţei consilierului în vederea serviciilor de consiliere şi a faptului că are

resurse personale pentru această activitate. Totuşi, în spatele acestui fapt se află un principiu

chiar şi mai important. Activitatea de consiliere îl supune pe consilier la cerinţe considerabile.

Când se lucrează îndeaproape cu suferinţele şi problemele altora, întotdeauna există riscul de

epuizare emoţională. [169] Consilierii au responsabilitatea de a-şi supraveghea propriile

răspunsuri şi de a-şi proteja propria bunăstare, evitând munca excesivă şi folosindu-se de o

supervizare sistematică a consilierii. Supervizarea consilierii are un rol de susţinere, dar

aceasta este doar una dintre sarcinile atribuite supervizării. Uneori, este folositor să se

suplimenteze susţinerea acordată în supervizare printr-o consiliere personală.

Cred că acestea sunt standardele minime ale grijii personale. Standardul optim ar

cuprinde revizuirea măsurii în care acordarea consilierii îmbogăţeşte calitatea vieţii

consilierului. S-a spus şi s-a scris mult despre cerinţele care li se adresează consilierilor, dar

dacă singurul efect este epuizarea personală, atunci de ce să continue practicarea? Pentru

170

sănătatea mintală a consilierului este important să existe şi o satisfacţie personală în acordarea

consilierii.

Poliţa de asigurare a imunităţi

Importanţa poliţei de asigurare a imunităţii faţă de client este tratată în Capitolul 5. De

asemenea, sunt avantaje şi pentru consilier, în termenii păcii sufleteşti. Chiar dacă riscurile de

a fi dat în judecată par a fi relativ mici, dacă ar surveni, sumele cerute, chiar şi pentru

obţinerea unui sfat juridic pot să fie destul de mari. O poliţă de asigurare corespunzătoare

contribuie la reducerea riscului de a întâmpina cheltuieli neprevăzute pentru a despăgubi un

client, iar unele poliţe de asigurare includ consultare juridică gratuită.

Siguranţa personală

Din fericire, cazurile în care consilierii sunt agresaţi fizic sau sexual de către clienţi

sunt rare, dar nu sunt necunoscute. În situaţii foarte rare, un client l-a ucis pe consilier. O

tragedie recentă a avut loc în legătură cu o femeie, consilier cu experienţă, care consulta

bărbaţi eliberaţi recent din închisoare, care executaseră sentinţe pentru infracţiuni grave contra

persoanelor. Circumstanţele exacte ale crimei par să fie necunoscute. Totuşi, această tragedie

indică faptul că unele aspecte cu privire la ce este considerat a fi, în general, o practică bună,

se adaugă la gravitatea potenţială a situaţiei. De exemplu, de obicei, consilierea va avea loc

departe de alţi oameni, cu scopul de a-i oferi clientului confidenţialitatea. Acest lucru îi face

dificil consilierului să ceară ajutor. De asemenea, nu este neobişnuit ca încăperea în care are

loc consilierea să fie situată destul de departe de zonele aglomerate pentru a evita zgomotul de

afară. Aceeaşi situaţie poate să apară şi dacă un consilier lucrează acasă. Ca urmare, este

posibil să nu fie nimeni pe aproape spre a auzi strigătele de ajutor. Practica obişnuită de a lua

clienţi pe care consilierul nu-i cunoaşte prealabil, pentru a păstra claritatea cu privire la natura

relaţiei, de asemenea, creează un element de imprevizibilitate şi riscul pe care consilierul şi-l

asumă de fiecare dată când primeşte un client nou.

Consilierii ar trebui să-şi organizeze munca în aşa fel încât să reducă riscul

agresiunilor asupra lor înşişi. Consilierii care sunt vulnerabili la agresiuni au adoptat câteva

dintre strategiile următoare, care pot fi aplicate fără a compromite etica şi standardele de

practică menite să-l protejeze pe client:

171

- obţinerea de recomandări de la altcineva, de exemplu, grupul profesional,

organizaţii voluntare sau colegi, în loc de a consulta clienţi care vin direct de

pe stradă, sau răspund direct la reclame.

- stabilirea unui contact telefonic cu clienţii, ori de câte ori este posibil, înainte

de prima întâlnire. Acest lucru oferă o verificare elementară a localizării lor

fizice şi îi oferă consilierului ocazia de a face o evaluare preliminară.

Consilierii care lucrează cu anumite grupe de clienţi ar putea să nu fie în stare să aplice

nici una dintre aceste măsuri de siguranţă. De exemplu, consilierii care tratează clienţi cu

probleme legate de alcool sau droguri ar putea să constate că beneficiile posibile ale

sistemului de referinţă pentru siguranţa consilierilor cântăresc mai puţin decât efectul de

intimidare pe care îl au asupra clienţilor care caută consilierea. Unii clienţi nu au telefoane sau

nu doresc apeluri telefonice de la consilier, din cauza riscului ca o persoană cu care locuiesc

să descopere că ei primesc consilierea. De exemplu, un client care caută consilierea cu privire

la o relaţie extra-conjugală sau un partener violent poate să aibă motive justificate să nu

dorească apeluri telefonice acasă din partea consilierului.

Totuşi, toţi consilierii pot să ia o serie de precauţii elementare îndată ce un client

soseşte:

- să evite a consulta clienţi noi, sau clienţi, într-o clădire goală, dacă există

vreun risc de agresiune. Este mai bine să fie cineva în preajmă, care poate fi

alertat de strigăt, sau de orice alte sunete neobişnuite. Unul dintre avantajele

serviciilor de consiliere este că au secretari sau se află într-o clinică în care se

află mai multe cabinete de consiliere;

- să doteze cabinetele de consiliere cu legături telefonice cu exteriorul. Dacă

clienţii sunt consultaţi într-o clinică, unde există un operator de servicii

telefonice, atunci când consultă clienţi în afara orelor de muncă obişnuite ale

operatorului de servicii, consilierii ar trebui să se asigure că au o linie directă

cu exteriorul;

- să instaleze o alarmă, sau „un buton pentru urgenţe”: acest lucru ar putea să

fie deosebit de folositor dacă există un nivel înalt de risc pentru consilier;

- să anunţe pe cineva în prealabil cu privire la timpul precis când îl va contacta

şi să le dea instrucţiuni cu privire la situaţia în care consilierul nu va reuşi să

contacteze persoana respectivă.

Aceste strategii ar putea să nu împiedice o agresiune, dar sporesc posibilitatea de a

primi ajutor.

172

Simţământul siguranţei personale este important pentru consilier, dacă doreşte să se

simtă liber să lucreze creativ cu clienţii. Uneori, consilierii au o senzaţie a pericolului, chiar şi

fără să aibă loc o agresiune. Aceste simţăminte ar trebui să fie tratate cu seriozitate şi discutate

cu supervizorul. Sentimentul ameninţării poate să apară dintr-un pericol real, din faptul că un

consilier preia sentimentul ameninţării pe care îl are clientul, sau din reactualizarea unei stări

din trecutul consilierului. Oricare ar fi cauza, nu există nici o cerinţă etică prin care

consilierilor să li se pretindă să continue a lucra cu clienţi care evocă astfel de simţăminte.

Consilierul poate să-l recomande pe client unui alt consilier, dacă luarea măsurilor rezonabile

de promovare a siguranţei este insuficientă pentru a reduce sentimentul pericolului la nivele

acceptabile.

Clienţii care îi hărţuiesc pe consilieri în afara relaţiei de consiliere

Cazurile în care consilierii sunt hărţuiţi de clienţi prin telefoane supărătoare, scrisori

frecvente nesolicitate, sau vizite nedorite acasă la consilier sunt extrem de rare. Din câte ştiu,

Standards and Ethics Committee a fost contactat doar pentru câteva asemenea situaţii în

ultimii doisprezece ani. În ciuda rarităţii unor asemenea incidente, ele pot să fie extrem de

tulburătoare pentru consilier când se ivesc. Tulburarea este agravată de constrângerile etice

ale confidenţialităţii. Deşi codurile de practică tratează rareori în mod explicit acest fel de

situaţii, o serie de strategii sunt consecvente cu etica în consiliere. Acestea sunt după cum

urmează:

- Supervizarea consilierii este importantă atât pentru a-i oferi consilierului

susţinere emoţională, cât şi pentru a revizui căile de acţiune posibile.

- Poate fi consultată opinia medicală şi legală cu privire o etapă anterioară în

care s-a aflat clientul. Dacă identitatea clientului nu este comunicată, nu are

loc nici o călcare a confidenţialităţii. [172] Aceste consultări trebuie să fie

făcute cu persoane care nu au avut posibilitatea de a-l cunoaşte pe client.

- Dacă clientul face declaraţii publice neadevărate şi în detrimentul

consilierului, ar fi bine să i se scrie o scrisoare recomandată în termenii

următori: a) orice repetare a declaraţiilor va fi considerată un indiciu că

clientul nu mai cere confidenţialitatea; b) consilierul se va simţi îndreptăţit să

le spună persoanelor direct implicate varianta lui cu privire povestire; c)

consilierul poate să contacteze avocaţi, poliţia, medicii, etc., după cum este

potrivit.

173

- Dacă clientul continuă şi după primirea scrisorii de la consilier, este potrivit

să fie consultaţi avocaţii spre a începe o acţiune în numele consilierului şi,

uneori, ar fi bine să fie contactată poliţia.

- Evenimentele care au loc în afara relaţiei de consiliere, sau după ce relaţia de

consiliere s-a încheiat, nu trebuie să fie tratate ca fiind confidenţiale.

Ştiu că unele situaţii au fost rezolvate printr-o combinaţie între scrisoarea avocatului şi

refuzul consilierului de a continua orice altă comunicare. Toate apelurile telefonice şi

scrisorile ulterioare au fost ignorate şi, în cele din urmă, au încetat. Perseverenţa unor clienţi

este remarcabilă şi, din nefericire, la fel de tulburătoare şi deranjantă pentru consilieri ca orice

altă formă de hărţuire persistentă. În aceste situaţii, ar putea fi necesar să se caute sfatul

juridic cu privire la calea cea mai bună de a pune capăt hărţuirii.

Aceste acţiuni trebuie să fie păstrate pentru situaţiile extreme. Consilierii acceptă

faptul că, din când în când, clienţii prezintă eronat ce s-a întâmplat într-o relaţie de consiliere.

Acest lucru se întâmplă cel mai adesea când consilierul consultă un partener cu privire la

relaţia maritală a acestuia. Uneori, clienţii îi vor atribui consilierului lucruri pe care le este

teamă să le spună de la ei înşişi. De exemplu, „Consilierul meu spune că ar trebui să ne

despărţim”. Am cunoscut studenţi care le spun părinţilor lor că au fost sfătuiţi de consilier să

renunţe la cursuri, deşi consilierul nu a spus aşa ceva. În mod clar, aceste situaţii pot fi

dificile, îndeosebi când partenerul sau părintele îl abordează pe consilier personal. Totuşi,

consilierul trebuie să păstreze confidenţialitatea, prin faptul că nici nu va recunoaşte, nici nu

va nega ce s-a întâmplat în consiliere. Asemenea incidente sunt destul de diferite de situaţia în

care clientul îi caută pe colegii sau prietenii consilierului, sau telefonează insistent noaptea

târziu, sau trimite scrisori cu un scris de mână deghizat, spre a se asigura că sunt deschise de

consilier. [173]

Responsabilitatea faţă de alţi consilieri

Subminarea încrederii publice în consiliere

Consilierea este posibilă numai în cadrul unei relaţii bazate pe încredere. Reputaţia

publică a consilierii poate să creeze circumstanţe în care relaţiile bazate pe încredere sunt mai

uşor, sau mai greu de stabilit. Code of Ethics and Practice al BAC (BAC, 1997) conţine

următoarea cerinţă: „B.1.4.1. Consilierii trebuie să se poarte în activităţile lor de consiliere în

174

modalităţi care să nu submineze încrederea publică nici în rolul lor în calitate de consilier, nici

în munca altor consilieri”. Cerinţa de a evita subminarea încrederii publice în consiliere este

restrânsă la „activităţile de consiliere”. Semnificaţia precisă a acestei expresii în practică va

depinde de modul în care sunt considerate circumstanţele specifice. În trecut au fost aplicate

următoarele principii. „Activităţile de consiliere” sunt cele desfăşurate în circumstanţe în care:

a) cineva oferă consiliere sau desfăşoară o activitate într-un rol asociat cu

consilierea, cum ar fi instruirea altora în domeniul consilierii, sau al

aptitudinilor asociate consilierii, supervizarea consilierii, etc.; sau

b) foloseşte explicit rolul de consilier sau ca un mijloc de a stabili credibilitatea

personală, iar apoi trădează încrederea spre a săvârşi o infracţiune, de

exemplu, fraudă, violenţă, etc., sau spre a exploata un client; sau

c) se comportă lipsit de profesionalism în timp ce exercită un rol profesional de

consilier, de exemplu, este angajat pe un post identificat oficial ca fiind

postul de „consilier”.

Seriozitatea celor întâmplate de asemenea este relevantă pentru a stabili dacă

încrederea publică în consiliere a fost subminată. Părerea mea este că trebuie să fie adoptată o

concepţie destul de bine întemeiată. De exemplu, doi consilieri angajaţi într-o dezbatere

publică aprinsă vor intra în această categorie, numai dacă fiecare parte s-a lansat în atacuri la

persoană şi a defăimat-o pe cealaltă, sau s-a ajuns la violenţă.

Poate un consilier să dăuneze reputaţiei consilierii prin activităţi care nu sunt legate de

consiliere? De exemplu, dacă o persoană care lucrează în calitate de consilier voluntar, în

timpul său liber, este învinuită de fraudă la locul de muncă, va ajunge acest fapt să

discrediteze consilierea? Organizaţiile profesionale cer din ce în ce mai mult membrilor ei să

le înştiinţeze cu privire la condamnările penale. Este justificabil să presupunem că aceste

organizaţii consideră că o condamnare penală recentă [174] poate să compromită reputaţia

profesiei. Totuşi, condamnările care au avut loc cu mulţi ani în urmă pot să fie trecute cu

vederea.

Suspiciunea de comportament greşit al consilierului

Toate cerinţele etice ale organizaţiilor profesionale de consiliere naţionale îi obligă pe

consilieri să reacţioneze la comportamentul greşit al membrilor asociaţiei şi, dacă problema

nu poate să fie rezolvată, să o raporteze organizaţiei, unde va fi tratată în conformitate cu

procedurile disciplinare.

175

În alegerea modalităţii de a răspunde, trebuie să fie luate în considerare circumstanţele

în care consilierul află despre comportamentul greşit al altui consilier. Acest lucru a fost tratat

mai detaliat în Capitolul 9.

Responsabilitatea faţă de colegi şi faţă de membrii profesiilor în domeniul

îngrijirii

Responsabilitatea faţă de alţii

Consilierii care lucrează în particular nu au nici o datorie de a răspunde faţă de nimeni

altcineva cu excepţia clienţilor şi a supervizorului consilierii. Cu toate acestea, consilierea este

acordată din ce mai mult în cadrul organizaţiilor, fapt ce implică modele mai complexe de

răspundere faţă de manageri, comitete şi alţii.

Au fost situaţii în care se părea că unii consilieri doreau facă din confidenţialitate un

scut care să-i protejeze de responsabilitatea corespunzătoare faţă de colegi. De exemplu,

confidenţialitatea a fost folosită drept scuză pentru a evita dezvăluirea faptului că un mare

număr de clienţi lipsesc de la şedinţele programate, sau pentru a evita răspunderea pentru

resursele folosite. Acesta este un abuz de confidenţialitate. Totuşi, metodele folosite spre a fi

responsabil trebuie să fie consecvente cu etica şi standardele de practică ale consilierii.

Semnificaţia practică a acestora va fi tratată detaliat în Capitolul 14.

Responsabilitatea consilierilor de a-i face pe colegi să înţeleagă mai bine situaţiile

Consilierii spun că natura voluntară a consilierii şi nevoia de confidenţialitate sunt cele

două aspecte ale consilierii care [175] dau naştere cel mai frecvent la neînţelegeri. Consilierii

care lucrează în cadrul organizaţiilor i-au măsuri concrete pentru a dezvolta aşteptări

corespunzătoare cu privire la consiliere.

Uneori, clienţii şi colegii au nişte aşteptări necorespunzătoare de la rolul de consilier.

De exemplu, un părinte poate să-i recomande unei persoane tinere cu tulburări de alimentaţie

să caute consilierea, presupunând că acel consilier se va ocupa şi de supravegherea greutăţii şi

a stării generale de sănătate a clientului. Acestea sunt nişte aşteptări necorespunzătoare.

Măsurarea greutăţii şi verificarea sănătăţii clientului vor trebui făcute de altcineva cu pregătire

medicală.

176

De obicei, s-a considerat că varietatea părerilor susţinute de consilieri cu privire la

modalităţile corespunzătoare de a răspunde la clienţii înclinaţi spre sinucidere a însemnat că

nu putea să existe nici un fel de aşteptări de la consilieri în legătură cu această problemă.

Sfatul dat de obicei consilierilor a fost să le expună cu claritate clienţilor, rudelor şi colegilor

poziţia şi practica lor din punct de vedere etic. Acesta continuă să fie un sfat temeinic, dar

consilierii trebuie să ia în considerare o clarificare a legii engleze, care subliniază dreptul

adulţilor de a refuza orice tratament, incluziv consilierea sau recomandările suplimentare,

chiar dacă acel tratament ar putea să salveze viaţa. Acest lucru înseamnă că fiecare consilier

trebuie să înţeleagă cu claritate dreptul legal al adulţilor înclinaţi spre sinucidere de a refuza

oferta unui ajutor suplimentar, sau recomandările către medicii lor, cu excepţia faptului că

clientul are o tulburare mintală clară, sau este constrâns să se sinucidă. Situaţia această este

opusă celei în care se află consilierii în multe părţi din Statele Unite, unde există o obligaţie

legală serioasă de a raporta orice incident serios legat de sinucidere. Pentru o dezbatere mai

amplă a modalităţilor în care consilierii din Marea Britanie pot să le răspundă constructiv şi

legal clienţilor suicidali, vezi Capitolul 7.

Responsabilitatea consilierilor care lucrează în termenii îngrijirii sănătăţii, în acest caz

o echipă medicală a fost luată în atenţie într-un sondaj cerut de Southern Derbyshire Health

Authority şi Derbyshire County Council cu privire la îngrijirea lui Anthony Smith (1996).

Anthony Smith şi-a ucis mama şi fratele vitreg în timp ce suferea de halucinaţiile date de o

schizofrenie paranoică. Înainte de tragedie, el fusese consiliat într-o serie de servicii sociale

psihiatrice cu spitalizare. Raportul ia în considerare multe aspecte diferite ale tratamentului lui

şi face un număr mare de recomandări care se extind mult peste limitele consilierii. Raportul

este critic în legătură cu precauţia cu care consilierii tratează confidenţialitatea. Îndeosebi,

acuză că ar fi trebuit să existe o obligaţie etică de călcare a confidenţialităţii până acolo încât,

[176] atunci când consilierul suspectează că un client ajunge să sufere de o boală mintală

gravă şi prezintă o ameninţare serioasă pentru sine sau pentru alţii, să se discute confidenţial

cu alţi membri ai echipei medicale. Fără îndoială, aceste recomandări merită o atenţie

serioasă. Din nefericire, tabloul nu pare să fi inclus pe cineva care provine din domeniul

consilierii şi, prin urmare, dificultăţile potenţiale ale ambelor recomandări nu sunt explorate.

Chiar dacă ambele au fost aplicate, nu există nici o dovadă că acel consilier ar fi putut să

contribuie la prevenirea tragediei. Învăţătura critică pentru consilieri, în acest sondaj, constă

în importanţa discuţiilor regulate cu colegii, cu privire la ce anume intră în limitele rolului,

competenţei şi eticii lor. Principiul general că ar trebui să existe claritate în legătură cu

tratarea confidenţialităţii şi a comunicărilor dintre membrii unei echipe este larg susţinut.

177

Responsabilitatea faţă de comunitate

Preocuparea etică se concentrează de obicei asupra relaţiei client – consilier, şi nu

asupra unităţilor sociale cum este familia, cu excepţia faptului că un consilier lucrează în

principal cu familii sau cu grupe sociale mai mari. Totuşi, există situaţii în care consilierul

este confruntat cu o dilemă în legătură cu responsabilităţile faţă de comunitate.

Una dintre problemele care apar adesea este cum să se procedeze dacă un client

vorbeşte despre faptul că săvârşeşte sau a săvârşit infracţiuni serioase. De exemplu:

Sheila vorbeşte despre tulburarea sufletească pe care o are din cauză că este

implicată într-un jaf în care a fost rănită o persoană. De asemenea, ea menţionează

planurile pentru un alt jaf ce va avea loc timpul unei săptămâni. Ce trebuie să facă

acel consilier?

Are consilierul datoria de a raporta infracţiunea care a fost săvârşită? În legea penală,

nu există nici o datorie generală de a raporta poliţiei sau oricui altcuiva faptul că un client a

săvârşit o infracţiune. Excepţiile legale sunt tratate în Capitolul 10. Nu există nici o datorie

generală de a răspunde la întrebările poliţiei despre clienţi. Tot ce se cere este un refuz

politicos dar clar de a răspunde. Totuşi, dacă sunt date răspunsuri false, ori derutante, acest

fapt poate să fie considerat o infracţiune de irosire a timpului poliţiei, sau de obstrucţionare a

unui ofiţer de poliţie în îndeplinirea datoriei.

Are consilierul datoria de a împiedica o infracţiune? În legea penală, nu există nici o

[177] datorie generală de a împiedica pe cineva să săvârşească o infracţiune în afara

cabinetului de consiliere (cu excepţia cerinţelor legale de a anunţa autorităţile cu privire la

informaţiile deţinute despre anumite infracţiuni cum ar fi terorismul legat de Irlanda de Nord

şi traficul de droguri: vezi Capitolul 10).

Dacă infracţiunea este săvârşită în timpul şedinţei de consiliere, poziţia legală este

destul de diferită. Un consilier care nu a împiedicat, sau nu a luat măsuri rezonabile de a

împiedica o infracţiune în prezenţa lui, poate să fie învinuit de infracţiunea de a ajuta şi

favoriza infractorul, sau de a-l „sfătui” (în legea penală înseamnă a fi complice la infracţiune).

Acest lucru se va întâmpla numai dacă lipsa de intervenţie a consilierului a fost de aşa natură

încât poate fi considerată o încurajare concretă. Cel mai probabil, un consilier poate să fie

acuzat de aceste infracţiuni, când un client îl agresează pe altul, foloseşte droguri ilegale, sau

încearcă să se sinucidă în prezenţa consilierului.

178

Folosirea forţei ca mijloc justificabil de a împiedica o infracţiune este un drept, dar nu

o datorie. Unele infracţiuni nu sunt suficient de serioase pentru a îndreptăţi folosirea forţei.

Drogurile ilegale pot să intre în această categorie. O folosire a forţei într-o măsură mai mare

decât este justificabil constituie o infracţiune în ea însăşi. Prin urmare, reţinerea fizică a cuiva

spre a-l opri să lovească o altă persoană este, de obicei, justificabilă, dar folosirea unei arme

nu ar fi. Deoarece sinuciderea nu mai este o infracţiune, nu există un drept general de a folosi

o forţă justificabilă pentru a împiedica tentativa de sinucidere, sau sinuciderea (pentru

dezbateri suplimentare ale acestui subiect vezi Capitolul 7).

Poate un consilier să-şi atragă învinuirea pentru faptele unui client, din cauza

neglijenţei? Răspunsul este „da”. Un exemplu ilustrează cum poate un consilier să săvârşească

infracţiunea de incitare.

Să presupunem că un consilier crede sincer, dar greşit că nu este ilegal ca

clientul lui de 16 ani să se angajeze în relaţii sexuale, în particular, cu un adult peste

16 ani, care consimte. În consecinţă, consilierul îl încurajează şi susţine clientul în

experimente sexuale de această natură, ca parte a „temei de casă”.

Pentru a fi vinovat de incitare, nu este necesar ca acel consilier să ştie că activitatea

respectivă este o infracţiune. (În legea britanică, vârsta la care se poate da consimţământul

pentru actele homosexuale între bărbaţi este de 18 ani, dar în legislaţia viitoare ar putea să fie

redusă la 16 ani.) Consilierul ar putea să nu aibă dorinţa ca clientul lui să calce legea. Deşi

greşeala consilierului cu privire la necunoaşterea legii şi lipsa de intenţie de a incita la

infracţiune vor fi luate în considerare în pronunţarea sentinţei, faptul că legea a fost călcată

este suficient pentru ca infracţiunea să fi fost săvârşită. [178] Prin urmare, când clientului i se

stabilesc sarcini pentru perioada dintre şedinţe, tehnică folosită adesea în metodele de

consiliere comportamentale, este înţelept să se exercite precauţie. Windy Dryden (1990)

avertizează: „Oricare ar fi sarcinile comportamentale pe care le negociaţi cu clientul,

asiguraţi-vă că sunt atât legale, cât şi etice”.

De asemenea, un consilier poate să fie învinuit din punct de vedere al dreptului civil şi

pentru faptul că incită sau încurajează un client să calce un contract cu o terţă parte. De

exemplu, un consilier îşi încurajează clientul să schimbe locul de muncă fără să-i prezinte

primului angajator avizul prealabil prevăzut în contract, sau să înceteze furnizarea bunurilor

pe care clientul s-a angajat să o facă prin contract. Dacă clientul face lucrul acesta, la care a

fost încurajat, consilierul poate să fie învinuit împreună cu clientul pentru orice pierdere

consecutivă suferită de o terţă parte. De asemenea, este posibil ca acel consilier să fie învinuit

împreună cu clientul pentru călcarea confidenţialităţii la care a fost incitat de consilier.

179

Deşi nu ştiu despre nici un consilier care a fost urmărit penal, sau dat în judecată

pentru incitarea unui client la fărădelege, aceasta este o posibilitate teoretică. La un atelier de

lucru, Kenneth Cohen i-a avertizat pe consilieri să fie atenţi când îi dau răspunsuri emfatice

unui client care intenţionează să săvârşească un act ilegal. Consilierul trebuie să aleagă sau să

fie emfatic, fapt pe care clientul îl interpretează adesea ca fiind o încurajare, cu posibilitatea,

chiar şi una îndepărtată, de a fi pasibil de învinuiri legale ca o consecinţă a faptelor săvârşite

ulterior de client, sau să-şi reţină empatia.

Până acum, m-am concentrat asupra responsabilităţilor legale faţă de comunitate şi

asupra consecinţelor potenţiale. Cu toate acestea, pot să apară şi dileme etice în care legea nu

este implicată în mod necesar. De exemplu,

Edward foloseşte consilierea pentru a-şi micşora sentimentul de vinovăţie

legat de faptul că şi-a înşelat partenera cu privire la relaţiile lui sexuale frecvente cu

alte persoane. Sheila, consilierul, se simte tot mai îngrijorat pentru soţia lui.

Etica respectării confidenţialităţii şi a autonomiei clientului l-ar împiedica pe consilier

să-i comunice direct soţiei lui îngrijorarea ei. Totuşi, ce s-ar întâmpla dacă Edward are o boală

care pune în pericol viaţa şi ar putea să o infecteze pe soţia lui? Acest fapt face dilema etică

mult mai serioasă. Această dilemă a apărut în consilierea pentru HIV/SIDA. Practica generală

a fost aceea de a respecta controlul clientului asupra informaţiilor confidenţiale, dar de a lucra

în modalităţi care să-l ajute să-i spună soţiei lui, inclusiv oferta de a fi prezent când îi spune

soţiei. Ocazional, consilierii le-au spus partenerilor, [179] cu consimţământul clientului, sau la

cererea clientului. Pe de altă parte, clienţii au ales, adesea din proprie voinţă, să se abţină de la

acte care i-ar expune pe parteneri la riscul de infectare, până când se vor simţi în stare să le

vorbească despre problema lor de sănătate. Unii clienţi ar prefera mai degrabă să se abţină

până la sfârşitul vieţii de la sex sau alte activităţi care i-ar expune pe partenerii lor la risc,

decât să le spună partenerilor. Dar, ce se întâmplă dacă clientul continuă să-şi expună

partenerul la riscul de infectare în mod deliberat şi nepăsător? Aceasta ar părea să fie o

situaţie în care, după consultarea cu clientul şi cu alţi consilieri experimentaţi, consilierul să

poată hotărî că o călcare a confidenţialităţii spre a-l avertiza pe partener va fi justificată şi

apărabilă (Capitolul 10). Seriozitatea situaţiei pentru toţi cei implicaţi îi cere consilierului să

fie sigur că nu există nici o alternativă posibilă de a acţiona.

