Spatii culturale nr 52/2017

SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017

0

Redactor-şef:

VALERIA MANTA TĂICUŢU

Colectivul redacțional:

CAMELIA MANUELA SAVA

DIANA VRABIE

NICOLAI TĂICUŢU

PETRACHE PLOPEANU

STAN BREBENEL

Secretar de redacţie :

SILVIA IOANA SOFINETI

SPAŢII CULTURALE nr. 52 / 2017

Apare sub egida Asociaţiei

Culturale „Valman”, cu

sprijinul Centrului Cultural

„Florica Cristoforeanu” şi al

Primăriei Râmnicu Sărat

Cuprins

Editorial: Ghici ce-a mai rămas de scos la licitație?/ pag. 1 Mihaela Malea Stroe: Hi(hai) să vorbărim în massmedieză/ pag. 2 Lucian Mănăilescu: Orașul de gheață/ pag. 3 Ecaterina Țarălungă: Râmnicu Sărat și istoria/ pag. 4 Constantin Arcu: prin lumea largă…/ pag. 6 Dumitru Pană: Didactica frustra/ pag.9 Radu Cârneci: Poeme/ pag. 10 Adrian Munteanu: Povești fără sfârșit/ pag. 11 Debut: Mihai Răzvan Suditu/ pag.15 Nicolai Tăicuțu: Poeme/ pag. 17 Boris Mehr: Poeme/ pag. 18 Elisabeta Boțan: Îmi vine să urlu/ pag 20 Sandu Tudor: Am auzit cântecul păsării unice/ pag. 22 Mihaela Aionesei: Poeme/ pag. 23 Doina Cernica: Povești de călătorie/ pag.25 Debut: Dana Zețu: Poeme/ pag.27 Leo Butnaru: Traduceri din Vasili Kandinski/ pag. 28 Dumitru Augustin Doman: Moartea, un proiect dus la bun sfârșit și de ultimul indolent/ pag.31 Valeria Manta Tăicuțu: Poeme/ pag.32 Virgil Diaconu: Poezia și poezia cu un colț sfărâmat/ pag. 33 Sorin Călin. Poeme/ pag. 35 Diana Vrabie: Anul literar 2016/ pag. 36 Simina Maria Sima: Poeme/ pag. 37 Cecilia Moldovan: Greutate și excelență nobel-iară/ pag.38 Ion Roșioru: În casa cu lampadar/ pag.40 Cristina Cîmpeanu: Poeme/ pag.42 Petru Solonaru: Calea de tăceri/ pag. 42 Nicolas Bratu: Rondel/ pag, 43 Ovidiu Bufnilă: Trilogia văluririi/ pag. 44 Magdalena Hărăbor: Poeme/ pag. 49 Nina Elena Plopeanu: Femeia cu ciorapi roși în genunchi/ pag.51 Petrache Plopeanu: Sonet/ pag. 51 Cărți prezentate de: Valentin Popa (pag. 52), Petre Isachi (pag. 53), Tudor Cicu (pag. 56), Octavian Mihalcea (pag. 59), Ion Haineș (pag. 60), Stan Brebenel (pag. 61), Silvia Ioana Sofineti (pag.62) Adrian Botez: Catrene de noapte/ pag. 57 Nicolai Tăicuțu: Raftul de cărți/ pag. 63 Camelia Manuela Sava: Dimineață cu tine/ pag.65 Reviste literare/ pag. 66

Redacţia şi administraţia:

Str. Gh. Lupescu, nr. 67,

Rm. Sărat, 125300,

jud. Buzău

TELEFOANE:

0765-797.097

0726-106.582

e-mail :

[email protected]

Tipar executat de EDITGRAPH Buzău Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele publicate.

mailto:[email protected]


1

Ghici: ce-a mai rămas de scos la

licitație?

La revoluție – sau ce-o fi fost ea – eram (mai toți)

virgini politic. Adică habar n-aveam ce-i cu political

correctness, cu jocurile de culise, cu sforile, țepele,

tunurile, cu manipularea și alte ciudățenii de care doar

cei puțini aleși, de un roșu încă proletar și cu epoleții

crescuți în carne, erau cât de cât familiarizați. Între timp,

după ceva mai mult de-un sfert de secol, ne-am dumirit

și am început să ne blestemăm ingenuitatea

(virginitatea) politică. Am căzut în cealaltă extremă, a

perversității ridicate la rangul de stil modern, cool și

select de viață. Și am ajuns cam în situația acelui tânăr

din Galaţi care acum ceva vreme îşi scotea la licitaţie

virginitatea. Asta da, ştire de presă, preluată de mai

multe canale TV, spre bucuria şi interesul întregului

popor amator de noutăţi! Că licitaţia începea de la 2000

de euro, că tânărul avea noţiuni de marketing şi suficient

tupeu ca să se folosească de ele contează prea puţin.

Contează, de exemplu, că mentalitatea românului a

început să se schimbe, să devină una europeană şi chiar

să depăşească graniţele Europei, să semene cumva cu

modul de gândire american, unde orice este posibil,

inclusiv să-ţi asiguri, de exemplu, pe bani grei, un

pachet de ţigări scumpe, să fumezi apoi ţigările şi să

pretinzi despăgubiri, iar, în urma procesului cu

compania de asigurări, să şi câştigi acest proces. Modul

de gândire românesc „tradiţional” lua în discuţie numai

virginitatea fetelor: ele erau nevoite să demonstreze, în

noaptea nunţii, că nimeni nu s-a folosit înainte de trupul

lor, că sunt neprihănite, prin urmare, şi că pot intra în

noua casă ca proprietate fără cusur a soţului şi a

socrilor. În caz că cearceafurile nupţiale nu se pătau

corespunzător, urma scandalul public, trimiterea (pe

grapă sau în căruţă, cu alai şi multă ruşine) la casa

părintească, fireşte, cu solicitarea returnării tuturor

cheltuielilor făcute cu nunta. Nu se făcea caz de

virginitatea bărbatului, dimpotrivă, experienţele lui

sexuale de până atunci (şi chiar şi de după aceea) erau

considerate normale şi fireşti, chiar prilej de mândrie

masculină, ca expresie a unei discriminări care a

rezistat, la noi, secole întregi.

Povestea cu licitaţia virginităţii vine, probabil, din

ţările asiatice; tânărul din Galaţi o fi văzut un film de

oarecare succes, „Memoriile unei gheişe”, care i-a

furnizat ideea de a face bani simplu şi uşor; în definitiv,

nu se prostituează, face doar o afacere, iar în biznis ce

nu este permis? Sau, şi mai probabil, tânărul o fi preluat

ideea din producţiile cinematografice americane

siropoase, în care, mai ales la petrecerile mondene din

cluburi, sunt „licitaţi” burlacii momentului: pentru o

noapte petrecută în compania unuia dintre ei, destule

isterice îşi pun economiile la bătaie, fiindcă prezentul

este tot ceea ce contează, iar clipa se cere trăită din plin.

Tânărul cu licitaţia va fi ştiut toate acestea şi

multe altele: a preluat ideea de undeva şi nu s-a jenat s-o

aplice, fiindcă nu părea să fi avut obsesia originalităţii şi

nici intenţia de a intra, prin atitudinea scandaloasă, în

gura presei. Intenţia lui, mărturisită cu onestitate, a fost

aceea de a face bani. Bani necesari pentru terminarea

studiilor (motivaţie menită să impresioneze sufletele

sensibile şi să dea un aer de respectabilitate licitaţiei);

bani de care duce lipsă, fiind orfan de mic (alt loc

comun al discursului în faţa camerelor de luat vederi);

din păcate, cum, mai devreme sau mai târziu, toţi

devenim orfani, acest mod de a atrage simpatia şi

compătimirea nu prea mai funcţionează: oare există

vreun român care să nu se simtă orfan? Fie că-ţi dispar

părinţii biologici, fie că-ţi pleacă (uneori după gratii)

părinţii spirituali (de la şeful de partid până la şeful de

post comunal), zi de zi, ca român, te simţi orfan şi, în

buna tradiţie strămoşească, n-ai de ce să te simţi solidar

cu ceilalţi, căci fiecare trebuie să-şi asume condiţia de

orfan şi să-şi poarte această cruce de unul singur.

Prin urmare, tânărul cu licitaţia virginităţii n-a

putut nici să impresioneze, nici să scandalizeze, nici să

reuşească în afacerea pe care o visa rapid şi avantajos

încheiată. După toată publicitatea pe care şi-a făcut-o,

n-a avut decât o clientă, dar şi aceea dispusă să ofere o

sumă jignitor de mică. Speranţa, însă, moare ultima. La

22 de ani îţi poţi permite să aştepţi. Mă întreb, totuşi, ce

profil psihologic are un tânăr virgin la 22 de ani, într-o

ţară în care viaţa sexuală începe, din păcate, pe la 12-13

ani? Cum s-a păstrat el neprihănit până la această

vârstă? Dacă ar fi avut o infirmitate, o malformaţie,

dacă ar fi făcut parte din vreo sectă sau, pur şi simplu,

dacă ar fi avut un fizic respingător, ar mai fi fost ceva de

înţeles. Dar să fii frumuşel, isteţ, să ai o constituţie de

bodyguard şi să ieşi din adolescenţă virgin pare cel

puţin ciudat pe plaiurile noastre. Nu-i exclus ca tânărul

să mintă, bazându-se pe lipsa de educaţie sexuală a

generaţiei sale (ştim cu toţii că acest tip de educaţie se

face formal/ superficial în şcoli, aproape deloc în

familie, iar mass-media are alte griji); în aceste condiţii,

cum să verifici dacă virginitatea tânărului este reală, iar,

dacă ai câştigat licitaţia acesteia (presupunând că eşti

suficient de tâmpită încât să licitezi şi să câştigi!) şi

constaţi că ai luat ţeapă (scuze!), cui să te plângi?

Justiţia română, poliţia şi alte organe abilitate iau în

calcul, după moment, interes şi alte criterii (politice)

doar fapte mari de corupţie, fapte care, prin amploare şi

consecinţe, aduc atingere acelui political correctness,

fapte care contravin normelor europene, euroatlantice şi

eurosovietice etc. Ce face omul cu corpul lui nu

constituie fapt penal, cum nici ceea ce fac alţii cu corpul

tău nu contează.

V.M.T.

EDITORIAL


2

Mihaela MALEA STROE

Hi [hai] să vorbărim în massmedieză!

Mă întorc la „sireaca limbă română” despre care

scriam în numărul anterior al „Spațiilor culturale” și,

recunosc, massmedieza mi-a fost inspirată de

vangheleza amendată de doamna Magda Ursache. Multe

și stranii variante (vangheleză, ebaeză, becaleză,

romgleză) bântuie azi ca vârcolacii pe teritoriul de drept

al limbii române! Cel mai eficient – vârcolacul cu

massmedieza, de vreme ce el asigură și răspândirea

celorlalte anomalii.

Reluând problema publicității, mă voi opri întâi la

două reclame absolut tâmpite. Una la iaurt: „Ai văzut

noile ambalaje Danone? Pe cât de gustoase, pe atât de

arătoase!”, cu varianta „[...] noile ambalaje [...] și

frumoase, și gustoase”. Evident, un must have. Sau

masthev? Dacă ambalajele sunt gustoase, ispita de a le

cumpăra va fi mai mult decât mare sau, în massmedieză,

va fi epică sau dramatică! Cealaltă reclamă te îmbia să

cumperi o pizza hut, „[...] apoi savureaz-o cu ambele

mâini!”. Până să intru în coliziune cu reclama asta, n-am

știut că mâinile noastre sunt dotate cu papile gustative.

Sigur, prima reacție este să râzi copios, dar după aceea

te cam apucă plânsul, deoarece reclame de acest soi

demonstrează de câtă capabilitate (sic!) intelectuală

dispun făcătorii lor și ce catastrofice (sic!) influențe pot

avea respectivii.

N-aș vrea să fiu suspectată că mi-a pierit simțul

umorului, dar, dacă mă amuză o reclamă cu substrat,

cum a fost aceea de promovare a unui produs

antibalonare, și care, într-o română cu pronunțat accent

moscovit, asigura potențialul cumpărător că „tăiem

gazele definitiv” (apropo, reclama a fost retrasă,

pesemne a supărat rău pe cineva), sunt multe altele al

căror pretins umor aproape mă deprimă. Cât de mare

este riscul contaminării cu bălăriile pentru care mass-

media are drept de autor, scuzați, copy right, o arată

mass-media însăși. Nu rețin ce canal tv a lansat (într-un

elan zărghit al dorinței de epatare, nu ca să avertizeze,

onest, că știrile sunt născociri) un mutant lexical:

„poveștiri”. Numai că, prin contaminare cu mutantul

repetat zilnic, o informație culturală, care s-ar fi cuvenit

să beneficieze de limba română literară (cine mai știe ce

înseamnă asta?), s-a surpat în ridicol: Editura Muzeelor

„[...] a tradus în spaniolă trei dintre poveștirile lui

Creangă”. Serios?!

Cu dezacorduri, anacoluturi, contorsionări ale

topicii limbii române, numai dacă nu vrei nu-ți umpli

sacul menajer sau pe acela destinat deșeurilor toxice

după ce urmărești câteva emisiuni împănate cu zeci de

reclame și transmise neapărat în intervalele orare de

maximă audiență. Așa, ca să se confirme importantul rol

educativ al audio-vizualului!

Repetitiv, aproape cu frecvența reclamelor, este și

avertismentul: „Acest program poate fi vizionat de copii

în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul sau

împreună cu părinții ori familia”. Cât de greu ar fi fost

ca el să sune limpede românește: „Acest program poate

fi vizionat de copii în vârstă de până la 12 ani numai cu

acordul părinților sau împreună cu familia”?.

Ce să zic? Greu la deal cu boii mici! CNA-ul are

grijă de multe pe lumea asta, mai cu seamă reclamele

ascunse îl dor până-n rărunchi, dar grija pentru păstrarea

limbii române în forma ei literară, nestâlcită, nesiluită,

nu apare nicăieri. Să ne mirăm?

Neobosită este mass-media și în strădania de a

îmbogăți limba română prin schimbarea categoriei

gramaticale: în reclame, substantivele – comune sau

proprii – sunt silite, vor-nu vor, le place-nu le place, să

devină verbe. Cremvurști – a cremvurșteri, frișcă – a

frișcui, bomboană – a bomboni, Crăciun – a crăciuniza

(la nu știu ce produs Hyundai receptorului i se promit:

„premii crăciunizate la reîncărcare”), ștrumf – a ștrumfi

(„îl ștrumfești pe frigider”), majusculă – a majuscula.

Brrr!!! În fine, a emojiona. Ei, cu a emojiona am avut

un pic de furcă până să-i deslușesc taina, întrucât nu

părea să derive direct din „emoție”. M-am gândit că

inventatorul o fi imitat limba spargă a Ninei Cassian,

dar nu. Pe gmail poți orna propoziția virtuală cu... emoji

(emojiconi? emojicoane? emojiconuri? ce gen or fi?) și

de-acolo ne-am pricopsit cu verbul împricinat. Mai

complicat va fi fost efortul celor care au inventat

reversul – verb, și încă la negativ, silit să devină

substantiv: devoratorilor de semințe Nutline (sau

Nutlain?) li se promit „premii de nuplecabilitate”.

Foarte cool! Sau foarte cul? Că nu știu, zău, dacă mai

avem parte de scriere fonetică ori am zburătăcit-o și pe

aceea în eter.

Desigur, toți ne-am amuzat uneori, în cerc

restrâns, între prieteni, „prostindu-ne” și inventând sau

stâlcind, în glumă, cuvinte. Totuși, când „prosteala” și

stâlceala se manifestă public, oficial, sistematic,

repetitiv, când au impact mare și sunt virulent

contagioase, nu este deloc amuzant, ci maladiv. Este,

vorba humuleșteanului nostru, „cumplit meșteșug de

tâmpenie”, generator de turbulențe în gândire, cu

repercusiuni asupra vorbirii/ exprimării și reciproc

(revin la ideea lui Radu Paraschivescu), iar de-aici, iată

gata-preparat un nou cerc vicios! Dacă la asta adăugăm

(fie-mi îngăduit să repet și eu ceva ce am spus în

articolul precedent) ceea ce susțin psihologii, anume că

repetitivitatea direcționează gândirea, avem și validarea

științifică a ideii și confirmarea că televizorul

funcționează cu succes desăvârșit ca „tembelizor”. Nu e

(de) glumă, este realitate patologică.

Îmi permit o paranteză, o observație fără legătură

cu siluirea limbii române, dar în legătură cu puzderia de

spoturi publicitare. Cuvântul care apare foarte des în

reclame este distracție (cu tot neamul lexical autohton,

plus cumetrii de import fun, funny, entertainment etc.).


3

Apare peste tot, în reclame la băuturi răcoritoare, bere,

ceai, scutece, pastă de dinți, detergenți, filme, jocuri,

rechizite, baterii, piscine, tabere, tricouri, cereale, cafea,

festivaluri, pantofi, șampon, biscuiți, telefoane,

cremvurști, mâncare pentru câini, înghețată, brânză,

pufuleți, creme de plajă, medicamente, canale și

emisiuni tv, seriale, cursuri interactive, malluri

(moluri?), fast-fooduri (fastfuduri?) ș.a.m.d. Sunt sute

de exemple. În „colecția” mea – modestă, incompletă –

ele ocupă câteva pagini A4, prea mult să le reproduc

aici. Oricum, distracția este omniprezentă, de parcă ar fi

garantul calității produsului căruia i se face publicitate.

Or, nefiind așa, m-am întrebat de ce acest abuz de

„distracție”. Reclamele sunt repetitive, în reclamă

cuvântul-cheie la care mă refer fie apare o dată, fie se

repetă, la rândul lui (din cât am urmărit – între două și

șase ori într-o singură reclamă!), estompând sau

deturnând scopul comercial. Astfel, produsul este cel

care devine garantul distracției, iar distracția devine

scop. Nu scop comercial, desigur, ci existențial.

Cumperi sau, după caz, frecventezi „produsul”, casă ai,

vorba unei reclame, „liber la distracție!”. Îi întreb pe

inițiați (psihologi, sociologi): nu cumva, prin repetarea

insistentă a cuvântului-cheie, creierele receptorilor sunt

direcționate să aspire la un modus vivendi legitimat

exclusiv prin distracție?! Întreb și eu, nu dau cu parul. Și

am rezerve în privința faptului că o să-mi răspundă

cineva.

Închid paranteza și revin la... massmedieză.

Fără să am specializare în vânzări, cred că

„prosteala” din reclame nu asigură o cerere mai mare

pentru produsul propus. Ea rămâne, simplu, fără nici o

justificare, un mare deserviciu adus limbii române și

vorbitorilor ei. Azi-mâine o să ne pomenim, după

ilustrul model oferit de mass-media, că ciorbărim,

cozonăcim, murăturim, gogoșerim, aspiratorăm,

prăjiturim, paharim, lingurim, ciocolățim, naftalinăm,

farfurizăm... De butonat, deja butonăm de zor cu toții,

intrarea triumfală a butonării în vocabularul activ deja

s-a petrecut. Cine știe? Poate se vor da și premii

consistente pentru efortul de nurespectabilitate a

normelor firești. Dacă tot este, azi, la loc de mare cinste

nefirescul, de ce nu?

Și când te gândești că pe noi, consumatorii, ne

costă triplu gogomăniile servite „pe sticlă” de agresorii

calificați ai limbii române! Întâi la figurat, prin

scâlcierea limbii. Apoi, de încă două ori, la propriu: o

dată prin abonamentul tv. A doua oară... fiindcă

producătorii plătesc din greu pentru reclame și, fără

îndoială, își recuperează paguba umflând prețul

produselor pe care noi le achiziționăm (culmea, de cele

mai multe ori le cumpărăm pentru că ne sunt necesare

sau pentru că ni le-a recomandat o cunoștință, o rudă, un

prieten, nicidecum pentru că ne-ar fi convins vreo

reclamă).

Ce să mai vorbim? Pardon, ce să mai vorbărim?

Aferim, mass-media!

Lucian Mănăilescu

Oraşul de gheaţă

Insula Honshu e un fel de Titanic, care scufundă,

noapte de noapte, oraşul Tokyo, în valurile pacifice.

Undeva, acolo, Nabuyuki Tsujii, un tânăr autist şi orb,

îşi improvizează viaţa într-un univers paralel

cântând la un pian care are toate clapele negre.

El cântă şi, pe deasupra lui, pe cerul de sare

al Japoniei, trec păsări nebune

şi un tsunami de aplauze cutremură

geamurile metropolei şi despre fericire

nu mai vorbesc decât tonomatele muţeniei.

Pe o stradă pustie şi plină de oameni

de la marginea lumii, ucraineanul Estas Tonne

îşi acordează chitara, el cântă ca şi cum

ar trage cu mitraliera, el cântă ca şi cum ar muri,

în timp ce, pe lângă el, trece un carusel

al grabei, cu adolescenţi şi îngeri,

şi păpuşi Matrioşca, şi linii de tramvai ruginite…

El cântă oriunde, pentru că nu mai are patrie,

nici în cer, nici în iad, şi cântecul lui

se înfăşoară, ca un şarpe constrictor,

în jurul realităţii fragile.

17 ianuarie 2007, ora 751: o dimineaţă străvezie

îşi risipeşte paşii în staţia de metrou „L'enfant Plaza”

din Washington, D.C.. Printre reclame multicolore

şi umbre, un necunoscut cântă la vioara lui Stradivarius,

dar nimeni nu realizează că Dumnezeu

se află acolo şi că se numeşte Joshua Bell.

Din când în când câte un trecător surd

se opreşte şi aruncă, cu milă şi indiferenţă,

câţiva cenţi în tocul trist al viorii şi timpul

se fărămiţează şi un bilet la spectacolul

celebrului violonist, de la Kennedy Center

costă 200 de dolari şi el a câştigat, într-o oră

abia 32, insuficient ca să se poată vedea pe sine

pe eşafodul de ovaţii al serii…

Martie 2017: o primăvară cu cearcăne

împodobeşte oraşul de gheaţă Harmin,

turiştii au plecat de mult şi sub zidurile

transparente ale palatelor închipuirii

un adolescent acompaniază vântul cu

fluierul lui hulusî, până i se topesc buzele,

până când zeii se gîrbovesc de lumină

până când un câine de pripas i se opreşte

la picioarele, privindu-l în ochi omeneşte.


4

Ecaterina ȚARĂLUNGĂ

Râmnicu Sărat și istoria

Într-o bună zi, o mașină, care trecea pe un drum din

oraș, s-a prăbușit doi metri într-o groapă ivită chiar sub

roțile ei. Dincolo de faptul că drumul acela fusese făcut

cândva fără să se țină seama de planurile vechi ale

Râmnicului, care i-ar fi spus constructorului dacă

așterne o cale de rulare pentru vehicule grele deasupra

unui gol sau nu, întâmplarea a fost menită să lumineze o

pagină de istorie medievală a orașului pe care,

altminteri, cotidianul n-ar fi indicat-o în nici un fel

locuitorilor săi.

Bănuiala istoricilor – altfel și ei grăbiți și implantați

în cotidian, a dus la ideea că acolo, în groapa unde se

zăreau niște ziduri vechi, ar fi continuarea pivnițelor

construite odinioară de Constantin Brânccoveanu spre a

face din ele pușcărie pentru niște șerbi neascultători.

Acest mod de a percepe trecutul nu provine însă decât

din paralela mentală cu faptul că, după al Doilea Război

Mondial, la Râmnic chiar a fost o pușcărie rămasă până

astăzi celebră prin aceea că adăpostea și pedepsea zilnic

cu bătăi și nemâncare pe aderenții fostelor regimuri și

partide din perioada înterblelică, nedoriți în socialism.

Nimeni însă n-a aruncat o privire mai aplicată asupra

istoriei vechi a orașului. Las deoparte faptul că, dincolo

de Evul Mediu, Cotul Carpaților, unde se află plasat

Râmnicul, a fost locul unei civilizații atestate din Epoca

Bronzului (Neolitic), pusă probabil deasupra unei

civlizații și mai vechi, cu repere megalitice, așa cum s-a

atestat arheologic atât mai sus, cât și mai jos de actualul

oraș.

Încă din Evul Mediu timpuriu, Ștefan cel Mare, acela

care se căsătorise cu Maria de Mangop, ultima din

dinastia Gavras, a Regatului de Mangop (tribul tracilor

taurici la origini, condus de dinastia lui Spartakos și

aflat în Crimeea, numită de antici Taurida, regat rămas

ultima parte liberă de otomani a fostului Imperiu

Bizantin), a purtat bătălii la granița orașului cu Laiotă

Basarab, domnul Țării Românești, pentru a impune o

conducere mai puțin supusă Islamului (în fapt era o

intenție de Mică Unire). În amintirea acelei bătălii,

Ștefan cel Mare a și construit lângă oraș, chiar pe locul

luptei, la Trei Fântânele, o biserică în onoarea celor

căzuți. Nu știu dacă se mai păstrează sau nu ceva din

acea ruină, dar în copilăria mea am văzut-o, mai exista

inclusiv pictura murală din interior. Dar disprețul

prezentului pentru trecutul din care provine este notoriu

nu doar în orașul nostru, ci la români în general. Mai

nimeni nu se uită în urmă (și prea puțini în viitor), astfel

încât nația trăiește suspendată într-un prezent continuu,

nevoită să reia mereu și mereu aceleași pasaje ale

cotidianului, fără cunoașterea traseului identitar a cărui

parte este chiar viața lor. Astfel, a fost celebrată

vechimea Liceului Ștefan cel Mare, pentru a da probabil

iluzia că ne raportăm la trecut și îl venerăm, dar nu este

păstrată biserica făcută chiar de Ștefan cel Mare. Așa

îmi și explic atitudinea cetățenilor, dar mai ales a

autorităților, și față de groapa aflată în plin drum,

îngrădită și lăsată acolo unde e, fără nici o explicație și

fără nici o urmare.

După perioada lui Ștefan cel Mare (1457-1504;

Mușata, din care se trăgea, era din neamul Basarabilor

Țării Românești, prenumele ei însemna Frumoasa și este

capăt de drum pentru dinastia moldoveană a

Mușatinilor; Ștefan a ajuns domn aproape imediat după


5

căderea Bizanțului - 1453 - în mâna otomanilor), a venit

pentru spațiul nord-dunărean și vremea adăpostirii

fugarilor bizantini din calea musulmanizării.

Cantacuzinii, Duca, Paleolog au provenit la origini din

aceste migrații, aparținuseră dinastiilor de împărați

bizantini și au încercat să oprească valul otoman

folosind bariera Dunării și a Carpaților pentru protecția

identitară a unui neam creștin încă de la fundamentele

sale (având în vedere faptul că atât Constantin cel Mare,

fondatorul creștinismului, cât și Justinian, fuseseră la

origine traci, entitate uriașă - după Herodot și Strabo -

căreia apaținuseră dacii înșiși).

Brâncoveanu era Cantacuzin după tată (Brâncoveni a

fost doar numele moșiei unde s-a născut) și Basarab

după mamă. Pentru el proiectul bizantin rămăsese viu

dincolo de căderea Constantinopolului. Considera că

spațiul fostei Dacii (întotdeauna zonă de refugiu pentru

fugarii întregii lumi tracice) este locul unde el poate fi

continuat. Se considera apărător și promotor al acestui

proiect, a plătit cu viața lui și a întregii familii pentru

viabilitatea acestui proiect. Visa neabătut la unitatea (și

deci la puterea) entității nord-dunărene românești nu

doar pentru a pune o barieră în calea musulmanizării

Europei, cât și pentru a transmite, prin români,

strălucirea culturală, comercială și economică a fostului

Bizanț. Avea concurența Poloniei și a Rusiei în acest

sens, și ele moștenitoare ale fostei străluciri bizantine și

păzitoare ale Marii Bariere Continentale dintre Baltica

și Marea Neagră. Or Râmnicul fusese, de pe vremea

vikingilor (sec. 9-10 d.H.), parte a Drumului

Chihlimbarului, care legase spațiul nord-vestic al

continentului de Grecia Antică (și Mediterana de Est).

Orașul Râmnicu Sărat a fost punct de vamă între

Moldova și Țara Românească (el și nu, ca mai târziu,

Focșani) și definea deci hotarul comercial dintre două

provincii ale aceleiași identități care stăpânise cândva

Carpații de la un capăt la altul. Râmnicul a fost locul

unde se aflau depozitele de mărfuri și erau vămuiți cei

care transportau vin, miere, cai, grâne, sare, chihlimbar,

unelte și arme. Râmnicu Sărat nu despărțea, ci unea

două provincii românești. Chiar numele lui este

atestarea unui trecut foarte vechi. Sărat nu vine de la

salinitatea pârâului Râmnic, ci aparține unui areal

topografic extrem de vechi, care definește una din cele

mai temeinice preocupări ale locuitorilor: mineritul și

extragerea de sare. Salonic, Salona (în Dalmația, astăzi

Split), înseamnă sărătură (aromânii spun și azi

Salonicului, Săruni) și atestă capete de drum comercial

(Via Egnatia) între Bizanț și Roma. Tot astfel, Salonta,

Râmnicele (Sărat și Vâlcea), Râmnicelu atestă existența

unor drumuri comerciale foarte vechi și necercetate de

istoricii noștri altfel decât punctual, fără imaginea

întregului și fără relația dintre fapte.

Pentru Brâncoveanu, Râmnicul a fost la fel de

important ca și pentru Ștefan cel Mare. Groapa din

asfaltul orașului contemporan nu e o fostă pușcărie, ci

este un fost depozit de mărfuri, ca și pivnițele din curtea

fostului sediu al Muzeului de Istorie (devenite azi sală

multifuncțională), dotate cu o biserică impresionantă în

stil brâncovenesc (ieșit din alăturarea arhitecturii

spătești de la noi de stilul bizantin, nici ea refăcută).

După treptele care se văd, depozitele aveau mai multe

nivele, zidul avea cărămizile puse în stil bizantin.

Cărămida însăși trebuie să fi fost arsă pentru vecie, din

moment ce se păstrează până astăzi nedistrusă de timp.

Tot orașul este construit pe astfel de încăperi ale

depozitelor, iar o cercetare topometrică după metoda

rezonanței ar arăta amploarea și locul vechii așezări.

Metoda este folosită de arheologi pentru identificări de

așezări istorice. A fost folosită la Troia, dar și în

Bulgaria, la Plovdiv (fosta Eumolpias tracică, atestată în

mileniul al III-lea îH). Pentru că, altminteri, orice

construcție grea poate ajunge din prezent în acest trecut

impresionant al orașului despre care aproape nimeni nu

mai știe nimic.... Ba chiar, în graba prezentului, îl

desconsideră....

(Fotografii realizate de Mihaela ION)


6

Constantin ARCU

Prin lumea largă. Jurnal sud-

american (II)

22.03. 2017 – Machu Picchu

Plecăm la prima oră spre faimoasa cetate Machu

Picchu, supranumită „Orașul pierdut al incașilor”. E o

dimineață înnorată, apăsătoare. Peste noapte a plouat și

pe asfaltul cu gropi și spărturi se întinde mîzgă. Prin fața

microbuzului se strecoară cîte doi-trei maidanezi cu

blăni umede, murdare. Fac parte din peisaj. Oamenii

îmbrăcați cu fîșuri sau hanorace trec preocupați, fără

să-i bage de seamă. Duc aceeași viață aspră, nu-i greu

să-ți dai seama. Din loc în loc, pe marginea străzii se

văd tonete cu sandviciuri, hamburgeri, sucuri etc., la

prețuri accesibile, de 1-3 soli peruani. Alături, trecătorii

iau micul dejun în picioare, înainte de a pleca la muncă.

Orașul se întinde pe coasta muntelui și noi urcăm

în serpentine. De o parte și alta, clădiri în construcții.

Casele vechi sunt din chirpici de lut amestecat cu lînă de

guano și, dacă rețin bine, cu sevă de cactus. Clădirile

noi se fac din cărămidă și toate sunt la roșu. Probabil

clădirile neterminate nu se impozitează și peruanii

preferă să le mențină în starea asta. Am văzut un oraș

întreg în construcție și nici o clădire tencuită.

La periferiile urbei observ o cale ferată, însă am

înțeles că pînă la gară vom face vreo două ore. Ieșim din

Cusco și ne continuăm drumul printr-un defileu

împădurit. Șoseaua este relativ bună acum. Destul de

repede perspectiva se lărgește și apar crestele munților

acoperite cu smocuri de verdeață, arbori rari, zvelți și, în

depărtare, deasupra pădurii întunecate, fășii albicioase

de ceață. Treptat, pe pantele ceva mai domoale apar

petice de culturi diferite. Uneori se ivește cîte un țăran

cu o lamă sau două. Alteori, se văd cîteva oi legate de

picioare sau împiedicate cu funii.

E vreme tulbure, cerul este întunecat. Înaintea

plecării din țară aflasem pe CNN că în Peru bîntuie

uraganul El Nino (Copilul Domnului) și au loc inundații

și alunecări de teren. Se anunțase că și-au pierdut viața

sute de persoane. Începusem să mă îngrijorez. O

calamitate de felul acesta poate da peste cap tot

programul. Dar furtuna face ravagii în partea de nord a

țării. În regiunea Cusco și în sud lucrurile nu sunt atît de

grave și elevii continuă să meargă la școală, pe cînd în

zona calamitată cursurile școlare au fost suspendate.

Uneori văd pe trotuar cîte un copil cu rucsac în spate,

înfofolit în pelerină.

Coborîm în Ollanta, o localitate pitorească, de

unde luăm trenul spre Machu Picchu. Trenul e un fel de

mocăniță. Are numai trei vagoane și se strecoară fără

grabă prin văile munților. Locomotiva fluieră fără

încetare, iar dintr-un difuzor răzbate muzică din Anzi.

Mici localități de o parte și alta, uneori lanuri de

porumb. Porumbul e la mare cinste aici. În gara din

Ollanta am văzut porumb fiert cu boabe uriașe, iar

într-un supermarket erau știuleți cu boabe negre.

În vagon este bufet și doi angajați trec printre

bănci cu o măsuță pe rotile, servind ceai, cafea, sucuri și

biscuiți. Consumația intră în prețul biletului de 67 USD.

M-am lecuit de ceaiurile peruviene, prefer cafea. O

savurez, examinînd scene din istoria incașilor desenate

pe mesele și pereții vagoanelor. În difuzor se aude o

variantă instrumentală a melodiei Condorul a trecut

și-mi amintesc de ultimul an de liceu (cîntecul era la

modă pe atunci) și de foștii mei colegi. Mă întreb ce fac

ei acum, care e viața lor de învățători. S-au împrăștiat

prin satele județului Botoșani, și-au ridicat gospodării

frumoase, au familii și copii de care se bucură și au scos

generații de elevi. Ei lasă ceva frumos în urmă. Mie

mi-a fost dat să hoinăresc prin lumea largă.

Surprinzător, la toaletă este foarte curat. În

treacăt, observ că micul grup (cele două dame și

avocatul) s-a restabilit. Între timp, li s-a mai alăturat o

doamnă roșcată, doctoriță. Avocatul pare un cocoș

printre găini. Totuși, ceva nu se leagă. Nu am nimic cu

omul, însă în veci n-am să cred că are succes la femei.

Nu există nici un motiv ca trei femele să se învîrtă ca

niște curci bete în jurul lui. Decît, eventual… Dar ce

poți spune? Iar roșcata îmi încurcă rău scenariile pe care

mi le închipui. S-a agățat (din greșeală?) în

îmbârligătura asta și eu nu reușesc s-o descîlcesc și s-o

dau deoparte.

Calea ferată șerpuiește pe malul unui rîu gălbui,

învolburat. Din cînd în cînd străbatem cîte un tunel scurt

(cam cît porțiunile noastre de autostradă, notez

dezabuzat). Se pare că tot coborîm, defileul devine un

coridor de verdeață prin care ne strecurăm fără grabă.

Ajungem la Machu Picchu după vreo oră și

jumătate. De acest oraș Inca se leagă mai multe enigme.

În fapt, sunt ruinele unei așezări care timp de cîteva

secole a rămas ascunsă de lumea civilizată. A fost

descoperită în 1911, cu ajutorul unor băștinași din


7

împrejurimi. Explorînd ruinele, arheologii au încercat să

stabilească destinația sectoarelor, însă există semne de

întrebare și în prezent. Se vorbește de sectorul regal, de

sectoare rezidențiale și de unul industrial, de o

închisoare și de temple în care aveau loc ceremonii

religioase. Există terasele sectorului agricol și mai multe

fîntîni sau băi ceremoniale; există Peștera Soarelui cu o

fereastră îngustă prin care pătrunde lumina soarelui în

timpul solstițiului de iarnă.

Totuși, persistă multe semne de întrebare în

legătură cu Machu Picchu, iar ghidul peruvian nu se

sfiește să facă referiri ironice la opiniile profilor din

universitatea pe care el însuși o urmase. Bref, așezarea

este înconjurată de munți greu accesibili și arheologii

nu-și pot explica rațiunea pentru care incașii au construit

acest oraș, presupunerile pendulînd între un rol strict

defensiv și unul religios (pentru practicarea riturilor).

În continuare, coborîm și servim prînzul într-un

restaurant din apropiere. Mănînc o salată de pui cu

legume, măsline și grăunțe de porumb coapte, mari. Nu

știu cum se face, parcă pentru a mă baga și mai mult în

ceață, la masă m-am nimerit lîngă Suzana (numele pe

care le voi folosi în continuare nu sunt reale). Blonda

(Ilona) se afla lîngă dl. avocat, în capătul celălalt al

mesei. Și parcă pentru derutare totală, Suzana a dat

telefoane acasă, probabil celor două fete gemene de 13

ani. E o doamnă onorabilă, ce bazaconii îmi umblă prin

cap?

Drumul înapoi în Cusco îl facem cu aceleași

mijloace de transport, numai că în ordine inversă.

Ajungem pe înserat în oraș; plouă mărunt și, în lumina

farurilor și becurilor cu lumină roșiatică, se disting

siluete grăbite sub umbrele. Într-o cotitură văd o fetiță

coborînd pe cărare și în spatele ei se profilează o casă

prăpădită. Mă întreb unde merge copila în puterea nopții

și ce treburi poate avea într-un oraș primitiv și înțesat de

pericole. Iar după cîteva zeci de metri, observ un individ

înțepenit pe trotuar, cu penisul scos din pantaloni. Poate

urinează, însă în lumina farurilor nu-mi pot da seama.

Mi se face frică de toate relele ce se pot întîmpla în acea

noapte. Și pe străzi se văd haite de cîini și-mi vine în

minte un titlu de proză: Cîinii din Cusco.

23.03.2017 – Călătorind spre Puno

În Peru există enigme ce vin din adîncurile

istoriei, însă altele apar sub ochii noștri. La lumina zilei.

Una s-a ivit în drum spre Puno, o localitate aflată pe

malul lacului Titicaca. E greu să spun ce și cum s-a

petrecut.

În fond, misterele se aseamănă cu nisipurile

mișcătoare și în asta constă partea spectaculoasă. Pe

neașteptate te trezești afundat pînă la brîu, apoi pînă la

umeri și numai ce îți acoperă gura și te-au înghițit cu

totul. Nu ai cum să iei măsuri de apărare și zbaterile te

afundă și mai rapid. Iar mai tîrziu, indiferent unde te-ai

afla, presupunînd că se întîmplă să-ți mai pui probleme,

habar nu ai ce s-a întîmplat. Încît nu-mi rămîne decît să

consemnez crîmpeie de amintiri și senzații.

Din capul locului, potrivit ordinii de înscriere,

devenisem posesorul de necontestat al primei banchete

din microbuz și, chiar dacă schimbam din cînd în cînd

mijlocul de transport, dreptul meu părea inviolabil.

Nimeni nu îndrăznea să-l încalce. Toți se fereau de

prima banchetă, pentru a evita orice discuție. Sau, poate,

din respect față de normele agenției de turism și ca o

dovadă că românii au început să se civilizeze.

Călătoream cu rucsacul alături și, dintr-odată, a

mai apărut un pasager. Încerc inutil să-mi amintesc

împrejurările în care s-a produs declicul, momentul în

care am început să mă scufund în nisipurile mișcătoare.

Nu reușesc. E greu. Rețin că rulam pe un drum

spectaculos, la o altitudine de peste 4000 metri, prin

Munții Cordiliera, trăind un sentiment de fericire, ca o

beție ușoară. O primă oprire s-a făcut la biserica San

Pedro de Andahuaylillas, o construcție iezuită,

supranumită de localnici „Capela Sixtină a Americilor”,

datorită interiorului decorat cu aur.

Nu fac eroarea să descriu biserica, altminteri cu

un interior splendid. Cel interesat poate să caute pe

Google – Iglesias de San Pedro din Andahuaylillas și

află de îndată pînă și cîți dinți are preotul în gură. Mă

văd silit în schimb să fac legătura între această ctitorie și

apariția unui demon cu chip de înger – Suzana. Asta

scriu acum, cam după o lună. Atunci habar n-aveam ce

urma să se întîmple. Deși n-am idee cînd s-a apropiat de

mine, revăzînd fotografiile din acele zile, o descopăr pe

Suzana în fața bisericii. E un simplu instantaneu totuși,

nu dă seama de vreo apropiere între noi.

Relațiile interumane au granițe dificil de stabilit,

însă pot afirma cu toată certitudinea că la următoarea

oprire Suzana pusese stăpînire pe mine. Asta s-a

petrecut la situl Inca din Raqchi. Acolo există ruinele

unor construcții și structuri tip cazarmă sau cu scop

religios (există indicii ale unor ceremonialuri) și

administrativ. Opinii, ca de obicei speculațiile și

controversele sunt prezente. Dar cea mai proeminentă

structură este Templul lui Wiracocha, marele zeu Inca.

Cum sunt un tip suspicios, încep să cred că

marele zeu nu este străin de cele petrecute. Pentru că

aici ambiguitățile și incertitudinile au dispărut. Rețin că

ghidul peruan sărea în mare viteză de la engleză la

spaniolă și înapoi, reușind un terci lingvistic simpatic,

dar dificil de urmărit. Este momentul în care și-a făcut

apariția Suzana. Se afla în stînga mea, ușor mai în spate,

traducîndu-mi peste umăr, prompt și impecabil, toată

sporovăiala peruanului despre marele Wiracocha.

Trecem de la ruină la ruină, ne extaziem în fața

unor structuri pe care le reconstruim în mintea noastră

pe loc, iar îngerul mă urmărește plutind pe umărul meu

stîng. Suzana, înfățișarea pe care a luat-o, își face

datoria de translator fără cusur. Are clasă, voce și

pronunție impecabile. E stilată. Ai fi tentat să crezi că

asta a făcut toată viața. Nici ca aspect fizic nu-i mai


8

prejos. E șatenă, are ochi albaștri și o figură plăcută.

Poartă blugi și o scurtă de fîș bej, iar în spate duce un

rucsac de care am impresia că nu se desparte niciodată.

Încerc să retrăiesc acele momente pentru a putea fi

sincer pînă la capăt. Am această datorie, chiar și numai

pentru un singur cititor. Iar asta presupune întotdeauna

să dezvălui stări și gînduri pe care oamenii le ascund

îndeobște de ceilalți. Scrisul înseamnă și riscuri. Mi le

asum, convins că se vor găsi binevoitori care să mă

arate cu degetul: Iată adevărata față a acestui individ

care se dădea mare și despre care mulți credeau că e

demn de încredere. Iată ce-i de capul lui, n-am spus

noi?!

Așadar, rețin că în timp ce Suzana îmi vorbea

despre marele Wiracocha și despre incași, eu nu

reușeam să mă concentrez deloc. Nu înțelegeam nimic

din toate poveștile alea și nici nu încercam. Nu exista

nimic mai important decît să trăiesc clipa! Iar gîndurile

mi se învîrteau în jurul acelei idei fixe legată de elixirul

tinereții.

