Serie nouă Anul XVINr. 5 (177) 2018

ScrisulRomânesc

Revistă de cultură fondată la Craiova, în 1927, serie nouă, din ianuarie 2003Publicată de Scrisul Românesc Fundația-Editura, recunoscută CNCS Apare sub egida U.S.R.

FloreaFIRAN

Continuare în p. 3

Poezie

Eseu

Andrei CodrescuGheorghe DănișorAdrian SângeorzanAnca Stuparu

Oana BăluicăMihai Ene

Cătălin GhițăRodica Grigore

Ion ParhonGabriela Rusu-Păsărin

Aloisia ȘoropEmilian Ștefârță

p. 4

p. 5

p. 6

p. 8

p. 10

p. 13

p. 15

Gabriel Coșoveanu – Școala obligatorie ShakespeareAdrian Cioroianu – În ecoul CentenaruluiDumitru Radu Popescu – Irinel Popescu și Republica

kafkianăIoan Lascu – Salon du livre – Paris, 2018

Constantin Cubleșan – Jurnalul facsimilării caietelor manuscris – Eminescu

Dumitru Radu Popa – Scandalul FacebookCarmen Firan – Seară literară la New York

Planeta Shakespeare

Festivalul Interna�ional Shakespeare

edi�ia a XI-a

De mai bine de două dece-nii Craiova sărbătorește arta teatrală sub patro-

najul celui mai mare dramaturg din toate timpurile – William Shakespeare. Sub genericul Pla-neta Shakespeare s-a desfășurat la Craiova, timp de două săptămâni (23 aprilie-6 mai), ediția a XI-a a Festivalului Internațional Sha-kespeare – manifestare artistică de anvergură inițiată și condusă de actorul Emil Boroghină. Festi-valul de la Craiova este considerat de specialiști unul dintre cele mai importante festivaluri tematice dedicate operei marelui Will.

Craiovenii, dar și invitați din țară și de peste hotare, mulți par-ticipanți și la edițiile anterioare, au trăit emoții puternice pe care numai un eveniment autentic le poate stârni. Ni s-a amintit încă o dată, dacă mai era nevoie, că marele dramaturg continuă să fascineze lumea teatrului și iubi-torii Th aliei cu aceeași intensitate și după 400 de ani. „William Sha-kespeare n-a fost al unei vremi, ci peste timpuri”, spunea Ben Jonson.

De-a lungul timpului, opera lui Shakespeare a fost interpretată de străluciți actori, Teatrele Naționale și alte teatre din țară au realizat spectacole memorabile, grație și fanteziei regizorilor, inventivității scenografi ce și pasiunii actorilor pentru texte de mare consistență ideatică, atemporale și universale.

Naționalul craiovean a dovedit preocupări constante față de marele dramaturg și menționez doar spec-tacolul fascinant cu Hamlet, regizat de Vlad Mugur care a avut premi-era la 29 mai 1958, cu actori din „promoția de aur” repartizată la Craiova, având în rolul titular pe Gheorghe Cozorici, iar în Ofelia pe Silvia Popovici, Amza Pellea în Horațio (atunci coordonam instituțiile cultural-artistice cra-iovene și am avut privilegiul de a participa efectiv la acest eveniment de care sunt marcat și după șase decenii). Au urmat Doi tineri din Verona, A douăsprezecea noapte, Othello, Regele Lear, Femeia îndă-rătnică, Romeo și Julieta, Măsură pentru măsură, Macbeth, Titus Andronicus etc.

Scrisul Românesc2 Nr. 5 (177) ♦ mai 2018Evenimente

culturale

Scrisul RomânescRevistă de cultură Fondată la Craiova, în 1927, de către criticul D. Tomescu.

Serie nouă, din 2003,întemeiată de Florea Firan

Editată de: Fundația – Revista Scrisul Românesc

ISSN 1583-9125Revista este înregistrată la OSIM

cu nr. 86155 din 11.04.2007

Membră A.R.I.E.L.

RedacțiaDirector:FLOREA FIRANSecretar general de redacție: GABRIEL COȘOVEANUColegiul redacțional:ADRIAN CIOROIANUANDREI CODRESCUEUGEN NEGRICINICOLAE PANEADUMITRU RADU POPADUMITRU RADU POPESCUMONICA SPIRIDON EMILIAN ȘTEFÂRȚĂRedactori:MIHAI ENEDAN IONESCUALEXANDRU OPRESCUION PARHONLUCIAN-FLORIN ROGNEANURedactori asociați:FLORENTINA ANGHELOANA BĂLUICĂMIHAI DUȚESCURĂZVAN HOTĂRANUGABRIELA RUSU-PĂSĂRINCorectură:CLAUDIA MILOICOVICITehnoredactare computerizată:GEORGIANA OPRESCU

Redacția și Administrația: Craiova,Str. Constantin Brâncuși nr. 24

Tel./Fax: 0722753922; 0251/413.763 E-mail: scrisulromanesc@yahoo.comWeb: www.revistascrisulromanesc.roCont: RO03BRDE170SV21564261700BRDE Agenția Mihai Viteazul, Craiova

Abonamentele se pot face la sediul redacției, adresa: Constantin Brâncuși,

nr. 24, Craiova, județul Dolj sau scrisulromanesc@yahoo.com.