Concluzie

180

Tratarea responsabilităţilor care intră în conflict este deosebit de dificilă pentru un

consilier. Ori de câte ori este posibil, este bine să anticipeze care ar putea să fie dificultăţile şi

să caute căi de a le evita. Când conflictul între responsabilităţi nu poate fi evitat, este

important ca clientul să cunoască lucrul acesta, iar clientul să le poată lua în considerare, sau

să caute consilierea în altă parte. Aceste situaţii sunt mult mai uşor de rezolvat înainte decât

retrospectiv.

Una dintre căile cele mai bune de a fi prevenit cu privire la conflictele potenţiale între

responsabilităţi este aceea de a discuta cu un consilier experimentat care lucrează într-o

situaţie similară. Aceasta este una dintre funcţiile importante ale supervizării consilierii. [180]

181

12

Supervizarea consilierii

Accentul pus pe supervizarea sistematică şi continuă, atâta vreme cât consilierul îşi

desfăşoară activitatea de consiliere, a ajuns să fie o trăsătură distinctivă a tradiţiei britanice în

consiliere. BAC, COSCA, departamentul de psihologie al BPS, şi unele secţii ale UKCP

consideră că a beneficia de supervizarea consilierii este o cerinţă etică fundamentală. Cerinţa

pentru membrii BAC este fără echivoc: „Consilierii trebuie să aibă o supervizare continuă,

sistematică şi corespunzătoare a activităţii” (BAC, 1997: A6). Limbajul care exprimă

obligaţia este în conflict cu etosul şi scopul supervizării şi poate să fie înşelător. Ţinta este de

a maximiza natura constructivă şi sănătoasă a oricărei relaţii de consiliere prezentate pentru

supervizare, pe lângă contribuţia la bunăstarea consilierului. Deoarece responsabilitatea

principală pentru lucrul cu clienţii îi revine consilierului, şi nu supervizorului consilierii,

această cerinţă etică este tot una cu asigurarea faptului că acel consilier are acces la o resursă

constructivă. O resursă care rupe izolarea rolului de consilier şi poate îndeplini o serie de

funcţii pozitive pe care le voi discuta mai târziu.

Uneori, ca alternativă pentru „supervizarea consilierii”, este folosit termenul „susţinere

consultativă”. Popularitatea acestui termen pare să crească şi să scadă, dar unul dintre

aspectele lui este atmosfera pozitivă a „susţinerii”, care constituie, probabil, un rezumat mai

corespunzător al scopului acestui rol, deoarece oferă atât susţinere personală, cât şi

profesională. Prezentarea rolului în [181] această modalitate evită o parte din împotrivirea

evocată uneori din cauza unei asocieri derutante a termenului „supervizare” cu

responsabilitatea faţă de un inspector profesional. Din nefericire, nu există nici un termen

întru totul satisfăcător pentru rolul acesta. „Susţinerea consultativă” este vulnerabilă la o

înţelegere greşită, dacă termenul „consultativă” este asociat prea mult cu noţiunea de

„consultant”, specializare şi statut, şi nu cu o facilitate independentă. Termenul de „susţinere”

poate să fie derutant, dacă este interpretat ca fiind singura funcţie, şi nu funcţia principală a

rolului. Susţinerea profesională poate să implice dificultatea şi, ca o soluţie finală, poate să

instige la o investigaţie pentru malpraxis. Din lipsa unui termen mai bun, am continuat să

folosesc „supervizarea consilierii”, pentru că acesta este termenul larg acceptat. Totuşi, am

folosit ghilimelele pentru a indica faptul că semnificaţia termenului este distinctivă în

182

consiliere şi poate să fie deosebită de alte forme de supervizare, inclusiv supervizarea

medicală dintr-o clinică, sau cea administrativă.

Ce este supervizarea consilierii?

Îndrumările pentru consilierii psihologici definesc „susţinerea

consultativă/supervizarea” ca „o relaţie contractuală negociată între practicieni cu scopul

susţinerii, evaluării şi dezvoltării practicii profesionale” (BPS, 1995a: 2.1.1). Definiţia dată de

BAC este mai lungă, dar în contextul aceleiaşi tradiţii.

Supervizarea consilierii se referă la un aranjament oficial care îi abilitează pe

consilieri să discute sistematic despre activitatea lor de consiliere cu una sau mai

multe persoane care au o experienţă obişnuită în calitate pe consilieri practicanţi şi

înţeleg ce este supervizarea consilierii. Scopul ei este să asigure eficacitatea relaţiei

consilier/client. Este o relaţie confidenţială (BAC, 1997: B.6.3.1).

Ca în consiliere, supervizarea consilierii se desfăşoară după modele diferite, care sunt

asociate cu diferite şcoli de gândire cu privire la consiliere. Prin urmare, este recomandabil ca

începătorii şi consilierii care sunt relativ lipsiţi de experienţă să caute supervizarea consilierii

din partea cuiva care foloseşte în supervizare aceeaşi orientare teoretică pe care o folosesc ei

în consiliere. O dată ce un practician are experienţă într-un anumit model de consiliere, poate

fi stimulator să fie supervizat de cineva care foloseşte o abordare diferită. [182]

Lecturile suplimentare cu privire la diferitele abordări în supervizarea

psihologică

Oricine este interesat să cunoască mai mult cu privire la diferitele abordări în

supervizarea consilierii este sfătuit să considere folositoare următoarele scrieri. John Foskett

şi David Lyall (1988) descrie o abordare psihodinamică a consilierii persoanelor care oferă

servicii pastorale. Gaie Houston (1990) scrie dintr-o tradiţie umanistă ale cărei rădăcini se află

în terapia Gestalt. Robin Shohet şi Joan Wilmot (1991) scrie tot dintr-o perspectivă umanistă.

Dave Mearns (1991) oferă o concepţie centrată pe persoană a experienţei de supervizor. Peter

Hawkins şi Robin Shohet (1989) oferă o imagine de ansamblu asupra supervizării în profesii

care oferă servicii de ajutorare, dar cartea lor este întemeiată substanţial pe supervizarea

lucrătorilor sociali şi, din acest motiv, nu face deosebire între supervizarea managerială în

183

această secţiune şi supervizarea în consilierea independentă, care este considerată aşa de

importantă în consiliere. Cu toate acestea, este folositoare pentru modelele de supervizare pe

care le prezintă. Francesca Inskipp şi Brigit Proctor (1994, 1995) au produs un manual de

instruire folositor care combină articole introductive şi casete audio cu privire la aptitudinile

pentru a superviza şi pentru a fi supervizat. Acesta este într-o legătură strânsă cu modelul

remarcabil de consiliere şi cu munca lui Gerard Egan. Am constatat că modalitatea în care

clasifică sarcinile implicate în supervizarea consilierii este deosebit de folositoare. Steva Page

şi Val Wosket (1994) au avut o contribuţie valoroasă în dezvoltarea unui model ciclic de

supervizare. Michael Carroll (1996) oferă una dintre cele mai cuprinzătoare imagini de

ansamblu asupra subiectului. Aceste două texte din urmă tratează şi problemele etice legate de

relaţia de supervizare. De ce supervizarea consilierii este considerată aşa de esenţială?

1. Supervizarea oferă un sistem de susţinere personală a consilierului.

Nevoia de supervizare este accentuată în materialul informativ al

BAC cu privire la supervizare.

Prin însăşi natura ei, consilierea îl supune pe consilier la cerinţe

considerabile. Supervizarea îl ajută să depăşească unele dintre dificultăţile pe

care le creează acest fapt. Un consilier poate să ajungă prea implicat, sau să

ignore vreun punct important, sau să fie confuz cu privire la ce se întâmplă cu

un anumit client. El poate să aibă îndoieli ascunse cu privire la eficienţa lui

(BAC, 1990).

Lucrul cu supărările şi dificultăţile altora poate să-l afecteze pe

consilier. De exemplu, un consilier poate încerca să evite zonele care

sunt dureroase [183] pentru el, dar procedând aşa, poate să

zădărnicească orice vindecare pentru client. În Supervision in

Helping Professions, Peter Hawkins şi Robin Shohet (1989) au

observat: „O bună relaţie de supervizare este modalitatea cea mai

bună pe care o cunoaştem pentru a ne asigura că rămânem deschişi

faţă de noi înşine şi faţă de clienţii noştri”.

2. Asigurarea unei supervizări şi susţineri sistematice în cadrul practicii

obişnuite de consiliere contribuie la protejarea confidenţialităţii. Ea

reduce riscul ca unii consilieri să simtă nevoia de a dezvălui

informaţii într-o modalitate necorespunzătoare cu scopul de a obţine

susţinere personală.

184

3. Consilierea este un proces complex. Este dificil să fii implicat aşa de

personal într-o relaţie cum este cea pe care o cere consilierea şi, în

acelaşi timp, să păstrezi un grad de obiectivitate, ca şi când ai fi

propriul observator într-o relaţie. Supervizarea îl ajută pe consilier să

păstreze ambele perspective. Mai mult, independenţa supervizorului

poate ajuta la identificarea altor lucruri de care consilierul nu a fost

conştient mai înainte.

4. Supervizarea contribuie la dezvoltarea consilierului. Ea oferă un

forum important pentru o învăţare suplimentară.

5. Un supervizor independent poate să-i atragă consilierului atenţia la

problemele etice şi la standarde care este posibil să fi fost trecute cu

vederea.

De ce supervizarea consilierii trebuie să continue pe toată durata perioadei

de activitate?

În majoritatea zonelor din America şi Europa, supervizarea este cerută numai pe

durata pregătirii şi pentru o perioadă ulterioară de probă (ACA, 1995). După aceea,

supervizarea este opţională pentru consilier. Care sunt motivele pentru faptul că în Marea

Britanie a fost adoptată o abordare diferită?

1. Consilierul continuă să se dezvolte şi să se schimbe pe întregul parcurs al

vieţii. Acest lucru înseamnă că o parte importantă a relaţiei de consiliere se

schimbă continuu şi, prin urmare, este nevoie de o revizuire sistematică.

2. Ştiinţa şi metodele care contribuie la consiliere nu sunt statice. Ele

evoluează continuu prin interacţiunea practicienilor care folosesc diferite

modele, cercetări şi experienţă acumulată. Prin urmare, consilierul nu

încetează să înveţe. Supervizarea oferă o stimulare continuă pentru o

învăţare suplimentară, precum şi un forum în care poate să aibă loc

învăţarea. [184]

3. Consilierii pregătiţi şi cu experienţă declară că supervizarea continuă să fie

folositoare multă vreme după orice perioadă de pregătire şi de probă.

Modalitatea în care se desfăşoară supervizarea poate să se schimbe în

funcţie de nevoia consilierului. Un consilier începător ar putea să dori ca

185

supervizorul să ofere o supervizare mai structurată şi mai detaliată decât un

consilier mai experimentat, care este mai înclinat să-şi structureze şedinţa

singur şi doreşte să fie mai degrabă ajutat, decât îndrumat.

La conferinţele internaţionale mi-am dat seama de interesul tot mai mare faţă de

modalitatea în care este folosită supervizarea consilierii în Marea Britanie, cu rezultatul că

unii consilieri din Europa şi Statele Unite doresc acum o supervizare continuă şi se gândesc

dacă nu cumva ar trebui să fie obligatorie.

Independenţa supervizorului

Practica obişnuită este ca supervizorul să fie suficient de independent de consilier,

pentru a fi în stare să creeze un forum sigur, în care lucrurile discutate în timpul supervizării

să nu se răsfrângă asupra vieţii de zi cu zi a consilierului. Adesea, supervizarea pune

problema încrederii şi a siguranţei consilierilor, o problemă asemănătoare celei din experienţa

clientului faţă de consilier. Respectarea confidenţialităţii şi a discreţiei este esenţială, aşa încât

consilierul să se simtă în stare să-şi exprime vulnerabilitatea şi îngrijorările personale, sau

orice simţăminte negative legate de activitatea lui de consiliere. De obicei, exprimarea

acestora formează doar o parte a supervizării consilierii, dar poate să fie un ingredient valoros

în procesul de dezbatere a situaţiilor în care clientul se simte blocat, sau insuficient de abil în

munca lui cu clienţii. Prin urmare, este important ca supervizorul să nu aibă alte roluri

importante în viaţa consilierului. Prin urmare, ar trebui să nu fie un partener sexual, un prieten

apropiat, un partener de afaceri, sau cineva cu care consilierul are un contact frecvent în afara

supervizării.

Supervizarea şi responsabilitatea administrativă

Confuzia între supervizarea consilierii şi responsabilitatea administrativă a fost o

dificultate constantă în stabilirea standardelor de practică şi în comunicarea înţelesului pe care

îl are supervizarea consilierii pentru consilier. În contextul standardelor profesionale şi de

muncă, de obicei, se consideră că „supervizarea” implică supravegherea sau controlul făcut de

cineva care [185] are autoritate asupra unui lucrător. Cerinţa ca supervizorul consilierii să fie

186

independent de consilier arată cu claritate că acesta este un model necorespunzător pentru

supervizarea consilierii.

Consilierii care lucrează în organizaţii cu o structură instituţională sunt deosebit de

conştienţi de dificultăţile stabilirii unor mijloace corespunzătoare de a da socoteală atât faţă de

superiorul pe linie administrativă, cât şi faţă de supervizorul consilierii. De exemplu,

lucrătorii sociali şi cei pentru tineret sunt supervizaţi de şeful lor de echipa. Această metodă

de acordare a supervizării se conformează standardelor de practică recomandate de Peter

Hawkins şi Robin Shohet (1989) care integrează rolurile educativ, de susţinere şi

administrativ. Totuşi, această abordare are nişte limitări distincte pentru consilieri. În timpul

consultărilor mele cu consilierii pentru cazurile de HIV, care lucrau în agenţii de stat şi

voluntare, aceştia mi-au descris dificultăţile care apăreau din aşteptarea ca ei să fie obligaţi să

fie supervizaţi de superiorul administrativ. Uneori, aceste dificultăţi apar din îngrijorarea că

administratorul ar putea să fie mai puţin pregătit sau experimentat în domeniul consilierii,

decât consilierul însuşi. Pe de altă parte, între consilier şi superiorul administrativ ar putea să

existe o relaţie deficitară. Totuşi, chiar şi când aceste dificultăţi nu au existat, consilierii

simţeau că un administrator nu era potrivit spre a fi singurul supervizor al consilierii. Un

participant a exprimat o opinie care era reprezentativă pentru numeroase comentarii:

Am respectul cel mai mare pentru managerul meu. Ea are o influenţă cât se

poate de pozitivă asupra muncii mele. Totuşi, sunt lucruri pe care nu le pot discuta cu

el, deoarece sunt prea personale, sau pentru că trebuie să le clarific în mintea mea

înainte de a le spune. Aceasta nu este o remarcă legată de el ca persoană. Situaţie este

cauzată de faptul că avem roluri diferite în relaţia dintre noi (Bond,1991b).

Această opinie, larg susţinută de consilierii care lucrează în alte circumstanţe, este aşa

de bine întemeiată, încât BAC şi COSCA au adoptat-o, cerând ca, ori de câte ori este posibil,

rolul de supervizor al consilierii să fie independent de cel de administrator instituţional. Acest

lucru are ca scop o păstrarea unei deosebiri clare între aspectele răspunderii faţă de agenţie şi

cele care sunt legate de lucrul cu clientul. Cu toate acestea, deoarece activitatea de consiliere

se află în dezvoltare, unii consilieri sunt numiţi în funcţii administrative şi sunt situaţii în care

administratorul are şi o experienţă considerabilă în consiliere, fiind capabil să aibă un rol

constructiv în supervizarea consilierii. Fără îndoială, se consideră de nedorit ca

administratorul să fie singurul supervizor. [186] Cerinţa ca supervizarea consilierii să fie

făcută de cineva care este independent de graniţele potenţial problematice dintre supervizarea

administrativă şi supervizarea consilierii este negociată cu claritate şi înţeleasă de toţi cei

implicaţi.

187

Divizarea sarcinilor de supervizare

Există trei teme vaste care trebuie să fie luate în considerare în supervizarea în cadrul

unei agenţii: Acestea sunt:

- responsabilitatea faţă de agenţie;

- dificultăţile care apar din lucrul cu clienţii;

- susţinerea personală acordată consilierului.

Prima temă poate să fie un subiect de dezbatere în cadrul supervizării administrative.

În mod asemănător, ultima ar fi subiectul principal în supervizarea consilierii independente.

Măsura în care dificultăţile ce apar în lucrul cu clienţii ar trebui sau nu să fie supuse

supervizării administrative va depinde de mai multe variabile. Printre acestea sunt rolul

agenţiei, experienţa şi/sau pregătirea administratorului şi termenii în care consilierea îi este

acordată clientului. De exemplu, consilierii angajaţi într-o instituţie trebuie să fie extrem de

atenţi la metodele de a răspunde faţă de administraţie, deoarece administratorii vor fi atât ai

consilierului, cât şi ai angajaţilor. În aceste situaţii, este de o importanţă mai mare ca

problemele ce apar în lucrul cu clienţii să fie discutate independent de orice supervizare

administrativă. Pe de altă parte, un serviciu gratuit de consiliere acordat comunităţii, care este

administrat de consilieri, poate să fie mai flexibil în separarea supervizării administrative de

supervizarea consilierii. Cu toate acestea, mulţi consilieri cred că este important să se păstreze

o deosebire între supervizarea administrativă şi supervizarea consilierii. Indiferent cât de mult

experienţă ar avea administratorul în calitate de consilier, sau cât de abordabil ar fi ca

persoană, este imposibil ca un administrator să scape de efectul inhibant pe care îl are

autoritatea lui. O tratare corespunzătoare a responsabilităţilor supervizorului, care se împart

între supervizarea consilierii şi cea administrativă, poate să minimalizeze efectele pe care

autoritatea supervizorului în cadrul organizaţiei le are asupra procesului de supervizare, dar

nu le poate elimina. Nici supervizorul, nici administratorul nu pot ignora faptul că

administratorul are şi responsabilitatea de a acorda referinţe, de a face recomandări pentru

promovare, sau de a institui proceduri disciplinare. Acest fapt, [187] va determina ce anume

simte consilierul că este în stare să prezinte în timpul supervizării.

188

Tabelul 12.1 Sarcinile supervizării consilierii: model de împărţire a sarcinilor

Sarcini Descriere Asumate deAdministrator Supervizorul

consilierii/

susţinere

consultativăFormativă Dezvoltarea aptitudinii

Reflectare asupra experienţei

Noi învăţături cu privire la procesul de

consiliere, grupul din care aparţine

clientul, problemele specifice ridicate

de clientNormativă Consilierea: standarde;

Etica şi practica agenţiei

Monitorizarea calităţi consilierii

Evaluarea răspunsului venit de la clientFortifiantă (sau de

refacere)

Tratarea problemelor personale şi a

stresului provenit din consiliere

Confirmarea realizărilorPerspectivă Evaluarea întregii activităţi de

consiliere

Relaţia dintre consiliere şi alte metode

prin care clientul obţine ajutor

Relaţiile dintre consilier şi membrii

altor profesiuni.

Cu toate acestea, modalitatea în care sarcinile supervizării sunt împărţite între

supervizorul administrativ şi supervizorul consilierii independente ar putea să difere mult de

situaţia în care se află consilier ce lucrează într-o instituţie ai cărei administratori cunosc

puţin, sau nu cunosc nimic în domeniul consilierii. [188]

În studiul meu cu privire la consilierea pentru cazurile de SIDA (Bond, 1991b), am

sugerat un model de negociere a împărţirii sarcinilor între supervizarea consilierii şi cea

administrativă. Acest model este adaptat din deosebirea de sarcini descrisă de Brigid Proctor

(1988). Cu câteva revizuiri minore pentru a se potrivi răspunsurilor primite, acest model pare

să fie aplicabil pentru consilierii care lucrează cu clienţii într-o varietate vastă de situaţii.

Tabelul (12.1) are scopul de a arăta că unele dintre responsabilităţi pot să fie exercitate

împreună.

Consilierii care lucrează pe cont propriu în practica privată au norocul de a nu se

confrunta cu problemele puse de responsabilitatea dublă dintr-o agenţie, faţă de un

189

administrator, şi faţă de un supervizor independent al consilierii. Singurul supervizor care ar

prelua toate aceste sarcini.

Echilibrul între sarcini

Fiecare sarcină are câte două funcţii specifice. Cea formativă este legată de

dezvoltarea unor aptitudini noi. Cea normativă este legată de păstrarea standardelor. Cea

fortifiantă (sau de refacere) este o ocazie de a primi susţinere personală. Cea de perspectivă

înseamnă a face un pas înapoi şi a evalua modelul de lucru al consilierilor şi relaţia de

consiliere împreună cu alţi consilieri sau persoane care oferă alte servicii.

Este important ca între aceste sarcini să fie păstrat un echilibru, aşa încât nici una

dintre ele să nu ajungă să fie predominantă în detrimentul celorlalte. De exemplu, dacă acea

componentă de învăţare din cadrul funcţiei formative ar fi predominantă, supervizarea ar

ajunge repede să fie instruire. Un accent prea mare pus pe funcţia fortifiantă ar putea să

transforme supervizarea într-o consiliere personală. Dacă funcţia normativă predomină,

supervizarea ar putea să ajungă un seminar de etică. Dacă evaluarea perspectivă predomină,

supervizarea consilierii ar putea fi schimbată într-o analiză organizaţională. Nici unul dintre

aceste rezultate nu este considerat dezirabil în supervizarea consilierii. Scopul este acela de a

trece de la o funcţie la alta. O abordare psiho-dinamică a consilierii evidenţiază că

supervizarea este un proces menit să dezvolte propria „supervizare interioară” a consilierului.

Această „supervizare interioare” trebuie să fie cuprinzătoare.

Condiţiile pentru activitatea de supervizare a consilierii

Supervizorul trebuie să fie pregătit în domeniul consilierii şi să aibă experienţă. Pe

măsură ce cursurile de instruire vor ajunge tot mai disponibile, supervizorii vor beneficia de

pregătire şi pentru activitatea de supervizare. Recent, BAC a început şi [189] un program de

acreditare a supervizorilor consilierii. În acest moment, numai un număr relativ mic de

persoane au această acreditare, dar este de prevăzut că, în scurt timp, în întreaga ţară va fi

răspândit un număr substanţial de supervizori acreditaţi ai consilierii.

Unii consilieri raportează dificultatea de a găsi supervizori care sunt atât pregătiţi, cât

şi experimentaţi în consiliere. Acest lucru se întâmplă cel mai adesea în zonele din ţară unde

190

consilierea este în general mai puţin dezvoltată, iar cursurile de instruire nu sunt uşor

accesibile. În aceste situaţii, decât să nu fie acordată nici un fel de supervizare, este mai bine

ca supervizarea să fie făcută de cineva care este pregătit într-o profesie strâns legată şi care

are cunoştinţe în domeniul consilierii. O altă variantă este ca supervizarea consilierii să fie

asigurată între consilieri cu aceeaşi pregătire, deşi, în general, acest lucru nu este considerat de

dorit pentru consilierii recent calificaţi, care ar dori să beneficieze de supervizarea cuiva cu

mai multă experienţă. Pe de altă parte, pentru consilierii cu experienţă, supervizarea între

egali poate să fie extrem de eficientă.

Frecvenţa supervizării

Cu privire la timpul minim considerat necesar pentru supervizarea consilierii, două

dintre organizaţii au prevăzut câteva norme îndrumătoare. Ambele stabilesc drept limită

minimă 1,5 ore pe lună pentru un consilier cu un număr mic de clienţi. Nota informativă

publicată de BAC subliniază că acesta este un minim absolut (sublinierea lor), relevant numai

în circumstanţele cele mai favorabile pentru un consilier cu experienţă şi bine pregătit, care

are un număr relativ mic de clienţi ce nu sunt deosebit de solicitanţi (BAC, 1998b). Se

aşteaptă ca timpul de supervizare a consilierii să crească proporţional cu numărul de clienţi,

iar acest calcul a fost subiectul multor cercetări în cadrul BAC. A existat impresia că unii

consilieri ar dori certitudinea unei formule de calcul matematic precis, dar variabilele sunt

prea mari şi imposibil de calculat pentru a se oferi acest fel de răspuns. Nimic nu poate să

înlocuiască judecata profesională a fiecărui consilier şi a fiecărui supervizor. Din fericire,

BAC sugerează să fie luaţi în considerare factorii următori:

- intensitatea emoţională a consilierii

- complexitatea muncii

- experienţa şi pregătirea consilierului

- ţintele personale de dezvoltare

- dificultăţile specifice (BAC, 1998b). [190]

Cu privire la modalitatea în care se desfăşoară supervizarea consilierii, pot să fie luaţi

în considerare factori similari.

191

Aspecte etice în cadrul supervizării consilierii

În legătură cu dilemele etice în cadrul supervizării consilierii, încă mai sunt de făcut

destul de multe cercetări serioase şi folositoare. Câteva dintre aspecte sunt suficient de bine

formulate şi larg întâlnite spre a fi menţionate specific.

Responsabilitatea în lucrul cu clienţii

Din punct de vedere al cadrului legal, între SUA şi Marea Britanie există deosebiri

care au atras atenţia cu privire la aspectele etice. În SUA, supervizorii au fost consideraţi

răspunzători legal pentru lucrul cu consilierii. În Marea Britanie nu s-a întâmplat aşa. Modelul

de responsabilitate legală în Marea Britanie este tratat mai departe ca un lanţ metaforic în care

consilierul este răspunzător faţă de client, iar supervizorul este răspunzător faţă de consilieri.

Între client şi supervizor nu există o responsabilitate directă. Acest fapt este larg acceptat ca

fiind corespunzător pentru consilierii pregătiţi şi cu experienţă, dar a fost pus sub semnul

întrebării în contextul lucrului cu consilierii aflaţi în curs de pregătire. Consilierii aflaţi în curs

de pregătire sunt răspunzători din punct de vedere legal, dar, dacă reclamaţiile împotriva lor

au avut succes, este posibil să există şi o reclamaţie secundară împotriva supervizorului. În

opinia mea, probabil că este cel mai bine ca reclamaţiile şi procedurile disciplinare în cadrul

profesiei să respecte acelaşi model, aşa încât consilieri aflaţi în curs de pregătire să aibă un

grad de responsabilitate în lucrul cu clienţii, avertizându-l pe supervizor, când depăşesc

graniţele răspunderii. Totuşi, nu ar fi lipsit de justificare să se examineze dacă supervizorul şi-

a îndeplinit propriile responsabilităţi într-o modalitate potrivită nevoilor consilierului aflat în

curs de pregătire. Aceasta este o modalitate de conceptualizare a responsabilităţii semnificativ

diferită de aceea de a-l face pe supervizor direct responsabil faţă de lucrul cu clienţii. Tipul

acesta de abordare pare lipsit de sens, deoarece obligaţiile contractuale şi etice îi revin în

primul rând consilierului şi, dacă pregătirea începe prin a-l scuti de obligaţia responsabilităţii

pe consilierul aflat în această etapă, în loc de a-l susţine în exercitarea ei, ar însemna că

pregătirea este deficitară.

Confidenţialitatea

Accentul legal şi etic este pus pe protejarea informaţiilor personale identificabile. Prin

urmare, în supervizarea consilierii, cea mai bună practică este aceea de a discuta cazurile,

192

folosind anonimatul clienţilor. Dacă nu este posibil, protecţia etică şi legală completă [191]

este obţinută numai prin consimţământul clienţilor. Standardul general trebuie să fie acela că

relaţia de supervizare este confidenţială. Pe acest temei, s-ar putea argumenta că unele

dezvăluiri de informaţii personale identificabile ar fi justificabile din punct de vedere etic şi ar

putea fi apărate legal, datorită interesului public general în promovarea calităţii consilierii

oferite. Cu toate acestea, o astfel de practică este discutabilă, iar păstrarea anonimatului

clienţilor, sau consimţământul acestora constituie nişte standarde mai bune.

Abuzul din partea supervizorului

Există exemple când cei supervizaţi au fost hărţuiţi sexual de supervizorul consilierii şi

s-au simţit oprimaţi şi intimidaţi. Aceleaşi măsuri care se iau pentru protejarea clienţilor

trebuie să fie valabile şi pentru cei supervizaţi.

