Istoria Politica Moderna Si Conte

8/16/2019 Istoria Politica Moderna Si Conte

1/157

Adrian Niculescu

Istoria politică modernă şi contemporană

Tema I. Procese şi fenomene politice în epoca Rena şterii (sf â r şitul secolului al XV-lea)

După parcurgerea acestei teme veţ i înv ăţ a: 1 Problema începuturilorepocii moderne 2 Procesele centraliză rii politice 3 Fenomene ale Rena şteriipolitice 4 Expansiunea otomană şi Estul Europei. Cursul de istorie politică universală modernă şi contemporană îşipropune a oferi un cadru fundamental pentru situarea într-o perspectiv ă diacronică a proceselor şi fenomenelor politice ale lumii occidentale de la 1492şi pâ nă în zilele noastre. Scopul cursului nu este acela de a oferi o informa ţ ieenciclopedică superfluă , o colecţ ie de date lipsite de semnifica ţ ie reală pentrucei care studiază Ştiinţ ele Politice, ci de a integra demersul istoriografic înschema de analiză pe care aceştia o vor aplica realit ăţ ilor concrete.Parafrazâ ndu-l pe Durkheim am putea spune că Istoria este ştiinţ a politică

aplicat ă . 1492 sau 1453? Câ nd şi cum începe modernitatea? Mult ă vreme, istoricii au plasat, nu f ă r ă naivitate, începuturilemodernit ăţ ii în anul 1453 – punct terminus ce avea mă car meritul simplifică riiinterpret ă rilor: la 1453 că dea Constantinopolul – ceea ce însemna sf â r şitulputerii bizantine ce domnea de un mileniu peste bazinul mediteranean – iar în vest lua sf â r şit R ă zboiul de 100 de ani, marcâ nd astfel na şterea, în Franţ a şi Anglia, a monarhilor na ţ ionale ce vor deveni noii actori ai scenei europene. Înacela şi timp, o dat ă cu sf â r şitul Bizanţ ului, că rturarii greci s-ar fi refugiat înItalia, aducâ nd cu ei seminţ ele Rena şterii. Astfel, la toate nivelurile, 1453furniza un sf â r şit necesar şi în acela şi timp dramatic lumii muribunde a Evului

Mediu. Ast ă zi, metodele şi interpret ă rile istoriografice mult mai rafinate neîngă duie să pă trundem dincolo de comoditatea instituirii, cu pretenţ iiuniversaliste, a unui asemenea moment 0 al modernit ăţ ii. Vom vedea în acestcurs că la 1453 Rena şterea mergea deja că tre amurgul ei baroc, că procesele centraliză riipolitice în marile state na ţ ionale din Europa au fost mult mai complexe şi maidificil de delimitat, în fine că sf â r şitul Constantinopolului nu a fost un moment


2/157

crucial nici mă car pentru Europa Orientală , ci doar un eveniment, de altfelprevizibil, dintr-o lungă continuitate istorică , ale că rui consecinţ e s-au revelatabia pe termen lung. Anul 1492 nu are deci nici el cum să constituie un reperabsolut; alegerea să este pur convenţ ională , impusă de comoditatea împă r ţ iriidiscursului istoric în etape încadrate de jaloane temporale fixate mai degrabă

de un consens al istoricilor decâ t de o semnifica ţ ie obiectiv ă decelabilă . Ampreferat însă a da o limit ă inferioar ă modernit ăţ ii mai degrabă la 1492 decâ t la1453 pentru că marile fenomene şi procese politice ce o caracterizează tind a seagrega spre sf â r şitul secolului XV; ele nu apar ex nihilo imediat după că dereaConstantinopolului şi sf â r şitul R ă zboiului de 100 de ani, ci sunt rezultateleunor evoluţ ii – sau, adesea, involuţ ii - de durat ă . În acela şi timp, 1492marchează descoperirea Americii, punct nodal în expansiunea europeană ; iarcolonialismul şi, mai t â rziu, imperialismul, vor constitui permanent un pandant al istoriei moderne şi contemporane a Europei. Amurgul Evului Mediu, cum îl numea marele istoric J. Huizinga, a fostepoca unor crize cu mult mai profunde decâ t cele în plan politic sau cultural pecare cu mult ă ingenuitate le identifica o istoriografie pozitivist ă şi progresist ă .La un secol după Marea Ciumă de la mijlocul secolului XIV, o grav ă depresiunedemografică continua încă să afecteze Europa. Consecinţ ele sale în plan economic erau extrem de acute: progreseleînregistrate în secolele XII-XIV fuseser ă pierdute cu totul, at â t din lipsa mâ iniide lucru câ t şi a epuiză rii ză că mintelor de metale preţ ioase din Occident şi nuîn ultimul r â nd, a distrugerilor provocate de r ă zboaie – mai ales în Franţ a şi înSpania. Manifest ă rile unei dezvolt ă ri economice de tip capitalist nu apar decâ tîn cazurile excepţ ionale ale Ţă rilor de Jos şi ora şelor din nordul şi centrulItaliei.

Consecinţ ele în plan politic ale unor dezechilibre de asemenea propor ţ iinu puteau fi mai puţ in semnificative. Puterea descentralizat ă şi autarhică afeudalilor, ce caracterizase întregul Ev Mediu, a decă zut rapid în lipsa bazeisale economice – proprietatea funciar ă , afectat ă de criza for ţ ei de muncă şi deconsecinţ ele defla ţ iei. Ei s-au v ă zut nevoiţ i să intre în slujba suveranilorteritoriali ce dispuneau de sumele necesare menţ inerii aparatului administrativşi militar caracteristic puterii politice moderne. Cei ce doreau cu orice preţ să -şipă streze independenţ a s-au reorientat că tre veniturile obţ inute din r ă zboaieleprivate, formă semi-oficială de banditism specifică mai ales micii nobilimigermane (Rittertum), sau au devenit mercenari, precum condotierii din Italia. Înschimb, la nivelul statelor, procesele politice caracteristice au devenit, cu mult

înainte de mijlocul secolului XV, cele ale unifică rii şi centraliză rii politice în jurul persoanei suveranului. Dacă centralizarea reprezint ă o unificareadministrativ ă şi juridică internă , unificarea este o centralizare politică şimilitar ă externă a unor regiuni ţ inâ nd de aceea şi na ţ iune – at â t câ t poate fi derelevant ă aceast ă noţ iune la începuturile modernit ăţ ii. Cele două procese suntpractic indisolubile, iar termenul ce le uneşte este puterea monarhului. Aceast ă figur ă a „principelui” ocupă , în epoca modernă , locul central deţ inut pâ nă


3/157

atunci în via ţ a politică de seniorul feudal. Trebuie însă remarcat că adeseacentralizarea, ca şi unificarea politică , sunt moderne mai degrabă princonsecinţ ele lor decâ t prin mijloacele de realizare. Astfel monarhia de la Parisdevine suprema instanţă politică pe întreg teritoriul Franţ ei prin reunireamarilor feude la domeniul regal ca urmare a alianţ elor dinastice. În mod similar

unificarea şi centralizarea administrativ ă spaniolă este produsul medievaleiuniuni între regatele Castiliei şi Aragonului. Privilegii şi instanţ e de natur ă feudală sunt şi ele utilizate în scopul elimină rii centrelor concurente de putere;de pildă , în umbra monarhiei, o instituţ ie destinat ă unui mare viitor secristalizează în acest amurg al Evului Mediu: adună rile de st ă ri, al că rorcaracter este corporativ, pregă tind însă instituţ iile reprezentative moderne. În Anglia, Parlamentul este instituit în 1215; în Spania, Cortesurile apar la 1287;St ă rile Generale franceze sunt înfiinţ ate la 1302 Întreaga Europă , din Prusiapâ nă în Ţă rile Româ ne, adopt ă asemenea instituţ ii ca pe un scut împotrivaabuzurilor regale, prin rolul lor de aprobare a deciziilor monarhice excepţ ionaleşi contrare cutumei. Arma principală pe care şi-o însuşesc este însă legat ă deimpozite – crea ţ ie a fiscalit ăţ ii monarhice din secolul XIII – a că ror aprobare şipercepere intr ă în atribuţ iile adună rilor de st ă ri, oferindu-le un mijloc depresiune asupra regilor. În procesul centraliză rii, suveranii înşişi şi le vorală tura, în primul r â nd pentru a obţ ine subsidiile necesare, dar şi ca aliatîmpotriva feudalit ăţ ii, că ci toate aceste adună ri au în componenţă o camer ă inferioar ă burgheză – Camera Comunelor în Anglia, Starea a III-a în Franţ a şiSpania – care adesea dobâ ndeşte preeminenţ a asupra clerului şi nobilimii, caîn Ţă rile de Jos sau în Wurtemberg; alteori, însă , adună rile ostile vor fi redusela un rol simbolic de autoritatea monarhică – cazul Spaniei. Procesele politice ale centraliză rii monarhice în Franţ a La 17 iulie 1453 în

bă t ă lia de la Castillon, comandantul englez John Talbot, veteran a zeci decampanii împotriva francezilor, pieri în mod lamentabil luâ nd cu asalt o poziţ ieînt ă rit ă apă rat ă de artilerie. Astfel lua sf â r şit R ă zboiul de 100 de ani, ce opunea din 1337 Franţ a şi Anglia; şi dacă la începutul conflictului acestea mai erauîncă state feudale, în ultima jumă tate a secolului XV cele două regate gă siser ă liantul necesar construirii unui stat modern în sentimentul patriotic generat deaceast ă neîncetat ă stare de r ă zboi. Dacă francezul de la 1350 nu se considera supusul regelui Franţ ei, ci alseniorului local şi prin urmare al suzeranului acestuia, fie el englez, burgundsă u german, un veac mai t â rziu aceste legă turi feudale fuseser ă înlocuite de unstat concentrat în jurul suveranului, o monarhie centralizat ă şi patriotică – darnu încă na ţ ională . În plus, francezii înv ăţ aser ă toate lecţ iile militare aler ă zboiului; iar la Castillon, ca şi la Formigny în 1450 englezii fuseser ă bă tuţ i cuacelea şi tactici cu care învinseser ă la r â ndul lor mai înainte la Crecy, Poitiersori Azincourt: defensiv ă pe poziţ ii fortificate, eficientizarea tirului infanteriei,şarjele ordonate şi extrema mobilitate a cavaleriei – la care francezii adaugă şiutilizarea artileriei de câ mp. Însă marea inova ţ ie a epocii, a că rei importanţă politică , militar ă şi economică este incalculabilă , era introducerea armatei


4/157

permanente în Franţ a la 1445 oper ă a regelui Carol VII. Un asemeneainstrument de politică internă şi externă nu era însă la dispoziţ ia majorit ăţ iimonarhilor europeni, că ci el depindea de existenţ a unei structuri politicecentralizate, unor instituţ ii militare regulate şi unor venituri importante aleCoroanei. Pâ nă la sf â r şitul secolului XV, doar Veneţ ia (1455) şi Burgundia