Responsabilitatea opiniilor exprimateaparține integral autorilor.

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.

Tiparul: Tipografia PRINTEX Craiova, str. Electroputere, nr. 21, tel. 0251 580431

Sumar

Abonamente la Scrisul Românesc

Abonați-vă la revista „Scrisul Românesc“ și veți avea un prieten apropiat. Abonamentele se fac prin rețeaua

proprie și Poșta Română, se pot achita și la sediul revistei sau în contul: RO 03BRDE170SV21564261700,

Agenția Mihai Viteazul, Craiova. Costul unui abonament anual cu taxele incluse este de 80 lei. Pentru abonații din străinătate este de 140 $ sau de 125 € . Informații primiți la tel.: 0722.75.39.22; Fax. 0251.413.763

Florea Firan, Planeta Shakespeare / pp. 1, 3, 18Cl. Miloicovici, Lansări de carte / p. 2Gabriel Coșoveanu, Școala obligatorie

Shakespeare / p. 4Adrian Cioroianu, În ecoul Centenarului/ p. 5Dumitru Radu Popescu, Irinel Popescu

și Republica kafkiană / p. 6Cătălin Ghiță, O timidă soluție la frica

omniprezentă (II) / p. 7Ioan Lascu, Impresii și interlocuțiuni / p. 8 Andrei Codrescu, Poeme (Iubirea la șantier;

Audiență moartă) / p. 8Constantin Cubleșan, Jurnalul facsimilării

caietelor manuscris – Eminescu / pp. 9-10Mihai Ene, Un spectacol mesmerizant / p. 10Gabriela Rusu-Păsărin, Entropia – „secretul

secretului”/ p. 11Oana Băluică, Abordări contemporane

și readaptări shakespeariene / p.12Dumitru Radu Popa, Scandalul

Facebook / p. 13Adrian Sângeorzan, Poem (Geografia

lucrurilor) / p. 14Carmen Firan, Seară literară

la New York / p. 15Gheorghe Dănișor, Poeme (Nemărginire;

Floare de lotus; Viață) / p. 16Anca Stuparu, Poeme (Golemul; Grădina

Bunicii) / p. 16Rodica Grigore, Valurile modernității / p. 17Red., Cărți primite la redacție/ p. 17Ion Parhon, Haruri și daruri / pp. 19, 21Aloisia Șorop, Măsură pentru

măsură / pp. 22, 23Red., In memoriam/ p. 23Red., Okeanos / p. 23Emilian Ștefârță, Exercițiu recurent

al reperelor plastice în grafica românească / p. 24

Scrisul Românesc continuă seria întâlnirilor cu cititorii pentru prezentarea noutăților editoriale. Astfel în 24 martie a.c., la Biblioteca Judeţeană „Alexandru și Aristia

Aman“, au fost lansate volumele: Amprente și voci, de Florea Firan, Marin Sorescu în postume, de Ada Stuparu, și Destin insolit de artist genial, de Emanuel D. Florescu.

Despre volumele lansate și autorii lor au fost invitați să pre-zinte George Sorescu, Gabriel Coșoveanu, Ioan Lascu, Mihai Ene și Oana Băluică. Aprecierile invitațiilor și mărturisirile autorilor privind elaborarea volumelor prezentate au relevat noutatea și valoarea acestora.

Volumul Amprente și voci, de Florea Firan, cu postfața Omul enciclopedic de Constantin Cubleșan, oferă un segment polifon al culturii române printr-o selecție de creatori care și-au pus într-un fel sau altul amprenta asupra timpului și spațiului în care s-au manifestat. Prezentările sunt de tip monografic în sinteză, îmbinând aspecte biografice cu momente importante ale operei scriitorilor și artiștilor analizați din perspectiva criticii literare. Criteriul includerii autorilor este cel alfabetic. Toate cele 41 de portrete ale unor scriitori diferiți, din epoci și spații diferite incluse în acest volum au făcut obiectul editorialelor publicate în ultimii ani în Revista „Scrisul Românesc”. Alături de scriitori contemporani, selecția cuprinde scriitori din afara granițelor, parte dintre ei pentru prima dată analizați într-un asemenea context, cum se menționează în prefață.