Concluzie

Etica şi practica supervizării au un scop asemănător celor din cadrul consilierii. În mod

unic, BAC a dezvoltat un cod paralel pentru etica şi practica supervizării consilierilor (BAC,

1995). Respectarea unei etici temeinice în relaţia de supervizare este considerată la fel de

esenţială pentru cei supervizaţi, cum este pentru clienţii din relaţia de consiliere.

În ultima instanţă, o mare parte a valorii supervizării depinde de dispoziţia

consilierilor de a-şi prezenta propria muncă pe cât mai încrezători cu putinţă şi fără a omite

dilemele etice şi personale cu care se confruntă. Supervizorul nu poate să observe direct

consilierea şi, de aceea, trebuie să lucreze pe baza raportului celui supervizat cu privire la

propria muncă. Brigid Proctor (1988) scria în calitate de supervizor, evidenţiind importanţa

deschiderii celui supervizat, astfel:

Faptul ca eu să pot avea acces, în calitate de supervizor, la informaţiile care

aparţin în mod esenţial relaţiei particulare dintre consilier şi client, sau dintre un

lucrător şi un grup este o fantezie. În realitate, munca pe care oamenii o fac cu alţi

oameni este predominant „nesupervizată”. Lucrurile pe care cineva le aduce pentru

supervizare sunt selective şi supuse „prezentării”. Ce este vizionat sau auzit direct

(sau de pe o casetă video sau audio) este întotdeauna parţial şi influenţat de vizionare

şi ascultare. Nu pot să-i încurajez pe cei pe care îi supervizez să-mi ofere un acces

mai corespunzător la o practică. Nu pot să exercit controlul asupra curajului,

193

onestităţii sau bunei voinţe sau asupra percepţiei care determină prezentarea pe care

cel supervizat alege să mi le ofere. [192]

194

13

Notele de consiliere

În legătură cu notele şi înregistrările, există o serie de aspecte care continuă să aibă o

importanţă din ce în ce mai mare. Una dintre preocupările fundamentale este obligativitatea

de a face note de consiliere. Pentru că între consilierii din Marea Britanie nu există un consens

cu privire la această problemă, ea trebuie să fie lămurită în conformitate cu situaţiile

particulare în care este acordată consilierea. În acest capitol sunt trataţi factorii cheie ce

trebuie să fie luaţi în considerare în luarea unei decizii personale, înainte de a explora

aspectele secundare cu privire la siguranţa consemnărilor, accesul clienţilor, al colegilor şi al

autorităţilor la acestea, conţinutul lor şi durata cât trebuie să fie păstrate după încheierea

consilierii.

Este de dorit să fie făcute note de consiliere?

Printre argumentele în favoarea notelor de consiliere sunt următoarele:

a) Procesul de scriere a notelor îl ajută pe consilier în organizarea propriilor

idei şi simţăminte. Acest lucru este folositor pentru consiliere, deoarece îl

face în stare pe consilier să reflecteze sistematic asupra celor întâmplate şi

asupra panului pentru şedinţele următoare. Cu alte cuvinte, procesul de

scriere a notelor îmbunătăţeşte calitatea consilierii.

b) Consemnările îi oferă consilierului un aide-memoire pentru detaliile

întâmplătoare, cum ar fi numele persoanelor menţionate de client, [193] iar

lucrul acesta îi lasă consilierului libertatea de a se concentra mai degrabă

asupra problemelor puse de client, decât asupra efortului de a-şi aduce

aminte detaliile de la o şedinţă la alta.

c) Întocmirea sistematică a notelor de consiliere face mai uşor de observat orice

schimbare în materialul clientului pe parcursul unei serii de şedinţe. Procesul

de amintire din memorie implică inevitabil un grad de „rescriere” a

trecutului în termenii unei perspective bazate pe prezent. Întocmirea de

195

consemnări concomitent cu consilierea face mai vizibile orice schimbări care

au avut lor pe parcursul consilierii. Acest lucru îi oferă consilierului

informaţii valoroase, pe care poate aleage a le împărtăşi cu clientul, atunci

când este potrivit.

d) Întocmirea sistematică a notelor de consiliere oferă dovezi cu privire la

gradul de grijă manifestată de consilier în lucrarea lui, care pot să fie

folositoare, dacă clientul face reclamaţii împotriva consilierului, adresându-

se unei organizaţii profesionale, sau dacă începe o acţiune legală împotriva

consilierului. În cultura mai litigioasă a Statelor Unite, ar putea să nu fie

surprinzător faptul că Kenneth Austin (1990) şi-a exprimat concepţia cu

privire la consilieri astfel:

Trebuie să fiţi conştienţi de modul în care procedeele de întocmire a notelor

de consiliere pot să determine rezultatul unui proces juridic împotriva

voastră. Deşi nu este de dorit ca să se întâmple din cauza unei întocmiri

necorespunzătoare a consemnărilor, o astfel de practică poate să influenţeze

negativ rezultatul unui proces. Unii studenţi şi terapeuţi consideră că nu este

înţelept să păstreze consemnări detaliate cu privire la clienţii lor. Totuşi, în

cazul în care ajungeţi să fiţi implicaţi într-un proces juridic, dacă nu aţi

păstrat note corespunzătoare, sunteţi mai predispuşi să fiţi bănuiţi de un

comportament neprofesional.

În Marea Britanie, Kenneth Cohen (1992) a făcut observaţii similare cu privire la

întocmirea rapoartelor.

Din punct de vedere legal, ele [consemnările] pot să fie o modalitate

valoroasă prin care consilierul să-şi susţină propria versiune cu privire la

cele întâmplate în şedinţă, dacă ar apărea vreo dispută legată de lucrul

acesta. Îndeosebi, astfel de note ar putea să fie o dovadă valoroasă, care

arată că el şi-a îndeplinit cu adevărat datoria faţă de client. Totuşi, este

interesant de observat că în Code of Ethics and Practice for Counsellors…,

BAC nu le cere consilierilor să întocmească note de consiliere. Prin urmare,

aplicând regula din Bolam v. Friern Hospital Management Committee,

faptul de a nu întocmi note de consiliere poate să nu fie în el însuşi o

călcare a datoriei legale faţă de client, dar contextul în care a avut loc

consilierea poate înlocui această presupunere (Cohen, 1992). [194]

O concluzie derivată din concepţia lui Cohen este că o organizaţie profesională ar

trebui să hotărască dacă întocmirea consemnărilor este sau nu o cerinţă a unei bune

196

practici, iar lucrul acesta ar putea să ducă la o învinuire potenţială a consilierilor care

nu întocmesc note de consiliere.

Argumentele cele mai frecvente împotriva notelor de consiliere sunt:

a) Problemele cu privire la asigurarea că notele de consiliere sunt atât în

siguranţă, cât şi confidenţiale. De exemplu, unii consilieri ar putea să

lucreze în situaţii în care nu pot fi siguri că alţi colegi vor respecta

înţelegerile cu clienţii cu privire la persoana care are acces la consemnări.

De asemenea, unii clienţi ar putea să fie consultaţi în zone în care jafurile

sunt aşa de frecvente, încât este dificil a să păstra consemnările în siguranţă.

Serviciile sociale care îşi desfăşoară activitatea în autobuze modificate, sau

în alte forme de lucru folosind mijloace mobile trebuie să se gândească la

posibilitatea ca mijloacele utilitare să le fie furate cu totul, inclusiv notele de

consiliere.

b) Întocmirea de note de consiliere poate să complice efortul de a stabili o

relaţie bazată pe încrederea clienţilor. De exemplu, consilierii care lucrează

cu clienţi vulnerabili la urmărirea penală, cum ar fi prostituatele,

consumatorii de droguri şi alţii, trebuie să ia în considerare teama clienţilor

lor că poliţia, sau alte autorităţi ar putea să pună mâna pe vreun raport.

c) Întocmirea notelor de consiliere este consumatoare de timp.

d) Unii consilieri au rezerve faţă de întocmirea unor consemnări care pot fi

cerute de clienţi spre a fi folosite în afara relaţiei de consiliere în procese

juridice împotriva altora (vezi p.200).

e) În anumite circumstanţe, clienţii au dreptul legal de a vedea consemnările

întocmite de consilierul lor. Prin urmare, unii consilieri preferă să nu

întocmească nici o notă de consiliere spre a preveni această eventualitate.

(vezi. P.198).

Din acest rezumat al argumentelor pro şi contra întocmirii notelor de consiliere reiese

clar că balanţa înclină în favoarea întocmirii lor ca standard general de bună practică a

consilierilor. Totuşi, în situaţii în care consemnările nu pot să fie păstrate în siguranţă, sau în

care existenţa lor ar fi dăunătoare clienţilor şi nu ar corespunde intereselor lor, balanţa va

înclina în defavoarea întocmirii lor.

197

Siguranţa notelor de consiliere

O dată ce s-a hotărât să se întocmească note de consiliere, informaţiile cu privire la

existenţa lor şi nivelul de siguranţă în care sunt păstrate ajung să fie o componentă [195] a

consimţământului pe care clientul îl acordă în cunoştinţă de cauză. Faptul că clienţii trebuie să

cunoască aceste lucruri spre a deţine controlul asupra informaţiilor pe care hotărăsc să le

dezvăluie consilierilor se bazează pe un argument etic serios. Acesta este un standard optim.

Standardul minim sugerează că, dacă nu sunt înştiinţaţi cu privire la siguranţa consemnărilor,

clienţii ar fi îndreptăţiţi să presupună că notele de consiliere sunt păstrate într-o siguranţă

suficientă pentru a nu ajunge la cunoştinţa altor persoane cu excepţia celor autorizate de ei.

Consilierii care au luat în considerare acest lucru au adoptat diferite modalităţi de a proceda în

funcţie de circumstanţe.

Prima apărare împotriva dezvăluirii neautorizate este siguranţa fizică a consemnărilor.

În mod normal, aceasta va corespunde riscurilor anticipate. Depozitarea notelor de consiliere

într-un sertar încuiat sau într-un dulap pentru acte va împiedica citirea lor întâmplătoare de

către oricine are acces în încăperea în care sunt păstrate, dar această metodă nu este

corespunzătoare împotriva cuiva care vrea să forţeze pătrunderea, deoarece majoritatea

sertarelor şi a dulapurilor pentru acte sunt uşor de deschis. Când o pătrundere prin efracţie

este previzibilă, ar fi mai potrivit ca notele de consiliere să fie păstrate într-un seif.

Pe lângă siguranţa fizică a consemnărilor, sau uneori ca o alternativă la aceasta, unii

consilieri au adoptat sisteme care asigură anonimatul datelor din notele de consiliere.

a) Consilierii folosesc coduri cunoscute doar de ei înşişi, sub forma numerelor,

a iniţialelor sau numelor fictive de identificare a rapoartelor. În rapoarte nu

este inclusă nici o informaţie care ar putea să identifice vreun client. Metoda

aceasta ar putea să fie practică pentru un număr mic de consemnări, dar nu

este practică pentru cantităţi mai mari.

b) O metodă alternativă este un sistem împărţit de întocmire a notelor de

consiliere. De exemplu, informaţiile ce identifică persoane, cum ar fi

numele, adresa, numerele de telefon, numele semnificative ale altor

persoane menţionate de client sunt păstrate pe mici cartoteci, pe care

consilierul le poate îndepărta cu uşurinţă din clădire, îndeosebi pe timpul

nopţii, deşi consemnările mai lungi ale şedinţelor pot să rămână. Pentru că

fiecare dintre aceste cartoteci este numerotată sau codificată, iar aceasta este

198

singura identificare din rapoarte, pentru a obţine informaţii semnificative cu

privire la consiliere, cineva ar trebui să aibă acces atât la consemnări, cât şi

la cartotecă. Acele cartoteci indică numai cine primeşte consilierea, nu şi

problemele puse în timpul consilierii. Consemnările conţin numai conţinutul

şedinţelor de consiliere, dar nu pot fi asociate cu uşurinţă cu persoane

identificabile. Acest sistem funcţionează bine pentru consilieri, deoarece

nevoia de a întocmi rapoarte sau scrisori este, de obicei, rară. Când

rapoartele şi corespondenţa sunt o parte obişnuită a notelor de consiliere,

sistemul împărţit funcţionează mai puţin bine, deoarece consemnările vor

trebui să fie păstrate împreună cu informaţiile personale identificabile, iar

lucrul acesta le va face mai puţin portabile.

c) Unii consilieri lucrează în situaţii în care este de aşteptat ca notele agenţiei

să fie disponibile întregului personal autorizat din agenţie şi pot chiar să fie

transmise altei agenţii, dacă clientul va căuta serviciul ei după aceea. De

exemplu, consilierii care lucrează în instituţii medicale vor trebui să scrie în

fişa medicală a pacientului, sau cei care lucrează în serviciile sociale vor

trebui să scrie în dosarul clientului. Cea mai bună practică în aceste

circumstanţe implică de obicei negocierea unei înţelegeri atât cu agenţia, cât

şi cu clienţii lor. Ideal ar fi ca înţelegerea să-i permită consilierului să facă

note scurte în fişele agenţiei şi să păstreze separat consemnările mai

detaliate ale procesului de consiliere şi orice informaţie personală sensibilă

pentru client. De obicei, aceste consemnări vor fi tratate ca fiind cât se poate

de confidenţiale şi accesul la ele va fi limitat la consilier şi/sau la client. Un

precedent legal pentru această înţelegere se află în Code of Practice, emis

de Human Fertilisation and Embryology Authority (HFEA, 1991) sub

autoritatea Human Fertilisation and Embyology Act 1990, în care se

consideră necorespunzător ca personalul din afara consilierii să nu aibă

acces la rapoarte, iar standardul minim de practică este ca clienţii să ştie

cine are acces la consemnările cu privire la ei.

d) Unii consilieri pot să păstreze notele de consiliere pe calculator. Deşi

tehnologia de păstrare a consemnărilor pe calculator este diferită, principiile

sunt în mare parte aceleaşi ca în păstrarea consemnărilor pe hârtie şi sunt

exprimate în legislaţia şi îndrumările guvernamentale recente cu privire la

protejarea datelor.

199

Accesul la notele de consiliere

Întrebarea cu privire la cine ar trebui să aibă acces la notele de consiliere este pusă

adesea cu referire la trei situaţii. Prima este legată de situaţiile în care consilierul lucrează într-

o agenţie în care administratorul, sau angajatorul căută să aibă acces la consemnările despre

clienţi, a doua este legată de accesul clienţilor la propriile note de consiliere, iar a treia este

legată de accesul poliţiei la dosare. Pentru că aspectele etice şi legale sunt diferite, este de

folos să tratăm separat fiecare dintre aceste situaţii. [197]

Accesul angajatorilor

Cererea unui angajator de a avea acces la notele de consiliere este posibilă numai când

este vorba de angajatorul consilierului. Consilierii care lucrează în particular sunt scutiţi de

această situaţie. În unele circumstanţe, acesta poate să fie un factor important pentru client în

alegerea consilierului.

Consilierii care s-au exprimat clar cu privire la accesul angajatorilor la consemnări,

înainte de începerea consilierii, şi care lucrează fără un acord corespunzător cu clienţii lor, cu

privire la acces, sunt predispuşi să constate că sunt prinşi între două principii care au

implicaţii atât legale, cât şi etice. Principiul obişnuit este că notele întocmite cu privire la

materialele oferite de angajator, sau în timpul acordat angajatorului îi aparţin angajatorului.

Totuşi, principiile şi legea confidenţialităţii (vezi Capitolul 10) sugerează că există restricţii

cu privire la modul în care angajatorul îşi exercită drepturile de proprietate. Dreptul de

proprietate nu este acelaşi lucru cu controlul şi accesul nelimitat. Consilierii trebuie să fie

precauţi cu privire la accesul pe care îl acordă angajatorilor la informaţiile confidenţiale.

Pentru a evita conflictul de responsabilităţi faţă de client şi faţă de angajator, un consilier

înţelept va stabili nişte directive clare cunoscute atât de angajator, cât şi de client cu privire la

cine altcineva în afară de client va avea acces la notele de consiliere.

Accesul clienţilor

În anumite circumstanţe, clienţii au un drept legal de acces la consemnările despre ei.

Data Protection Act 1998 le dă persoanelor dreptul de a fi informaţi cu privire la consemnările

200

păstrate pe un calculator în legătură cu ei. De asemenea, îi oferă persoanei care este subiectul

datelor dreptul de a inspecta consemnările despre ea. Deţinătorul datelor trebuie să reţină

dezvăluirea părţilor de informaţie din care poate să fie identificată o altă persoană, cu excepţia

consimţământului persoanei în cauză. Legea recunoaşte câteva excepţii la acest drept.

Recent, drepturile legale de acces ale clienţilor la note de consiliere cu privire la ei au

fost extinse la anumite forme de consemnări scrise. Acces to Personal Files Act 1987 le cere

consilierilor care lucrează în cadrul serviciilor sociale să le acorde clienţilor accesul la

propriile dosare. Părţile din dosar în care ar putea să fie identificată o altă persoană trebuie să

fie reţinute, cu excepţia consimţământului persoanei.

În mod asemănător, Acces to Health Records Act 1990 le dă persoanelor dreptul [198]

de acces la consemnările medicale întocmite după 1 noiembrie 1991. Legea defineşte o

consemnare medicală ca fiind o consemnare care:

Constă în informaţii cu privire la sănătatea fizică sau mintală a unei persoane ce

poate fi identificată din acele informaţii, sau şi din alte informaţii aflate în posesia

celui ce deţine consemnarea şi care au fost făcute de către sau în numele unui

profesionist în domeniul medical în legătură cu îngrijirea acelei persoane….

În definiţia profesioniştilor în domeniul sănătăţii intră practicienii medicali acreditaţi,

asistentele medicale acreditate, psihologicii, stomatologii, oftalmologii, chiro-practicienii,

dieteticienii şi alte tipuri diferite de terapeuţi. Din această definiţie este evident că legea se

extinde dincolo de serviciul naţional de sănătate. Nu este prea clar dacă îi include şi pe

consilierii care se află deja în categoriile enumerate, cum ar fi, de exemplu, un consilier care

este deja acreditat ca asistent medical sau psiholog. În absenţa oricărui precedent legal, BAC

îi sfătuieşte pe consilierii care participă la întocmirea rapoartelor medicale, sau întocmesc

consemnări în cadrul unor instituţii de sănătate, să lucreze pe temeiul presupunerii că clientul

poate să aibă acces la aceste înscrisuri. Legea conţine o serie de cerinţe procedurale care

prevăd faptul că solicitările de a vedea consemnările trebuie să fie făcute în scris, timpul în

care să fie acordat accesul şi circumstanţele în care se poate cere o taxă maximă. Legea

exclude în mod specific accesul la consemnări în oricare dintre situaţiile următoare:

- când, după decesul pacientului, în dosar există o notă care spune, la cererea

pacientului, să nu fie acordat accesul;

- când consemnarea conţine părţi care ar putea să dezvăluie informaţii ce sunt

predispuse să cauzeze prejudicii serioase pentru pacient, sau pentru o altă

persoană;

201

- când consemnarea conţine părţi care ar putea să dezvăluie informaţii cu

privire la o persoană ce ar putea să fie identificată din ele (dacă persoana nu

şi-a dat consimţământul ca raportul să fie văzut, sau dacă persoana nu este un

profesionist medical implicat în îngrijirea pacientului);

- orice consemnare întocmită înainte de 1 noiembrie 1991.

Dacă pacientul nu este de acord cu cele scrise în consemnare pentru că sunt date

necorespunzătoare, cum ar fi informaţii „incorecte, derutante sau incomplete”, fie

consemnarea este corectată, fie este introdusă o notă cu privire la neînţelegerea ivită, în caz că

[199] deţinătorul consemnării nu acceptă că există date necorespunzătoare. Această lege se

aplică pe întregul teritoriu al Angliei.

Prevederile acestei legi au fost prezentate puţin mai detaliat, deoarece indică o

recomandare bună pentru situaţiile când clienţii cer accesul la notele de consiliere care nu sunt

incluse într-un drept legal de acces. Pentru a decide a acorda sau nu accesul, eu aş sugera să

fie luate în considerare o serie de aspecte folositoare. Unul dintre principiile călăuzitoare este

acela de a stabili dacă mai sunt şi alte persoane care au acces la consemnări, de exemplu,

membrii echipei de lucru, chiar dacă au acces în cadrul confidenţialităţii. Acest fapt ar spori

temeiurile pentru a-i acorda clientului accesul, cu scopul de a verifica acurateţea informaţiilor

care le sunt transmise altora. Pe de altă parte, dacă aceste consemnări sunt doar nişte note

personale de lucru ale consilierului, care nu sunt văzute niciodată de altcineva, ar fi mult mai

justificabil să rămână secrete. De asemenea, un aspect important de luat în considerare ar

putea să fie oportunitatea accesului, adică timpul când va fi acordat. Consilierul poate să

decidă că accesul la consemnări ar trebui să fie amânat pentru a evita subminarea consilierii.

De exemplu, notele cu privire la proiecţii şi transferuri emoţionale pot fi reţinute până după ce

vor fi fost rezolvate. Pe de altă parte, consilierul poate să susţină ideea că orice acces ar putea

să dăuneze procesului terapeutic. Unii consilieri din cadrul tradiţiei psiho-dinamice şi-au

exprimat îngrijorarea, susţinând că orice acces la notele de consiliere ar putea să afecteze

transferul emoţional al clientului şi, ca urmare, să facă ineficientă una dintre metodele lor

terapeutice principale.

Consilierii care urmează o tradiţie centrată pe persoană pot să fie îngrijoraţi cu privire

la faptul că notele lor ar putea să dezvăluie prea mult cu privire la propriile simţăminte faţă de

un client. Dacă notele de consiliere nu sunt vizate de un drept legal de acces, consilierul are

libertatea de a alege când şi dacă îi va acorda clientului accesul la ele.

202

Folosirea notelor de consiliere în curtea de judecată

Ce se întâmplă, dacă unul dintre clienţii voştri vă cere să scrieţi un raport spre a-l ajuta

într-o acţiune legală împotriva altcuiva?

De exemplu:

Michelle a născut un copil cu un handicap serios şi întreprinde o acţiune

legală pentru neglijenţă medicală. În calitate de consilier, ţi se cere să faci un raport

cu privire la simţămintele clientei faţă de copil. Avocaţii care apără personalul

medical cer accesul la notele de terapie pe baza cărora ţi-ai întocmit raportul.

Aceasta a fost situaţia în linii mari, când lui Stephen Jakobi şi Duncan Pratt (1992),

avocaţii reprezentanţi ai Psychologists’ Protection Society, li s-a cerut să-şi spună părerea.

Ştiu din experienţă că, uneori, consilierilor li se cere să prezinte rapoarte după accidente de

circulaţie, sau în conflicte maritale.

Pe bună dreptate, mulţi consilieri refuză să ofere rapoarte, să apară ca martori, sau să

furnizeze notele de consiliere ca dovezi în favoarea clienţilor lor. Acest lucru ar putea să fie

considerat o confuzie a rolurilor, în care consilierul este atras să acţioneze în favoarea

clientului lui, în loc să lucreze în sensul de a-l ajuta pe client să acţioneze autonom. De

asemenea, consilierii pot să considere că scrierea de rapoarte pentru curţile de judecată nu

face parte din rolul lor şi că nu au fost instruiţi cu privire la modalitatea de a le scrie, în

comparaţie cu medicii şi lucrătorii sociali care, de obicei, au mai multă experienţă în

colaborarea cu justiţia. Atât cât pot să spun până acum, nu există nici o cale prin care clientul

vă poate constrânge să întocmiţi un raport pentru el. Alegerea îi aparţine consilierului. Cu

toate acestea, dacă refuzaţi să oferiţi un raport, clientul vă poate constrânge să apăreţi ca

martor şi să aduceţi documente, inclusiv note de consiliere, prin emiterea unei citaţii de

martor. O curte poate să lase la o parte citaţiile, dacă se consideră că nu aveţi de prezentat nici

o dovadă relevantă, sau dacă acele citaţii sunt opresive, capcane, sau speculative. Pe de altă

parte, clientul poate să facă o cerere către Înalta Curte, susţinută de o declaraţie sub jurământ,

în care să descrie documentele şi să arate relevanţa lor. Înalta Curte poate să stabilească nişte

condiţii stricte de folosire a documentelor. De exemplu, circulaţia lor poate să fie restrânsă la

consilierii juridici, medicali sau din alte profesii. Acestea sunt cele două metode prin care un

client poate să oblige un consilier să dezvăluie notele de consiliere, dacă acel consilier refuză

să scrie un raport. Pe de altă parte, dacă sunteţi de acord să scrieţi un raport, nu înseamnă că

veţi împiedica posibilitatea de a vi se cere notele de consiliere. Ca în exemplul dat, partea

opusă poate să insiste să vadă notele pe baza cărora s-a întocmit raportul. Un judecător poate

să fie de acord să se reţină părţi din notele de consiliere fie pentru că nu sunt importante, fie

203

pentru că pacientului ar putea să i se aducă daune, de exemplu, prin dezvăluirea unor

simţăminte puternice faţă de părinţi, simţăminte pe care aceştia nu le-au cunoscut. Puteţi să-i

cereţi judecătorului ajutorul cu privire la scutirea, din aceste motive, de a răspunde la anumite

întrebări, dar judecătorul va avea libertatea de a alege să vă aprobe sau nu cererea.

În caz că vi se cere să scrieţi un raport pentru client, Jakobi şi Pratt au recomandat să

fie luate o serie de precauţii:

1. Cererea pentru întocmirea unui raport se face de cele mai multe ori de către

avocaţii care îl reprezintă pe client. Din punct de vedere tehnic, acest lucru

poate să fie tratat ca fiind consimţământul clientului pentru dezvăluirea

informaţiilor. Cu toate acestea, este înţelept să-l consultaţi pe client personal

spre a fi siguri că îşi dă seama că întocmirea raportului poate să ducă la o

cerere [201] similară venită din partea opusă, că ar fi posibil să fiţi nevoiţi să

includeţi în raport informaţii sensibile şi că clientul este cu adevărat de acord

să fie întocmit raportul, având înţelegerea deplină a implicaţiilor.

2. Dacă unui consilier i se cere să dezvăluie şi notele de consiliere pe lângă

raport, această cerere trebuie să fie respinsă, cu excepţia faptului că există un

consimţământ al clientului, sau că este emis un ordin al curţii de judecată.

3. Dacă dezvăluirea de informaţii poate să-i aducă prejudicii serioase clientului,

trebuie să-l informaţi pe avocatul lui, ca să vă prezinte o explicaţie

corespunzătoare pentru solicitarea dezvăluirii. De asemenea, prin avocatul

clientului, este posibil să se limiteze dezvăluirea la lucruri care sunt foarte

relevante pentru caz, sau să se restrângă accesul la notele de consiliere doar

la anumite persoane, cum ar fi un expert relevant. Pe de altă parte, pot să

existe şi alte căi de a obţine aceleaşi informaţii, probabil printr-un expert

care să-l examineze pe client în mod independent.

4. Uneori, este posibil să se ceară numirea unui expert spre a examina

documentele, în loc de a prezenta documentele înaintea curţii, în public.

5. Dacă s-a ajuns la un acord cu privire la limitările dezvăluirii documentelor,

în curtea de judecată să nu se facă nici o referire la materialul exclus. Orice

limitări ale dezvăluirii încetează să aibă efect în clipa în care se face referire

la materialul exclus, sau când este citit în public, în curtea de judecată. Dacă

sunteţi chemaţi să depuneţi mărturie, trebuie să nu uitaţi acest lucru.

O dată ce un client este angajat într-un litigiu, notele consilierului sunt vulnerabile

dezvăluirii şi folosirii în procedurile de judecată. Numai în circumstanţe cât se poate de

204

excepţionale, veţi fi în stare să împiedicaţi dezvăluirea. Pentru o explicare mai detaliată a

legii, vă recomand să citiţi articolul scris de Stephen Jakobi şi Duncan Pratt (1992), sau să

căutaţi consiliere juridică. O experienţă mai recentă (Scoggins et al., 1997) indică nivelul de

dificultate cu care se poate confrunta un consilier. Este mai bine să fiţi avertizaţi şi să căutaţi

sfătuire juridică înainte de a merge în curtea de judecată.