(1471) îşi putur ă permite armate permanente. Ea servi însă mai ales politiciifiului lui Carol, Ludovic XI (146l-l483), adev ă ratul artizan al unit ăţ ii RegatuluiFranţ ei. La începutul domniei sale, nobilimea anarhică înfiinţ ase împotrivaautorit ăţ ii monarhice „Liga Binelui Public”, reunind peste jumă tate dinteritoriul Franţ ei – domeniile a 6 mari case feudele şi ale vasalilor acestora –sub patronajul ducelui Burgundiei, Carol Temerarul (1467-l477), principalulconcurent al monarhiei franceze. For ţ ele regale fur ă învinse; şi doar gra ţ ieajutorului vechiului duşman, Anglia, Ludovic se putu redresa pe plan intern şiextern. Carol Temerarul, în schimb, r ă mă sese un suveran medieval, tr ă ind depe urma r ă zboiului; câ nd ambiţ iile sale în Germania îl aduser ă în conflict cuelveţ ienii, infanteria acestora, înzestrat ă cu arme de foc, îl zdrobi în bă t ă liile dela Granson şi Morat (1476). Într-o ultimă tentativ ă de redresare, Carol pieri laasediul ora şului Nancy în 1477 Franţ a era astfel debarasat ă de marele ei rival; şi f ă r ă protectorul lor,seniorii rebeli fur ă deposeda ţ i pe r â nd de domeniile lor între 1473 şi 1481; iarîn 1482 prin tratatul de la Arras, Ludovic îşi împă r ţ i Burgundia cu împă ratulgerman. În acela şi timp, el confiscă complet feudalit ăţ ii guvernarea şiadministra ţ ia regatului şi reluă expansiunea economică stopat ă de r ă zboiprintr-o politică protecţ ionist ă de stat. Cronicarul Chastellain ni-l descrie astfelpe acest principe modern: Vroia să vadă toate pieţ ele şi graniţ ele regatului să u,să cunoască tot şi toate. Vroia să facă totul după capul să u şi se amestecă în

cele mai mă runte treburi ale regatului. În realitate pă rea mai degrabă f ă cutpentru a domni asupra lumii decâ t peste un regat. Totuşi, câ nd fiul să u minor, Carol VIII, urcă pe tron în 1483 mariiseniori, în frunte cu ducele de Orleans, se opuser ă regenţ ei şi încercar ă să reîntroneze anarhia feudală . Nereuşind să -şi susţ ină poziţ ia în AdunareaSt ă rilor Generale, unde Starea a III-a proclamă principiul suveranit ăţ iipoporului (1484), nobilimea recurse la arme şi fu învinsă în „R ă zboiul nebun”(1488). Ca urmare, ultimul mare domeniu feudal, Bretania, trecu în mâ inilecoroanei şi astfel, în ajunul r ă zboaielor italiene, Franţ a era destul de puternică pentru a r ă sturna cu orice mişcare în exterior fragilul echilibru ce domnea întrestatele europene. Centralizarea politică în Anglia. Succesele obţ inute de Henric V în R ă zboiul de 100 de ani pă reau aameninţ a libert ăţ ile tradiţ ionale ale poporului englez apă rate de Parlament; că cimonarhul guverna mai degrabă de la Paris decâ t de la Londra. Câ nd Henricmuri pe nea şteptate în 1422 însăşi unitatea regatului a fost ameninţ at ă deacela şi parlament, controlat de marile familii aristocratice şi care nu mai


5/157

reprezenta decâ t interesele acestora; or noul suveran, Henric VI, era slab şiaproape nebun, neput â nd constitui contra-ponderea necesar ă la imensa puterea feudalilor. La 2 ani după sf â r şitul r ă zboiului, în 1455 verii din casa de York airegilor Lancaster se ridicar ă împotriva suveranului cu sprijinul atotputerniculuiconte Warwick şi al veteranilor din Franţ a, declanşâ nd ceea ce s-a numit

„R ă zboiul celor două roze” – din cauza trandafirilor de pe blazoanele caselorrivale. În ciuda conflictului intern, rapid transformat într-o rebeliune endemică a marilor seniori, centralizarea a f ă cut progrese. Eduard IV de York, ce urcă petron în 1461 după victoria de la Towton se dovedi suveranul renascentist prinexcelenţă . El se gr ă bi să -l înlă ture pe Warwick care se r ă sculase, lichidă apoicasa de Lancaster şi, bazâ ndu-se pe burghezie, slă bi at â t nobilimea câ t şiParlamentul. Fratele şi succesorul să u, Richard III (1483-l485), f ă cu greşeala dea-l ucide pe copii minori ai lui Eduard; lipsit de popularitate, fu înlă turat în bă t ă lia de la Bosworth de Henric Tudor, un supravieţ uitor al casei Lancaster,ce reinstaur ă stabilitatea în ţ ar ă . Efectele r ă zboiului se dovedir ă de altfel benefice: r ă zboinica aristocra ţ ie engleză era decimat ă , burghezii şi ţă ranii eraudezgusta ţ i de anarhia feudală ; în schimb economia, de care seniorii r ă zboinicinu îndr ă zniser ă a se atinge, era extrem de înfloritoare şi ea furniză baza Anglieimoderne care se putu astfel lipsi de marile armate permanente de pe continent.Pe drept cuv â nt, Macaulay Trevelyan scria că Povestea prefacerii Anglieimedievale în Anglia modernă ar putea fi scrisă foarte bine sub forma unei istoriisociale a negoţ ului englez cu postav. Epoca dinastiei Tudor va fi astfel o epocă a comer ţ ului în care putereamonarhică se sprijină pe ţă ranul înst ă rit (yeoman), pe micul nobilîntreprinză tor (gentleman) şi mai ales pe negustor; burghezul şi nu r ă zboinicul,

a fost figura politică principală a Angliei moderne. Centralizarea politică în Spania. În acela şi timp, Peninsula Iberică mergea şi ea pe drumul unifică rii şicentraliză rii politice. De un secol lupta de recucerire a Peninsulei din mâ inilearabilor - Reconquista - stagna, iar autonomiile provinciale şi anarhia produsă de foştii combatanţ i r ă ma şi f ă r ă ocupa ţ ie generau revolte endemice în cele două mari regate ce-şi împă r ţ eau Spania, Castilia şi Aragon. Abia la 1469moştenitorii acestor tronuri, Isabela de Castilia şi Ferdinand de Aragon, secă să torir ă la Valladolid; ceea ce nu antrenă imediat şi unificarea Spaniei, că ciIsabela este aprig contestat ă de partidul nobiliar pro-portughez. Câ nd în 1475se proclamă regină , r ă zboiul, finanţ at de lusitani, izbucneşte at â t în interiorul,câ t şi la graniţ ele Castiliei şi doar intervenţ ia lui Ferdinand îi salvează tronul;dar prin Convenţ ia de la Segovia Isabela este obligat ă să accepte egalitatea şireciprocitatea unirii cu Aragonul, în ciuda superiorit ăţ ii teritoriale şi economicea castilienilor. Compromisul se dovedi însă durabil, gra ţ ie at â t excelenteicolabor ă ri între cei doi suverani câ t şi capt ă rii nobilimii în administra ţ iastatului.


6/157

Într-un singur an, 1492 se va scrie întreg destinul puterii spaniole. La 2ianuarie emirul Granadei predă ora şul spaniolilor, după 10 ani de lupte; astfel,întreaga Peninsulă Iberică apar ţ ine creştină t ăţ ii. Pe 31 martie, Regii Catolici –cum au fost numiţ i de papă pentru credinţ a lor - decretează expulzarea evreilor ce refuză să se convertească în decurs de 4 luni. Gestul – t â rziu în raport cu

celelalte regate occidentale (Anglia îi expulzase în 1290 Franţ a în 1394) – aurmă rit depăşirea condiţ iei de ţ ar ă marginală , chiar eretică , la graniţ elecreştină t ăţ ii, rezultat al toleranţ ei religioase din perioada Reconquistei. ÎnsuşiErasmus, invitat în Spania pe la 1500 refuză să vină în acest regat excentric,supus acultura ţ iei arabe şi iudaice. Pentru a se debarasa de aceast ă reputa ţ ie,Regii Catolici au introdus după lungi ezit ă ri Inchiziţ ia, expulzarea evreilordevenind astfel un gest inevitabil. Mult mai t â rziu, Ferdinand se justificapentru acest gest: Ne era imposibil să acţ ionă m altfel. Ni s-au spus at â t demulte lucruri despre evreii din Andaluzia încâ t chiar dacă era vorba de propriulnostru fiu nu am fi putut împiedica ce s-a înt â mplat. Însă cel mai important eveniment, aproape neluat în seamă decontemporani, avea loc la 17 aprilie, câ nd Regii Catolici semnar ă „Capitula ţ ilede la Santa Fe”, aprobâ nd proiectul expediţ iei spre Indii a lui Cristofor Columb. Rena şterea şi politica italiană . Rena şterea a fost în general privit ă ca un fenomen cultural din care audecurs consecinţ ele numite rena ştere politică , economică , juridică etc. Oasemenea interpretare ne aruncă în capcana unui determinism mecanicist,eludâ nd evidenţ a str â nsei legă turi dintre manifest ă rile spiritului şi existenţ aunei infrastructuri politice capabile să le suporte. Redescoperirea antichit ăţ ii,înă lţ area artelor şi literelor pe cel mai înalt piedestal ca şi marile progresetehnologice culminâ nd cu inventarea tiparului, au fost în bună mă sur ă efectul

stabiliză rii politice şi revirimentului economic; şi avem exemplul unui fenomencultural similar eşuat ca urmare a absenţ ei acestor condiţ ii, în cazul „rena şteriifredericiene” de la începutul secolului XIII. Influenţ ele rena şterii asupra politicului sunt însă la fel de importante.Însăşi concepţ ia asupra statului şi a rela ţ iilor acestuia cu cet ăţ eanul şi cucelelalte state a fost complet transformat ă . Ceva nou apă ru şi prinse via ţă înistorie: statul ca o crea ţ ie conştient ă , voit ă şi chibzuit ă , statul ca artificiuiscusit, ca oper ă de art ă . Astfel descria Jacob Burckhardt în monumentala „Cultur ă a Rena şterii înItalia” noua formă a statului renascentist. Ludovic XI, Henric VII sunt modeleleacestor artizani ai politicului în marile monarhii centralizate din Occident; întimp ce în centrul Rena şterii, în Italia, paradigma este reprezentat ă de mă runţ iitirani locali, a că ror st ă pâ nire se limitează adesea la ora şul fortificat şiîmprejurimile sale, dar care poart ă o politică mult mai calculat ă şi maielaborat ă , decâ t oricare din marii suverani europeni. Utilizarea ra ţ ională a tuturor resurselor puterii, luciditatea cinică apoliticii interne şi externe, dar şi voca ţ ia mecenatului, devin comportamentulideal al noii genera ţ ii de conducă tori care se impun în a doua jumă tate a


7/157

secolului XV. Onorabilă , dar falimentara politică a unui suveran medievalprecum Carol Temerarul nu poate primi decâ t blamul acestora. Elveţ ienii nusunt decâ t nişte simpli ţă rani şi chiar dacă i-ar omor î pe toţ i, asta nu ar da nicio satisfacţ ie magna ţ ilor burgunzi, care ar pieri în lupt ă . Chiar dacă ducele arocupa Elveţ ia f ă r ă rezistenţă , veniturile sale anuale n-ar creşte nici mă car cu