Indiferent ce s-a întîmplat mai tîrziu, mă văd silit

să scriu apăsat că Suzana reușește să facă un bărbat să

se simtă remarcabil. Să-și amintească în fiecare clipă că

e bărbat. Năzdrăvanul, presimțind că va da o mare

fericire pe capul lui, începuse deja să se înfoaie și să se

zbenguie. Nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Numai

rememorînd acele clipe, simt cum, ca într-un celebru

poem de-al lui Kavafis, senzațiile dulci mă cuprind iar și

dorințele aprigi îmi gonesc prin sînge.

Vorbind despre memoria simţurilor, oamenii ar

putea crede că sunt un tip frivol, gata oricînd să se

tăvălească în pat cu alte femei. În realitate, nu-i aşa.

Deși nu am purtat niciodată verighetă pe deget, inima

mea a fost dăruită unei singure femei. M-am însurat la

19 ani, împotriva voinței unora și n-am avut bani de

verighete din aur. Imediat după cununie, am scos

tinicheaua de pe deget, dar am continuat să port o

verighetă în suflet. M-am îndrăgostit de un milion de

femei de-a lungul timpului, dar verigheta a rămas în

același loc. EA știe asta și micile mele erezii n-o

îngrijorează. Ia act de ele cu toleranță și ironie. De aceea

nu mi-e teamă să scriu aceste rînduri cu toată

sinceritatea.

Observ că, pe măsură ce scriu, încep să înțeleg

cum s-au petrecut faptele. În buimăceala de atunci n-am

mai făcut obișnuitele note de călătorie, pagina din carnet

pentru acea zi e aproape goală. Încerc să-mi reconstitui

din mers isprăvile, de care nu sunt încîntat. Pur și

simplu le consemnez.

Revenind, am servit prînzul într-un local din

apropierea sitului. Am stat la masă cu cele trei grații

(Suzana, Ilona și Ema, doctorița roșcată). Nu știam unde

se așezase avocatul, abia mai tîrziu l-am văzut în altă

parte a restaurantului. Credeam că abandonase. Trăiam

euforia gîndului că devenisem stăpîn peste tot haremul.

Mă simțeam bine. Iar Năzdrăvanul parcă înnebunise, nu

pricep ce avea în cap. Dar ce poți să-i ceri? Așa-i el,

zvăpăiat și nesocotit din fire. Degeaba am tot încercat

să-l fac să priceapă că excesele de entuziasm nu sunt

agreate într-o societate civilizată. N-a înțeles nimic. Nici

nu mai am speranțe că se va civiliza vreodată.

Din acest moment, pot s-o așez în voie pe Suzana

lîngă mine. După ce am isprăvit prînzul, ne-am întors la

microbuz și, în calitate de mascul alfa, i-am cerut să

vină lîngă mine pe bancheta din față. Sigur așa s-au

petrecut lucrurile. Tipa s-a conformat dorinței mele fără

să se codească și de-a lungul drumului au început

confesiunile și, odată cu ele, surprizele.

La solicitarea mea, Suzana și-a prezentat o scurtă

autobiografie care m-a lăsat mut de uimire. Cu

delicatețe și curățenie în purtări, Suzana mi-a transmis

că era mama a două adolescente gemene, iar soțul avea

o „făbricuță” cu peste 400 de angajați. Ea absolvise

facultatea de drept, însă n-a ajuns să profeseze în

domeniu, preferînd să conducă o fundație ce se ocupa de

protecția unor copii handicapați etc.

Pe măsură ce Suzana își aduna în jur o familie

adevărată, sultanatul meu cu tot cu harem se spulbera în

milioane de fărîme. Eram dezamăgit, nu zic, dar

Năzdrăvanul a avut o reacție cu adevărat nostimă.

Auzind despre gemene și soț, făbricuță și celelalte, s-a

simțit cuprins de o cumplită deznădejde, nereușind să

priceapă cum se pot petrece pe lume asemenea

monstruozități. Imediat s-a retras bosumflat într-un

somn adînc, nădăjduind măcar la un vis frumos.

Eu însă vegheam și ceva îmi suna fals. De-a

lungul anilor prin fața mea au trecut mii și mii de

oameni, dobîndind cu timpul un simț prin care detectez

fără dificultăți orice urmă de impostură. Nu puteam

spune nimic precis, nu știam unde exista nepotrivirea.

Interesîndu-mă de ce se află singură în excursie, mi-a

răspuns simplu că sunt nevoiți să călătorească pe rînd în

străinătate, pentru ca unul dintre soți să aibă grijă de

adolescentele gemene. Fetele sunt la o vîrstă delicată, nu

pot fi lăsate de capul lor. Mă rog, eu n-am avut fete. Ce

puteam spune?

Îmi venise rîndul să fac mărturisiri complete și nu

am ezitat s-o informez că sunt un geniu, o figură cum nu

sunt multe în același veac. Cu sinceritate gratuită am

recunoscut că am și cusururi, ca fiecare om. Într-un

clasament făcut la repezeală situam pe primele locuri

faptul că scriu rareori, urmat de neajunsul de a trage

deseori la măsea. Suzana îmi zîmbea cu îngăduință și

am dedus că nu pune la inimă defectele pe care le

expusesem cu o nonșalanță apropiată de mîndrie. Cum

nu existau motive care să împiedice apropierea noastră,

am considerat că ne putem tutui în voie. Ei i se spunea

simplu Suzana, iar mie Costi, deci Suzana și Costi.

Costi și Suzana. Și am bătut palma.

Ultima escală în drumul nostru a fost la Pucara,

unde am descoperit alte „urme” ale incașilor, iar Suzana

a făcut din nou dovada abilităților sale de translator.

Speranțele mele au început să renască, iar Năzdrăvanul


9

păru interesat de noua evoluție a relației. Încearcă și el

să fie pe fază, ce pot să-i reproșez?

Reluîndu-ne partea finală a călătoriei din acea zi,

am fost însoțiți de o ghidă care ne-a oferit CD-uri despre

Peru. Ca să obținem un discount, Suzana a plătit pentru

mai multe seturi, urmînd să-și recupereze banii de la cei

interesați. Eu mă anunțasem interesat de un set de 10

dolari și, cum nu aveam mărunt, i-am dat o bancnotă de

50. Suzana a scotocit în portofel și mi-a întins două

bancnote de cîte 5 dolari. „Uf, Costi, îmi iei tot

mărunțișul”, a adăugat.

Cu inocența băiatului de la țară, am dedus la

iuțeală că din neatenție a crezut că i-am dat o bancnotă

de 20, deci se cuvenea să îndreptăm eroarea. După

cîteva clipe de ezitare, am rostit cîteva vorbe ce vor

rămîne în istoria omenirii drept o capodoperă a

stupidității: „V-am dat 50 de dolari, doamnă!” Nici n-au

apucat vorbele să-mi iasă bine din gură, că mi-am dat

seama că făcusem cea mai mare gafă din viața mea.

Dacă aș fi putut, le-aș fi sorbit cu drag din aer înapoi.

Mă adresasem la plural, ca un necioplit, deși bătusem

palma pentru cealaltă variantă. Iar pe fond, cele cîteva

vorbe rămîn un exemplu de școală pentru lipsa de

eleganță a unui domn, de care urmașii urmașilor mei se

vor rușina.

Suzana s-a executat imediat, scuzîndu-se că n-a

fost atentă, însă mie îmi venea să înghit bancnotele. Cu

sentimentul datoriei împlinite, tipa a ațipit, iar eu am

continuat să-mi aduc reproșuri și să-mi trag, metaforic

vorbind, pumni în cap. Avocatul și Ilona se aflau pe

banca din spate și acum, că eu vorbeam de unul singur,

le puteam auzi clar conversația. Avocatul îi relata ceva

despre onorariile pe care judecătorii le reduc uneori,

apoi despre nu știu ce afacere judiciară etc., părînd a fi

în relații foarte bune.

Căutam să mă liniștesc, deși nu știam cum aș mai

fi putut drege busuiocul, cînd l-am auzit spunînd: „Dacă

vreau, o chem aici, lîngă mine”. Ce naiba? Am simțit

strecurîndu-se un sentiment amestecat de neliniște și

pericol, ca și cum un scorpion mi s-ar fi urcat pe șira

spinării. Încercam să iau seama la drumul ce se aduna în

fața microbuzului, iar în minte îmi veneau crîmpeie de

amintiri cărora nu le dădusem atenție, pentru că nu

prezentau interes pentru mine. Mi-am amintit că în seara

precedentă îi văzusem pe toți trei mergînd să servească

cina, iar Ilona vorbise apăsat de „grupul” lor, lăsînd să

se înțeleagă că ar fi închis pentru alți amatori.

Încercam să arunc scorpionul ce mi se plimba pe

spate, asigurîndu-mă că existau neînțelegeri la mijloc și

că, în orice caz, o femeie nu putea să găsească nimic

interesant la tipul acela. Poate că era un bun avocat, dar

atît, mă asiguram. Din cînd în cînd aruncam cu coada

ochiului cîte o privire spre Suzana care ațipise și-și

ridica repezit capul. M-am gîndit să-i pun capul pe

umărul meu, apoi am renunțat fără motiv. Din profil,

fața ei cu buze proeminente îmi amintea vag de rechinul

ciocan și mă simțeam cuprins de adîncă tristețe.

Încercam să mi-o închipui alături de două adolescente

gemene și de un soț burtos, patron de fabrică, fără să

reușesc să scap definitiv de insecta veninoasă.

Didactica frustra

singur să plângi şi vei cunoaşte

singurătatea ca pe singurul leac

împotrivă –

nu trecând peste râuri ci

mergând mereu de-a lungul râului

vei vedea –

carne pe carne în plângere doarme

ca un spasm al scoicii când firul de sânge

’i atinge carnea preapură –

tu

priveşte condorul

Carte

când aduci o carte acasă

şi se face deodată târziu

Ars

ci cuvântul are tăcerea 'n el –

altfel nu s-ar auzi.

şi înţelesul în afara lui –

altfel cum am ajunge la el ?

O femeie o carte un copil

o femeie o carte un copil

poate fi viaţa toată

poate fi chiar lumina

Nu se poate trăi

nu se poate trăi fără Kavafis .

nu se poate trăi fără Virgil Mazilescu. o

Iliada Don Quijote Oda în metru antic

Dumitru PANĂ


10

Radu CÂRNECI

Mierla de eternitate

…s-aude mierla de eternitate

sunând adânc în aerul-cetate

iar frăgezind cu fluieru-i de ceruri

știutele și proaspete-adevăruri

dându-le miez ce-n miezul firii bate:

s-aude mierla de eternitate…

(…cu trupul tău de tânără vestală

asemenea primăverii, triumfală

bolți arcuiești împodobite-n verde

sub care drumul gândului se pierde

când steag iubirii arborezi cu fală

în trupul tău de tânără vestală…)

…minunile către minuni mă cheamă

topind în aripi ne-minuni și teamă

zboruri în sânge înnoind semințe,

regenerând credințe-n ne-credințe

și iar mă simt cu cel-ascuns de-o seamă:

minunile către minuni mă cheamă…

Polenuri

…de peste tot miresme ne-mpresoară

ca voaluri dulci în aripă ușoară

polenuri vii, ca nouri de plăcere

purtându-și auria lor avere

spre fecundări – ca lumea să nu moară

de peste tot miresme ne-mpresoară…

(…din fragede-alambicuri vegetale

nectaruri strălucind – în osanale

de-albine: imnuri aiurând văzduhuri

picură-n guri de bănuite duhuri

alcooluri fine – amețită vale! –

din fragede-alambicuri vegetale…)

…iubirea e din vis și-nțelepciune

și, iată,-n efemera mea minune

se-ncheagă haruri întărind credințe

ca fructele urcând către semințe

în care iar polenuri să se-adune:

puterea e din vis și-nțelepciune…

Fierbintele solstițiu

…soarele-n vârf, miresme-n despicare

drumuri pustii în fără-de-hotare

iar sângele pe căile învinse

de ne-rodiri, cu aripile stinse

îmbătrânea în cea îndurerare

soarele-n vârf, miresme-n despicare…

(…când ai sosit, răcoarea mea alpină

te însoțea vibrând acea grădină

de paradis: la Pomul de cunoașteri

am genunchiat acelei vechi re-nașteri

mă-mpodobind cununa ta regină

când ai sosit, răcoarea mea alpină…)

…topite veșnicii, răcoare pură

ființa mea spre înălțimi îndură

și-o frumusețe fără bătrânețe

mă soarbe în caliciul de tristețe

e-acel solstițiu, tainică arsură

topite veșnicii, văpaie pură…

Vârsta

…epuizări, anxietăți, momente:

de dincolo priviri cătând atente

cu dor ademenindu-ne spre ele

- sunet-destin în tainice mărgele

și nopți de veghe, zilelor accente –

epuizări, anxietăți, momente…

(de n-ai fi tu în teama din aorte

în gândurile năvălind cohorte

n-ar fi nici ispitirile-esențe

nici transparența dându-mi transparențe

- o, fără soare-n vârf pământul mort e! –

de n-ai fi tu în teama din aorte…)

…nedându-mă plăcerilor deșarte

ci căutând a sufletului parte

în partea dinspre umbra luminată

lumina mă lumină ca o pată

strălucitor născându-mă în moarte

nedându-mă plăcerilor deșarte…


11

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT

- jurnal de călătorie artistică în Canada -

Episodul 18

Luni, 30 iunie 2003, Montreal

Sculare la ora 7. N-aș mai fi putut dormi. E ziua

mutatului în casa cumpărată de Petrică și domnul

George Rusu. Este o casă – după cum mi s-a spus,

pentru că nu am văzut-o încă – cu parter și un nivel. La

parter urmau să stea toți membrii familiei constituite din

trei persoane (Silvia, tatăl ei și domnul George), iar la

etaj locuia o familie care le plătea chirie. Se pare că, în

acest fel, rata pentru casa cumpărată prin împrumut

bancar va fi mai ușor suportabilă.

Mâncăm ceva în fugă. Lucruri găsite prin

frigiderul destul de plin, plus o cafea căreia îi adaug

lapte, ca să-i scadă tăria. Inima mea trebuie protejată, pe

cât e posibil. Pe la ora 9 apar ajutoarele. Mai întâi

Laurențiu, un băiat de 28 de ani, a cărui viață

aventuroasă mi-a fost povestită dintr-o suflare, în

așteptarea începutului care nu putea fi demarat atâta

timp cât gazdele nu-și făceau ordine în lucrurile

personale. Provenea dintr-un sat de lângă Galați în care

a avut de toate. Prin 1988, părinții lui au început să nu

mai aibă unde să-și vândă marfa, pe o piață acaparată de

oamenii partidului. Atunci s-au mutat la Galați, ca să fie

mai bine pentru copiii lor, aflați la școală. Odată cu

mutarea la bloc, cu dezrădăcinarea, au început lipsurile.

Băiatul a sesizat tragedia părinților și a simțit frustrarea

atâtor lucruri jinduite, dar atât de rar dobândite sau

măcar atinse. La 18 ani a plecat pe un vapor, a făcut

munci mărunte, dar a văzut lumea, până când a rămas la

Vancouver, fugind în oraș. El spune că au urmat două

săptămâni în care mai mult s-a ascuns și, ca să-și piardă

urma, a zburat la Montreal. Aici continuă să facă

diverse munci la negru și își dorește să se însoare, ca să

obțină cetățenia. Știe că și așa ar putea să fie trimis în

țară, dar, în acest fel, va putea mai lesne să se întoarcă.

Vorbește de țările prin care a trecut. Cel mai mult i-a

plăcut în Olanda. Și-ar dori o căsătorie din dragoste, dar

nu cu o localnică, toate fiind considerate puturoase și

instabile, gata să se culce cu oricine le place și chiar

spunând asta soților. Și-ar dori o negresă, o arăboaică

sau o hawaiană, pentru că sunt casnice și nu umblă după

alți bărbați. Crede că până în toamnă va reuși să se

însoare.

Începe transportarea bagajelor. În paralel, primesc

un telefon de la Samoilă Pirău, care mă ține de vorbă

atunci când află că sunt din Brașov. El a fost profesor la

Săcele, provine dintr-o comună de lângă Făgăraș și mi-a

înșirat o serie de nume ale unor persoane care se pot

numi cunoștințe comune. Pe parcursul convorbirii mele

telefonice, apare o altă persoană, un fel de văr al

domnului George. Se numește Mircea Radu și are 57 de

ani. Îi dau mai mulți, pentru că nu are dinți. E al doilea

caz de om, dacă nu decăzut, cel puțin dezamăgit de

existența sa măruntă. Pe parcursul zilei avea să-mi

spună destule, despre el și despre familia lui

dezmembrată. Rezum aici ceea ce mi-a povestit în mai

multe reprize, în pauzele activităților. A lucrat ca

inginer la Tarom până când, în 1993, a fugit peste

graniță cu o țigancă. A lăsat în București o soție,

profesor universitar, și o fiică, profesoară la rândul ei,

acum în vârstă de 24 de ani. Legătura cu țiganca,

formală din start, n-a durat prea mult, doar până la

Montreal. Plecase din țară la o vârstă destul de înaintată

și asta l-a determinat să nu mai lupte pentru echivalarea

studiilor universitare. Și-a găsit în schimb un post de

tehnician la o întreprindere, cu un salariu cam mic,

minimul pe economia canadiană, dar decent și suficient

pentru o singură persoană. Nemulțumirile personale

n-au încetat să-i dea târcoale. Singurătatea și

posibilitățile reduse de a ține legătura cu fosta lui

familie din țară, mai ales cu fiica sa, al cărei destin

simțea că nu-l mai poate influența, l-au condus, ca și în

cazul pianistului cu care făcusem cunoștință cu o zi

înainte, la alcoolism. Înfățișarea fizică, pe care o ignora,

l-a trădat. Dorința lui cea mai mare era să-și aducă fata

în Canada, dar aceasta, după câte îmi spunea, probabil

influențată de mama ei, oscila și nu lua nicio decizie,

deși starea materială a unui cadru didactic din România

nu avea cum să fie mulțumitoare și nici dătătoare de

speranțe. În final, m-a rugat, dându-mi adresa, să încerc

să mă întâlnesc la București cu fiica lui și, vorbindu-i și

de intențiile fiicei mele, să încerc să adaug și eu ceva la

bagajul de informații care să o determine să se hotărască

la o plecare.

Cu Mircea Radu, cu Claudiu, cu George Rusu și

cu Petrică, nu se încheia echipa care urma să ajute la

mutare. Mai era fratele mai mare al lui Petrică, Vasile,

venit din România să muncească alături de fratele lui

mai mic, plătit de acesta, ca să mai adune ceva bani. Era


12

plătit cu 80 de CAD pe zi pentru muncile de care era

nevoie pe șantierul de construcții. Petrică se ocupa cu

reparații și construcții de case. Vasile era tractorist de

meserie și cred că am spus cu aceasta destul de mult

despre aspectul fizic și capacitățile celui venit dintr-un

sat dâmbovițean într-o metropolă canadiană. Nici faptul

că mai fusese în câteva rânduri, câte șase luni, după cum

povestea, prin mai multe țări europene și prin Paris,

unde avea o soră, nu l-au cizelat într-un fel. O anume

duritate și chiar mârlănie pe care le observai la Petrică,

nu se observau la Vasile. Acesta era un retras, dar la fel

de mărginit. Inevitabil, era și bețiv. Cu o zi înainte, cât

eram la spectacolul de la biserică, el băuse mai mult de

o jumătate de litru de votcă, o jumătate de vin și o bere.

Avea o beție obositoare, vorbea mult, vorbea prostii, se

lăuda cu deplasările lui, îmi explica cum e în Canada la

femei, cum le puteai lua pe alese, dintre mai multe care

se plimbau într-un costum maroniu, cel mai obișnuit și

originar din lume. A vrut chiar să mă ia și pe mine într-o

escapadă. Noroc că era așa de beat, încât îți puteai da

seama că nu va mai fi mult în picioare.

Mircea și Vasile, torpilați la un moment dat de

numărul paharelor pe care nu le-au dus la ureche, s-au

apucat să demonteze ușile frigiderului care, altfel, nu

putea să încapă în noua locuință. O parte dintre piesele

componente au ajuns în buzunarul lui Vasile, dar altele

s-au împrăștiat prin locuri care nu mai puteau fi

identificate, spre disperarea nepotului Petrică și a

unchiului George care își vedeau deja stricată toată

mâncarea din frigider. De aici o mulțime de reproșuri,

vorbe răstite, apelative diverse, cel mai des întrebuințat

fiind `bețivilor” și alte vorbe de acasă care au impregnat

ziua și așa destul de tensionată.

Pentru că nu s-au pregătit din vreme, deși știau de

mult că se vor muta, cei ai casei au început să încarce

lucrurile de-a valma în camioneta lui Petrică și în

autoturismul lui George, fără nicio ordine prestabilită

sau măcar realizată în ultimul moment. Se imagina deja

un efort imens de reașezare la celălalt capăt al drumului.

Deși nu ar fi trebuit să fie treaba mea, am început și eu

să pun mâna, să ușurez de pachete camerele vechii

locuințe, ticsite cu boarfe, așa cum numai românii știu

să facă, în timp ce canadienii se disting printr-un

dezinteres marcat față de obiectele ce populează casa și

care trebuie să fie cât mai puține, numai cele strict

funcționale, în așa fel încât ușurința cu care se mută la

câțiva ani măcar, este validată prin efortul considerabil

mai mic pe care urmau să-l facă. În cazul nostru, ca

între români, aveam să ne izbim toată ziua de obiecte pe

care cu mult mai dragă inimă și folos ar fi trebuit să le

dirijăm spre lada de gunoi.

Am cărat, am împins, am dirijat, am curățat, am

adunat, am rezemat, am echilibrat și sortat o puzderie de

obiecte de toate mărimile și utilitățile. Dacă priveai prin

camere, foarte greu observai că, în timp, ele se ușurau

de obiecte. Lucrul avansa anevoie. Noroc că între cele

două locuințe, era o distanță de numai câteva străzi,

astfel că mașinile se întorceau repede.

Alături de toți cei enumerați, la un timp s-a

adăugat familia Mântulescu, numai soțul și soția, cei

întâlniți la Joseph Bota și care abia veniseră de zece zile

din România, dar se mutaseră deja într-un apartament

închiriat.

O scenă scurtă, petrecută în timpul dimineții, m-a

marcat pentru tot restul zilei. După ce, deseori, atât tatăl

Petrică, cât și unchiul George o alintau pe Silvia cu

apelativul `păpușa mea”, într-un moment în care eu

vorbeam la telefon, în bucătărie năvălește fata, urmată

îndeaproape de George care striga într-o evidentă stare

de agitație: „să nu-mi mai trântești niciodată ușa în

nas!” O ajunge pe fată din câțiva pași și câțiva pumni se

abat asupra capului ei. Se mai adaugă un dialog scurt:

- Ieși afară din casa mea!

- Nu ies!

Ușa biroului lui George se închide la loc și, în

lipsa unuia dintre participanții la conflict, acesta se

stinge. O surpriză imensă m-a copleșt și o jenă față de

situația Silviei, un adolescent cu propriul ei orizont

social, terfelit de un adult care și-a ieșit inexplicabil din

pepeni. N-am avut tăria să mă uit spre Silvia, de teamă

de a nu observa jena ei, mai ales că incidentul s-a

petrecut în fața unui străin. O jenă întipărită pe figură

pentru situația penibilă în care a fost pusă. Sistemul de

valori după care se conduce această familie am început

din acel moment să-l pun sub semnul întrebării. Toate

exemplele mele din viață legate de relația părinte-copil,

bazate pe violență, au demonstrat că procedura e

falimentară, rupturile devin inevitabile, trauma psihică

dificil de recuperat. Poate niciodată. Tatăl, în încercarea

de a suplini și rolul mamei, pare excesiv de posesiv, își

asumă permanent rolul de a conduce, de a îndesa cu

forța în mintea odraslei precepte morale. Unele

îndoielnice în sine și inaplicabile la cazul concret.

Petrică e în fond un om de la țară, care-și păzește fata, o

ferește de oricine ar atenta la singurătatea și curățenia

ființei ei. O face impunând teroarea comportamentului

patern. Fata nu are voie să manifeste gesturi specifice

adolescenței. Prietenii ei sunt îndemnați să nu mai sune,

pentru că fata e pedepsită. Petrică îi dă fetei tot felul de


13

sugestii comportamentale cu siguranța celui care nu

greșește niciodată. Îi spune fetei ce și cum trebuie să

facă, iar Silviei nu-i rămâne nimic altceva decât să

execute. Cam puțin de făcut, cam strâmt culoarul ce i se

lasă Silviei pentru inițiative proprii, pentru independența

de care simte nevoie orice tânăr la 15 ani. Prea multă

supunere, prea scurt lanțul ce-i ține nemișcată glezna

fragilă, ca să nu se simtă durerea cărnii sfâșiată de

metalul dur și implacabil.

Întrerup șirul notațiilor de azi, pentru a mai scrie

o relatare pentru radio:

„În 1 iulie a fost ziua Canadei. La Montreal, ultimul

popas în călătoria mea artistică pe tot teritoriul țării

frunzei de arțar, nu am văzut niciun foc de artificii, nicio

manifestație stridentă. Din contră, guvernul provinciei

Quebec a decretat ziua de 1 iulie drept ziua mutărilor. O

mulțime de localnici, în libertatea aceasta de mișcare ce

a devenit o obișnuință cotidiană, își strâng lucrurile, de

obicei apelează la echipe specializate în transferuri de

bunuri imobiliare și își schimbă domiciliul, fie într-un

loc care să le aducă un confort sporit, fie într-unul mai

apropiat de serviciu.

Această relativă tăcere de ziua națională,

schimbarea ocupațiilor specifice sărbătorii se explică

prin starea care se înregistrează de mult timp în estul

Canadei, dominat de populația vorbitoare de limbă

franceză care îi consideră pe englezi ocupanții care le-au

furat drepturile și i-au supus prin violență, în urmă cu

sute de ani. O parte însemnată a populației Quebek-ului

visează la separarea teritoriului lor de restul Canadei,

vorbitoare de limbă engleză. Până și plăcuțele de

identificare ale autovehiculelor fixează și reamintesc

această stare de veghe pe care francezii și-o impun.

Până de curând, Parlamentul provinciei a fost dominat

de Partidul Quebek-oise, iar aceasta – spun mulți

localnici - nu a făcut nimic altceva decât să declanșeze

numeroase presiuni în vederea separării. Această

atitudine însă, a determinat scăderea dramatică a

investițiilor, scumpirea chiriilor și alte numeroase

dezavantaje pe care noul partid aflat în fruntea

provinciei, partidul liberal, va trebui să le aibă în vedere

cu prioritate.

Monteralul este orașul în care locuiesc peste

20.000 de români, iar numărul noilor veniți este în

continuă și masivă creștere. Practic nu este zi să nu

apară noi familii de români, așa că unii vorbesc deja de

50.000 de oameni vorbesc limba română.

Asociațiile românești din Montreal sunt printre

cele mai vechi din Canada. La 70 de km de metropolă,

în localitatea Val-David, există un câmp românesc, o

suprafață importantă de pădure, deal și pajiște, trecută în

proprietate românească prin osârdia octogenarului dr.

Ion Țăranu. Deseori românii se întâlnesc în acest spațiu,

poartă discuții, asistă la diverse manifestări organizate.

Una extrem de interesantă se pregătește acum. Este

vorba de seminarul de patrimoniu „Poarta cu dor” ce va

avea loc între 16 august și 1 septembrie. Vor exista în

această perioadă spectacole folclorice, dezbateri pe tema

integrării și o cuprinzătoare expoziție de carte

românească, tablouri, costume populare, sculpturi și

diverse obiecte artizanale confecționate în mare parte de

românii stabiliți în provincia Quebec. Pe frontispiciul

invitației difuzate deja în vederea întâlnirii, stau înșirate

câteva versuri cu optimistă semnificație:

„Poarta să înălțăm,

Ca pragul să fie pas

Și pasul să fie prag,

Ca diferență să însemne trecutul

De acolo în Aici.

La NOI,

Unde nu ne mai scoate nimeni din țâțâni,

Să INTRĂM,

Tot pe loc, pe loc, pe loc,

Ca să fie,

Să răsară omenie.”

Din Montreal, pentru Radio Târgu Mureș, Adrian

Munteanu

Acum continui cu evenimentele zilei de 30 iunie.

Cu cât orele se scurgeau printre participanții la

mutare, cu atât se legau și se dezmembrau niște discuții,

se râdea din orice lucru banal, din necesitatea de a

înviora atmosfera dominată de muncă. Pe la ora 13,

pentru că gazdele nu dădeau niciun semn că ar face

vreun gest de onorare a muncitorilor ocazionali, Vasile

a luat o sticlă goală de 2 l și în cinci minute s-a întors cu

ea plină cu bere, plătită din banii lui. Din acest moment

operațiunea avea să se repete cu mai multă vigoare, la


14

intervale din ce în ce mai scurte. Am băut berea și a

umplut sticla încă o dată Vasile. Apoi Mircea. Spre

după masă, domnul George i-a comandat lui Vasile să

încarce grătarul ca să poată face ceva pe el la noua

locuință. Vasile a înțeles că trebuie să pună ceva pe

grătar la fața locului, așa că, într-o clipă, a devalizat

frigiderul de două pungi de cârnați pe care i-a pus pe jar.

La zece minute, cârnații sfârâiau, spre disperarea

domnului George care-și dorise să amâne cât mai mult

operațiunea. I-a și spus acest lucru lui Vasile, iar acesta

a rămas stupefiat. Cum să cari grătarul cu totul și apoi să

prăjești ceva, când aveai grătarul la îndemână și puteai

rezolva totul la fața locului? Ca să nu mai punem la

socoteală că ora înaintată făcea ca pântecele tuturor

celor prezenți să scoată triluri de nerăbdare. Pe această

temă, Vasile avea să aibă în cursul zilei numeroase

izbucniri. Cum să i se spună lui un lucru si apoi să nu se

recunoască ce i s-a spus și să fie apostrofat pentru

executarea comenzii?

În toiul muncii, Petrică s-a îmbufnat de câteva ori

că se bea bere și nu se muncește. Să nu fi realizat că

berea era cumpărată nu din banii beneficiarilor, ci a

celor veniți să-i ajute?

Vasile a găsit, la un moment dat, o sticlă de vin

roșu, plină pe trei sferturi. A dispărut pentru scurt timp

și a revenit cu sticla goală. Evident, în formă bahică

corespunzătoare. A fost greu de oprit. Vorbea mult,

vorbea tare, își amintea mereu că i s-a cerut o treabă și

apoi a fost certat pentru execuția ei.

Spre orele 21 lucrul era aproape terminat. S-au

strâns destui saci cu gunoaie, depozitați într-un colț al

grădinii. Campionii lucrului serios făcut erau Ioan

Mântulescu și Cătălin, inepuizabil.

Cârnații se mâncaseră din mers și fără pâine, de

care nu s-a îngrijit gazda. Întreaga adunare părea

constituită pe principiul de a se servi fiecare fără să mai

ceară voie. Economia în capitalism, mult mai dură și ea

și lipsită de generozitatea cu care eram obișnuit.

Pe la ora 23 a venit rândul, în sfârșit, transportării

eșafodajului de bare metalice cu care Petrică își ridica

schelele. Odată cu ultimul transport, am urcat și eu în

mașină. Bagajele mele le expediasem de mult și eram

îngrijorat de soarta lor, de locul și modul în care au fost

aruncate. Din fericire, în noua casă le-am descoperit în

bune condiții. Noua casă e un conglomerat de trei

apartamente. Unul la parter, cu patru camere plus patru

la subsol și două la primul etaj închiriate pentru 325 de

CAD pe lună. Camerele nu sunt grozav de mari, dar au

fiecare intrare separată de pe un hol. Au rămas la locul

lor lustrele și, evident, mobila de bucătărie. Lucrul care

nu mi-a plăcut a fost curtea mică, ocupată imediat,

într-o parte, de fiarele lui Petrică, și faptul că din șirul

de blocuri din față se putea privi ce se întâmplă în curtea

ta. Intimitatea atât de dorită, cel puțin de mine, se

pierdea.

S-a organizat, în sfârșit, la botul calului o mică și

ultimă gustare. A ajuns câte un mic și un cârnat

minuscul la fiecare. S-au scos și două sticle de vin pe

care băutorii grupului le-au golit repede.

Era trecut de miezul nopții și în curte se vorbea

tare și necontrolat. A început să mi se facă rușine că

aparțineam unui grup atât de gălăgios, cu vizibile note

de nesimțire. I-am rugat în câteva rânduri să vorbească

mai încet. Cu puțin timp înainte, Petrică primise o

adresă de la școala Silviei prin care era anunțat că fata

nu a trecut clasa. Am aflat că era vorba de o școală

particulară, unde se plăteau 5000 de CAD pe an școlar.

Petrică s-a îmbufnat, iar gălăgioșii Vasile și Mircea au

început să comenteze referitor la slabele capacități

intelectuale ale fetei. La un moment dat, fata a auzit. Ei

i-au cerut să se îndepărteze, dar Silvia a refuzat,

spunând că are dreptul să audă dacă se vorbește despre

ea.

Pentru a nu știu câta oară în acea zi, mi-a fost

jenă de situația în care mă aflam fără să vreau. Mi s-a

făcut o imensă milă de Silvia și aș fi vrut să mă fac

nevăzut. N-am mai putut rămâne pe loc. Am pretextat

ceva și m-am ridicat. Domnul George și Petrică mutau

saltele în camere și stabileau locul fiecăruia. Mie mi-a

dat o cameră la subsol. Tot acolo, într-o cameră vecină,

avea să stea Vasile, până la plecarea în România.

Mi-am dus geamantanele în noua mea cameră și

m-am băgat în pat. Gașca se pregătea și ea să plece. Mai

întâi Cătălin, marinarul, cum îi spunea Mircea, a

întrebat până la ce oră circulă metroul. Domnul George

s-a făcut că nu-l aude. Petrică s-a uitat lung și cu reproș

la unchiul său și s-a oferit să-l ducă el cu mașina. La

puțin timp, a plecat și familia Mântulescu, dusă, totuși,

de domul George. Au rămas Vasile și Mircea să se mai

înjure reciproc, să mai comenteze teoria oului și a

găinii, să mai alcătuiască lumea după rigorile legilor

bahice.

În subsolul meu, m-a năpădit disperarea pentru

starea în care am ajuns, pentru viețuirea mea de șobolan,

pentru lipsa posibilităților de a mă mișca, pentru

existența în mijlocul unor activități ce nu-mi sunt

comune, al unui limbaj pe care nu l-am folosit niciodată,

a unor atitudini pe care le detest.


15

Mi-am propus să dau telefon a doua zi familiei

Pașca, cei ce m-au invitat la ei, și să încerc să evadez.

Sorina nu răspunde.

În noapte, pisica Mița miaună disperat,

căutându-și locurile de altă dată. Dă peste mine și se

retrage temător. Nici ea nu se simte bine. E un fel de

labirint, cu încăperi fără uși, cu zgomote de pași

deasupra, amplificate prin pereții de scândură ai caselor

canadiene.

(Va urma)

Mihail Răzvan SUDITU

Curs

Când te naști, confuz printre cei vii

Acum ești mare, dai de oameni, devii gri

Infestat cu speranțe, dezamăgiri și erezii

Dai vina pe noroc, și oarecum e așa

Juma' din ce te-a desensibilizat, nu-i vina ta

Cealaltă jumătate reprezintă

Ore scurse,

singur în camera ta,

Gânduri trase în rânduri, criticând cârduri

Tortură fină, transpusă în rimă

Sticla din raft încă te admiră

Devin rupt de consecințe

Ea nu te minte

Adu-ți aminte

Misiunea ei: să te alinte, ca un părinte

Nu te încurcă prin cuvinte

Te calmezi, subit realizezi

Ea e mereu prezentă când din normalitate deviezi

Oamenii sunt mult prea egoiști

O țin pe banda lor, ca niște bicicliști

Toți par triști, crede-mă, nu vrei să riști

Lasă-i în firea lor, un deget să nu miști

Căci diavolul te îmbunează, apoi mintea ți-o retează

Adu-ți aminte

când în abisul tău, nimeni nu era acolo, doar tu cu un

călău

Sabia pupându-ți începutul spinării, pregătit să dai totul

uitării

El îți zâmbește perfid, un legănat ușor și ești înapoi în

vid

Lanțurile ce te țin captiv, de timp sunt ruginite

Clipele în care te pierzi par infinite

Captivitatea ta este mai mult superficială

Escapada de mult așteptată pare acum banală

Deși soluții sunt multe, acțiunile tale sunt mute

Nu te încălzește cu nimic gândul unei vieți avute

Te închizi în tine, plantezi mine

Cronicile unui grotesc și neînțeles sine

Sătul până peste cap, ai urla pe vine

Dar orgoliul ți-e prea mare, constați că 'ți-e bine'

Lupta interioară e cel mai lung război,

Îngheață sângele în noi

creează abilități noi, transformă oamenii moi

În bestii neînfricate, spintecă orice roi

Deci continuă să speri, poate într-o zi

Vei privi înapoi cu puterea de a zâmbi

Ambiguitate

Un miriapod vâscos ce alunecă sfios pe resturi dintr-un

os

Mintea, o groapă c-un cadavru de coiot de mult de-un

lup ros

În după-amiezi friguroase merg confuz pe apa din

drumuri băltoase, Iisus dereglat

Când de fapt ce voiam să fac era să mor elegant,

neinterceptat, înecat

Provenit din neant, mă simt un intrus, ca un al patrulea

cap din gâtul unui Cerberus

Vorba ta are efect redus, ca Soarele ce răsare într-un

cartier rus

Pupile paranoice și mișcări rapide de insecte, viața

căpăta sens doar în secte

Mă uit la Univers destul de rar, nu e nimic mai mult

decât un insectar pe biroul meu astral

Colos de neclintit, dormind în spațiul infinit, refuz să fiu

trezit

Tot în jurul meu plutește dinspre mine, nimic nu stă pe

loc,

Văi și munți scufundate în apă ca-n Ragnarok

Zeii au încetat să mai existe când am apărut, ce

nenoroc...

DEBUT


16

Viețile se aseamănă cu niște piste încrucișate

Ni se încurcă una-ntr-alta până devin înnodate

Ca la final să surprindă imaginea unor morți

premeditate, deloc evitate

Nu m-a interesat gândirea umană prea mult

De-aia privesc în jur și prefer să stau mut

Lipsit total de empatie, îi invidiez pe cei regăsiți sub

glie

Piele palidă decorată cu riduri și vene sparte

Vizual provin dintr-o bucată de ie

Ca formele de viață de pe planetele distante, silențios

reprezint ceva aparte

Jovial, poziționat central în cavernele Iadului

Apar rar și-ți las un gust amar, ca bisectul calendarului

Umplu golurile din viață cu exces de umor

Transparent și neclar ca silueta neagră la sfârșit de

coridor

Idiosincrazie

Psihoza minții mele despică speranțe ca o coasă ruginită

Camera în care batjocoresc timpul respinge lumina

perfidă

Natura este redusă la non-existență prin abundență de

blocuri

Tu te dai în fapt, spunând că învârți grame de droguri

Eu tot ce învârt este sistemul solar în jurul degetului

inelar

Instinct primar preluat din regnul animal

Buzele mele ascund un întreg osos arsenal

Plasat strategic, ascuțit și atent se regăsește un molar de

urs polar

Antecedat de o grupare sistematică a unor canini de

tigru de Bengal

Limba se odihnește, prelinsă cu venin țâșnit din incisiv,

anunțat de un sâsâit

Când vine vorba să-mi sting setea de sânge uman, nu

am niciodată un plan

Stai timid pe malul oceanului sorții, aștepți cu optimism

darul spiritual adus de chipul morții

Vise derizorii despre cum te vei regăsi în paradis, în fața

porții

Tu alegi să îți negi cu naivitate valorile singurei tale

realități

Eu îmi alimentez instinctul de mai sus cu cei care te-au

fraierit, adică preoți

Încercat violent de opriri spontane ale vieții, las urme pe

unde alunec precum cauciucul supraîncălzit al unei roți

Ani de progres și tot ce am crescut e o generație

morbidă de roboți, plasați ferm în buzunarul unor hoți

Plictisit de actul meu ca un necrofil captiv în morgă

Legea umanității mele în fața societății voastre se

abrogă

Îmi car perpetuu nemulțumirile pe umeri ca Atlas

Nevoit să ascund jigniri în spatele unui zâmbet fals

Insomnii

Demoralizat, planuri de a deveni sihastru

Nu pot deosebi fețe de la ceața groasă

Cerul a încetat să mai fie albastru

Foi rupte și-un pix uzat pe masă

Acele ceasului înțeapă mintea violent

Fericirea e doar un scurt moment

La fel ca primul tău vaccin, "N-o să simți decât puțin"

Restul reprezintă doar ore disipate, majoritatea nopților

au fost albe

Venele din ochi, roșii ca nisipul de pe Marte

Migrene pulsează mai des decât inima

Căci ea a fost jefuită prima

Vocabular constrâns, apăs cerul gurii cu limba

Nu pot explica nimic fără a gesticula deși urăsc mima

Când tot ce-i legat de soartă pare relativ

Singura armă devine umorul peiorativ

Glume seci și priviri reci

Umorul unui prizonier ținut captiv în beci

Construit mai mult pentru un inamic fictiv

Precede momente în care privești în oglindă

non-admirativ

Ți se spune că nu ești singur, ăsta-i actul

Suferințe similare, dar ne înjosim unul pe altul

Ne distanțăm încet precum Luna de Pământ

Dar nu vrem să intrăm singuri în mormânt

Un paradox stupid, căci ce ține de noi

Adeseori alegem să aruncăm la gunoi

Întoarcem privirile către incertitudine

Concentrând sute de nemulțumiri în atitudine

Trupul zace, pe când gândul prinde altitudine

Așteptăm vremuri bune până firele-s cărunte

Strategic plasăm printre noi vorbe crunte

Opinii și nevoi de discuții devin mărunte

Crescuți în medii toxice, suntem produse brute

Iar copilăriile ne-au fost în cruce bătute

Timpul curge, dar nu liniștit ca o apă lină

Valuri turbate, murdare, pline de stricnină

Mintea devine o grotă infinită, lipsită de lumină,

Pereți crăpați metodic ce suferințe reprimă.

Totul se rezolvă prin puțin somn, se spune

Oare așa e? Sau irosim ore bune?

Somnul pare doar o scăpare

Fiindcă gustul morții-l are.