Accesul poliţiei

Legea pune notele consilierilor într-o categorie specială, care le exclude din mandatele

de cercetare obişnuite şi prevede o procedură mult mai exigentă înainte ca poliţia să poată

avea acces la ele. Legislaţia care stabileşte aceste proceduri este semnificativă din punct de

vedere istoric, [202] deoarece este prima care recunoaşte oficial sensibilitatea personală a

notelor de consiliere şi le acordă protecţie legală. Police and Criminal Evidence Act 1984,

cere un mandat de cercetare care trebuie să fie semnat de un judecător special, în loc de a cere

doar semnătura unui magistrat obişnuit, procedură care ar fi mai puţin exigentă. Legislaţia

este deosebit de interesantă, deoarece face mai multe referiri specifice la consiliere, în

legătură cu definiţia „note personale”. În secţiunea 12, notele personale sunt definite ca:

Documentele sau alte consemnări cu privire la o persoană (în viaţă, sau

decedată) care poate să fie identificată din ele, în legătură cu:

a) sănătatea lui fizică sau mintală;

b) consilierea sau ajutorul spiritual oferit, ori care urmează a-i fi oferit; sau

c) consilierea sau ajutorul dat, ori care urmează a-i fi oferit pentru bunăstarea

personală, de către orice organizaţie voluntară, sau de către orice persoană care –

i) din cauza funcţie sau ocupaţiei ei are responsabilităţi pentru binele

acelei persoane; sau

ii) din cauza unui ordin al curţii, are responsabilităţi de supervizare a

persoanei.

Prin urmare, consemnările consilierilor aparţin aceleiaşi categorii în care sunt

consemnările medicilor, preoţilor, lucrătorilor sociali şi serviciilor de probaţiune, indiferent

dacă serviciul de consiliere este plătit sau voluntar. Chiar dacă un judecător special a semnat

un mandat, este posibil să se apeleze la Înalta Curte pentru a schimba decizia. Într-un caz,

Înalta curte a hotărât că un judecător din Old Bailey a acţionat în afara drepturilor, când i-a

ordonat spitalului Royal London să dezvăluie rapoartele medicale ale cuiva spre a contribui la

investigarea unei crime. Cazul demonstrează că un consilier poate să se opună dezvăluirii

consemnărilor către poliţie. O excepţie de la cerinţa unui mandat poate să apară dacă poliţia

205

cercetează documentele cu scopul de a descoperi sau împiedica acte de terorism, în

conformitate cu actuala lege – Northern Ireland (Emergency Provisions) Act. În ciuda puterii

aparent covârşitoare acordate poliţiei prin această lege, totuşi poliţiei i se cere să-şi exercite

drepturile în mod „rezonabil”, fapt care sugerează că, ori de câte ori sunt conştienţi că deţin

informaţii legate de terorism, consilierii ar trebui să ceară sfatul unui avocat. [203]

Conţinutul notelor de consiliere

Se pare că în literatura engleză s-a scris relativ puţin despre ce anume ar trebui să

cuprindă o notă de consiliere. Acest lucru este în contrast cu literatura profesională din Statele

Unite.

În cartea lor cu privire la confruntarea cu malpraxisul, Kennth Austin şi alţii (1990) au

recapitulat ce s-a scris în literatura americană despre notele de consiliere. Din această

recapitulare şi îndeosebi din cartea lui Schutz (1982), eu am alcătuit o listă de elemente pe

care consilierii din Statele Unite sunt încurajaţi să le reţină ca parte a consemnărilor lor:

- consimţământul scris şi semnat pentru toate tratamentele

- consimţământul scris şi semnat pentru transmiterea oricăror informaţii

confidenţiale

- toate programările pentru şedinţe, inclusiv cele la care clientul nu s-a

prezentat

- note mereu actualizate cu privire la conţinutul şedinţelor cu clientul

- note mereu actualizate cu privire la motivele consilierului pentru deciziile în

legătură cu intervenţiile semnificative şi strategiile generale

- consultările cu oricine altcineva cu privire la client

- corespondenţa venită de la client, sau cu privire la lucrul cu clientul

- orice îndrumări adresate clientului şi dacă clientul l-a aplicat sau nu.

Lucruri care să nu fie cuprinse în notele de consiliere

În contextul american, Soisson şi alţii (1987) recomandă că, în notele de consiliere, ar

trebui să nu fie cuprinse unele lucruri, cum ar fi „afirmaţii legate de emoţii şi alte opinii

personale. Informaţiile despre comportamente ilegale, practici sexuale sau alte informaţii

206

sensibile care ar putea să-l stânjenească pe client sau să-i facă rău lui, sau altora, sunt rareori

potrivite pentru consemnări”. Concepţia lor este că „notele trebuie să consemneze procesele

de decizie şi tratament şi răspunsul pacientului la tratament”. Titlul articolului, „Thorough

record keeping: a good defense” (Consemnările complete: o apărare bună), în care autorii fac

aceste recomandări, indică faptul că sunt foarte preocupaţi de folosirea consemnărilor în

procesele din justiţie.

Dacă în lucrul cu clienţii există o posibilitate semnificativă ca notele de consiliere să

fie folosite într-un conflict juridic, şi în Marea Britanie este recomandabil să gândiţi cu atenţie

asupra lucrurilor care să fie cuprinse, ori să fie excluse din consemnări. De asemenea, aţi

putea să luaţi în considerare posibilitatea ca clientul vostru [204] să aibă dreptul de a vedea

consemnările cu privire la el. Deşi aceştia sunt nişte factori semnificativi în a influenţa ce

anume hotărâţi să excludeţi din consemnările voastre, cred că este important să nu ajungeţi

aşa de defensivi, încât scopul principal al consemnărilor de a vă ajuta în consiliere să fie

pierdut. Eu aş include referiri la propriile simţăminte şi speculaţii creatoare, dar aş fi atent să

le separ de consemnările cu privire la fapte.

Formatul notelor de consiliere

Cu privire la modalitatea cea mai bună de a structura notele de consiliere s-a scris

foarte puţin. Gaie Houston (1990) recomandă împărţirea consemnărilor în două secţiuni.

Prima secţiune conţine informaţii folositoare de bază cu privire la client şi la termenii

contractuali asupra cărora aţi ajuns la un acord. Ea recomandă următoarele puncte:

1. NUMELE [probabil codificat] ŞI MIJLOCUL PRIN CARE A FOST

RECOMANDAT.

2. SITUAŢIA ACTUALĂ [Domnişoara A are 28 de ani şi locuieşte cu Claud de la

18 ani. Lucrează la Boots.]

3. ISTORIC [Lasă spaţiu suficient pentru a descrie fapte legate de viaţa ei şi de

modalităţile în care s-a descurcat în diferite situaţii. Poţi să adaugi pe măsură ce

săptămânile trec. Notează datele care pot să fie informative aici.]

4. MOTIVUL PENTRU CARE M-A CĂUTAT [Şi-a schimbat locul de muncă de

trei ori în ultimele luni şi crede că îi este nejustificabil de greu să se înţeleagă cu

persoanele de la serviciu, deşi spune că se înţelege perfect cu familia şi cu Claud.]

5. BĂNUIELILE MELE [Din senin, ea a afirmat cu hotărâre că nu se gândeşte să

renunţe la serviciu şi să aibă un copil. Eu bănuiesc că da. Un loc de muncă pe

207

termen mai lung probabil că ar trebui să o determine să-şi recunoască propriile

nevoi, să admită omenescul unei familii apropiate şi, ca urmare, al propriei

persoane.]

6. PROGRAMARE ŞI PLATĂ [În zilele de joi, la ora 11, cu trei săptămâni de

întrerupere de Paşti, când va fi plecată. O lună de plată în avans, următoarele

plăţi….]

O modalitate de a stabili relaţia contractuală cu clientul este aceea de a-i trimite, după

prima întâlnire, o scrisoare care conţine elementele asupra cărora aţi căzut de acord.

Scrisoarea poate să fie ataşată la această secţiune, asemenea oricărei corespondenţe ulterioare.

[205]

Figura 13.1 Note de consiliere: informaţiile de bază cu privire la client

Cea de a doua parte a notelor va fi alcătuită din consemnările şedinţelor de consiliere.

Houston recomandă separarea notelor cu privire la faptele concrete de cele cu privire la

propriile răspunsuri şi evaluări, prin folosirea mai multor coloane. Datele faptice legate de

punctualitatea clientului, declaraţiile făcute, etc., pot să fie scrise în coloana din stânga.

Comentariile pot să fie scrise în coloana din dreapta. Este mult de comentat cu privire la

această abordare. Sistemul meu este puţin diferit, dar s-a dezvoltat din nevoia de a separa

informaţiile de bază de notele de şedinţă, iar, în acele note, de a separa relatarea faptelor de

Nume: ………………………………………………………………………

Adresă: ……………………………………………………………………..

Telefon: …………………………………………………………………….

Rezumatul contractului de consiliere (de exemplu: frecvenţa, durata, perioade de

revizuire, confidenţialitate, onorarii, etc.):

……............................................................................................................

……………………………………………………………………………

Motivul pentru care se doreşte consilierea ………………………………

……………………………………………………………………………

……………………………………………………………………………

Nume semnificative, relaţii şi locuri menţionate de client ………………

……………………………………………………………………………

Corespondenţa (ataşată) Cod nr.∗: ……………………………………….∗ Numai pentru notele împărţite

208

observaţiile şi presupunerile mele. Sistemul pe care l-am folosit este arătat în Figurile 13.1 şi

13.2.

Uneori, când am consiliat o mulţime de clienţi, sau când timpul a fost prioritar, am

folosit formulare tipărite. Codul este necesar numai când cele două părţi ale consemnărilor

sunt păstrate separat. Totuşi, dacă se păstrează note împărţite, este recomandabil ca orice

corespondenţă să fie depozitată departe de a doua parte a consemnării, deoarece, de obicei,

conţine informaţii care ar putea să arate identitatea clienţilor şi să anuleze scopul creării de

note împărţite. [206]

Figura 13.2 Note de consiliere: consemnarea şedinţei

Raţionamentele legale recente indică faptul că este bine să fie făcute note sistematice,

ori de câte ori consideraţi că este vorba de aspecte legate de consimţământul clientului, sau de

capacitatea lor de a-şi da consimţământul, îndeosebi cu privire la tineri, în general, sau cu

privire la adulţii cărora li se fac recomandări pentru tratament în cazul stărilor medicale grave,

Data: …………….. Timp/durată …………………….. Cod nr.∗: ………….

Conţinut: Rezumatul povestirii, comportamentului, sentimentelor clientelor şi al

intervenţiilor consilierului……………………………………………………

…………………………………………………………………………………..

Desfăşurarea: orice comentarii făcute de client cu privire la desfăşurarea consilierii,

observaţiile şi/sau presupunerile consilierului cu privire la

desfăşurare………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………..

Note pentru şedinţa următoare: de exemplu, orice înţelegere cu privire la ce trebuie să

facă clientul sau consilierul între şedinţe, probleme care să fie discutate în timpul

şedinţei, sau de care consilierul trebuie să fie conştient …………………………….

…….

…………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………

Probleme pentru supervizarea consilierii: ……………………………………

………………………………………………………………………………...

Note cu privire la corespondenţă şi conversaţii telefonice: ………………….

……………………………………………………………………………….∗ Numai pentru notele împărţite

209

intenţia de sinucidere sau de a face un rău serios altora. În sistemul meu, acestea au fost

consemnări faptice şi au fost cuprinse în conţinutul notei.

Folosirea notelor în supervizarea consilierii

Unii supervizori insistă să fie întocmite note de consiliere spre a fi folosite în

supervizarea consilierii. Procesul de scriere a notelor îl ajută pe consilier să-şi sorteze

diferitele reacţii la şedinţele de consiliere şi, ca urmare, îl ajută să-şi concentreze atenţia

asupra problemelor importante. Este confirmat că acest lucru ajută la o supervizare mult mai

bună a consilierii. Concepţia aceasta nu este generală, dar câştigă teren. [207]

Cât timp să fie păstrate notele de consiliere?

La această întrebare este dificil de răspuns. În situaţii clare, în care nu există alte

considerente legale sau profesionale, consemnările pot să fie distruse oricând după încheierea

relaţiei de consiliere. Unul dintre principiile care indică buna practică în întocmirea notelor de

consiliere este că informaţiile sensibile trebuie să fie distruse îndată ce au încetat să fie utile.

Dacă există posibilitatea ca clientul să revină, ar fi potrivit să fie păstrate timp de un an.

Totuşi, când există probleme nerezolvate, care ar putea să aibă care rezultat reclamaţii

către o organizaţie profesională sau acţiuni în justiţie împotriva consilierului, situaţie în care

ar putea fi nevoie să se pună la dispoziţie consemnările, este necesar ca notele de consiliere să

fie păstrate o perioadă mult mai îndelungată. În absenţa unei îndrumări mai bune, conform

statului dat avocaţilor de către Law Society, este bine ca notele să fie păstrate şase ani de la

data ultimului contract. Această limită de timp a fost susţinută şi de Gabrielle Syme (1994) în

sfatul adresat consilierilor din practica particulară şi de Peter Jenkins (1997) în dezbaterea

problemelor legale pentru consiliere şi psihoterapie.

Dacă este posibil să apară vreo acţiune legală în care este implicat clientul, este

înţelept să se ceară un sfatul unui jurist cu privire la timpul cât trebuie să fie păstrate

consemnările, deoarece perioada de expirare a pentru iniţierea acţiunilor legale diferă în

funcţie de tipul cazului.

210

Concluzie

Deşi, pentru o bună practică, nu se consideră esenţial să fie întocmite note de

consiliere, argumentele înclină în favoarea întocmirii lor. Ele sunt o parte a unei abordări

sistematice şi profesionale a consilierii. După părerea mea, clienţii merită această dovadă de

atenţie. [208]

211

14

Monitorizarea consilierii

Părerile consilierilor cu privire la experienţa lor în monitorizarea propriului mod de

acordare a serviciilor par să fie împărţite. Consilierii care lucrează în particular nu au fost

prinşi în noile strategii de administrare ce au avut un impact aşa de mare asupra consilierilor

care lucrează în tot felul de organizaţii. În practica privată, o combinare a supervizării

consilierii, dezvoltării profesionale continue prin participarea la cursuri şi/sau implicarea în

asociaţii profesionale, şi observarea fluctuaţiilor în numărul de persoane care doresc

consilierea s-a dovedit adesea o modalitate corespunzătoare ca strategie de monitorizare

continuă. În anii 1970, când am început consilierea în sectorul organizaţiilor publice, acestea

erau considerate a fi metodele corespunzătoare pentru monitorizarea serviciilor de consiliere

desfăşurate în cadrul organizaţiilor, cu cerinţa suplimentară de a îndeplini anumite forme de

răspundere faţă de administraţie. Dacă între consilier şi administraţie au existat respectul şi

încrederea reciprocă, răspunderea faţă de administraţie putea să fie neînsemnată, sau chiar

inexistentă. Uneori, privesc în urmă la acele zile de plăcută amintire, dar timpurile s-au

schimbat. În ultimele două decenii, tehnicile administrative s-au dezvoltat aşa cum s-a

dezvoltat şi consilierea. Toţi consilierii care lucrează în organizaţiile din sectorul privat,

precum şi în cele din sectorul public şi voluntar, sunt supuşi presiunii de a găsi strategii mai

bune de a arăta că resursele alocate consilierii sunt folosite bine. Unii consilieri care nu au

fost dispuşi să-şi îndeplinească într-o măsură mai mare responsabilitatea [210] printr-o

monitorizare activă a serviciilor lor au constatat că au pierdut subvenţiile.

Majoritatea consilierilor din cadrul organizaţiilor acceptă acum realitatea unor

aşteptări mai înalte cu privire la modul în care îşi monitorizează serviciile. Unii chiar au

primit bine obligaţia unei responsabilităţi mai mari ca modalitate de a-şi îmbunătăţi

recunoaşterea contribuţiilor pe care le poate aduce o bună consiliere. Aceasta este părerea mea

acum. Cu toate acestea, modalitatea de a monitoriza un serviciu de consiliere şi de a comunica

rezultatele altor persoane din organizaţie fără a compromite confidenţialitatea şi discreţia este

o dificultate majoră pentru iscusinţa consilierilor. Cred că majoritatea persoanelor implicate în

dezvoltarea strategilor de monitorizare a consilierii consideră că încă este mult de învăţat şi că

vor apărea strategii noi. În ciuda acestui fapt, în virtutea cunoaşterii actuale, nu este imposibil

212

să fie identificate strategii consecvente cu standardele şi principiile etice ale consilierii,

îndeosebi când monitorizarea este făcută de consilier, şi apoi raportată altora. Găsirea

modalităţilor de cooperare cu monitorizarea şi inspecţiile făcute de cineva din afară a fost

mult mai problematică. Este limpede că evaluările independente ale unui serviciu de

consiliere sunt folositoare atât pentru consilier, cât şi pentru organizaţie. Ele au o credibilitate

suplimentară, deoarece sunt independente de furnizorul serviciului şi, prin urmare, sunt mai

puţin influenţate de persoane interesate. Totuşi, inspecţiile independente pun probleme

serioase legate de confidenţialitate şi discreţie, îndeosebi dacă o parte a inspecţiei presupune

ca o persoană să stea şi să observe colaborarea dintre consilier şi client, sau să aibă acces la

dosare. Acest fapt s-a dovedit a fi un teren minat atât din punct de vedere legal, cât şi etic, dar

este un domeniu în care a ajuns să fie posibilă înţelegerea unei căi de înaintare, după mai

mulţi ani în care a existat un simţământ incomod de sta neutru între forţe ireconciliabile. În

acest capitol, voi trata problemele care apar când consilierii îşi fac propriile evaluări. Apoi,

voi descrie succint problemele care apar din evaluările făcute de persoane din afara serviciului

de consiliere şi înţelegerea actuală cu privire la modul în care pot fi rezolvate aceste

probleme.

Auto-monitorizarea consilierilor

În prezent, pentru monitorizarea oricărui fel de servicii, există două strategii

principale. Acestea sunt bilanţul serviciului şi asigurarea calităţii. Mă voi referi la fiecare

dintre ele, deoarece oferă metode de monitorizare pe care consilierii le pot îndeplini singuri şi,

ca urmare, unele dintre dificultăţile etice ale monitorizării din partea altei persoane sunt

minimalizate. [210] Din experienţa mea, consilierii care au fost proactivi şi au luat iniţiativa,

instituind aceste proceduri de monitorizare adaptate la propriile circumstanţe, au fost mai

puţin predispuşi să se confrunte cu impunerea unor inspecţii din exterior.

Bilanţul serviciului

Bilanţul serviciului are ca scop identificarea utilizatorilor serviciului şi modul în care

sunt alocate resursele în cadrul acestuia. Metoda folosită este colectarea şi analiza sistematică

a datelor. O mare parte din aceste informaţii sunt statistice şi, ca urmare, trebuie să fie

213

obţinute prin metode care protejează anonimatul clienţilor, îndeosebi când consilierul (sau

primitorul) păstrează un registru numeric continuu al utilizării serviciului în conformitate cu

nişte categorii predeterminate. De obicei sunt colectate două categorii vaste de informaţii.

Prima este socio-demografică şi îi clasifică pe utilizatorii serviciului în conformitate cu câteva

variabile, cum ar fi vârsta, sexul, starea civilă, studiile, ocupaţia, originea etnică şi localizarea

geografică. Alegerea variabilelor este importantă şi va fi determinată de cadrul în care se

desfăşoară serviciul. Un serviciu de consiliere folosit de publicul larg ar putea să utilizeze

categoriile deja menţionate. Pe de altă parte, un serviciu de consiliere din cadrul unei

organizaţii ar putea să fie mai interesat de sectoarele care se folosesc cel mai mult de serviciul

de consiliere. Acest fapt poate să pună problema confidenţialităţii, deoarece este posibil ca

identitatea unei persoane să fie dedusă chiar şi din simplele date statistice, dacă respectivele

categorii se referă la un număr mic de persoane uşor identificabile. De exemplu, ar fi

periculos din punct de vedere etic, când un program de asistenţă care oferă consiliere pentru

angajaţii unui fabricant a inclus categoria „secretariat”, dacă personalul secretariatului este

constituit dintr-un număr mic de angajaţi. Prin urmare, ar fi etic (dar probabil mai puţin

informativ din punct de vedere statistic) ca acele categorii cu număr mic să fie incluse cu alte

denumiri, de exemplu „personal care lucrează în birouri”, sau „secretariat şi personal

administrativ”. Pentru consilierea studenţilor ar fi potrivit un alt sistem de categorii. De

exemplu, ar fi destul de informativ să se cunoască proporţia de clienţi care locuiesc în cămin

şi proporţia celor care locuiesc în afara căminului, sau dacă sunt la cursuri de zi, ori cu

frecvenţă redusă, ori categoria cursului frecventat. Informaţiile de acest fel pot să fie foarte

folositoare pentru a prevedea cerinţele viitoare ale serviciului, sau pentru identificarea

lipsurilor în acordarea serviciului.

A doua categorie vastă de informaţii colectate se referă la diversitatea problemelor şi

subiectelor prezentate pentru consiliere. Din nou, aceste informaţii sunt valoroase, deoarece

pot să descopere asocieri semnificative ale problemelor [211] din cadrul unui grup specific de

clienţi, care ar putea să fie tratate cel mai bine printr-un serviciul de consiliere, sau, eventual,

să fie prevenite prin alte strategii. De exemplu, ar fi potrivit ca o instituţie de învăţământ să

revizuiască procedeele de evaluare pentru anumite grupe de studenţi, dacă s-a constatat că

aceste procedee au fost disproporţional de stresante pentru un curs în comparaţie cu alte

cursuri.

Dacă au fost adunate şi difuzate cu grijă, aceste statistici pot să fie folosite adesea ca

bază a unui raport anual cu privire la un serviciu de consiliere şi, pe măsură ce se acumulează,

214

va fi posibil să se identifice tendinţele mai vaste şi aspectele folositoare pe o planificare pe un

termen mai lung.

Asigurarea calităţii

Asigurarea calităţii are ca scop monitorizarea calităţii serviciului, stabilindu-se

standarde şi comparându-le cu realizările reale atunci când serviciul a fost acordat. Din nou,

există o strategie administrativă folositoare consilierilor. Una dintre modalităţile de aplicare a

siguranţei calităţii este crearea unui „cerc pentru calitate”, în care consilierii îşi concep

propriile standarde şi evaluează în ce măsură sunt atinse. Adesea, măsurarea aspectelor

practice cum ar fi perioada care trece între momentul când cineva solicită consilierea şi cel în

care este consultat realmente, sau dacă şedinţele se desfăşoară conform programului, etc.,

necesită mai puţin timp şi resurse. Asemenea aspecte practice sunt semnificative. Totuşi,

pentru a îmbunătăţi calitatea consilierii acordate clienţilor, eu cred că este important să vedem

ce se întâmplă de fapt în timpul şedinţelor. În această privinţă, consilierii se află într-o situaţie

mai favorabilă decât mulţi alţii care profesează în domeniul îngrijirii, inclusiv unii

psihoterapeuţi care nu au un sistem de supervizare continuă. Cerinţa etică de a beneficia de

supervizarea consilierii înseamnă că există deja o resursă disponibilă ce poate să fie integrată

în procesul de asigurare a calităţii. De exemplu, există posibilitatea de a se face o revizuire a

lucrului cu clienţii, de a se ajunge la un acord cu supervizorul consilierii cu privire la anumite

standarde ţintă, pentru ca apoi să fie evaluată măsura în care acestea au fost atinse. În termenii

evaluării lucrurilor petrecute realmente în timpul şedinţelor, şi spre deosebire de lucrurile pe

care consilierii le experimentează subiectiv ca întâmplându-se, poate să fie folositor să se

includă ascultarea înregistrărilor audio din timpul şedinţelor, cu condiţia ca identitatea

clientului să fie protejată, iar înregistrarea să fie făcută cu consimţământul deplin al clientului.

Asigurarea calităţii se ocupă în principal de serviciile acordate direct clienţilor, dar pot

să fie luaţi în considerare şi alţi factori, inclusiv strategiile adoptate de consilieri [212] la nivel

naţional, cu scopul de a îmbunătăţi calitatea serviciilor pentru clienţi. Printre acestea sunt

instruirile continue, calitatea prezentărilor în cadrul supervizării consilierii şi ocaziile de

dezvoltare personală a consilierilor. Personal, când consult evaluările cu privire la asigurarea

calităţii serviciilor de consiliere, îmi place să văd că aceşti indicatori sunt luaţi în considerare,

deoarece au o influenţă puternică asupra practicii reale de consiliere. Aceşti indicatori pot fi

doar o dovadă indirectă cu privire la cele întâmplate între consilier şi client, dar sunt dovezi

215

directe cu privire la consilieri şi organizaţiile lor şi cu privire la angajamentul de a păstra un

serviciu de consiliere de calitate.

Monitorizarea consilierii de către alţii

Deja am arătat că un consilier poate să-şi monitorizeze într-o mare măsură singur

serviciile pe care le oferă, în modalităţi care sunt sistematice şi pot arăta o responsabilitate

corespunzătoare faţă de administratori şi faţă de sponsori. Totuşi, este de înţeles că, din când

în când, o persoană cu un interes legitim faţă de administrarea serviciilor de consiliere va dori

şi va avea nevoie de unele dovezi mai clare, obţinute printr-o evaluare directă, sau printr-un

evaluator independent. Acest fapt ridică probleme etice substanţiale cu privire la

confidenţialitatea şi discreţia care constituie o preocupare din ce în ce mai mare atât a

consilierilor din sectorul economic privat, cât şi din cel public. Acesta subiect a ajuns tot mai

semnificativ o dată cu răspândirea „culturii contractelor” în rândul organizaţiilor. Unul dintre

scopurile contractelor este acela de a clarifica răspunderile pentru acordarea serviciilor şi, ca

urmare, de a facilita monitorizarea, sau efectuarea bilanţului serviciului acordat. Aceasta este

o strategie menită să concentreze atenţia asupra responsabilităţii pentru resursele folosite.

Folosirea crescândă a acestei strategii de administrare le-a produs consilierilor o serie de

îngrijorări legitime din punct de vedere etic şi a ridicat întrebări cu privire la modalitatea în

care trebuie să răspundă la solicitarea administratorilor, inspectorilor şi consultanţilor externi

de a-i observa pe consilieri în timpul lucrului cu clienţii lor. Unii consilieri s-au confruntat cu

dificultăţi similare când li s-a adresat cererea sau instrucţiunea de a permite accesul

evaluatorilor la înregistrările de şedinţă cu scopul efectuării unul bilanţ al serviciului. Deşi

afectează multe domenii ale consilierii, problemele de acest fel au o istorie aparte în

învăţământul superior. Va fi de folos să explorăm ceva din această istorie, ca un studiu de caz,

care va indica modalitatea în care poate să fie rezolvată această dificultate şi în alte contexte,

cum ar fi serviciile de sănătate, consilierea angajaţilor şi organizaţiile voluntare. Probleme

asemănătoare pot să apară şi cu privire la eficienţa cercetărilor desfăşurate de evaluatorii

independenţi. [213]

Autoritatea HMIs de a-i inspecta pe consilierii studenţilor

216

De pe la mijlocul anilor 1980, inspectorii din învăţământ, de la Her Majesty’s

Inspectors (HMIs), au avut o dezbatere şi, în cele din urmă, un dezacord cu Association for

Student Counselling (ASC) cu privire la autoritatea lor de a insista să stea alături de

consilierul care lucra cu un client, cu scopul de a observa calitatea muncii lui. Această

problemă nu a existat în Scoţia, unde mi s-a spus că inspectoratul acceptă faptul că observarea

directă creează îngrijorări serioase din punct de vedere etic şi preferă să folosească alte

metode pentru inspectarea serviciilor de consiliere. În Anglia şi Wales, experienţa a fost

foarte diferită. Aici, inspectorii de la HMIs au cerut de regulă să stea alături de consilieri şi

clienţi, dar cu consimţământul clientului. Ei au susţinut că autoritatea lor le dă dreptul să

insiste asupra observării directe a consilierilor în timp ce lucrează cu clienţii, chiar dacă un

consilier consideră că faptul acesta este nepotrivit. ASC a privit ca neacceptabilă această

părere. Timp de mulţi ani, ambele părţi au păstrat o poziţie neutră, în timp ce se desfăşurau

negocieri pentru o strategie comună. Negocierile au eşuat, când s-a raportat că un senior de la

HMI a declarat că inspectorii au autoritatea de a impune orice cred ei că este potrivit. Pentru

a-şi susţine dreptul de a observa direct consilierea, cu consimţământul clientului, a fost citat

un pasaj din Code of Ethics and Practice for Counsellors 1990 al BAC. Pasajul la care s-a

făcut referire declara:

B.2.2.7 Clienţilor trebuie să li se asigure caracterul particular al şedinţelor de

consiliere. Clientul să nu fie observat de nimeni în afara consilierului (consilierilor)

său, fără ca el să-şi dea consimţământul în cunoştinţă de cauză. Această prevedere se

aplică şi la înregistrarea audio/vizuală a şedinţelor de consiliere.