5000 de duca ţ i. Judecă cu r ă ceală ambasadorul milanez aventura helvetică alui Carol. „Principele” lui Machiavelli (1513), ca şi „Instituţ io principischristiani” a lui Erasmus (1516), nu sunt decâ t reflecţ ia teoretică a practicilornoii genera ţ ii de politicieni, reflecţ ie pesimist ă în cazul secretarului florentin,pă trunsă în schimb de optimismul idealului „principelui creştin” la autorul„Elogiului Nebuniei”, ce încearcă să deturneze spre ţ eluri umaniste politicara ţ ionalizat ă (ca şi prietenul să u, Thomas Morus, în „Utopia” – 1518). Cealalt ă figur ă emblematică a politicii renascentiste este condotierul –comandant al unei trupe de mercenari angajat cu contract (condotta) de un stat italian. El transformă anarhicele dueluri individuale ale r ă zboiului medievalîntr-o „oper ă de art ă ”. În secolul XV, r ă zboaiele condotierilor sunt purtate după toate regulile artei militare redescoperite în clasicii antichit ăţ ii; iar învingă toruleste elogiat de poeţ i şi umanişti. Pe de alt ă parte, r ă zboiul este o afacere şicondotierii se feresc să -şi irosească capitalul uman în lupte sâ ngeroase; iarnesf â r şitul şir de r ă zboaie al Rena şterii italiene nu sunt cel mai adesea decâ taranjamente reciproce între că pitanii de mercenari. Condotierul este şi expresia unei uluitoare mobilit ăţ i sociale: astfel,Francesco Sforza devine duce al Milanului, deşi tat ă l să u a fost un ţă ran să racînainte de a ajunge mercenar. Totuşi, majoritatea condotierilor sunt de originenobilă (deşi adesea bastarzi), pentru că r ă zboiul acesta savant, de manevre, cecaut ă cu orice preţ să evite bă t ă lia decisiv ă , cere o excelent ă cunoa ştere a

tacticii şi strategiei, mari abilit ăţ i diplomatice şi st ă pâ nirea mijloacelorpropagandei care să înlocuiască realiză rile militare efective. Ei dispar însă lasf â r şitul secolului XV - începutul secolului XVI, câ nd r ă zboaiele italieneintroduc armatele permanente şi arta uciderii în masă ; ultimul condotier va fiilustrul Castelan de Musso, ce-şi croieşte un principat în nordul Italiei la 1525 Tiranul şi condotierul sunt protagoniştii celei de-a două jumă t ăţ i asecolului XV în Italia. Politic, peninsula manifest ă tendinţ a opusă celei amonarhiei franceze sau engleze, refuzâ nd unificarea în favoarea concentr ă rii încâţ iva mari poli de putere: regatul Neapole, mare monarhie feudală condusă desuverani spanioli, ducatul Milano, republicile aristocratice ale Veneţ iei şiFlorenţ ei şi statul pontifical constituit din imensele domenii ale papalit ăţ ii. La 1454 pacea de la Lodi încheie conflictul de decenii dintre Milano şi Veneţ ia şi stabileşte balanţ a de putere în Italia; ambiţ iile politicienilorRena şterii strică însă permanent echilibrul fragil al acesteia şi pâ nă la 1492istoria peninsulei nu este decâ t istoria interminabilelor r ă zboaie dintre marilestate, secondate de puteri de mâ na a doua – Ferrara, Genova, Mantova. În 1464 bă tr â nul condotier Francesco Sforza, acum duce al Milanului, reia ostilit ăţ ile cu Veneţ ia şi ocupă Genova; ameninţ area unei domina ţ ii milaneze în nordul Italiei


8/157

duce rapid la formarea a două blocuri de state: Ferrante I de Neapole (1458-l494) se aliază cu papalitatea, iar Lorenzo de Medici, conducă tor informal alFlorenţ ei din 1469 îşi ală tur ă Milano, Veneţ ia, Ferrara şi Mantova. Eşeculconjura ţ iei Pazzi – ce urmă rea lichidarea lui Lorenzo şi instalarea unui guvernpro-napoletan la Florenţ a - declanşează în 1478 un r ă zboi deschis între cele

două coaliţ ii. Florentinii, pă r ă siţ i de alia ţ ii lor, sunt învinşi în anul urmă tor decondotierii Federigo da Montefeltro şi Alfonso de Calabria; dar Lorenzo pleacă la Neapole pentru a negocia cu Ferrante şi obţ ine o pace avantajoasă în 1480înt ă rindu-şi în acela şi timp poziţ ia în interiorul Florenţ ei. Doi ani mai t â rziupapa, aliat acum cu Veneţ ia, atacă Ferrara, susţ inut ă de florentini şi de noii lor alia ţ i, napoletanii; cum statul pontifical trece de partea acestora, intervenţ iamilaneză duce la o pace for ţ at ă , rupt ă în 1484 câ nd feudalii napoletani serevolt ă împotriva domniei tiranice a lui Ferrante; noul papă , Inocenţ iu VIIIsprijină rebeliunea şi în replică napoletanii şi florentinii îi invadează statele,silindu-l să cear ă pacea. După acest r ă zboi, Florenţ a dobâ ndeşte poziţ ia centrală în sistem, că ciat â t Ferrante şi Sforza, câ t şi papa, sunt în cele mai bune rela ţ ii cu Lorenzo deMedici; iar câ nd în 1487 acesta este atacat de genovezi, Milanul îi sare înajutor, stabilind pacea în Italia pâ nă la 1494 Oricâ t de instabilă ar pă rea aceast ă balanţă de putere, rezultateler ă zboaielor nu afectau niciodat ă fundamental statele italiene, în bună mă sur ă datorit ă prudenţ ei lui Lorenzo, care evit ă orice apel la for ţ e externe; iar câ ndLudovic XI îi oferi ajutorul să u, el r ă spunse Îmi este peste putinţă să jertfescsiguranţ a întregii Italii interesului meu; să dea Dumnezeu ca regilor Franţ ei să nu le vină în gâ nd vreodat ă să -şi încerce puterile cu aceast ă ţ ar ă ; că ci atunciItalia va fi pierdut ă .

Or exact acest lucru se înt â mplă după moartea lui Lorenzo (1492); în vreme ce la Florenţ a că lugă rul Girolamo Savonarola îi izgonea pe Medici,instaur â nd un regim teocratic, uzurpatorul milanez Ludovic „Maurul”,contestat de Ferrante, decise să -l cheme în ajutor pe Carol VIII al Franţ ei, subpretextul revendică rii tronului napoletan de că tre acesta, ca urma ş al dinastieide Anjou; şi astfel începea acel şir de r ă zboaie ce vor ruina Italia şi-l vorcompromite pentru secole unitatea politică . Înaintarea otomană în Sud-Estul Europei. La 29 mai 1453 după aproape două luni de asediu, sultanul Mahomed IIcuceri Constantinopolul, metropola spirituală a lumii est-europene, provocâ ndo imensă spaimă în sâ nul creştină t ăţ ii, at â t r ă să ritene câ t şi apusene.Contemporan cu tragicul eveniment, istoricul bizantin Ducas scria: Toat ă Constantinopolea era de v ă zut în corturile din tabă ra turcilor, iar ora şul pustiuşi mort, gol şi f ă r ă de glas, neav â nd nici chip, nici frumuseţ e. Curia romană , în frunte cu umanistul Eneas Silvio Piccolomini, predică onouă cruciadă pentru eliberarea cet ăţ ii şi alungarea turcilor din Europa; darrezultatele fur ă practic inexistente. În sud-estul Europei, temâ ndu-se că vorcunoa şte soarta Bizanţ ului, statele creştine se gr ă bir ă a se supune puterii


9/157

otomane. Mahomed II, acum înscă unat pe tronul defunctului Imperiu Bizantinşi erijâ ndu-se în moştenitor al acestuia, nu se putea mulţ umi doar cu at â t;conştient de importanţ a geopolitică a Istambulului, el şi-a impus controluldeplin asupra str â mtorilor. În urmă torii ani, dornic de a-şi asigura st ă pâ nireaîn Balcani f ă r ă teama de posibile defecţ iuni ale vasalilor să i creştini, adesea

tenta ţ i de alianţ a cu Veneţ ia sau Ungaria, cuceri în întregime Serbia (1459), înafar ă de Belgrad, ce rezist ă eroic în 1456 apă rat de for ţ ele maghiare subcomanda lui Iancu de Hunedoara, apoi sudul Greciei (1460), Trapezuntul ţ inutde dinastia bizantină Comnen (1461) insula Lesbos, st ă pâ nit ă de ultimii urma şiai familiei imperiale (1462) şi Bosnia (1463). Turcii nu reuşir ă în schimb să se impună la nord de Dună re, undesuzeranitatea lor, deşi veche de aproape jumă tate de veac, rezista doar pâ nă laapropierea armatelor maghiare de hotarele Ţă rii Româ neşti; mai ales Vlad Ţ epeş le opuse, între 1459-l462 o înver şunat ă rezistenţă , în alianţă cu Ungaria.În cele din urmă însă , Mahomed II îl impuse pe candidatul să u la tronulmuntean, Radu cel Frumos. Un alt conflict de durat ă îi opuse în Grecia, între1463 şi 1479 pe otomani veneţ ienilor, care nu se mulţ umir ă doar să -l sprijinepe rebelul albanez Skanderbeg, ci încercar ă să încheie o alianţă şi cuprincipalul rival al turcilor în Orient, Uzun Hasan. Mahomed II îşi învinse însă pe r â nd duşmanii: Albania că zu cu uşurinţă în mâ inile lor după moartea luiSkanderbeg, Uzun Hasan fu zdrobit de otomani cinci ani mai t â rziu, iar veneţ ienii încheiar ă şi ei pacea în 1479 în schimbul libert ăţ ii comer ţ ului.Puterea turcilor era at â t de mare, încâ t în 1480 ei debarcar ă chiar în sudulItaliei, iar Papa se pregă ti să evacueze Roma, câ nd Mahomed II muri penea şteptate, lă sâ ndu-şi imperiul epuizat de neîncetatele campanii şi pradă r ă zboiului civil între fii să i. El a fost însă adev ă ratul fondator al Imperiului

Otoman, „st ă pâ n al celor două regiuni [Anatolia şi Peninsula Balcanică ] şi alcelor două mă ri [Mediterană şi Marea Neagr ă ]”, deschis în acela şi timpinfluenţ elor umanismului occidental, dar şi ortodoxiei; iar la sf â r şitul secolului XV, Imperiul deveni cea mai mare putere europeană . Criza care urmă mor ţ ii lui Mahomed II dă du în cele din urmă câştig decauză elementelor conservatoare, ce reinstituir ă regimul juridic al shariei (legea religioasă a Islamului), dar r ă zboiul civil gener ă , prin implicarea altor puteriislamice, complica ţ ii pe plan extern. Aceasta a dat un r ă gaz Europei şi apermis, gra ţ ie personalit ăţ ii lui Ştefan cel Mare, ascensiunea Moldovei la rangulde putere regională . Succesele domniei lui Ştefan cel Mare (1457-l504) au fost cel mai adeseadeterminate de vicisitudinile politicii otomane. Printr-o diploma ţ ieconjuncturală , oscilâ nd între Polonia şi Ungaria, beneficiind de mari venituri depe urma comer ţ ului est-european, ale că rui drumuri str ă bă teau Moldova,domnitorul a putut să reziste cu succes aproape o jumă tate de veac tuturortentativelor de cucerire şi chiar să -şi impună politica în Muntenia vecină . Petermen lung, turcii s-au dovedit însă învingă tori şi în acest conflict: între 1475şi 1484 ei şi-au realizat vechiul lor ţ el de a-şi institui controlul asupra Mă rii