Nu mă

Nu mă obliga să stau, când eu am de gând să mă duc

Nu mă obliga să dorm, când natura mea mă impiedică


17

să mă culc

Nu mă obliga să iubesc, când eu prefer să cultiv ură

Nu mă obliga să trăiesc, când viața mea grotescă este

impură

Nu mă întreba de ce, când răspunsurile sunt pierdute în

vânt

Nu mă pune să îți explic, când vocabularul meu este

crunt

Sunt ca un pescar implacabil trecut de vreme, meditez la

melodia mării monstruoase mereu

De o mie de ani încoace, aștept venirea peștelui-trofeu

Dar valurile, ca orice apă, spală neferit culorile

De pe tapetul ce acum dezvăluie ororile

Nu mă pune să îmi motivez alegerile, când eu acționez

pe impuls

Nu mă pune să îmi ascult inima, când de mult timp nu

mai am puls

Nu mă îndemna să te sărut, când pe buzele mele se

găsește venin uns

Nu mă forța să te înțeleg, când mentalitatea mea este

obscură

Nu mă înrădăcina în Pământ, când gândul meu a trecut

de Lună

Sunt ca un artist derutat fără pic de viziune, pictez

peisaje perene ale populației pierdute

De o mie de ani încoace, tablourile mele prezintă

oameni drept brute

Dar culorile, ca orice detaliu superficial, se preling

sacadat

Pe pânza ruptă ce realitatea pură a ilustrat

Nu mă pune să îmi aleg calea, când orice drum duce

spre moarte

Nu mă obliga să discut cu lumea, când soluțiile se află

în carte

Nu mă obliga să îți spun lucruri frumoase, când

sinceritatea constă în priviri

Nu mă obliga să învăț din trecut, când durerea mea se

trage din amintiri

Nu mă pune să mă schimb, iar când nu mă recunoști, tu

să te miri

Sunt un simplu om sugrumat de gheara diformă a

conștiinței obositoare,

Asuprit amarnic de armate animalice, apus amnezic al

unei veri amețitoare

Alerg aleatoriu prin anomalii acerbe

De aproape două decenii încoace, sângele din mine

fierbe

Dar sângele, ca orice susținător de viață

Prin neșansă la un moment dat îngheață.

(de)validare cu compromis

merg la Bunul Dumnezeu

şi-mi zice: această nuieluşă

cu care ai dus mieii la păscut

de azi nu se va mai numi ioanid

- acest salcâm uimit el însuși

în dimineaţa aceasta

de prima sa înflorire


- acest drum şerpuit uşor

de pala de vânt a înserării


- acea fântână spre care

îţi vei îndrepta paşii

din ce în ce mai puțin


nicolai t va fi numele tău de azi

și numai al tău

ioanid e-n ațipire o vreme

mi-a mai spus Bunul Dumnezeu

și a rămas sprijinit în toiag

deasupra-mi

despre oblonul tras şi

preschimbare

... şi nici măcar nu ştiu

dacă se anunţase furtună –

oamenii aveau o nesiguranţă-n privire

animalele râcâiau cu copita

pământul tare al izlazului

iarba căuta să ascundă

trilul bezmetic al păsării

peştele se lăsa spre afund

astfel câmpia împăcată cu sine

se trăgea după nor, iar

cel chemat ioanid nu mai avea motiv

să răspundă la numele meu:

...tuna, Doamne, fără ecou

...ploua, Doamne, fără ropot

Nicolai TĂICUȚU


18

Boris MEHR

POEME

***

Cine nu visează moare o singură dată,

Așa cred, nu trebuie să mă aprobați,

Necurmat inactiv cine este? Tao?

Lucrurile oblăduite se întruchipează de la sine.

Înțeleptul netulburat rămâne în simplitatea inimii sale.

Apa oglindește totul, tăcerea ei este poezia noastră.

Desăvârșirea este numai lăuntrică, nimic dinafară nu o

ajută.

Dependența de ce spun alții este un drog.

Iubito, n-ai vrut să fim copii, te înțeleg, te plâng, precum

La popa la poartă e-o pisică moartă, cine râde și-o vorbi,

s-o mănânce coaptă. Să nu fim copți, mai bine

abisinieni.

Nimicul este la baza tuturor faptelor noastre,

Tăcut ca un pește oceanic, înăuntru este Iona.

Așa o fi?

Când simți că nu ești nimic,

că totul trece ca norii lungi pe șesuri,

atunci apar armele frumoșilor învinși,

unii de mult muriră, alții nici nu s-a mai născut.

Preferi fecioare irocheze?

Cine-şi deschide, rând pe rând, brațele, picioarele,ca

păianjenii,

boabe de rouă verde-roșcat

Flori sângerii,viaţa trece prin moarte,

lumina prin suferință, speranţa prin lațul sinucigașului,

respirăm lumină, ne privim cu urechile fine, pâlnii

translucide,

ființe imaginare, asta iubesc acum, bietul de mine,

cerșetor la POARTA MARE A RAIULUI DUE,

AM O BUSOLĂ CARE ARATĂ MOARTEA,

stăteam cu amicul Kafka, voi nu-l cunoașteți, nu mințiți,

nu-l cunoașteți, cel ce a murit nu era Kafka,

cu mine, după cutremur, umblăm eu cu mine și cu

Kafka,

eu - da, el -ba, au dispărut toți elefanții minciunii,

o oaie fantastică trecu în zbor, Beatrice străbate în pas

de dans

secolele nenorocite ale ciumei, ați citit romanul

SÂNUL? Uitați-l.

Picioarele vorbesc limbi străine. Monstrul Colombre a

fost propus ministru la ape.

Cu pendulul lui Foucault vom dărâma multe sisteme.

Fecioarele nu au voie să se sinucidă, este o lege recentă.

Am întâlnit o femeie între trei vârste care avea o sută de

simțuri simultan.

Mai ceva decât Messalina. Suntem niște animale pe

moarte, e clar, ce poate fi mai duios?

***

Copilul cel trist luă fazanul cel trist,

îi suci gâtul cu o mișcare dibace, apoi

îi smulse toate penele, toate, m-am apropiat,

nu era un copil, era un pitic apăsat de complexe,

m-am cutremurat, am intrat într-o casă oarecare,

era a unui alcoolic lăsat la vatră, bea numai acid

sulfuric,

a murit, evident, mi-a lăsat casa doar ca să-i sap o

groapă

și să-i cânt God saves the Queen, în jurul casei au

crescut buruieni uriașe

care, noaptea, vorbeau, ce vorbeau? Legende din

vechiul Kent,

a intervenit la timp o vecină inimoasă, pieptoasă și a

tăiat buruienile,

m-a luat de bărbat și m-a îngropat în fericire.

Casa somnului era ceva mai rece, în jur se rostogoleau

capetele

celor ghilotinați de Franța revoluționară,

iubita locotenentului devenise prostituată,

deși nu-i lipsea inteligența, avea să devină matroană,

apoi milionară și să conducă o fundație de caritate.

A născut un copil trist care a crescut mare și a devenit

mare șef de poliție, un fel de sherif.

***

Ziua-i masivă, albă și rece,

Ca un colegiu pentru colege,

Numai iubita, doar ea se zărește

Într-o oglindă ca ochiul de pește.

Trece cu trenul omul cu trenciul

Luat pe-o hârtie de treisprezece,

Numai iubita în nouri se scaldă,

Ziua-i masivă, rece și albă,

Numai iubita, subțire, înaltă

Este. Iar eu sunt pe lumea cealaltă.


19

Am râs prea mult

Am decis să nu mai scriu, de mâine,

De poimâine, minciună, ai fața unui demobilizat,

Eu nu am râs de oameni, dar știu ce schimbătoare este

stima,

Admirația cu sfârc, oamenii mai năpârlesc spre a scăpa.

Sunt strămutat, pietrele albe au devenit negre,

O roată se blochează, înjurând. Nici miezul nopții nu te

vrea în preajmă.

Pe cine acoperă ciuperca otrăvită? Cenușa din ce carte

s-a ivit?

Osana, zic eu, în zadar. Doar bufnița lipsea și a venit.

Ce caută Celan și Luca pe Podul Mirabeau?

O altă lume, o lume a poeților damnați?

Tăcere, dați tăcerii drepturile ei.

Geneza – tăcere, exitus-tăcere,

Iov complota, dar se plângea,

Vidul are culori ascunse.

Inert e-n aparență orice mort.

Dar Domnul e mișcare și Cuvânt.

Ce ai de spus propriului suflet?

Demobilizare, cu asta se explică totul.

Și dacă nu? Desigur, nu ai înțeles decât puțin,

Sunt praguri divergente peste tot,

De aceea am și râs acum.

Sub coada calului Mihai curge bălegar,

liniștit alături zace, doarme-un boschetar,

veșnicia veștedă pute a urină,

calea lacrimilor deci, duce la latrină,

nu-ndoi nimic, te rog, draga mea lungană,

tristă melodie, vai chiar din hologramă,

Honolulu are el suluri de hârtie,

bine ar fi ca unii breji pe ea să mai scrie,

stânga este noapte, yes, pentru hoți cu titlu,

dreapta bea cafea de soi trecută prin filtru,

pe canal se duc minuni, adevăr vă spune

unul care s-a îndrăgostit de minciuni și glume,

ea îmi spune că vom fi veșnic împreună,

asta sună cam ciudat, cu miros de humă,

noi fugim de moarte, cred, ea fuge mai iute,

draga mea lungană, chiar porți fuste cam scurte,

tu și eu și eu și tu, simți, nu simt, vezi bine,

într-o zi vei fi-n Olimp fără nimb, un nimeni.

Suntem rug și suntem burg, hamburgerul cade

la stomac un pic mai greu, absolutul roade.

Visul redevine vis, lumea este o miză,

m-ai adus, lungana mea în adâncă priză.

***

În cap de rigă antic râde mort,

poveștile se scaldă în ocean,

încremeniți pe maluri, sort și port,

nu-i apa vie cea sclipind mărgean?

Adam, my dear, is, as you know,

părintele atâtor specii rare,

și tigru, cal ori chiar un bou

se mai alege, mai apare.

And you remember, membrule,

ce mai năpastă, tunuri mari,

răsună în Edikule

sau în culoarul gri, bancar.

Yet even then, ce să mă plâng,

mai bine scriu de psihopați,

rândurile furilor se strâng,

ei nu știu, Doamne, cum împarți.

***

Eram păgân, aveam un munte,

Urcam la el din piatră-n piatră

Ajuns, eu îl rugam – Mă iartă,

Străfulgera privirea cruntă.

Mă iartă, îi spuneam, că minte

Iubirea mea, că trufaş sunt,

Că mă răzbun, am suflet crunt,

Deşi am arme din cuvinte.

Alb mă privea idolul, vântul

Venea să-mi mângâie obrazul,

Ca o fecioară fără nazuri,

Dar muntele-ascundea Cuvântul.

De multe ori caut alinare,

Iar oamenii par munţi de piatră,

Ei niciodată nu te iartă,

Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.

Deşi au stele-n jur, sunt duhuri

Care şoptesc vechi basme, cânturi,

Atunci eu mi-am ales Cuvântul

Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur

Că El este mereu cu mine,

Cum să-l numesc? În Carte scrie

Că Dumnezeu cunoaşte mila,

Ajunge să mai uiţi de tine.

Iar muntele rămâne-n urmă,

Cu tot ce am iubit zadarnic,

Strălucitor, prezent şi harnic,

Mă scoate Dumnezeu din junglă.

***

Viclean e timpul, ne oferă tot,

Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,

Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort

Nu vei avea regrete, asta-i Legea.

Din vară trecem înspre iarna grea,

O toamnă ne mai bucură privirea,

Apropierea marilor gheţari

Ameninţă şi visul şi iubirea.


20

Elisabeta BOȚAN

Îmi vine să urlu (Întâmplare reală)

De la începutul anului îmi propusesem să merg

la C.C. Corte Inglés ca să îmi cumpăr un anume articol

de îmbrăcăminte de o marcă renumită pentru calitatea

ei, profitând de reducerile sezonului.

Fără motiv lăsam zilele să treacă, până când

m-am uitat în dulap și am zis că de fapt nu aș avea

nevoie să mi-l cumpăr.

Și, totuși, chiar și așa, mi-am zis să merg azi să îl

cumpăr sau să trec să văd ce mai e pe la magazin, deși

nu îmi place să merg cumpărături, mi se pare obositor.

Mă îmbrăcasem să ies și stăteam pe un scaun cu mintea

fără gânduri, fără să privesc la ceas, apoi m-am ridicat

automat și am ieșit pe ușă.

În două minute am ajuns la stația de autobuz unde

mai erau câteva persoane, printre care mi-au atras

atenția o femeie foarte elegantă cu părul roșcat și

aranjat, care stătea rezemată de peretele transparent al

stației în partea exterioară; o fată ce părea de vreo 12 ani

(mai târziu am aflat că avea 15), își ținea haina groasă în

mână cu un aer inocent, privind în gol, rezemată de

perete în interiorul stației, iar alături de ea, pe bancă,

avea rucsacul cu cărți. Ceva mai încolo era un bărbat

înalt, destul de înaintat în vârstă și alte câteva persoane

ce nu mi-au atras atenția în mod deosebit.

Era în jur de ora 3 a după-amiezii. Părea o zi ca

oricare alta. Soarele își strecura razele prin aerul rece de

ianuarie.

Mă gândeam să scot cartea pe care o aveam în

geantă și să citesc până sosește autobuzul.

În acel moment am auzit niște hohote sinistre și

am văzut trupul fetiței scuturat de convulsii. Mă

întrebam dacă râde, dacă plânge, dacă nu cumva e

nebună sau are epilepsie, dacă nu cumva e drogată.

Mi-am zis repede în gând:”orice ar fi are, nevoie

de ajutor”și am făcut câțiva pași ca să îi văd fața. Fata

plângea în hohote, însă nimeni nu părea să observe acest

fapt.

Atunci m-am apropiat mai mult de ea și am întrebat-o ce

a pățit și dacă aș putea să o ajut cu ceva. Lacrimile îi

curgeau abundent pe față, iar hohotele au devenit mai

puternice, sufocându-i cuvintele care se rostogoleau în

silabe ascuțite.

Abia după o vreme, după ce repetase de mai

multe ori, am înțeles când a zis”... m-a violat...”, am

întrebat șocată: ”Cine? Când?”.

Răspunsul ei a venit repede și disperat: ”... acum,

chiar acum s-a întâmplat... acum o clipă...”

Nu știu cum mă asculta pentru că aveam impresia

că nu mă vede. Avea o privire goală.

Am privit buimăcită în jurul meu și mă întrebam

ce se întâmplase cu fata. Nimic din aspectul ei fizic nu

părea să îndreptățească cele spuse de ea. Era îmbrăcată

tip sport, hainele îi erau curate și avea un aspect îngrijit.

Ce? Cum? Când? întrebările mă loveau cu putere în

cap... încercam să înțeleg ce e cu ea.

I-am zis calm: ”Te rog, încearcă să te liniștești

puțin... și explică-mi... încerc să te ajut... când s-a

întâmplat...?”

”Acum o clipă...”

”Unde?”

”... în scara unui bloc (își agita mâinile arătând spre

strada din spatele stației de autobuz)... pe aici...”

”Îl cunoști?...

Abia a îngăimat printre hohote și lacrimi:

”Nu... avea un cuțit... m-a amenințat că mă omoară...

m-a dus în scara blocului...”

Acum am înțeles. Fata abia când a ajuns în stația

de autobuz asimilase ceea ce i se întâmplase. Nu știu

cum s-a târât până aici. Nu i-am pus nici o clipă la

îndoială spusele. Știam cum se simte o victimă de abuz

sexual și știam și care sunt măsurile care trebuiau luate

imediat.

Am încercat să o liniștesc, atât cât am putut.

Am ajutat-o să-și pună haina și am îmbrățișat-o,

încurajând-o și încercând să aflu mai multe detalii ca să

o pot ajuta. Am întrebat-o despre mama ei, dacă se

înțeleg bine, dacă vrea să-i telefonez sau să telefonez la

poliție...

Fata încuvința din cap, să sun oriunde, numai să o

ajut. Între timp, femeia cea elegantă s-a apropiat de noi

ascultând cu mult interes ce vorbeam, a scos telefonul

cu un gest automat, dat fiind că eu încă o țineam pe fată

în brațe. Apoi m-a întrebat:

”Unde să sunăm mai întâi, la mama ei sau la poliție?”

”La mama ei,” am răspuns. ”E minoră... și are nevoie de

mama ei înainte de toate...”

Voiam să-i zic să o anunțe fără să o

sperie, cumva mai delicat. Dar oare ce cuvinte se pot

alege pentru a-i spune unei mame că fiica ei a fost

violată? Oricum, femeia i-a spus direct, fără ocolișuri,

ce se întâmplase. Gândul ei era că fetița avea nevoie de


21

ajutor. Apoi a sunat la serviciu și a anunțat că va

întârzia.

A rămas lângă noi, privindu-ne: eu țineam fetița în brațe

și încercam să o liniștesc. Se lăsase moale în brațele

mele, ca și cum eu aș fi fost mama sa. Am sfătuit-o să

nu aibă rețineri, să povestească tot ce i s-a întâmplat, că

asta o va ajuta să se recupereze.

Am prevenit-o că i se va face o recunoaștere

medicală, că așa se procedează în astfel de cazuri.

Mama sa a sosit repede cu mașina, urmată de alte

două mașini de poliție. Tremura toată, lacrimile i se

adunaseră într-un baraj invizibil pe care numai ea știa

cum îl ține, însă tremurul trupului îi trăda suferința,

neputința și revolta.

Am lăsat-o să-și îmbrățișeze fiica, îmbrățișarea

cea mai tristă pe care am văzut-o vreodată. O

îmbrățișare dureroasă, plină de suferință. Aveam în fața

ochilor două suflete distruse, distruse de amenințarea

unui cuțit pe care îl mânuia un nebun. Un nebun care

umblă liber pe străzi.

Am apucat să-i spun: „Trebuie să fii foarte tare,

fiica ta are nevoie de tine. Dă-i din puterea ta de mamă.

Va trece peste asta, veți trece împreună! Se poate

depăși.”. Încuviința din cap, însă amândouă tremurau.

Polițiștii au încercat să afle cât mai multe amănunte

despre ceea ce s-a întâmplat și despre individ. Le-am

spus să o întrebe cu delicatețe despre tot ceea ce vor să

afle, până când nu va intra în șoc post-traumatic. Pentru

că la un moment dat mintea refuză să asimileze

realitatea și atunci blochează amintirile care sunt prea

dureroase.

Fata își amintea totul cu o precizie uimitoare,

părea că mintea ei revoltată înregistrase toate

amănuntele cu precizia unui film, continua să plângă,

dar răspundea cu claritate la toate întrebările polițiștilor.

Părea că luptă din toate puterile să-și recupereze

inocența, o inocență care i-a fost smulsă cu atâta

sălbăticie. A fost jefuită ziua în amiaza mare, în drum.

Jefuită de suflet, jefuită de identitate, jefuită de propria

ei voință.

Nu știu câtă vreme am ținut sufletul acesta distrus

în brațele mele, dar mi-a fost îndeajuns cât să mă

îndolieze pentru multă vreme.

Polițiștii au dus-o împreună cu mama ei la locul

tragediei. Trebuia să mai urce o dată pe eșafodul unde o

parte din ea fusese ucisă. Trebuia să privească din nou

locul acela, să retrăiască drama, ca să fie crezută, trebuia

să demonstreze că a fost ucisă.

Apoi trebuia să meargă la spital, să se dezbrace în

fața altor necunoscuți care să se constate că cea mai grea

umilință pe care o poate simți o femeie, în acest caz, o

fetiță care a fost obligată de lama cuțitului unui nebun să

fie femeie, ca să i se dea o hârtie cu care se poate

denunța crima pe care a trăit-o.

Am ajuns la centrul comercial foarte răvășită. Nu

am reușit să cumpăr nimic. Îmi vine să plâng...

Mărturisesc că mi-ar plăcea să fiu o fiară și să-l mutilez

pe individul acela așa cum el a mutilat viața acestei

fetițe.

Îmi vine să urlu!

A fost o zi de coșmar. O zi oripilantă.

Am văzut o fetiță care lupta din toate puterile, cu un

curaj supraomenesc ca să-și recupereze viața mutilată. O

fetiță care și-a învins umilința și suferința și a strigat

după ajutor și să i se facă dreptate.

Am văzut o mamă distrusă care și-a învins propia durere

ca să își ajute fiica.

Specialiștii spun că aceste întâmplări nu se pot

depăși, că o victimă de abuz sexual se obișnuiește să

trăiască cu asta, că e preferabil să moară decât să

suporte consecințele. Există și cazuri, puține, în care

victimele abuzurilor sexuale au reușit să-și recapete

normalitatea vieții dinainte. Am speranța că vor reuși să

treacă curând peste asta.

Dar câte astfel de cazuri ca acesta rămân

înmormântate într-o tăcere acoperită de umilință?

În Spania poliția răspunde cu promptitudine la

apelurile de acest fel, însă legea nu pedepsește îndeajuns

acestă crimă care se cheamă abuz sexual și care încă se

mai confundă cu un act sexual.

***

La câteva luni făptașul a fost arestat de poliție, o

fiară cu chip de om, după ce mai violase câteva fetițe.

Fetița pe care am ajutat-o în acea zi, grație ajutorului

medical și psihologic primit imediat, a început să-și

recupereze viața furată.

Mama

Marta privea pe fereastra avionului, însă fără a vedea

formele jucăușe ale norilor. Când era mică visa să se

joace cu ei.

Ținea strâns în brațe o cutie de carton, cu iluzia unui

copil, în timp ce prin fața ochilor săi trecea o înșiruire

de amintiri din copilărie, care o aveau în prim-plan pe

mama sa. Nu și-o amintea niciodată zâmbind. Buzele

sale aveau colțurile încovoiate în jos, și părea că mereu

avea un nod greu în gât.

Frumusețea deosebită îi era ascunsă de privirea

resemnată a ochilor verzi, care aproape că nu se vedeau

de sub pleoapele căzute. Păru-i blond era pieptănat

mereu în acealași fel, adunat într-un coc discret, sub o

năframă cu floricele. Muncea fără încetare, fără a se

gândi la nimic. Niciodată nu-i spusese o poveste,

niciodată nu o auzise cântând.

Își amintea cum o purta mereu în brațe, peste tot,

până când s-a născut sora ei, Veronica, pe când ea avea

trei ani. Încă de pe atunci Marta trebuia să aibă grijă de

sora ei nou-născută, și mai târziu de cealaltă soră,

mezina familiei. Cele două surori mai mari mergeau să

lucreze la câmp cu tatăl lor. Când Marta a împlinit opt


22

ani, mama ei s-a angajat la o fabrică de cărămizi, la opt

kilometri distanță de casă. Așa că ea, aparte de a avea

grijă de surorile ei mai mici, trebuia să mai facă și

treburile casei.

Mama sa îi spunea mereu cu o voce obosită:

-Marta, trebuie să faci asta, trebuie să faci aia.

Mereu acest ”trebuie”.

Când Marta împlinise șaisprezece ani era deja o bună

gospodină. Moștenise toată frumusețea mamei, același

păr de culoarea grâului copt, aceeași ochi verzi, însă cu

o privire rebelă.

Atunci mama sa i-a zis:

-Marta, trebuie să te gândești la măritiș.

Deși era obișnuită cu felul de a vorbi al mamei sale,

de această dată i s-a părut că o fulgerase în cap. Își

adună toate puterile pentru a se împotivi, deși știa că era

în van. Vocea i-a răsunat ca o rugăciune:

-Nu, Dumnezeule, eu nu vreau să mă mărit... Mamă,

eu vreau să studiez...

-Va trebui să o faci, Marta. Toate femeile se mărită.

Nu vreau ca satul să râdă de niciuna din fetele mele.

Sora ta, Veronica, vorbește deja cu un fecior. Nu se

cuvine să se mărite înaintea ta.

Apoi îi întoarse spatele, continuându-și treburile.

Marta era disperată. Ea nu voia să se mărite, nu voia să

aibă copii. Nu voia să aibă aceeași viață ca mama ei, să

suporte bețiile și infidelitatea unui bărbat imatur, dar

mai ales nu voia să poarte acel nod greu în gât pe care îl

aveau toate femeile din sat.

Marta voia să studieze, voia să călătorească, voia să

fie liberă.

Trei luni mai târziu, și-a găsit salvarea ce venise din

partea mătușii Magdalena, sora tatălui său, care, după ce

născuse al doilea copil mort, hotărî să o adopte pe

Marta. Mătușa Magdalena, locuia în București, iar

Marta era nepoate ei preferată, deoarece era singura care

dorea să studieze.

După mutarea în marele oraș, Marta începu să se

distanțeze de familia sa de origine, cu atât mai mult cu

cât acolo mereu s-a simțit neînțeleasă. Cu ajutorul

unchilor săi, a putut să-și împlinească visele și să-și

continue viața fără a mai privi în urmă, fără a se mai

gândi la mama sa.

În fața ochilor săi a rămas, nemișcată, imaginea

mamei sale în sicriu, unde în sfârșit părea să-și fi găsit

liniștea. Nodul acela greu din gât părea să fi dispărut,

însă chipul său rigid încă mai păstra o urmă de suferință.

După înmormântare, cea mai mică dintre surorile sale

i-a dat o cutie, pe care mama sa o păstrase după adopție,

într-un sertar al noptierei sale.

Când a deschis cutia, Marta și-a văzut jurnalul, cel pe

care îl începuse pe când avea opt ani. Îl deschise și văzu

fotografia celei mai bune prietene din copilărie, Laura.

O întoarse și citi:”Prietenii sunt familia pe care ți-o

alegi. Te iubesc, surioară.” Apoi văzu caietul său de

poezii, pe care scria:”Vers cu vers”. L-a deschis și a citit

primul poem pe care îl scrisese în copilărie:”MAMA”.

(Premiul special al juriului la I Certamen

mICRORRELATOS ”Verso a Verso”, 1 iulie 2013.)

SANDU TUDOR (Poet monah din secolul al XX-lea,

deținut politic şi mort în închisoare )

AM AUZIT CÂNTECUL PĂSĂRII UNICE

Dimineaţa la ceasul rugăciunii,

când pe ramuri stă încă proaspătă roua,

am auzit lângă mine

cântecul păsării unice.

Iată! Se înalţă aşa de minunat,

aşa de limpede

şi răsună în atâta ecou

încât pare că lumea,

marea şi larga Lume,

toată îl ascultă,

firea toată îl aude

şi îi răspunde,

îl aude

şi-l însoţeşte

până sus de tot

la Dumnezeu.

Privesc pe mlădiţa unei ramuri,

într-o picătură

limpede de rouă

şi ascult cântecul de lumină al păsării.

În liniştea lungă a clipei

acesteia

atât de înalte,

fără voie îmi închipui

bucuria cerească;

fără de voie

o descopăr acum,

în pacea

stării de rugăciune

la care

mă aflu şi care

mă stăpâneşte

deplin.

O descopăr nu ca o oprire

şi înecare

în simţire,

nu ca o pierdere

a uitării de sine

în extaz,

ci ca o ascuţime de înţeles

trăit,

limpede şi curat,

ca o necurmată

şi nemărginită suire

tot mai apropiată,

tot mai crescută

la inima

cea tainică

şi sfântă a Domnului.


23

Mihaela AIONESEI

adu-ți aminte

se naște odată cu tine

potrivindu-și respirația de la primul scâncet

crește iubește se joacă

nu știi niciodată cine-i prietenul imaginar

care te întâmpină cu zâmbetul pe buze

și ceva mărunțișuri prin buzunare

menite să te apropie mereu

te va amăgi într-o zi până la primul colț

colțul întunecat

acolo unde stau pedepsite

sufletele celor care n-au crezut

în supremația celei care avea și cuțitul și ața în mâini

încă de la naștere

nebuna sufocanta

moarte

această felină sublimă

rătăcesc prin mine

cum aș rătăci într-o pădure fără poteci

și nimeni nu mă strigă

să-mi iau înapoi un nume

prin labirintul viu

binecuvântări și fluturi în galop

trec

amintindu-mi cum e să miroși a floare

chiar și când doare

fără pasul/ glasul...

trăiesc în numele așteptării

această felină sublimă

îmi pipăie orbește stările

așa aflu că-n locul meu

neștiut

un copac respiră diminețile

ori de câte ori mi-e retezat înaltul

rădăcină și lumină

trup și suflet

brațe fluturând primăveri spre stele

tu și eu

dragostea mea

amiaza ultimei îmbrățișări

felia mea de realitate este o felină

zilnic se hrănește cu bucăți de fericire crudă

prea crudă pentru a simți mierea prelinsă

de pe buzele lunii pline de faguri

numai ea e singura în stare

să mulțumească freamătul inimii

prin colții căreia de-atâtea ori am defilat

cu privirile goale

până atunci ochii caută ziua

precum orbul / între ape

destramă veșnicii de-o clipă

prin jungla împânzită de melci

cu cochiliile scoase

cândva voi fi mai mult

decât tăcerea gelatinoasă

în care cineva se pregătește să se ridice

cu toate cuvintele desenate

în umbra ta

și la amiază

amiaza ultimei îmbrățișări

voi fi un pescăruș

cu aripile întoarse

către tine mereu

praf în ochi pentru orgolii

Să dăm like cum am da de pomană cerșetorilor

să înmulțim această foame și sete

cum se înmulțesc ciupercile după ploaie

și bălăriile în soare

să uităm adevăratele fapte bune pe care milostivii

adevărați nu le pot spune.

Să jefuim/ să ne jefuim

gâdilând orgoliile care cresc

la foc automat cât casa poporului

iar cei vizați se vor întoarce noapte de noapte

cu desaga spartă de trufie/ înbuibați

de propria lor nebunie.

Să dăruim/ să miruim/ să mituim

poate vom primi și noi o picătură de sânge


24

să ne mânjim ferestrele în care orgoliul

stă cu mâinile încrucișate

poate/ poate

îl va scărpina și pe el cineva să-i fie bine

să-și mute umbra puțin mai departe

nimicul să-l ridice la rang de artă.

Să ne veselim că se prelinge pe buze/ în lume

din abundență până vom simți pe inimă șerpii

desenând sinuos închisori fără hartă

va fi începutul celui mai lung război cu noi

din care scapă cine va fi destul de înțelept

să înțeleagă la timp de ce a rămas „ursul păcălit de

vulpe”

în timp ce peștii se înmulțeau în altă parte.

likemania

am uitat să-mi deschid cont pe site-ul unde se împarte

nebunia în

like-uri

pe o listă nesfârșită a morții stau așezate fotografii

de mărimea unui bebeluș născut înainte de a împlini un

kilogram...

se zice că așa s-ar cântări viața acum

un kilogram ție

un gram două mie

o sută două celor care alunecă din burta mamei ca pe

pârtie prea

devreme

prea ușori

fulgi fără apă

aripi fără îngeri sau îngeri fără aripi

cine mai știe

pe unii îi vezi

altora le simți doar răsuflarea de colibri

70 de bătăi de aripi pe minut

1200 de bătăi ale inimii indică graba sau zbaterea cu

care vor să

intre în lume

unde rămâne cine poate

am uitat să-mi deschid ferestrele

am rămas în conul de umbră

nu mă văd

nu mă simt

unde sunt

unde sunt

mamă, mi-am făcut cont pe facebook

„cică dacă nu am, nu exist”...

mamă tu mă vezi?

mamă tu mă simți?

mamăăăă

lumină vie

încearcă-mi Doamne ușa

și vezi cât de aproape

e respirația mea de mâna ta

mi-e tare dor să intri

pe furiș în casa mea

lipește-ți măcar tâmpla

de tocul din cerdac

și voi simți că ești

mai mult decât absența

batjocoritoare care-mi

atârnă la fereastră

capete de miei sfârtecați

și eu nu mai știu

dacă sunt ei sau fiara

care-mi adulmecă spațiul

până la cea din urmă

umbră și voință

încearcă-mi Doamne ușa

aprinde-mi crinii

fă din ei povești

și adorme-mi zmeii

în care cred și mă trădez

ardere cu iz de mir

să mă revărs în cenușa

unde o vrabie se bălăcește

în lipsă de apă

fă-mă Doamne spaimă albă

înrămată în icoană

ca atunci când îngrozită de rotile

mi-era teamă să n-ajung azil

dus de viață în căricior

și când te vei apropia de mine

fă-mă Doamne să nu-mi fie teamă

de a Ta lumină vie


25

Doina CERNICA

Povești de călătorie: Și zânele, și zeii

La jumătate de secol de la absovire, ca și atunci,

în îndepărtata lună mai, nu aș schimba Liceul „Dragoș

Vodă” Câmpulung Moldovenesc cu niciun altul din

lume. Cu toate acestea mă mândresc cu faptul de a fi

stat câteva ore în banca faimosului „Gheorghe Lazăr”

din Capitală, cu prilejul unei finale la olimpiada de

limba și literatura română. De fapt, concurs național, în

limbaj oficial, dar adolescenții preferau să-i spună

olimpiadă. Dintre atâția profesori iluștri care au adăugat

strălucire, care au consolidat prestigiul cunoscutei

instituții de învățământ, eu m-am gândit atunci la

Alexandru Mitru. Atunci și uneori și mai târziu, când

treceam prin fața clădirii sale, pe drumul care ducea de

la căminul studențesc de lângă Operă la Universitatea

București, a cărei Facultate de Litere și Filosofie o

terminase în anul 1940 și scriitorul care îmi fermecase

copilăria. Nu cu „Legendele Olimpului”, eu crescusem

cu „Legendele și miturile Greciei Antice” a lui Kun, de

bucuria lor însă, carte premiată de Academia Română,

aveau să aibă parte copiii mei, ci cu alte legende, mituri,

basme și povești. Începând cu ediția a doua, din 1956, a

poveștilor din Munții Apuseni, „Copiii Muntelui de

Aur”. Cu acestea intraseră în viața mea, marcându-mi

puternic imaginea despre această parte a țării cu destul

timp înainte să o străbat aievea, oamenii săi stoici, dârji,

muncitori, iubitori de dreptate, geografia mirifică,

zânele munților, de ajutor când credeau de cuviință că

muritorii îl merită, după firea și dispoziția lor, și mai

ales aurul, obținut de moți, cât un bob de mac, cât un

bob de mazăre, cât o alună, cu istovitoare trudă, dar

vital pentru ei și pentru familiile lor, cartea alcătuind o

posibilă biblie a luptătorilor pentru salvarea Roșiei

Montana de mai târziu.

Darul povestitului, caracterul de gravură al

descrierilor, știința punerilor în scenă, a dialogului

explică succesul cărților lui Alexandru Mitru și la

aproape trei decenii de la stingerea din viață a autorului.

Reîntorcându-mă la prima mea lectură din opera sa, nu

pot să nu recunosc că, născută cu două mâini stângi,

fusesem captivată și de o anumită manualitate a eroilor,

de o înzestrare aparte, de o iscusință a minții îngemănată

cu aceea a degetelor, de care, la un alt nivel, al harului și

al suferinței, al barierei lui depășite, al muntelui învins,

aveam să fiu impresionată peste ani de creația

sculptorilor Ion Jalea și Ion Irimescu, amândoi cu mâna

mutilată de rele întâmplări. Chiar și minunile includ

această manualitate, astfel un scaun de văsărit lucrează

sub ochii noștri uimiți: „În jurul lui apăreau ca din senin

trunchiuri de brad, care erau tăiate de niște unelte

nevăzute. Lemnul era netezit. Alături de scaun se

rânduiau singure grămezi de ălbii, ciubere, doniți, ba

până și fluiere, cercuri și câte și mai câte care se pot

face din trunchiurile de brad”. Dar cel mai sugestiv este

urcușul unui făt-frumos moț, Andrii, spre izvorul

Someșului, unde crește copacul de argint al zânelor,

singurul din care își poate face fluierul visat. E un urcuș

pe plută ascendent, cu trei încercări esențiale: flăcăul

trebuie să treacă de ,,o cădere cumplită de ape, de

cumpăna ploilor și a zăpezilor”. Ca să nu fie zdrobit de

căderea de apă, Andrii ocolește locul „și începe să-și

sape în stâncă trepte, lovind cu barda în piatră (...) se

urcă; își împletește curmeie din coajă de copaci și face o

frânghie; de frânghie leagă

pluta și o trage în sus, până ce

ajunge pe firul apei.” Ca să

nu fie făcut „bucăți-bucățele”

de șuvoaiele „ca niște cuțite”

de la cumpăna apelor, Andrii

,,Se oprește locului. Taie

copaci. Îi cioplește, muncește

îndelung și își face deasupra

plutei o căsoaie cu acoperiș și

cu șanț, pe care se scurge apa

și ploaia nu îl vatămă cu

nimica”. Și ca să treacă

dincolo de cumpăna

zăpezilor, care îngheață râu și

om, găsește calea: „Se

învălește în cojocul de la baci. Pune mâna pe toporișcă

și face niște tălpici de sanie plutei. Împinge cu țăpoaiele

sania și pornește mai departe”. Ajuns în sfârșit la izvorul

Someșului și la copacul de argint, fluierul visat nu-i iese

din prima încercare. Făurește nouăzeci și trei vreme de

peste un an, „ba și mai mulți poate – că nu sta nimeni să

măsoare timpul”. Asemenea zeilor din Olimp, nici

zânele din Apuseni nu au o răbdare fără margini. Îl

amenință: „Dacă nu vei izbuti să-l faci până în cea dintâi

noapte cu lună plină, te-om azvârli în jos pe Someș;

și-ai să pieri!”.

Educată astfel încă din școala dintâi, a

poveștilor, nu am rezistat în Grecia monumentelor

Antichității în fața posibilității de a vedea Canalul din

Corint. Într-o lume care ridicase pământul în creștetul

colonadelor, mai aproape de cer și de stele, o construcție


26

care îl despicase! O lucrare a oamenilor întinsă pe două

milenii!

Drumul relativ scurt de la Atena la Canal îmi

îngăduise doar să caut în memorie duzii din curtea școlii

unde urmasem clasa I, din Vama Sucevei – o școală ca

și Liceul „Gheorghe Lazăr”, cu înscrisul locuința

directorului, și chiar locuință a directorului din vremea

aceea, Constantin Lanescu – ca să încerc să așez mental

Peloponesul, peninsula ca o frunză de dud, pe harta

Greciei. Apoi am renunțat și am procedat invers,

deschizând harta de hârtie, urmărind cu vârful

arătătorului țărmul golfurilor Corint, Patras, Kyparissia,

Messinia, Lakoni, Argolik, Saronik, am desenat cu ochii

închipuirii conturul frunzei estompat în amintire de

gustul fin al fructelor, descoperind totodată un amănunt

ajuns cine știe cum, când, în memorie: Moreea, numele

medieval al regiunii, generat de acest contur sau de

mulțimea duzilor de aici, cultivați și în Antichitate, dar

în creștere explozivă după aducerea în Europa din China

a viermilor miraculoși, nume apărut în perioada

mătăsurilor produse în zona Tebei, în Morokampos.

Însă în piațeta popasului nostru, nimic nu sugera

apropierea de un fost ținut al duzilor și al mătăsii și

poate doar o privire din satelit ne-ar fi descoperit pe

codița acestei frunze în bătaia unui soare puternic care

albea totul, pitind oamenii sub umbrelele teraselor și

chipurile sub borurile pălăriilor. Am părăsit în grabă

autocarul, rămas să-și tragă sufletul pe un crâmpei de

umbră, și am plecat nerăbdătoare spre Canal. Ne-am

trezit în fața unui sistem de bare și de plase metalice, cu

plăcuțe avertizând pericol în cazul unui pas înainte și cu

silueta unui pod în stânga, alcătuit în același stil. Dar

cum febrilitatea nu este o stare prielnică privirii și cu

atât mai puțin vederii, ne-am reîntors la o terasă și am

băut în fugă eu un espresso și Niadi o oranjadă, apoi eu

am plecat cu o nevoie imperativă de povești să le caut la

chioșcurile din vecinătate, refuzând cu delicatețe – o

delicatețe impusă tuturor de felul plăcut al grecilor de a

oferi, de a sugera achiziții turistice – ceea ce aveam să

găsesc în zilele următoare la Micene, în Corint, la

Epidaurus: replici moderne după podoabele și ceramica

vechimii, figuri de zei și de eroi pe lut, sticlă, hârtie,

textile, ulei de măsline și produse alimentare și

cosmetice preparate pe baza lui. În cele din urmă am

avut noroc, la insistența mea rugătoare, de sub un teanc

de ilustrate a apărut o carte dedicată Canalului. Am

revenit pe terasă cu sentimentul unei izbânzi și am

început să o răsfoim împreună, aplecate peste hărți,

planuri, reproduceri din epocă. După care, cu un soi de

neașteptată liniște ne-am întors încercând să descoperim

ce a mai rămas din diolkos, calea pavată, mărginită de

brazde, cu dimensiuni calculate pentru fiecare porțiune,

imaginată în secolul VII î.Hr. de Periandru, unul din cei

Șapte Înțelepți ai Antichității, în încercarea de a scurta

ocolul peninsului pentru a ajunge din Golful Corint în

Golful Saronic sau invers, legând printr-un drum scurt,

direct, Marea Ionică și Marea Egee. Asemenea plutei

cărate de Andrii pe treptele săpate în stâncă în timpul

imemorial al poveștii, trase de oameni sau de animale pe

acest drum special amenajat și apărat de ziduri, navele,

și separat încărcătura lor, erau transportate dintr-un golf

în celălalt. Soluția chinuitoare și costisitoare pusă în

practică ar fi fost precedată de ideea construirii unui

canal, dar poate gândul la supărarea pe care le-ar fi

pricinuit-o zeilor intervenind în creația lor, poate lipsa

mijloacelor, l-au determinat pe Înțelept să renunțe la ea.

Nu a fost și cazul lui Nero, care și-a anunțat intenția în

anul 67, cu ocazia participării sale în Grecia la Jocurile

Istmice, organizate în zonă în cinstea zeului său

proteguitor, Poseidon. Înflăcărat de posibila asemănare

cu Hercule, Nero a fost prezent la inaugurarea lucrărilor,

săpând cu o lopată de aur și ducând în spate primul coș

de pământ scos. Acestea au continuat, inginerii

împăratului ignorând previziunile sumbre ale

matematicienilor egipteni, conform cărora Golful Corint

va inunda Golful Saronik și apele vor înghiți Eghina.

Moartea lui Nero a întrerupt lucrările, dar urmele

puțurilor realizate în timpul lui au rezistat până la

sfârșitul secolului al XIX, când au fost acoperite de

lucrările actualului canal. În vreme, au existat și

tentative ale venețienilor, cei mai întreprinzători fiind

însă descurajați de apa roșie ca sângele care izbucnise și

la prima lovitură de cazma și peste un răstimp și la a

doua. După revoluția din 1821, oricât de atașat a fost de

acest proiect datorită numeroaselor beneficii economice

și politice pe care promitea să le aducă, a trebuit să

renunțe și primul șef de stat al Greciei, Ioannis

Kapodistrias, din cauza costurilor insuportabile. Părând

abandonat, proiectul a fost readus în discuție ca valabil

și necesar de constructorul Canalului de Suez, dar a fost

finalizat de o societate greacă. În ciuda unor dificultăți

care au părut la ceasul lor insurmontabile legate de

surprizele terenului, de tehnică și de bani, în august

1893, binecuvântat de mitropolitul de Corint, panglica

sa a fost tăiată cu o foarfecă de aur de către Olga, soția

lui George I al Greciei, în prezența regelui.

Sunt mișcătoare documentele foto ale epocii,

priveliștea în secțiune a Canalului, cu puțin înainte de

curățire și nivelare, cu un tren ca de jucărie peste podul

la 10 metri înălțime, mulțimea lucrătorilor zorind la


27

terminarea trudei lor pe fundul încă uscat al Canalului

ca în despicătura unor munți și revărsarea apelor

plecând dinspre Golful Saronik. Întotdeauna m-a

emoționat imaginea lui Anghel Saligny, așteptând sub

pod, într-o barcă, trecerea primului tren pe podul său, la

Cernavodă. Ce probă de asumare fără echivoc a lucrării

ar fi fost, va fi fost comparabilă în cazul Canalului

Corint? Nu știu, dar îmi place să mi-i închipui pe acei

lucrători rămând peste noapte, în ultima noapte fără apă

a Canalului, să privescă cerul până la venirea somnului,

în aer liber, în adâncul pământului, la cumpăna apelor.

Dormind adânc, liniștiți.