Cei de la HMI au interpretat secţiunea ca acordându-le inspectorilor dreptul de a

insista în a le cere consilierilor să găsească clienţi dispuşi să consimtă a fi observaţi.

Negociatorii care reprezentau ASC au fost pe bună dreptate dezamăgiţi să constate că toată

munca lor dificilă părea a fi subminată de o secţiune a codului formulat de BAC. Ca rezultat,

în 1991, s-a făcut o cerere oficială către BAC prin care Standards and Ethics Committee era

solicitat să revizuiască formularea acestei secţiuni din cod, cu scopul de a clarifica drepturile

unui inspector de a observa în direct o şedinţă de consiliere.

Prima sarcină a Standards and Ethics Committe a fost să stabilească drepturile şi

constrângerile legale care se aplică în acest fel de situaţii. Recomandarea legii cu privire la

importanţa de a avea consimţământul clientului pentru ca o altă persoană să fie prezentă ca

observator fusese clară în permanenţă. Dacă o persoană ar fi asistat la [214] consiliere fără

consimţământul clienţilor, lucrul acesta ar fi constituit o călcare a confidenţialităţii, iar

clientul ar fi putut să ceară un ordin judecătoresc pentru a împiedica observarea directă, sau ar

217

fi putut să ceară daune în justiţie. Mult mai puţin clar a fost cât de departe poate să meargă

decizia profesională a consilierului de a lua în considerare faptul de a-i cere sau nu

consimţământul unui client. Un administrator cu experienţă din învăţământ a exprimat părerea

că, în termenii contractelor de angajare, consilierilor li se putea ordona să ceară

consimţământul clienţilor. Dacă nu se conformau, consilierii puteau să suporte proceduri

disciplinare şi chiar concedierea. De asemenea, s-a spus că acest lucru putea să li se aplice şi

consilierilor care lucrau în alte contexte. În negocierile cu HMIs, a trebuit să fie luat în

considerare încă un factor. Inspectorilor de la HMIs le erau acordate drepturi legale specifice

cu privire la desfăşurarea inspecţiilor. Secţiunea 77 a Education Act 1944 afirmă că o

persoană care împiedică voit orice persoană autorizată să inspecteze o instituţie de învăţământ

va fi pusă sub învinuire, fapt ce putea să ducă la amendă sau închisoare până la trei luni, sau

ambele.

Pe de altă parte, Roger Casemore, pe vremea aceea administrator senior într-o

instituţie de conducere în învăţământ şi fost preşedinte al BAC, şi alţii au argumentat succint

că, în conformitate cu legea administrativă, inspectorilor li se cerea să-şi exercite drepturile

respectând limitele şi testul „rezonabilităţii”. S-a susţinut că a insista asupra observării directe,

în ciuda tuturor dificultăţilor pe care le ridică îl legătură cu confidenţialitatea şi

consimţământul, în timp ce există metode de inspecţie alternative şi rezonabile care ar putea

să ducă la rezultate mai clare, fără compromiterea confidenţialităţii, ar fi un fapt evident

nerezonabil. Din nefericire, într-un context legal, termenul „rezonabilitate” are o semnificaţie

tehnică, diferită de semnificaţia pe care o are în viaţa de zi cu zi şi, ca urmare, acest argument

foarte raţional nu putea fi susţinut din punct de vedere legal. Totuşi, preocupările legate de

utilitatea observării directe ca mijloc de evaluare a calităţii unui serviciu de consiliere merită

să fie rezumate, deoarece se pot aplica ori de câte ori este propusă această metodă de evaluare.

Obiecţiile faţă de observarea directă sunt:

1. Prezenţa unui observator schimbă modul în care clientul interacţionează cu

consilierul şi, ca urmare, invalidează observaţiile făcute.

2. Observarea subminează etica şi practica de a oferi clientului

confidenţialitate şi discreţie în consiliere.

3. Din cauza dependenţei clienţilor de consilier sau de instituţia în care se

desfăşoară consilierea, cum ar fi un tânăr într-o şcoală, un lucrător ce

urmează a fi concediat aflat într-un serviciu de consiliere a viitorilor

disponibilizaţi, există dificultăţi reale în a stabili dacă clienţii sunt în poziţia

de a acorda sau de a refuza consimţământul. [215]

218

4. Observatorul ar putea să nu fie calificat corespunzător sau să aibă

experienţa necesară pentru a evalua ce observă.

5. Există metode mai bune şi mai demne de încredere pentru a face evaluările.

Standards and Ethics Committee nu a fost în stare să găsească nici o cale de a rezolva

conflictul de opinii dintre inspectorat şi consilieri. Ca urmare, BAC a cerut opinia juridică a

lui John Friel, avocat, sub îndrumarea Messers Kenneth Cohen Solicitors, iar opinia lui a fost

prezentată în ianuarie 1993. Principalele puncte din opinia juridică sunt:

1. Drepturile legale ale HMIs în vederea inspecţiei se bazează acum pe Further

and Higher Education Act 1992, care a intrat în vigoare în 1 aprilie 1993.

Secţiunile 33 şi 77 prevăd dreptul de a se face inspecţie în şcoli. Secţiunea

70 creează un sistem nou pentru instituţiile de învăţământ mediu şi superior,

care cere ca fiecare consiliu al acestor instituţii să înfiinţeze un sistem de

evaluare a calităţii educaţiei oferite.

2. Confidenţialitatea între consilier şi client este la fel de serioasă ca aceea

dintre medic şi pacient.

3. Cu excepţia cazurilor pentru care nu este obligatoriu să fie cerută această

opinie (adică respectarea confidenţialităţii în cazul mărturisirii unei

infracţiuni), nu există nici un drept de a se călca această confidenţialitate a

clientului fără consimţământul lui, dacă lucrul acesta nu este făcut în virtutea

unei autorităţi legale explicite în acest sens. Legea nu prevede o asemenea

autoritate.

4. Inspectoratul nu are nici un temei legal pentru a insista asupra observării

şedinţelor de consiliere fără consimţământul clientului şi, orice încercare de

a proceda aşa ar putea să fie împiedicată apelând la curţile de judecată în

vederea revizuirii. Consilierii care îngăduie astfel de observare calcă regulile

BAC.

5. Inspectoratul nu are nici un drept de a insista să se ceară consimţământul

clienţilor, dacă acest lucru este împotriva deciziei profesionale a

consilierului. Este o interpretare greşită a spune că paragraful B2.2.7 din

Code of Ethics and Practice for Counsellors al BAC 1990 – care este citat

complet la începutul acestei secţiuni – le acordă inspectorilor un asemenea

drept. Cel mult, această secţiune îi îngăduie unui consilier care este de acord

că o astfel de observare este potrivită să îi ceară unui client consimţământul

pentru observarea unei şedinţe de către un inspector al HMI.

219

Ce înseamnă pentru consilieri această opinie juridică? Mai întâi, este important să

înţelegem că aceasta este o opinie juridică şi, ca urmare, are o autoritate mai mică decât dacă

ar fi fost o hotărâre pronunţată de o curte de judecată. Totuşi, este o opinie juridică fără

echivoc [216] şi, de aceea, este un temei rezonabil pentru decizii ulterioare, până când şi dacă

va fi confirmată sau contrazisă printr-o hotărâre a curţii. Mai precis, consilierii din

învăţământ, care sunt supuşi inspecţiilor în conformitate cu sistemul ce a fost instituit mai

întâi prin Education Act 1944, sau cu sistemele noi instituite prin Further and Higher

Education Act 1992, au temeiuri mai bune pentru a apăra dreptul lor de a decide să-i ceară sau

nu unui client consimţământul pentru a fi observat.

Importanţa legală a confidenţialităţii are implicaţii şi pentru consilierii care lucrează în

instituţii din afara învăţământului. Eu aş încuraja un consilier care se confruntă cu o cerinţă

similară din partea unei terţe părţi, cum ar fi un administrator, evaluator, inspector, consultant

independent, să procedeze în felul următor:

- Întrebaţi dacă solicitarea este întemeiată pe o autoritate legală de a face

inspecţia.

Dacă răspunsul este „nu”, explicaţi că observarea consilierii este o călcare a dreptului

legal al clientului la confidenţialitate şi că este posibilă dacă, după ce aţi luat decizia

profesional de a-l întreba pe client dacă este dispus să fie observat, clientul consimte să

renunţe la dreptul său la confidenţialitate. Unele coduri profesionale vor pune la dispoziţie

documente care susţin această cerere. Poate că veţi sugera că există căi mai demne de

încredere pentru evaluarea unui serviciu de consiliere inclusiv metodele menţionate mai jos.

Dacă un acord reciproc se dovedeşte în continuare imposibil, cereţi un sfat juridic.

- Dacă răspunsul este „da”, cereţi detalii cu privire la autoritatea legală,

îndeosebi numele legii, anul şi secţiunile sau prevederile relevante. Cereţi un

sfat juridic pentru a vedea dacă legea acordă drepturi explicite de a trece

peste consimţământul clientului pentru călcarea confidenţialităţii.

Association for Student Counselling a acordat o mare atenţie căutării mai multor

metode alternative demne de încredere pentru inspecţia celor de la HMIs. Acesta ar putea să

fie la fel de aplicabile şi altor evaluatori.

a) Accesul la registrul de programări pentru a evalua flexibilitatea din cadrul

serviciului, abilitatea de a trata cazurile urgente, echilibrul între lucrul pe

termen scurt şi cel pe termen lung (dacă registrele de programări conţin

doar iniţiale, sau un cod pentru fiecare client, nu este o mare problemă

legată de confidenţialitate).

220

b) Jurnalul unei luni de muncă pentru fiecare consilier (codificând sau

numerotând clienţii), care arată diversitatea muncii. [217]

c) Accesul HMI la întrunirile echipei de lucru.

d) Posibilitatea ca HMI să întâlnească diferiţi clienţi care au ajuns la

încheierea consilierii (cu consimţământul consilierului şi al clientului).

e) Accesul HMI la studenţi, în general, la personalul şcolii şi la administratorii

din conducere pentru a identifica modul în care este perceput serviciul.

f) Accesul HMI la diferite note de şedinţă (cu datoria de a respecta

confidenţialitatea) inclusiv la declaraţiile cu privire la ţintele terapeutice

pentru fiecare dintre aceşti clienţi şi evaluarea măsurii în care ţintele au fost

atinse. De asemenea, acestea ar putea să demonstreze diversitatea şi

dezvoltarea aptitudinilor pentru consiliere. Dacă sunt dificultăţi în

prezentarea unor cazuri, din cauza naturii specifice a problemelor

confidenţiale (de exemplu, persoanele ar putea să fie identificate), faptul

acesta trebuie să fie explicit şi motivat.

g) Prezentarea în scris a unui studiu de caz cu consimţământul dat de client în

cunoştinţă de cauză. Toate mijloacele de identificare a clientului trebuie să

fie şterse, ori schimbate.

h) Prezentarea unor înregistrări ale şedinţelor (audio sau video), când aceasta

este o metodă de lucru obişnuită pentru consilier şi client.

i) Prezentarea unor înregistrări ale şedinţelor (audio sau video), cu

consimţământul dat de client în cunoştinţă de cauză.

j) Observarea directă a unei şedinţe de supervizare (ASC, 1991).

În timpul consultărilor pentru buna practică în consilierea cazurilor de HIV (Bond,

1991b) metoda suplimentară de folosire a înregistrărilor video/audio a fost considerată

potrivită, cu condiţia ca identitatea clientului să fie protejată şi înregistrarea să fi fost făcută cu

consimţământul clientului. Din nou, consilierul este cel care ia decizia profesională dacă este

potrivit să ceară consimţământul clientului.

Studiul de caz cu privire la dezacordul legat de drepturile HMIs de a inspecta serviciile

de consiliere în şcoli şi în unele colegii arată cât de complexe pot să fie unele dintre aceste

dileme. Probabil că un fapt mai important este că el arată cât de compatibile cu legea sunt

preocupările consilierilor cu privire la confidenţialitate. Acesta este un exemplu de tratare a

unei dileme cu privire la etică şi standarde la un nivel organizatoric. Mă îndoiesc că o

persoană individuală sau o organizaţie mică ar avea resursele sau specializarea şi curajul de a

221

rezolva problemele etice şi legale. Argumentul etic şi legal poate să fie folosit cu succes

pentru a împiedica folosirea unei autorităţi care îi oprimă pe clienţi sau pe consilierii lor.

Având în vedere această situaţie, consilierii care lucrează individual, în izolare, vor avea

dificultăţi în rezolvarea acestor probleme. Consilierii [218] au nevoie de siguranţa colectivă a

unor organizaţii mari şi, în cazul prezentat, de două unităţi organizatorice aflate într-o

colaborare strânsă (ASC, acum Association for University and College Counselling şi BAC).

Concluzie

Monitorizarea şi evaluarea serviciilor de consiliere constituie un subiect etic serios.

Aceasta este una dintre modalităţile în care consilierii pot să-şi demonstreze angajamentul de

a oferi cel mai bun serviciu posibil pentru clienţi, indiferent dacă lucrează independent, în

practica particulară, sau într-un context organizatoric. Pentru consilierii care lucrează în

agenţii, procesul de responsabilizare la care s-a ajuns prin monitorizare şi evaluare măreşte

posibilitatea ca agenţia să fie mulţumită de faptul că lucrează etic. Au existat cereri de a se

dezvolta căi mai demne de încredere, mai inteligente şi mai uşor de aplicat pentru

monitorizarea serviciului şi pentru măsurarea eficienţei consilierii (Aveline et al., 1995; Hicks

and Wheeler, 1994; Mellor-Clark and Barkham, 1996). Aceste metode sunt în curs de

dezvoltare, iar disponibilitatea lor mai mare va uşura câteva dintre dificultăţile etice asociate

cu monitorizarea şi evaluarea. O monitorizare mai eficientă va crea, din când în când,

dificultăţi etice importante. Aceste dificultăţi vor pune la încercare abilităţile consilierilor de a

rezolva problemele etice, un subiect ce va fi tratat în capitolul următor. [219]

222

Partea a IV-a

Întregul tablou

223

15

Rezolvarea problemelor etice

Ori de câte ori sunteţi confruntaţi cu o problemă sau o dilemă legată de standardele

etice, este de folos să o abordaţi într-o modalitate sistematică. Aceasta sporeşte mult

probabilitatea de a ajunge la o soluţie despre care să fiţi încrezători că este rezultatul cel mai

bun cu putinţă. Capitolul acesta conţine un proces din şase paşi, derivat dintr-un model de

rezolvare a problemelor etice provenit din surse americane (Paradise and Siegelwaks, 1982;

Austin et al. 1990). Scopul lui este acela de a fi un cadrul fundamental de lucru şi de a vă

stimula să vă gândiţi la o varietate cât mai mare de opţiuni posibile înainte de a lua o decizie.

Faceţi o descriere succintă a problemei sau dilemei

Este foarte folositor să vă asiguraţi că sunteţi în stare să faceţi o scurtă descriere,

verbală sau scrisă, a elementelor principale ale dilemei voastre etice. Uneori, acest fapt

micşorează confuzia până acolo încât problema dispare. Pe de altă parte, dacă problema

continuă să existe, sunteţi într-o situaţie mult mai bună pentru a căuta ajutorul şi pentru a

clarifica aspectele principale care trebuie să fie luate în considerare. Când constat că îmi este

dificil să definesc o problemă, eu ştiu că am nevoie să discut cu supervizorul consilierii mele,

sau cu un alt consilier cu experienţă. Până când problema nu poate să fie rezumată succint

într-o modalitate care accentuează punctele principală, este foarte dificil să se facă un progres

prea mare. Poate că [223] paşii următori mă vor determina să revizuiesc descrierea punctelor

principale, dar o formulare scurtă şi clară a acestora pare să fie un punct de pornire bun.

A cui este dilema până la urmă?

Aceasta este o întrebare fundamentală, care, adesea, aduce o lumină clară asupra celor

mai întunecate probleme etice în consiliere. Consilierea este o activitate care necesită o

monitorizare atentă a graniţelor responsabilităţii, cu scopul de se asigura că acestea nu sunt

224

confuze. În Capitolul 6, am sugerat că o modalitate folositoare de a aborda aspectul graniţelor

este aceea de a începe de pe poziţia că un consilier este responsabil pentru metodele folosite,

iar clientul este responsabil pentru rezultatul consilierii. Adesea, acest principiu general este

foarte folositor, îndeosebi când problema etică este legată de relaţia sau munca din cadrul

consilierii. Excepţiile rare de la acest principiu pot să fie situaţiile în care consilierul consideră

că are o anumită responsabilitate de a-şi proteja clientul de o vătămare autoprovocată, sau de

a-i proteja pe alţii. Protejarea clientului de vătămarea autoprovocată apare cel mai adesea când

clientul este o persoană tânără sau un copil. Protejarea altora poate să apară când clientul

ameninţă să aducă o vătămare gravă asupra altei persoane pe care o numeşte, îndeosebi dacă

acea persoană este tot un client al vostru. Poate că există motive îndreptăţite să credeţi că

clientul vostru este aşa de dezorientat sau tulburat mintal, încât este incapabil să-şi asume

responsabilitatea pentru rezultatul consilierii şi prezintă un pericol pentru alţii. Din fericire,

aceste situaţii sunt rare, iar unii consilieri ar putea să nu le întâlnească niciodată. Totuşi, dacă

aţi stabilit o alocare de responsabilităţi între voi şi clienţii voştri, lucrul acesta constituie un

punct pornire folositor.

Următoarele scenarii sunt exemple de probleme legate de etica şi standardele stabilite

în conformitate cu graniţele responsabilităţii.

- Dilema etică a clientului:

Sheila hotărăşte că nu poate să facă faţă faptului de a-i spune partenerului ei că

are simţăminte de atracţie puternice faţă de altcineva. Ea ia decizia de a-l minţi

pe partenerul ei cu privire la timpul pe care îl petrece cu noul ei iubit.

Trevor se simte vinovat pentru banii pe care i-a delapidat de la patronul său. El

intenţionase să-i pună la loc, dar a pierdut banii la jocurile de noroc. El ştie că

pune în pericol viitorul afacerii. Ar trebui să-i spună patronului său? (Când

consilierea se desfăşoară la locul de muncă, este posibil ca acesta să fie o dilemă

împărtăşită atât de consilier, cât şi de client.)

- Dilema etică a consilierului:

Zoe este foarte bogată şi, pentru că a rupt legăturile cu familia apropiată, a

hotărât că doreşte să facă un testament prin care îţi lasă ţi, consilierul ei, toate

proprietăţile. Bănuieşti că aceasta este o manipulare cu scopul de a obţine

susţinerea ta într-o dispută a lui Zoe cu familia ei. De asemenea, ştii că dacă

accepţi oferta, este posibil să se sugereze că ţi-ai folosit influenţa spre a o

225

constrânge pe Zoe să te facă beneficiar. Pe de altă parte, 100.000 de lire ar fi

foarte folositori.

Frances a vorbit în şedinţele de consiliere despre dificultăţile ei cu o persoană pe

care deja o cunoşti. Ar trebui să-i spui lui Frances că tu cunoşti persoana despre

care vorbeşte, cu riscul de a o inhiba, sau ar trebui să păstrezi tăcerea?

Rachel a cerut consilierea unui serviciu pentru studenţi cu privire la decizia de a

abandona un curs înainte de încheiere. În calitate de consilier, ştii că dacă mai

pleacă încă un student, cursul se va închide, iar studenţii rămaşi vor fi transferaţi

la alte cursuri. Pentru un altul dintre clienţii tăi foarte vulnerabili, acest fapt ar

putea să fie dezastruos, deoarece el consideră acest curs ca fiind vital. De

asemenea, ar putea să aibă consecinţe serioase şi pentru alţi studenţi şi pentru

personal.

Organizaţia care te angajează în calitate de consilier doreşte să impună o

restricţie cu privire la numărul de şedinţe pe care le poţi oferi unui client. Tu ştii

că numărul maxim de şedinţe permise este nerealist de mic pentru majoritatea

clienţilor pe care îi consiliezi. Ce ar trebui să le spui noilor clienţi care ar putea

să fie afectaţi de regula propusă? Ce ar trebui să faci tu cu privire la regula

propusă?

- Dilema etică împărtăşită atât de consilier, cât şi de client:

Bill este insuportabil de stresat de munca lui, dar are nevoie de venituri pentru a-

şi susţine soţia şi copiii. El hotărăşte că trebuie să-şi părăsească locul de muncă,

dar se simte vinovat din caută că îşi dezamăgeşte familia. [225] Prin urmare, el

decide să-şi mintă soţia şi să spună că tu, în calitate de consilier, i-ai spus că

trebuie să renunţe la serviciu. Pentru a adăuga credibilitate minciunii lui şi fără

ca tu să ştii, îi spune soţiei că vrei să o vezi şi să-i explici recomandarea ta. Soţia

lui Bill a planificat o întrevedere cu tine.

Susan cere consiliere pentru o tulburare alimentară. Ea afirmă că nu primeşte

consiliere sau terapie din partea nimănui altcuiva. Tu eşti de acord că fii

consilierul ei. După câteva şedinţe, Susan recunoaşte că a minţit cu privire la

226

faptul că nu are alt terapeut. Ea a avut o înţelegere anterioară de a lucra exclusiv

cu altcineva. Ea nu vrea să înceteze a fi consiliată de tine, deoarece preţuieşte

colaborarea cu tine, dar nu se simte în stare să discute cu celălalt terapeut despre

faptul că este consiliată de tine.

Unul dintre motivele pentru a hotărî în această etapă cine deţine responsabilitatea

pentru dilemă este că lucrul acesta ar putea face inutili toţi paşii ulteriori ai modelului. Dacă

clientul este singurul răspunzător pentru dilemă, cel mai potrivit este să-i explici situaţia şi să-

l ajuţi să ia propria decizie. Acolo unde responsabilitatea este comună, de obicei, sunt indicate

unele clarificări şi negocieri cu clientul. Etapele care urmează sunt deosebit de potrivite

pentru rezolvarea dilemelor în care responsabilitatea îi aparţine în primul rând consilierului.

Pe de altă parte, modelul este suficient de flexibil pentru a fi împărtăşit, total sau parţial, cu

unii clienţi, cu scopul de a-i ajuta să decidă aspectele în care responsabilitatea le aparţine şi

cele în care responsabilitatea este împărtăşită cu consilierul.

Gândeşte-te la toate principiile şi îndrumările etice disponibile

Ţinta acestei etape este aceea de a ajunge mai bine informat cu privire la căile posibile

de rezolvare a dilemei etice. Codurile principale de etică şi standarde folosite de consilierii

din Marea Britanie sunt publicate de British Association for Counselling, British

Psychological Society, Confederation of Scottish Counselling Agencies şi United Kingdom

Council for Psychotherapy. Ghidurile produse de United Kingdom Central Council for

Nursing, Mindwifery and Health Visitors, British Association of Social Workers şi General

Medical Council pentru grupele profesionale specifice sunt foarte relevante pentru consilierii

care lucrează în roluri asociate cu acestea. De asemenea, ele pot să le ofere idei mai clare

consilierilor care lucrează în contexte similare, [226] dar ar fi indicată o anumită precauţie în

presupunerea că prevederile sunt direct transferabile, deoarece în diferite profesii şi

organizaţii există diferite temeiuri legale. Unele servicii de consiliere şi-au alcătuit propriile

coduri, care pot să fie foarte folositoare cu caracter informativ.

Cu privire la unele probleme etice nu se pot lua decizii fără a avea în vedere legea.

Publicaţiile actualizate pot fi folositoare, dar, dacă situaţia este complexă, sau există o

nesiguranţă în legătură cu legea, eu recomand cu insistenţă să fie cerut un sfatul unui jurist.

Întrebările generale pe care ar fi bine să le puneţi sunt:

227

1. Ce acţiuni sunt interzise de lege?

2. Ce acţiuni sunt cerute de lege?

3. Ce drepturi şi responsabilităţi apără legea?

În lipsa unui ghid relevant, sau al unui sfat juridic decisiv, ar fi bine să vă găndiţi la

problemă pe temeiul principiilor etice generale descrise în Capitolul 3.

1. Respectarea autonomiei – ce anume sporeşte la maxim posibilitatea ca toţi

cei implicaţi să-şi pună în aplicare propria alegere?

2. Dedicarea pentru binele clientului – ce anume va duce la realizarea celui mai

mare bine.

3. Evitarea vreunui rău făcut clientului – ce va produce răul cel mai mare?

4. Echitatea – ce va fi cel mai echitabil?

5. Fidelitatea – cum poate fi onorată încrederea?

6. Interesul personal – cum poate fi luată în considerare propria nevoie a

consilierului în legătură cu punctele 1-5?

În consiliere, primul principiu este deosebit de important şi, adesea, se va dovedi a fi

decisiv, în special dacă este posibil să se acţioneze în modalităţi consecvente cu autonomia

clientului, care, de asemenea, întruneşte unul sau mai multe alte principii.

La încheierea acestei etape, puteţi spera să aveţi o idee mai clară cu privire la ţintele

care sunt de dorit din punct de vedere etic. Această etapă vă va oferi o orientare şi câteva

criterii pentru a alege între căile posibile de a acţiona.

Identificaţi toate căile posibile de a acţiona

Această etapă este o ocazie favorabilă pentru a gândi asupra tuturor căilor posibile

care vi se deschid spre a atinge ţintele etice pe care le-aţi identificat în etapele precedente.

Unele căi vor părea foarte probabile [227] pentru rezolvarea dilemei. Altele pot să pară

absurde. Totuşi, este bine să nu respingeţi prea repede ideile care par absurde, deoarece,

uneori, ele conţin baza pentru o abordare originală, sau pentru o înţelegere mai pătrunzătoare.

Alegeţi calea cea mai bună de a acţiona

228

Un fost preşedinte al American Association for Counseling and Development (Holly

A. Stadler, 1986a, 1986b) a propus trei teste pentru verificarea căii alese.

• Universalitatea

- calea aleasă de voi ar putea să le fie recomandată şi altora?

- aţi trece cu vederea calea pe care aţi propus-o, dacă a fost urmată de

altcineva?

• Publicitatea

- aş putea să le explic şi altor consilieri calea aleasă de mine?

- aş fi dispus ca acţiunile şi motivele mele să fie expuse cercetării într-un

forum public, de exemplu, la un atelier de lucru, într-o publicaţie

profesională, într-un ziar sau la radio/TV?

• Echitatea

- aş face la fel şi pentru alţi clienţi aflaţi în situaţii asemănătoare?

- aş face la fel dacă clientul ar fi fost o persoană bine cunoscută, sau cu

influenţă?

Dacă veţi constata că răspundeţi „nu” la vreuna dintre aceste întrebări, poate că trebuie

să regândiţi rezultatul ales. Un pas final în identificarea celei mai bune căi de a acţiona poate

să fie acela de a verifica dacă sunt disponibile resursele necesare pentru aplicarea celor

propuse.

Ţinta acestei etape este de a face o alegere în cunoştinţă de cauză între toate căile de

acţiune posibile pe care le-aţi identificat. Luarea în considerare a ghidurilor şi a legii în etapa

anterioară va fi de folos, dar ar putea să nu fie decisivă. Prin urmare, răspunsul la aceste

întrebări va fi de obicei foarte edificator.

Evaluaţi rezultatul

După ce aţi pus în aplicare calea pe care aţi ales-o, este folositor să o evaluaţi spre a

învăţa din experienţa avută şi spre a vă pregăti pentru orice situaţie asemănătoare care ar

apărea în viitor. [228]

- Aţi ajuns la rezultatul sperat?

- Aţi luat în considerare toţi factorii relevanţi ai rezultatului, aşa încât să nu fi

apărut factori noi după ce aţi pus în aplicare calea aleasă?

229

- Aţi face la fel în circumstanţe similare?

Exemple de rezolvare a problemelor etice

Pentru a exemplifica modul în care ar putea să funcţioneze în practică acest model de

rezolvare a problemelor etice, am ales două cazuri. Primul ridică problema unei relaţii duble.