10/157

Negre, cucerind pe r â nd toate porturile comerciale creştine, iar în 1538 în urma anex ă rii sudului Basarabiei, Marea Neagr ă deveni un lac otoman, interzisnegustorilor occidentali. Aceasta a însemnat ieşirea mă rii din circuitelecomer ţ ului european şi integrarea ei în economia regională a Imperiului şi înacela şi timp, decă derea puterii centrale în ţă rile în care aceasta îşi tr ă gea for ţ a

din sumele rezultate din acest comer ţ : Moldova, Ţ ara Româ nească şi, ceva mait â rziu, Polonia. În plus, pe termen lung, cererea tot mai mare a pieţ eiImperiului Otoman şi în special a Istambulului a dus nu doar la creştereacontrolului politic turcesc asupra ţă rilor riverane Mă rii Negre, ci şi la ospecializare a economiilor acestora, constituind un factor major desubdezvoltare. Ortodoxia: o alt ă lume europeană ? Din punct de vedere politic, imperiul Bizantin ce se pr ă buşise definitiv la1453 era complet nesemnificativ, reducâ ndu-se practic la Constantinopol şihinterlandul acestuia. Semnifica ţ ia sa fundamentală era însă acea spirituală ,ce-l f ă cea egalul Romei în Estul ortodox; importanţ a sa era însă inverspropor ţ ională cu mijloacele de care Bizanţ ul dispunea efectiv pentru a-şisusţ ine poziţ ia. Singura soluţ ie întrev ă zut ă de împă ra ţ ii confrunta ţ i cu aceast ă situa ţ ie a fost apelul la creştină tatea occidentală , în condiţ iile în care nici unadintre ţă rile ortodoxe nu era suficient de puternică ; acest gest era însă extremde delicat, că ci implica sf â r şitul schismei ce despă r ţ ea de la 1054 Creştină tatea r ă să riteană , ortodox ă de cea occidentală , catolică şi unireacelor două biserici, idee respinsă cu hot ă r â re de elitele est-europene ata şate deideologia cezaro-papismului (afirmâ nd subordonarea clerului conducă torilorlaici) şi ostile deci primatului suveranului pontif, ce ar fi decurs dintr-o unire a bisericilor. Încă de la 1274 împă ratul Mihail VIII recunoscuse la Conciliul de la

Lyon suprema ţ ia papei; dar clerul ortodox respinse ferm aceast ă tentativ ă deunire; abia în fa ţ a iminenţ ei pericolului otoman Ioan VIII, însoţ it de o delega ţ iede înalţ i prela ţ i greci, decise unirea cu Roma la Conciliul de la Florenţ a –Ferrara (1438-l439). La întoarcerea din Italia, delega ţ ia se izbi de un val deostilitate din partea ortodocşilor, ce declarar ă că -l prefer ă pe turci catolicilor,determinâ nd ruperea unirii şi o acut ă dezbinare politică la Constantinopol. Lar â ndul ei, creştină tatea occidentală nu-şi îndeplini prea energic promisiunile,singura tentativ ă de cruciadă , condusă de Iancu de Hunedoara, fiind zdrobit ă la Vama (1444). După 1453 nu mai exista nici un centru al ortodoxiei, în ciudasecularelor tentative ale statelor sud-est europene de a-şi afirma voca ţ iaimperială pe fondul crizei finale bizantine ( Ţ ara Româ nească , Bulgaria şi Serbia în secolul XIV, Moldova la începutul veacului urmă tor). Mahomed II ar fi pututlua uşor locul împă ra ţ ilor Bizanţ ului; dar o nouă putere, a că rei creştinarefusese opera grecilor, pretinse moştenirea acestora, arogâ ndu-şi titlul de „atreia Romă ” şi ţ elul mesianic de refacere a creştină t ăţ ii în spiritul ortodoxiei:Marele Cnezat al Moscovei. Biserica rusă nu se lă sase atrasă de ispiteleunioniste, moscoviţ ii reprezentau singura putere politică important ă a lumii


11/157

ortodoxe, iar marii cneji se înrudeau cu familia imperială bizantină ; era decifiresc ca Marelui Cnezat să -l revină misiunea de care Constantinopolul nu sear ă tase demn. Sub Vasile II (1425-l462) şi Ivan III (1462-l505) statele ruseştimai slabe au fost anexate de moscoviţ i; în mare mă sur ă pentru a legitimaaceste acţ iuni, Ivan III a proclamat la 1472 după că să toria cu o principesă

bizantină , „a treia Romă ” şi a adoptat vulturul bicefal ca emblemă . Combinat ă însă cu închiderea de că tre turci a Mă rii Negre şi ieşirea estului Europei dincircuitele comer ţ ului interna ţ ional, aceast ă reorientare a lumii ortodoxe că treun pol excentric a separat-o complet de occident, definitiv â nd un clivaj care deun mileniu nu înceta să se adâ ncească . Astfel, din secolul XV istoria Europeidevine practic istoria a două lumi separate şi diferite. Începuturile colonialismului european. Expansiunea Imperiului Otoman nu a dus la o reorientare doar înpolitica est-europeană . Occidentul devenise conştient de iminenţ a cuceririiMediteranei de că tre turci, a că ror flot ă militar ă era la sf â r şitul secolului XV cea mai puternică din Europa. Legă turile comerciale ale vestului cu Orientul,stabilite în timpul cruciadelor şi menţ inute prin neguţă torii veneţ ieni şigenovezi, erau acum definitiv t ă iate, economia Imperiului Otoman menţ inâ ndu-şi cu stricteţ e tradiţ ionalul caracter autarhic şi regional. Statele occidentale s-au v ă zut deci silite, mai ales ca urmare a penuriei de metale preţ ioase, cu efectedefla ţ ioniste, să caute accesul la alte pieţ e extra-europene. Iniţ iatorii acestei întreprinderi au fost portughezii, care la începutulsecolului XV erau poate singurii deţ ină tori ai tehnologiei şi expertizei necesarerealiză rii unor mari expediţ ii navale. Sub înalta protecţ ie a infantelui Henric„Navigatorul” (1394-l460), ce a pus la dispoziţ ie resursele Ordinuluitemplierilor, navigatorii portughezi au urmă rit un plan grandios ce viza

cucerirea Africii de Nord, descoperirea de noi t ă r â muri occidentale şi explorarea vestului Africii şi a Indiei şi în acela şi timp că uta alianţ a împotriva Islamului cumisterioasele regate creştine din Asia şi africa. Deja la 1415 o primă expediţ iemilitar ă a stabilit un cap de pod la Ceuta, în Mă roc; câţ iva ani mai t â rziu, aufost ocupate arhipelagurile Madeira şi Azore, viitoare escale pentru expediţ iileafricane. Pe la 1430 Portugalia construia primele caravele în şantierul naval dinSagres, iniţ iat de Henric „Navigatorul” şi care a reunit elita navigatorilor şicartografilor continentului. În urmă toarea jumă tate de veac flota lusitană ,prima din Europa, a explorat întregul litoral vestic al Africii: în 1436 descoperea Rio de Oro, în 1446 Guineea, 4 decenii mai t â rziu Diego Cā o explora estuarulfluviului Congo şi ţă rmurile Angolei cu ajutorul marelui geograf Martin Behaim;în 1487 Pero da Covilhao, că lă torind în secret în Arabia, descoperea Etiopiacreştină , ţ elul utopicelor că ut ă ri ale infantelui Henric; în fine, la 1488 Bartolomeu Diaz ocolea Capul Bunei Speranţ e, deschizâ nd un nou drumspre pieţ ele Orientului Îndepă rtat, interzise pâ nă atunci de bariera otomană . După numai 10 ani, Vasco da Gama atingea la r â ndul să u ţă rmurileIndiei, declar â nd gazdei sale, monarhul din Calicut Că de 60 de ani regiiPortugaliei trimiteau anual cor ă bii în că lă torii de descoperire că tre meleagurile


12/157

astea, ştiind că aici exist ă regi creştini că şi ei. Şi din aceast ă cauză trimiteausă se descopere menţ ionatele teritorii, nu fiindcă le-ar trebui aur şi argint. Acesta avea să fie însă câ ntecul de lebă dă al eroicei epoci iniţ iate deHenric „Navigatorul”. Mai realişti, urma şii să i se supuser ă imperativelor politiceşi economice. Deja aurul şi sclavii Africii recompensaser ă deceniile de explor ă ri

– şi exploat ă ri – metodice. Roadele că lă toriei lui Vasco da Gama se v ă zur ă câ ndregele Manuel I trimise o nouă expediţ ie – militar ă de data aceasta – şi îşiinstitui controlul asupra coastelor Indiei. În 1502 Vasco da Gama însuşipedepsi cu cruzime ora şul r ă sculat Calicut, întorcâ ndu-se cu o pradă colosală ;doar câţ iva ani mai t â rziu, suveranul portughez numi primul vice-rege al Indiei.Se năştea astfel primul imperiu colonial modern, ce avea să facă din Portugalia- pentru o vreme – cea mai puternică economie din Occident. Noua lume se anunţ a însă at â t de bogat ă încâ t nu puteau înt â rzia să apar ă noi competitori. Primul dintre aceştia era celă lalt stat iberic, Spania.Epuizat ă de costurile centraliză rii politice, aceasta nu că uta decâ t un debuşeupentru nobilimea sa r ă masă f ă r ă ocupa ţ ie şi mai ales un imperiu colonial caresă o aducă la nivelul Portugaliei; astfel că la 1492 Regii Catolici acceptar ă proiectul navigatorului genovez Cristofor Columb de a că uta o rut ă occidentală că tre India pentru a concura comer ţ ul lusitan. În schimb, caravelele lui Columbdescoperir ă insulele Mă rii Caraibelor, iar în urmă toarele expediţ ii explorar ă arhipelagul Antilelor şi atinser ă ţă rmurile continentului american. Ţ elurile luiColumb nu mai erau însă comerciale, ca în prima sa că lă torie; intereseleneguţă torilor din Sevilla şi ale coroanei spaniole impuneau colonizarea şiexploatarea noilor teritorii – chiar şi cu preţ ul extermină rii indigenilor – pentrua prinde din urmă decalajul fa ţă de portughezi. Regii Catolici întrev ă zuser ă imensele posibilit ăţ i pe care le deschideau bogăţ iile coloniilor americane, în

compara ţ ie cu resursele să race ale Spaniei. Astfel se deschideau apetiturilehegemonice ale monarhilor spanioli în Europa. Dacă secolul XV se încheia cudomina ţ ia economică a Portugaliei, cel ce-l urma se anunţ a a apar ţ ine puteriipolitice a Spaniei. Întrebă ri de verificare: 1 Cum s-a desf ăşurat procesul de unificare şicentralizare politică în vestul Europei în a doua jumă tate a secolului XV? 2Care sunt dimensiunile politice ale Rena şterii? 3 Care au fost, în estul şi în vestul Europei, consecinţ ele expansiunii otomane? Bibliografie. Gheorghe I. Br ă tianu, Adună rile de st ă ri în Europa şi în Ţă rile Româ ne înEvul Mediu, Ed. Enciclopedică , Bucureşti, 1996 Jacob Burckhardt, Cultura Rena şterii în Italia, Ed. Minerva, Bucureşti Johan Huizinga, Amurgul evului Mediu, Ed. Meridiane, Bucureşti Halil Inalcik,Imperiul Otoman. Epoca clasică , Ed. Enciclopedică , Bucureşti, 1996 P. P. Panaitescu, Interpret ă ri româ neşti, Ed. Enciclopedică , Bucureşti,1994 Steven Runciman, Că derea Constantinopolului, Ed. Enciclopedică ,Bucureşti, 1991


13/157

Tema II. Epoca Reformei (1492-l568) După parcurgerea acestei teme veţ i înv ăţ a: 1 Lupta statelor europeneîmpotriva monarhiei universale habsburgice 2 Reforma şi consecinţ ele eipolitice 3 Expansiunea otomană sub Soliman Magnificul.