Volumul Marin Sorescu în postume, de Ada Stuparu, cuprinde opera publicată postum a lui Marin Sorescu, poezie, proză, critică literară, culegeri de folclor, dar și un bogat fond documentar alcătuit din corespondența și jurnalele pe care scriitorul le-a întreținut o lungă perioadă de timp. Nu a fost exceptată nici creația plastică, toate contribuind la o mai bună cunoaștere a unui creator complex și prolific, cum remarcă în Cuvânt-înainte profesorul universitar George Sorescu.

Destin insolit de artist genial, de Emanuel D. Florescu, este volumul care încheie trilogia anunțată în 2015 și care începea cu Destin tragic de artist genial, urmat în 2016 de Destin suicidar de artist genial. Volumul de față, se referă la scriitori și artiști care au avut un asemene destin, respectiv Mihai Eminescu, Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut sub pseudonimul de Molière, Lordul Byron, Henri de Toulouse-Lautrec, Feodor Mihailovici Dostoievski.

Evenimentul s-a încheiat cu un moment artistic susținut de elevi ai Liceului de Arte „Marin Sorescu” însoțiți de profesoara Gela Enea, colaboratoare la Scrisul Românesc. Și de data aceasta evenimentul a fost mediatizat de presa scrisă, radio și TV între care TVR Craiova, Tele U Craiova, „Cuvântul Libertății”, „Gazeta de Sud”, Sala „Dinu C. Giurescu” a Bibliotecii „Aman” fiind plină cu iubitori ai cărții. Cl. Miloicovici

Lansări de carte

Editură acreditată CNCS

FLOR

EA F

IRAN

AMPR

ENTE

ȘI V

OCI

FLOREA FIRAN

AMPRENTE ȘI VOCI

www.revistascrisulromanesc.ro

ISBN 978-606-674-166-8

Valeriu Anania • Corneliu Baba • Ştefan Baciu • Anton Bibescu • Mihai Botez • Anna Brâncoveanu De Noailles • Constantin Brâncuși • Augustin Buzura • I. L. Caragiale • Liviu Călin • Matei Călinescu • Paul Celan • Andrei Codrescu • Rosa del Conte • Eugen Drăguțescu • Zoe Dumitrescu-Bușulenga • Mircea Eliade • Eminescu • Cătălin Dorian Florescu • B. Fundoianu • Ovidiu Ghidirmic • Vintilă Horia • Stancu Ilin • Dora d’Istria • Titu Maiorescu • Gellu Naum • Ion Negoițescu •

Virgil Nemoianu • Ion Omescu • Petre Pandrea •

Ovidiu Papadima • Alexandru Piru • Constantin M. Popa • Dumitru Radu Popescu • Constantin Rădulescu-Motru • Grigore Smeu • George Sorescu • Mihai Șora • Tristan Tzara • Matei Vișniec • Urmuz

S R

ADA

STUP

ARU

M

ARIN

SORE

SCU Î

N POS

TUME

M-AM OBIȘNUIT

M-am obișnuit să dorm cu ochii deschișiDe spaimă să nu � u luat prin surprindere,Să am controlul meu asupra lumiiPână în ultimul moment.

Ca un far care nu vrea să se stingă ziuaȚine orizontul mării mereuÎn magia unei priviri disperate.

Te rog să-mi închizi ușorPleoapele atunci

Ce-a fost de văzut am văzut!Să tragi cu grijă aceste obloane � nePeste ochii mei obosiți.

Sper să � e cât mai târziuCândva, într-o noapte cu multe steleȘi cu salcâmi în� oriți.

Marin Sorescu, Puntea (ultimele), 1996

Editură acreditată CNCSwww.revistascrisulromanesc.ro

ISBN 978-606-674-127-9

MARIN SORESCU ÎN POSTUME

ADA STUPARU

Scrisul Românesc Nr. 5 (177) ♦ mai 2018 3

Continuare din p. 1

Ediția inaugurală a festivalului a avut loc în 1994, când regizorul Silviu Purcărete

montase pe scena Naționalului craiovean spec-tacolul de referință Titus Andronicus, cu Ștefan Iordache în rolul principal, itinerat cu succes pe toate meridianele globului. Edițiile de început s-au succedat din trei în trei ani, iar din 2006 la fi ecare doi ani, când s-a extins și la București, fi ecare ediție fi ind concentrată pe o anume tema-tică și cunoscând o creștere nu doar valorică, dar și ca dimensiune și diversitate. Dacă începutul a a fost dominat de patronajul personalității sha-kespeariene, festivalul fi ind axat în principal pe

spectacolele prezentate pe scena teatrului, cele care au urmat au lărgit aria de manifestare prin lansări de volume, expoziții de costume și afi șe, sau cu lucrări inspirate de opera dramaturgului, reprezentații în aer liber, colocvii.