Cel de-al doilea arată o dilemă etică pe care participanţii la atelierele de lucru pentru instruire

o consideră adesea ca fiind una dintre cele mai dificile cu care se poate confrunta un consilier.

Prezint cele două exemple mai degrabă pentru a arăta cum funcţionează modelul, şi nu pentru

a sugera că acele concluzii la care am ajuns eu sunt în mod obligatoriu corecte. Puteţi să

folosiţi acelaşi model, dar să ajungeţi la concluzii diferite.

Exemplul 1

Pam, fiica adolescentă a unei prietene, te abordează spre a-ţi cere consilierea. Nu o

cunoşti prea bine pe Pam, dar este evident că are dificultăţi emoţionale şi i-au

scăpat câteva aluzii care arată că nu mănâncă în mod corespunzător. Pam insistă

asupra faptului că, din punctul ei de vedere, eşti un consilier ideal. Nu eşti nici

prea străin, nici prea apropiat. Ea respinge orice recomandare de a consulta un alt

consilier. I-au fost necesare mai multe luni pentru a prinde curaj ca să-ţi vorbească.

Tu o întrebi pe mama ei, care îţi este prietenă. Ea susţine ideea şi se oferă să-ţi

plătească, oricare ar fi onorariul tău obişnuit. Tu simţi că prietenia ei este

importantă pentru tine.

Primul pas este acela de a formula o descriere succintă a dilemei. Elementele

principale sunt:

- dacă o accepţi pe Pam în calitate de clientă, te confrunţi cu o problemă

de loialitate împărţită între a pune pe primul loc interesele clientei, sau prietenia cu

mama ei. Ce se întâmplă dacă dificultăţile lui Pam implică relaţia ei cu mama, sau

poate un abuz în familie?

- o problemă suplimentară este tratarea confidenţialităţii vis a vis de

mamă, prietena ta. Presupui că nici Pam, nici mama ei nu înţeleg unele dintre

complicaţiile posibile ale propunerii făcute; [229]

230

- o altă problemă suplimentară: plătirea consilierii de către altcineva

decât clientul, când nu se cunoaşte sigur rolul persoanei în problema clientului.

Această problemă va fi abordată după ce au fost rezolvate celelalte.

Al doilea pas este acela de a înţelege a cui este până la urmă dilema? Aşa cum este

prezentată, Pam şi mama ei sunt de acord, iar tu eşti cel răspunzător pentru decizia de a

accepta sau a respinge rolul de consilier al lui Pam.

Al treilea pas este acela de a lua în considerare toate codurile şi îndrumările

disponibile. Code of Ethics and Practice for Counsellors al BAC le cere consilierilor „să

stabilească şi să păstreze nişte graniţe corespunzătoare în jurul relaţiei de consiliere.

Consilierii trebuie să ia în considerare efectele oricărei relaţii suprapuse ori preexistente”

(BAC, 1997: A5). Acest fapt ridică întrebarea dacă suprapunerea sau preexistenţa relaţiilor

poate fi evitată. Posibilitatea unei recomandări spre altcineva a fost prezentată, dar nu a fost

acceptată de Pam. Cerinţa suplimentară este aceea de a-i explica lui Pam implicaţiile păstrării

graniţelor şi, probabil, după aceea de a-i explica mamei. În ce fel pot fi confundate graniţele?

Din perspectiva clientului, există posibilitatea unei relaţii duble cu Pam, şi anume aceea de

„consilier” şi de „prieten al mamei” simultan. O problemă secundară este posibilitatea unei

relaţii duble cu mama lui Pam în calitate de „consilier al fiicei” şi de „prieten”. În literatura

britanică nu s-a publicat aproape nimic despre relaţiile duale, dar au fost tratate pe larg în

Statele Unite.

Barbara Herlihy şi Gerald Corey (1992) argumentează împotriva unei interziceri

automate a tuturor relaţiilor duble şi sugerează modelul arătat în Figura 15.1.

Nu există nici un fel de constrângeri legale aparente. Prin urmare, pasul următor este

să fie gândite toate căile de acţiune posibile. Acestea pot fi:

- Să refuzi să o accepţi pe Pam în calitatea de clientă, prezentând motivele.

- Să spui o „minciună nevinovată” pentru a nu o accepta pe Pam în calitate

de clientă, de exemplu, sunt prea ocupat, nu lucrez cu adolescenţii, etc.

- Să fii de acord să o consiliezi pe Pam, dar numai după ce înţelege

conflictele de interes posibile şi după ce s-a gândit cum doreşte să trateze

oricare dintre problemele legate de mama ei.

- Să fii de acord să o consiliezi pe Pam, dar, atâta vreme cât o vei consilia, să

reduci la minim contactul cu mama ei şi să ai o înţelegere clară atât cu

Pam, cât şi cu mama ei cu privire la confidenţialitate şi cu privire la ce se

poate comunica. [230]

231

232

Figura 15.1 Modelul de luare a deciziilor pentru relaţiile duble (Herlihy and Corey,

1992)

- Să accepţi riscul de a pierde un prieten, prin faptul că o consiliezi pe Pam.

Inevitabilă Evitabilă

Evaluaţi beneficiile şi riscurile posibile

Beneficii Riscuri

Obţineţi consimţământul dat

în cunoştinţă de cauză

Căutaţi să vă consultaţi cu cineva

Documentaţi-vă şi auto-monitorizaţi-vă

Obţineţi supervizarea consilierii

Evitaţi să intraţi în relaţii

conflictuale; explicaţi

motivele; faceţi o

recomandare spre alt

consilier, dacă este posibil.

Relaţia duală posibilă este:

233

- Să o consiliezi pe Pam o perioadă prestabilită, după care va avea loc

revizuirea şi evaluarea posibilităţii de a-i recomanda să continue cu

altcineva.

Etapa finală este alegerea unei căi posibile de a acţiona. Alegerea va depinde de

circumstanţele exacte ale situaţiei, evaluarea posibilităţii de a menţine nişte graniţe clare şi

posibilitatea de a fi în stare să o ajuţi pe Pam. Dacă m-aş confrunta cu această dilemă, eu aş

prefera să evit a intra în această relaţie dublă, pe motive etice. Este foarte posibil ca Pam să

aibă probleme cu mama ei şi să fie nevoită să exploreze şi să rezolve aceste probleme în

procesul de tratare a tulburărilor ei de alimentaţie. Prietenia mea cu mama ei tinde să

complice acest proces atât pentru Pam, cât şi pentru mine. Dacă ar fi un rol pe care mi l-aş

asuma, ar fi acela de a o ajuta pe Pam să găsească sursa de ajutor pe care o consideră

acceptabilă şi, eventual, să o prezint personal unui consilier sau terapeut înainte ca ei să

înceapă colaborarea. Voi fi destul de ferm cu privire la faptul că nu este de dorit să-mi asum

rolul de consilier în aceste circumstanţe şi voi fi destul de activ în a-i oferi lui Pam

informaţiile care ar putea [231] să o ajute în căutarea unei alte surse de ajutor. De obicei, eu

nu cer nici un fel de onorariu pentru oferirea acestor informaţii, aşa că această problema

suplimentară nu va apărea. Totuşi, aceasta este o problemă care apare mai des doar când aveţi

de a face cu tineri, aşa că mă voi referi la ea.

Problema secundară a plătirii onorariilor de către altcineva decât clientul este adesea

delicată, îndeosebi dacă relaţia clientului cu acea persoană care plăteşte ar putea să fie unul

dintre subiectele de tratat în consiliere. Este posibil ca acel client să se simtă vinovat cu

privire la faptul că foloseşte consilierea pentru a explora dificultăţile relaţiei cu binefăcătorul,

ca urmare, ar putea să evite subiectul acesta. Consilierul de asemenea poate să aibă inhibiţii

similare. Prin urmare, acest fel de contract poate să fie contrar unui angajament etic de a

respecta autonomia clientului, care implică promovarea activă a controlului clientului asupra

propriei vieţi. Există mai multe alternative:

- reducerea onorariilor la un nivel pe care clientul este în stare să-l plătească;

- clientul contribuie la onorariile plătite de altcineva;

- recomandarea ca banii pentru onorarii să-i fie oferiţi în dar clientului care

îşi asumă responsabilitatea pentru administrarea plăţii către consilier.

Oricare dintre aceste alternative ar fi de preferat faţă de plata directă de către mamă,

fapt care ar putea să complice şi mai mult contextul deja dificil al relaţiilor duble. Eu prefer să

reduc onorariile la un nivel pe care clientul poate să şi-l permită singur. Acest lucru asigură

234

calea cea mai bună de a-i oferi clientului controlul asupra relaţiei de consiliere. Totuşi, dacă

lucrul acesta nu este posibil, prefer ca clientul să contribuie la plătirea onorariilor şi să-şi ia

responsabilitatea de a administra plăţile.

Exemplul 2

Un client îţi spune confidenţial că are o boală transmisibilă sexual, care nu este

tratabilă şi poate să fie fatală. El nu ia nici o măsură de precauţie pentru a-şi

proteja partenerul sexual obişnuit şi nu şi-a informat partenerul despre starea lui de

sănătate.

Dilema cu care se confruntă consilierul este să păstreze confidenţialitatea, sau să

acţioneze spre a-l proteja pe partenerul clientului.

Aceasta este o situaţie care îi preocupă în mod deosebit pe consilierii persoanelor cu

HIV. Dilema este acută, din cauza temerii larg răspândite de HIV şi a prejudecăţii împotriva

persoanelor cu HIV, ceea ce înseamnă că orice acţiune spre a-l proteja pe partener ar putea să-

l expună pe client la riscuri suplimentare [232] de respingere socială, sau chiar mai rău.

Această dilemă nu apare doar pentru cazurile cu HIV, ci poate să apară şi în legătură cu bolile

mai uşor transmisibile cum ar fi hepatitele, sau tipurile netratabile de tuberculoză. Primul pas

implică descrierea elementelor cheie ale dilemei.

Al doilea pas este să decideţi cine are responsabilitatea pentru dilemă. În exemplul

acesta, responsabilitatea principală îi aparţine clientului. Responsabilitatea potenţială a

consilierului apare din faptul că se află în posesia unei informaţii care poate să fie folosită

spre a proteja pe cineva de o vătămare corporală gravă.

Pasul al treilea de identificare a ţintelor etice descoperă un teren care este într-o mare

parte comun unei varietăţi de profesiuni ce pot să se confrunte cu dilema aceasta. Majoritatea

ghidurilor etice sunt favorabile posibilităţii de călcare a confidenţialităţii cu scopul de a

proteja pe cineva de o vătămare fizică gravă. Code of Ethics and Practice for Counsellors al

BAC declară:

B.3.4 Pot să apară circumstanţe excepţionale care îi dau consilierului

temeiuri îndreptăţite pentru a crede că clientul sau alte persoane ar putea suferi

vătămări grave…. În asemenea circumstanţe, ori de câte ori este posibil, trebuie să se

caute o schimbare în acordul cu clientul cu privire la confidenţialitatea, cu excepţia

faptului că există şi temeiuri îndreptăţite de a crede că clientul nu mai este în stare să-

şi asume responsabilitatea pentru propriile fapte. De obicei, decizia de călcare a

235

confidenţialităţii trebuie să fie discutată cu clientul şi să fie luată numai după

consultarea cu un consilier supervizor sau, dacă acesta nu este disponibil, cu un

consilier cu experienţă (BAC, 1997; B3.4.1).

Prin urmare, codul prevede că un consilier are opţiunea de a-l avertiza pe partenerul

clientului, după ce a luat anumit măsuri de protecţie, dar nu-i impune datoria de a proceda aşa.

Codurile altor profesiuni care ar putea să se confrunte cu dilema aceasta ajung, de obicei, la

concluzii asemănătoare.

United Kingdom Central Council for Nursing, Midwifery and Health Visitors cer ca

practicienii acreditaţi să „protejeze toate informaţiile confidenţiale pe care le-au obţinut pe

parcursul practicii profesionale şi să facă dezvăluiri numai cu consimţământul pacienţilor şi

clienţilor, atunci când li se cere printr-un ordin judecătoresc, sau când pot să dovedească

faptul că dezvăluirea este în interesul publicului larg” (UKCC, 1996: s51). Îndrumările etice

date de General Medical Council (1988) şi de British Medical Association (1988) cu privire la

infecţia HIV cer o abordare similară a călcării confidenţialităţii, punând accentul pe obţinerea

consimţământului clientului.

Guidance on Partner Notification for HIV Infection, publicat de [233] Department of

Health (1992) indică datoria prevăzută de dreptul comun cu privire la confidenţialitate şi

datoriile legale suplimentare care li se aplică unor lucrători din sănătate, cu privire la bolile

venerice. Îndrumarea evidenţiază, de asemenea, nevoia de a recunoaşte că respectarea

confidenţialităţii „contribuie la protejarea sănătăţii publice”. Fără confidenţialitate, pacienţii

cu boli sexuale transmisibile, inclusiv infecţia HIV, ar putea să nu fie dispuşi să vină pentru

tratament şi consiliere”. Accentul din această îndrumare este pus pe evitarea unor presiuni

necorespunzătoare asupra clienţilor, sau pacienţilor pentru a-şi anunţa partenerii, şi pe

respectarea confidenţialităţii. O persoană cu HIV poate să fie încurajată să-şi informeze

partenerii (şi partenerii cu care îşi injectează drogurile) dar „să fie sfătuiţi într-o modalitate

imparţială şi să nu se exercite presiuni asupra lor”.

Acestea sunt îndrumările pentru lucrătorii care au o responsabilitatea importantă în

legătură cu tratamentul şi prevenirea infecţiilor cu HIV şi se întemeiază pe o experienţă

considerabilă în acest domeniu. Prin urmare, este destul de rezonabil ca un consilier care

lucrează în alte contexte să aleagă să adopte acest standard de practică.

Pasul următor al identificării tuturor căilor posibile de acţiune ar putea să cuprindă:

- a-l încuraja pe client să-şi informeze partenerul;

- a-l ajuta pe client să se pregătească în vederea informării partenerului,

învăţându-l cum să procedeze, sau repetând cu el ce trebuie să spună;

236

- a te oferi să fii prezent când partenerul este informat;

- a-l încuraja pe client să-şi modifice comportamentul sexual sau alte

comportamente spre a reduce riscul de a-şi infecta partenerul, de exemplu

sex protejat, sau abstinenţă.

Din experienţa mea, de obicei, situaţia se va rezolva prin alegerea corespunzătoare a

uneia dintre aceste strategii. Dacă situaţia nu este rezolvată, consilierul ar putea să considere

că a făcut tot ce se putea face din punct de vedere etic. Încă nu am întâlnit nici o situaţie în

care un client să continue a-şi pune partenerul în pericol, fără ca partenerului să i se spună

despre infecţia cu HIV a clientului meu. Anticipez că aş simţi că am făcut tot ce puteam din

punct de vedere etic, deşi aş continua să fiu îngrijorat cu privire la rezultatul pe care l-aş

considera nesatisfăcător. I-aş vorbi clientului despre îngrijorările mele, aşa încât clientul să nu

înţeleagă greşit că eu sunt de acord cu faptele lui. Sper că acest lucru l-ar încuraja pe clientul

meu să se gândească la căi alternative de a acţiona. Dacă această intervenţie nu a avut succes,

aş continua să încerc să găsesc o cale pe care clientul să fie dispus să o urmeze pentru a

îmbunătăţi situaţia. Totuşi, în activitatea mea nu a apărut această situaţie şi rapoartele spun că

este foarte rară în practica actuală. În ciuda acestui fapt, în atelierele de lucru, ea este

prezentată adesea ca fiind o situaţie care creează dilemele cele mai serioase [234] pentru

consilieri, prin urmare, merită să vă gândiţi la ea şi să ajungeţi la propriile decizii. În realitate,

un client care este hotărât să nu se gândească la consecinţele faptelor lui asupra unui partener,

de obicei nu caută consiliere, sau îi ascunde consilierului adevărata natură a situaţiei,

pretinzând că partenerul a fost informat, ori că a luat alte măsuri de precauţie. Din fericire

pentru consilieri, clienţii care vorbesc despre îngrijorarea lor cu privire la implicaţiile infecţiei

lor cu HIV pentru partenerii lor sunt, de asemenea, cei mai înclinaţi să dorească să-şi asume

responsabilitatea pentru găsirea unei căi etice de rezolvare a dilemei lor, îndeosebi dacă li se

poate oferi o susţinere corespunzătoare când partenerul este informat. Una dintre consecinţele

respectului pentru autonomia clientului şi faţă de o confidenţialitate atentă este însoţită uneori

de cunoştinţele neliniştitoare cu privire la riscurile pentru alte persoane şi de simţământul

neputinţei de a face ceva. Analiza etică ar putea să fie semnificativ schimbată, când şi

persoana aflată în pericolul de a fi infectată este clientul consilierului. În aceste circumstanţe,

consilierul are o obligaţie etică serioasă de a acţiona în interesul clientului, datorită relaţiei de

consiliere. Consilierul poate opta:

1. să nu spună nimic despre riscurile pe care le-a aflat de la un alt client;

2. să se asigure că clientul are cunoştinţe suficiente spre a se proteja fără a-i dezvălui

informaţiile aflate de la un alt client;

237

3. să discute cu clientul care riscă să infecteze un alt client, despre calea cea mai bună

de rezolvare a dilemei;

4. să anunţe persoana aflată în pericol, călcând confidenţialitatea.

Aceasta este una dintre situaţiile în care dreptul unui client la autonomie creează

posibilitatea de a-i face rău altui client. Opţiunea 1 nu face nimic pentru a rezolva situaţia.

Opţiunile 2 şi 3 oferă cele mai bune posibilităţi de rezolvare a conflictului etic şi, probabil, ar

trebui să fie examinate primele. S-a argumentat că, indiferent de principiul etic adoptat,

clientul care îi pune în pericol pe alţii a atins deja limitele drepturilor de a i se aplica

principiile respectării autonomiei clientului, urmăririi binelui clientului, sau fidelităţii,

deoarece consilierul este implicat în refuzul de a respecta aceleaşi drepturi faţă de alt client.

Dacă sunteţi de acord cu aceste argumente, aţi putea să vă simţiţi îndreptăţiţi, oricât de mult

aţi dori să nu faceţi lucrul acesta, să vă gândiţi serios la opţiunea 4, dacă nici una dintre

celelalte nu este eficientă. În legea britanică nu există nici o obligaţie generală de a-i salva pe

alţii de vătămări (Menlowe and McCall Smith, 1993). Totuşi, ar putea să fie o datorie egală de

a avea grijă de un altul dintre clienţii voştri, care este în pericolul de a fi infectat. Având în

vedere seriozitatea implicaţiilor [235] pentru ambii clienţi, precum şi posibilitatea de învinuire

legală a consilierului, ar fi înţelept să căutaţi un sfat juridic pentru circumstanţele specifice ale

dilemei etice.

Concluzie

Dilemele etice apar zilnic în consiliere. Dilemele cu un înalt nivel de dificultate, care

au apărut în exemplul al doilea din capitolul acesta, sunt relativ rare. Majoritatea tind să fie

din categoria celor care presupun opţiunea de a-i recomanda clientului să caute un alt

consilier, de a alege ce să fie discutat în supervizarea consilierii, sau de a stabili dacă clientul

a fost de acord cu calea propusă de voi. Pentru rezolvarea dilemelor etice este nevoie de

înţelepciune, cunoaştere şi simţământul că şi voi aveţi nevoie de curaj pentru a lua decizii şi

pentru a le susţine. Michael Carroll (1993) a comparat rezolvarea dilemelor etice cu

rezolvarea problemelor în general şi spune că acesta este un proces în care consilierii pot

ajunge tot mai abili pe măsură ce dobândesc experienţă. Modelul de rezolvare a problemelor

etice pe care l-am oferit nu este definitiv, dar are scopul de a fi folositor în consilierea de zi cu

zi. El este suficient de flexibil spre a conţine ideile provenite din oricare dintre cele şase surse

de etică profesională descrise în Capitolul 3. De obicei, dilemele etice creează dificultăţi

238

profesionale şi personale, dar pot să fie şi o sursă pentru acumularea de cunoştinţe noi (Bond,

1997), când cele învăţate sunt împărtăşite cu corpul profesional. [236]

239

16

Implicaţii pentru practică

În acest capitol conclusiv intenţionez să trec în revistă implicaţiile schimbărilor care au

avut loc între scrierea primei ediţii a acestei cărţi şi scrierea celei de a doua ediţii, o perioadă

de aproape şapte ani. Voi începe prin retrospectiva implicaţiilor practice ale schimbărilor din

lege. Din experienţa prezentărilor din cadrul conferinţelor, ştiu că există o preocupare a

consilierilor de a integra în practica lor ultimele schimbări legale. Cealaltă schimbare

importantă este o înţelegere tot mai bună a diversităţii opiniilor etice între consilieri şi

organizaţiile lor profesionale naţionale. Voi explora implicaţiile practice ale fiecărei poziţii

etice pentru lucrul cu clienţii. Deosebirile sunt foarte semnificative şi ridică întrebări

importante cu privire la integritatea colectivă a consilierilor şi la alte profesii care oferă terapii

prin vorbire. De asemenea, sunt implicaţii şi cu privire la modalitatea în care consilierii se

raportează unul faţă de altul la nivel profesional. Concluzionez prin a atrage atenţia asupra

importanţei înţelegerii principiilor eticii.

Implicaţiile schimbărilor recente în lege

Schimbările recente în lege ating aspecte centrale ale consilierii şi îndreptăţesc o

revizuire atentă a unor sfere de practică importante. [237]

Confidenţialitatea

Confidenţialitatea rămâne subiectul cel mai problematic şi dificil pentru consilieri. De

asemenea, este subiectul în jurul căruia există, probabil, cel mai mare potenţial de învinuiri

legale. Este important să avem în vedere fără încetare riscul consilierilor de a fi daţi în

judecată de către clienţi. Cazurile sunt foarte rare. Totuşi, orice sporire viitoare a litigiilor pare

să tindă în cea mai mare măsură spre preocuparea pentru obligaţia consilierilor de a respecta

confidenţialitatea. Capitolul 10 prezintă legea confidenţialităţii în detalii considerabile. Acesta

rămâne unul dintre domeniile legii aflate în dezvoltarea cea mai rapidă, îndeosebi cu privire la

240

protejarea informaţiilor personale sensibile. Dezvoltarea principală este o consecinţă a

clarificării legii cu privire la dreptul unui adult de a refuza tratamentul medical. Legea

confidenţialităţii şi legea consimţământului sunt strâns legate una de alta. Încercarea de a

rezolva orice dilemă legată de dezvăluirea informaţiilor despre clienţi prin obţinerea

consimţământului clientului pentru orice dezvăluire rămâne o practică temeinică. Una dintre

consecinţele hotărârii date în St George’s Healthcare NHS Trust v. S (1998) este că refuzul

unui adult de a permite dezvăluirea de informaţii confidenţiale trebuie să fie tratat cât se poate

de serios. În majoritatea situaţiilor, consilierul va trebui să respecte refuzul. Cele două

excepţii la acest fapt apar când există o cerinţă legală de a face dezvăluirile, sau când

consilierul a evaluat situaţia cu atenţie şi a ajuns la concluzia că dezvăluirea va putea să fie

apărată din punct de vedere legal.

Celelalte schimbări principale se referă la modificările legii cu privire la combaterea

consumului ilicit de droguri. Aceste modificări sugerează că nu ar fi înţelept să încercăm să

rezolvăm dilemele profesionale legate de traficul de droguri, prin încercarea de a obţine

consimţământul clientului pentru dezvăluirea informaţiilor. Drug Trafficking Act 1986

(modificat prin Criminal Justice Act 1993) cere dezvăluirea informaţiilor sau a suspiciunii că

o persoană ascunde bani obţinuţi prin traficul de droguri, chiar dacă aceste informaţii au ajuns

la cineva în timpul desfăşurării unei meserii, profesii, afaceri sau altei ocupaţii. Legislaţia

aceasta are ca ţintă persoanele care lucrează în serviciile bancare şi financiare, dar criteriile se

extind mult mai mult şi îi vor include şi pe consilierii plătiţi. Faptul de a nu dezvălui

informaţiile constituie o infracţiune, iar acela de a informa persoana vizată că ai dezvăluit

informaţiile către autorităţi constituie o altă infracţiune. Îndrumările cu privire la testele şi

tratamentele obligatorii impuse dependenţilor de droguri prin hotărâre judecătorească, care au

fost făcute în Crime and Disorder Act 1998, recunosc faptul că o persoană care supusă

terapiei printr-o hotărâre judecătorească va avea drepturi la confidenţialitatea mai limitate

decât persoanele care au fost clienţi sau pacienţi voluntari.

Clientul aflat în pericolul de a-şi produce vătămări

Clienţii care îşi produc vătămări grave, sau care sunt consideraţi în pericolul de a se

sinucide le creează consilierilor dileme etice serioase. Nu este surprinzător că opiniile

consilierilor cu privire la modalitatea cea mai bună din punct de vedere etic de a-i răspunde

cuiva aflat în această situaţie sunt împărţite. Raţionamentele aflate în spatele acestor opinii

241

diferite sunt explorate în Capitolul 7. Clarificarea legii cu privire la dreptul acordat adulţilor

de a refuza tratamentele pentru boli care le ameninţă viaţa are implicaţii vaste. Principiile

evidenţiate în St George’s Healthcare NHS Trust v. S (1998) afirmă cu seriozitate dreptul

adulţilor de a refuza tratamentul, chiar dacă, aşa cum a fost în acest caz, viaţa fătului şi a

mamei sunt puse în pericol. Raţionamentul legal care a determinat rezultatul acestui caz are

implicaţii mai largi. Ca urmare, în virtutea Mental Health Act 1983, dacă se consideră că

suferă de o boală mintală specificată, cum ar fi depresia ori schizofrenia, o persoană are

dreptul de a refuza tratamentul, sau de a-i permite consilierului să iniţieze o recomandare spre

alte surse de ajutor. Dacă un consilier are temeiuri îndreptăţite să creadă că persoana

respectivă are o boală mintală care intră sub incidenţa termenilor acestei legi, ar putea fi

apărat legal pentru faptul de a nu respecta refuzul de a primi tratamentul, contactând un grup

profesional, sau un medic psihiatru. Dacă metoda intenţionată de client spre a se sinucide sau

spre a-şi aduce vătămări îi pune pe alţii în pericolul unor vătămări fizice, probabil că

nerespectarea refuzului clientului poate fi apărată legal. În majoritatea celorlalte situaţii,

clientul adult are dreptul de a refuza orice formă de tratament, chiar dacă aceasta intră în

conflict cu acţiunile considerate a fi spre binele lui. Folosirea clauzelor de excepţie din

informarea pre-consiliere, sau din orice contract cu clientul, prin care consilierului i se

îngăduie să caute surse suplimentare de ajutor, sau să nu respecte confidenţialitatea pentru

clienţii consideraţi a fi în pericolul de a-şi produce vătămări este nerecomandabilă legal. Dacă

nu existe alte motive legale, asemenea clauze sunt lipsite de succes, când sunt folosite pentru

a trece peste refuzul clientului.

Persoanele tinere

Legea care este aplicabilă în cea mai mare măsură cu privire la tineri nu s-a schimbat

substanţial în anii recenţi. Consilierii cer consimţământul unui părinte spre a lucra cu copiii

sub 16 ani, cu excepţia faptului că tânărul este considerat a avea suficientă inteligenţă şi

capacitate de înţelegere pentru a-şi da singur consimţământul. Tinerii peste 16 ani sunt

presupuşi a avea capacitatea de a-şi da consimţământul pentru consiliere. Legea face

deosebire între capacitatea unei persoane tinere de a-şi da consimţământul pentru un tratament

şi capacitatea de a refuza tratamente care salvează viaţa. Această deosebire poate să apară în

consiliere şi [239] ar putea să îndreptăţească actul unui consilier de a nu respecta refuzul unei

persoane tinere de a accepta tratamente care salvează viaţa. Cazurile se referă în cea mai mare

parte la tulburările de alimentaţie şi la refuzul transfuziilor de sânge din motive religioase, dar

242

în celelalte situaţii se aplică principiile. Impunerea unui tratament împotriva voinţei unei

persoane tinere necesită adesea o hotărâre judecătorească. O consiliere sporită ar putea să-i

ofere tânărului ajutorul în vederea hotărârii de a refuza, sau de a-şi da consimţământul şi este

posibil să fie necesară pentru a ajuta pe cineva să înţeleagă consecinţele tratamentului impus.