Imperiile coloniale şi împă r ţ irea lumii. Crearea primelor imperii coloniale gener ă la sf â r şitul veacului al XV-lea oproblemă fundamentală de natur ă politică şi juridică : cine avea autoritatea de a arbitra conflictele din şi dintre ele, at â ta timp câ t nu apar ţ ineau efectivuniversului politic european şi structurilor normative ale acestuia? Papalitatease gr ă bi să -şi aroge acest rol, consider â nd că gestul apostolului Petru de acă lă tori pe mare a exprimat privilegiul pontificatului ce îi dă dea dreptul de ast ă pâ ni întreaga lume. Acţ iuni efective înt ă rir ă aceste pretenţ ii; deja la 1440 papa Eugen IVconfirmă portughezilor posesiunea coastelor de vest ale Africii, iar la 1455succesorul să u le recunoscu at â t teritoriile ce urmau a fi descoperite ulteriorcâ t şi dreptul de a supune popoarele necreştine. Explor ă rile lui Columbintroduser ă în scenă un nou competitor: Spania, a că rei poziţ ie pă rea extrem defragilă în fa ţ a primatului colonial portughez. Noul papă , spaniolul Alexandru VI Borgia (1492-l503) confirmă însă f ă r ă ezitare teritoriile americane Regilor Catolici chiar din 1493 După negocieri, la 7iunie 1494 Portugalia reuşi să obţ ină o poziţ ie ceva mai avantajoasă prin tratatul dela Tordesillas, care instituia o linie de demarca ţ ie între emisfera occidentală –spaniolă - şi cea orientală – lusitană – printr-un meridian situat la 370 de leghe vest de insulele Azore. Extinderea imperiului colonial spaniol în Oceanul

Pacific, urmare a că lă toriei lui Magellan în jurul lumii (1519-l522), a dus la odelimitare similar ă a sferelor de influenţă în acest spa ţ iu prin tratatul de laSaragosa (1529), conferind astfel întreprinderii coloniale un caracter demonopol sacralizat de confirmarea pontificală . Reforma va oferi însă şi altor state legitimitatea necesar ă intervenţ iei înacest sistem. R ă zboaiele italiene pâ nă la încoronarea lui Carol Quintul Aventurar ă zboaielor italiene a avut efectul de a transpune politica balanţ ei de putere cedomina raporturile dintre statele peninsulei la nivelul întregii Europe. Deja însecolul XVIII istoricul şi filosoful Condillac considera că intervenţ ia franceză înItalia a schimbat fa ţ a Europei. Pâ nă atunci, na ţ iunile se ocupaser ă separat detulbur ă rile lor: în clipa aceea Italia, Germania, Franţ a, Anglia şi Spaniaîncepur ă să se observe şi să formeze ligi împotriva puterii care le pă rea cea maide temut. Carol VIII, suveran utopic ce visa la recucerirea Bizanţ ului şiIerusalimului, se lă să extrem de uşor atras de Ludovic Maurul în revendicareapatrimoniului napoletan al angevinilor, care nu-l apă rea de altfel decâ t ca oescală în mar şul spre Locurile Sfinte.


14/157

Armata sa, în schimb, a fost probabil prima armat ă modernă , format ă dintrei arme – infanterie, cavalerie şi artilerie – plă tit ă din finanţ ele statului francezşi lupt â nd pentru bani şi nu pentru un senior sau pentru onoarea feudală . Pe22 februarie 1495 după un mar ş triumfal, Carol intr ă în Neapole; la 20 maipă r ă si ora şul, în fa ţ a coaliză rii statelor italiene cu Imperiul German şi cu

Spania şi-şi croi cu greu drum spre Franţ a în lupta de la Fornovo. Ca urmare,francezii evacuar ă peninsulă ; dar patru ani mai t â rziu r ă zboaiele reîncepur ă sub noul rege, Ludovic XII care, renunţâ nd la îndoielnica alianţă cu Maurul, îşială tur ă Veneţ ia în revendicarea Milanului. Ducele fu izgonit de trupele franceze,iar într-o încercare disperat ă de a reveni cu ajutorul elveţ ienilor, fu prins şi dusîn captivitate în Franţ a. Ludovic XII nu se mulţ umi doar cu at â t şi printr-untratat secret şi-l ală tur ă pe Ferdinand de Aragon. Trupele franceze şi spanioleinvadar ă sudul Italiei, iar Ludovic se încoronă la 2 august 1501 rege alNeapolelui. Descoperirea Italiei le luase minţ ile francezilor; nu erau destul de t â r î pentru a rezista farmecului ţă rii. Cuv â ntul descoperire este cel mai potrivit.Însoţ itorii lui Carol VIII nu au fost mai puţ in uimiţ i decâ t cei ai lui Columb.Scrie Michelet în „Istoria Franţ ei”. Ludovic nu-şi putu însă pă stra tronul decâ tpâ nă în 1503 câ nd spaniolii, înspă imâ nta ţ i de dezechilibrul balanţ ei de putere,îl trimiser ă pe marele general Gonzalvo de Cordoba să recucerească Neapole. La Cerignola şi la Garigliano celebrele regimente spaniole de infanterie (tercios) îizdrobir ă pe francezi, iar Ferdinand se proclamă rege al Neapolelui,instaur â ndu-şi la r â ndul să u domina ţ ia în Italia. Familia Borgia şi Veneţ ia,ultimele puteri independente din peninsulă , se pr ă buşir ă la r â ndul lor subloviturile papei Iuliu II (1503-l513). În calea Spaniei mai r ă mâ neau doarfrancezii din Milano; împotriva lor, papa organiză o „Sf â nt ă Ligă ” cu toate

marile puteri europene. În ciuda victoriei de la Ravenna (1512) asupra trupelorLigii, Ludovic XII, atacat pe toate fronturile, abandonă Milanul, iar ultimarezistenţă a republicanilor florentini alia ţ i cu Franţ a că zu sub loviturile luiGonzalvo de Cordoba, care reinstaur ă dinastia de Medici. Mai mult succes avusuccesorul lui Ludovic, Francisc I (1515-l547) care după ce încercă f ă r ă nici unsucces să recupereze Milano pe cale diplomatică , se ciocni cu trupele elveţ ienece apă rau ducatul, provocâ ndu-le o r ă sună toare înfr â ngere la Marignano (13-l4sept. 1515). În fine, prin tratatul de la Noyon (1516) Francisc obţ inu Milanul, înschimbul renunţă rii la pretenţ iile napoletane. Împă ratul Maximilian, carefusese inima Ligii, fu pă r ă sit de alia ţ ii să i, situa ţ ia din Italia înclinâ nd astfel dinnou în favoarea Franţ ei. Carol Quintul: între Imperiul German şi monarhia universală . La sf â r şitul secolului XV Imperiul (Reich) german se înf ăţ işa ca un mozaicde state independente, a că ror coeziune era vag asigurat ă de împă ra ţ ii din casade Habsburg. „Bula de aur” dat ă în 1356 de Carol IV prevedea alegereaîmpă ratului prin vot majoritar de că tre un colegiu format din 7 electori:arhiepiscopii de Mainz, Trier şi K öln, contele palatin, regele Boemiei, duceleSaxoniei şi markgraful de Brandenburg.


15/157

În schimb, suveranul pontif era exclus de la aceast ă alegere. MaximilianIa încercat să dea o organizare acestui conglomerat politic de sorginte feudală ,înt ă rind autoritatea împă ratului şi dietei Reichului în fa ţ a principilor. În 1500el încercă chiar să instituie un „guvern al Imperiului”, mai uşor de convocatdecâ t dieta compusă din nenumă ra ţ ii seniori germani; dar acesta fu desfiinţ at

doi ani mai t â rziu. Singurul rezultat efectiv al reformelor sale a fost împă r ţ ireaadministrativ ă a Germaniei în 10 „cercuri” şi crearea unui organ juridicsuprem, Camera imperială . Pe plan extern, după insuccesele italiene, ultimiiani ai domniei lui Maximilian au fost dedica ţ i consolidă rii puterii casei deHabsburg în Europa. Nepotul să u, Carol, domnea deja din 1516 asupra Spanieişi Ţă rilor de Jos; Maximilian se str ă dui să -l urce şi pe tronul imperial. Electorii se temeau însă prea tare de casa de Austria; ei pă reau a i-lprefera lui Carol pe Francisc I sau pe Frederic de Saxonia. Susţ inut financiarde bancherii Fugger şi psihologic de francofobia electorilor; candidatul deHabsburg se impuse în cele din urmă în dauna celui francez, fiind ales la 28iunie 1519 Francisc transformă însă eşecul să u imperial într-o rivalitate denestins fa ţă de Carol V („Quintul”) şi încercă să -l atragă de partea sa pe Henric VIII al Angliei, care ar fi putu înclina balanţ a în favoarea francezilor; fu însă lipsit de succes, ca şi pe frontul italian, unde r ă zboiul reîncepu, aducâ nd mari victorii imperialilor care şi-l ală turaser ă pe cel mai bun general francez,conetabilul de Bourbon. Încercâ nd să recucerească Milanul, Francisc însuşi fucapturat după dezastrul de la Pavia (1525). Ar fi putut fi începutul domina ţ iei habsburgice în Europa, că ci nimic numai pă rea a sta în calea lui Carol Quintul; dar tocmai proiectele de monarhieuniversală ale împă ratului fur ă principalele obstacole în realizarea acestui ţ el.Cumulâ nd domeniile Habsburgilor şi cele spaniole, st ă pâ nirea lui Carol era

imensă – un imperiu „peste care soarele nu apunea niciodat ă ” – şi din aceast ă cauză imposibil de guvernat; administra ţ ia sa era at â t de debilă încâ t împă ratula fost nevoit să că lă torească o zi din patru în lunga sa domnie pentru a asiguraguvernarea posesiunilor sale dispersate. De 9 ori am fost în Germania de Sus,de 6 ori am trecut în Spania, de 7 ori în Italia, de 10 ori am venit în Flandra, de4 ori, at â t pe timp de pace câ t şi pe timp de r ă zboi, am păşit pe pă mâ ntulFranţ ei, de 2 ori pe cel al Angliei, de alte 2 ori am înaintat împotriva Africii, ceea ce în total ar face 40 de că lă torii, f ă r ă a le socoti şi pe cele de mai mică importanţă declara Carol Quintul în testamentul să u politic. În acela şi timp,dimensiunile Imperiului îl obligau pe Habsburg să poarte r ă zboaie pe mai multefronturi deodat ă : împotriva francezilor în Italia, împotriva tendinţ elor centrifugeale suveranilor teritoriali în Germania, împotriva turcilor în Ungaria şi înMediterana. Ca urmare, fratele să u Ferdinand primi în 1522 conducereaposesiunilor germane ale casei de Austria, iar în 1531 fu ales succesor la tronulimperial; ca urmare el trecu la reorganizarea teritoriilor sale, continuâ nd operalui Maximilian I într-un spirit centralizator mai modern, deschis că trecolaborarea cu principii chiar peste capul lui Carol.