Constelația Hamlet, începută în 2006 cu Spectacole Shakespeare în viziuni paralele, a fost continuată în 2008 cu Mari regizori, mari spec-tacole, mari teatre ale Europei și ale lumii, când

s-a reușit performanța participării unor spec-tacole realizate de regizori de talie mondială precum Peter Brook, Robert Wilson, Declan Donnellan, Eimuntas Nekrošius, Lev Dodin sau Silviu Purcărete. Au urmat Constelația Hamlet. (Shakespeare și noua realitate teatrală), în 2010, Lume-i o scenă și toți oamenii actori, în 2012, Shakespeare al tuturor, în 2014, ediție

al cărei program Michael Dobson, director al Institutului Internațional Shakespeare de la Stratford-upon-Avon, îl considera „senzațional”, și a fost un prilej de aniversare a 450 de ani de la naștere celebrului drama-turg, Shakespeare pentru eternitate, în 2016, când s-au comemorat patru secole de la moartea sa.

Ediția recentă, Planeta Shakespe-are, are o semnifi cație aparte prin participarea unor trupe și companii de teatru de pe toate continentele lumii începând cu Europa și conti-nuând cu Asia, Africa, Australia, America de Nord și de Sud. La închiderea festivalului, Emil Boroghină preciza că ediția ce va urma, în 2020, se va desfășura sub genericul William Shakespeare – Universalul, promițând că va fi un corolar la cele douăsprezece ediții. Parti-cipant la toate edițiile festivalului, realizând numere speciale ale revistei „Scrisul Româ-nesc” cu prezentarea festivalului, editarea unor cărți între care Scene din viața lui Shakespeare de Mihnea Gheor ghiu, Este adevărat ce se spune despre Shakespeare? de Stanley Wells, Sonetele lui Shakespeare de Stanley Wells și Paul Edmondson, Hamlet sau ispita posibilului de Ion Omescu, îmi îngădui să observ evoluția de la o ediție la alta, nivelul artistic elevat, dar și aspectul cultural și educativ, prin diversitatea acti-

vităților și adresabilitate către un public interesat, în majoritate tineri, în special din mediul academic.

Festivalul a fost inaugurat cu spectacolul Poveștile africane ale lui Shakespeare prezentat de Teatrul Nou din Varșovia, în viziunea regizorală a lui Krzysztof Warlikowski – unul dintre cei mai apreciați regizori pe plan european, remarcat pentru interpretarea modernă a textelor tra-diţionale – și scenografi a semnată de Małgorzata Szczęśniak; un spectacol

construit pornind de la trei dintre piesele sha-kespeariene: Neguțătorul din Veneția, Othello și Regele Lear, cu fragmente interferate din alți autori, un spectacol greu, cu o dimensiune neo-bișnuită ce se întinde pe parcursul a peste cinci ore, deloc ușor de digerat de un spectator obiș-nuit, văzut de critici drept „o călătorie eroică în metafi zic“, spectacol puternic, chiar grav prin problematica abordată. Criticul George Banu îmi mărturisea că aproape nu a putut dormi, fi ind profund marcat deopotrivă de montaj, interpretare și de mesajul transmis…

Regizorul și scenograful spectacolului au fost distinși cu Premiul Internaţional Sha-kespeare, acordat de Festivalul Internaţional Shakespeare și British Council din București înmânat de președintele juriului George Banu.

Programul festivalului a fost unul bogat, cu spectacole în cele două săli ale

Naționalului craiovean și ale unor instituții artistice precum Teatrul pentru copii și tine-ret „Colibri”, Filarmonica „Oltenia”, Casa de cultură a studenților, Aula „Alexandru Buia” a Universității, dar și pe scene în aer liber, Piața „William Shakespeare”, Piața „Mihai Viteazul”, Piața „Frații Buzești” din

centrul vechi al orașului, Teatrul de vară din Parcul „Nicolae Romanescu”, Portul Cetate sau pur și simplu pe străzi. Au fost prezen-tate peste 30 de spectacole din 13 țări de pe toate meridianele lumii: Varșovia, Tokyo, Moscova, Quebec (Canada), Nisa (Franța), Cape Town (Africa de Sud), trei din Marea Britanie (Londra, Stratford-upon-Avon, Worcester), alături de cele din România (Cra-iova, București, Brașov, Oradea, Târgoviște). Spectacolele au fost prezentate în regia unor mari personalități între care Robert Lepage, Krzysztof Warlikowski, Declan Donnellan, Kelly Hunter sau Irina Book. Tentația con-temporană de a-l perfecționa sau adapta pe Shakespeare a fost vizibilă și la această ediție. Spectatorii au avut posibilitatea participării după preferință și nu cred că a existat cineva care să nu fi vizionat cel puțin 3-4 spectacole.