Deşi fiecare caz este hotărât în conformitate cu circumstanţele particulare, se pare că există o

tendinţă spre găsirea de motive pentru a impune tratamentul. Îndată ce o persoană ajunge la

vârsta de 18 ani, se aplică principiile cu privire la dreptul unui adult de a refuza tratamentul

medical, chiar dacă urmarea este moartea.

Notele de consiliere

Legea cu privire la notele de consiliere este revizuită constant, îndeosebi prin aplicarea

progresistă a Data Protection Act 1998 şi a instrumentelor şi directivelor legale europene. Nu

există nici o cerinţă legală care să-i oblige pe consilieri să întocmească note de consiliere, deşi

recomandarea legală generală încurajează consemnările consecvente, cu excepţia faptului că

există motive întemeiate pentru a nu proceda aşa, cum ar fi dificultatea de a le păstra într-o

siguranţă rezonabilă. Este bine să considerăm că toate notele păstrate în învăţământ, servicii

sociale şi sănătate pot fi văzute de subiecţi şi, probabil, de familia lor, în cazul tinerilor.

Tendinţa generală este aceea de a întări dreptul indivizilor de a vedea informaţiile personale

sensibile care au fost notate cu privire la ei. Pe lângă drepturile legale de acces, orice client

poate să ceară un ordin judecătoresc de impunere pentru prezentarea notelor care constituie

dovezi într-un caz juridic. Cazul nu trebuie să fie neapărat împotriva consilierului. Situaţiile

cele mai frecvente în care consilierilor li se cere să prezinte într-o curte judecătorească dovezi,

cu sau fără notele lor, sunt legate de tulburările fizice şi emoţionale suferite după accidentele

de circulaţie. De asemenea, dovezile consilierilor sunt cerute cu o frecvenţă tot mai mare în

cazurile de infracţiuni în care clientul a fost victima unei agresiuni sexuale, sau unui viol, sau

într-o proces de custodie a copiilor în instanţele pentru familie.

Provocarea diversităţii etice

Într-un fel, faptul că între consilieri sunt deosebiri de opinie cu privire la

comportamentele considerate a fi corespunzătoare din punct de vedere etic pare a fi

neremarcabil. Consilierii aduc în munca lor diversitatea valorilor şi culturilor personale care

243

poate fi găsită în societate. Este posibil ca această diversitate să se extindă. În prezent,

consilierea este predominant o activitate a clasei de mijloc albe, dar diversitatea provenienţei

sociale, etnice şi culturale se extinde treptat. Unele organizaţii profesionale caută să

accelereze o tendinţă care a fost foarte lentă, din cauza lipsei de consilieri credibili în anumite

sectoare ale comunităţii care sunt marginalizate şi discriminate social. Pe măsură ce domeniul

consilierii cuprinde tot mai mult din diversitatea socială şi culturală, una din consecinţele

acestui rezultat vrednic de dorit din punct de vedere etic va fi să se extindă mai mult varietatea

eticii şi a valorilor individuale. Dacă nu îşi monitorizează afirmaţiile etice, este posibil ca

organizaţiile profesionale să ajungă o piedică în calea lărgirii participării la oferirea

consilierii, prin faptul că va împiedica să ajungă consilieri unele persoane din anumite

sectoare ale societăţii. Din această perspectivă, favorizarea unor priorităţi etice diferite ar

putea să aducă unele avantaje în organizaţiile profesionale principale.

În Capitolul 4 a făcut o analiză a codurilor şi îndrumărilor etice ale organizaţiilor

profesionale preocupate de consiliere. Această analiză a indicat că BAC a acordat prioritate

eticii autonomiei, iar sectorul de consiliere psihologică al BPS a acordat prioritate eticii

fidelităţii. Cele două principii etice sunt foarte strâns legate prin faptul că, în modalităţi uşor

diferite, sunt întemeiate pe idei cu privire la tratarea oamenilor ca scop în sine şi nu doar ca

mijloace de a atinge un scop. Etica autonomiei se potriveşte foarte bine cu condiţiile

fundamentale ale consilierii centrate pe persoană şi cu o mare parte din tradiţia umanistă în

terapie. Ea este deosebit de compatibilă cu planul terapeutic radical de a respecta gândirea

clienţilor şi capacitatea lor de a hotărî ce este mai bine pentru ei. O etică a fidelităţii

concentrează atenţia asupra relaţiilor terapeutice şi asupra semnificaţiei etice a faptului de a fi

demn de încredere. Am sugerat că aceasta ar putea să fie un punct de vedere important de

evidenţiat într-o societate ştiinţifică tradiţională, în care accentul ar fi pus de obicei pe o

observare obiectivă şi detaşată, în loc de a fi pus pe preţuirea relaţiei. Etica autonomiei şi etica

fidelităţii sunt legate strâns în ce priveşte importanţa pe care o atribuie puterii de influenţă a

clientului în relaţia de consiliere şi în găsirea căilor menite să le sporească la maxim. Pe de

altă parte, etica urmăririi binelui clientului, adoptată de UKCP îi transferă consilierului

autoritatea şi responsabilitatea de a hotărî ce este cel mai bine pentru client. Avantajul acestei

etici este acela că evidenţiază responsabilitatea consilierului de a acţiona în interesul binelui

clientului. COSCA a adoptat o combinare între etica autonomiei şi cea a urmăririi binelui

clientului. [241]

Semnificaţia acestor divergenţe în prioritatea etică ar fi uşor de exagerat şi, dacă

fiecare organizaţie ar fi afirmat cu vehemenţă prioritatea etică aleasă, în detrimentul tuturor

244

celorlalte, acest fapt ar dezbinat mult mişcarea de consiliere. Totuşi, prioritatea etică este

susţinută de o serie de angajamente secundare şi, ca o consecinţă, între poziţiile etice adoptate

cu privire la anumite subiecte există un teren comun destul de vast. În practică, deosebirile

cele mai semnificative sunt legate de administrarea informaţiilor confidenţiale în echipele

multidisciplinare şi în cerinţa de a beneficia de supervizarea consilierii. La fel de importat este

să nu se diminueze confuzia pe care pot să o creeze clienţilor aceste divergenţe în etică şi în

practică, sau posibilitatea de a submina integritatea terapiilor prin vorbire în ansamblul lor.

Mie nu îmi este clar dacă aceste deosebiri între organizaţiile naţionale profesionale au apărut

neintenţionat, sau ca rezultat al unei hotărâri premeditate. Deosebirile ar putea să fie doar

nişte consecinţe neexaminate ale procedurilor politice din cadrul fiecărei organizaţii. Pe de

altă parte, ele ar putea să reprezinte deosebiri etice voite care delimitează nişte graniţe

profesionale. Încă mai este mult de lucru pentru a clarifica mesajul comunicat de aceste

deosebiri. Între timp, consilierul este sfătuit trateze cu o oarecare precauţie preferinţele etice

ale organizaţiei lui profesionale. Chiar dacă între organizaţii ar fi existat o unanimitate din

punct de vedere etic, eu aş dori totuşi să susţin mai degrabă o vigilenţă etică, decât o aderare

oarbă la un cod. Cu toate acestea, divizarea actuală între organizaţiile profesionale întăreşte

nevoia de vigilenţă etică. Un aspect al împăcării cu diversitatea etică din mişcare de consiliere

este valoarea transferului aptitudinilor de ascultare atentă a clienţilor noştri în felul în care

consilierii se ascultă unul pe altul spre a clarifica lucrurile comunicate cu privire la rolul

nostru, îndeosebi cu privire la semnificaţia deosebirilor între rolurile aparent similare.

Importanţa vigilenţei etice

Scrierea acestui capitol despre schimbările recente şi posibile în contextul etic mai larg

în care lucrează consilierii din Marea Britanie a evidenţiat nivelul de dificultate cu care se

confruntă consilierii care doresc să lucreze etic. Înţelegerea tot mai mare pe care o am cu

privire la diversitatea poziţiilor etice adoptate de consilierii individuali, de organizaţiile de

consiliere şi de diferite culturi a făcut ca scrierea acestei cărţi să fie mult mai dificilă decât a

primei ediţii. Ea a pus greu la încercare modul meu precedent de a gândi şi anticipez că va

continua. Când reflectez la implicaţiile practicii mele, sper că ajung să fiu tot mai dispus să-i

ascult cu atenţie pe clienţii care sunt angajaţi conştiincios faţă de principii etice diferite de

cele care îmi sunt familiare, sau pe care eu le consider acceptabile. Observ că sunt mai atent în

încercarea de a înţelege părerile etice ale colegilor. În timp ce îi instruiam pe consilieri, am

245

ajuns categoric mai dedicat încurajării vigilenţei etice, şi nu aderării la un set de reguli etice,

indiferent cât de remarcabilă ar fi sursa lor. A fi etic nu înseamnă doar a lupta cu problemele

într-o modalitate sistematică şi atentă, ci şi aţi asuma responsabilitatea personală pentru a

acţiona etic. Acestea sunt componentele principale ale vigilenţei etice. A declina această

responsabilitate unei organizaţii profesionale, sau unui text este un act lipsit de etică într-o

profesie ce se ocupă fundamental de relaţiile dintre oameni, în diversitatea lor. Acest fapt

aşază o povară grea pe umerii consilierilor. Povara este cea mai mare, când modalitatea de a

rezolva o dilemă etică nu este clară, sau în confruntarea cu incertitudinile cauzate de

schimbarea circumstanţelor în care este acordată consilierea. De obicei, incertitudinea nu este

confortabilă, dar, în opinia mea, un grad de incertitudine constituie o componentă inevitabilă a

consilierii, atât pentru consilier, cât şi pentru client.

Când îi instruiesc pe consilieri, sunt cât se poate de îngrijorat de acei studenţi care

reacţionează la dificultatea de a găsi o poziţie etică, abandonând problema şi ajungând

indiferenţi faţă de semnificaţia ei. La fel de îngrijorat sunt pentru oamenii care au o reacţie

opusă, căutând să impună ca modalitate de a elimina orice incertitudine, o poziţie etică rigidă

şi îngustă. Ambele poziţii sunt cotraproductive pentru binele etic al mişcării consilierii în

general şi par să limiteze abilitatea consilierilor de a se angaja faţă de componenta etică aflată

adesea în problemele pe care ni le prezintă clienţii. Sper că această carte va încuraja vigilenţa

etică a consilierilor şi a altora, sporind înţelegerea semnificaţiei eticii profesionale în

acordarea serviciilor de consiliere şi contribuind a asigurarea unui temei pentru luarea unor

decizii etice mai bine documentate. [243]

246

Note suplimentare

Nume şi adrese utile

Asociaţii profesionale

American Counseling Association (ACA)

5999 Stevenson Avenue

Alexandria

Virginia 22304-3300

USA

British Association for Counselling (BAC)

1 Regent Place

Rugby CV21 2PJ

British Psychilogical Society (BPS)

St Andrew’s House

48 Princess Road East

Leicester LE1 7DR

Confederation of Scottish Counselling Agencies (COSCA)

18 Viewfield Street

Stirling FK8 1UA Association for Counselling [244]

European Association for Counselling (EAC)

PO Box 6699

Dublin 2

Eire

Irish Association for Counselling and Therapy (IACT)

8 Cumberland Street

Dun Laoghaire

Co. Dublin

247

Eire

Relate Marriage Guidance

Herbert Gray College

Little Church Street

Rugby CV21 3AP

United Kingdom Council for Psachitherapy (UKCP)

167-169 Great Portland Street

London WIN 5FB

Asigurări profesionale pentru consilieri

Smithson Mason

SMG House

31 Clarendon Road

Leeds LS2 9PA

(Smithson Mason oferă reduceri pentru membrii British Association for Counselling şi

ai British Psychological Society)

Devitt Insurance Services Ltd.

Central House

32-66 High Street

Stratford

London E15 2PF

Psychologist’s Protection Society (PPS)

Standalone House

Kincardine

Alloa FK10 4NX [254]

Informaţii de specialitate

Pentru sfaturi generale şi de specialitate cu privire la drepturile şi obligaţiile financiare

şi legale:

Citizens Advice Bureaux – pentru servicii locale, vezi cartea de telefoane.

248

Pentru informaţii şi sfaturi cu privire la legea şi regulamentele referitoare la copiii şi

tinerii din Anglia şi Wales:

The Children Legal Centr

University of Essex

Wivenhoe Park

Colchester

Essex CO4 3SQ

Pentru informaţii despre serviciile locale, legea, regulamentele şi instruirea referitoare

la sănătatea mintale:

MIND

National Associations for Mental Health

Granta House

15-19 Broadway

Stratford

London E15 4BQ

Susţinere şi informaţii pentru clienţii exploataţi de consilieri, terapeuţi şi alte profesii

în domeniul sănătăţii

Prevention of Professional Abuse Network (POPAN)

1 Wyvil Court

Wyvil Road

London SW8 2TG [246]

249

Bibliografie

Allen, R.E. (1990), The Concise Oxford Dictionary of Current English, Oxford

University Press: Oxford.

American Association for Counseling and Development (AACD) (1988), Ethical

Standards of the American Association for Counseling and Development, American

Association for Counseling and Development: Alexandria, VA.

American Counseling Association (ACA) (1995), Code of Ethics and Standards of

Practice, American Counseling Association: Alexandria, VA.

Argyle, Michael (ed.) (1993), Social Skills and Health, Methuen: London.

Asquith, S. (ed.) (1993), Protecting Children: Cleveland to Orkney: More Lessons to

Learn?, HMSO: London.

Association for Student Counselling (ASC) (1991), HMI Inspection of Counselling

Services, Association for Student Counselling: Rugby.

Association for Student Counselling (ASC) (1991), Requirements for Accreditation,

Association for Student Counselling: Rugby.

Austin, Kenneth M., Moline, Mary E. and Williams, George T. (1990), Confronting

Malpractice – Legal and Ethical Dilemmas in Psychotherapy, Sage: Newbury Park,

CA.

Aveline, M., Shapiro, D.A., Parry and Freeman, C. (1995), „Building research

foundations for psychitherapy practice”, în Aveline, M. and Sapiro, D.A. (editori)

Research Foundations in Psychotherapy Practice, Wiley: Chichester. [247]

Bancroft, John (1989) Human Sexuality and its Problems, Churchill Livingstone:

Edinburgh.

Banks, Sarah (1995), Ethics and Values in Social Work, Macmillan: Basingstoke.

Bauman, Z. (1993), Post-Modern Ethics, Blackwell: Oxford.

Beauchamp, T.L. and Childress, J.F. (1994), Princiles of Biomedical Ethics, ediţia a

patra, Oxford University Press: New York.

Bond, Tim (1991a), „Sex and suicide in the development of counselling”, Changes: an

International Journal of Psychology and Psychotherapy, 9 (4): 284-93.

Bond Tim (1991b), HIV Counselling – Report on National Survey and Consultation

1990, British Association for Counselling: Rugby.

250

Bond, Tim (1994), „Ethical standards and the exploitation of clients”, Counselling –

Journal of the British Association for Counselling, 4(3), Stop Press 2-3.

Bond, Tim (1997), „Therapists’ dilemmas as stimuli to new understanding and

practice”, în Dryden, Windy (ed.), Therapist’s Dilemmas, Sage: London.

Bond, Tim (1998), Confidentiality: Counselling and the Law – Information Guide No.1,

British Association for Counselling: Rugby.

Bond, Tim (1999), „Guidelines for professional practice”, în Bor, R. and Watts, M.

(editori), The Trainee Handbook: A Guide for Counselling and Psychotherapy

Trainees, Sage: London.

Bond, Tim and Cliff, David (1998), Trust Matters: The Management of Sensitive

Information Held by Drugs Agencies, Durham and Darlington Drug Action Team:

Durham.

Bowlby, John (1988), A Secure Base – Clinical Applications of Attachment Therapy,

Tavistock/Routledge: London.

Brammer, Laurence M. and Shostrum, Everatt L. (1982), Therapeutic Psychology –

Fundamentals of Counselling and Psychotherapy, Prentice-Hall: Englewood Cliffs,

NJ.

British Association for Counselling (BAC) (1984), Code of Ethics and Practice for

Counsellors, British Association for Counselling: Rugby.

British Association for Counselling (BAC) (1985), Counselling: Definition of Terms in

Use with Expansion and Rationale, British Association for Counselling: Rugby.

British Association for Counselling (BAC) (1990), Supervision – Information Sheet 8,

British Association for Counselling: Rugby.

British Association for Counselling (BAC) (1991), Companies Act 1991 –

Memorandum of Association of the British Association for Counselling, British

Association for Counselling: Rugby. [248]

British Association for Counselling (BAC) (1992), Complaints Procedure, British

Association for Counselling: Rugby.

British Association for Counselling (BAC) (1993), Membership Survey 1993 –

Individual Members and Organisations: A Short Summary of Results, British

Association for Counselling: Rugby.

British Association for Counselling (BAC) (1994), Accreditation Criteria, British

Association for Counselling: Rugby.

251

British Association for Counselling (BAC) (1995), Code of Ethics and Practice for

Supervision of Counsellors, British Association for Counselling: Rugby.

British Association for Counselling (BAC) (1996), Code of Ethics and Practice for

Trainers, British Association for Counselling: Rugby.

British Association for Counselling (BAC) (1997), Code of Ethics and Practice for

Counsellors, British Association for Counselling: Rugby.

British Association for Counselling (BAC) (1998a), Code of Ethics and Practice for

Those Using Counselling Skills at Work, British Association for Counselling: Rugby.

British Association for Counselling (BAC) (1998b), How Much Supervision Should You

Have? Information Sheet 3, British Association for Counselling: Rugby.

British Medical Association (BMA) (1981), Handbook on Medical Ethics, British

Medical Association: London.

British Medical Association Foundation for AIDS (1988) HIV Infection and AIDS:

Ethical Considerations for the Medical Profession, BMA: London.

British Psychological Society (BPS) (1991), Code of Conduct, Ethical Principles and

Guidelines, British Psychological Society: Leicester.

British Psychological Society (BPS) (1993), Code of Conduct, Ethical Principles and

Guidelines, British Psychological Society: Leicester.

British Psychological Society (BPS) (1995a), Guidelines for the Professional Practice

of Counselling Psychology, British Psychological Society: Leicester.

British Psychological Society (BPS) (1995b), Recovered Memories, British

Psychological Society: Leicester.

British Psychological Society (BPS) (1998), Regulations and Syllabus for the Diploma

in Counselling Psychology, British Psychological Society: Leicester.

Brooke, Rosalind (1972), Information and Advice Guidance, The Social Administration

Research Trust, G. Bell and Sons: London.

Burnard, Phillip (1989), Counselling Skills for Health Professionals, Chapman and Hall:

London.

Burnard, Phillip (1992), Perceptions of AIDS Counselling, Avebury: Aldershot. [249]

Butler-Sloss, E. (1988), Report of the Inquiery into Child Abuse Ioan Cleveland 1987,

HMSO: London, Cmnd 412.

Butler-Sloss, E. (1993), Protecting Children: Cleveland to Orkney: More Lessons to

Learn? HMSO, London.

252

Canadian Guidance and Counselling Association (CGCA) (1995), Guidelines for

Ethical Behaviour, Canadian Guidance and Counselling Association, Ottawa.

Carroll, Michael, (1996), „Ethical issues in organisational counselling”. Lucrare

nepublicată, Roehampton Institute, London.

Carroll, Michael, (1996), Counselling Supervision: Theory, Skills and Practice, Cassell:

London.

Casement, Patrick (1985), On Learning from the Patient, Tavistock/Routledge: London.

Children’s Legal Centre (1989), „A child’s right to confidentiality?” Childright, 57: 7-

10.

Children’s Legal Centre (1992), Working with Young People – Legal Responsibility and

Liability, Children’s Legal Centre: London.

Clarkson, Petrushka (1992), The Therapeutic Relationship, Whurr: London.

Cohen, Kenneth (1992), „Some legal issues in counselling and psychitherapy”, British

Journal of Guidance and Counselling, 20 (1): 10-26.

Confederation of Scottish Counselling Agencies (COSCA) (1996), Statement of Ethics

and Code of Practice, Confederation of Scottish Counselling Agencies: Stirling.

Consumers’ Association (1991), „Psychotherapy”, în Which? Way to Health, December:

212-15.

Craig, Yvonne S. (1998), Advocacy, Counselling and Mediation in Casework, Jessica

Kingsley: London.

Culley, Sue (1991), Integrative Counselling Skills in Action, Sage: London.

Department of Helth (1992) Department of Health Guidance: Additional Sites for HIV

Antibody Testing: Offering Voluntary Named HIV Antibody Testing to Women

Receiving Antenatal Care; Partner Notification for HIV Infection, HMSO: London.

Dryden, Windy (1990, Second Edition 1999), Rational-Emotive Counselling in Action,

Sage: London.

Dryden, Windy (1997), Therapists’ Dilemmas, second edition, Open University Press:

Milton Keynes.

Einzig, Hetty (1989), Counselling and Psychotherapy – Is It For Me?, British

Association for Counselling: Rugby.

Eldrid, John (1988), Caring for the Suicidal, Constable: London.

Firestone, R.W. (1997), Suicide and the Inner Voice, Sage: Thousand Oaks, CA. [250]

Foskett, John and Lyall, David (1988), Helping the Helpers – Supervision and Pastoral

Care, SPCK: London.

253

Friel, John (1993), In the Matter of the Powers of Her Majesty’s Inspectorate of Schools

to Inspect Counselling in Polytechnics, College of Further Education etc., Legal

opinion obtained by British Association for Counselling.

Friel, John (1998), In the Matter of the British Association for Counselling, the

Association for Student Counselling and the Association of Colleges, Legal opinion

obtained by British Association for Counselling.

Gawthop, J.C. and Uhlemann, M.R. (1992), „Effects of the problem-solving approach to

ethics trening”, Professional Psychology: Research and Practice, 23(1): 38-42.

Gibson, William T. and Pope, Kenneth S. (1993), „The ethics of counseling: a national

survey of certified counsellors”, Journal of Counseling and Development, 71: 330-6.

Giddens A (1991), Modernity and Self Identity: Self and Society in the Late Middle Age,

Polity Press: Cambridge.

General Medical Council (1988) HIV Infection and AIDS: The Ethical Considerations,

GMC: London.

Gillon, Raanan (1985), „Autonomy and consent”, în Lockwood, Michael (ed.), Moral

Dilemmas in Modern Medicine, Oxford University Press, Oxford, p.111-25.

Grant, Linda (1992), „Counselling: a solution or a problem?”, Independent on Suday, 19

aprilie: 22-3 şi 26 aprilie: 20.

Guardian Law Reports (1992), „Re.J. (a minor) (medical treatment)”, Guardian,

London, 22 iulie.

Gummere, Richard M. (1988), „The counselor as prophet: Frank Parsons 1854-1908”,

Journal of Counseling and Development, mai, 66: 402-5.

Halmos, Paul (1978), The Faith of Counsellors, Constable: London.

Hawkins, Peter and Catalan, Jose (1987), Attempted Suicide – A Practical Guide to its

Nature and Management, Oxford University Press: Oxford.

Hayman, Anne (1965), „Psychoanalyst subpoenaed”, The Lancet, 16 octombrie: 785-6.

Herlihy, Barbara and Corey, Gerald (1992), Dual Relationships, American Association

for Counseling and Development: Alexandria, VA.

Herlihy, Barbara and Corey, Gerald (1996), ACA Ethical Standards Casebook, ediţia a

cincia, American Counseling Association: Alexandria, VA.

Her Majesty’s Inspectorate (1988), Careers Education and Guidance from 5 to 16,

Department of Education and Science, HMSO: London. [251]

254

Heron, John (1990), Helping the Client – A Creative Practical Guide (revised version of

Six Category Intervention Analyses, 1975, 1986, 1989, publicată anterior de

University of Surrey), Sage: London.

Heyd, David and Bloch, Sidney (1991), „The ethics of suicide”, în Bloch, Sidney and

Chodoff, Paul (editori), Psychiatric Ethics, Oxford University Press: Oxford.

Hicks, C. and Wheeler, S. (1994), „Research: an essential foundation for counselling,

trening and practice”, Counselling – Journal of the British Association of Counselling,

5 (1): 38-40.

Hiltner, S. (1949), Pastoral Counselling, Abingdon: Nashville, TN.

Holmes, Jeremy and Lindley, Rechard (1991), The Values of Psychotherapy, Oxford

University Press: Oxford.

Hooper, Douglas (1988), „Invited editorial – ‘York 1988’”, Counselling – Journal of

the British Association for Counselling, noiembrie, 66:1-2.

House, R. and Totton, N (editori), (1997), Implausible Professions: Arguments for

Pluralism and Autonomy in Psychotherapy and Counselling, PCCS: Ros-on-Wye.

Houston, Gaie (1990), Supervision and Counselling, The Rochester Foundantion:

London

Howard, A. (1996), Counselling as a Profession: Status, Organisation and Human

Rights, program de conferinţă, International Association for Counselling: London, and

UNESCO: Paris.

Human Fertilisation and Embryology Authority (HFEA) (1991), Code of Practice,

Human Fertilisation and Embryology Authority: London.

Human Fertilisation and Embryology Authority (HFEA) (1992), Code of Practice,

Human Fertilisation and Embryology Authority: London.

Independent Law Report (1992), „Re T – Court of Appeal”, The Independent, London,

31 iulie.

Inskipp, Francesca (1986), Counselling: The Trainer’s Handbook, National Extension

College: Cambridge.

Inskipp, Francesca and Proctor, Brigid (1994), Making the Most of Supervision, Cascade

Publications: Twickenham.

Inskipp, Francesca and Proctor, Brigid (1995) Becoming a Counselling Supervisor,

Cascade Publications: Twinckenham.

255

International Association for Counselling (1998), Counselling as a Profession: Status,

Organisation and Human Rights, raport de conferinţă, International Association for

Counselling: London and UNESCO: Paris.

Jacobs, Michael (1988, ediţia a doua 1999), Psychodynamic Counselling in Action,

Sage: London. [252]

Jakobi, Stephen and Pratt, Duncan (1992), „Therapy note and the law”, The

Psychologist, mai: 219-21.

James, I. and Palmer, S. (editori) (1996), Professional Therapeutic Titles: Myths &

Realities, British Psychological Society: Leicester.

Jehu, Derek (1994), Patients ad Victims: Sexual Abuse in Psychotherapy and

Counselling, Wiley and Sons: Chichester.

Jenkins, Peter (1996), False or Recovered Memories? Legal and Ethical Implications

for Therapists, Sage: London.

Jenkins, Peter (1997), Counselling, Psychotherapy and the Law, Sage: London.

Laing, R.D. (1967), The Politics of Experience and The Bird of Paradise, Penguin:

Harmondsworth.

Law Commission (1981), Breach of Confidence, HMSO: London, Cmnd 8388.

Leisnner, Aryeh (1969), „Family Advice Service”, British Hospital Journal and Service

Review, 17 ianuarie: 120.

Masson, Jeffrey (1985), The Assault of Truth, Penguin: Harmondsworth.

Mays, J., Forder, A. and Keidan, O. (1975), Penelope Hall’s Social Services of England

and Wales, Routledge and Kegan Paul: London.

McGuire, Alec (1998), False Memory Syndrome, BAC: Rugby.

McLeod, John (1998), An Introduction to Counselling, ediţia a doua, Open University

Press: Buckingham.

Mearns, David (1991), „On being a supervisor”, în Dryden, Windy and Thorne, Brian

(editori), Trening and Supervision for Counselling in Action, Sage: London.

Megranahan, Michael (1989), Counselling – A Practical Guide for Employers, Institute

of Personnel Management: London.

Mellor-Clark, S. and Barkham, M. (1996), „Evaluating counselling”, în Bayne, R.,

Horton, I. and Bimrose, J. (editori), New Directions in Counselling, Routledge:

London.

Menlowe, Michael A. and McCall Smith, Alexander (1993), The Duty to Rescue: The

Jurisprudence of Aid, Dartmouth: Aldershot.

256

Miller, Alice (1990), Thou Shalt Not Be Aware – Society’s Betrayal of the Child, Pluto

Press: London.

Mowbray, R. (1995), The Case against Psychotherapy Registration: A Conservation

Issue for the Human Potential Movement, Trans Marginal Press: London.

Munro, Anne, Manthei, Bob and Small, John (1988), Counselling: The Skills of

Problem-Solving, Longman Paul: Auckland, New Zeeland, and Routledge: London.