16/157

Nu acela şi lucru se putea însă spune şi despre împă rat. Adev ă ratsuveran medieval, Carol era ghidat în politica sa europeană de ţ elul restaur ă riiImperiului creştin universal, în dauna factorilor centrifugi reprezenta ţ i demonarhiile na ţ ionale şi de Reformă ; în slujba acestui ideal, el organizase peîntregul continent un pă ienjeniş de că să torii dinastice menit a institui

suprema ţ ia casei de Habsburg din Portugalia pâ nă în Danemarca. În acela şitimp, personalitatea sa a fost şi cea a unui conducă tor modern, uzâ nd de toatemijloacele politice interne şi externe, aliat cu instituţ iile bancare şi favorabilapariţ iei capitalismului, creator unei armate perfecţ ionate care în ultimă instanţă va fi marele instrument al politicii habsburgice. R ă zboaiele italiene pâ nă la pacea de la Cateau-Cambr ésis. Prin tratatul de la Madrid (1526) Francisc I fu eliberat în schimbulabandonă rii Italiei şi Burgundiei. Întors în patrie el refuză să se conformezeacestor prevederi şi declanşă un nou r ă zboi în alianţă cu statele italiene („Ligade la Cognac”). Armatele sale nu avur ă însă succes. În fruntea trupelorimperiale conetabilul de Bourbon invadă peninsula şi neav â nd cu ce să -şiplă tească solda ţ ii le permise să jefuiască Roma şi să -l r ă scumpere pe papă ; darfu el însuşi ucis în aceste tulbur ă ri (1527). Pacea de la Cambrai consfinţ i în1529 înfr â ngerea lui Francisc; dar el nu abandonă speranţ a de a pune mâ na peItalia, poarta spre inima Europei centrale. Alte două r ă zboaie, în 1536-l538 şiîn 1538-l547 nu reuşir ă să modifice substanţ ial situa ţ ia: Franţ a nu era destulde puternică iar Imperiul avea de luptat şi pe alte fronturi, un rezultat decisivpă r â nd practic imposibil. Succesorul lui Francisc, Henric II, se alie cu principiireforma ţ i germani şi mut ă conflictul la frontiera renană , cucerind ora şelestrategice Metz, Toul şi Verdun. Carol Quintul încercă f ă r ă succes să reiaMetzîn 1552 şi fu învins doi ani mai t â rziu la Renty; r ă zboiul continuă f ă r ă vreun

rezultat at â t pe Rin câ t şi în nordul Italiei pâ nă în 1556 câ nd for ţ ele pă reaucomplet epuizate; dar după un scurt armistiţ iu, Filip II, fiul lui Carol şisuccesorul să u pe tronul Spaniei, reluă opera ţ iunile. Frontul italian fusese abandonat de; teatrul de r ă zboi se mut ă în nordulFranţ ei, unde în ciuda unei mari victorii, tercios-urile spaniole nu reuşir ă să cucerească fort ă rea ţ a Saint-Quentin (1557). Nici alia ţ ii lor englezi nu avur ă maimult succes, pierzâ nd portul Calais în 1558; un an mai t â rziu, Filip semnă pacea la Cateau-Cambr ésis (2-3 aprilie 1559). Francezii renunţ au definitiv laItalia, pă str â nd în schimb Calais şi cele trei ora şe; astfel luar ă sf â r şit r ă zboaieleitaliene. Reforma luterană . La începutul veacului al XVI-lea Biserica Catolică continua să fie cea maiinfluent ă putere politică ; dar disensiunile interne au afectat grav unitatea ei.Între 1378 şi 1417 Biserica Catolică a fost divizat ă între 2 papi, la Roma şi la Avignon (din 1409 şi un al treilea la Pisa). Aceast ă criză a fost numit ă MareaSchismă ; ea a generat demersuri reformatoare, precum cel al lui Jan Huş înCehia sau John Wyclif în Anglia. Prin Conciliul de la Konstanz (1414-l418) s-apus capă t acestei diviză ri a lumii catolice, dar şi tendinţ elor reformatoare. Huş


17/157

însuşi a fost ars pe rug (1415); în replică , discipolii să i au declanşat ostilit ăţ ile,rezist â nd armatelor catolice pâ nă în 1434 Deşi grav slă bit ă de disensiunileMarii Schisme, papalitatea nu-şi pierduse încă rolul de actor central însistemul politic al Europei; alianţ a să cu Imperiul german îi ata şase însă eticheta de conservatorism în ochii for ţ elor modernizatoare ale monarhiilor

na ţ ionale centralizate. Încercă rile nenumă ratelor concilii de a reforma catolicismul „în capul şiîn membrii să i” nu mai satisf ă ceau nici dorinţ ele bisericilor na ţ ionale şi nici pecele ale mulţ imii credincioşilor. Paradoxal, Reforma a apă rut pentru prima oar ă în Germania, bastion al moderniză rii catolice şi nu într-una din verigile slabeale sistemului; şi aceasta pentru că a ştept ă rile clericilor şi mirenilor germanierau mult mai mari decâ t în orice alt ă regiune a lumii catolice. La 31 octombrie1517 că lugă rul Martin Luther (1483-l546) afişa pe uşa catedralei din Wittenberg cele 95 de teze denunţâ nd abuzurile Romei. Gestul în sine nu era nou; dar implica ţ iile sale fur ă imense, aducâ ndpractic problemele catolicismului în fa ţ a tribunalului statelor germane.Confruntat cu un pontificat rebarbativ, Luther se radicaliză rapid contest â ndprimatul papei, autoritatea conciliilor dar şi superioritatea Bisericii în raport cuputerea politică . În 1520 el chemă nobilimea germană să întreprindă reformarea catolicismului; convocat de Carol Quintul în fa ţ a dietei imperiale dela Worms, refuză să -şi retracteze opiniile şi fu condamnat ca eretic. Din acestmoment Reforma deveni un fenomen politic cu implica ţ ii imense. Refuzul autorit ăţ ii imperiale pe care Carol şi Ferdinand încercau să oimpună cu mijloace autoritare îi conduse pe principii germani spre Luther;însuşi electorul Frederic de Saxonia deveni protectorul reformatorului. Câ ndpapa se plâ nse dietei de la Nüremberg, nobilimea Imperiului îi r ă spunse printr-

un memoriu care reluă acuza ţ iile lui Luther. Pontiful nu putu însă apela nici laCarol Quintul, că ci acestuia îi convenea în fond Reforma ca sursă de diviză ripolitice între duşmanii să i, opunâ nduse deci convocă rii unui conciliu. Situa ţ ianu era mai puţ in dificilă nici pentru Luther: mica nobilime în frunte cu Ulrich von Hutten şi cu condotierul Franz von Sickingen intenţ iona să folosească Reforma ca un instrument în lupta să împotriva clerului şi principilor; discipoliiradicali, precum Thomas Münzer, luaser ă conducerea marelui r ă zboi ţă r ă nescce izbucni în Germania în 1524 aruncâ nd blamul radicalismului egalitarasupra Reformei. Luther fu astfel obligat să facă o opţ iune politică în favoareaprincipilor germani; Tratatul asupra autorit ăţ ii temporale şi limitelor supuneriice i se cuvin şi broşura Împotriva hoardelor criminale şi pr ă dă toare de ţă ranidefinesc poziţ ia sa în raport cu devianţ ele fa ţă de Reformă , dezavuâ ndrebeliunile şi justificâ nd coerciţ ia etatică f ă r ă a-l impune limite. Conştiinţ a esteliber ă , nu şi exprimarea ei, care depinde de decizia suveranului, autoritateabsolut ă în materie de credinţă a supuşilor să i. Bunul credincios urmează , însfera privat ă , înv ăţă tura Evangheliei; dar în spa ţ iul public el are obliga ţ ia de ase supune f ă r ă împotrivire puterilor instituite, pentru că libertatea exterioar ă nu are nici o valoare în raport cu cea interioar ă , creştină .


18/157

Principii germani se vor ralia cu uşurinţă acestei dogme, care afirmă că dat fiind că sabia a fost dat ă de Dumnezeu pentru a-l pedepsi pe cei r ă i, a-lproteja pe drepţ i şi a pă stra pacea, aceasta dovedeşte că faptul de a face r ă zboişi a mă celă ri este instituit de Dumnezeu, ca şi tot ceea ce urmează dincampanii şi din dreptul r ă zboiului.

Era astfel legitimat ă nu doar autoritatea principilor germani ci şiperpetua stare de r ă zboi ce domnea în rela ţ iile dintre ei, ca şi însuşireaimenselor avuţ ii ale Bisericii catolice. Propagarea luteranismului a constituitdeci pentru spa ţ iul Reich-ului un vector centrifug, contrar centraliză rii politice. Vom vedea însă cum în alte regiuni ale Europei Reforma a avut însă consecinţ ediferite. Avatarurile Reformei în Anglia Dogmele luterane au gă sit în Anglia unteren prielnic pregă tit de Wyclif, ai că rui adepţ i au fost aproape imediatintegra şi în mişcarea Reformei. Henric VIII (1509-l547) nu era ostil acesteitendinţ e; el a decis însă să o canalizeze, at â t pentru a se elibera deinsuportabilă autoritate pontificală , controlat ă de Carol Quintul, câ t şi pentru a divor ţ a de o soţ ie ce nu-l dă duse nici un moştenitor de sex masculin şi care înplus era şi mă tuşa împă ratului. Vechiul să u ministru, cardinalul Wolsey, eraincapabil să mai menţ ină balanţ a de putere ce caracterizase diploma ţ ia engleză în rela ţ iile cu Carol şi cu Francisc I. Nereuşind să soluţ ioneze nici chestiuneadivor ţ ului. El fu înlocuit cu Thomas Cromwell, discipol al teoriilor machiavellice, cefor ţă „Parlamentul Reformei” (1529-l536) să aprobe ruptura cu papalitatea şiinstituirea Bisericii Anglicane prin „Actul de Suprema ţ ie” din 1534 Clerulaccepta astfel autoritatea monarhului, devenit „unicul şi supremul şef pepă mâ nt al bisericii Angliei” (erastism). Henric cointeresă Parlamentul înproblema Reformei prin secularizarea averilor mă nă stireşti care fur ă apoi

v â ndute publicului; în fond chestiunea religioasă era pentru el un mijloc de a-şiabsolutiza autoritatea, motiv pentru care anglicanismul îi persecut ă at â t pecatolici câ t şi pe reforma ţ i ca rebeli fa ţă de puterea monarhică ; însuşicancelarul Morus fu executat în 1535 Mă surile luate de Cromwell înt ă rir ă aceast ă tendinţă , instituind o strict ă reglementare etatică în materie decredinţă ; statul impuse chiar textul că r ţ ii de rugă ciuni – Prayer Book aarhiepiscopului Cranmer. Reforma engleză a avut astfel un caracter maidegrabă politic, de instrument al absolutismului, îndepă rt â ndu-se de tendinţ aluterană spre care Cranmer şi Cromwell vroiau să -l dirijeze în favoarea unuicatolicism cu dimensiuni na ţ ionale şi erastice. La moartea lui Henric VIII fiulsă u Eduard, partizan al orient ă rii reformatoare, s-a confruntat cu gravetulbur ă ri produse de catolici, culminâ nd cu r ă scoala lui Robert Kett (1549).Eduard se stinse cur â nd, lă sâ nd tronul surorii sale, Maria, a că rei domnie avea să se remarce prin triumful temporar al reacţ iunii catolice. Că să torit ă în 1554cu fiul lui Carol Quintul, Filip, devenit apoi rege al Spaniei, Maria se implică ală turi de acesta în r ă zboiul împotriva Franţ ei; Anglia deveni practic vasalaputerii spaniole iar persecuţ iile împotriva anglicanilor se soldar ă cu peste 300de victime între 1555 1558 printre acestea numă r â ndu-se chiar Cranmer.