Continuare în p. 18

Planeta Shakespeare

La deschiderea festivalului

Scrisul Românesc4 Nr. 5 (177) ♦ mai 2018Eseu

GabrielCOȘOVEANU

Înainte de stabilizarea axiologică univer-sală a marelui Will, s-au găsit voci care să enunţe faptul că englezii ar avea de ales

între Imperiu și Shakespeare, pentru că deţi-neau două preeminenţe, aspect de neiertat la scara naţiunilor, întrucât unele nu numai că nu puteau propune nume de avanscenă, dar nici nu ajunseseră la premisele oferite de o tradiţie oarecare, fără discontinuităţi ori sincope. Or, a fost dovedit că imperiile cad sub incidenţa lui corsi e ricorsi, dar lucrarea spiritului nu, prin urmare britanicii nu și-au pierdut niciodată puterea de infl uenţă. Însă imperiul gândirii nu a început cu o „cucerire”, ci cu un episod apt să demoralizeze, încă din timpul vieţii lui Shakespeare, act săvârșit, evident, de un con-frate, Robert Greene, care-l vede pe debutant drept un megaloman, încrezător că ar fi „sin-gurul zguduitor al scenei (Shakes-scene) din ţară”, și care-i previne, în calitate de om titrat la Oxford și la Cambridge, pe colegii Christopher Marlowe, Th omas Nashe și George Peele, că au de-a face cu „o cioară parvenită, împodobită cu penele voastre”. Ironia, probată, a istoriei, face ca Henry Chettle, tipăritorul pamfl etului lui Greene, să-l apere apoi pe calomniat, inaugu-rând o serie ilustră, cu mulţi entuziaști, printre care Nashe însuși, John Weever (care-i atașa, încă din 1599, epitetul de honie-tong’d (gură de miere), Pope (primul care evaluează maxi-mal dimensiunea educativă pentru poporul englez), Coleridge, Carlyle, Hazlitt, Swinburne, Tomas Hardy și până la, să zicem, Toynbee sau Northrop Frye.

Dramaturgul a încălcat, ce e drept, canoa-nele epocii, regulile instituite de Aristotel și întreţinute de italieni, spre pildă, dar fronda nu se explică prin ignorarea „teoriilor” despre dramă, sacrosancte în context, ci prin acţiune deliberată. Ca insider, Shakespeare avea știinţa, măcar auditivă, de a concepe o piesă, și o replică dispreţuitoare la adresa pedanteriei, arată sufi -cient de clar sincronizarea cu taxonomiile în vigoare – lui Polonius îi revine misiunea de a o da, când îl vestește pe Hamlet că vor veni „cei mai aleși comedianţi din lume, neîntrecuţi în tragedie, comedie, istorie, pastorală, pastorală comică, pastorală istorică, istorico-tragică, tragi-comico-istorico-pastorală, scene neîm-părţite sau poeme fără de sfârșit”. Că „rebelul” a avut câștig de cauză în faţa defensorilor unei redute cu ingrediente antice transpare din fi e-care piesă, situaţie ce nu-l împiedică pe sagacele Andrew Cecil Bradley (profesor de poezie la universităţile din Liverpool, Glasgow și Oxford, care a ridicat substanțial nivelul cercetării prin opul Shakespearean Tragedy) să vadă și diverse defecte, abordate în ultima sută de ani (exe-geza sa e din 1904) pe toate faţetele: acumularea bruscă a unor scene extrem de scurte, ca în

actul fi nal din Macbeth sau cel din Antoniu și Cleopatra, monologuri de nefi resc, nerealist de lungi (Belarius, în Cymbeline), modalitatea cva-si-identică de vorbire a personajelor serioase, morale, impurităţi lexicale și sintactice, inexis-tente în operele unor contemporani inferiori, lungirea unor piese (Hamlet e recordul) prin inserarea de dezvoltări parazitare, nesolicitate de economia intrigii. Unele dintre întâmpi-nările lui Bradley au fost anticipate, rapsodic, sau continuate, cam la fel, de mai mulţi scep-tici, poate în frunte cu Voltaire (adaptor al lui Shakespeare, în Moartea lui Cezar și în Zaïre, ecou la Othello, până când publicul nu a mai vrut surogate, pentru că începuse să aprecieze sursa); pe lista nemulţumiţilor îi mai înregis-trăm pe Tolstoi, care incrimina „amoralismul funciar” al pieselor, pe G. B. Shaw, care sesiza o „emfază acidulată și autocomparativă”, pe T. S. Eliot (care vedea în Hamlet un „eșec artistic” – artistic failure, pentru că acţiunile protago-nistului nu-și găsesc nicio motivare posibilă), pe Paul Claudel sau pe Artaud. Atari cârco-tași, de neocolit în orice panoramare literară, nu au făcut decât să verifi ce, asemenea unui vaccin, sănătatea prosperă a unui organism mare cât umanitatea.