Murgatroyd, Stephen (1985), Counselling and Helping, British Psychological Society:

Leicester, and Methuen: London. [253]

Musgrave, Arthur (1991), What Is Good Advice Work?, NAYPCAS material pentru

dezbatere, Youth Acces: Leicester.

National Association of Citizens Advice Bureaux (1990), „Quality of advice: NACAB

membership scheme requirements”, 3(1) în National Homelessness Advice Service –

Guidance on CAB Minimum Housing Advice Standards, National Citizens Advice

Bureaux: London.

New Zealand Association of Counsellors (1998), „Code of ethics” în New Zealand

Association of Counsellors Handbook 1998, New Zealand Association of Counsellors:

Auckland, New Zealand.

Nickel, James (1988), „Philosophy and policy”, în Rosenthal, D.M. and Shehad, F

(editori), Applied Ethics and Ehical Thory, University of Utah Press: Salt Lake City.

Page, Steve and Wosket, Val (1994), Supervising the Counsellor: A Cyclical Model,

Routledge: London.

Palmer Barnes, F. (1998), Complaints and Grievances in Psychotherapy: A Handbook

of Ethical Practice, Routledge: London.

Paradise, L.V. and Siegelwaks, B. (1982), „Ethical trening for group leaders”, Journal

for Specialists in Groupwork, 7(3): 162-6.

Parsall, J. (1998), New Oxford Dictionary of English, Oxford University Press: Oxford.

Pope, K.S. (1988), „How clients are harmed by sexual contact with mental health

professionals: the syndrome and its prevalence”, Journal of Counseling and

Development, 67: 222-6.

Pope, K.S. and Bouhoutsos, J.C. (1986), Sexual Intimacy between Therapists and

Patients, Praeger Press: New York.

Pope, K.S. and Vasquez, M.J.T. (1991), Ethics in Psychotherapy and Counseling – A

Practical Guide for Psychologists, Jossey-Bass: San Francisco, CA.

257

Prevention of Professional Abuse Network (POPAN) (1998), „Who is abused and who

abuses?” în Annual Report 1997-8, Prevention of Professional Abuse Network:

London.

Pritchard, C. (1995), Suicide – the Ultimate Rejection? A Psycho-social Study, Open

University Press: Buckingam.

Proctor, Brigid (1988), „Supervision: a co-operative exercise in accountability”, în

Marken, Mary and Payne, Malcom (editori), Enabling and Ensuring Supervision in

Practice, National Youth Bureau: UK.

Reason, Peter and Rowan, John (1981), Human Inquiry: A Sourcebook of New

Paradigm Research, Wiley: Chichester.

Reiter-Theil, Stella, Eich, Holger and Reiter, Ludwig (1991), „Informed consent in

family therapy – necessary discourse and practice”, Changes: and International

Journal of Psychology and Psychotherapy, 9(2): 91-100. [254]

Rogers, Carl (1980), A Way of Being, Houghton Mifflin: Boston, MA.

Rogers, W.V.H. (1998), Winfield and Jolowicz on Tort, ediţia a cincisprezecea, Sweet

and Maxwell: London.

Rowan, John (1983), The Reality Game – A Guide to Humanistic Counselling and

Therapy, Routledge and Kegan Paul: London.

Rowan, John (1988), „Counselling and the psychology of furniture”, Counselling –

Journal of the British Association for Counselling, 64: 21-45.

Russel, Janice (1993), Out of Bounds – Sexual Exploitation in Counselling and Therapy,

Sage: London.

Russel, Janice (1996), „Sexual Exploitation in counselling in future developments in

counselling”, în Bayne, R., Horton, I. and Bimrose, J. (editori), New Directions in

Counselling, Routledge: London, p.65-78.

Russel, Janice, Dexter, Graham and Bond, Tim (1992), A Report on Differentiation

between Advice, Guidance, Befriending, Counselling Skills and Counselling, British

Association for Counselling: Rugby, and Department of Employment: London.

Rutter, Peter (1989), Sex in the Forbidden Zone, Mandala: London.

Schutz, B.M. (1982), Legal Liability to Psychotherapy, Jossey-Baas: San Francisco, CA.

Scoggins, M., Litton, R., and Palmer, S. (1997), „Confidentiality and the law”,

Counselling – Journal of the British Association for Counselling, 8(4): 258-62.

Segal, Julia (1985), Phantasy in Everyday Life, Penguin: Harmondsworth.

258

Shohet, Robin and Wilmot, Joan (1991), „The key issue in the supervision of

counsellors: the supervisory relationship”, în Dryden, Windy and Thorne, Brian

(editori), Training and Supervision for Counselling in Action, Sage: London.

Soisson, E., Vandecreek, L. and Knapp, S. (1987), „Thorough record keeping: a good

defense”, Professional Psychology: Research and Practice, 18(5): 498-502.

Stadler, Holly A. (1986a), Confidentiality: The Professional’s Dilemma – Participant

Manual, American Association for Counseling and Development: Alexandria, VA.

Stadler, Holly A. (1986b), „Making hard choices: clarifying controversial ethical

issues”, Counseling and Human Development, 19(1): 1-10.

Standing Conference on Drug Abuse (SCODA) (1994), Building Confidence: Advice

for Alcohol and Drug Services on Confidentiality Practices, Standing Conference on

Drug Abuse/Alcohol Concern: London.

Sugarman, Leonie (1992), „Ethical issues in counselling at work”, British Journal of

Guidance and Counselling, 20(1): 64-74.

Skyes, J.B. (1982), The Concise Okford Dictionary of Current English, Oxford

University Press: Oxford. [255]

Syme, Gabrielle (1994), Counselling in Independent Practice, Open University Press:

Buckingham.

Syme, Gabrielle (1997), „Ethical issues concern us”, Voice of Counselling, august.

Szasz, Thomas (1986), „The case against suicide prevention”, American Psychologist,

41: 806-12.

Thistle, R. (1998), Counselling and Psychotherapy in Private Practice, Sage: London.

Thompson, Andrew (1990), A Guide to Ethical Practice in Psychotherapy, John Wiley

and Sons: New York.

Thorne, Brian (1984), „Person-centred therapy”, în Dryden, Windy (ed.), Individual

Therapy in Britain, Harper and Row: London.

Thorne, Brian (1992), „Psychotherapy and counselling: the quest for differences”,

Counselling, Journal of British Association for Counselling, 3(4): 244-8.

Thorne, Brian and Mearns, David (1988, ediţia a doua 1999), Person-Centred

Counselling in Action, Sage: London.

Times Law Reports (1992), Nichols v. Rushton, The Times, London, 19 iunie.

United Kingdom Central Council for Nursing, Midwifery and Health Visitors (UKCC)

(1996), Code of Professional Conduct, United Kingdon Central Council for Nursing,

Midwifery and Health Visitors: London.

259

United Kingdom Council for Psychotherapy (UKCP) (1993), Training Requirements,

United Kingdon Council for Psychotherapy: London.

United Kingdom Council for Psychotherapy (UKCP) (1996), Recovered Memories of

Abuse, United Kingdon Council for Psychotherapy: London.

United Kingdom Council for Psychotherapy (UKCP) (1998), Ethical Requirements of

Member Organisations, United Kingdon Council for Psychotherapy: London.

Wacks, R. (1989), Personal Information: Privacy and the Law, Claredon Press: Oxford.

Wise, C. (1951), Pastoral Counselling: Its Theory and Practice, Harper and Bros: New

York.

Woolfe, R., Morgatroyd, S. and Rhys. S. (1987), Guidance and Counselling in Adult

and Continuing Education: A Developmental Perspective, Open University Press:

Milton Keynes.

Zytowski, D. (1985), „Frank, Frank! Where are you now that we need you?”

Counselling Psychologist, 12: 129-35. [256]

260

Index

abilitate şi grijă rezonabilă, 121-2

abuz asupra copiilor, raportare, 156

abuz sexual, 141

şi falsa memorie, 129-30, 131, 133

abuzul supervizorilor, 192

acces la notele de consiliere, 197-203

Acces to Health Records Act 1990, 198-200

Acces to personal Files Act 1987, 198

acorduri scrise, 89

acreditare legală, 14-15, 119

acreditare, 4-5, 115-16, 117

acreditare, 4-5, 117

acţiune socială, 22, 94

administratori, responsabilitatea faţă de, 70-8, 185-6

agenţie:

responsabilitate faţă de, 187-9

regulamentul agenţiei ca sursă de înţelegere etică, 42-4

întocmirea notelor, 197

agresiune sexuală, 141

confidenţialitatea şi dovada cu privire la, 160-1

ajutor medical, sfatul de a căuta, 72, 102

ajutorarea, 20

Aled Richards Trust, 29

alegerea consilierului, 84-6, 94

ambivalenţă

American Counselling Association, 19, 49

îndrumările cu privire la schimbul în natură, 137

şi relaţiile sexuale, 144

anonimatul din rapoartele, 196-7

angajatori:

261

accesul la consemnări, 198

dezvăluirea informaţiilor către, 157-8

aptitudini pentru consiliere, 24

consilierea deosebită de, 31-5

Argyle, M., 33

Aristotel, 47

asigurarea calităţii, 212-13

asigurarea pentru învinuiri publice, 66

asociaţii profesionale, 241

determinarea competenţei, 115-18

îndrumări etice, 54-62, 244-5

Association for Student Counselling, 214, 217

aşteptările de la rolul consilierilor, 176

atracţie sexuală, 142

Austin, K., 194, 204

autodeterminarea, 22, 23, 33, 41, 56 vezi, de asemenea, autonomia

auto-monitorizarea, 210-13

autonomia, 41, 47, 60, 81-95, 114, 214

confidenţialitatea şi, 153, 166

pentru consilieri, 169-70

consilierilor şi clienţilor, 90-4

dilemele, 75-81, 235

dezvăluirea concepţiilor consilierilor, 128-9

protecţia legală a, 103-4

ca prioritate, 58, 59

tinerii şi, 163, 164

avocatură, 24

avort, 91

Bacon, Francis, 21

Bancroft, J., 76, 77, 78

Banks, S., 42

Barnes, F.P., 13-14

Beauchamp, T., 47

bilanţul serviciului, 211-13

262

Bloch., S., 99

boală mintală, 97, 103, 239

Bolam v Friern Hospital Management Committe, 68,194

Brammer, L.M., 29-30

British Association for Counselling (BAC), 3, 25, 35, 57, 70, 241

şi autonomia, 58

Code of Ethics and Practice, 34, 54, 174, 230, 233

şi confidenţialitatea, 153, 154

şi contractele, 88-9

criterii de acreditare, 117

definiţia consilierii, 22-3, 29

şi observarea consilierii, 214, 216

despre activitatea sexuală, 140, 143

Standards and Ethics Committe, 91, 172, 214, 216

şi supervizarea, 181, 182, 183, 186, 190, 192

British Association of Sexual and Marital Therapists, 144

British Medical Association (BMA), 233

British Psychological Society (BPS), 3, 241

şi autonomia, 81, 88, 90

Code of Conduct, Ethical Principles and Guidelines, 54-5, 57

şi confideţialitatea, 154

criterii de acreditare, 5, 116-17

definiţia consilierii, 23

Brooke, R., 25

Burnard, P., 20

cadrul etic, 53-62

calomnie, 173

CAMPAGN, 125

Carroll, M., 183, 236

Casemore, R., 215

caz legal, 50

cazul Ramona, 130

căi de acţiune în rezolvarea problemelor, 227-8

călcări ale confidenţialităţii care pot fi apărate, 158-9

263

călcări obligatorii ale confidenţialităţii, 159-62

Children Act 1989, şi obligaţiile legale de dezvăluire, 159-60

Children’s Legal Centre, 152, 246

Childress, J., 47

Citizens Advice Bereaux, 25-6, 246

clienţi:

accesul la consemnări, 198-200

dilemele, 224-5

datoria de confidenţialitate, 165-6

siguranţa, 56, 65-70

clienţii înclinaţi spre sinucidere, 96-8

evaluarea riscului, 104-6

şi confidenţialitatea, 102-3, 144

Ellis şi, 78

intervenţie/non-intervenţie, 100-3

drepturile legale ale, 100-1, 102-3, 113, 176,

coduri de etică, 3, 44-6, 51, 54-6

echilibrul principiilor etice în, 58-61

călcarea, 45

compararea conţinuturilor, 56-8

Cohen, K., 68, 69, 73, 179, 194

colectarea de date, pentru monitorizare, 211-12

colegi, responsabilitatea faţă de, 175-7

compatibilitate pentru decizii autonome, 94-5

competenţa consilierilor, 11, 114-15, 125-6, 126

aspecte determinate extern, 115-20

şi funcţionarea deficitară, 123-5

legea şi, 121-2

auto-evaluată, 123

comportament sexual greşit, 138-45

comunicare, 32-3

comunitatea socială, responsabilitatea faţă de, 177-80

concepţii religioase, 38-9, 106

Confederation of Scottish Counselling Agencies (COSCA), 3, 53, 88

264

şi confidenţialitatea, 154

criterii pentru acreditare, 117

îndrumări etice, 54, 55, 57, 59, 241

şi supervizarea, 186

Confidenţialitatea, 56, 87, 150-2, 175, 176-7

accesul la consemnări, 198

călcarea, 103, 157-8

copiii şi tinerii, 10, 163-4

datoria clienţilor cu privire la, 165-6

şi consimţământul, 153, 154, 158, 160, 166

deosebirile de semnificaţie, 152, 4

şi hărţuirea, 172-3

legea şi, 154-62, 166, 238

nivele de, 152-4

monitorizarea şi, 210, 211, 213, 216, 217

protecţia de vătămare, 4, 105, 232-6, 239

răspunsul la exploatare, 147

şi supervizarea, 185, 191-2

conflictele de responsabilitate, 177-180, 198

consemnări pe calculator, 197

consiliere internaţională, 18-20, 36

consiliere pro-viaţă, 91

consilierea centrată pe persoană, 41, 119

consilierea creştină, 92

consilierea multiculturală, 19, 36, 49, 115

consilierea psiho-dinamică, 41, 119, 129, 139, 144

consilierea psihologică, 59, 90

activităţi legate de, 174

Consilierea:

ad hoc şi oficială, 33-4

sfat cu privire la riscurile potenţiale ale, 71-2

semnificaţia, 17-18, 33, 35-7

internaţională, 18-20, 36

în Marea Britanie, 20-3

265

înţelegeri greşite ale, 7, 176

suprapunerea cu alte roluri, 23-35

consilierii:

dileme etice, 225

aşteptări de la rolul de, 176

funcţionarea deficitară a, 123-5

siguranţa, 4, 170-2

consimţământ în cunoştinţă de cauză, 88, 196

pentru observare, 214-15, 216

consimţământul părintesc, 110, 163, 239

consimţământul pentru tratament, 84, 103, 238, 239

consimţământul:

şi confidenţialitatea, 153, 154, 158, 160, 166

siguranţa consemnărilor, 195-6

constrângerea de a căuta consiliere, 82-3

constrângerea pentru consiliere, 82

contact telefonic, 171

contracte verbale, 89

contractele de angajare şi călcarea confidenţialităţii, 157-8

contractele, 56, 88-90

călcarea, 68

şi monitorizarea, 213

controlul, asumat de clienţi, 25, 30, 33, 44, 99

conţinutul consemnărilor, 204-5

convingeri politice, 38-9

convingerile consilierilor, 128-9

Copii, consilierea, vezi consultarea tinerilor,

Corey, G., 230

Crime and Public Disorder Act 1998, 159

Culley, S., 120

cunoaştere ştiinţifică, 23

curtea judecătorească:

folosirea notelor de consiliere în, 200-2

scrierea de rapoarte pentru, 201-2

266

daruri, 136

Data Protection Act 1998, 198, 240

datoria de a îngriji, 68-9, 235

călcarea, 69

deces, oferirea de dovezi după, 112-13

deosebiri de putere de influenţă, 59, 60, 75, 79-80, 241

şi relaţiile sexuale, 139-40, 141

dependenţa, 79, 80

deschiderea personală, 119, 129

despăgubiri, 66, 74, 156

dezvăluirile, 150, 153, 158-9, 196, 202

dificultate, 93

de exploatare, 147-8, 149

nivel de, 78

de conduită greşită, 175

dileme etice, 5-6, 51-2, 179-80

descrierea, 223-4

rezolvarea problemelor, 233-36

în supervizare, 191-2

directivele sfatului, 109-10

discreţia, 123, 210, 211, 213, 214

disponibilitatea consilierii, 60

diversitatea culturală, 4, 19, 36, 49, 115

diversitatea etică, 240-2

dreptate, 47, 59-60

dreptul comun, 50

dreptul de a alege moartea, 97

Drug Trafficking Act 1986, 238

Dryden, W., 76, 119, 179

echipă de lucru multidisciplinară, 4, 176-7

echipele de îngrijire a sănătăţii, consilierii în, 176-7, 199

Einzig, H., 152

Eldrid, J., 104

etica deontologică, 46-7

267

etica îngrijirii, 47

etica medicală, 46, 47

etica profesională, 46-9

etica urmăririi binelui, 41, 59, 163, 164, 241

etică în consiliere:

principii de, 47-8, 58-61, 226-7

surse de, 38-52

etică narativă, 47

etică personală, 38, 39, 40

etică utilitară, 46-7

eutanasia, 98-100

evaluarea independentă, 210

evaluarea riscului, 104-6

evitarea răului 47, 59, 65, 67, 114

evitarea vreunui rău făcut clientului, 47, 59, 65, 67, 114

exploatarea clienţilor, 127

emoţională, 146

financiară, 134-7

ideologică, 128-33

răspunsul faţă de, 146-8

sexuală, 138-45

facilitarea, 20,22

falsă tentativă de sinucidere, 97-8

Family Law Reform Act 1969, 110, 164

fidelitate, 48, 59, 60, 114, 153, 241

filozofia morală, 39, 46-9, 51

folosirea drogurilor, 178, 238

Foskett, J., 183

foştii clienţi, sexul cu, 143-5

268

Fraser, Lord, 163, 164

Freud, S., 130

Friel, J., 156, 216

FRIEND, 20

Further and Higher Education Act 1992, 216, 217

General Medical Council (GMC), 233

Gillick – copil competent, 111, 163

Gillick, V., 163

Gillon, R., 76

graniţele:

responsabilităţii, 76-7, 80-1, 224-6, 230

între roluri, 35, 165

Grant, L., 10-11

graviditatea şi dreptul mamelor, 107-8

greşeală de conduită, dificultatea, 175

grija faţă de sine, 169-70

Guidance on Partner Notification for HIV Infection, 233-4

Halmos, p., 22

Hawkins, P., 183, 184, 186

Hayman, A., 161-2

hărţuirea, consilierilor, 172-3

vezi, de asemenea, hărţuire sexuală

Herlihy, B., 230

Heron, J., 20

Heyd, D., 99

HIV/AIDS (SIDA) consilierea, confidenţialitatea în, 179-80, 232-6

HMI (Her Majesty’s Inspectorate):

îndrumarea carierei, 27

observarea consilierilor studenţilor, 156, 214-19

Holmes, J., 151

imparţialitatea, 59-60, 92

Independent on Sunday, 10-12

informaţiile pre-consiliere, 86-8, 89

Inskipp, F., 183

269

integritate, 90, 92, 93, 136

interesul clientului, 59, 153, 231

interesul personal, 48, 60, 169-70

International Association for Counselling, 18

intervenţii terapeutice, categorii de, 20

isterie, 130

izolare socială, 24, 28-9

împrietenire, 24

consilierea diferită de, 28-9

împrietenirea, 29

încheierea consilierii, 14, 77, 135

închisoarea, 156

încrederea publică în consiliere, 174-5

încrederea, 15-16

şi confidenţialitatea, 150, 151-2, 156-7

vezi şi fidelitatea

îndrumare, 19, 21, 24

consilierea diferită de, 26-8

îndrumări etice, 241

folosire în rezolvarea dilemelor, 226-7

întocmirea notelor de consiliere, 193-208

legea şi, 240

învinuire de infracţiune, 174-5

învinuire pentru faptele clienţilor, 178-9

Jacobs, M., 119

Jakobi, S., 200, 201

Jenkins, P., 50, 129, 208

Laing, R. D., 97

Landau v Werner, 70

Law Commission, 157

legea contractului, 50

legea, 3-4, 227

şi competenţa, 121-2

implicaţiile schimbării în, 237-40

270

şi administrarea confidenţialităţii, 154-62, 166, 238

ca sursă de înţelegere a eticii, 49-51

şi intenţia de sinucidere, 98, 100-1, 102-3, 113

Leissner, A., 26

Lyall, D., 183

Malpraxis, 8, 10-12

sancţiuni, 14-15

Maturitate, 94-5

Mearns, D., 119, 183

media, relatări despre consiliere, 10-13

medico-legal, 112

mediere, 24

mediul pentru consiliere, 145, 171-2

Megranahan, M., 87

membrii echipei, schimb de informaţii, 153-4, 200, 242

memoria falsă, 129-33

memorie redobândită, 129-33

Mental Health Act 1983, 99, 103, 108-9

Mill, J.S., 94-5

Miller, A., 80

MIND, 246

model birocratic, 42 ,43, 44, 45

modele de practică în munca socială, 42-4

modele terapeutice, etică şi valori implicite, 40-2

modelul profesional, 42, 43, 44

modelul radical, 42, 43, 44

monitorizarea consilierii, 209

monitorizarea consilierii, 209-19

Murgatroyd, S., 20

Musgrave, A., 25

NACAB (National Association of Citizens Advice Bureaux), 25-6

natura voluntară a consilierii, 81-4

neglijenţă, 69-70, 121-2

sfat necorespunzător, 70-3

271

nevoi emoţionale, 146

New Zealand Association of Counsellors, 49

non-directivitate, 18, 27, 36

non-discriminare, 59-60

note personale, definiţia, 203

NVQs, 117-18

obligaţii legale de a face dezvăluiri, 159-60

observarea consilierii, 214-18

oferirea de informaţii, 26, 27

onorarii:

nevoia de claritate cu privire la, 134-7

plata de către o terţă parte, 232

ordin al curţii judecătoreşti, 160, 240

organizaţii din sectorul public, 24, 44

organizaţii în sectorul privat, monitorizarea consilierii, 209-10

Page, S., 183

Parsons, F., 21-2, 94

păstrarea consemnărilor, 209

persoanele tinere, 9-10

autonomia, 163, 164

şi confidenţialitatea, 10, 164-4

şi consimţământul, 104, 110-11, 239-40

legea şi, 103, 110-11, 239-40

protecţia de vătămare, 104, 107, 110-11

pierderi de memorie, 131-2

pierderi de memorie, 131-2

pinele public, 44, 147, 148, 157, 158-9

Police and Criminal Evidence Act 1984, 203

poliţa de asigurare pe imobil, 66

poliţa de asigurare pentru despăgubiri, 73-4, 170, 245

poliţă de asigurare pentru despăgubiri profesionale, 73-4, 170, 245

poliţă de asigurare, 73-4

poliţia, accesul la consemnări, 202-3

Pope, K., 138-9

272

poziţie de egalitate, 119

practica particulară, 4, 31, 175, 189, 198,

monitorizarea consilierii în, 209

practicarea competentă, îndrumare cu privire la, 125-6

Pratt, D., 200, 201

preocupări cu privire la etică, 7-8

Prevention of Professional Abuse Network (POPAN), 13, 246

Price, M., 29

principii etice, 47-8, 226-7

echilibrul în coduri, 58-61

prioritatea vieţii, 97

privilegiu legal, 160-2, 166

Proctor, B., 183, 192

profesionalizarea, 4-5, 20

şi competenţa, 117-18

promisiuni, 68, 121

psihanaliza, 80

psihoterapia, 21

şi confidenţialitatea, 150-1

consilierea diferită de, 29-31

şi sindromul falsei memorii, 130

Psychologists’ Protection Society, 160, 200

punctualitatea, 134-5

rasism, 92-4

reclamaţii cu privire la consilieri, 10-13

proceduri pentru, 14, 45

recomandări, 4, 26, 72, 91, 171

Reiter-Theil, S., 88

relaţia de consiliere, 22

ajutorul financiar, 156-7

relaţii duble, 35, 136-7, 229-32

reputaţia profesiei, 8, 56, 140, 148, 174-5

respect, 90, 92

responsabilitate, 224-6

273

graniţele, 80-1, 224, 230

pentru munca clientului, 191

responsabilitate, 7-8, 175

monitorizare, 209-10, 213, 219

supervizare şi, 185-7, 187-9

responsabilitatea faţă de sine (a consilierului), 169-73

Responsabilităţile consilierilor în infracţiuni:

incitare, 178-9

împiedicare, 177-8

raportare, 177

resurse de a face faţă, 104

revizuirea relaţiei contractuale, 89-90

rezolvarea problemelor, 223-36

rezultatul consilierii, responsabilitatea clienţilor pentru, 81

riscul pentru alţii, 4, 103, 224, 235

Rogers, C., 21, 41

rolul de vindecător, 76-7

rolul educativ, 77

salvarea vieţii, versus respectul faţă de autonomie, 97-106

Samariteni, 28, 103

sarcinile supervizării, 187-9

Scarman, Lord, 163-4

schimb în natură, 137

sex cu clienţii:

definiţie, 140-1

interzicerea, 139-40, 144

sexism, 92-4

sfat, 19,21,24,32

consilierea ca, 20-1

consilierea distinctă de, 25-6

dat de consilieri, 70-3

necorespunzător, 70-3

sfatul necorespunzător, 70-3

Shohet, R., 183, 184, 186

274

Shostrum, E.L., 29-30

siguranţa fizică a clienţilor, 66

siguranţa notelor de consiliere, 195-7

siguranţa psihologică a clienţilor, 66-70

siguranţa:

clienţilor, 56, 65-70

consilierilor, 4, 170-2

sindromul sexului terapeut-pacient, 138-9

Sinuciderea:

dezvăluiri despre, 164

o evadare de probleme, 100-6

legea şi, 239

ca eutanasie auto-administrată, 98-100

Smithson Mason, 74

Soison, E., 204

specializare, 32-3

St George’s Healthcare NHS Trust v S., 109-11, 238, 239

Stadler, H.A., 228

standarde pentru posturi, 122, 125

standarde pentru practică, 125

importanţa, 8-15

stare mintală, 104

statut legal, 50

Suicide Act 1961, 99-100

supervizarea consilierii, 123, 124-5, 170, 172, 180, 181-92, 242

înţelegerea greşită a, 7-8

şi asigurarea calităţii, 212

folosirea consemnărilor în, 207

supervizarea între egali, 190

supervizarea vezi supervizarea consilierii

supervizorii:

pregătirea, 189-90

independenţa, 185, 187

susţinere pentru consilieri, 105, 172, 181-2, 183-4

275

susţinerea consultativă vezi supervizarea consilierii

Sykes, J.B., 21

Syme, G., 208

Szasz, T., 29

temă de casă, 73, 179

terapia cognitiv-comportamentală, 71, 129

Terapie comportamentală raţional-emoţională, 71, 119-20

terapie umanistă, 129

Thompson, A., 47-8

Thorne, B., 31, 119

transferul emoţional, 144

tratamentul medical, refuzul, 106-11

tratamentul pentru salvarea vieţii, refuzul, 106-11

Lindley, R., 151

tulburări de alimentaţie, 72, 106, 133

tulburări emoţionale, 138-9

UK Central Council for Nursing, Midwifery and Health Visiting, 233

UK Council for Psychotherapy, 3

criterii de acreditare, 116-17

îndrumări etice, 54, 55, 56, 57, 58, 154, 241

United Kingdom Register for Counsellors, 117

United States of America, 137, 138

privilegiul legal, 160

întocmirea notelor de consiliere, 194, 204

intenţia de sinucidere, 103, 176

supervizarea, 184, 191

urmărirea binelui clienţilor, 22, 37

urmărirea binelui, 47, 58-9, 60, 114, 164

şi tratarea confidenţialităţii, 153

valoarea eticii, 28

valori, 34

contradictorii, 90-4

ale consilierilor, 128-9

respectul pentru clienţi, 90

276

Varah, Chad, 28

vătămare:

evitarea, 47, 59, 65, 67, 114

protejarea de, 232-6, 239

vătămări auto-produse, 164, 239

vigilenţă etică, 242-3

vinovăţie, 139

vulnerabilitate emoţională, 139

vulnerabilitatea, 67, 78

Wilmot, J., 183

Wosket, V., 183

277