Păzit de bare și plase metalice, Canalul pare o

panteră uriașă. De sus, din mersul autocarului, poți

uneori să-l zărești ca o prelungă scânteiere albăstruie,

alteori scurt, fulgerător, ca un fluier de argint. Dacă îl

străbați cu un micuț vas turistic, nu poți scăpa de fiorul

gândului că aluneci fără putință de scăpare spre marea

cea mare. ,,Notre Dame du Salut”, primul vapor, un

vapor francez, care l-a străbătut s-a lovit de șapte ori de

pereți, în ciuda dimensiunilor sale normale, strângând

inima privitorilor.

Naționalizat în anul 1980, exploatarea sa este

controlată astăzi de o societate de interes britanic, dar cu

un nume grecesc, evocator: ,,Periandru”.

E. Pipera Marsellou și D. Tsoukala-Konidari,

autorii istoriei Canalului Corint din cartea găsită în

ultima piațetă a Greciei continentale susțin că această

impresionantă lucrare a secolului XIX nu se ridică la

înălțimea așteptărilor, permițând doar trecerea unor

nave relativ mici și niciodată două venind din sens

contrar. Și încheie, făcând trimitere la răspunsul dat de

Oracolul din Delphi la întrebarea privind o încercare de

același gen a locuitorilor peninsulei Cnidos: „Nu săpați

și nu fortificați istmul. Dacă Zeus ar fi vrut o insulă în

acest loc, ar fi pus-o!”

Și brusc îmi aduc aminte de cele nouăzeci și trei

de fluiere ratate de Andrii și de amenițarea cu moartea

în noaptea lunii pline. Și nu pot să nu-mi spun că zeii,

ca și zânele, și pentru „da” și pentru „nu”, au nevoie de

oameni.

Mihai Eminescu

Înfășurat în drapelul liberei fantezii

Zvârcolind o scânteie de iubire

Ce suflă vals spre codrul somnoros

Printre crengi tocite

Se răsfrâng doruri uscate de timp

Ard teii și salcâmul și casa și mormântul

Cu zgomot ros de aripi triste

și lacrimi muzicale

Un hectar de Eminescu

Pădurea albastră din hectarul gândului

m-a copleșit cu flori de țară veche

ce-a fost cândva lăcașul unui sfânt fără noroc

în iarba fiartă de viață e muza lui

ce s-a stins de dorul unui buchet de flori

flori de nufăr

flori de gând

flori de mine

Mihai Eminescu e un fulger

Amurg somnoros cu ochi vineții

Coboară în scări de aer respirat de plopi fără soț

Învelește dealul cu lumină coaptă

Poet din slove arse ruginești pe dealuri

Rugând pe om să asculte, să creadă

Versul există

Muguri de toamnă se despică în turme

De catrene de esențe de ritmuri de viu și de imn

Permite-mi să mă așez lângă tine, Poetule,

Să descifrăm lumea împreună

Eu privesc tu mă scrii

Pe ascuns

Mă uit pe ascuns în ochii tăi

Unde văd totul

Ești așa de transparent încât mă văd pe mine

Într-o lumină difuză

Pe ascuns am realizat că sunt albastră

Pentru ca și privirea ta este la fel

Marea

Vreau să mă arunc

În apa clocotită de albastru

Vreau să sar în spuma groasă cu colți moi

Vreau să cad

Până în abisul cu sirene înecate

Vreau să fiu viu

Dana ZETU


28

Din poezia lumii

Vasili KANDINSKI

(1866–1944)

S-a născut în familia unui comerciant de ceaiuri

ce descindea din spița celor trimiși de regimul țarist la

ocnă în Siberia. În 1871, familia Kandinski se stabilește

la Odessa, unde Vasili absolvi gimnaziul clasic, făcând

și studii de arte plastice, muzică. Urmează dreptul la

Universitatea din Moscova (1886 – 1892). Peste un an

își susține disertația „Despre legitățile retribuirii

muncii”, iar peste alți trei ani pleacă la München, unde

studiază arta plastică. Aici face cunoștință cu elvețianul

Paul Klee, viitorul său prieten și camarad întru creație.

Călătorește mult prin Europa și Africa de Nord (1903 –

1907). Se integrează în boema moderniștilor germani.

După revoluția bolșevică din Rusia, deține funcții înalte

la Comisariatul Învățământului, însă în 1921 se

reîntoarce în Germania. În 1937, pânzele sale și ale altor

pictori-avangardiști sunt vernisate la expoziția inspirată

de Hitler, intitulată apocaliptic „Artă degenerată”.

Kandinski solicită cetățenia franceză, locuind la Paris.

Cântul său de lebădă ar fi fost, presupun exegeții,

lucrările executate în așa-numita tehnică a

„abstracțiunilor biomorfe” – „Curba dominantă”, 1936;

„Compoziția 10”, 1939; „În jurul cercului”, 1940;

„Dublu acord”, 1942, – denumiri de opere picturale care

s-ar potrivi perfect și ca titluri ale unor cărți de poezie.

Nimic surprinzător, deoarece Vasili Kandinski a fost nu

doar un extraordinar creator-novator în artele plastice –

pictor, acuarelist, gravor, – dramaturg, teoretician al

artei, moralist ortodox, – ci și unul din cei mai originali

poeți ai începutului de secol XX. Aproape toate

versurile sale au fost inserate într-un album, la care a

lucrat în perioada anilor 1908-1911. Prima variantă de

lucru a fost una rusească, numită „Sunetele”, pe care

intenționa s-o publice la Odessa. Însă a se realiza în

faptă editorială i-a fost dat doar variantei germane,

„Klonge”, apărută la München (sfârșitul anului 1912).

Aceasta era o ediție fastuoasă, de 300 de exemplare

numerotate și semnate de autor. Curând, cartea-album

devine foarte populară în lumea avangardiștilor. Sub

influența lui Kandinski, începe să scrie versuri și Hans

(Jean) Arp. Textele sunt primite cu entuziasm în cercul

dadaiștilor din Cabaretul „Voltaire” din Zürich.

Contemporanii pictorului-poet, poetului-pictor Vasili

Kandinski au intuit din start grotescul și comicul

personajelor înfățișate sub formă de „fenomene

eminamente spirituale”, a ceea ce însuși Kandinski

definise drept „prelingerea cerului” prin conturul

obiectului. Implicit, versurile atestă crezul artistului,

poetului în apropierea „marii Epoci Spirituale”. Însă,

precum se știe, avea să vină, să năvălească bolșevismul,

războaiele civile, stalinismul, hitlerismul... Oricum,

acestora și altor fenomene catastrofale le-a supraviețuit

întreaga artă a lui Vasili Kandinski, deci – și poezia lui,

în structura căreia, printre alte calități, trebuie să

remarcăm o limpezime, o claritate „picturală” a

expresiei, o siguranță în potrivirea cuvântului tocmai la

locul ce i se cuvine, care i-a fost, cumva, predestinat.

În traducerea lui Leo BUTNARU

PRIVIREA

De ce privești spre mine printr-o

perdea albă? Eu nu te-am chemat,

nu te-am rugat să mă privești

printr-o albă perdea. De ce ea

fața ar acoperi-o? De ce chipul

nu ți-l deslușesc de după

cortina aceea albă? Nu mă privi prin /

alba perdea! Eu nu te-am chemat.

Nu te-am rugat. Printre pleoapele

închise văd cum privești spre

mine. De ce privești spre mine

prin albe cortine? Voi da la o

parte alba perdea și-ți voi

vedea fața, și tu pe a mea

vei vedea-o. Dar de ce nu pot

înlătura alba cortină? De ce ea

de mine-ți ascunde

fața?

PRIMĂVARA

1

În Apus – luna jună. În fața fălcii

căscate a cornului

steaua ei... Casă îngustă înaltă

neagră. Trei ferestre palid lumi-

nate. Trei ferestre.

2

În galbenul luminii pete


29

palid-albastre. Doar pete

de-albastru palid mi-au modelat ochii.

Era mare durerea ochilor. De ce oare

n-a văzut nimeni petele palid-albastre

din galbenul luminii?

3

Lasă mâna în apa ce clocotește

și frige-ți

degetele! Lasă mai bine degetele

să-ți cânte despre durere.

ÎN PĂDURE

Pădurea devenea tot mai deasă. Tulpinile

roșietice – tot mai groase. Tufișurile –

tot mai luxoase. Văzduhul – tot mai

puzderie. Până la urmă se văzu

nevoit să pășească direct pe ciuperci.

Omului îi venea tot mai greu

să pășească, strecurându-se, dar

fără-a aluneca. Însă el mergea și

repeta tot mai repede, mai repede

una și aceeași frază:

Rănile se cicatrizează.

Vopselele învie.

În stânga și ceva mai în spate mergea

soția sa. De fiecare dată când bărbatul

își rostea fraza, ea spunea

foarte convinsă, deschizând

puternic sunetul „r”:

Extrrrem de prrractic.

MAI TÂRZIU

Te voi găsi în adâncimea înaltă. Acolo, unde

netezimea înțeapă. Acolo, unde ascuțișul

nu taie. Tu ții inelul în

palma brațului stâng. Eu țin inelul

în palma brațului drept. Nimeni

nu vede lanțurile. Însă aceste inele

sunt chiar verigile de la capetele

lanțului.

Început.

Sfârșit.

DESCHISĂ

Iat-o dispărând lent în iarba verde.

Iat-o ridicându-se din noroiul gri.

Iat-o dispărând indolent în alba zăpadă.

Iat-o înălțându-se din noroiul gri.

Îndelungă-i poza: o trestie

lungă și întunecată.

Îndelungă poză.

Îndelungi trestii.

Trestii.

ACEASTA

Știți cu toții acest nor gigantic ce

seamănă conopidei. I-ați

fi putut rumega materialitatea

albă. Însă limba v-a rămas

uscată. Și astfel norul continuă să

stea pe văzduhul dens-siniliu.

Sub el, la pământ, pe pământ

ardea o casă. Era îndesată, o,

construită îndesat din cărămizi

roșii-întunecate.

Și se afla într-o pălălaie densă

portocalie.

Iar în fața acestei case la

pământ, pe pământ...

CEVA

Peștele aluneca tot mai adânc în apă.

Era argintiu. Apa – sinilie. Ochii mei

urmăreau. Peștele se afunda tot

mai mult. Dar eu îl vedeam încă. Apoi

nu l-am mai deslușit. Dar îl

vedeam totuși, când

nu mai puteam să-l văd.

Și totuși, vedeam peștele. Îl

vedeam încă. Îl vedeam. Îl deslușeam.

Îl vedeam. Îl vedeam. Îl vedeam.

Calul alb stătea tihnit pe

picioarele sale lungi. Cerul era

albastru. Picioarele erau lungi.

Valul – nemișcat. Coama atârna

liberă și nu se mișca. Calul stătea

nemișcat pe picioarele-i lungi. Și

totuși el era viu. Nicio tresărire

de mușchi, niciun tremur

de piele. El era viu.

Și totuși, și totuși. Era viu.


30

Pe șesul întins creștea o floricea. Floricica

era albastră. Doar o singură floricea

era pe șesul întins.

Și totuși, și totuși. El era acolo.

RUPTURA

Omul cel mic a vrut să rupă lanțul și

firește, nu izbuti. Omul cel mare

făcu acest lucru cu ușurință. Omul

cel mic a vrut să treacă prin verigile

lanțului. Omul cel mare îl apucă

de mânecă, se aplecă și i-a spus la

ureche: „Noi ar trebui să nu scoatem

un cuvânt despre asta”. Și ambii

prinseră a râde din tot sufletul.

ALTFEL

Acesta era un mare 3 – alb și

brun-întunecat. Arcul lui superior era

de aceeași mărime cu cel inferior.

Mulți oameni credeau exact așa.

Și totuși arcul de sus era

puțin, puțin, puțin

mai mare, decât, decât cel de jos.

Acest 3 privea mereu spre stânga

și nicicând spre dreapta. În același

timp, privea puțin și în jos, pentru

că cifra doar părea să stea

perfect vertical. În realitate însă

chiar dacă nu era ușor să se observe

acest lucru, cea mai mare parte a segmen-

tului de sus era

puțin, puțin, puțin

înclinată spre stânga.

Astfel că acest mare și

alb 3 privea mereu spre stânga

și puțin în jos.

Aceasta, probabil, de asemenea

era altfel.

PERIPEȚIA

Odată, m-am dus într-un orășel în

care nu mai viețuia nimeni. Toate

casele erau de un alb minunat

și tuturor le erau închise

obloanele verzi. În mijlocul

orășelului se afla o piață năpădi-

tă deja de iarba deasă. În

centrul pieței se înălța o

biserică bătrână cu o clopot-

niță ce se prelungea-termina

cu un acoperiș țugu-

iat. Marele orologiu funcționa

însă nu bătea orele. Sub peretele

clopotniței stătea o vacă roșcată

ce avea o burtă mare. Stătea

nemișcată, rumegând somnoros. De

fiecare dată când minutarul

indica sfertul, jumătatea de oră

sau ora plină, vaca răgea:

„Hei! Nu fi atât de fricos!” După

care revenea la somnorosu-i

rumegat.

PRIVIREA ȘI FULGERUL

Astfel cum el (omul) dorea să

mănânce ceva, creasta albă și groasă

zburătăci cât colo pasărea roză. Iată

ea scurmă, dărăpănă la fereastra

udă cu horbota prosoapelor ei de lemn.–

Nu departe, dar cu strâmbătate.–

Se dezlănțui capela – ei! ei! Semi-

cercurile cercurilor sonore aproape că

se lipesc de tablele de șah și!

de cărțile de fier! Cel ce-și făcu

genuflexiunea în preajma

tăurașilor încornorați vrea și

el Nürenberg vrea să se culce –

îngrozitoarea greutate-apăsătoare a

sprâncenelor. Cerule, cerule, ai putea

tu duce benzile tipărite...

Și din

capul meu ar putea crește picioarele

unui cal scurt la trup cu

botul ascuțit. Însă cornoroșca-

ții, însă palidocârligele pe polarlacurile sunt

asemeni rachetelor

în amiază.*

________

*E un text care demonstrează că V. Kandinski era

familiarizat cu limbajul zaum’ (transrațional) al

cubofuturiștilor.

CORTINA

Funia se scurgea în jos, și cortina se

ridica. Cu toții, așteptam atât de

mult acest moment.

Cortina atârna. Cortina atârna.

Mai era încă lăsată în jos. Dar

iată că e ridicată. Când prinse

a se ridica (a se înălța)

cu toții ne-am bucurat nespus

de mult.


31

Dumitru Augustin DOMAN

Moartea, un proiect dus la bun sfârșit și de

ultimul indolent

Dintr-un atom în altul. Am locuit cândva, la

începuturi, într-un microscopic atom alb. M-am născut

și am trăit pe-un mare atom albastru. Mă voi caza voios

și definitiv pe-un atom negru, de-o imensitate infinită.

*

Tolstoi, Lev Tolstoi despre ciclul moarte-

naștere-moarte: „Să mori înseamnă să pleci acolo de

unde ai venit. Ce e acolo? Trebuie să fie bine, dacă ne

luăm după acele minunate ființe, copiii, care vin de

acolo”.

*

A ști să mori – o imposibilitate. Dacă ești tânăr,

nu-ți poți pune problema, pur și simplu, ai altele pe cap.

La senectute înaintată nu te poți plia pe gândul morții,

fie dintr-o obișnuință imuabilă de a te trezi în fiecare

dimineață și a adormi în fiecare seară, fie din senilitate.

*

Fericirea. Îi stă în obișnuință să apară rar și să

poposească puțin.

*

Niciun om cu mințile rătăcite nu se gândește la

moarte. Să fie un semn că el se află deja, odată cu

pierderea rațiunii, în realitatea paradisiacă a morții?

*

La celebrul bal din Ghepardul, don Fabrizio

meditează la moarte: „Ca întotdeauna, gândul la

propria-i moarte îl însenina tot atât cât îl tulbura

moartea celorlalți; poate pentru că, la urma urmelor,

moartea lui însemna, înainte de orice, moartea lumii

întregi?”

*

Moartea unui urs furnicar. Un frumos urs

furnicar, în amurg, a dat iama într-un mușuroi de

furnici, încercând să strice minunea de mică piramidă

construită cu trudă de harnicele insecte și să le mănânce

pe locatarele aflate la lucru. O furnică și-a încordat

picioarele din spate, a țintit botul fierbinte al ursului și l-

a dat înapoi peste cap o dată, de două ori, de nu se mai

știe câte ori până l-a aruncat într-o prăpastie adâncă.

Populații de furnici și termite de pe întreg cuprinsul l-au

devorat ca pe nimic și pe cadavrul lui au ridicat un

adevărat castel cu numeroase galerii pline de provizii

pentru zilele negre. Se pare, nu e sigur, că acest caz a

fost dat și la Animal Planet.

*

Moartea, un proiect dus la bun sfârșit și de

ultimul indolent.

*

Jocul cu femeia și cu moartea al lui Marian

Drăghici: „Dacă acum nu mărturisesc, nu voi mărturisi

niciodată:/eram tânăr, scriam, n-am avut de ales/moartea

în somn mă săruta pe obraz, iubita pe gură,/astăzi ceva

s-a schimbat/e bine să ţină de învăţătură,/femeia mă

sărută pe obraz,/ moartea în somn mă sărută pe gură”.

*

Viața este în fond lungă, îndestulător de lungă.

Unii știu, alții află foarte târziu, alții – luați cu treburi

mari, desigur – niciodată. Tuturor le folosește la nimic

această știință/ neștiință.

*

Cel mai tare mă tem de insomnia morții.

*

Naratorul povestirii Ceața de Ivan A. Bunin, în

mijlocul nopții cețoase de pe un vas de croazieră: „Un

singur lucru știam, fără niciun fel de șovăire sau

îndoială: faptul că există ceva mai presus, mai presus

chiar de vechimea pământului... poate taina aceea, care

se păstra tăcută în noaptea aceasta... și pentru întâia oară

îmi trecu prin minte că poate tocmai lucrul acela măreț,

care de obicei se cheamă moartea, mă privise în față în

noaptea aceasta, și că pentru prima oară am întâmpinat-


32

o liniștit și am înțeles-o așa cum trebuie s-o înțeleagă un

om...”

*

Și-a făcut alaltăieri ultimele investigații

medicale, ieri și-a făcut și testamentul, știe că mai are

maximum o săptămână de trăit, dar se întreabă candid:

„Care va fi cursul euro-dolar peste doi ani? Dar, barilul

de petrol va crește, se va menține pe linie?...

Iar cerul zace neclintit deasupra lui.

*

Mortul, la despărțire, în biserică, mortul care nu

așteaptă ca rudele și prietenii să se deranjeze, să stea la

rând pentru a-i da sărutul cel de pe urmă. Se ridică el –

galben vinețiu – din sicriu și face turul bisericii,

sărutându-i pe toți în dreapta și-n stânga. „Mai e cineva

de la care nu mi-am luat adio?... Atunci, vă las cu bine

și vă aștept, când o fi să fie, sub o salcie pletoasă...”

*

Până la urmă, n-are niciun fel de importanță

faptul că murim cu toții. Enervant este însă că de

această democrație a morții beneficiază abuziv tot felul

de proști, de la cei de jos până la miliardarii cei mai de

sus.

*

În cortegiul funerar, un ins, în șoaptă, despre

răposat: „Mi-a zis de mai multe ori că sunt incult și

prost. Dar, el e mort acum. Iar un filosof chinez a zis că

e mai bun un prost viu decât un înțelept mort”.

*

Ce e-n mintea și-n sufletul muribundului?

Probabil că mai nimic. El este omida lui Tolstoi care

„vede propria ei atrofiere, dar nu vede fluturele care va

zbura din ea”.

*

Nu teama mea de moarte e problema, ci teama

morții de mine, adică lipsa fricii morții de mine.

*

Pe capul însângerat, tocmai desprins de trup cu

ajutorul lamei ghilotinei, se așează un fluture alb, total

inconștient de diferența dintre viața bătrânului ministru

și viața de o zi a lui, a fluturelui.

(fragmente din volumul în pregătire Moartea de după

moarte)

spațiu închis

iar plouă, închide fereastra,

timpul să stea pe afară, în haine de doliu

vrăbiile țin norii în cioc și-i coboară în firimituri

rotunde

ca lacrima, ca secunda, ca ochiul în care închid

imaginea ploii

cine se mișcă în spațiul închis, dintre răsărit și

apus?

- doar norul, și vrăbiile, și crengile plângând ale

caprifoiului –

ele se preling pe fereastra închisă, o șterg de

praf

și urme lipicioase de melci.

cândva, pe aici vor mai trece și niște umbre,

niște cuvinte cu pletele-n vânt și ecou,

din ele vor ieși alte vrăbii, alți nori,

doar ploaia va rămâne aceeași,

sigură pe ea și înaltă ca moartea.

umbra rugăciunii

stau în umbră și mă rog la Tine,

Doamne, razele au rămas după gratii de fier,

aici nu mai ajung ele, ci doar un ecou ca în

munți, la apus

cine să-mi scrie poeme pe suflet, cine să mi-l

îmbrace

în purpură sau în alb dureros?

umbra se-ntinde ca o reptilă cu zale de gheață

pe corp

strig către Tine din veninul ei, din marea ei

dușmănie

mă aud doar cocorii, înainte de somnul meu fără

somn,

când pleacă sub steaua polară, din frig și din

toamna ucisă,

trimite, Doamne, un înger în țipătul dinaintea

dimineții,

să scrie pe umbră cuvinte cu sens

Valeria MANTA TĂICUȚU


33

Virgil DIACONU

Poezia și poezia

cu un colț sfărâmat

Alături de poezia în

sine, creată în scop artistic, Nichita Stănescu a scris și

câteva poezii în care și-a propus să surprindă ființa

poeziei, deci arta ei poetică. Ce înțeles are, așadar,

poezia în aceste arte poetice, pentru Nichita? Cum este

ea „definită”? În cele de mai jos voi prezenta două

poezii-arte poetice semnate de Nichita Stănescu, și

anume Lecția despre cub, din volumul Opere imperfecte

(1979), și Necuvintele, din volumul cu același nume

(1969). Să urmărim, pentru început, Lecția despre cub.

„Se ia o bucată de piatră,

se cioplește cu o daltă de sânge,

se lustruiește cu ochiul lui Homer,

se răzuiește cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de nenumărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

și mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toți, dar absolut toți zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!”

Poezia Lecția despre cub nu ne dezvăluie vreun

înțeles al poeziei, însă ea ne atrage atenția asupra

existenței a două tipologii poetice și, implicit, a două

arte poetice diferite și opuse: poezia și arta poetică

estetice, împlinite artistic, „perfecte”, simbolizate de

„cubul perfect”, așadar de cubul cioplit „cu o daltă de

sânge”, lustruit „cu ochiul lui Homer” și „răzuit cu

raze”, și poezia și arta poetică imperfecte, al căror

simbol este cubul ciobit, cubul cu „un colț sfărâmat”.

Poezia și poetica estetice sau autentice, pe de o

parte, și poezia și poetica imperfecte, modeste, minore,

pe de altă parte, sunt cele două mari tipologii și arte

poetice, cele două direcții ale poeziei moderne, iar ele

alcătuiesc ceea ce, în mod contradictoriu, numim

poezie/poetică modernă (1790-azi).

Direcția poeziei estetice sau autentice,

constituită din poezia poeților de excepție, este

contrazisă, negată, de-a lungul întregii modernități, de

direcția poeziei ciobite, precare estetic, de poezia cu un

colț sfărâmat, iar interesant este faptul că aceasta din

urmă se consideră poezie autentică, cu drepturi egale în

ansamblul poeziei moderne. Poezia modestă valoric nu

trebuie înțeleasă ca un accident sau ca o consecință a

unei neputințe poetice, ci ca fiind rezultatul unui act

intenționat: „După aceea se ia un ciocan/ şi brusc se

fărâmă un colţ de-al cubului”.

Artistul modern nu mai crede, de regulă, că

opera sa trebuie să fie perfectă, ci mai degrabă

imperfectă. Imperfecțiunea este visul, spune un vers al

lui Yves Bonefoi, iar majoritatea creațiilor

artistice/poetice moderne dovedesc chiar acest lucru.

Poezia estetică este ilustrată de un număr destul de mic

de poeți, de așa-zișii poeți de excepție.

Deși în Lecția despre cub Nichita Stănescu

distinge între cele două poezii/ arte poetice, el nu ne

dezvăluie pentru care dintre poetici optează – pentru

poetica estetică, „perfectă”, sau pentru poetica

imperfectă? Dar Nichita ne comunică, în schimb,

opțiunea destinatarului poeziei, a cititorului: „„Toți, dar

absolut toți zice-vor:/ - Ce cub perfect ar fi fost acesta/

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!” . Ce poezie perfectă ar

fi fost aceasta dacă n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Arta poetică a Necuvintelor

Poezia Necuvintele este și ea o artă poetică, pe

care Nichita Stănescu o elaborează destul de atent,

sugestiv și mai ales poetic. Să urmărim un fragment din

această poezie:

„El a întins spre mine o frunză ca o mână cu

degete.

Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.

El a întins spre mine o ramură ca un braţ.

Eu am întins spre el braţul ca o ramură.”

În ce constă, în mod esențial, arta poetică

comunicată de poezia Necuvintele? După cum ni se

sugerează în text, arta poetică constă, în principal, în

relația care se stabilește între eul poetic și ființele lumii,

de fapt, între om/mine și ființele lumii:

„El a întins spre mine o frunză ca o mână cu

degete.

Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.

El a întins spre mine o ramură ca un braţ.

Eu am întins spre el braţul ca o ramură.

El şi-a înclinat spre mine trunchiul

ca un măr.

Eu am înclinat spre el umărul

ca un trunchi noduros.

Auzeam cum se-ntețeşte seva lui bătând

ca sângele.

ISTORIE LITERARĂ

http://www.poezie.ro/index.php/author/0002154/Nichita_Stănescu


34

Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca

seva.”

Relația mea cu ființele lumii, ne face Nichita

Stănescu să înțelegem, nu este însă nicidecum una

obișnuită, ci una absolut stranie, pentru că, pe de o

parte, ființa copacului sugerează ființa mea, ca om, iar

pe de altă parte ființa mea sugerează ființa copacului; –

aceste două fapte vorbesc despre empatie și comuniunea

dintre mine și ființa copacului, despre recunoașterea

copacului în ființa mea și a ființei mele în ființa

copacului, atâta vreme cât „El a întins spre mine o

frunză ca o mână cu degete”, iar „Eu am întins spre el o

mână ca o frunză cu dinţi”, cât „El a întins spre mine o

ramură ca un braţ”, iar eu „Eu am întins spre el braţul

ca o ramură”, cât eu „Auzeam cum se-ntețeşte seva lui

bătând ca sângele”, iar el „Auzea cum se încetineşte

sângele meu suind ca seva”.

Relația mea cu ființa copacului este, așadar, una

stranie, insolită, iar în acest tip de stranietate, de insolit,

în care ființele își împrumută unele altora modul de a fi

și se recunosc astfel unele în altele, stă caracterul poetic,

poetic-metaforic, al poeziei Necuvintele. De altfel,

această poezie este, în întregul ei, o metaforă sau o

vorbire metaforică, simbolică.

A scrie poezie înseamnă, pare să ne spună

Nichita Stănescu, a pune omul într-o postură poetică,

într-o ecuație poetică, deci într-o situație poetică.

Finalul poeziei Necuvintele este, și el, o ilustrare a

poeticului – „Eu am trecut prin el./ El a trecut prin

mine./ Eu am rămas un pom singur./ El/ un om singur.”

Ultimele trei versuri ne comunică echivalența

dintre om și copac, identificarea omului cu ființa

copacului; – versurile sunt o metaforă. Această punere a

omului într-o ecuație poetică cu ființele lumii, pe care o

exemplifică poezia Necuvintele, vrea să ne spună că

poezia, deci poezia în general, nu este în mod esențial

cuvânt, ci o punere, prin cuvânt, a omului, a mea, într-o

relație ființială stranie/ poetică cu ființele lumii, o

punere a omului în dialog, în comuniune cu ființa/

ființele lumii.

Înainte ca o entitate, ceva, o ființă, un fenomen,

un element, un lucru etc., să fie numit, așadar să ajungă

cuvânt, acel ceva este un necuvânt. De aceea, putem

afirma că lumea se constituie dintr-o mulțime nesfârșită

de necuvinte, iar poezia, ne sugerează Nichita, este

făcută tocmai din necuvinte, deci din ființele lumii și,

mai mult de atât, din relația ființială stranie, din relația

poetică, ce se stabilește între om și aceste ființe: „El a

întins spre mine o frunză ca o mână cu degete./ Eu am

întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi”.

Limbajul, spunea Tudor Vianu, este tranzitiv: el

trimite dincolo de el însuși, deci în afara sa. Și dacă

limba trimite la ceea ce se întâmplă între mine și lume,

poezia pune în scenă relația mea ființială stranie,

insolită, poetică cu ființele lumii, cu lumea.

„Până la urmă, cuvintele/ au trebuit să semene cu

mine/ și cu lumea”, spune Nichita Stănescu în poezia

Ars poetica, sugerându-ne că limbajul, cuvintele trebuie

să trimită la referentul lor: la om și ființa lumii. „Până la

urmă, cuvintele/ au trebuit să semene cu mine/ și cu

lumea”, deci să fie necuvinte și să prezinte ceea ce se

întâmplă între mine și lume, să prezinte relația mea

insolită, poetică, cu ființa lumii. Poezia dezvelește

tocmai această relație stranie, poetică, existentă între

necuvinte, mai precis între necuvântul care sunt și

necuvintele-ființe-ale-lumii. De aceea, atunci când

cercetăm modul de a fi al poeziei, deci arta ei poetică,

nu cuvântul în sine trebuie să ne rețină atenția, ci ceea

ce survine prin cuvânt: relația mea ființială (sau

desființială) cu lumea. Poezia modernă nu este, în mod

esențial, limba în sine, ca în poezia pură, dada, futuristă,

după cum nu este nici limbaj obscur, ca în poezia

suprarealistă și poezia absurdului, poezii care închid

accesul cititorului la semnificație și referent/ființă.

Critica literară a spus, nu de puține ori, că

Nichita Stănescu a reformat limba poeziei. În ce sens?

Reforma lui Stănescu se înregistrează mai cu seamă la

nivelul exceselor lexicale și al obscurității semantice a

poeziei sale („N-ai să vii și n-ai să morți,/ N-ai să șapte

între sorți,/ N-ai să iarnă, primăvară,/ N-ai să doamnă,

domnișoară.”), dar acestea sunt doar reformările sărace,

nonartistice ale limbajului, iar ele mai mult strică

poezia, decât o slujesc. Mai degrabă, putem spune că

ceea ce a făcut Stănescu pozitiv, constructiv, la nivelul

limbajului, este faptul că el a repus limba poeziei în

drepturile ei, în sensul că în cele mai reușite poezii ale

sale limba funcționează pentru a dezveli lumea, raportul

eului cu lumea și, mai mult de atât, pentru a dezveli

stranietatea relației poetului/omului cu lumea, deci

relația lui poetică cu lumea.

Poezia este făcută, de bună seamă, de

imaginația poetică, de acea imaginație care produce/

creează situații poetice, iar nu situații banale, stupide,

moarte emoțional, existențial și poetic. Și este clar că

situațiile poetice nu sunt ale limbajului în sine, ale

cuvintelor în ele însele, ci ale necuvintelor. Poeticul este

o relație stranie dintre necuvinte. În acest fel, ni se

revelează condiția magică, bizară, stranie, insolită,

poetică a poeziei. Poezia este, așadar, necuvânt, este

insolitarea și tensionarea existențială, lirică și poetică a

limbajului referențial, nicidecum limbaj în sine sau

referent în sine. „O plasă folosește la prinderea, din

mare, a peștelui. După ce peștele a fost prins, plasa nu

ne mai folosește la nimic”, spune LaoTse.

O miniistorie a insolitării poetice

Tehnica sau arta insolitării poetice prezentă mai

sus, înțeleasă ca o capacitate a eului poetic de a

empatiza cu ființele lumii, de a se regăsi în ele și de a se

„identifica” cu ele, nu este născocirea expresă a lui

Nichita Stănescu, ci este o modalitate generală a

poeziei. De pildă, Whitman folosește în câteva rânduri


35

tocmai acest tip de viziune poetică:

„Eu sunt omul. Am suferit (...);

Mama, osândită ca vrăjitoare (...);

Sclavul hăituit care se clatină (...);

Cuțitele ce-i străpung picioarele (…);

Toate acestea le simt, toate acestea sunt eu.”

(s.n.)

Insolitarea relației dintre om și ființă, deci

factura poetică a acestei relații, nu este nicidecum o

descoperire a modernilor, ci e veche de când lumea.

Identificarea poetică cu ființele lumii îi este atribuită, la

începuturi, divinității.

„Dumnezeu este ziua și noaptea,/ iarna și vara,

războiul și pacea,/ îndestularea și foamea”, spune,

într-unul dintre fragmentele sale, Heraclit. Acest

fragment (rupt/aranjat de mine în vers liber) exprimă

formula centrală a filozofiei grecești, Unul este totul (En

panta), care este o formulare prin excelență poetică. Noi

vedem în ea chiar o formulare a poeticului, dintre cele

mai vechi. Prezenta idee filozofico-poetică va cunoaște

de-a lungul timpului o adevărată glorie, ea devenind,

după cât se pare, modelul unor formulări poetice care

i-au urmat.

Înainte de era noastră, Empedocle nota în

manuscrisele sale: „Da, eu băiat m-am născut;/ Rând pe

rând apoi, o fată, o creangă,/ Pasăre-am fost, pește mut:/

Și săream peste unde în larguri.” (Traducere Simina

Noica)

Textul lui Empedocle nu se depărtează de textul

lui Heraclit decât cu privire la personaj, pentru că el

schimbă divinitatea lui Heraclit cu propria ființă. În rest,

formula poetică este aceeași, pentru că postura ființială

poetică a divinității este împrumutată, în textul lui

Empedocle, propriei ființe. Nașterea succesivă a

băiatului, ca fată, creangă, pasăre, pește mut, este,

așadar, ilustrarea unei gândiri prin excelență poetice,

metaforice. La Georg Trakl aflăm versul:

„Tu: copac, stea, piatră!”

De la greci încoace, prin Heraclit, Empedocle,

Withman, Trakl, Bacovia, Rilke, Arghezi, Eminescu,

Esenin, Nichita Stănescu, cel puțin, se gândește și într-

un alt fel decât în modul epic, altfel decât în poezia

epică sau în proză: se gândește poetic, metaforic-poetic!

Se gândește într-o modalitate insolităde factură poetică,

deci prin insolitarea (straniezarea) poetică a raportului

dintre om și ființele lumii. Poezia poate fi înțeleasă ca

fiind tocmai această insolitare a raportului dintre mine și

ființele lumii. Exemplele date aici confirmă acest insolit

de factură poetică manifestat în orizontul ființei.

Oricum, putem spune că poetul nu creează

poezie decât în măsura în care el este capabil să

relaționeze altfel, mai precis într-un mod straniu, insolit,

bizar, poetic, ființa sa cu ființa lumii, decât atunci când

poezia sa este configurată de viziunea insolitată și

tensionată poetic, existențial și liric, deci atunci când

poezia produce această stare tensională între om și

ființele lumii. Să fie asta emoție poetică?

Tempo di marcia

Să-mi cânt de somn veșnic,

Notele bemoli să ațipească

La căpătâiul rândului patru,

Aliniatul unu din legea firii.

Să-mi scriu de mână moartă,

Notele diezi să amorțească

La finele actului doi

Aliniate pe portativ la uscat.

Să-mi dansez de doliu,

Notele de subsol să-ncremenească

La apusul valsului trei

Aliniat în fața plutonului de execuție.

Să-mi spun de adio,

Notele de trecere să plutească

La malul mării dintâi,

Aliniatele ape de dumnezeu.

Acatalectic

Anomaliile se țin lanț,

Fac jocul fetelor din șanț,

De tăvălit la coasă

Prin iarbă deasă,

Fac loc mâinilor bătucite

Sub pânza cămeșilor pipite,

Cătând cu buzele buricelor uscate

Sărutul papilelor mamare transpirate.

Anomaliile se vând la sticlă,

Fac jocul lichidelor de pâclă,

De gusturi oțețite

Prin gurile-mbâcsite.

Fac loc muierilor la poartă,

Sub amețeala loviturilor de soartă,

Cătând cu vorbe grele de ocară

Sărutul dușmănos pentru vecinele de ară.

Anomaliile se-ntrec pe uliți,

Fac jocul bătrânilor smoliți,

De ani la sapă

Prin glod și apă.

Fac loc piciorului ce doare,

Sub coperișuri arzătoare,

Cătând fără cuvânt cu furca răscolind în fân

Sărutul fiului azi devenit stăpân.

Sorin CĂLIN


36

Diana VRABIE

Anul literar 2016. Starea spiritului

literaturii pentru copii din Basarabia

Modesta reprezentare a literaturii pentru copii în

anul 2016 denotă o anume circumspecție față de acest

domeniu, care mai persistă în cercurile noastre literare;

reticență alimentată și de imensul val de subproducții,

care discreditează genul, dar care ține și de o anumită

mentalitate. Dacă în ceea ce privește cartea-educativă,

cartea-jucărie, cartea 3D sau cele interactive, cu

autocolante, cu sunete, de colorat, care, în chip evident,

își au rostul și locul lor în întâlnirea copiilor cu

literatura, dar care nu sunt totuși literatură, se

înregistrează o imensă producție editorială, cărțile de

literatură pentru copii… de calitate nu se grăbesc să

inunde rafturile librăriilor. Deși, există și frumoase

excepții și tocmai la ele ne vom referi în cele ce

urmează.

E de remarcat că în ultimii ani capitolul de proză

pentru copii este reabilitat estetic prin producții de

calitate, nuvele, povestiri, schițe, miniaturi,

microromane și chiar jurnale și autobiografii. Nu este o

excepție nici anul 2016, care vine cu surprizele sale

literare și care este superior reprezentat la capitolul

proză pentru copii. Din cărțile care mi-au fost

reperabile, selectez fără ezitare: Pălăriuță Oranj îl

lecuiește pe Dumnezeu de răceală de Iulian Filip

(Editura Junimea, Iași), Vrabia din geantă de Dumitru

Crudu (Editura Prut, Chișinău), Zâmbetul florilor de Ion

Diordiev, proză scurtă pentru copii, Editura Balacron,

Miracolul de Mihai Vâlcu. Bun prieten al copiilor,

Mihai Vâlcu, de pildă, adună în acest volum o serie de

povestiri antrenante și educative, deghizate într-un cod

accesibil, fără a fi simpliste, pe care le încheagă într-un

registru al jovialității și al unei etici primare.

După ce în anul 2015, Stela Popa își familiariza

publicul cititor cu Îngerii mării, din seria „Povești

pentru Dănuț”, în 2016 publică alte două povești în

aceeași serie, Sofia Păpădia și Semincioara fermecată,

ambele apărute în cadrul Colecţiei „Cartier Junior”, cu

ilustrații de Stela DAMASCHIN-POPA. Semincioara

fermecată este o carte solară, care răspunde ludic la

întrebarea picilor cum venim pe lume.

Claudia Partole reanimează tradiția romanului

adolescentului miop în sensul că ne propune prin

volumul Prietenul meu EleniS, un jurnal de copilărie și

adolescență,un jurnal naiv, cum îi zice autoarea, în 8

caiete școlărești, formatul cărora a fost inspirat menținut

în concepția grafică a cărții realizată de Vladimir

Kravcenko. Este un jurnal autentic, atât cât poate fi

autentic un jurnal recitit la vârsta maturității, un jurnal

care relevă variabilele unui spirit deschis cuvântului

într-un context când despre Dumnezeu se spunea că nu

există.

Iulian Filip își concepe cartea Pălăriuță Oranj îl

lecuiește pe Dumnezeu de răceală, ca pe o poveste

pentru „o fetiță care nu poate adormi fără povești”. Se

regăsesc toate mărcile stilului lui Iulian Filip, umorul

jovial, echilibrat, ludicul, spiritul fantezist, toate

consumate într-o atmosferă de basm ce coabitează cu

poanta subtextuală savuroasă. În colecția „Ediții critice”

a editurii „Princeps Multimedia” a apărut anul acesta și

volumul Aripi și Rădăcini, care este o ediție completă a

poeziilor, prozelor și a teatrului pentru copii a lui Iulian

Filip.

E îmbucurător faptul că scriitorii specializați în

literatura pentru maturi (deși astăzi hotarele dintre

literatura pentru copii și adolescenți și cea pentru adulți

e extrem de fluctuantă, întrucât până la urmă literatura

se adresează „vârstei fără de vârstă a copilăriei” din

stratul inocent al maturului,) se lasă seduși de tentația

cărții pentru copii și chiar recidivează inspirat. Este și

cazul lui Nicolae Popa, care intra foarte sigur în

literatura pentru copii cu volumul Balcoane cu elefanţi,

obţinând, în 2011, premiul „Cartea anului” la Salonul

Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret. Epopeea

editorială o continuă cu Marele Ciulică(2012), o carte în

care autorul descrie istoria unui copil, ai cărui părinţi

sunt plecaţi la muncă în Italia și apoi, în 2015, cu

volumul Ghiozdanul zburător, apărut la editura Arc.

Cam același traseu îl înregistrează și scriitorul

Dumitru Crudu, căruia probabil mediul bibliotecii i-a

reanimat disponibilitatea față de cartea pentru copii.

După ce în 2015 debutează în materie de literatură

pentru copii prin volumul de teatru, O bătrână de

unsprezece ani, apărută la Prut și declarată Cartea

anului la cea de-a XIX-a ediție a Salonului Internațional

de Carte pentru Copii și Tineret din Chișinău, în 2016,

exact la un an, recidivează cu volumul de proză pentru

copii, Vrabia din geantă, editura Prut, cartea surpriză a

„Salonului Internațional de Carte pentru copii și

tineret”. Este șansa literaturii pentru copii din Basarabia


37

de a se reabilita prin scriitorii de valoare, consacrațiși

care conștientizează importanța unui domeniu

responsabil de calitatea lectorului de mîine.

La capitolul poezia pentru copii, anul 2016 a avut parte

de titlurile sale bune şi foarte bune: Puiul mamei, dragul

tatei de Vasile Romanciuc, Dansul florilor de Ianoș

Țurcanu, versuri pentru și despre cei mici, Copăcel-

copăcel și La Mulți ani de Iulian Filip, texte de urături,

colinde, semănat, sorcove; toate apărute la editura Prut,

atât de receptivă față editarea cărții pentru copii.

Cuvinte de alungat plânsul și nu numai ne propune Petre

Popa, în ciclul de versuri pentru preșcolari, Văd lumea

care mă vede. Arcadie Suceveanu deține primatul la

capitolul inventivitatea titlurilor, dar și a conținutului.

Un secret pe cotcodacnet, de pildă, este constituită din

poezii pentru (când suntem) copii, după cum și le

subintitulează autorul, toate purtătoare de titluri ludice,

pregnant poetice: Moșul de pe cornul lunii, Un clește cu

… rac, O silabă … de tren și ingenios intertextuale:

Lupul din povestea Capra cu trei iezi, Ieduții lui Moș

Creangă.

Țin să menționez alte două contribuții a aceluiași

autor, în coautorat de data aceasta: un florilegiu de

cântece pentru copii (cu CD), Ciupercuța balerină,

realizat împreună cu Ada Zaporojan și noua ediție a

„Abecedarului”, destinat copiilor din R. Moldova şi

România realizată împreună Valentina Lungu.

Puiul mamei, dragul tatei de Vasile Romanciuc

reprezintă o ediție de duminică, apărută de asemenea, la

editura Prut, care reunește cele mai reușite poezii ale

scriitorului, completate de un original alfabet onomastic,

într-o concepție grafică expresivă realizată de Victoria

Rață.

În fond, aceiași scriitori, care s-au dedicat genului

și în anii precedenți, menținând elegant pe linia de

plutire un gen atât de curtat de micii cititori.