De partea cealaltă, un Edgar Innes Fripp, un meticulos catalogat, în spaţiul britanic, drept anticar, titulatură cu o semnifi caţie pro-fesională mult peste cea din limba română, a propus, în Shakespeare. Man and Artist, o explicaţie după care micul târg Stratford-upon-Avon poartă pecetea celor trei neamuri din care s-a plămădit, contrastiv, sufl etul englez. Astfel, ni se amintește de așezarea saxonă de la vadul (ford) pe unde șoseaua romană (strata) străbătea un râu, apă numită de celţi afon (Avon). S-a auzit, distinct, și părerea după care Shakespeare, atent la afl uenţii medievali, ar fi expus un misoginism direct, vizibil mai ales în Îmblânzirea scorpiei și Comedia erori-lor, dar și, într-o formă mai rafi nată, în Mult zgomot pentru nimic. Petruchio își caracteri-zează consoarta în termeni rurali, care nouă ne amintesc, inevitabil, de erotismul târziu, „spe-cial”, arghezian: „Kate e averea mea, comoara mea,/ E casa, holda, grajdul meu, ograda/ Și calul meu, și boul, și măgarul…”. În galeria exegeţilor afl ăm și instanţe (Roy W. Batten-house) care creează un scriitor creștin, parcă în replică la împunsăturile lui Tolstoi, zonă în care găsim, din nou, în Dan A. Lăzărescu, un interpret clar și concis, stăpân pe retorica sa, care scrutează secole: „Autorul postulează că Shakespeare, vlăstar al unei lungi serii de cato-lici credincioși, ar fi rămas creștin în concepţii, spre deosebire de Marlowe, care făcea profesie de ateism. Și că etica lui Shakespeare ar fi fost mai înaltă. Dar, ontologic și psihologic, prin

adânca lui experienţă dramatică, Shakespeare fusese martorul unei vaste experienţe colec-tive, în care idealurile fi deiste se nuanţau la infi nit și în care dogmatismul făcea frecvent loc libertăţii de cugetare, dacă nu chiar scep-ticismului. Altfel nu se poate explica faptul că, adept iniţial al stoicismului lui Seneca, Sha-kespeare va ajunge să-și facă un vademecum din Eseurile lui Montaigne”. Între alte cărți de căpătâi Metamorfozele lui Ovidiu și Vieţile lui Plutarh. Interesații de sociologie au reținut faptul că devenise un om bogat, după stan-dardele vremii, căpătase blazon, ca și tatăl său (cu motto-ul Non Sanz Droict – „Nu fără dreptate”), deși nu provenea din prima pătură socială, cu un tată, totuși, mănușar la început. Dar, dacă ne referim doar la contemporani, și tatăl lui Christopher Marlowe era pantofar, iar părintele vitreg al lui Ben Jonson, sponsor principal al artistului, a fost zidar.

Și cei interesați de curiozități își afl ă satis-facția dacă parcurg un Stanley Wells, spre pildă: în Laponia se dau spectacole, iarna, într-o replică de șase metri a Teatrului Globe, con-struită din blocuri de gheaţă; în 2001, orașul norvegian Bergen a fost gazda unei producţii unde Macbeth a fost reprezentat de o roșie, Duncan, de o conservă de pastă de tomate, iar alte personaje de conserve mai mari sau chiar de termosuri. Dintre ţările nevorbitoare de engleză, Japonia deţine recordul montării celor mai multe spectacole Shakespeare, dar avem și spectacole indiene, chineze ș.a.m.d., cum avem replici ale unor clădiri sau interioare relevante în SUA și, evident, Japonia, avem montări ino-vatoare, ce au zguduit orizonturile oamenilor de teatru, aparţinând lui Peter Brook sau lui Declan Donnellan. Nu se cuvine uitat, desigur, nici ce a făcut Silviu Purcărete la Craiova, cu extraordinarul Măsură pentru măsură.