19/157

Eforturile Mariei fur ă însă vane; după moartea ei în noiembrie 1558 o alt ă fiică a lui Henric, Elisabeta, urcă pe tron şi restabili anglicanismul. Parlamentul,ostil catolicilor, vot ă at â t Actul de Suprema ţ ie câ t şi Actul de Uniformitate caref ă cea din Prayer Book singura formă de cult admisă . Reforma engleză îşi reluaastfel caracterul de revoluţ ie laică întreprinsă de coroană şi în acela şi timp se

ralia reformei europene. Imperiul german şi Reforma. Convingerile catolice ale Habsburgilor s-au dovedit de nestr ă mutat, înciuda imperativelor politice, care le cereau cel puţ in flexibilitate în raport culuteranismul. For ţ at de împrejur ă ri, Carol fu obligat să acorde principilor libertateareligioasă la diet ă de la Speyer (1526); dar trei ani mai t â rziu, în condiţ ii maifavorabile, revocă decizia, provocâ nd protestul nobilimii şi ora şelor luterane. Deaici veni numele de „protestanţ i” dat adepţ ilor Reformei, care pâ nă atunci îşispuneau „evanghelici”. Ei înaintar ă împă ratului o profesiune de credinţă –„Confesiunea de la Augsburg” - justificâ nd poziţ ia reformat ă şi accentuâ ndpunctele comune (1530). Carol refuză însă aceast ă poziţ ie moderat ă ; în replică ,principii şi ora şele luterane formar ă „Liga de la Schmalkalden” împotrivacatolicismului şi împă ratului, sprijiniţ i fiind de Anglia şi de Franţ a; primul lorsucces fu cucerirea W ürtemberg-ului. Carol a ştept ă ca situa ţ ia sa externă să seamelioreze pentru a declanşa atacul asupra protestanţ ilor; aceasta se înt â mplă abia în 1546 câ nd, cu ajutorul papei, Liga fu învinsă la Mühlberg iar capii ei,ducele Saxoniei şi landgraful de Hessa, că zur ă în mâ inile împă ratului. Acestaabuză însă de succes şi provocă o nouă revolt ă a principilor reforma ţ i, grupa ţ iacum în „Uniunea de la Torgau” condusă de un fost aliat al lui Carol, Mauriciude Saxonia. R ă sturnarea situa ţ iei îl luă prin surprindere pe împă rat; câ t pe ce să fie

luat prizonier de duşmanii să i, el se gr ă bi să proclame toleranţ a religioasă (1552) confirmat ă trei ani mai t â rziu prin pacea de la Augsburg. Paceareligioasă de la Augsburg (25 sept. 1555) a asigurat protestanţ ilor dreptul lalibertatea cultului şi drepturi egale cu catolicii şi a sancţ ionat seculariză rile dinprincipatele reformate. Ea contravenea în realitate libert ăţ ii de credinţă ,adopt â nd formula „cuius regio, eius religio” prin care suveranul decide credinţ a supuşilor să i. Carol Quintul abdică în 1556 refuzâ nd practic să acceptesciziunea religioasă a Europei şi consecinţ ele sale, care f ă ceau practicimposibilă monarhia universală catolică . El nu reuşi nici mă car să -l impună pefiul să u Filip pe tronul imperial; principii germani, ca şi papa, îl susţ inur ă peFerdinand, care avea o reputa ţ ie de moderat. Succesorul acestuia, MaximilianII (1564-l576) se f ă cu chiar cunoscut ca promotorul unei politici de toleranţă ,at â t în teritoriile habsburgice câ t şi în Imperiu. Centralizarea politică şi luteranismul în Suedia. De la sf â r şitul veacului al XIV-lea ţă rile scandinave erau reunite prinUniunea de la Kalmar care favoriza însă în mod v ă dit Danemarca în daunaSuediei şi Norvegiei, astfel că întregul secol XV a fost marcat de lupta acestorapentru eliberarea de sub tutela regilor danezi. Domnia lui Christian II (1513-


20/157

l523) a constituit punctul culminant al acestui proces finalizat prinindependenţ a şi centralizarea politică a Suediei. Autentic principe al Rena şterii,Christian II şi-a binemeritat porecla de „Nero al Nordului” după ce, cu sprijinulpapei şi al lumii catolice, a înlă turat de la putere familia Sture, ce administraSuedia de 50 de ani şi a mă celă rit capii „partidului na ţ ional” suedez – frunta şii

nobilimii şi burgheziei din Stockholm – extinzâ nd apoi masacrul la scaraîntregii ţă ri (1520). T â nă rul Gustav Wasa, dintr-o familie de frunte a „partiduluina ţ ional”, luă conducerea luptei de eliberare şi, cu ajutorul germanilor, reuşisă -l alunge pe Christian II în 1521 pentru ca un an mai t â rziu St ă rile Generaledaneze să -l depună pe tiranicul lor monarh, dizolv â nd astfel uniunea. Ales regeîn 1523 Wasa avea însă de luptat cu elementele loiale fostului suveran – înprincipal Biserica Catolică , ale că rei averi fur ă în cele din urmă confiscate destat prin decizia Adună rii St ă rilor suedeze influenţ at ă de predicatorii luterani(1527). În aceste condiţ ii, adoptarea Confesiunii de la Augsburg de că tre St ă riîn 1540 apă ru ca o opţ iune politică . Ce confirmă în acela şi timp independenţ aSuediei, dar şi autoritatea monarhului, care se proclamă capul Bisericiiluterane. Pâ nă la abdicarea sa în 1560 Gustav Wasa realiză completa centralizare a statului şi înă buşi ultimele tendinţ e secesioniste, iar diploma ţ ia suedeză sereorient ă că tre alianţ a cu Franţ a. Ca şi în Anglia, protestantismul constituimarele instrument al politicii regale: erastismul conferea monarhuluisuveranitatea spirituală asupra supuşilor să i, iar confiscarea averilor BisericiiCatolice îi oferea at â t o bază economică extinsă câ t şi mijlocul de a satisfacepoftele marilor seniori. Un proces similar se desf ăşur ă şi în Danemarca după ceîn 1527 St ă rile decretar ă libertatea religioasă , aruncâ nd astfel ţ ara în bra ţ eleReformei. Pe plan extern prin pă strarea şi Norvegia, care-şi pierdu orice

autonomie administrativ ă , suveranii danezi reuşir ă să se impună ca arbitripolitici în Baltica pâ nă în primele decenii ale secolului XVII Dimensiuni politiceale Reformei. Calvinismul. Este incontestabilă legă tura stabilit ă de Max Weber între Reformă şieconomia capitalist ă ; dar la fel de adev ă rat ă este şi teza ulterioar ă a lui E. Troeltsch, pentru care Reforma a fost mai degrabă un vector al unor procesepolitice, economice, sociale şi culturale ce germinaser ă spre sf â r şitul secolului XV în mediul catolic. Totuşi, o opinie comună printre istorici a susţ inut mult ă vreme că protestantismul a adus pentru prima oar ă libertatea politică na ţ iunilor Europei;chiar şi Montesquieu l-a considerat o religie potrivit ă republicilor mai degrabă decâ t unei monarhii. Faptele ne prezint ă însă o situa ţ ie diferit ă şi mult mai complex ă . Înstatele germane, pacea de la Augsburg a confirmat autoritatea principilorasupra vieţ ii spirituale a supuşilor. În nordul Europei, luteranismul a fostprincipalul instrument al centraliză rii şi absolutismului monarhic, din Angliapâ nă în Prusia. Chiar şi protestanţ ii francezi nu au încercat decâ t să reproducă structura confederativ ă de sorginte feudală a Imperiului German. Doar Ţă rile


21/157

de Jos au realizat o republică burgheză calvină ; dar structura acesteia eraanterioar ă reformei, venind din epoca domina ţ iei burgunde. Chateaubriandafirma cu justeţ e că protestantismul nu a schimbat nimic la nivelulinstituţ iilor; acolo unde a gă sit o monarhie reprezentativ ă sau republiciaristocratice, ca în Anglia şi în Elveţ ia, le-a adoptat; unde a înt â lnit

guvernă minte militare, ca în nordul Europei, s-a acomodat şi le-a f ă cut chiarmai absolute. Şi totuşi, dacă Luther şi luteranismul au furnizat doar o excelent ă justificare „establishment” -ului principatelor germane, alte curente protestanteau introdus reforme instituţ ionale semnificative. În al treilea deceniu alsecolului XVI, Ulrich Zwingli a pus în practică un ideal creştin purificat laZ ürich, legâ nd str â ns biserica de puterea civilă ; dintre partizanii să i s-adesprins mişcarea anabaptist ă , în frunte cu Thomas Münzer, ducâ ndzwinglianismul la ultima sa consecinţă – eliminarea autorit ăţ ii politice, crea ţ ie a Diavolului şi înlocuirea ei cu o societate în spiritul Evangheliei. Anabaptiştii seală turar ă ţă ranilor r ă scula ţ i în 1523; dezavua ţ i chiar şi de Zwingli, fur ă învinşila Frankenhausen iar Münzer, luat prizonier, fu decapitat (1525). Nici Zwingli nu avu o soart ă mai bună ; cantoanele elveţ iene catolice îlînvinser ă în bă t ă lia de la Kappel, unde însuşi reformatorul îşi gă si sf â r şitul(1531). Discipoli ai să i difuzar ă însă modelul politic zwinglian la Basel şi laBerna, ca şi în regiunea renană . Nici radicalismul lui Münzer nu dispă ru, cunoscâ nd o efemer ă înflorire la Münster între 1534-l535 La începutul anului 1534 liderii anabaptişti dinGermania şi Olanda – Jan Matthijs, Melchior Hoffman, Jan de Leyda – sereunir ă la Münster, instaur â nd un regim teocratic autoritar. Ora şul deveniastfel „Noul Ierusalim”, unde proprietatea era desfiinţ at ă , se instituia un

program sever de muncă , via ţ a privat ă era sever reglementat ă . Proclamat rege, Jan de Leyda decret ă chiar poligamia, luâ ndu-şi el însuşi 17 soţ ii; dar violenţ aşi desfr â narea cet ăţ ii anabaptiste atrase ostilitatea principilor vecini, at â tcatolici câ t şi protestanţ i. Un asediu de peste un an duse la că derea Münster-ului în 1535 şi la executarea capilor mişcă rii. Zwinglianismul în variantapacifist ă propov ă duit ă de Menno Simons s-a r ă spâ ndit ulterior în micilecomunit ăţ i rurale din Olanda şi vestul Germaniei; cea mai cunoscuţ i urma şicontemporani ai mennoniţ ilor, dar şi cei mai conservatori, sunt amish-liamericani. Tot în ţă rile renane, la Strasbourg, Martin Bucer institui, în numeleautonomiei şi preponderenţ ei bisericii în raport cu statul, un regim politictolerant. Ideile sale l-au inspirat fundamental pe Calvin (Jean Cauvin, 1509-l564) în elaborarea unui nou model al Reformei. Convertit în 1533 obligat să pă r ă sească Franţ a el fu chemat la Geneva de reformatorul Guillaume Farel.Începâ nd din 1541 Calvin transformă ora şul, într-o cetate-model a lumiiprotestante. Administra ţ ia municipală se subordona consistoriului alcă tuit dinpastori protestanţ i, a că rui jurisdicţ ie a fost extinsă de la cea a unui tribunalreligios la cenzura moravurilor geneveze. În fond el respingea autoritatea