Ţin să remarc onorabila deschidere a editurii

Știința pentru reeditarea clasicilor în cadrul colecției

„Câmpul de lectură”, destinată bibliotecii școlarului, în

prezentarea grafică rafinată a lui Vitalie Ichim. Am în

vedere ediția basmelor crengiene, în forma lor originală,

necenzurată ideologic, ediția poeziei eminesciene,

ierarhizată de data aceasta conform principiului tematic,

mult mai accesibil uzului didactic.

Profitând de acest context, aș veni cu o sugestie

privind reabilitarea statutului antologatorului și a

antologiilor literare care nu au nici un statut în topurile

și bilanțurile literare sau au un statut de-a dreptul ingrat.

Or un antologator nu se ocupă, cum ar crede unii, de

încropeala textelor sau de însăilarea lor alandala sub

copertele unei cărți. Un antologator este, înainte de

toate, autorul unui concept, în urma stabilirii căruia vor

urma lecturi, identificări, tatonări, selecții

parcimonioase, localizări, ierarhizări, renunțări, trieri,

organizări etc. O antologie este, finalmente, o operație

critică în care conceptul și selecția e totul.

În concluzie, sub aspect literar, anul 2016 s-a

dovedit unul benefic și pentru domeniul literaturii

pentru copii, cu izbânzile sale literare, dar și cu punctele

de suspensie inerente. Nu ne rămâne decât un singur

lucru, să ne regăsim cititorii. Salut în acest context

intenția de a relansa biroul de promovare a literaturii la

Uniunea Scriitorilor. Dacă cititorul nu ajunge la carte, să

ducem cartea la el.

(nu) sunt

mă smulg dintre pietre și tac mai ascuns decât

ochiul tău limpede

ca să nu mă asemăn celor ce se coboară pe

pământul tău

atât de asemănător cu tine,

atât de altfel decât mine ;

m-am smuls dintre pietre și am tăcut mai

dezvelit decât buzele tale

care mi s-au agățat de gene

și îmi sărută ochii mai lesne când clipesc ;

m-am smuls dintre pietre și am devenit,

ca toți cei care se smulg din pietre,

pământ.

¤¤¤

sunt orb din naștere, lumea mea are numai

miros și sunet

pe care le-am modelat astfel încât să se nască

din ele un ochi,

l-am aruncat în slăvile cerului, a rămas agățat

de un colț de fulger ;

din clipa aceea nu mai suport greutatea lumii

pe umerii mei,

din clipa aceea iubesc ce se poate doar risipi

sub mine

ca un roi de furnici care nu se vor strivite cu

niciun chip

de palma mea pe care o plimb deasupra

țărmurilor,

o plimb doar ca să văd unde e destul loc pentru

inima mea.

Simina Maria SIMA


38

Cecilia MOLDOVAN

Greutate și excelență nobel-iară

An de an în 10 octombrie savurăm surpriza

premiatului Nobel pentru literatură și infirmarea

prezicerilor marilor case de pariuri, timp în care greii,

previzibilii – prin greutatea și înălțimea operei lor –

îngroașă sau reiau „statul la coadă”. ( Nu de puține ori

m-am aflat descoperită la lecturi din nobeliști,

consimțind apoi să purced la a citi, sau a traduce,

secvențial, din variantele englezești ale unor opere ale

lor, cel puțin pentru întâlnirea cu stilul personal, deși,

din fericire, din fiecare nobelist se tradusese deja și în

românește). Fără intenția de a căuta/ găsi – doar au

făcut-o conștiincios industria pariurilor, editurile și

autorii înșiși, interesați, de până acum, – vreun algoritm,

vreo coerență în criteriile de eligibilitate sau

nominalizare, ci doar o privire, comparativistă, prin

ultimii 10 ani de Nobel, care, printre altele, ne-ar putea

contura aria tematică, genurile literare și alte aspecte

agreate de jurați/Comitet. Desigur, intenția testamentară

a fondatorului Alfred Nobel („celui ce a produs - în

anul precedent - cea mai remarcabilă lucrare în ordine

idealist/ic/ă”) a fost re/interpretată de Comitet ca merit

literar de durată (oare a devenit, astfel, un criteriu, mai

ales, cantitativ?). Între timp, această dorită tendință

„idealistică”, dincolo de relevanța culturală și estetică a

autorilor, a căpătat, și sub umbrela subiectivității

juraților, de pildă, și unele orientări social-politice.

Printre criterii s-ar putea invoca și incidența unor

evenimente excepționale ale momentului internațional.

Cât despre ponderea femeilor nobeliste, ultimul deceniu

excelează: 4 în ultimii 10 ani, din totalul de 14 femei de

la începuturile Nobelului (1901). (Asta, da, politică

prominoritară…). Ca o bifare evenimențială de către

Comitet („un memorial al suferinței și durerii în epoca

noastră”) a părut în 2015 decernarea jurnalistei Ana

Alexievici, cu proze despre dezastrul de la Cernobîl.

Premierea lui Bob Dylan, 2016, are loc în plină

campanie electorală, H. Clinton-Trump, la care se

adaugă și faptul că în acel an se serba a 70-a aniversare

a celui mai popular trubadur al drepturilor omului, pe

drept, atât de mediatizată – și în muzeele poporului

evreu din Beit Hatfutsot și din diasporă, care, toate, au

refrișat memoria colectivă mondială în ce-l privește. În

aceleași muzee este prezent și prolificul prozator,

franco-belgianul Patrik Modiano, care ia Nobelul în

2014 „pentru arta memoriilor care au evocat cele mai

greu de înțeles destine umane și au dezvăluit universul

țărilor aflate sub ocupație nazistă (Rondul de noapte,

Bulevardele de centură, Strada dughenelor întunecate).

Acest topic ficțional folosit de premiați se

datorește și faptului că ei experimentaseră

direct copilăria pe timp de război, și puțin după, cu

traumele sale, iar la debutul noului mileniu, aceștia deja

ajunseseră la maturitate literară, ca să-și culeagă

roadele. „Copilăriile nefericite fac marii scriitori”,

credea Doris Lessing.

Exilul, emigrarea, dictatura cu temerile,

suferința și umilințele inerente constituie o altă temă

predilectă în denominările Nobel din ultimul deceniu.

La Herta Muller (2009) trauma emigrării din România

spre Vest este topica de bază. În celebrul ei roman

liric Omul e un mare fazan, 1986, impresionează

sacrificiile emigrării spre Germania a șvabilor, iar când

acest vis e atins, e amarnic spulberat în închisoare, după

ce fugarul este prins (Animalul inimii). Ca și

în Ținuturile joase, în Leagănul respirației ( tradus în

45 limbi, aducându-i Nobelul la doar câteva luni după

publicare ), H. Muller prelucrează date din biografii ale

apropiaților, descriind „cu sinceritate” viața și

dezumanizarea – sub spectrul foamei, înghețului și a

morții, a etnicilor germani trimiși în lagărele de muncă

ucigătoare din Uniunea Sovietică.

Despre expatriați vorbesc și personajele

prozatoarei britanice Doris Lessing (2006), cea mai

vârstnică femeie-nobelist, 88 ani, cu 60 de titluri

arondate tuturor genurilor literare, ea însăși născându-se

și trăind în coloniile ex-imperiului britanic. Excelentă

naratoare a experiențelor feministe (Carnetul auriu, Al

cicilea copil, Mitra ) – evocă/ invocă o atmosferă liberă

de convenții și orice bariere pentru femei, ea însăși

făcând alegeri curajoase în viață, implicându-se, dar și

scriind neîncetat. Nostalgia întoarcerii acasă din exil,

voit, ori impus (Povestiri africane), apropierea de

oamenii de culoare săraci, o împing la acceptarea ideilor

comuniste, pentru o perioadă. Vizionara scriitoare,

senior deja, devine conștientă și îngrijorată și de

capcanele auto/ distructive ale lumii de azi, trăgând

semnale – ficționale – de alarmă (Al cincilea copil, ca și

Le Clésio în Deșertul ). Din viața colonială își extrage

subiectele și francezul-mauritan Le Clésio, (2008) care

a trăit, mutându-se foarte des, pe toate continentele, iar

multiplele experiențe personale de viață și diversitatea

civilizațiilor accesate sunt privite dintr-o perspectivă

mai luminoasă, exotică chiar (Proces verbal/

Interogatoriul, Deșertul).


39

Până în 2013 s-a invocat o recentă tendință

eurocentristă în nominalizări, de către americani, mai

ales, an în care prozatoarea canadiană Alice Munro,

autoare exclusiv de proză scurtă, cu oameni obișnuiți

din ținutul natal, fără spectaculozitate, dramatism al

ființei umane și fără inovări narative, aduce țării sale

primul premiu Nobel ( căci Saul Below emigrase la doar

6 anișori în SUA și premiul său trece, firesc, în contul

acestora.

Oare cazul chinezului Mo Yan (2012) vine să

contrazică eurocentrismul invocat sau frizează globo-

centrismul acestei puteri? Nu, el este un prolific

romancier, per se, tulburător prin forța narațiunii,

inventiv în forma de prezentare (cu un „realism

halucinant care unește folclorul cu istoria și

contemporaneitatea”, punctează argumentul Nobel) a

unor violente scene de război și fratricide

cutremurătoare, jafuri, violuri, foamete, frig ce țin de

istoria zbuciumată a unui popor izolat, decimat atât de

japonezi cât și de comuniștii din dotare (Sorgul roșu).

Prozele, romanele-fluviu pun în act cam 500.000 de

personaje. Iată argumentul autorului la lungimea

romanelor sale: „Romanul mare n-are de ce să facă

tumbe ca animalele de companie sau să urle in haită ca

hienele. El trebuie sa fie o balenă, o balenă ce rătăcește

solitară in adâncul mărilor, respiră răsunator si greoi,

se împreunează rostogolitoare-ntre valuri si naște

însângerată si mareață, păstrându-si îndeajuns de

departe rechinii cei strânși în grupuri. Romanul de mari

dimensiuni nu-si poate sacrifica necesara gravitate ca

să fie pe placul acestei epoci a senzationalismului”…

La noi s-au mai tradus Obosit de viață, obosit de

moarte (combinând cu talent comedia umană si tragedia

legată de ascensiunea comunismului maoist,

colectivizarea și a realităților sale otrăvite: corupția,

intrigile și excesele), Broaște – controlul natalității,

Țara usturoiului roșu și Țara vinului, cu o lume mai

recentă ce vrea să recupereze privațiunile trecutului,

înrobită de simțuri și excese de tot soiul, pentru

descrierea căreia se folosesc și tehnici narative

inovative.

Semn că violența există pretutindeni, în spațiu și

timp, după tirania ceaușistă și cea chineză maoistă,

livrate ficțional, Comitetul ne-o aduce în prim plan pe

cea sud-americană prin opera impresionantă – ca

lungime și înălțime – a prozatorului Mario Vargas

Llosa (2010), personalitate copleșitoare, adânc implicat

(și politic) în Peru și în Europa, beneficiind și de o viață

personală pitorească (Mătușa Iulia și condeierul).

Luciditatea și ironia transpar în toată proza sa , el

beneficiind și de o forță și imaginație epică inepuizabilă

(a publicat enorm și tot i-au mai rămas volume întregi

nepublicate) .„Povestașul” a fost urmărit de ideea

romanului-frescă, a romanului total, care sondează toate

straturile sociale ale momentului (Elogiu mamei

vitrege și Conversație la catedrală – unde evenimentele

sunt văzute prin ochii unui fiu de ministru precum și ai

șoferului său). Cunoaștem dezastrele tiraniei dictatoriale

(Țapul), flagelul prostituției (Casa verde), presa aservită

puterii, dar și pavăza morală a acestei lumi pestrițe

(Cinci colțuri). În numeroasele sale romane colcăie, pe

de-o parte, destul de restrânsă, opulența și petrecerile în

ritm de mambo, pe de alta, lumea revoltei, a

comploturilor, sfârșind cu înfrângerea individului prins

în capcana jocurilor de putere, căci în această zonă a

lumii tot ce se întâmplă pare dominat de corupţie,

nesiguranţă şi neprevăzut

Ca să se celebreze și poezia (și s-a întâmplat de

două ori în ultimul „nostru” deceniu) poetul

suedez Tomas Transtromer (2011) aduce, cu oarece

obstinare, Nobelul în țara natală, deoarece, „prin

imaginile sale condensate şi translucide, ne-a oferit o

perspectivă proaspătă asupra realităţii”. Dar surpriza

ultimului deceniu nobelist a culminat în oct. 2016 când

un cantautor, Bob Dylan, este nominalizat pentru

poezie (doar W. Churchill mai adjudecase în 1953

nobelul pentru literatură, și nu pe cel pentru pace).

Poate că orice poet e mai mult decât acela de la prima

citire, cu atât mai mult un cântăreț poate fi mai poet

decât pare la ascultare (mai ales când are o voce puțin

răgușită și versurile sunt în slang American). Totuși,

prin ‘60-‘70, ascutătorul român s-a regăsit în mesajul

acestor versuri în condițiile gâtuirii drepturilor umane în

comunism, iar poetul A.Păunescu a avut aici un rol

iluminator. După perplexitatea momentului, am găsit

formula echilibrată în Guardian: „geniul lui B.

Dylan…[este] de a pune idei noi pe muzică fără a

compromite poezia”. Dar până la excelență nobelistică

trebuie să fi existat ceva mai mult. Și am purces la citit,

căci valoarea nestematelor lirice prin „ear

comprehension ” poate trece neobservată în fluxul

musical. La urma urmelor, ce-ar însemna premiul Nobel

atins de previzibilitate?! Acesta trebuie să rămână un

fenomen nepereche și un spectacol. Surpriza este și ea

parte din spectacol… cu aplauze prelungite: prestigiu

enorm, avantaje financiare, editoriale/ traduceri masive.

Cu cine vom fi surprinși oare în 2017.

Am avut și noi câteva nominalizări, dar numai

L.Blaga a fost ”cel mai aproape” și, fizicamente, cel mai

departe, de a i se înmâna. Nu doar deplasarea refuzată,

cum se zice, să fi fost de vină: un mare scriitor scăpat

din ghearele tiraniei și numai pentru o zi era suficient/ă

pentru ridicarea vălului/cortinei…


40

Ion ROȘIORU

În casa cu lampadar

(coplă cu variaţiuni)

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar portocaliu:

Acolo el aruncă timpul ce-a fost odinioară viu!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar albastru-mov:

Acolo el reglează timpul ce l-a inclus cândva pe Iov!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar trandafiriu:

Acolo el montează timpul ce nu va fi nicicând târziu!

Ceasornicaru-i dus la casa cu lampadar orange-foncé

Acolo el îşi aminteşte că timpul nostru nu mai e!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de fier forjat:

Acolo el repară timpul ce-n orologiu s-a blocat!

Ceasornicarul intră casa cu lampadar cum multe nu-s:

Acolo el abhoră timpul când Iuda-l vinde pe Iisus!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar coclit de bronz:

Acolo el reface timpul hangiţei seducând un bonz!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar romboidal:

Acolo el salută timpul când trec silfidele la bal!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de Zanzibar:

Acolo el întoarce timpul către oglinda de cleştar!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar pe veci opac:

Acolo el visează timpul când beau amanţii ceai de mac!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de jad oval:

Acolo el îndreaptă timpul spre un tărâm oriental!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar orbit de fum:

Acolo el transferă timpul în contul gerului postum!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar veneţian:

Acolo el trăieşte timpul când cad zăpezile d’antan!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar sofisticat:

Acolo el obligă timpul să-şi scoată rostul la mezat!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar la colţul drept:

Acolo el previne timpul că-n toiul morţii te aştept!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar la colţul stâng:

Acolo el opreşte timpul pe loc ca-n braţe să te strâng!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar din lut divin:

Acolo el somează timpul să stea la umbră mai puţin!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de crom stelar:

Acolo el sudează timpul zdrobit de zborul lui Icar!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de aur mat:

Acolo el deplânge timpul ce tuturor ni s-a furat!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar în triplu x:

Acolo el doboară timpul şi-l face punte peste Styx!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar valpurgizat:

Acolo el ridică timpul amorf la cub şi la pătrat!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar lipit de zid:

Acolo el stropeşte timpul ca însăşi moartea de livid!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar din Helespont:

Acolo el scanează timpul şi i-l depune morţii-n cont!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar în stil aztec:

Acolo el sileşte timpul să-şi tragă soarta la edec!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de chihlimbar:

Acolo el sporeşte timpul cu file noi de calendar!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar ostentativ:

Acolo el mustrează timpul să nu mai vină agresiv!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar ciucit în vânt:

Acolo el descântă timpul să nu-şi mai ia stupid avânt!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar bătut de ploi:

Acolo el imploră timpul să nu mai plece la război!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de termopan:

Acolo el topeşte timpul tranşat de-a valma în cazan!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar dintr-un obuz:

Acolo el evocă timpul când îi cânta Lenore blues!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar din foi de şist:

Acolo el omoară timpul în care nu prea mai exist!


41

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar imaginar:

Acolo el dotează timpul cu GPS şi girofar!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar gemând atrid:

Acolo el propteşte timpul să nu se prăbuşească-n vid!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de abanos:

Acolo el distruge timpul ce nu-i mai este de folos!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar senegalez:

Acolo el sfinţeşte timpul placat temeinic pe un crez!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar galvanizat:

Acolo el înhamă timpul în plata Domnului lăsat!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar la second hand:

Acolo el convinge timpul scăpat din frâu să-i fie brand!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar din os de cal:

Acolo el îndeamnă timpul să nu mai curgă în aval!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar din lemn de nuc:

Acolo el conjură timpul să nu mai doarmă singur cuc!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar depresurat:

Acolo el înnoadă timpul ce-a fost de Parce retezat!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar ciclopic-

glauque:

Acolo el se prosternează în faţa timpului noroc!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de împrumut:

Acolo el îngroapă timpul pe care veşnic l-am pierdut!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar rectangular:

Acolo el dresează timpul să nu mai treacă în zadar!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de antracit:

Acolo el deprinde timpul să nu mai zboare netrăit!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de hoţi vizat:

Acolo el vopseşte timpu-n culoarea vântului turbat!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar ovoidal:

Acolo el slăveşte timpul drapat în roşu cardinal!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar kaki oblong:

Acolo el forţează timpul să nu mai bată niciun gong!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar fluorescent:

Acolo el presează timpul să nu mai urle insistent!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de belemnit:

Acolo el tratează timpul bolnav de minus infinit!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar fanariot:

Acolo el plesneşte timpul cu biciul umed peste bot!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar lipsit de gaz:

Acolo el sugrumă timpul strângându-l tare de grumaz!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar violaceu:

Acolo el stanţează timpul încât să-l recunosc mereu!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar din cap de lup:

Acolo el taxează timpul când de iubirea ta mă rup!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar hexagonal:

Acolo el învaţă timpul să nu se lase dus de val!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar plângând de ger:

Acolo el despică timpul să-i afle ultimul mister!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar mieriu-astral:

Acolo el abrogă legea absurdă-a timpului fatal!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de cupru brut:

Acolo el împarte timpul în relativ şi absolut!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar în trunchi de

con:

Acolo el ia-n calcul timpul scăldării-n sumbrul

Acheron!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar din vechi argint:

Acolo el momeşte timpul şi-l zăvorăşte-n labirint!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de plumb stelar:

Acolo el sudează timpul zdrobit de zborul lui Icar!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de zinc perlat:

Acolo el dezleagă timpul la ţeftul veacului legat!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de plexiglas:

Acolo el hrăneşte timpul ca pe un câine de pripas!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar cândva reper:

Acolo el separă timpul etern de timpul efemer!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar pirogravat:

Acolo el se distanţează subtil de timpul blestemat!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar vernil-roşcat:

Acolo el măsoară timpul de ursitoare arendat!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar aplatizat:

Acolo el plonjează-n timpul pe care zeii l-au trădat!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar înmiresmat:

Acolo el se străduieşte să-şi treacă timpul pe curat!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar liliachiu:

Acolo el se-nvredniceşte să bage timpul în sicriu!


42

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de lună plin:

Acolo el constrânge timpul să nu mai fugă clandestin!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar clipind pervers:

Acolo el sfidează timpul şerpesc al raiului advers!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar agonizând:

Acolo el învinge timpul, dar nu se ştie până când!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de Iele stins:

Acolo el realizează că timpul drastic l-a învins!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar sferoidal:

Acolo el închină steagul în faţa timpului total!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar vandalizat:

Acolo el se-mplântă-n timpul de omenire blestemat!

Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar diamantin:

Acolo el acceptă timpul ca formă pură de destin!

Cristina CÎMPEANU

Dorul ca un virus...

Dorul ca un virus –

odată inoculat, zideşte

în tine propria-i

fortăreaţă...


în veşnică expansiune,

deformându-ţi

insidios trupul

până la înstrăinare...


indiferent, surd la toate

revoltele, vociferările

şi terapiile tale...


mereu exalându-şi

neîndurarea,

împotriva căreia

nu vei dobândi destui

anticorpi niciodată...


ignorând cu cinism

noţiunile de spaţiu, de timp,

de viaţă, de moarte...


sporindu-şi virulenţa

înmulţindu-se din el însuşi

în egală măsură

cu păcatul iubirii...

Dorul ca un virus...

Despre părinţi

Părinţii

nu pleacă niciodată

ei sunt cu noi

lângă noi

în noi

Calea de Tăceri...

Dacă’în miră pe-„astăzi” îl primești ca „ieri”

și istov de „mîine” într-acum ’l-oferi,

iată, limpezirii, chiar părând a van,

prin repaos intri-în Calea de Tăceri.

Renunțând la norme,’învățături și-avan

chilipirul vieții, trece diafan

cine știe-aceasta, fără-a fi convins

că un țel prin lucruri s-ar roti colan...

Chiar de nu-i văzută și nicicum de-atins,

e printre contururi cum s-a și întins

noimă, chintesența jocului etern

ce suind coboară stinsu-i într-aprins...

Doar în echilibrul ei ți se deștern

pânzele minunii, ca ceva extern

să topească-în sine-ți oarbe alieri;

nu lăsând, tu, urme, ci treziri de cern...

Petru SOLONARU


43

până dincolo

de sfârşitul lumii

ei sunt esenţa

iubirii

nemuririi

speranţei

nu vă-nstrăinaţi

de voi înşivă

de adevăr

de ei

lăsându-i pierduţi

în uitare

chemaţi-i

ei sunt acolo

în umbră

veşnic aşteptându-vă

căutaţi-i

ei sunt acolo

cuminţi

cu sufletul uscat

de dorul vostru

iubiţi-i

adoraţi-i

binecuvântaţi-i

al lor e gândul

care vă dă putere

a lor e mâna

care vă şterge

lacrimile

care vă ridică

fruntea, genunchii

când meandrele vieţii

v-aruncă-n ţărână

al lor e glasul

care v-alină inimile

când treceţi

prin greşeală

prin tristeţe

prin disperare

îmbrăţişaţi-i

ca să-i întregiţi

ca să vă întregiţi

ridicaţi privirea

spre cer

când silueta lor subţire

fragilă

se destramă

nu vă fie teamă

strigaţi-i

şi vor veni

pentru că

părinţii

nu pleacă niciodată

ei sunt cu noi

lângă noi

în noi...

Reclame

„Theraflu, Modafen? Tu ce faci

de răceala asta?” reclama se revarsă

lângă mine ca duhul din lampa lui Aladin...

Reclame, reclame, reclame

ţâşnind brutal din ecranul televizorului

învârtindu-se-n aer, cotropindu-mi vajnic

sufrageria, dormitorul, amiezile, serile

făpturi invizibile, voci de niciunde

degete arătătoare îndreptându-se

ţintă înspre mirarea mea (şi ea bătând

mereu în retragere în colţul canapelei

ori în vârful protector al patului)...

„Tu ce faci?...”

Reclame, reclame, reclame

ridicând în slăvi miraculoase terapii

– creme, unguente, vitamine, suplimente –

pentru toate scrântelile pământului

pentru răceală, pentru gripă,

pentru contuzii, pentru arsuri,

pentru oase şi încheieturi...

„Dar pentru suflet, ceva pentru suflet,

aş da orice...” îmi vine să strig

cu disperarea regelui Richard fugarul

şi mintea-mi zboară departe

aducând întristarea unui gând

„Chiar aşa, tu, cel pierdut, ce faci

de visul ăsta?”

Rondel

Mi-e sufletul pânză de picuri

De ploaie bătând în fereastră

Și vânt șuierat peste lacuri,

Și dorul de zarea albastră.

Nu-i pânză pictată cu locuri

Gravate de-o mână măiastră:

Mi-e sufletul pânză de picuri

De ploaie bătând în fereastră

Țesut în tiparul de veacuri,

În truda și rugă sihastră,

Distrus de urgii, pe alocuri,

E fibră din nobilă lastră:

Mi-e sufletul pânză de picuri.

Nicolas BRATU


44

Ovidiu BUFNILĂ

Filozofia Văluririi

Sigur că ne putem întreba dacă nu cumva textele,

fie ele şi aleatorii, nu sunt pentru un observator cântecul

de sirenă al văluririi. Aceasta după ce ne vom fi întrebat

asupra văluririi fie ca autoritate, fie ca expresie spaţială

sau spaţio-temporală. O întrupare a neutrului sau

manifestare a nefiinţei. Dacă ar fi vorba de autoritate

atunci raporturile noastre ar fi de subordonare, de

confruntare sau de cooperare cu autoritatea în toată

expresia ei sau cu o parte din ea. Insurgenţa noastră ar fi

într-un asemenea caz nu lipsită de comic. Autoritatea ar

reprezenta pur şi simplu textul în întregul lui dat nouă

spre interpretare sau doar spre a fi contemplat. Am

putea bănui că şi privim un asemenea text, că trecem pe

lângă el în fiecare zi sau că suntem chiar propoziţiile lui.

Ce ar fi Vălurirea? Doar înfăşurarea unui text,

abstragerea lui într-o propoziţie finală, un act textual

ultim rămas, dăruit, uitat, livrat lumii spre interpretare?!

Să se reducă existenţa umană doar la lectura acestui

tulburător text înfăşurat, ascuns în volutele spaţio-

temporale?! Căci fie furnică, fie filozof, înjghebările

organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu par a

avea ca fundamentală îngurgitarea unor porţiuni de

spaţiu, mici îngrămădiri de molecule sau celule

palpitând sub varii forme colorate viu, atrăgător.

Masticaţia nu pare a fi sensul ultim, deşertăciunea

deşertăciunilor.

A te adăposti de furtună nu pare a fi demersul

către reflecţie. A strânge recoltele sau a juca la ruletă

pare la fel de fad, de neimportant. Interpretarea văluririi,

iluzorie. Numai gândul de a putea interpreta în întregul

ei Vălurirea i-ar face pe unii să râdă iar pe alţii să ridice

eşafodul în grabă. Cătuşele ar zornăi iar forţele de

ordine s-ar grăbi să aducă bineînţeles calmul pe străzi.

Căci mulţimile, pe deplin înfiorate, aşteaptă

miracolul descoperirii, aşteaptă un semn al Văluririi. Ea

se încăpăţânează, se lasă greu, se vrea curtată. Ca şi cum

ar fi o persoană. Dar nu e persoană. După unii ar fi

concept. După alţii un puseu filozofic, o himeră. Nici

n-ar avea trup.

Unii se căznesc s-o înregimenteze, alţii o pun în

operă în vremelnice grupări cenacliere sau grupuscule

literar-mafiote.

Alţii valsează cu ea. Alţii o terfelesc. Alţii se

împăunează cu ea. Fac rabat de la normă, nu se joacă.

Încalcă diverse convenţii. Aflarea ultimului, aflarea

Văluririi trece arareori drept virtute.

Pare mai degrabă nebunie, rătăcire, vinovatul sau

cel fără de minte e adus spre judecata oamenilor, spre

oprobiul lor, rareori spre iertarea lor. În asemenea

ipostaze, conformismul şi conservatorismul jubilează.

Aflarea Văluririi e suprema libertate. E spiritul liber,

neîncătuşat, insurgent, violent. Spiritul liber violentează

Vălurirea, părând a vrea s-o ia cu orice preţ în stăpânire.

Tocmai de aceea cu virulenţă purcede la citirea

semnelor şi interpretarea lor, tocmai de aceea totul este

text, fie autostradă, fie supernovă, fie muzică de film.

Totul reductibil la propoziţie sună ca şi cum ar fi o

sentinţă. Are parfum. E uşor dictatorial. E mistic. De

neconceput, neliniştitor. Panoramând, scrutând

orizontul, privirea observatorului întâlneşte textul

devenind propoziţie a lui. Problema e dacă observatorul

se va gândi pe el însuşi ca aparţinând textului, ca fiind al

Văluririi prin observare şi mărturie. Căci aici

descoperim caracterul discontinuu al acestei raportări la

Vălurire ca autoritate. Şi totuşi rămân corpuri ale frazei

de nedesluşit ca şi cum ar mai fi un observator în spatele

nostru, ca şi cum Vălurirea ar aştepta sosirea unui altuia.

Celălalt, mult invocatul celălalt, pare a fi aşteptat

cu febrilitate. Asta descoperim în evoluţia schemei

cinematice a vieţuitoarelor de la saurieni la hominide. O

căutare a observatorului ideal, a unicului martor,

Vălurirea se gândeşte pe sine şi caută printre

propoziţiile sale una convenabilă. Tocmai autoritatea ei

e pusă în discuţie, nefiind un exemplu de perfecţiune.

De ce această lipsă de simetrie? De ce aceşti paşi

nesiguri în căutarea martorului sublim, de ce atâtea

eşecuri?! La ce bun fluturii sau scriitorii geniali, la ce

bun aceste interpretări?! La ce bun atâtea nuvelete,

atâtea şi atâtea romane care mai de care mai sofisticate,

care mai de care mai violente prin structură şi

naraţiune?! Să fie ele doar redundanţă? Doar reziduu?!

Sterilul unei activităţi închinate văluririi ca autoritate?!

Efortul fiinţei păleşte în faţa acestei monstruoase

autorităţi. Necunoscută. Rece. Arogantă. Gata, gata să

fie luată la refec de filozoful dezamăgit, pornit să

demoleze conceptul. Gata, gata să fie stâlcită, erodată

aşa cum, din plictis cotidian, fiinţele stâlcesc bietele

cuvinte căutând să le stoarcă de sevă, să găsească noi

înţelesuri, noi anecdote, noi fabule. Căci apariţia,

răspândirea şi înflorirea fabulei vorbeşte de decadenţă,

de neîncredere şi de refuzul normei. Moartea romanului

e dorită cu sârg, e anunţată cu surle şi tobe, economia

gâfâie iar ideologia zace răpusă pe catafalc.

Dar romanul rămâne cheia de boltă, economia și

ea, politica, perversă, și ea laolaltă. Sunt prinşi în aceste

construcții cu toţii, în această cheie. Participă cu nesaţ la

vălurirea textului. Ar putea fi foarte bine însă doar

pustietate, doar nişte propoziţii aflătoare într-un jalnic

inventar, printre explozii surde şi râuri de lavă cosmică.

Ce rămâne din praful piramidelor, din câmpurile

de bătălie, din beția tehnologiei debordante? Cuvinte

răzleţe căutând un autor dispus să le reaşeze în operă.

Trilogia văluririi


45

La ce bun zbaterea, campania electorală, suicidul şi

dogma?!

Din când în când, aparent zgâlţâind Vălurirea în

autoritatea ei, câte o revoluţie. Pentru că e mai uşor să

pui le cale o revoluţie decât să readuci la viaţa un

fluture. Pentru cu e mai uşor să ştergi porţiuni mari de

text, să înnegreşti pasaje interzise vulgului. Vulgul nu

are de-a face cu secretele sau tainele sau misterele. El

orbecăie în splendoarea existenţei sale. Nu e orbit ca şi

cum ar fi scăldat în lumină arzătoare. Iar elita pune în

sipet secretele jinduind după totalitate.

Din când în când, elitele sunt cuprinse de

convulsii şi propun strategii utopice de salvare generală.

Masele îmbrăţişează programele cu un soi de furie

furibundă. Se prefac a înţelege propoziţiile textului. În

adevăr, elite şi vulg se nuntesc într-un plictis general.

Plictisul e lacăt de totalitate spre a slei spiritul

aventurier.

Ordinea şi legile ucid elanul depărtărilor.

Aventura se metamorfozează în pistoale cu apă şi în

polemici parlamentare cuprinzătoare de texte fie

fornăite, fie savante. Savantlâcul e ridicat la rang

academic. Academia sucombă însă descrisă fiind a fi

drept cetate de necucerit. Pedanteria ucide spiritul

scormonitor cerşind mărirea pensiei şi zornăitul

medaliilor de merit. O întreagă lume construită aidoma

unei fabrici se prăbuşeşte lipsindu-se de sens. E aşa, o

virgulă în textul Văluririi. S-ar putea ca însăşi

autoritatea să fie text. Atunci ar putea fi lecturat în

întregul său? Şi ceea ce numim anticipare sau intuiţie să

nu fie altceva decât o lectură stranie?! Să citească

celălalt, nenăscutul?! Să fie intuiţia actul de prezenţă al

altcuiva?! Să nu fie fiinţa umană punctul cheie, punctul

terminus, vârful piramidei?! Să fie doar o formă

pasageră, poate chiar sfârşitul?!

Iar universul să nu fie decât un nume predicativ?!

Care ar fi rostul Văluririi? Care ar fi rostul acestei

întrebări? Să fie Vălurirea întocmai în raport cu fiinţa?!

Să nu fie autoritate decât raportată nouă?! Poate că

inexistentul se reclamă a fi text tocmai pentru a ne

coordona?! Şi atunci la ce bun premiile, felicitările,

statuile şi comemorările?! Iată un bun exerciţiu de

imoralitate. Iată un bun exemplu de nesupunere. Să nu

recunoşti sistemul de valori instituit e blasfemie. Să

renegi generaţia anterioară e periculos.

Strigător la cer. Să descoperi deşertăciunile

maturităţii, ce oroare! Lipsirea de sens, un prim pas

către descifrarea Văluririi. Căci proastă educaţie şi

tirania sistemului de valori acceptat în mod oficial te

îndreaptă către pierderea identităţii. Artă, în falsitatea ei,

oglindeşte vidul.

Oglindeşte lipsa Văluririi lăudându-se că ar

imortaliza-o. Dar Vălurirea nu se revendică a fi a artei

aşa cum nu e a economicului nici e teologului, nici a

anarhistului. În marginea Văluririi, varii revolte, sisteme

filozofice, strigăte de luptă, pustiire. Înspre totalitate,

coloană nesfârşită de pelerini. Unii agitându-şi pumnii,

alţii cerşind iluminarea. Dar toţi fiind ai textului. Toţi

fiind ai morţii. Moarte drapată de monumente, de

fotografii îngălbenite şi de halbe de bere întru aducere

aminte, de săpături arheologice. Să sapi în corpul

textului, cu fervoare şi speranţa, să te întorci către

subiect violentând predicatul. Citirea textului este însăşi

viaţa.

Chiar prezenţa textului pare stranie şi de

neconceput. Chiar şi fiinţarea Văluririi ca fiinţă pare de

neconceput. Şi aceste propoziţii sunt distribuite astfel

căci fiinţa umană este finită prin tocmai explicitarea ei

prin text iar textul prin limită. Alt mod de raportare la

totalitate şi univers nu cunoaştem. Ne raportăm liniar şi

discontinuu. Semnele de punctuaţie, moartea, piramida,

mărirea. Deşertăciunea, foaia albă de hârtie. În plus,

încercăm Vălurirea cu noi texte pe care ni le dăruim

mişeleşte spre interpretare, inventând ştiinţe defuncte

spre a le descifra sau încifra. E ca şi cum n-am observa

încercările la care ne supune Vălurirea ca autoritate a

textului fundamental.

Căci manipularea este tocmai a noastră, expresia

perversităţii noastre. Limită în fond.

Suntem limitaţi, îngrădiţi. Am fost arestaţi prin

interpretare. Aproximăm anumite semne ale văluririi.

Celebrăm fastul fiinţării umane prin tone da scrisori, ne

îngrămădim în e-mai1 şi zumzăim retro prin firele de

telegraf rămase în insule. Sigur că vărsăm tone de

cerneală dorindu-ne în insule. Noi nu suntem însă

insule. Suntem propoziţii ale Văluririi. Dar ne

preamărim. Ne proslăvim şi ne adulăm şi ne lăudăm unii

pe alţii fără neruşinare. Uneori nici nu contează textele

dăruite spre interpretare. Contează faptele, micile

întâmplări, biografiile. În tot acest timp enciclopedia se

umflă, dospeşte, crapă.

Ar părea că am fi spirite enciclopedice,

convertizoare de text, câmpuri informaţionale

remanente. Informaţia face să pălească lumina, se mişcă

infinit mai repede. Tocmai de aceea propoziţiile

Văluririi sunt simultane, lucru greu digerabil de spiritul

universitar, academic.

Revelaţia şi iluminarea pălesc în faţa universităţii,

înaintea universalității. Seminarul ordonează şi

îngrădeşte. Revelaţia te arde pe dinăuntru. Rigoarea

cursului, experimentul, doctoratul luptă împotriva

entropiei. Ce nu e organizat nu e ştiinţific. Savantul dă

însă puţină culoare demersului său hotărând că, ajuns la

frontiere se poate cununa cu dogma. Dar nu există

limite. Se află vecinătăţi. Propoziţiile nu sunt limitate de

punct ci sunt învecinate. Iar în vecinătate, Vălurirea

produce fenomene. Observatorul le poate inventaria,

le-ar putea lămuri. El însă hotărăşte limita, limitându-se

la a chema ordinea şi experimentul în ajutor.

Vălurirea încearcă acum a se revendică a fi

spaţială, spaţio-temporală. Asta e de-a dreptul

dezarmant. Fără a inventa butelia cu gaz respirabil şi

fuzeea desprinzătoare de textul teluric nu putem aspira

la un asalt împotriva văluririi. Am putea vedea textul


46

fundamental aruncându-ne în stele, de pe un munte,

într-o noapte de vară. De ce atâta neputinţă, de ce

această închisoare, de ce atâtea milioane de ani prinşi în

prima propoziţie, nimeni nu ştie. Sunt doar bănuieli. Şi

o cantitate impresionantă de romane şi nuvelete şi

sloganuri. Sărmane înjghebări care reclamă asistenţă

socială, premii şi ediţii de lux. Altceva nu pot fi decât

reziduuri ale activităţii cerebrale. Semne ale celuilalt,

ascuns cumva în spatele observatorului, aşteptând să

intre în scenă. Bineînţeles că lumea textelor musteşte de

critici gomoşi, de analişti de situaţie şi de caz, de

aspiranţi la gloria literară, iluzorie. Că arta dă sens, e

fals, că literatura salvează, e plin de ironie. Vălurirea

şi-a luat precauţii. Şi-a inventat serii de detractori şi de

copiatori. Are ea un plan ascuns. Imităm după modele

încastrate în gene sau într-o matrice informaţională

invizibilă, nebănuită. Că universul ar fi asemenea unui

năvod, e posibil. Că ar fi universuri de universuri legate

de cordoane ombilicale, e înduioşător. Că ar fi spaţiul de

necuprins, mantie înstelată, e o metaforă.

Cine să salveze Vălurirea?! Poate că e conştientă

de singurătatea ei. Poate că s-a înghesuit în ea însăşi şi a

schimbat propoziţiile. Poate că încă nu s-a hotărât să

facă un miracol. Lucrează doar cu zvonuri şi cu trucuri

ieftine. Vălurirea, în textura ei, poate părea neserioasă,

asta fiind diferenţa. Alterată fiind propoziţia ei,

vălurirea pare a fi scrisă, pare a fi construită. De aici

încolo încep speculaţiile. Începe necuprinsul, absurdul,

absolutul. Încep totalităţile de toate felurile să intre în

scenă spre a fi descifrate. Dar fiinţa nu vrea schimbare

de semne. Ea e limitată. Existenţa ei în totalitate pare

fără de sens. La ce bun? La ce i-ar fi trebuit văluririi

atâta amar de specii?! Să le aprecieze frumuseţea,

culoarea, ingeniozitatea?!

O totalitate plictisită în întregul ei poate fi o

catastrofă. O totalitate insurgentă produce cutremure şi

bulversează bursele. Incontrolabilă, gigantică. Sau poate

infimă, ca o boare de primăvară. Dată spre citire,

vălurirea acceptă o serie de poziţionări şi chiar de

atitudini. Spre oponenţă, textul în oglindă?! Ar fi de

neiertat să vorbim despre Antivălurire de vreme ce

Vălurirea este una. Şi nici această propoziţie nu pare a fi

valabilă de vreme ce Vălurirea impune nemăsura şi

nemăsurarea ca nefiind cantitate. Vălurirea pare a fi o

calitate a Văluririi care este un atribut al Văluririi. Când

cititorul de texte, arogant, vrea să expliciteze întregul

text, fie nuveletă său roman, nimereşte în deşert.

Îngrijindu-se de metoda să, de enciclopedia sa, de

inventarul său, cititorul de texte nu admite oponentă. El

deţine secretul şi direcţionează. Cu mâna întinsă spre

apus sau spre răsărit, cititorul de texte cade în

desuetudine pe măsură ce textul se desfăşoară. El nu

admite imperfecţiunea şi strigă aceasta în timp ce se

scufundă în istorie.

Istoria nu pare a se sfârşi atâta vreme cât numărul

critic şi dimensiunea critică a fiinţei umane guvernează

elanul cosmic sau plictisul cotidian. Înmulţirea fiinţelor

la nesfârşit ţine de o economie a viului dar şi de

filozofia textului. De temerea sa. Poate că autoritatea

este neutră, pe fond. Poate că Vălurirea nu există ca

stare. Atunci nu există un text prestabilit. Nu există

nimic.

Totul nu e decât o fulgeraţie, iar Vălurirea o

aparenţă. Pentru noi ea pare însă pe deplin consistentă,

un drog. De la început şi până la sfârşit încercăm să

descifrăm. Lectură plictisită sau insurgentă. Aşa par a fi

lucrurile. În lipsa metodei şi a enciclopediei, orice spirit

aparţinător textului fundamental poate oferi diverse

interpretări, diverse soluţii. Ele nu sunt utile Văluririi în

nici un fel. Umplu doar singurătatea fiinţei. Altminteri,

luat cu asalt de psihanalişti, de hermeneuţi şi argonauţi.

Singurătatea cititorului de texte este violentată fără

odihnă. Iar Vălurirea îl amăgeşte folosindu-l cu cinism,

nemiloasă. Atribuindu-i acestea, încercăm s-o

personificăm, s-o decuantificăm, s-o explicităm. În

adevăr însă, ea se sustrage interpretării. Nu putem decât

să dăm soluţii fictive unei probleme fictive. Aşa cum

nuveleta sau romanul nici nu imită realitatea, nici nu

sunt depăşite de aceasta.

Aceste înjghebări de texte sunt simultane cu

realitatea. Ele ne supravieţuiesc, consumându-ne. Sunt

ale textului fundamental care se hrăneşte cu noi, cu

spumă universului.

Până la dezvăluire, eşuăm lamentabil producând

reziduuri spre falsa noastră linişte. E indiscutabil că un

celălalt râde de noi, ne ia peste picior. Noi nu vedem

aceasta şi continuăm să luăm lucrurile în serios. Tocmai

de aceea, insurgenţa noastră în vecinătatea textului este

de-a dreptul comică.

Ipostaza Văluritoare

Ce ar fi însă Universul? Să vedem dacă nu cumva

ne asumăm un risc lucrând asupra limitei, asupra

enciclopediei universale, asupra universului însuşi.