Din înălțimea, greu contestabilă, a reputa-ției sale de vârf al shakespearologiei, Stanley Wells încearcă fraze sintetizatoare care con-fi rmă, dacă mai era nevoie, presiunea generală de ordin pedagogic a englezului: „Moștenirea lăsată de Shakespeare este incalculabilă. Limba engleză în mod particular, ca și toate artele din multe ţări – teatrul, fi lmul, baletul, pictura, dra-maturgia, romanul, poezia, biografi a, muzica orchestrală, cântul, opera – ar fi fost infi nit mai sărace fără infl uenţa postumă exercitată de cre-aţiile sale. Shakespeare este cea mai importantă personalitate a literaturii universale, fi ind nu numai cel mai mare dramaturg, ci și un poet, gânditor și fi losof neegalat în înţelegerea psihi-cului uman, care a folosit teatrul drept mijloc de exprimare. Nimeni nu a spus-o mai bine decât Ben Jonson în epitaful său vizionar: «El nu a aparţinut unei singure epoci, ci tuturor timpurilor»”. ■

Școala obligatorie Shakespeare

Scrisul Românesc Nr. 5 (177) ♦ mai 2018 5Eseu

AdrianCIOROIANU

Așa cum am mai scris în paginile revis-tei, în acest an am ocazia să lucrez la cel de-al treilea sezon al serialului pe

care l-am inițiat pe TVR și care se cheamă, pe înțelesul tuturor, 5 minute de Istorie. Până în momentul în care vor apărea aceste rânduri, am reușit să fi lmez la București și Brașov, Constanța și Craiova, Chișinău și Cernăuți, Curtea de Argeș, Sibiu, Alba Iulia ș.a. Episoadele pe care le scriu și le fi lmez în aceste luni sunt legate, cum puteți bănui, de Unirea din 1918 și de consecin-țele sale în primii ani ai României Mari, până în anul 1923 – când statul avea să-și croiască o nouă Constituție (combătută inițial, dar apoi preluată de opoziție în practica guvernării).

În cele ce urmează, redau pe scurt două fragmente din acest serial – e vorba, în ambele, despre încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria ca suverani ai României Mari, de la Alba Iulia, pe 15 octombrie 1922. Cum se va vedea, acea zi de duminică a fost fastă pentru unii – dar cu mari probleme pentru alții (alta, mai precis) din aceeași familie regală.

Încoronarea de la Alba Iulia, 15 octombrie 1922...

Cuplul regal al României, Ferdinand și Maria, a cunoscut în Primul Război Mondial multe momente de cumpănă: moartea unui copil al lor în toamna anului 1916, refugiul la Iași, apoi incertitudinile frontului ș.a.m.d. Dar toate acestea au fost răzbunate prin încorona-rea perechii regale la Alba Iulia, în octombrie 1922. Încoronarea celor doi acolo, ca Rege și Regină ai României Mari, a fost un act politic ce simboliza intrarea țării într-un nou capitol al istoriei. Fosta Românie Mică a lui Carol I devenise România Reîntregită a Regelui Fer-dinand. Mesajul era că sacrifi ciile țării și sutele de mii de morți și răniți nu fuseseră în zadar.

Ideea organizării unei încoronări regale apăruse imediat după sfârșitul războiului, dar se așteptase fi nalul Conferinței de Pace de la Paris. Ziua fi xată a fost duminică, 15 octombrie 1922. Locul ales a fost Alba Iulia, capitala simbolică a Unirii de la Mihai Viteazul și până la Marea Adunare din 1 decembrie 1918. Anterior, fusese organizată o Comisie a Încoronării, cu persona-lități precum muzicianul George Enescu sau inginerul Anghel Saligny. Special pentru înco-ronare, începând cu primăvara anului 1921 la Alba Iulia se construise o Catedrală ortodoxă, și azi numită Catedrala Reîntregirii.

Permiteți-mi să vă dau detalii ce nu se văd în puținele imagini fi lmate care s-au păstrat din ziua Încoronării. Așadar, Regele Ferdinand și Regina Maria au venit de la București cu trenul, în dimineața zilei de 15 octombrie 1922. În gara din Alba Iulia au fost așteptați de premi-erul Ionel Brătianu și de ofi cialitățile orașului.

Regina Maria purta o rochie auriu-ruginie, cu o mantie de catifea roșie deasupra1. De la gară, familia regală a mers spre catedrală, într-o tră-sură închisă cu patru cai. În spatele lor se afl au, în altă trăsură, moștenitorul tronului Carol și soția sa, Elena – adică părinții viitorului Rege Mihai. După slujba religioasă din Catedrala ortodoxă, regele, regina și însoțitorii au ieșit spre podiumul cu baldachin ce fusese ridicat în piața catedralei. Ferdinand a primit, de la Președintele Senatului, și și-a pus singur pe frunte nobila Coroană de oțel pe care o purtase

și Regele Carol I. Apoi, el a luat noua coroană de aur pregătită pentru soția sa și a pus-o pe capul Reginei Maria, sărutând-o pe frunte.