22/157

superioar ă a instanţ elor civile, îndepă rt â ndu-se tot mai mult de dogmaluterană . Deoarece preoţ ii sunt puşi să administreze, să vestească , să propov ă duiască mesajul divin, ei sunt datori să îndr ă znească orice şi să -lsilească pe toţ i cei mari şi supuşi acestei lumi a se închina Domnului. Lor le edat să poruncească tuturor, de la cel mai înalt la cel mai de jos; ei trebuie să

cruţ e mieii şi să ucidă lupii; ei vor admonesta şi-l vor pov ăţ ui pe cei ascult ă tori, vor acuza şi vor nimici pe cei potrivnici. Ei pot lega şi dezlega conformCuv â ntului Domnului scrie Calvin în Instituţ io religionis christianae (1536)asupra rolului politic al clericilor. Supravegherea inchizitorială a vieţ ii publice şiprivate, care constituie principala caracteristică a regimului politic instituit deCalvin, nu înt â rzie să nască opoziţ ii, cea mai celebr ă fiind a teologului şimedicului Miguel Şervet, ars pe rug la în 1553 Modelul acesta calvinist alora şului-biserică , al statului posesor de valoare spirituală era tot ce putea fimai diferit de biserica de stat luterană supusă principilor lumeşti; or acest faptera destinat să accentueze divergenţ ele între cele două confesiuni reformate. Peplan extern însă succesele au fost imense; devenit ă „Roma protestantismului”,Geneva trimitea în întreaga Europă misionari pregă tiţ i în celebra Academiecondusă de Théodore de Bèze – care veni la câ rma cet ăţ ii în 1564 Continuâ ndu-l pe Calvin, ideile sale politice atingeau practic radicalismul monarhomahilor: Afirm că popoarele nu sunt f ă cute de magistra ţ i ci popoarele că rora le-aconvenit să se lase guvernate de un principe sau de seniori aleşi sunt mai vechidecâ t magistra ţ ii lor, deci nu popoarele sunt create pentru magistra ţ i, ci dincontr ă magistra ţ ii pentru popoare. „Un far care luminează toate bisericilereformate”: astfel numea Calvin ora şul-biserică în care se transformase Geneva.Radia ţ ia intelectuală a acesteia va atinge întreaga Europă ; şi în timp ce nordulşi centrul continentului vor r ă mâ ne fidele lui Luther, în vest modelul calvinist

devenea forma definitorie a Reformei. Dogma geneveză iradie din nordul Franţ eişi Ţă rilor de Jos pâ nă în îndepă rtata Scoţ ie unde John Knox, format în Academia calvinist ă , propov ă dui un protestantism intransigent, str ă in delaxitatea anglicană . Contra-Reforma. R ă spunsul catolicismului la Reformă fu surprinză tor de lent. Papalitateaera extrem de slă bit ă , at â t ca urmare a pierderilor suferite în fa ţ aprotestantismului câ t şi a crizei interne accentuat ă de poziţ ia echivocă aImperiului. Un conciliu care ar fi mediat între catolici şi reforma ţ i i-ar fi r ă pitlui Carol Quintul pretextul pentru a continua lupta împotriva principilorgermani, astfel încâ t el temporiză câ t putu de mult. Abia în decembrie 1545papa Paul III reuşi să convoace la Trento un conciliu în scopul rezolv ă riidisputelor doctrinare şi iniţ ierii unei cruciade anti-otomane. Protestanţ iirefuzar ă să participe iar împă ratul, consider â nd că Biserica acţ iona preaindecis, dă du în 1548 un interim prev ă zâ nd articolele de credinţă în vigoarepâ nă la adoptarea deciziilor conciliului; ceea ce nu înt â rzie să -l nemulţ umească at â t pe protestanţ i câ t şi pe catolici. Papalitatea recursese între timp la altemijloace de acţ iune, cel mai important fiind înfiinţ area ordinului iezuit (1540).


23/157

„Compania lui Isus” a fost fondat ă de Igna ţ iu de Loyola cu aprobarea lui PaulIII; organizat ă în spiritul ra ţ ionalit ăţ ii politice şi al disciplinei quasi-militare, eaa încercat să gă sească soluţ ii pentru criza conştiinţ ei europene produsă deReformă . Numele peiorativ de iezuiţ i le-a fost dat membrilor ei ca urmare afrecvenţ ei invocă ri a numelui Mâ ntuitorului, succesele Companiei at â t în

combaterea protestantismului câ t şi în misionariatul catolic provocâ ndostilitatea puterii politice, pe care adesea iezuiţ ii au încercat să o controleze; la1773 însuşi pontiful a desfiinţ at temporar Compania. At â t la nivelul maselor câ t şi al elitelor acesta a reuşit să devină motorulContra-Reformei. În timp ce vechiul cler şi umaniştii se dovedeau incapabili dea gestiona criza, iezuiţ ii au pus în acţ iune cele mai variate mijloace, de lamisticism şi exacerbarea religiozit ăţ ii populare pâ nă la controlul statului decă tre Biserică . Restul clerului li s-a ală turat în lupta contra-reformatoare odat ă cuterminarea lucr ă rilor Conciliului de la trento (1563). Dogmele enunţ ate deacesta atingeau practic toate domeniile în încercarea de a reactiva catolicismul;ele nu au reuşit însă refacerea unit ăţ ii acestuia, at â ta timp câ t numeroşisuverani au refuzat să aplice deciziile tridentine temâ ndu-se de concurenţ aputerii clericale. Pentru alţ ii în schimb – mai ales pentru Habsburgii austrieci şispanioli – Contra-Reforma a furnizat at â t mijloacele efective câ t şi ideologianecesar ă afirmă rii interne şi externe, devenind practic o instituţ ie politică .Succesele ei au fost însă relative: dacă în sudul Europei protestantismul a fostcomplet extirpat, în Germania marile centre ale Contra-Reformei, Austria şiBavaria, nu au reuşit să învingă rezistenţ e principilor reforma ţ i; vom vedea încursul urmă tor cum aceast ă ofensiv ă politică a culminat cu R ă zboiul de 30 deani.

Apogeul puterii spaniole. În pofida ambiţ iilor franceze ori germane, Spania a fost, de la RegiiCatolici la Filip II, prima putere europeană şi principalul aspirant la rolul dehegemon în sistemul continental, miza r ă zboaielor italiene în ultimă instanţă .După încheierea centraliză rii şi unifică rii politice la începutul secolului,Ferdinand a putut declanşa expansiunea colonială spaniolă la scar ă mondială ,oprind în acela şi timp tentativele de înaintare ale turcilor în nordul Africii.Nepotul să u, Carol Quintul, a urmat aceea şi linie politică , secondat decancelarul Gattinara a că rui abilitate i-a permis să integreze în sistemuladministra ţ iei centralizate spaniole şi posesiunile din Italia. Practic în ultimiisă i ani de domnie regatul iberic a devenit inima posesiunilor habsburgice ce-şitr ă geau de aici grosul resurselor militare şi financiare, iar pe plan europeanarbitrul politicii continentale şi nucleul lumii catolice. Deşi nu a reuşit să seimpună şi în Imperiu, unde era privit de electori ca un str ă in, Filip II a pă stratacela şi rol central al Spaniei în Europa prin deţ inerea unor puncte strategice – Ţă rile de Jos, Milano, Neapole şi Sicilia – constituind un coridor spaniol întreFranţ a şi Germania. Factorii care au produs domina ţ ia ibericilor au fost însă vinova ţ i şi de declinul lor. Pe plan economic, bogăţ iile imperiului colonial


24/157

spaniol nu putea acoperi costurile politicii europene at â ta timp câ t nu sedezvolta şi o industrie internă ; Spania era redusă astfel la rolul de pia ţă pentrucelelalte state europene. Imensitatea st ă pâ nirilor spaniole afecta gravguvernabilitatea lor; în acela şi timp, rolul de inimă a lumii catolice duceaMadridul spre o politică fanatică şi conservatoare odioasă supuşilor să i. În fine,

dezvoltarea militar ă avea efecte perverse. După cum scria un ambasador veneţ ian Regele Spaniei deţ ine o elit ă de oameni rezistenţ i, disciplina ţ i, apţ ipentru campanii, mar şuri, asedii, dar sunt at â t de insolenţ i, de lacomi la bunulşi onoarea semenilor că ne putem întreba dacă aceşti solda ţ i au fost cuadev ă rat utili suveranilor lor. Că ci a şa cum ei au fost instrumentele victoriilorlor, tot a şa i-au f ă cut să -şi piardă ata şamentul şi bună voinţ a popoarelormaltrat â ndu-le. Expansiunea Imperiului Otoman sub Soliman Magnificul Fiul şi nepotullui Mahomed II au continuat opera acestuia de unificare a lumii islamice,anex â nd ţă rile arabe la Imperiu; însă abia str ă nepotul să u, Soliman I„Magnificul” (1520-l566) i-a reluat programul politic, extins de la scaramoştenirii vechiului Bizanţ la propor ţ iile revendică rii teritoriilor ImperiuluiRoman, califatului arab şi hanatului mongol. Consider â ndu-se pe de o parte„califul suprem” al lumii islamice, el i-a refuzat în acela şi timp în Europarecunoa şterea titlului imperial lui Carol Quintul. Marele vizir le declara în 1533solilor austrieci că din secolul I, de la Augustus, în Europa nu exist ă decâ t osingur ă coroană imperială ; aceasta este coroana pe care o poart ă împă ratulnostru, moştenitor al tronului Cezarilor. De aceea a şa-zisul imperiu al lui CarolQuintul nu este decâ t o nă scocire. Profit â nd de divizarea Europei, incapabilă de a susţ ine un efort anti-otoman în condiţ iile în care for ţ ele statelor creştine se epuizau în r ă zboaiele

italiene, Soliman cuceri în 1521 Belgradul, poarta de acces spre centrulcontinentului, iar la începutul anului urmă tor insula Rhodos, cheiaMediteranei orientale, că zu în mâ inile turcilor. Însuşi Francisc I, că zut prizonier la Pavia, decise să apeleze în vederea restabilirii echilibrului continental lasultan, consider â ndu-l singura putere capabilă să apere statele europene înfa ţ a monarhiei universale a lui Carol Quintul. Soliman îşi confirmă pe deplin prestigiul prin campania împotrivaUngariei, care i se oferea ca o pradă uşoar ă după

Istoria Politica Moderna Si Conte

Documents

Transcript of Istoria Politica Moderna Si Conte