Ce ar fi însă Universul? Oare nu e cumva o frumoasă şi

tragică ficţiune de trebuinţă profundei noastre raportări

la existenţă? Nu este el verb şi nu substantiv? Nu este el

o existenţă a textului sau a texturii? Dar ce poate fi

existenţa? Carnavalul simţurilor? Beţia ideilor?

Oare nu ar trebui să depăşim această stare

enciclopedică şi să ne avântăm navigând plin de curaj

mai departe? De ce e bun un Univers izvorât dintr-o

stare punctuală şi nu unul vălurit dintr-o mulţime de

puncte vălurite şi ele? De ce ne-ar fi de ajuns un univers

spânzurat într-o singularitate şi nu un univers vălurit în

el însuşi şi mai mult decât atât? Sigur, spiritele auguste

şi academiile gomoase vor susţine sus şi tare că

nedescoperindu-se neomogenitatea universului acesta va

fi fiind omogen. Dar dacă renunţăm la această idee

încercând să găsim nu calitatea sau adverbul ci mai cu

seamă dinamica universului? Ce ar fi dinamica?

Procesualizarea prin verb.


47

Renunţarea la statutul iluzoriu de spectator şi

acceptarea unei mişcări bănuite dincolo de staticul care

defineşte, eronat, acest Univers. Dar ce este oare acest

Univers? E identificabil prin Big Bang? E identificabil

prin construcţiile noastre rigide? Să nu fie oare Big

Bang tocmai esenţa parşivă a staticului? Şi nu suntem

chiar noi înşine arestaţi într-un static imposibil şi

tembel? Mai degrabă Ipostaza pare să fie pe înţelesul

nostru profund, dorit, imaginat, căutat. Ipostazele sunt

acele fermecătoare alcătuiri dinamice care dau viaţă

acestui Univers care pare să fie aşa cum nu bănuim să

fie. Ipostazele nu sunt mulţimi de puncte şi nici puncte

singulare. Par a trece dincolo de punct, azvârlindu-ne în

incertitudinea văluririi. Căci nu cumva valul este

expresia ipostazei vălurite? Nu acolo, pe fund, rămân

lucrurile pironite în imagini în timp ce, undeva, sus,

într-o iluzorie geometrie, se fac şi se desfac esenţele?

Mulţimile de puncte sunt, ce-i drept, tentante. Ar fi

simplu şi fermecător să fie numai mulţimi de puncte

legate unele de altele prin alte mulţimi de puncte,

puzderie. Punctul ne face vulnerabili. Ai crede că ne

micşorăm aruncându-ne într-un hău cu aparenţă de

punct.

Un fel de sorb magic în care staticile noastre se

frâng, se sfărâmă, se topesc într-o realitate virtuală

imposibilă, nebănuibilă, inimaginabilă. Punctul ne place

pentru că, iluzoriu, îl putem identifica. Sau cel puţin aşa

ne amăgim. Pentru că e un punct iluzoriu, chipurile

esenţial, Big Bang-ul ne place, ne atrage, ne face să-l

formatăm, să-l înjghebăm cumva în Istoria noastră.

Avem o referinţă, un punct de referinţă. Suntem aninaţi

de un fals Big Bang cu un fel de disperare, traversând

crize existenţiale importante, devastatoare, ultimative.

Dar poate că ar trebui să ne eliberăm. Universul e un

ocean de ipostaze. Ipostazele par perverse, ne scapă

înţelesului.

Nu poţi stabili coordonatele unei Ipostaze

văluritoare aşa cum ai stabili coordonatele unei insule.

Nu te poţi decât văluri împreună cu o Ipostază pentru a

o înţelege, pentru a o descoperi.

Obiectele cosmice se transformă în

ipostazevăluritoare, Big Bangul nefiind de trebuință nici

măcar, așa, ca teorie. Sunt ipostaze și, se pare, Universul

s-a născut dintr-un val care s-a spart. În urma noastră,

scăpând observaţiei, fie ea empirică sau ştiinţifică,

ipostaza se eliberează de strânsoarea staticului omenesc.

Noi suntem chemaţi să descoperim ipostazele

văluritoare nefiind alături lor şi nici înlăuntrul lor, ele

nefiind în sens propriu.

Ipostazele vorbesc neîncetat despre

discontinuitate. Dar nu despre delimitare.

Ele nu sunt ale limitei. În linii mari, ipostazele nu

au o limită a lor ci numai vecinătăţi. În inima

vecinătăţilor se petrec ipostaze stranii, de negândit. Nu

sunt obiecte cosmice dar, privite dintr-un anume punct

de vedere, par obiecte cosmice. Nu sunt nişte halte ci

poate arhipelaguri de insule care se schimbă neîncetat

pe măsură ce văluririle le scaldă. Înghesuite unele

într-altele, aparent şi pervers, ipostazele vălurite şi

văluritoare sunt mereu în mişcare, ele fiind esenţa

mişcării. Nu sunt corpuri şi nici trupuri. Nu le poţi arăta

cu degetul şi nu le poţi vedea nici cu telescopul şi nici la

microscop. Dacă ai atins ştiinţa magică a văluririi poţi,

ca semn suprem al libertăţii tale navigatoare, să ţi le

imaginezi.

Omul Vălurit

Acesta este un punct de vederepotrivit căruia

universul, oamenii și timpul par că se văluresc în toate

direcțiile.

Trei premise

a) Dacă Dumnezeu ar fi murit, ce sens ar mai avea

vorbirea frumoasă şi de ce ar mai fiinţa sau

funcţiona frumosul în adâncul oceanelor?

b) Multiplicându-mă şi metamorfozându-mă într-un

nor de puncte sub presiunea câmpurilor magnetice,

îmi pot mări suprafaţa informaţională?

c) Miracolul ultim e felul în care o mulţime de

puncte îşi dă seama că este o mulţime de puncte.

MOTTO: Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este

ceea ce eşti. Şi-l ai tot timpul cu tine. (Mihaela Bufnilă)

Omul Vălurit pare să fie omul tuturor timpurilor

turnat în corporalitatea contemporaneităţii. Dacă nu e

tocmai aşa, atunci trebuie să fie la mijloc doar greşita

mea raportare la real, nerămându-midecât să accept

ficţiunea generalizată şi generalizantă potrivit căreia eu

nici nu exist neputând fi martor al meu. Aceasta

însemnând că, fiind doar un cuprins, nu-mi pot construi

nicicum exterioritatea din care să mă spionez pe deplin

dedat plăcerii perverse a principiului lui unu care se

multiplică.

Omul Vălurit pare a fi prins în fălcile istoriei

gata, gata să fie făcut praf fie de patimile lui, de

propriile lui ficţiuni, fie de mulţimile care se unduiesc

ca valurile unui ocean lărmuitor, fie de revoluţii şi

războaie sau de acte administrative impersonale fie de

vicisitudinile naturii care şi ea nu mai e natură.

Ca şi construct de lumi, Omul Vălurit nu pare a

fi construit prin adăugire, părelnică părând să fie ideea

unui timp aflat în scurgere. Mai degrabă timpul pare

vălurit, ubicuitatea dând aparenţa talazului care, iată se

vede dincoace de orizontul nostru vizibil, când sus, sub

reflectorul conștiinței, când dispărut, în adâncurile

oceanului plin de universuri, spre neliniştea

navigatorului, spre nesațul lui.

Omul Vălurit pare să fie omul pe care îl simţi

alături de tine, aidoma ţie, navigator prin furtunile de

sens sau lipsindu-se de sens, fiindu-şi suficient.


48

Adeseori, Omul Vălurit sfârșește în ridicol, în

tragic sau în anecdotic. E ca şi cum, supărat că înaintaşii

nu-i sânt alături în încercările sale, i-ar pedepsi

sfârșindu-i odată cu el, aceasta fiind expresia felului lui

de a înţelege finitul.

De multe ori, fiind fiinţă fragmentată, Omul

Vălurit nu reuşeşte să înţeleagă, să cuprindă, să afle, să i

se releve sensul lucrurilor şi atunci este ras din registrul

de navigaţie dintr-o singură mişcare. Dar poate că nici

nu vrea, acesta fiind un semn felului în care îşi înţelege

el libertatea de a fi liber, aceasta fiind expresia libertății

lui.

Pare să fie vălurit nu numai pentru că e învecinat

cu tine ci pentru că într-un fel intim, profund, eşti

solidar cu el. Fie că îl judeci aspru, fie că îl deplângi, fie

că îl ucizi într-o metaforă, într-un articol de ziar sau

într-un schimb de focuri, fie că nu-l cunoşti sau refuzi să

iei la cunoştinţă de prezenţa lui, nu va muri decât odată

cu tine.

Fie că e un roman, sau un incaş, fie că e un

pigmeu, un iacobin sau un puşcaş marin ucis, fie că e

primul om ajuns pe Lună sau încântătorul om al

cavernelor sau vecinul de pe strada ta de la numărul trei,

fie că este preşedintele imperialei contemporane sau al

comunistei de serviciu, un om vălurit.

Ştii o mulţime de lucruri despre el sau eşti pe cale să afli

totul despre el, fie că vrei, fie că nu vrei iar el te umple

adesea de sens.

Omul Vălurit ar putea deveni nu doar modelul,

sarcina sau misiunea ta, chinul tău, sensul tău. Omul

Vălurite locuieşte sau se pregăteşte să se aşeze în sinele

tău pe negândite. Şi aceasta se întâmplă să fie aşa pentru

că este expresia tuturor oamenilor care au trăit vreodată

pe această planetă şi despre care, tu, crezi sau vei fi

încredinţat că ştii sau că simţi o mulţime de lucruri,

aceasta fiind să spunem enciclopedia ta.

Omul Vălurit este tocmai învecinarea ta cu restul

lumii fiind în acelaşi timp întregul lumesc, este chiar

enciclopedia ta. Nefiind limite, astăzi eşti la fel de

vălurit cu împăratul cel viu, cu preşedintele care tocmai

a murit şi cu legendarul spadasin care bântuie marele

ecran şi propriul tău imaginar, tu fiind godzila.

Poate că nu e tocmai în acest fel şi atunci se

cheamă că graniţele ar putea fi chiar aievea.

Dar în propriul tău imaginar lucrurile nu stau

chiar aşa. Imaginarul te guvernează cu perversitate în

timp ce raţionalul încearcă din răsputeri să-şi revendice

rolul de busolă.

El e permanent de cart în timp ce imaginarul,

undeva, în gabie, sus, pe catarg, adulmecă depărtările

tropăind.

Omul Vălurit pare să fie doar o construcţie fictivă

dar de trebuinţă nouă tuturor celor cărora aparenţa

oceanului plin de universuri le construieşte un amăgitor

continuu temporal.

Poate că finitul e doar o construcţie de trebuinţă

pentru ca tu să capeţi sens. În afara lui, existenţa ta nu ar

mai avea noimă. Sau poate că tu însuţi fiind Omul

Vălurit. Tu eşti subiectul ştirilor macabre de televiziune.

Tu, obiectul sondajelor de opinie, tu, care umpli gropile

comune ale războaielor de enclavă. Tu, care ai fost

ciopârțit, hulit, strivit, gazat, ridicat pe soclu, adulat,

otrăvit şi curtat, ars pe rug, gonit şi chemat în sânul

lucrurilor de taină de-a lungul istoriei.

Despre tine spun filozofii că eşti expirat şi

primitiv, că eşti stupid şi necivilizat, că eşti sfârșitul

istoriei sau chiar Satana în persoană.

Poate că eşti înger decăzut. Eşti ticăloşit. Eşti plin

de păcate. Un fragmentat.

Eşti aşa, o construcţie imperfectă. Eşti fie fascist

transmutat în antifascist, fie rebelul anilor şaptezeci

devenit birocrat sadea, fie comunist pur-sânge reeşapat

sub masca neoliberalismului.

Dar nu imperfecţiunea este şansa ta de a fi?

Eu cred că eşti doar vălurit. Şi înţeleg prin aceasta

că îmi eşti învecinat, că te pot atinge fizic sau metaforic,

în imaginar, că te pot înţelege, cunoaşte şi numi.

Ca Om Vălurit, eşti omul tuturor timpurilor. Eu

nu-ţi sânt superior şi nici nu mă simt aşa.

Cred că eşti doar bulversat şi tulburat de

existenţa-ta-în-lume.

Nu l-ai îngropat pe Dumnezeu. Îl păstrezi într-un

fiind al tău, de taină. Poate că nici nu ştii că fiindul e în

cuprinsul tău.

Eşti fie un Napoleon, fie un Elvis, fie Godzila sau

un Berlioz, fie bătrâna cerşetoare care aseară mi-a urat

sănătate pentru bancnota pusă în palmă, fie un Sartre

sau un Eminem sau un Vangelis, sau un Larry King, sau

o Shakira, sau un Nostradamus sau Le Pen sau Ataturk

sau Ghandi sau Maria Calas sau Queen sau Gagarin sau

Garbo sau JoanBaez sau Pink Floyd sau The Truks sau

Hruşciov sau Camus sau Bellow sau Borges sau

Ciociolina sau Diana sau Peter, Yoko sau Abdul sau

Freddy sau Maiusea sau Petre, sau Ion sau chiar întreaga

enciclopedie.

Pentru tine au pervertit arta cinematografică. Au

răscolit imaginile de la propaganda împotriva lui Hitler

sau Tito sau Bush sau Blair sau Dudaev sau Putin sau

Mata Hari sau Eminem sau AC/DC sau Osama Bin

Laden sau Sex Pistols sau XXXMovies sau Godzila, la

scufundarea sensului teribilului Titanic a cărui

ecranizare enunţă principiul de ordine al noii lumi care

ar fi, spun unii cu maliţie, acela că super-bogaţii sânt

salvaţi de sub-bogaţi.

Dar super-bogaţii şi-au pierdut misiunea,

clevetesc midinetele aporiilor.

Super-bogaţii sânt arestaţi în corporalitatea

maselor flămânde aşa cum filozoful desuet e arestat de

utopice. Filozoful desuet aşteaptă mulţimile sublunare

ale minelor minierilor care sânt gata, gata să radă

centrul, mărşăluind simbolic cu garoafă la butonieră şi

scrie cu nesaţiu despre fiinţa fragmentată.

Dar cum să fie expirată fiinţa când ea navighează

încă spre Ultimul Sens?


49

Căci am putea descoperi, ridicându-se vălul de pe

ochii noştri, că însăşi Dumnezeu are de construit un sens

anume schimbându-și înfăţişările sub masca

corporalităţii Omului Vălurit.

Iar dacă nu e sens, rămânând să aflăm dacă e sau

nu e, atunci, trebuie să fie manifestarea lui ludică sau

poate a atitudinii lui mustrătoare.

Magdalena HĂRĂBOR

Acolo

Acolo unde e pustiu

sufletul topit

curge pe pământ ca un soare fluid

acolo stă frica de şerpi

nu ajung toţi trandafirii şi crinii să umple spaţiul din

mine

golul

dintre mine şi cuvânt

păcat înmărmurit

nu ajung toţi trandafirii

şi crinii

pe scara timpului

adun cu răbdare binele

puţinul bine

Îşi strigă satisfacţia ţepii…

cutremurată

fericirea răsare din mine

ca o floare din tină

purtată de o chemare

scuturată din vâltoare

deşteaptă-n mine plinul

Întregul

Seninul.

Recompuneri

Mă doare violetul şi roşul

Şi tot ce-nsemni tu

Fiecare clipă are-n carne

Răul făcut

Rănile

Regretele

Mai sunt în urmă oameni

Cărora le sunt datoare

Cu răbdare

Ne-nghite însă tropotul culorilor

Al cailor nechezând sălbatic

Nu mai ştiu încotro sunt

Întreagă aş vrea să rămân

Sunt datoare cu un zâmbet, o floare

Fiecare clipă are-n carnea ei speranţa

Şi doare şi tace

Liniştea din cuvânt

A rămas între noi filă albă, nescrisă

Aşteptând cerneala de viaţă

A mai rămas ceva de spus

Ceva în plus

Pentru a recompune/ salva

Suava imagine

a

Paşilori în doi.

Peste lume

solzi de stea, lumină-n şuviţe

presărându-şi de taină

fiorul

Vocile nopţii-mirese

îşi leapădă-n cadenţe,

vălurile peste

dimineţile răscolite de aroma săruturilor.

Pe genele zării, lacrimi

războaie se sting

Înghiţite sunt

Troienele cavalcade

De-o pace adâncă…

Vacarmul din mine

Încet, încet, se topeşte.

Eram....

atât de frumoşi odată

până am început să vedem ce-i în jur şi-n noi

să ne pierdem prin ierburile-nalte

o mână, un picior

goi rămânând

de ochi,

de aripi,

de trupuri... Am început să uităm frânturi din ce ne-a

legat, mănunchiuri de mângâieri

pictatele săruturi, multele poveşti

copaci mureau câte puţin din înălţimea lor

crescând în noi durerea ţipătului lor

împuţinat şi mut, cerul...


50

neîmpărtăşiţi de albastrul lui

ne trezim, deodată,

săraci de noi,

singuri ,

tăcuţi ...

atât de frumoşi eram...

Prea mult

Prea multă fericire

se miră şi ea...

nu ştii ce să faci

sparge timpanele

asediul ei,

devorarea.

În noapte, tăcut, se scurge

timpul plictisit ...

aşteptarea ca o povară

capitulezi în faţa ei

cucerind spaima ta de nefericire

îţi mistuie visele, dorinţele

singurătatea

îţi dă târcoale

din prea multă fericire

plângi

potolit, până la dizolvarea ei în particule infinitezimale.

Silabisiri ale fericirii

Co-pil, joc, pa-să-re, soa-re

jind de înălţimi, linişti albe

rămân ascunse

În noi

cămări cu fructe dulci mirositoare

raze -

Binecuvântare

rostuirea rosturilor

nu mai credem în ce ni s-a predat era o

lecţie de fericire pe care nu ne-o aducem

bine aminte

sau nu am învăţat-o

a deveni,

cam târziu

sunt ram pentru frunza de ieri

fragedă adiere de mâine

Fericiiiii-rea

Tânjeşte după mine

Viaţă la puterea a doua, întîia apoteoză.

Ecou de veșnicie

Un cântec rupt din pământ

Ai crede că-i plânsul de piatră

Cărări de argint străbătând

Sălăşluieşte sub ape.

Teii

în viers duios

îşi scutură floarea

în cânt violinic şoapta de cer mă-mpresoară

şi soarele încape-ntr-o strună

adăst o secundă mai lungă-n înviforatul lut/ trup

să pot visa liniştit

veşnicia.

***

Azi,ieri, ieri şi azi, scoică a timpului...

nopţi albe,lungi, precum iarna la poluri... văd

primăvara mea, răsărind după dealuri

Aprilie, mai, perpetuee jocuri de-a vacanţa/ şi norii

risipesc în cerneri domoale/ abur de viaţă/ pe căi

nebătute de paşi omeneşti

Gândurile, ca nişte păsări călătoare/ies din soarele

călimară/ vesel, sprinten carusel

Se scurge sunetul mării/ Într-o nouă geometrie.

Singurătăți

În ziua asta tristă / în singurătatea mea e loc/ poate /

pentru un sunet / bătaia unei inimi/

pentru o chemare/ crepusculare, mâinile se agaţă de

gratiile lunii/ imagini disparate mă nasc din nou ca pe o

poveste frumoasă ,fereastră sau cerc / şi mă cuprind de

raze .... floare de aşteptare, /.... silabe de mângâieri /,

binecuvântare / se vor umple nopţile cu şoapte de

lumini / tremurul unei iubiri... /

În ziua asta tristă/ un fior în toate, / dulce- amăruie ,

ploaia cu acordurile ei/ ca nişte ecouri de departe / în

hotarele fiinţei, ritmuri haotice, duioase / tresărind, visez

mai departe poezia.

Conjugarea fericirii

Fericirea se conjugă

Se divide transversal

Simplu joc de-a somnolenţele, de-a trezia

În parametrii normali

Fericirea se conjugă, bolnavă de timp

Pe acelaşi drum pietruit de amintiri

Piramide înălţate prea mult spre cer

e târziu, prea târziu în priviri...

Nopţile se scurg în sângele dimineţilor netrezite

ochiul mare al lumii ne priveşte dintr-un vârf de copac.


51

Nina Elena PLOPEANU

Femeia cu ciorapii roși în genunchi

În după amiaza aceea de sâmbătă, autobuzul 6 a

sosit mai târziu ca de obicei în stația de lângă parc.

Te-am văzut coborând. Trenciul gri-verzui și rochia

neagră lăsau să ți se zărească ciorapii tricotați roși în

genunchii firavi ca de adolescentă, deși erai femeie în

toată firea. Te chema Lena. Numele ca și povestea ta le

aflasem de la bunicile ce-și plimbau nepoții pe aleile

umbrite de platani. Veneai în parc la sfârșitul fiecărei

săptămâni. Când zăreai prichindeii alergând, chipul ți se

lumina ca o narcisă de aprilie. Aduceai în rucsacul pe

care îl purtai în spate daruri pentru cei mici. După ce

primeau mașinuțe și bomboane de ciocolată, băieții și

fetițele acceptau să se joace cu tine de-a prinselea și de-

a vânătorul și porumbeii. Tu întotdeauna erai vânătorul

și te bucurai când reușeai să-i strângi în brațe pe cei

mici, chiar și pentru o clipă. Le simțeai mirosul proaspăt

și le mângâiai obrazul moale care-ți aducea aminte de

celălalt prunc, al tău. Chiar și însoțitoarele copiilor se

obișnuiseră cu tine. Te priveau cu îngăduință și își

șopteau una alteia „A sosit Lena. Împarte dulciuri și

jucării”. În răgazul dintre jocuri priveai cu invidie la

tinerele mame cu doi sau trei copii și îți aminteai

vorbele bunicii „Astea nasc precum iepuroaicele, unu-n

brațe, unu-n mațe, altu-l atârnă de corcoațe”. Cred că nu

ți-ar fi displăcut să fii în locul lor!

Spre seară, după ce copiii își luau la revedere,

rămâneai singură: doar tu cu gândurile tale. Fruntea ți se

încrunta și cocul din vârful capului devenea și mai

argintiu deși, din când în când, te străduiai să-i redai

culoarea naturală. Te îndreptai fără grabă spre colțul din

dreapta al parcului, unde te aștepta un prieten. „Am

sosit”, îi șopteai stejarului cu un cap mai înalt decât

confrații săi. Te așezai lângă tulpina copacului și scoteai

ce mai aveai în rucsac: căciulițe și cămășuțe albe, roz, și

albastre. Privirile ți se rătăceau printre crengi spre vârful

„împăratului”, așa cum îți plăcea să-i spui stejarului sub

ramurile căruia te rugai până adormeai. Când noaptea se

pregătea să facă trecerea spre ziua următoare, sirenele

mașinilor din parcarea învecinată cu parcul începeau să

urle ca nebunele despletite din ospiciul în care, cândva,

ai fost dusă și tu. Luna roșie, mare cât cupola unei

biserici, se răsfăța pe cele două nave laterale ce

cuprindeau întregul parc. În mijloc, vedeai cum farurile

aprinse transformau stejarul într-un policandru. Te

așezai în genunchi și pe coate și în sunet de orgă

neacordată porneai în călătoria din jurul zidurilor

aprinse. Ai fi vrut ca atunci când osteneai să poți să-ți

rezemi capul de ceva, dar fierbințeala din jur te obliga

să mergi mai departe împreună cu mulțimile pestrițe

care ți se alăturaseră. „Rugăciunile devin mai puternice,

însutit, chiar înmiit, dacă sunt rostite în cor”, îți răsuna

în urechi glasul călugărului întâlnit la clinica de

psihiatrie. Nu te ridicai până când nu ocoleai locașul de

foc de trei ori, nevoință care dura până în zori. „Dacă nu

pot să ajung acolo unde mi-a fost scris canonul, atunci

am să fac asta aici”, îți spuneai îmbărbătată de cuvintele

călugărului chel și fără barbă: „poți să te rogi și lângă un

mărăcine și dacă o faci din suflet, dorința ți se va

îndeplini”. În a șasea săptămână de rugăciune ți-ai privit

genunchii zdreliți și plini de sânge. Nu simțeai nici un

fel de durere. Încrezătoare, ai întins brațele către

pântecul ”împăratului”. Mâinile tale s-au împreunat cu

palmele aspre ale stejarului. Țipătul ascuțit al cucuvelei

ți-a întrerupt gestul.

”Ia-l, este al tău. Ți-l dăruiesc”, a murmurat

călugărul de pe jilțul din vârful stejarului, întinzându-ți

pruncul îmbrăcat în haine din lemn.

***

S-au veştejit eroii printre glastre, iar vorba lor prin sfere-i prinsă-n game. Acum, doar eu mai plimb o dâră de curaj, dar nu-i al meu, ci-al fetei din miraj, ce se întinde plastică în rame cum se prelinge sunetul din astre. Am mers silit spre groapa ce li-i pat, am cântărit în fals, cuvinte strecurate; aceasta de li-i dat, eu mă ascund în mine, ca stupul ce se-ascunde de albine, și paşii dizolvați în urmele furate. Dar hai, din nou să credem în eroi, iar vorba noastră despre împrumuturi, să o hrănim cu înălţate scuturi, ce or să pară ziduri de cetate. Din ei să creştem numeroase Troi, cu mâini care cerşesc, din nou Antichitate!

…Pe voi, eroilor de humă, uscată doar la soare, chiar dacă iar mă doare, în mine vă-nfrăţesc.

Petrache PLOPEANU


52

Cărți prezentate de:

Valentin POPA

Lumile dispărute ale Cameliei Iuliana

Radu

Cu un debut editorial întârziat din cine știe care

motive (Floare mică, Editura Etiquette, 2009), Camelia

Iuliana Radu (născută în 1959 la Slatina, dar cu o

copilărie, adolescență și o tinerețe petrecute la Brăila,

până în 1990, și de atunci, ploieșteancă) revine în 2016

pe piața de carte cu un volum surprinzător –

Desaparecida – Editura Tracus Arte, în care ni se

prezintă ca o poetă ce impresionează prin prospețimea

expresiei lirice. De remarcat este și faptul că între anul

debutului și cel al tipăririi Desaparecidei poeta a

publicat circa zece volume, din care numai în 2015 –

cinci. Un adevărat desant editorial, oarecum neobișnuit

în practicile de marketing ale poeților.

Poemele din Desaparecida sunt precedate de un

avertisment, intitulat Străina, în care ne mărturisește

cum a ajuns să se servească de Lisabona și de cultura

portugheză ca de un pretext pentru inspirația lirică.

Totul s-a datorat unui eveniment cultural - un festival de

poezie de la Sighet (noiembrie, 2013), în care unul

dintre poeți (Lucian Vasilescu) s-a auzit povestind cuiva

despre Lisabona - dar și unul cosmic (sau mai degrabă

meteorologic) când soarele a dispărut de pe cer timp de

33 de zile, ceea ce i-a transmis poetei frisonul lumilor

dispărute. Cuvântul care dă titlul cărții – Desaparecida

– înseamnă în limba portugheză „Dispăruta”. Volumul

transmite cititorului emoțiile îndurate de poetă în spațiul

imaginar al unei Lisabone care nu se arăta (Lisboa-

Desaparecida) ca oraș modern, ci ca unul cu străzi

înguste, rămase ca mărturii ale unei epoci dispărute.

Cartea este de fapt un poem imens, compus din circa 80

de micropoeme, câte unul pe pagină, ca un imn închinat

unui oraș de pe vremuri, privit, simțit, admirat de pe

holul unui hotel, prin ușa de la intrare care se deschide

din când în când, lăsând să pătrundă imagini, ecouri,

emoții ale unei ființe misterioase care este orașul

„dispărut”, dar și ca un imn dedicat unei întâlniri literare

care a lăsat urme durabile în conștiința poetei: „Mă

întrebam însingurată / lângă bărbații copleșiți de poveste

/ de unde venise în holul vechi / ca un nor seductiv /

senzația stranie // culorile scurse de pe fațadele înalte /

păreau a-și sorbi unele altora respirația / într-o stradă

îngustă ca un spațiu echivoc / dintre doi obraji străini

atrași subit electrizați / când tramvaiul galben trece și

umple golul senzitiv cu o ispită” (p. 15).

În universul acesta „electrizat”, „confuz”,

străina, care este poeta, rătăcită printre participanții la

acel festival, receptează imagini senzoriale stranii, aude

sufletele cum „țes imagini” și frunzele îngălbenite cum

murmură. Toate experiențele senzoriale de acest tip se

produc pe holul acelui hotel, cu ușile de la intrare uneori

larg deschise, prin care orașul misterios din imaginația

excitată de relatările acelui poet se exprimă,dorind parcă

să demonstreze că „Lisboadesaparecida”, trăiește și deci

nu trebuie trecut în lista „lumilor dispărute”.

Atmosfera se completează cu imaginea unor

bărbați-fantomă („bărbații de cenușă”) care parcă

plutesc prin spațiul acesta vrăjit și uneori se aruncă

„direct în brațele femeilor / ieșite pe balcoane” (p. 23)

Uneori bărbații invocați sunt îmbrăcați în negru și apar

ca niște „găuri misterioase”. Obsesia străzilor tot mai

strâmte, a unei Lisabone dispărute, văzută însă sau, mai

degrabă, imaginată din holul acelui hotel de la Sighet,

Corona, se amplifică pe măsură ce se avansează către

mijlocul volumului. Dar poemul dezvăluie, cu o ușoară

unduire epică, fiecare episod al acelui festival de poezie

germinând și desenând într-o atmosferă ca de abur

coagulări de emoție lirică. „Desaparecida s-a spart / au

ieșit fire de melancolie / pui crescuți în locuri străine /

cu instincte străine / iar noi le spuneam atracții / deși / la

masă / alături de alții/ vorbeam despre poezie” (p. 36)

Autoarea nu uită nici episoadele erotice care se

conturează uneori la aceste întâlniri între poeți.

„…vorbeam și ne îmbrânceam pe dinăuntru / așa cum

trupurile caută să spargă pielea și să alunece / sorbitor /

în aceeași carne dureroasă / ne-am rupt tăcerea și mai

ales nerăbdarea / ne-am împins unul în altul până am

simțit istovirea / și armistițiul” (p. 32) Nici detaliile

minore și prozaice, precum o convorbire la telefon, a

unuia dintre participanți, nu sunt ratate când ele pot

servi cristalizării unei emoții: „Lucian poetul povestitor

/ plecase în piața din Sighet / el credea că vrea să

cumpere ceva / pierzându-se pe străzi / apoi a vorbit la


53

telefon / într-un târziu nu s-a mai recunoscut din

mulțimea / poeților / în care se scufundase cu bună

știință / pândind momentul ieșirii în larg / în adânc //

LisboaDesaparecida nu mai era a lui ” (p. 42).

Obsesia orașului dispărut o însoțește pe poetă și

după spargerea festivalului și despărțirea de poetul care

i-o provocase, sau de poetul cu care petrecuse mai multe

clipe de intimitate, ce fusese târât prin trenuri murdare

de bărbații cenușii, când „doar LiosboaDesaparecida” îi

„ascundea trupul autentic / sub altă lumină /

nemărturisită” / dar el nu știa, ci numai poeta. (p. 61)

Intenția autoarei de se servi, ca pretext de

inspirație poetică, de un festival de poezie i-a reușit în

întregime. Atmosfera generată cu mijloacele poetice

dintre cele mai moderne reușește să acapareze interesul

cititorului de poezie prin elementele de mister, prin

decorul post-romantic întreținut de ușa deschisă a

holului unui hotel, de tramvaiul galben care marchează

ca un metronom scurgerea timpului, de mișcările stranii

a două categorii de bărbați (cei îmbrăcați în negru și cei

de cenușă), prin referirile obsesive la orașul dispărut

(„LisboaDesaparecida”) și la străduțele înguste,

medievale, ireale parcă, prin obsesia erotică ce pulsează

în mintea autoarei, prin frecventele invocări ale

elementelor de banalitate ce vor inunda din nou

existența poetei după încetarea experimentului liric la

care participa. Ca mijloace stilistice, nu vom întâlni prea

mult nici metafora și nici comparația lămuritoare, ci

doar pe cea provocatoare ( „vei trece dintr-o încăpere a

zilei în alta / ca un budist dintr-o mantră în alta” – p.

64); vom întâlni, în schimb, asocierile surprinzătoare

între evenimente și epitetul șocant, ca în scenariile

onirice. Un suprarealism discret plutește în majoritatea

poemelor acestui volum: „nemulțumirea abătea suficient

atenția / cât să nu mai vedem corpul care se strânge / își

întărea țepii de apărare / și totul devenea război / ură și

zid // dincolo / în alcovul minciunilor rodea încet un

miez / nautic și fără sens imediat / își întindea aripile de

unt și ne stropea oasele” (p. 65)

Camelia Iuliana Radu se dovedește prin acest

volum din 2016 o poetă pe deplin formată, cu o voce

lirică inconfundabilă (ceea ce este esențial pentru

valoarea unui autor), cu un admirabil curaj al

experimentului literar. Tema dispariției lumilor, odată

cu trecerea timpului, își găseșteîn această autoare un

reprezentant de primă marcă.

Petre ISACHI

*„Calcanul de Aur” - Sub umbrela poeticii

americane

Nu întâmplător, pe coperta I a cărţii, poetul

„până-n unghii”, Theodor George Calcan, adaugă un

simbol reprezentaţional – o statuetă a şarpelui Glykon,

din secolul al II – lea d. H., descoperită pe acelaşi

teritoriu unde a fost exilat Ovidius, Tomis, capitala

Pontului Euxin, şi expusă la Muzeul de Istorie Naţională

şi Arheologie din Constanţa – tocmai pentru a arunca/

ascunde cheia de lectură în controversata mitologie

romană, înmânând-o chiar legendarului şarpe-zeu, dacă

ar fi să ne luăm după Lucian din Samosata. Dar la ce

bun o cheie de lectură, dacă înăuntru/ înlăuntru (citeşte

în spaţiul şi timpul poemului) va fi un înăuntru şi acolo

un alt înăuntru, la infinit? Răzbim noi cumva la lumină!

Mă resemnez eu să spun, asemenea lui Iona din tragedia

cu acelaşi nume de Marin Sorescu! Dar ce altceva îşi

poate dori un poet, copilul unei eternităţi capricioase,

fascinat de semantica generativă şi de poetica

ilocuţionară, decât să-l pedepsească pe fratele său,

cititorul, oferindu-i cu generozitate oglinda propriului

spirit?

Cititorul va fi înţeles, deja, că Theodor George

Calcan procedează asemenea reginei Olimpia, care – se

zice – i-ar fi povestit fiului, vestitului Alexandru

Macedon, că tatăl său nu ar fi fost regele Filip, ci însuşi

Zeus-Amon! Legenda explică comportamentul ulterior

al cuceritorului! La braţ cu Glykon, într-un an de graţie,

„anul şarpelui”, poetul îşi propune - şi reuşeşte – să taie

nodul gordian (al mediocrităţii!) din spaţiul estetic al

liricii autohtone, uzitând de teoria actelor de vorbire a

lui J. L. Austin: actele locuţionare (a spune/ scrie ceea

ce se spune, conform sistemului fonologic, gramatical -

morfo-sintactic -, semantic şi pragmatic al limbii

române); actele ilocuţionare (actul de a enunţa/ a aserta

este sublimat în conformitate cu nişte modalităţi

prescrise în codul lingvistic, în interiorul unui cadru de

convenţii şi circumstanţe: de a face o concesie, de a

pune o întrebare, de a insinua o mirare, ordin, doctrină,

religie, revoltă, nelinişte, melancolie, frică etc.); actele

perlocuţionare: includ consecinţele enunţurilor, dar

emitentul nu are decât un control limitat asupra lor. Voi

exemplifica cu unul din titlurile poemelor lui T. G.

Calcan. Am deschis cartea la întâmplare. Actul

locuţionar: „Sufletul merge pe jos şi supranaturalul

călare”; Actul ilocuţionar: Sufletul este imanent, divinul

deasupra; Actul perlocuţionar: Nu putem cunoaşte nici

propriul suflet deşi merge „pe jos”, cu atât mai puţin

supranaturalul ce merge „călare”; altfel spus: totul ne

este permis şi-n acelaşi timp, totul ne este interzis!

Rugându-vă să observaţi că titlurile discursurilor lirice


54

sunt adevărate poeme într-un vers, ce pot concura cu

cele ale lui Ion Pillat: Noe se îmbată respirând ozon

dintr-un nor, Alerg retorica între doi copii nenăscuţi,

Un gând adânc de pribeag traversează cenuşa sticlei,

Meduza îşi leapădă visul şi Cristoph Carrol o

fotografiază, Vântul cu ochii închişi, aude cum cerul

îngust ne cutreieră trupul, Sclipeşte ceva şi nu ştiu

dacă e aşchia osului tău, Pe stinsa mea vedere zarea

zorilor stă gata gata să cadă etc., voi juca, cu

permisiunea D-voastră, mai departe, rolul „cititorului

nebun”, interogativ, dubitativ, cucerit „de pendulul lui

Albert Camus” şi de tot imprevizibilul lumii. Adică

reiterând „drumul lui Stephen Dedalus”!

Voi remarca că pentru a rămâne „rege al

nemărginirii” , Theodor C. o curtează şi pe zeiţa Athena,

se ştie, iubitoare a ştiinţelor, care continuă să ţină în

mână şi la pieptu-i, şarpele din care s-au născut

Dionysos, Satana şi – după unele mituri – împăraţii

Lumii. Deja, poetul trăitor mulţi ani în oraşul Tg. Neamţ

– topos poetic mitizat şi eternizat artistic de Ion Creangă

– m-a cucerit (fără arta seducţiei nici un poet nu

supravieţuieşte!) mergând de mână cu Athena şi

poetizându-i sapienţialitatea mitică, cu aroganţa şi

libertatea americanului Bob Dylan. Prin volumul Anul

şarpelui Glycon, - în opinia noastră - poetul T. G. C.

intuieşte necesitatea unei schimbări de paradigmă în

poezia viitorului, după o nouă poetică „transgresivă,

iluminatoare, revivificatoare”, cum spunea undeva,

Simona Popescu. Scriitorul propune în esenţă, o

schimbare a imaginarului, respectând funcţia fabulatorie

originară a poeziei, pe care o conjugă intertextual cu

semne şi simboluri livreşti, ce selectează din start

cititorii. Este modul original al poetului de a vâna

„iepurele postmodernist”, de a transfigura procesul

devorării lucrurilor de către semne şi de a actualiza

poetic bovarismul adevărului.

Dar nu doar Glykon şi Athena sunt coautorii

acestei cărţi atipice, în care poezia este simultan retorică

barocă „între doi copii nenăscuţi”, este mimetică,

dramatică, autonomă, este simbolism reprezentaţional,

dar şi discursiv, este joc secund sublim, tragic, absurd

etc., totul într-o libertate „ca un plagiat” (v. „Plagiat de

libertate”), ci şi de Borges, Joyce, Umberto Eco, Sabato,

Beethoven, Socrate, Damasio Alonso, Eminescu,

Cioran, Eliade, Rilke, Byron, Voiculescu Eliot, Poe,

Ungaretti, dar şi Euridice, Clitemnestra, Ofelia, Daphne,

Chagall, Ezra Pound, Faust, Ceasornicarul din

Strasbourg, Noe, J. P. Sartre, Calipso, desigur,

frumoasă, Van Gogh, Apollo, Virgiliu, Heidegger, Da

Vinci, Rembrant, Pascal, Nietzsche, Pitagora,

Bruchenthal, Cezanne, falsul Mefisto, Dedalus, Oedip,

Roger Caillois, Husserl, Wagner, Racine, Tristan,

Parsifal, Adam Puslojiic, Giovanni Papini, Hamlet,

Dali, Silvia Plath, Albert Camus, Shakespeare etc. Cu

siguranţă că am uitat să notez tot atâtea „semne” şi

simboluri ce confirmă (im)perfecta neantizare a unei

lumi în care culorile rămân totuşi neschimbate (v.

Culorile lumii rămân neschimbate). Cititorul de elită

poate fi mulţumit. Poemele „imperfecte” ale poetului

ieşean, stabilit de câţiva ani la Bacău, nu dau semne că

ar repeta descoperirile predecesorilor şi ar shakespeariza

cu rataţii…

Mi se pare important să vă spun că tot ce am

scris eu până acum despre enciclopedismul simbolico-

poetic al „calcanului de aur” Theodor George C.,

Calistrat Costin, un alt poet băcăuan obsedat de

fenomenul neantizării şi cucerit pe viaţă de ironia

socratică, a concentrat în sintagma: „un livresc de tip

superior”. Aşa-mi trebuie, dacă nu m-am născut poet.

M-aş fi putut face, dar nu m-au lăsat Eminescu,

Arghezi, Blaga etc. Acesta este primul rol al

predecesorilor geniali: să oprească invazia impostorilor,

astăzi marii cuceritori, prin reţelele de socializare, ai

literaturii! Iată însă cum ne implică amicul lui Glykon şi

al Athenei, contaminat de cel ce ne-a lăsat moştenire 11

elegii, Noduri şi semne, Necuvintele etc., dar după ce

şi-a construit un zid mitic, nou, menit să-i apere poezia -

un fel de amantă a lui Ezra Pound, desigur, infidelă, de

vreme - trece/ vine - ce ne recomandă tiranic: „ Zidul

cel nou construit/ Are nevoie de un cap pe măsură/

Aşadar, tu, Cititorule, / Retează-ţi repede capul/ Sau

răneşte-ţi-l numai/ Cu versul ori cu poemul/ Pe care

tocmai l-am scris” (v. Domiciliul Caro).

Este momentul să amintim că în „surzenia” lor

beethoveniană şi neliniştea wagneriană, în care coexistă

„un viscol de corespondenţe” barbiene, poemele atipice,

spuneam imperfecte, din vol. Anul şarpelui Glykon,

aduc un „Elogiu cititorului nebun” ce „s-a ajuns pe

sine/ Şi-n treisprezece chipuri diferite/ Poate privi înspre

pasărea/ Ce ciripeşte pe sârmă”. Desigur, un „nebun”

independent, necontaminat de „iluziile colective”, gata

să trudească eminescian, „pe câmpiile firii”.

Parafrazându-l pe Arhimede, am putea spune de dragul

spusului, daţi-mi un „nebun” în/ de sprijin şi voi

schimba omul! Nu aceasta îşi propune însă autorul,

atunci când ne vorbeşte „despre imperfecta neantizare”

şi despre fascinaţia drumului începutului continuu, ci să

ne determine să ne pătrundem de farmecul sfânt şi unic

al poeziei din existenţa, „fiesta şi forţa petelor Albe”,

care-i particularizează lirismul şi retorica barocă, voit

ermetică, gnomică.

Un lirism-fluviu ce are energia sublimă a

Dunării la Cazane şi măreţia fluviului Volga la vărsarea

prin cele nouă braţe, în Marea Caspică, stare poetică

postmodernă ce confirmă competenţa comunicativă a

Eului poetic, contaminată de poetica americană şi de

arta „conservării sensului” – am folosit sintagma lui

Noam Chomsky şi a discipolilor săi – două calităţi în

afara căruia un scriitor nu există. Autorul, un slujitor

credincios, aş spune borgesian, al Bibliopolisului,

pleacă de la convingerea că structurile de suprafaţă ale

discursului poetic sunt produsul conservării sensului, al

operaţiilor transformaţionale aplicate de emiţător,

asupra structurilor de adâncime fundamentale. Regulile


55

transformaţionale sintactico-morfologice şi fonologice

reconfigurează structura de adâncime, într-un enunţ

aparent accesibil al limbii. La orice poem v-aţi opri, veţi

remarca transformarea reflexivă a demersului poetic şi

raţiunea oricărui cuvânt de „a fi o rană deschisă”, deşi,

pretinde machiavelic scriitorul, „poemele sunt mute şi

banale”!? Doar „mut tălmăceşti toate semnele”, susţinea

Blaga.