În acel moment, miile de oameni afl ați în fața catedralei au izbucnit în ovații, iar fanfara a intonat imnul regal. Apoi, regele și regina Românie reîntregite au urcat la un balcon din apropiere și au salutat mulțimea. Seara, a urmat un dineu ofi cial cu 400 de invitați, urmat de o paradă de retragere cu torțe la care au partici-pat 50 000 de soldați.

După amarul anilor de război, duminica de 15 octombrie 1922 a fost una dintre cele mai fericite zile din istoria noastră. Dar pesemne că nicio fericire nu e unanimă. Pentru că acolo, în chiar vecinătatea cuplului regal, era o persoană care nu s-a bucurat deloc. Cine era ea și ce anume o supăra, vom vedea în cele ce urmează.

... și crizele de familie ale principesei Elena

Așadar, vorbeam mai sus despre ziua de împlinire națională care a fost duminica de 15 octombrie 1922, când Regele Ferdinand și Regina Maria au fost încoronați la Alba Iulia ca suverani ai României Mari. Dar, în chiar familia regală, exista o persoană care suferea enorm. Acea persoană era chiar tânăra noră a cuplului regal – adică principesa Elena2.

Principesa Elena era fi ica Regelui Constan-tin al II-lea al Greciei. Născută în anul 1896, Elena – alintată Sitta – se căsătorise în martie 1921 cu moștenitorul tronului de la București, principele Carol. Deci, grecoaica Elena devenise

nora Regelui Ferdinand și a Reginei Maria ai României. Mariajul dintre Carol și prințesa Elena debutase bine. Pe 25 octombrie 1921 se năștea fi ul lor Mihai – viitorul Rege Mihai al României. Dar Elena a avut probleme la naș-tere, iar medicii i-au spus că nu mai putea să aibă alți copii. În plus, destinul a făcut ca Mihai să se nască fi x la un an după decesul bizar al fratelui Elenei, prințul grec Alexandru – ima-ginați-vă că acesta fusese mușcat de o maimuță din menajeria proprie și apoi prințul a murit de septicemie! Și, după nașterea fi ului Mihai,

relațiile dintre Elena și soțul ei Carol au devenit tot mai reci.

Acesta e contextul în care Elena a venit, alături de soțul ei Carol, la încoro-narea socrilor săi de la Alba Iulia, din 15 octombrie 1922. Cum am spus, trăsura în care se afl au Carol și Elena se afl a chiar în spatele trăsurii care i-a dus la Catedrală pe Regele Ferdinand și pe Regina Maria. Mii de oameni trăiau entuziasmați magia momentului. Doar Elena suferea în tăcere.

Principesa Elena a stat ca pe ghimpi în acea duminică. Dincolo de relația difi cilă cu soțul ei, Elena primise și vești

alarmante de acasă, de la Atena. În septembrie 1922, tatăl Elenei, Regele Constantin al II-lea al Greciei fusese forțat să abdice și luase calea exi-lului, spre Italia, la Palermo. Repede, starea de sănătate a lui Constantin se deteriorase. Elena n-a putut să meargă să-și vadă tatăl, pentru că în România tocmai se pregătea ceremonia Încoronării de la Alba Iulia. Elena nu a avut de ales. Datoria sa ca soție a prințului moștenitor al României era mai puternică decât calitatea sa de fi ică a unui rege abdicat al Greciei.

Așa se face că principesa Elena a asistat rece la ceremonia de la Alba Iulia, din octom-brie 1922. Când toată lumea se bucura, foarte probabil gândul ei era în altă parte. Imediat după sfârșitul festivităților, Elena a plecat spre Palermo, unde și-a găsit tatăl pe patul de moarte, unde s-a mai chinuit până în ianuarie 1923, când a decedat.

Morala poveștii noastre vă reamintește începutul romanului Anna Karenina. Acolo, scriitorul Tolstoi spune că „Toate familiile fericite sunt la fel, dar fi ecare familie nefericită este nefe-ricită în felul ei”. Ei bine, acest lucru se verifi că și în politică. În octombrie 1922, familia regală a României era în culmea fericirii, pe când familia regală a Greciei era în criză. Așa se scrie Istoria. ■

1 Mai multe detalii despre acea zi în volumul Adrian Cioroianu & Mihaela Simina, Maria a României. Regina care a iubit viața și patria, ilustrații de Mihai Alexandru Mihail, Curtea Veche Publishing, București, 2015.

2 Celor interesați le semnalez volumul Adrian Cioro-ianu & Alexandru Groza, Elena, Regina-mamă, regina suferinței și a speranței, care va apărea în iunie a.c. la Curtea Veche Publishing, București, 2018.

În ecoul Centenarului– dintre consecințele Unirii, printre detaliile poveștii