Configuraţia structurii de adâncime prin

conservarea sensului – semantica generativă – menţine

în atenţia lectorului, lirismul-fluviu, subteran al

volumului, dar şi culorile neschimbate ale Lumii, încât

„Daphne poată să sară peste abis”, prin posibilitatea

producerii unui număr infinit de sensuri. Astfel,

poemele „ce se scriu singure” şi se pretind autonome

(exemplific la întâmplare: Aglutinăm cuvintele, sau

poate, Drumul secret; Peste vârfuri de brazi argintii,

zgomot de paşi de licornă; Pendulul lui Albert

Camus; Drumul lui Stephen Dedalus; Vreau să

aprind în ochii tăi câteva stele de carne; Oasele

noastre simfonice cad etc.) se integrează lirismului-

fluviu, inefabil, al Textului ce dă acest titlu mitic,

deschis, ambiguu, interogativ, criptic - Anul şarpelui

Glykon. Lucidul poet ce scrie „cu marea/ Şi cu

pietricelele ei multicolore” este conştient de pierderea

sensului poeziei biciuite „de Pitagora” (v. Pitegora

biciue des poezia), mai ales că totdeauna se va găsi şi

grăbi cineva să-l transfigureze pe „Z” de la Zero, după

principiile semanticii generative şi ale poeticii

ilocuţionare!

Echilibrată, livrescă şi neostentativă mi se pare

centrarea autorului asupra Textului-în-sine împreună cu

referinţa, adevărul şi sensul acestuia – aspecte

locuţionare – ,dar şi asupra efectelor acestuia – aspecte

perlocuţionare. Astfel, Textul „Calcanului de aur”

(citeşte: Theodor George Calcan) pare un discurs

abstras din „sensul zilei de mâine”, fără o forţă

ilocuţionară tiranică, încât toate semnele, simbolurile,

ideile, metaforele rămân cantonate, devin puncte „de

intrare” în oricare dintre poemele volumului. Pentru că

nu am oferit cititorului, un poem care să ilustreze stilul

baroc, inconfundabil şi inimitabil al lui George, mă voi

opri unde s-a deschis cartea, la p. 195: „Ce mă apropie

de femeia/ Cu voaletă de culoare mov/ Dincolo de

cearceaful galben şi jilav/ E tocmai sentimentul acesta/

Că pot trece cumva/ Cu capul prin zid/ Dincolo de

peretele alb/ Şi de cercul acela de cretă/ Desenat

sidefiu/ De o mână hieratică şi tremurătoare/ Un punct

geometric devine,/ Poate deveni/ Oricând şi oricum/ Un

punct de intrare/ Sau mai precis trambulina/ Pentru

saltul mortal/ În trandafiriul neant./ Scrisori de

dragoste, fragmente/ De jurnal poate neterminat,/

filmuleţe de prezentare,/ Scurte reclame televizate,/

Înregistrări audio,/ Recomandări de lectură,/ Cărţi de

plastic şi de hârtie/ Copii lăsaţi singuri şi iubiţi inegal/

Şi fără spaimă, fără angoasă şi fără ruşine/ Brusca

apropiere de lumină/ Şansa unui tablou retuşat în

rogvaiv/ De mai multe ori/ În mai multe etape

pointilist./ Simt cum se stinge timpul în mine/ Marea se

zbuciumă şi se loveşte/ De ţărm/ Şi visele mele

transparente şi movulii/ Fac la fel/ Caii, poeţii şi

frumuseţea strălucitoare a lunii,/ Sunt învinse aparent

de roboţi,/ De tehnica şi de viteza/ De execuţie/ În

prezenţa tăcerii trecutul se concentrează/ Devine o

piatră gelatinoasă/ Cumva transparentă/ Vulturul se

avântă nesigur în spaţiu/ Gestul extravagant/ Şi sensul

umbros şi obscur/ Îşi dau mâna şi se amână/ Unul pe

celălalt în derivă/ Între salon şi ţărână/ Şestov şi

Mefisto/ Se-ntind amar şi ironic/ Fiecare cu câte o

seceră ridicată în pumn/ Da, în limba germană/ După

câte cunosc/ Moartea poate să-şi schimbe/ Mult mai

uşor sensul şi sexul/ Altfel spus, genul/ Înveşmântată în

giulgiu albastru/ Îngroapă vestigii/ Semne şi sepii uşor

vineţii, dar/ Ochii şi fluturii rămân cantonaţi/ Undeva…

într-o altă poveste.” (Despre Cezanne şi falsul

Mefisto)

Lirismul-fluviu reflexiv al vol. atipic, Anul

şarpelui Glykon curge subteran din poem în poem,

întotdeauna „într-o altă poveste”. Povestea ispitei care

fecundează Lumea. Poate şi de aici voluptatea

indeterminării şi jocul de-a incertul care fac farmecul

inefabil al retoricii lui Theodor George Calcan, poetul

„mult mai nebun ca nebunii”, o retorică ce i-a fost

dictată, probabil, la urechea stângă, de „Amanta lui

Ezra Pound”. Amantele – se ştie - sunt născute ca să ne

înveţe arta trădării. Desigur, acelaşi Pound care credea

utopic, că „nici o corabie nu-şi poate scufunda geniul”.

Cu excepţia corabiei numită România!

* Theodor George Calcan, ANUL ŞARPELUI

GLYKON, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015


56

Tudor CICU

Acolo unde se dialoghează cu zeii… își

pierde urma inorogul

Cu noul său volum de poezie (Își pierde urma

inorogul… -166 pag. - apărută la Ed. Ex Ponto, 2016),

Ion Roşioru, poetul care și-a făurit o manta lirică

personală prin forța debordant-halucinantă a

imaginației, revine la genul consacrat (elidele) prin

volumul de versuri Mir(easmă) de nard. Spuneam

atunci că mai întâlnisem această specie literară în poezie

la Macedonski şi Esenin, în poeziile lor de dragoste,

poezii alcătuite prin împerecherea a două versuri rimate.

De această dată poetul Ion Roșioru ne stârnește, prin

cople (gen nou, de origine andaluză) și elide, emoţia

revederii continue cu ecoul vastelor câmpii dobrogene şi

freamătul pădurilor din munţii Buzăului (locurile natale)

și, totodată, îi readuc şi cititorului îndrăgostit de poezie,

imaginile unor tinereţi ce nu pot fi uitate. Gândul poetic,

boltit pe un cer numai şi numai al poetului, este plin de

semne şi tâlcuri. Iar cititorului toate astea nu i se vor

mai părea doar intenţia poetului de a locui poetic într-un

spaţiu numai şi numai al lui. Mesajul poetic răzbate din

fiecare vers care îți oferă și ție, în ipostaza de cititor,

libertatea de a te plimba la nesfârșit într-un templu

poetic aparte. Împerecherea a două versuri cu

semnificaţii diferite, dar conturând împreună o vitalitate

a imaginii dorite, iată o necrezută asociere a lor, a

potenţării unui sens anume. Fiindcă în contact cu fiinţa

suprapersonală a speciei nu imaginile convertite în idei

îl legitimează în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia

de a prezenta oikumenicos (în sens de universal)

spiritul, fiinţa poetică: „De trei ori s-a dus zăpada și de

patru ori a nins:/ Arde becul la intrarea casei cu stăpânul

stins!/ Curtea-i tot mai fără leațuri și garaju-i devastat:/

Insu-a fost de primărie fără datină-ngropat!/ O

buleandră putrezește în fereastra fără geam:/ Unii spun

că noaptea-n casă fac nălucile bairam!/ Niște țigle stau

să cadă și s-a rupt un căprior:/ Nu-i exclus ca după

moarte prin spărtură să cobor!” (Niște țigle stau să

cadă...).

Ceea ce-l apropie de marii săi înaintași (în

accepţiunea noastră) este: atmosfera, misterul, căutările

ideatice (aproape aforistice), scormonelile lingvistice,

taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut.

Natura maladiv-pesimistă a poeziei din cople și elide, cu

suflu devastator pentru accentul liric al poeziei, macină

fiinţa poetului capabilă de un „optimism” interior-

ascuns, însă pornit să înfrunte această imagine dezolantă

a unei perspective de „anotimpuri târzii”.

Respectul faţă de limba română, ca atare, este

dominant şi frapează prin acurateţe. E o încântare să-i

citeşti volumul şi să constaţi diversitatea temelor

atacate. Să exemplificăm (prin titlurile şi conţinutul

celor 10 cople cu varațiuni și 220 de elide) câteva: 1).

Rătăcirile nostalgice într-o lume a iubirii și în afara ei

(vezi: C-un ban de vamă…; Trilul sturzilor din târg;

Din păcate-i fără leac; Tu ești soră cu norocul; Oare

unde-s, Doamne, anii; Tu întețești povestea mea; Un

pustiu fantastic: eu; Încerc zadarnic să exist; M-a

înghițit nezarea lumii etc.) 2). Evocarea satului natal și

a trecutului îndepărtat, a unui trecut intersectat cu lumea

basmului şi amintirilor mirifice (M-am întors la țară,

coplă cu varațiuni); Celestul mit a năpădit-o; Spre și

dinspre moară; Ci ieșind să nu-l mai strig;

Amintirile de mâine; Am fost termite amândoi; Albă

altădată, casa… ; Un toiag de ceară pură; De ce

vremea ta rămâne?; Au murit de ger și ei… etc.). 3).

Cântecul îndepărtat al tinereţii, readus privirii, ca-n

oglindă, printre imaginile voit hiperbolizate (În lotca

lunii noi; L-am strigat în cer să-l pasc; Niște țigle

stau să cadă…; La un lat de fluviu roșu etc...). 4).

Tărâmul celor care nu cuvântă. Cu trecătoarele figuri ale

satului: Drușca Alambrușca, coplă cu varațiuni; De

trei zile; Gardul lelei Magdalena; S-a născut să

moară crin; Umbrei morarului îi ducem etc...) 5).

Tema morţii, în cele mai diverse ipostaze (Soarta-i

soartă, zaru-i zar, coplă cu varațiuni; Voi muri

definitiv; Cineva din soarta noastră; N-o să am aici

pe nimeni; Mă chemase astăzi moartea etc...) Și unde

„moartea noastră cea de toate zilele” nu-i, în fond, decât

o călătorie ludică ca o mişcare permanentă spre ceva în

care nu se întâmplă nimic în afara acestei deplasări

ludice. Poate, doar o pândă, o pândă continuă, încordată,

răbdătoare, până într-o zi când Moartea ne va arăta un

căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă. 6). Lumea

dezamăgirilor, a spaimelor şi părerilor de rău (Drept

care mă bate gândul; C-un ban de vamă; Cândva

eram al tuturor; În zadar te-am așteptat etc.). Chiar

şi umilinţele, necazurile, durerile, nenorocirile, bucuriile

şi speranţele, toate acestea i-au fost date ca „material”

pentru arta lui poetică, pentru a-şi cânta dragostea şi

alina suferinţele, neîmplinirile. 7). Lumea lecturilor și a

personajelor cu care încearcă să se identifice (De ce?;

În vis te strâng la piept; Rămân ca Lică Sămădăul

etc.

Elidele lui Ion Roşioru, cu aplecare spre poezia de

dragoste, excelează, în retragere interiorizată, printr-o

notă dominant nostalgică plină de regrete: „Perechi,

îndrăgostiții lumii mă vor pustiu de parcul lor/ Ești tot

mai toamnă viitoare. Sunt tot mai ultimul cocor”. Sau:

„N-a fost să fie: drumul nostru s-a frânt în clopotul de

apă/ Exact în clipa când destinul în soartă se forța

să-ncapă”. Şi toatea acestea pentru că: „Fantomele

înfierbântate golesc ulcior după ulcior:/ Dau recitaluri

de elide și-ncep să fiu în ochii lor”.

Într-un anotimp al regretelor târzii, în care undele

„fondului de trăiri afective şi ideatice” împinse până la

limita constructivismului pe acea presiune osmotică de

convieţuire între concret şi abstract, varațiunile din

cople adăpostesc în spatele unei rostuiri simpliste, un


57

neprevăzut al rostirii: „M-am întors la țară. Casa n-are

geam./ Morții își arogă viața ce-o mai am!// M-am întors

la țară. Caut coasa-n beci./ Îmi surâd doar paingi și

butoaie seci!...// M-am întors la țară. Tata e pământ./

Peste el își cerne floarea teiul sfânt!/…/ M-am întors la

țară. Țara-i cimitir./ Ca o vulpe vântul schiaună-n

ceair!/…/ M-am întors la țară. Râde greu blestem./ De-o

să mor temeinic e de cât te chem!/…/ M-am întors la

țară. Nu mai sunt fântâni./ Cine să mai spună pilde din

bătrâni?/…/ M-am întors la țară. Ceru-aici e corb./ Vino

cât cu ochii pot să te mai sorb! (M-am întors la țară,

coplă cu varațiuni).

Sau (dinspre concretul lumii imediate spre poveste)

să mai redăm și aceste versuri dintr-o altă coplă în care

simți cum sufletul poetului îşi înalţă agonia spre acele

întinderi învinse de elementele obsesive ale

nevinovatelor întrebări adolescentine: „Mă iubește? Nu

mă iubește? Și dacă NU! Ce mai înseamnă viața

noastră?” Cităm: „Pastorul avea o fată cu descântec în

cuvânt:/ N-am crezut că fără dânsa o să fiu ca frunza-n

vânt!/…/ Pastorul avea o fată și-o avea numai pe ea:/

Ignoram c-avea să-mi facă prăbușirea și mai grea!”

(Pastorul avea o fată, coplă cu varațiuni ).

Drumul dinspre poezie spre cititor („Mă străduiesc să

storc poeme de foc din cel dintâi Cuvânt!”) trece atât de

aproape de suflarea Creatorului. Poetul cu flaşneta

sufletului e mereu gata să-ţi destăinuie fericirea acestor

„trecători” din viaţa sa. Până când „un alt poet va scrie

pe dig și va visa/ Că-n lotca lunii intră ondina-n viața

sa”, vă îndemn să-i citiți cartea de poezie. El se află,

deja, pe înălțimile unde se dialoghează cu zeii.

*** Să iubești, să visezi, să speri…

Scris ca o parabolă a celei care nu-și pierde

speranța, romanul autoarei Diana Dobrița Bîlea

„Îngerul Linei” (apărut în 2016 la Editura EX

PONTO), descrie detaliat parcursul unei copile „răpite/

fugite/ rătăcite” (printr-o întâmplare a sorții) din satul

natal aflat undeva pe la Dunăre, la nouă ani, în

București, printre copiii sărmani ai străzii din lumea

canalelor subterane. Un bun prilej de a face rechizitoriul

lumii „normale” care proclamă umanismul, la suprafață,

dar promovează, conștient sau nu, în profunzime, opusul

acesteia. De remarcat sunt observațiile atente asupra

fiecărui mediu social în care îi cade pradă personajul-

copilă, scoțând în evidență că pe tot parcursul unei vieți

de umilință în care e lovită, rănită, abuzată de bărbați și

de femei... ,omul nu trebuie să-și piardă speranța câtă

vreme mai are puterea de a iubi și visa. Cu „Îngerul

Linei” (253 pag.), Diana Dobrița Bîlea readuce romanul

pe linia picanteriei şi senzaţionalului începute în

literatura feminină cu Hortensia Papadat Bengescu şi

continuată cu Sanda Movilă, aceasta din urmă evoluând

tema pe temeiul unei drame a inadecvării personajelor la

pulsul vremurilor şi trăirilor sufleteşti. Ca şi în cazul

celor două scriitoare, Diana Dobrița Bîlea îşi alege

personajul romanului din rândul celor cărora le lipseşte

forţa de a-şi depăşi statutul existenţial (Angelina e doar

un copil de nouă ani, neștiutor), din rândul celor care

visează frumos şi caută norocul la prima răspântie din

viaţă. Dar, din nefericire (în cazul multora), visurile

acestor personaje nu sunt decât nişte inutile încercări de

a-şi căuta fericirea, pentru că soarta le transformă

repede în victime şi orice zbatere de a scăpa din sfera de

acţiune a unui mecanism social atât de complex şi

pervers este sortită eşecului. Părăsind lumea de la

suprafață, cu oameni simpli și dramele lor, autoarea își

conduce eroina prin lumea canalelor și tenebrelor,

printre alți oameni simpli care, deşi trăiesc în vertijul

unei societăţi care i-a abandonat undeva la periferie,

iată-i în câmpul nostru vizual graţie talentului

scriitoarei, cu acea forţă epică şi halucinatorie a faptelor

din viața nenorocită a fiecărui locatar al canalelor

bucureștene. Nenorocirea are și o parte bună: ne învaţă

să-i cunoaştem pe oamenii adevăraţi. Destinul fiecăruia

(ne dă de înţeles autoarea) se făureşte prin caracterul pe

care ţi-l dezvălui singur cu prilejul unor astfel de

nenorociri. Personajul Dianei Dobrița Bîlea trece

dintr-un plan al subconştientului în conştient,

personalizând ideile într-o confesiune încărcată de

dramatism. Modalitatea prin care ni se adresează acest

personaj „aruncat” printre evenimentele nedorite ale

Destinului pare derutantă, dar stilul folosit de

autoare, printr-o construcţie epică susţinută retoric, are

o ţintă precisă: morala e totdeauna una înaltă, superioară

CATRENE DE NOAPTE

hulubul hărţuit de noapte

s-a tras la cuibul lui de şoapte

iar din răşini de luni rănite

răsună glasuri răstignite

spălaţi cu raze bal de cer

prinţii dansează dar tot pier

e un măcel de armonie

a fi nu vreau ce spui să fie

vreau cântec – stih şi voie bună

să sting feştile de minciună

prin stih senin – prin cânt de strune

s-aduc lumina iar în lume

jos măşti penibile – de glod!

rege de roade – crai şi Plod

lor – magii mistici de norod

să ne rugăm - în sfânt exod!

Adrian BOTEZ


58

convenţiei sociale. Autoarea mânuieşte, subtil, vâltoarea

sufletelor trecute prin malaxoarele caznelor. Din ce este

alcătuită lumea canalelor? Dincotro vin, știu foarte bine

și amintirile pe care le deapănă unii altora sunt un fel de

colac de salvare a sufletelor lor zdrențuite de boli, griji

ori umilințe. Încotro se duc, nici ei nu mai ştiu. Are,

fiecare, povestea lui. Moartea îi culege de pe drumuri

şi-i adună în „familia” destinată la noi rătăciri ale vieţii.

Romanul are o curgere alertă și secvențele

cinematografice îl fac atrăgător la lectură. Stilul scrierii

lui este unul confesiv și provocator în derularea

incitantă a acțiunii. Angelina, fata-copilă ne stârnește

admirația.

Angelinei i-a fost hărăzit să-și urmeze destinul,

până la cei nouă anișori, alături de mama Lina pe care

bătăile îndurate din partea celor cu care împărțea patul

și nefericirea trăită zi de zi „o făcuseră să-și piardă în

mare parte mințile și, încet-încet, căzuse în robia

băuturii”. Treburile casei și grija pentru mama ei o

determinaseră pe fată să abandoneze școala. Avea o

bunică, dar numai când era în toane bune o ținea lângă

ea. Încercările fetei de a-și convinge mama să-l

abandoneze pe străinul bețiv Fănică se dovedesc

zadarnice. Lina moare în bătaia pumnilor lui. Rămasă

fără bunică, fără mamă, Angelinei nu-i rămâne decât

calea „statului” (cum aude la cineva) care să-i ofere

adăpost. Ascunsă (de teamă) printre saci cu cărți, într-o

Dacie papuc, Angelina ajunge fără voia ei în București

și e salvată, de pe drumurile care nu-i arătau nici o

direcție în viață, de aurolacul cerșetor Acordeon care o

conduce în lumea canalelor, la „familia” celor năpăstuiți

de soartă. „Aici nu se ajunge niciodată din greșeală”

(avea să-l audă Angelina pe alt locuitor al canalelor –

Regizorul -), dar că viața toată e o greșeală, trebuia

reținut. Și asta, pentru că om al străzii e sinonim cu

urâtul, cu mizeria socială, spune undeva autoarea. În

canal erau și suflete adevărate, avea să constate

Angelina. Cum erau „tati” Pantera, Acordeon, regizorul,

pilotul etc. Dar și oameni fără inimă, declasați și

parveniți precum cel care o vinde unui proxenet din

lumea de la suprafață. Calvarul Angelinei continuă până

la fuga ei înapoi, la cei care o ocrotiseră, în canal, când

reîncepe să spere. „Nu uita că în ziua în care vei înceta

să mai visezi, nu vei fi altceva decât o moartă

ambulantă” îi spune regizorul. Angelina se află o vreme

dinaintea dilemei: se temea de lumea drogaților și

parveniților din canal pe de o parte, iar pe de alta „se

temea de ceea ce ar fi putut să i se întâmple dincolo de

capacul ce despărțea cele două lumi”. Salvarea vine din

partea doamnei Elena, o profesoară care îi devine

asistent maternal. Aceasta o aduce la locuința ei. Mai

târziu îl cunoaște pe David (fiul unui secretar de stat),

scrie o carte despre lumea celor năpăstuiți din canale și

lansarea acesteia e încununată cu succes. Autoarea

conduce cu pricepere intriga. Angelina, fata „reuşită” în

lumea celor de la suprafață după căsătoria cu David, se

dovedeşte împlinită odată cu găsirea tatălui natural și

venirea pe lume a fetiței Lina.

Eroina romanului ne apare în complexitatea

caracterului ei un învingător în confruntarea cu timpul.

În antiteză cu racilele întâlnite în tenebrele subterane,

„calităţile” în noua societate au devenit: furtul,

delaţiunea, adulterul, mitocănia, loviturile pe la spate,

duşmănia, limbajul penibil şi politica fără principii. Se

derulează, sub ochii cititorului, cinematografic, secvenţe

scurt-simpliste ale acestui mecanism în societatea post-

revoluţionară. Sfâşiată de tristeţea a tot ce n-are margine

în frângerea unor destine peste care alternează

secvenţial mici salvări (vezi soarta Regizorului ori a lui

Acordeon), autoarea surprinde şi simţăminte precum

iubirea, furia, nebunia, deznădejdea şi nenorocul (care,

şi ele, fac parte tot din această viaţă). Nu lipsește din

carte mesajul acuzator a celor din canal către lumea

celor de afară: „Mi se pare că parcă ați vrea să faceți

ceva pentru noi, dar pariez că niciunul dintre voi nu știe

cum… Și nimeni n-o să facă nimic, ca de obicei…”.

Cartea „Îngerul Linei” pare scrisă sub amprenta

parabolei despre puterea speranței; parabolă ce ne

reamintește cum o fată sărmană și căreia medicul ei nu-i

mai dăduse nici o șansă, i se destăinuise colegei de

cameră că atunci când și ultima frunză din iedera

cățărată pe zidul din fața geamului ei se va ofili și va

cădea, atunci se va sfârși și viața ei. Colega de cameră

destăinuie povestea sfâșietoare a fetei unui pictor ce

locuia la parterul blocului. Și după o noapte rece, cu

vânt și tare ploioasă, de toamnă, când bolnava se ridică

din pat să vadă dacă ultima frunză mai era la locul ei,

minunea se înfăptuiește. Frunza era tot acolo, mai vie și

verde ca oricând. Inima bolnavei începe să bată cu

putere, readusă la viață de minunea dumnezeiască. Doar

trupul bătrânului care pictase toată noaptea (cu trudă)

liana și frunza pe zid avea să fie găsit fără vlagă, la

temelia zidului, a doua zi. Interesul prozatoarei pentru

femeia numită Angelina înseamnă reîntoarcerea

scrisului feminin către lumea oamenilor simpli, sau

revenirea la romanul cu reflecţii despre iubire şi fatal,

despre femeia „caz” din literatura noastră? Totul e

posibil.


59

Octavian MIHALCEA

DESPRE NUANȚELE SUFLETULUI

În volumul lui Costinel Petrache, Aripi de frunze

(Societatea Scriitorilor Militari, București, 2017),

asistăm la hipertrofierea unei ideatici sentimentale de

cea mai bună calitate, care își extrage esența din zona

inalterabilului filon romantic. Sunt avute în vedere

marile teme existențiale, totul învăluit liric, sinteză

ontologico-estetică făgăduind variate extensiuni. Prin

fața noastră defilează o întreagă gamă a trăirilor

problematizante, ce își găsesc sublimarea la nivelul

acestor atașante versuri. Câteodată, fluența poetică ce ne

transportă spre zone ideale beneficiază de inserții

apropiate abstractului, întru accentuate potențări.

Imnurile închinate transcendenței subliniază

fundamentala propensiune spre verticală pe care o

presupune sufletul poetic. De asemenea, femeia și

iubirea sunt încadrate unui registru al transfigurării

vizând holismul. Paradigma amorului idealizat are o

incontestabilă funcție soteriologică. Prin mesajul său

liric, Costinel Petrache vizitează generoase arealuri

conceptuale, acolo unde sunt prezente notabile

accentuări axiologice. Constanta sacramentală are

valoare de veritabil fundament în raport cu desfășurările

metaforizante ale cărții: "era în toiul ninsorii când

Cerul/ vivând tumultuos de munții de nea,/ îmi sporea

hiperbolic misterul/ și-n gându-mi înfrânt doar foc

ajungea.// fulgi-mi păreau rătăcire de fluturi,/ stinși pe

pământ în salbe de-nfrângeri,/ și ținte pe invizibile

scuturi/ în posturi, dinainte de îngeri.// și parcă

ninsoarea a taină venea,/ visam cumva necuprinsul din

noi,/ Înaltul în leagăn de aripi curgea-n/ brațele-n care

eram amândoi.// în cele din urmă, totuși, misterul/ mi-a

fost limpezit de-alesul Sinod/ care, în veghe, deține tot

Cerul,/ ninsoarea spre el fiindu-ne pod.// când tot

necuprinsul de pur nepătat/ era un Înger născut născut

dinadins/ să-i fie lui Domnu-n cerescul palat/ dovada

supremă de alb în preanins,// văzându-l, deodată, și

Domnul tăcu,/ căci Îngerul lumii erai tocmai Tu." (erai

tocmai Tu) Dragostea ia amplitudine și atinge anumite

teritorii eterate unde primează un deosebit nivel al

fineței interioare. Femeii îi sunt rezervate ample

atitudini sensibile menite să reliefeze nivelul acesteia,

statură în siajul devoționalului. Moralitatea va fi

întotdeauna unul dintre principalele repere ale poetului,

cu nedisimulate propensiuni eroice. Opacitatea

exteriorității, cumva inevitabilă, tinde să-și pună

maculanta pecete asupra naturii sensibile. Rezultă

stihuri în profundă accepțiune romantică, de unde putem

deduce condițiile care au participat la ivirea filonului

liric din Aripi de frunze. Legătura cu misterul

transcendenței prezintă o deosebită acuitate. Ca în

această poezie, particularizant aspectată expresionist:

"Doamne, ce lume, nimic nu e nealb,/ chiar Cerul îmi

pare rupt dintr-un crin,/ în sânge îmi ninge și parcă mă

scald/ cu morți de zăpadă, doar ei mă mai țin...//

neliniști tronând în chip de icoană,/ biserici postume,

toate în var,/ oriunde ai privi totul e rană,/ orice speranță

respiră-n zadar...// lacrimi de ceară, aceeași zidire,/ rugi,

disperare, mult chin și nesomn,/ dă-mi Doamne, Te rog,

bilet de ieșire,/ voi fi mult mai bun, în Lume, ca om !"

(ce lume...)

Prezenta retorică evidențiază multiple accepțiuni

metafizice. Uneori, adierile panteiste determină

considerabile fioruri ideatice. Finalul vieții telurice,

urmat de potențiala mistică revitalizare, iată enigma ce,

sublimată estetic, semnifică incomensurabilul din noi.

Situați la nivel livresc, pe urmele lui Nichita Stănescu,

cu inubliabilele versuri: "Spune-mi, dacă te-aș

prinde-ntr-o zi/ și ți-aș săruta talpa piciorului,/ nu-i așa

că ai șchiopăta puțin, după aceea,/ de teamă să nu-mi

strivești sărutul?", vine și tușanta fulgurație lirică: "iar

aici, sub fruntea tălpilor tale,/ buzele mele.../ ce zici?"

(să împărțim Cerul) Accentuata plurivalență

hermeneutică vine să confere poeziei lui Costinel

Petrache amplitudinea propensiunii spre verticală.

Rugile, omniprezente în volum, denotă neîncetatul

contact cu spiritualitatea etajelor superioare ale Ființei.

Seraficul prezențelor angelice ar putea fi desprins

dintr-o fascinatorie pânză art nouveau. Mutabila

imagine a toamnei inspiră o seamă de poezii din carte.

Dialectica autumnală, cu inevitabile ecouri bacoviene,

generează pătrunzătoare nostalgii, spații enigmatice

apropiate crepuscularului. De undeva, la orizont se

profilează mereu dezirabilul profil al Absolutului.

Integrată unui cadru aparte, iubirea este reprezentată în

zodia definitivului. Marul, simbol completitudinar,

întregește de-a dreptul misteriosofic scenariul poetic, cu

adânci reverberații: "din mărul amintit în prag de iarnă,/

când îl râvneam înzăpeziți de jind,/ un iz, în nări, acum

ni se destramă/ și crengi de vis se-apleacă hohotind.// îl

așteptam cu sufletul la gură,/ ne tot rugam să îl vedem în

geam,/ și-n văzul nostru, fragedă măsură,/ livezi-

nfloreau din ram în ram.// dar zilele treceau din vamă-n

vamă/ iar noi ne înglodeam în așteptări,/ habar n-aveam

că mărul e o rană/ pe care o purtăm etern în nări.// și, tot

așa, dorindu-ne noi poama,/ la Dumnezeu urcam pe

câte-o rână/ și-o tot mințeam din când în când pe mama/

că l-am văzut cu mărul nostru-n mână." (Vis de măr) De

multe ori, conștientizarea limitelor umanului aduce în

prim-plan existențialistul weltschmerz. Imaginea mereu

pulsatorie a părinților induce bineștiutul dor, odată cu

persistența întrebărilor despre nepătrunsele labirinturi

sufletești. Nu în ultimul rând, coperta I și ilustrațiile de

interior, aparținând artistului plastic Alex Ivanov,

impresionează prin transfiguratoria atmosferă creată.

Putem remarca, la nivel plenar, dramatismul mesajelor

lirice din Aripi de frunze, parcă nesfârșite detalii despre

nuanțele sufletului.


60

Ion HAINEȘ

FLORENTIN POPESCU: "FURCA ȘI

ALTE POVESTIRI" Ultima carte a lui Florentin Popescu (dar nu cea din

urmă), Furca și alte povestiti, Editura RawexComs,

2016, ne înfățișează o ipostază mai puțin cunoscută a

autorului: aceea de povestitor. Autorul are plăcerea de a

povesti simplu, firesc întâmplări dramatice sau comice

din viața reală (sau imginară), care cresc unele din altele

(povestiri în ramă), alcătuind o imagine complexă a

unor realități mai vechi sau mai noi pe care le-am trăit.

Nu întâmplător, cartea poartă un motto din Umberto

Eco: "Eu sunt un proustian: eu găsesc sensul vieții în

amintirile copilăriei!". Și, într-adevăr, chiar prima

povestire, Furca, cea mai bună dintre toate, stă sub

smenul acestei confesiuni. Mai concret, un profesor

universitar ține în casă, în holul apartamentului său, o

furcă țărănească, cu care mama sa îl amenințase pe

tânărul activist de partid din anii `50, care venise să

controleze dacă țăranii ascund sacii de cereale,

sustrăgându-se de la predarea cotelor obligatorii. "Omul

trimis de partid a zărit și el sacii. A făcut ochii mari și

s-a uitat țintă la mama, așteptând o explicație. La

rându-i, mama, crispată, avu o reacție bruscă și cu totul

neașteptată. Luă furca aflată alături, o îndreptă către

pieptul colectorului și, scrâșnind din dinți, îi spuse

aceluia încet, ca să nu fie auzită din curte: "Dacă spui

ceva, te omor! Bag furca asta în tine! Și ar fi păcat să

mori atât de tânăr!"

Speriat, omul, coborând scara care ducea în pod, le

comunică celorlalți:"Nu, n-au ascuns nimic, tovarăși!

Putem pleca!". Scena este de un realism dramatic

impresionant care, prin maniera descrierii, trimite cu

gândul la Marin Preda sau la neorealismul italian al

filmelor din anii `60. Autorul se obiectivează în

personajul-narator care, în finalul povestirii, face o

mărturisire:" Fiecare din noi ducem cu noi toată viața

amintirile copilăriei. Printre ele există întotdeauna una

care le umbrește pe toate celelalte, pentru că ni se

afundă în suflet și ne vorbește despre un timp, despre o

vreme în care ne-am maturizat".

Impresionat de această întâmplare, profesorul

universitar conchide: "La plecare m-am mai oprit o dată

în fața furcii din hol și pentru o clipă mi s-a părut că pe

coada ei se mai văd încă urmele de odinioară ale unor

palme. Ale mamei". Este un amănunt cinematografic

care, prin tehnica acestei maniere, subliniază valoarea

de simbol și de emotivitate a acestui obiect – FURCA -

și o fixează în mintea cititorului pentru multă vreme.

Florentin Popescu are harul de a alterna drama cu

comedia și, în acest sens, el imaginează o povestire

hazoasă, tot din lumea țărănească, Cocoșul. Bătrâna

Floarea, octogenară și trăind singură în casa răzlețită de

la marginea satului, îi dăruiește preotului, în Vinerea

Mare, un cocoș. Dar neastâmpăratul cocoș, depus de

popă în altar, iese din sacoșă și provoacă un tărăboi ieșit

din comun. Preotul își întrerupe slujba și, împreună cu

enoriașii, încearcă să prindă afurisita de pasăre. Dar

degeaba. Circul continuă și la cimitir, dar orice efort e

inutil. Nebunaticul cocoș scapă cu viață până a murit de

moarte bună. Povestirea are și un sens ironic. Ea vizează

dorința de căpătuială a preotului tânăr, care rasolește

slujbele și cere mereu bani pentru biserică pe care și-i

pune în buzunarul lui. Hazul nu e gratuit. Părintele

întrerupe Prohodul și, intrând în altar, începe să alearge

după cocoș. Obosit după atâta alergare, "îi curg șiroaie

de transpirație pe față, dar nu se lasă". Credincioșii

aleargă și ei să prindă pintenogul, se organizează în

patru grupuri care caută prin cele patru colțuri ale curții

bisericii și apoi în cimitir. Insistența pe aceste scene ține

de talentul comic al autorului.

Tot de ideea amintirii, a îndepărtatei copilării, este și

povestirea Bica. Dornic să cunoască viața satului

românesc de ieri, să afle povești și legende, să

descopere tradiții seculare, naratorul este invitat de un

coleg al său să meargă împreună în satul său natal.

Evident, între satul de ieri și satul de azi e o mare

diferență. O dezamăgire. Și, totuși, cei doi merg

împreună la biserică și la cimitir. Impresionantă e

povestea unei bătrâne, Bica. Trăiește singură la margine

de sat, singură, tăcută, înconjurată doar de găinile ei.

Când moare, oamenii o găsesc privegheată de toate

păsările pe care le crescuse cu dragoste și cu care trăise

împreună în aceeași încăpere.

La un cenaclu literar, o doamnă vine cu un cățel în

brațe (bishon), pretext pentru a se discuta despre

condiția câinelui în viața omului. Se spun fel de fel de

povești, în care se subliniază fidelitatea acestui prieten

al omului. (Recunoștință). Printre altele, povestea

câinelui care nu s-a dezlipit de mormântul lui Mozart

până când a murit de foame și de sete.

Pe aceeași temă, prietenia dintre un cal și un câine

dalmațian. Un cal este mușcat de un șarpe în pădure și

moare. Câinele, prietenul său, nu-l părăsește câteva zile

la rând suferă, plânge, urlă și, în cele din urmă, moare și

el sfâșiat de sălbăticiunile din pădure. (Doi prieteni).

O poveste tragică, asemănătoare cu Două loturi de

I.L.Caragiale, este Jucătorul. Eroul ei este un

funcționar modest, un redactor la o mică editură din

București, împătimit al jocului la "Pronosport". După

nenumărate nereușite, iată că el ("Conu Mișu") devine

câștigătorul marelui premiu, veste care îi provoacă un

atac de cord, spre stupefacția colegilor săi.

Un alt caz ciudat, paradoxal, este al studentului

Izbășescu Vasile, care face o cerere de emigrare în

Uniunea Sovietică! Omul este un naiv. Fascinat de

propaganda politică, el crede că în Uniunea Soietică

curge lapte și miere și, de abia după ce istoria îl

contrazice, după moartea lui Stalin, el trăiește un șoc


61

nervos. Aflăm, în finalul povestirii, că după ce și-a luat

licența, a fost repartizat ca profesor într-o comună din

Dobrogea și că nu s-a mai auzit nimic de el. (Cerere de

emigrare).

Alte povestiri aduc întâmplările mai aproape de noi.

Ne amintim cu toții de zarva care s-a făcut pe tema

gripei aviare, pretext comercial de a aduce în țara

noastră carne congelată din America sau din Uniunea

Europeană. Un bătrân țăran, hâtru din fire, pentru a

dejuca planurile celor care voiau să ardă de vii toate

găinile, hotărăște, împreună cu ceilalți, să taie toate

păsările și să facă un chef strașnic. O lecție dată

profitorilor corupți care au făcut atâta vâlvă! (Din

vremea gripei aviare).

Și alte povestiri ( Farsa, Măriuca, Rezervația,

Empatie ) sunt la fel de interesante și demonstrează

toate talentul de narator al lui Florentin Popescu,

plăcerea de a povesti simplu, firesc, de a se mișca lejer

atât pe coordonata dramatică, cât și pe cea comică.

Hotărât lucru: Florentin Popescu este un scriitor

polivalent, capabil oricând de noi și noi surprize, dovadă

multiplele fațete ale scrisului său.

Stan BREBENEL

Nici un mister nu rămâne pe vecie

Acesta ar fi, în esenţă, mesajul pe care îl

transmite cititorului prozatorul băcăuan Adrian Lungu

în romanul „Taine”, apărut în anul 2015 la editura

Ateneul scriitorilor. Volumul a fost „năşit” de trei

importanţi scriitori din urbea lui Bacovia: Calistrat

Costin – consilier literar, Ioan Prăjişteanu – redactor şi

Petre Isachi – prefaţator. Despre mister, Andre Malraux

spunea, după cum ne atenţionează Adrian Lungu în

motto-ul folosit, că „cel mai mare nu este că suntem

aruncaţi la întâmplare (pe pământ)… ci acela că, în

această închisoare, găsim în noi înşine imagini destul de

puternice pentru a ne contesta neantul”. Iar Albert

Einstein spunea că „Cea mai frumoasă şi cea mai

profundă trăire omenească este misterul”. Plecând de

aici, Adrian Lungu ţese în jurul unei familii, formată din

Titi şi Dorina, o serie de întâmplări care se desfăşoară,

în mare parte, sub imperiul tainelor. Acţiunea se petrece

în zilele noastre. Pe lângă aceste două personaje apar şi

alte „cupluri”, aparent fără nici o legătură între ele, însă

autorul are grijă ca acest lucru să se dezlege mult mai

târziu. Astfel Toma şi Iorgu, cu mai tinerii Alex şi

Sandu sunt personaje cheie în desfăşurarea acţiunii. Aşa

cum sublinia şi Calistrat Costin, autorul se foloseşte de

tehnica flash-ului pentru a spori misterul acţiunii,

trecând de la un personaj la altul în „miniaturi

prozastice de tot pitorescul, spre deliciul cititorului”.

Revenind la tema romanului, aceasta este axată

pe modul în care îşi duce existenţa o familie aproape

reuşită formată din Titi şi Dorina. Dacă în plan

profesional activitatea lor este ireproşabilă, în viaţa de

cuplu nu totul merge cum ar trebui, în pofida faptului că

au şi doi copii. Dorina are multe reţineri în a-şi

manifesta feminitatea, cu toate că Titi îşi dă toată silinţa

în satisfacerea partenerei. Concomitent cu viaţa lor este

arătată şi traiectoria profesională şi socială a doi

indivizi: Toma şi Iorgu. Primul era strungar, iar al

doilea, tractorist. Revoluţia i-a prins în închisoare, la

Jilava, ca urmare a unor fapte antisociale. Fire foarte

descurcăreaţă, Toma a ajuns inginer la puţin timp după

eliberare şi mare om de afaceri. Trecutul dubios a fost

un avantaj pentru el, reuşind să obţină statutul de deţinut

politic. De aici, foarte multe înlesniri şi uşi înalte

deschise. A devenit unul dintre cei mai apreciaţi

aranjori, combinatori de către liderii formaţiunii politice

de la putere. În acest fel a dobândit o imensă avere şi a

devenit foarte puternic. Este exemplul cel mai elocvent

a ceea ce s-a străduit epoca ceauşistă de a forma omul

nou şi a ieşit omul-lichea, iar prototipul pare a fi un

personaj din zonă supranumit „şobolanul rozaliu”.

Toma l-a ajutat în „carieră” pe prietenul, tovarăşul de

detenţie şi cumnat Iorgu. Acesta a ajuns în Consiliul de


62

administraţie al societăţii de transport în comun, după ce

şi-a „completat” studiile. Cu bani se putea obţine orice

diplomă. Viaţa le surâdea din plin. Toate le mergeau ca

pe roate. În desfăşurarea acţiunii mai apare un „cuplu”

cu rol important: Alex şi Sandu, doi studenţi la seral şi

angajaţi la compania de transport în calitate de

controlori de bilete. Spre finalul romanului, acţiunile se

precipită şi rând pe rând ies la iveală tainele din viaţa

eroilor. Astfel, la ieşirea din puşcărie, după ce au ajuns

în oraşul natal şi cu aburii alcoolului în cap, violează o

tânără în parcul oraşului, fără ca acest lucru să aibă

consecinţe asupra libertăţii lor. Pe victimă aveau să o

întâlnească în mai multe rânduri, când numai privirile ei

au vorbit. Victima era Dorina, ce a rămas traumatizată

pentru totdeauna. Titi, soţul Dorinei, lasă maşina

personală la un service, în timp ce încearcă să rezolve

câteva probleme personale, adică plata unor utilităţi.

Pentru deplasarea de la un loc la altul foloseşte

transportul în comun, unde are loc o întâmplare cu

urmări dramatice. Nenorocul lui a fost faptul că i s-a

intersectat traiectoria cu a celor doi controlori de bilete.

Verificând călătorii privind posesia legitimaţiei de

călătorie ajung şi la Titi. Ca un făcut, acesta nu reuşeşte

să găsească biletul prin buzunare. Sandu, care era mai

golănaş, îl somează că va fi amendat dacă nu prezintă

buclucaşul tichet, ajungând să-i fie cerută şpagă pentru

micşorarea sancţiunii Ca să fie coincidenţa perfectă,

şofer pe autobuz era Iorgu, din cauza penuriei de

conducători auto, cel care îl identificase mai demult ca

fiind soţul Dorinei. S-a iscat un conflict şi Titi cade din

autobuz şi se loveşte cu capul de bordura trotuarului.

Panică, agitaţie, remuşcări din partea lui Alex, însă totul

are un final fericit pentru victimă, care a primit primul

ajutor aproape ca la carte.

Finalul este apoteotic. După acest eveniment

nefericit, are loc pedeapsa divină. Iorgu, la volanul

Fiat-ului său, are un accident de circulaţie foarte grav,

într-o intersecţie, cu Land Rover-ul condus de Toma,

totul sub privirile înspăimântate ale Dorinei. Victimele

erau pline de sânge, dar trăiau. Nu i-a fost prea greu să-i

recunoască. Nu după mult timp, un zâmbet de

mulţumire îi acoperi întregul chip, odată cu sunetele de

sirenă ale ambulanţelor.

Pentru a colora un pic atmosfera cenuşie şi

tensionată autorul introduce şi câteva personaje

pitoreşti, cum ar fi studenta Greta, fosta soţie a lui

Toma, Corina sau Adela, femeia de la partid bună la

toate. În afară de drama unor personaje, Adrian Lungu

face şi un portret veridic al societăţii româneşti

postdecembriste, în care nonvalorile au roluri

importante în destinele a milioane de oameni, unde

hoţia, parvenitismul sunt ridicate la un nivel superior.

Concluzionând, putem spune că Adrian Lungu

este un romancier ce şi-a dovedit măiestria nu numai în

acest roman, ci şi în cele anterioare: „Armistiţiu cu anii

copilăriei” (2009), „Maria” (2010) şi „Eroarea” (2014).

Arta de narator îl face să dea noi sensuri cotidianului

banal, făcându-l pe cititor să citească cu plăcere ceea ce

scrie.

Silvia Ioana SOFINETI

Mihaela Meravei: Cinci degete, Ed. Ex Ponto,

2017

Poetul, crede Mihaela Meravei, poate fi imaginat

în ipostază de taumaturg, capabil să facă minuni și să

vindece orice boală folosindu-se doar de „apa vie” a

cuvintelor, de „fluviul de lumină” pe care-l poartă cu

sine orice poem. „Viața pe verticală” (titlul primului

ciclu din volum) nu-i idilică, ci presupune efortul

permanent al urcușului, teama de orbecăire prin ceață,

obstacole și o stare de veghe în fața primejdiilor

cunoscute sau doar bănuite, care îmbolnăvesc mintea și

sufletul: „de la un timp m-au încolțit corbii/ îmi

ciugulesc pielea/ până în măduvă îmi pătrund/

flămânzii…// închid ochii să nu mi se reverse/ teama din

gând// în alt timp păsări albe/ ridică pânza de ceață/ din

colțuri// nu știu câte noduri mai am până sus/ nici câți

nori de trecut” („viața pe verticală”).

„Căutător de pepite”, orice poet vindecă și se

vindecă trăind într-un iluzoriu Eldorado al cuvintelor cu

încărcătură prețioasă, a căror atingere transformă orice

zbor frânt într-o renaștere: „când mi s-au frânt aripile/

m-ai prins în palme/ din suflet ți-ai făcut culcuș/ să-mi

pot odihni neodihna/ privire în privire/ gând în gând/

m-ai renăscut” („poezie”). A scrie devine echivalent cu

a cunoaște, prin simțuri, ceea ce mintea nu poate

cuprinde și nici nu înțelege deplin; cuvântul, devenit

material poetic, nu are valoare fără încărcătură afectivă,

fără efortul depus de poet de a-l remodela: „eu încă

scormonesc/ pământul aspru/ îl ud cu râvnă/ din lut îmi

modelez cuvânt// el se întoarce bumerang/ în mine să-și

lase amprenta” („în mine timpul bumerang”).

Mihaela Meravei scrie o poezie a simțurilor („nu

privi chipuri rătăcite pe stradă/ mai bine amestecă în

tine/ curcubeul sufletului meu/ pe cerul inimii/ ființa

mea îți va alina/ simțuri ascunse” – veșnică primăvară),

singurele răspunzătoare pentru înțelegerea vieții, a

dragostei, a morții și a poeziei: „când m-am rătăcit în

miez de viață/ orbecăind prin pădurea simțurilor/ fără să

mai îmi aflu poteca/ ți-ai presărat grijile/ pe liniile

palmelor/ să-mi lumineze drumul spre înapoi”

(„încredere”). Desigur, „pădurea simțurlor” poate aminti

cititorului de acei „codri de simboluri” din

„Corespondențe” de Baudelaire („Natura e un templu ai

cărei stâlpi trăiesc/ Și scot adesea tulburi cuvinte,

ca-ntr-o ceață/ Prin codri de simboluri petrece omu-n

viață/ Și toate-l cercetează c-un ochi prietenesc”), adică

de modul în care se împletesc poezia cu misterul lumii,


63

cu hățișurile în care te poți rătăci în efortul de a înțelege

cu mintea și nu cu sufletul.

Al doilea ciclu, „simțuri elementare”, dă

profunzime/ clarifică ideile poetice schițate doar de

primul ciclu: „prin fiecare logodnă a cuvintelor sale/

poetul e un Christ,/ se naște și ia asupra sa povara iernii/

căzute pe lume” („douăsprezece aripi”), jertfa lui din

iubire purificând și salvând lumea: „oricât am crescut/

în mine a rămas bobul copilăriei/ și dacă am iubit,/ ura

nu m-a putut încoți;/ am plâns, am râs, am visat/ pentru

că înainte să învăț mersul/ am înțeles zborul păsării;//

mă acopăr cu tine Tată-Cerule/ și acum, aici,/ mă

împărtășesc/ lumii” („cu sufletul în palme”).

Dimensiunea mistică a poemelor este dată de smerenie

și de „rugăciunea singurătăților”, nicidecum de orgoliul

tigrilor albiți de viață, camuflați „într-un cerc vicios” –

metaforă pentru lumea care-și ține vânătorii „înfășurați

în puf de păpădie” („camuflaj în alb”). De altfel,

păpădia, cu sugestia de fragilitate și evanescență la care

trimite, apare și într-un alt ciclu al volumului (volum

intitulat „Cinci degete”, adică cinci cicluri, fiecare cu

semantica/ simbolistica sa). „Duminica păpădiei”

celebrează nașterea poemului din cuvinte care nu și-au

înstrăinat sensul și pe care poeții autentici le primesc

înainte de a se naște, pentru că ei există întâi ca entitate

spirituală și abia apoi se mută în trup și se arată lumii

puțin, cam cât rezistă întreg puful florii de primăvară:

„precum un puf de păpădie/ am sărutat cuvântul înaintea

nașterii” („duminica păpădiei”).

Ce semantică are lumina o sugerează ultimul

ciclu al volumului (chiar așa intitulat, „semantica

luminii”); prin alăturarea de semantemul „tainiță”

trimite la taină, la loc unde se păstrează comori ce nu

pot fi revelate ochiului

profan; prin sinestezie,

lumina este înflorire

auzită („stoluri de cuvinte/

pregătite să înflorească

lumina până când/ în

sfârșit va fi auzită”;

văzută, metaforic, ca

eternă curgere, lumina își

face drum ca o apă, dar ei

i te poți adresa și ca unui

prieten-martor („lumină

simți cum au înflorit

cireșii”. Mihaela Meravei

este o poetă îndrăgostită,

bolnavă de lumină („de lumina aceasta de care/ mi s-au

contaminat/ toate slovele/ ca de cel mai adânc și mai

misterios/ cancer al iubirii/ nu mă poate vindeca/ nicio

incertitudine” – „urcare liberă”) care, deși adoptă stilul

confesiv, păstrează suficiente sentimente tainice pentru

sine: „nu mai am loc în cuvinte”, spune ea în final,

conștientă de limitele care „au încercat să-mi sfâșie de

viu sufletul/ până la mutilarea literelor și pierderea

cuvântului”.

Nicolai TĂICUȚU

Raftul de cărți

Viorel Savin, Cinesunta –

fata cu trecutul amputat, Editura

Junimea, Iași, 2017. 313 p. Printre

altele, iată ce spune autorul, pe

coperta a patra a romanului, despre

eroina sa: Fanatică propriei sale

viziuni despre dreptate, își

dezvăluie incitant, cititorului,

componenta criminală – din

punctul ei de vedere, justițiară! -,

a caracterului său. Recunoscându-i „excepționalitatea”

comportamentului, ziarele o propun model tinerilor; ba,

mai mult, clamează „cinesuntismul” drept soluție

alternativă a gândirii contemporane. Încărcată cu

această factologie, fata deosebit de frumoasă,

puternică, tenace, cu gândire rece, nu de puține ori

cinică, își regăsește în final identitatea/ trecutul…

Dumitru Brăneanu,

Destrămarea lumii, Editura

Ateneul scriitorilor, Bacău, 2016.

118 p. Acad. Mihai Cimpoi spune:

Dumitru Brăneanu concepe Poezia

ca pe o mărturisire și Poetul ca pe

un mărturisitor: „mi-e sufletul ca

dimineața-n palmă/ lacrimă

aprinsă către Dumnezeu”

(Poetul). Se confesează cu o

sinceritate dezarmantă, asociind confesionalității

neîngrădite de convenții o interogativitate, determinată

de o predispoziție permanentizată spre introspecție:

„Înseninate gânduri/ troienesc întinderile/ sufletului

meu,/ și brazde negre/ se înveșmântează în alb/ și

sufletul vibrază/ un nesfârșit hău,/ parcă sunt/ și totuși

nu sunt eu. (Cine sunt?)”

Marius Manta, Ucenic la

iconari, Editura Vicovia, Bacău,

2017. 192 p. În prefață (Galeria

cu văzduh înalt) Daniela Șontică

spune: …„Ucenic la iconari”

reunește o seamă de eseuri și

cronici, dar și patru interviuri

semnificative, toate relevând

profunda sa ancorare în valorile


64

ortodoxiei și ale culturii perene.(…) Marius Manta este

un căutător de lumină și în același timp un călător spre

o țintă înaltă, la fel ca publicul căruia i se adresează. El

scrie cu conștiința că nu puțini sunt aceia care doresc

să nu rateze ținta, întâlnirea cu divinitatea.

Florentin Popescu, Seniorii

literaturii noastre vol II, Editura

Bibliotheca, Târgoviște, 2016. 204 p.

De astă dată neobositul Florentin

Popescu continuă dialogurile

culturale cu Radu Theodoru, Aurel

Rău, Ștefan Cazimir, Victor Crăciun,

Dan Tărchilă, Barbu Cioculescu,

Pavel Chihaia, Niculae Gheran, Radu

Cârneci, Nicolae Breban, Nicolae

Peneș, Dumitru Micu, Dumitru Matală, Marin Ioniță,

Candid Stoica, Bucur Chiriac, George Bălăiță, Dinu

Ianculescu.

Magda Grigore, Biblioteci

subiective I. Scriitori argeșeni,

Editura Alean, Pitești, 2016. 222 p.

În Mărturisirea autorului Magda

Grigore spune: Autorii argeșeni

reprezintă de multă vreme o

comunitate interesantă, subtilă,

provocatoare, chiar dacă aceasta

este departe de a (se) constitui

(într-)o breaslă armonizată, bine organizată,

recunoscută ca o forță intelectuală sau ca o grupare cu

statut social apreciat. Cu toate acestea, există autori

buni, unii chiar foarte buni, deși nu toți sunt vizibili și

nu toți sunt promovați, pentru că și Piteștiul cade și el

în acelașii păcat al unui timp social capricios în care

valoarea și succesul sunt două lucruri distincte și ușor

confundabile mai ales pentru cei neinițiați.

Gheorghe Dobre,

Fragmente – eseuri -, Editura

Helis, Slobozia, 2016. 82 p. Să

citești o carte și să ajungi să

dialoghezi cu ea, sau Viața e

frumoasă pentru că e. Nu observi

asta decât dacă ești viu și Nu am

altă soluție decât să vă iubesc. Pe

toți și încă altele ce l-au făcut pe

Dan Simionescu, după citirea

manuscrisului, să spună,: Chiar văd o viitoare carte

neagră, mică și delicioasă, unde afirmați idei generale,

deschizând totodată în conștiința lectorului un mare

semn de întrebare. Și așa a fost să fie.

Gina Zaharia, La est de tine, Editura Omega,

Buzău, 2016. 91 p. În prefață (Cântec fermecat,

înduioșător) Dumitru Dănăilă scrie: …Parcurg volumul

și parcă plutesc pe o apă liniștită, mă scald într-o mare

de lumină, mă încălzesc la flacăra

unui foc molcom. Versul Ginei

Zaharia e cald, calm, odihnitor, e

un cântec fermecat, înduioșător,

adânc emoționant, cântat pe o

singură strună, iubirea. (…)

…totul preamărește sentimentul

nobil al iubirii. Farmecul lui este

amplificat de elementele din

natură și din cosmos, aduse

discret în poveștile trăite, în mai toate cazurile, la

vibrațiile cele mai puternice, frumos ca în basme,

intens.

Liviu Chiscop, Pe

creasta noului val – critică de

preîntâmpinare, OPERA OMNIA

Publicistică și eseu contemporan,

Tipo Moldova, Iași, 2017. 141 p.

În finalul Argumentului intitulat

Critica de întâmpinare în

contextul criticii literare, Liviu

Chiscop spune: Pentru criticul

care analizează, în premieră,

opera literară respectivă, avantajul este acela că nu

este influențat de opiniile exprimate anterior și nici nu

rămâne tributar unor eventuale aserțiuni ale confraților

din domeniu. Acesta este – sperăm noi - și cazul (dar și

statutul) textelor critice din Pe creasta noului val…

Manuela Camelia Sava,

Bătăi de clopote, Editura PIM,

Iași, 2016. 104 p. Grafica și

coperta aparțin Danielei Petre.

Bătăi de clopot întru pioasa

chemare a iubirii, bătăi de clopot

– semnal de cuvioasă sărbătoare,

bătăi (rare) de clopot – semn

sonor și dureros al despărțirii...

Bătăi de clopote – emoție, emoție

– poezie. Iată: Râul de cenușă/ a curs nefiresc în urma

ta…/ Pașii secundelor au apăsat pe timpan -/ E încă

vară în pleoapele tale/ Ochii mei sunt două răni/ te-am

aflat printre macii lichizi: roșu! (Candoare de vară)

Tincuța Horonceanu

Bernevic, Copilul-furnică,

eLiteratura, București, 2016.

165 p. Pe coperta a patra a

romanului pentru copii se află

opiniile critice ale unor oameni

de litere, din care redăm două: O

carte de o delicatețe rară, o

poveste superbă, pe gustul

copiilor, dar și una care va da

adulților răspunsuri. Copilul-furnică este mai mult

decât o poveste, iar citind-o veți avea surpriza de a vă


65

regăsi în locuri și întâmplări reale din viața Bacăului.

(Calistrat Costin) … este aproape un roman polițist; o

poveste alertă, cu situații imprevizibile, în care, ca în

orice poveste, Alikan, eroul nostru, învinge. (Viorel

Savin)

Lucian Adam, Casa

oglinzilor/ House of mirrors,

Eubeea, Timișoara, 2017. 95 p. În

prefață, Costel Stancu afirmă:

…Poemele sale au tensiune

interioară și, lucru extrem de

important în masa de discursuri

arborescente, confuze, aiuritoare,

ale literaturii de azi, spun ceva. O

spunere neexaltată, mai degrabă

melancolică. Poezia sa trebuie citită atent, cântărită cu

măsurile adecvate, nu declamată, căci i-ar știrbi din

calități. (…) În această carte veți găsi versuri

memorabile, mici bijuterii de purtat în gând. Voi

încheia cu îndemnul din finalul unui poem scris de Dio

(alias Lucian Adam!): „Zâmbește! Nu lăsa liftul în

coadă de pește.”

Rodica Dascălu, Dansul

vieții, Editura Art Book, Bacău,

2016. 134p. În prefața, Cerință

obligatorie, viața! Cristina Ștefan

spune: Cartea de debut a Rodicăi

Dascălu, cu titlul Dansul vieții m-a

entuziasmat, pentru că este o carte

de mesaj dublu, unul existențial, de

corectare a abordării existenței,

dar, mai ales, a morții și al doilea

un mesaj al menirii poeziei, al readucerii ei pe calea

inițială a frumuseții sufletești, esența poeziei fiind una

vindecătoare estetic. (…) La final, (…) mi-am luat

tonicul necesar vârstei, m-am vindecat de temeri, am

deschis fereastra, apoi ușa și am contemplat primăvara,

lăsând liberă, câteva clipe, uitarea nimicurilor.

Tatiana Tapalagă

(versuri), Armand Theodor

Măric (desene), Rudele lui Moș

Crăciun, Editura Cărțile voastre,

Bacău, 2016. 31p. despre autoare și

cărțile sale, Valeria Manta Tăicuțu

spunea: …E greu să fii original

când scrii pentru copii, fiindcă

temele de abordat nu sunt atât de

numeroase în universul celor mici

și nici nu trebuie să aibă complicata profunzime din

universul celor mari. (…) Frumos ilustrate, proaspete și

fără ambiția de a reinventa literatura pentru copii,

cărțile Tatianei Tapalagă, în special cea cu Rudele lui

Moș Crăciun, merită să fie oferite în dar oamenilor

mici care pot deveni, cu puțin ajutor, oameni mari.

Mihaela Meravei,

Semantica luminii, Ex Ponto,

Constanța, 2016. 81 p. În acest

volum, poezia și pictura vin să ne

arate că ambele fac parte din cele

șapte arte fundamentale ale

frumosului. Coperta și ilustrațiile

cărții aparțin lui Constantin

Grigoruță, iar Anastasia Dumitru

spune (în prefață): Dacă lirismul

este o exaltare a sentimentelor, iar poetul un căutător al

cheii pierdute a transcendentului, atunci poemele

Mihaelei Meravei ar putea fi ar putea fi numite

transmoderne, încadrându-se în spectrul luminos, în

care lumea este înțeleasă ca iubire și ca lumen…

Vasile Larco, Cânta un

sturz prin ciritei, Editura PIM,

Iași, 2016. 150 p. În stilu-i

caracteristic, la sfârșitul acestui

volum, Vasile Larco ne dă o

Lămurire - În carte sunt cuprinse

poezii realizate în ultima

perioadă: pantumuri, parodii,

alte poezii, dar și unele

reactualizate și publicate în

volume personale de-a lungul vremii. Am spus cândva:

Poetul are un statut,/ Statornicit de-o veșnicie:/ El scrie

când nu-i cunoscut/ Și-i cunoscut când nu mai scrie!

DIMINEAȚĂ CU TINE

Verdele dimineții mă găsea printre aceleași ruine

alergând cu tine de mână

orașul rămânea pustiu în urma noastră

Vântul îmi biciuia obrajii

și tu mă strângeai în brațe lăcrimând

Sufletul tău îmi săruta crengile sângelui azvârlite

de Dumnezeu din cer...

soarele ne dezmierda pe amândoi

în diminețile vineții

într-o zi vom alerga strivind acoperișul lumii

sub tălpile noastre de fier

Camelia Manuela SAVA


66

REVISTE LITERARE

Actualitatea literară, Anul VIII, nr. 70, aprilie

2017, Lugoj. Semnează eseuri: Nicolae Silade (Despre

lumea reală și lumea văzută de poeți), Vasile Pistolea

(Iubirea, virtute creștină supremă și principiul cosmic

al lumii și al vieții), Magda Ursache (S.O.S., proza

scurtă), comentarii: Cornel Ungureanu (Dumitru Radu

Popescu și pisicile din noaptea teatrului), Radu

Ciobanu (Rigorile călătorului chemat), profil: Adrian

Dinu Rachieru (Ana Blandiana-75. Scrisul ca

predestinare), recenzii: Costel Stancu (Horea Cucerzan,

Larma puterilor), Maria Bologa (Viorica Răduță,

Vremea Moroiului), George Motroc ( Elena Ferrante,

Povestea noului nume), Dan Florița-Seracin (Eugen D.

Popin, Viul și aproapele), Ionel Bota (Florina-Maria

Băcilă, Dorziana și Marian Barcu, Aproximări

soresciene), Diana Dobrița Bîlea (Radu Ulmeanu, Ceea

ce suntem), Alexandru Moraru (Veronica Balaj, Iarna

Revederii), Remus V. Giorgioni (Boris Marian, Ca o

rugăciune), Ion Bălu (Rodica Lăzărescu, Viața cu haz și

fără a numitului Peltz), poezie: Nicolae Silade, Mihók

Tamás, Daniel Corbu, Robert Șerban, Elisabeta Boțan,

Dimana Ivanova (prez. și trad. Mircea Dan Duță).

Dintre cărțile sosite la Remus V. Giorgioni: Mesaj către

ultimul om de pe pământ de Ionuț Caragea, Deriva

sentimentelor de Victoria Milescu, Canonul iubirii de

Gheorghe Simion, Oțet de furnici de Kocis Francisko.

Algoritm literar, nr. 1/ 2017, Călan. Scrisoare

neexpediată. În memoria lui Romulus Rusan este

editorialul semnat de Silviu Guga. Eseurile și

comentariile aparțin lui Cornel Ungureanu (Salvator

Dali și Silviu Oravițan), Horia Ungureanu (Arta de a

povesti – Pawel Huelle, Mercedes-Benz), Mihai Petre

(Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu”, Hunedoara-

Deva, 65 de file de viață). Filele din jurnalul lui Radu

Ciobanu se intitulează Eheu, fugaces, Al Săndulescu

aduce în atenție O scrisoare inedită a lui Perpessicius,

iar Mioara Bahna ne propune un itinerar: O gură de rai

dublinez: Farmleigh. Poezia este semnată de Gabriel

Chifu, Ioan Barb, Ana Zegrean, Loredana Florentina

Dalian, Gina Zaharia, Daniel Lăcătuș, Emily Dickinson

(trad. Ioan Radu Văcărescu), Serghei Esenin (trad. Leo

Butnaru), iar proza, de Cornel Nistea și Daniel Mariș.

ARGEȘ, Serie nouă, Anul XVI (LI), nr. 5 (419),

mai 2017. Remarcăm aforismele lui Gheorghe Grigurcu,

jurnalul lui Leo Butnaru - De la Voroneț spre Voronej

(V), comentariile lui Liviu Ioan Stoiciu (În absența

„oamenilor politici providențiali”), Mircea Bârsilă

(Petru Romoșan, poetul), Viorel Nica (Printre cele

decantabile și cele nedecantabile), Leonid Dragomir

(Ce este un filosof?), Nicolae Georgescu (Am fost

cândva romani), Mihai Barbu (De 1 mai muncitoresc

am defilat singur, singurel) și al Marianei Șenilă-Vasiliu

(Paradoxalul Doctor Josef Goebbels), cronică literară

semnată de Nicolae Oprea (Gabriel Chifu, Ploaia de trei

sute de zile), Dumitru Augustin Doman (Marian

Drăghici, lunetistul&cocoșul de tablă, Constantin Preda,

Celălalt Constantin și carte nouă: Geo Galetaru,

Fericirea ca o dimineață ploioasă, Attila F. Balasz,

Cravata lui Villon), Adrian Alui Gheorghe (Vasile Dan,

Lentila de contact), Ștefan Ion Ghilimescu (Eugen d.

Popin, viul și aproapele), Ștefan Dimitriu (Vasile

Poenaru, 101 poeme), Adelina Sorescu (Ioan Groșan,

Un om din Est), Mioara Bahna (Ștefan Mitroi, Vieți

greșite), Cezarina Adamescu (Nina Ceranu, Respir sub

alt cer), Ion C. Ștefan (Maria Mona Vâlceanu, ȘTEFAN,

simfonia fantastică), Lucian Gruia (Răzvan Nicula,

Abisuri), poezie de Magda Grigore, Victoria Milescu,

Paul Aretzu, Sterian Vicol, Ion Toma Ionescu, Mihai

Merticaru, Mihai Firică, Pricopie Clontea (versiune în

engleză a poeziei Nervi de primăvară de George

Bacovia) și proză de Marin Ioniță și Aurel Sibiceanu.

ATENEU, Anul 54 (serie nouă), nr. 572,

aprilie 2017, Bacău. In memoriam George Bălăiță scriu:

Leo Butnaru (Jurnal cu George Bălăiță), Petru

Cimpoeșu (A trăi viața demn), Radu Cârneci (Călătoria

din urmă), Ioan Matei (Un scriitor extrem de rațional),

Cristina Câmpeanu (Învoiala cu George Bălăiță),

Nicolae Manolescu (George Bălăiță - „vârf al

generației sale de scriitori”), Vasile Spiridon (Învoiala

cu soarta). Din acest număr al revistei remarcăm critica

literară: Adrian Jicu (Doris Mironescu, Un secol al

memoriei), Violeta Savu (Tincuța Horonceanu

Bernevic, Proză scurtă. Punct), Cornel Galben (Marius

Manta, Ucenic la iconari), comentariile: Suflete în ceață

de Carmen Mihalache, Sertarul cu fișe de Constantin

Călin, Prin subteranele dostoievskiene (56) de Ion

Fercu, eseurile: Chirițele vesele peste timp de Elena

Ciobanu, Rilke. Din avatarurile biografiei sale de

Gheorghe Iorga, Limba română – în școală, în ziar, în

volum de Ioan Dănilă, Tudor Vianu despre filosofia

creației eminesciene (I), personalități băcăuane:

Gabriela Adameșteanu – o prozatoare emblematică de

Cornel Galben, interviul: Ioan Dănilă – Vasile Ghica,

poezie: Radu Cârneci, Daniela Șontică, Gela Enea,

proză: Decebal Alexandru Seul.

Bucovina literară, Serie nouă, Anul XXVIII, nr.

3-4 (313-314), martie-aprilie 2017, Suceava. Remarcăm

autograful Anei Blandiana și dialogul acesteia cu

monahia Elena Simionovici, aforismele lui Gheorghe

Grigurcu, eseurile și comentariile semnate de Liviu Ioan

Stoiciu, Mari premii literare acordate celor fără operă,

Isabel Vintilă, Manifestele suprarealismului,sub semnul

eternei mișcări, Alexandru Ovidiu Vintilă, Sașa Pană

„cu ochiul și gesturile liberate de orice oprire”. Un

succint portret la 115 ani de la naștere, Petru Ursache,

Lecția fraților Cioran, Magda Ursache, Profesorul

Ciopraga, Doina Cernica, Un prinț din Bucovina-Marin


67

Gherasim , Adrian Dinu Rachieru, Un polemist-Marin

Mincu, Mircea Muthu, „Sunt o potcoavă de pe un drum

din Ardeal”, critică literară de Theodor Codreanu

(Marius Manta, Ucenic la iconari), Ioan Holban

(Theodor Damian, Lazăre, vino afară), Petrișor Militaru

(Traian D. Lazăr, Raluca Andreescu. Scrisori din exil.

Arhiva literară Basarab Nicolescu), Liviu Antonesei

(Constantin Ifteme, Copiii sălbatici), jurnal de

călătorie: Marius Chelaru, Prin „Transcaucazia” din

Erevan în Nagorno Karabakh – note și gânduri de drum

(IV). Semnează poezie: Adrian Alui Gheorghe, Cristina

Prisecariu-Șoptelea, Béatrice Bonhomme (prez. și trad.

Elena-Brândușa Steiciuc), Austin Smith (prez. și trad.

Horațiu Stamatin), Raluca Calancia, Mihaela Gheorghe,

iar proză: Leo Butnaru, Marian Drumur și Cornelia

Petrescu.

Bucureștiul literar și artistic, Anul VII, nr. 5

(68), mai 2017. Florentin Popescu scrie editorialul - „La

ce bun poezia? La ce bun poeții?”, se află în dialog cu

seniorii literaturii noastre – Stancu Ilin și Corneliu

Șerban și realizează comentariile, Păsările lui Tudor

Meiloiu și Corespondența, ca jurnal de front sau

monografie (Alex. Oproescu, Epistolar 1956-2016).

Romanița-Maria Ștențel consemnează un interviu cu

Ioan Cristescu – managerul Muzeului Național al

Literaturii Române, iar eseuri și comentarii realizează:

Marian Nencescu (Camil Petrescu, gazetar sportiv),

Titus Vîjeu (Nobel Prize – 1911 – Maurice Maeterlinck

– fantezia poetică), Theodor Codreanu (Numere în

labirint-1997), Nicolae Dan Fruntelată (Florea

Ciobănică), Ion Andreiță (Pictând pe cer cu aparatul

foto), Nicolae Georgescu (La horitul fânului), Florin

Colonaș (Dinică – un simbol al scenei), Ion Haineș

(Adrian Bucurescu), Vasile Szolga (Lacul fecioarei),

Neagu Udroiu (Fănuș-85), Candid Stoica (O piesă cu

sperieturi la Teatrul Național), Radu Băieșu (Un debut

promițător la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”), Călin

Stănculescu (Festivalul CinePolitica a ajuns la cea de a

șasea ediție). Semnează cronică literară: Ion Roșioru

(Lia-Maria Andreiță, Copil de suflet), Ion Brad (Ana

Blandiana, Orologiu fără ore), Mihai Cimpoi (Lucia

Țurcanu, Manierismul românesc și Poezia manieristă

românească), Întâlnim poezie semnată de Coman Șova,

Radu Cârneci, George Iarin, Marin Moscu, Ana-Maria

Muscalu, Marin Constantin, G. Th. Popescu și 13 poeți

coreeni dintotdeauna într-o prezentare, selecție și

traducere de Ion Roșioru.

Buzăul literar, Serie nouă, Anul II, nr. 4 (8),

martie-aprilie 2017 (unde V. Frîncu, cu de la sine

putere, a ajuns redactor-șef peste o samă de scriitori).

La ediția a X-a a Festivalului Internațional Primăvara

Poeților, în varianta Bibliotecii Județene Buzău, au fost

premiați: Ion P. Iacob, Traian Gh. Cristea, Dumitru Ion

Dincă, Nicolae Gâlmeanu și Simina Maria Sima. Stan

Brebenel semnează retrospectiva ședinței de cenaclu,

din 22.02.2016, când a citit Gabriel Peneș, iar Nicolai

Tăicuțu și-a prezentat cartea la dispoziția poemului, cu

participarea la discuții a următorilor: Dumitru Pană,

Tudor Cicu, Nicolai Tăicuțu, Lucian Mănăilescu, Stan

Brebenel și Emil Niculescu. Critică literară face Tudor

Cicu la cartea lui Paul Negoiță, Prin grădina lui Ilf și

Petrov. Viorel Frîncu realizează un pofil: Nicolae

Panait (1917-1941), ziaristul poet. Poezia poartă

semnăturile: Vasile Voiculescu, Gabriel Peneș, Traian

Gh. Cristea, iar proza: Mihail Milea și Margareta

Sterian (cu un remember de Lucian Mănăilescu).

Cafeneaua literară, Anul XIV, nr. 4/ 170,

martie 2017, Piteşti. Poezie semnează: Valeria Manta

Tăicuțu, Gheorghe Mocuța, Daniela Varvara și Ion

Toma Ionescu și câștigătorii Concursului Național de

Poezie de Dragoste Leoaică tânără, iubirea…, ediția a

XVII-a, 2017 au fost (expuși și pe coperta revistei):

Bogdan-Alexandru Petcu, Mihaela Roxana Boboc,

Ștefania Nicolescu, Emilia Nedelcoff, Crenguța-

Gabriela Mălăiaș, Teodora Vasilescu, Denisa Vișinschi..

Eseu semnează Liliana Rus (Migrația violetelor

sălbatice), iar proză, Alexandru Jurcan. Artele poetice

se constituie din comentariile: Este posibilă școala de

poezie? de Virgil Diaconu, Poezia în viață și Calea

poeziei sau poezia dincolo de versuri de Nina Vasile, M

de la Muzică și A ca Afirmație de Gérard Pfister (trad:

Liana Alecu, respectiv, Crenguța Mălăiaș). Alte

comentarii sunt semnate de Denisa Popescu (Vrăji și

intrigi fanariote, la Biblioteca Județeană Argeș) și

Adrian Simeanu (Folku’, precum o licoare…). Critica

literară aparține lui Gheorghe Grigurcu (Niculae

Gheran, Arta de a fi păgubaș, III, Îndărătul cortinei),

Ana Dobre (Iuliana Paloda-Popescu, Semnul Îngerului),

Adi George Secară (Octavian Mihalcea, Umbra de fier).

Caiatele de la Țintești, nr. 7, aprilie 2017. Din

acest bogat număr remarcăm eseurile și comentariile

realizate de Marin Ifrim (Suntem…), Magda Ursache

(Prostia nu doare. Dar adevărul?), Teodor Baconschi

(E bine să știi, e bine să speri), Gheorghe Pospai (Cu

Mircea Nedelciu despre delațiune și delatori. Zmeura

de câmpie), Paul Negoiță, Kipukua, Mihaela Gomoescu

(Comic, amuzant, ridicol sau grotesc?), Elena Daniela

Plătică (Obiceiuri de peste an), Ionuț Capotă

(Microeseuri), interviul lui Ion Aldeniu cu Marin Ifrim,

cele două profiluri ale lui Stelian Grigore (Claudiu

Mititelu și oamenii săi și Profesorul Ion Bocioacă).

Despre Centenar Gabriel Cocora scrie Marcela Chiriță,

iar Vasile Baghiu: Jurnal de scris. Proză semnează:

Nicolae Rotaru, Mioara Vergu-Iordache, Nistor

Tănăsescu, Teo Cabel, Nicoleta Ifrim, iar poezie: Ion

Gheorghe (poem-autograf), Gina Zaharia, Ovidiu

Petrescu, Emil Almășan, Claudiu Komartin, Costel

Suditu, Nicolae Cabel, Marin Ifrim, Adrian Sfinteș, Paul

Spirescu, Rodian Drăgoi, Mihaela Roxana Boboc, Ion

Diviza (epigramă).

Cartelul metaforelor, Anul IV, nr. 33-35,

aprilie 2017, Buzău. În această ediție a revistei

remarcăm eseurile: Când istoria cade în corectitudine

politică și Anamtemele lui Vasile Gogea de Magda


68

Ursache, La multe secole de Convorbiri literare! de

Marin Ifrim, Cartea Aleanului de Aurel Anghel și

Valoarea limbii strămoșești în păstrarea identității

personale și naționale, comentariile: Cei trei Neagu de

Adrian Dinu Rachieru, Constantin Brăescu, un

dramaturg (și) pentru „Teatrul G. Ciprian” de Marin

Ifrim, 10 ani la conducerea bibliotecii de Sorin Burlacu,

Un literat deosebit, dispărut la nici 30 de ani, și uitat

prea devreme: Gheorghe Popovici de Ion Aldeniu,

dialogul: Marin Ifrim – Corneliu Vasile, critică literară

semnată de Marin Ifrim (Paul Negoiță, Marchitanii

roșii), Christian W. Schenk (Dana Borcea, Pe genunchii

luminii), Ion Machidon (Marin Ifrim, Cartea teatrului),

poezie: Luca Cipolla, Valeriu Bistriceanu, Irina Lucia

Mihalca, Traian Gh. Cristea, Aneta Țîru Pioară, Mihai

M. Macovei, Dragoș Niculescu, Marius C. Nica, Adrian

Crețu, Mihaela Boboc, Liviu Ioan Stoiciu, proză:

Mircea Rotaru, Dana-Georgiana Bițeanu.

Constelații diamantine, Anul VIII, nr. 5 (81),

mai 2017, Craiova. Remarcăm eseurile și comentariile:

Culegere de hrană spirituală de Doina Drăguț, Critica

de tip vouloir c’est pouvoir de Iulian Chivu, Mângâiere

postumă la o aniversare de Livia Ciupercă, Frumusețea

incitant-ermetică și captivant-poetică a daoismului de

George Petrovai, Mircea Vulcănescu de Stelian

Gomboș, George Topârceanu, „chiriașul grăbit” al

Ieșilor de Mihai Caba, Ion de Ionel Popa, Scriitorii și

Țara de Janet Nică, Recuperarea omului vechi în

secolul al XXI-lea de Camelia Suruianu, Grigore Vieru

și lumea plantelor de Gheorghe Dihoru, DOM – o

traducere consonantă cu spiritul originalului de

Dumitru Bălan, Litere și albine (Ion Pop) de Ion

Popescu-Brădiceni, critica literară: Daniel Marian

(Constantin Stancu, Etemenaki), Mariana Zavati-

Gardner (Elisabeta Bogățan, Sub zodii), Al. Florin Țene

(Florentin Smarandache, Seducția polimorfismului),

Valentin Tomuleț (Galina Martea, Basarabia – destin și

provocare), Antonia Bodea (Constantin Gr. Zegreanu,

Anotimpurile vieții), Lidia Grosu (Petre Rău, Întârziate

vestiare).

EX PONTO, Anul XV, nr. 1(53), ianuarie-

martie 2017, Constanța. Remarcăm editorialul Anul

Ovidius și profundele sale semnificații în spațiul

românesc și în spațiul pontic de Ștefan Cucu, interviul

Angelei Baciu cu Ana Blandiana (la aniversară), poezie

semnată de Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Florin Stanciu,

Adela Popescu, Angela Baciu, Olimpiu Vladimirov,

Mircea Lungu, proză de Gheorghe Filip, Gabriela G.

Vlad, Elena Netcu, M.B. Ionescu-Lupeanu, Gheorghe

Dobre, Ovidiu Dunăreanu, Ion Tița-Călin, eseurile

Teoriile receptării – o schimbare (bine temperată) de

paradigmă de Clarisa Trandafirescu și Chipul Rugului

Aprins – o lumină în beznă de Anastasia Dumitru,

critică literară realizată de Lăcrămioara Berechet

(Adrian Tudurachi, Fabrica de geniu), Ion Roșioru

(Victoria Milescu, Deriva sentimentelor și Marina Cușa,

Grădina japoneză), Titi Damian (Radu Voinescu,

Printre prejudiciile criticii), Ana-Maria-Claudia

Haraniță (Erosul decadent în opera lui Eugen Barbu),

Angelo Mitchievici (Daniela Varvara, Mituri și

simboluri biblice în poezia românească neomodernistă

și Dumitru Octavian Unc, Reverii), Valeria Manta

Tăicuțu (Ștefan Negrișan, Morții noștri cumsecade),

Aureliu Goci (Diana Dobrița Bîlea, De ce iubim?).

FEED BACK, Anul XIV, nr. 3-4 (167-168),

martie-aprilie 2017, Iași. Dintre eseurile acestui număr

dublu amintim: Mihai Eminescu – Actualitatea operei

și G. Topîrceanu – despre actualitatea operei de Daniel

Corbu, Românii contemporani – de la specificul

național la globalizare de Ioan Aurel Pop, O nouă

viziune asupra lumii – transdisciplinaritatea de Basarab

Nicolescu, Mihail Eminescu, românul absolut

necunoscut de Ion Filipciuc, Moartea ca inițiere de

Nicolae Iuga, portretul critic al lui Radu Florescu este

făcut de Daniel Corbu, iar in memoriam Grigore Vieru

scriu: Sandrina Frunză, Daniela Mădulin, Alexandra

Uscatu, Bianca Bondarciuc, Laura Dascăl. Cronica

literară aparține lui George Bodea (Tucu Moroșanu, Cu

moartea-n hang de alăute), Ionel Necula (Daniel Corbu,

Ferestre oarbe) și Mioarei Bahna (Adrian Suciu,

Profetul popular), iar poezia este semnată de Anca

Hirschpek, Andreea Pătrașcu, Mihaela Oancea, Gelu

Dorian, Tucu Moroșanu, Constantin Mănuță, Adrian

Botez, Gabriela Ciobanu, Ionuț Caragea, Ion P. Iacob,

Florentin Palaghia, Petru Aruștei, Ion Zubașcu, Radu

Florescu, Serghei Biriukov (trad. Leo Butnaru), Leons

Briedes (trad. Ion Covaci), Maria Nefeli (trad. Victor

Ivanovici)..

H e l i s, Anul XV, nr. 3-4 (167-168), martie-

aprilie 2017, Slobozia. Remarcăm eseurile și

comentariile: Dacia – 1980 de Victor Nicolae, Ruralii

și Există viitor de g.alex, Gânduri de Vasile Iordache,

Eugenia Tesla și venitul de bază garantat de Cătălina

Stroe, Diaspora literară: Misteriosul caz al scriitorului

argentinian de origine română, Antonio Rodriguez de la

Muerte de Radu Demetriade, Magazin istoric-50 de

Marian Ștefan, Tehnologia culturii de guri de Teodor

Prier, cărțile: Casa păcatelor de Nicolae Rotaru și

Tobele mute de Emilian Marcu prezentate de Dan

Simionescu, cronicile literare realizate de Ioan N.

Roșca (Octavian Mihalcea, Umbra de fier), George

Corbu (Florentina Loredana Dalian, Miss Univers),

Mihaela Meravei (Costache Constantin, Singur

împotriva oceanului), poezia semnată de Florentina

Loredana Dalian, Costel Bunoaica, Petre Ioan Crețu,

Gheorghe Dobre, Angelica Corciulanici și Valerio

Orlici (trad.: Dina Cuvata, stilizare: Gheorghe Dobre),

Ion Roșioru, Ștefan Neagu, Marin Ifrim, Mihaela

Ionesei, Gabriel Gherbăluță, Silvia Bitere, Adrian

Bucurescu, Liuba Botezatu, Liliana Popa, Ion Cioran,

iar proză de Dan Elias, Loredana Stan, Petre Ioan Crețu,

F.M. Ciocea, Adela Petcu, Tudor Cicu, Roxelana Radu,

Constantin T. Ciubotaru, Romeo Aurelian Ilie.


69

L i t e r a 13, Anul III, nr. 10, 2017, Siliștea,

jud. Brăila. Poezia este prezentă prin realizările lui

Mihai Vintilă, Irinei Anghel și Luminiței Dascălu, iar

proza aparține Angelei Burtea și lui Vergil Matei.

Eseuri și comentarii literare scriu: Mihai Vintilă (Între

postmodernism și prost-modernism), Zeno Halupa

(Pentru adevăr, le devin dușman și extratereștrilor),

Virgil Andronescu (De ce moare poezia de azi și

Dragobetele sărută fetele - emoționant eveniment

folcloric organizat de comuna Siliștea, județul Brăila),

Dan Hașdean (Generația scriitorilor fără cititori), file

de istorie: Adriana Grigorescu, Brăila (1914-1916). III.

Oameni politici brăileni și critică literară realizată de

Lucia Pătrașcu (Jenică Chiriac, Cronicile pricopsitului),

Christian W. Schenk (Dana Borcea, Pe genunchii

luminii), Jenică Chiriac (Paul Strepol, Mușuroi de

speranțe), Dumitru Anghel (Ion Bălan, Teatru), A. G.

Secară (Ko Un, Timp cu poeți morți – traducere de

Iolanda Prodan).

L i t e r a d u r a, Anul II, nr. 4, aprilie 2017,

Buzău. Teo Cabel semnează editorialul Ziua

Internațională a Poeziei și interviul cu Dumitru Ion

Dincă. Cronică literară realizează: Liviu Ofileanu (Rita

Chirian, Casa fleacurilor) și Mihai Vintilă (Marin Ifrim,

Cu vaporul prin deșert), iar aforismele aparțin lui Zeno

Halupa. Poezie semnează: Nichita Danilov, Luminița

Amarie, Luminița Zaharia, Ioana Bogdan, Virgil

Andronescu, Tudor Cicu, Daniela Pârvu Dorin, Sorin

Călin, Diana-Ariana Zburlea, Mugurel Roșca, Nicu

Popescu, Codruța Vancea, Andreea Ciucă, Costel

Suditu, Angi Melania Cristea, Valerian Călin, Cornel

Costea, Elisabeta Boțan, Ion Roșioru traduce poeți

chinezi clasici (Ho King-ming, Wang Po-tsing, Tsong

Po-hua, Lieu Ta-po, Li Tong-yang, Me-Cheng, Li Li-

wong, Tchang Tseu-ye), iar proză: Aurel Anghel, Ioana

Aghiană și Vergil Matei.

Litere, Anul XVIII, nr. 4 (205), aprilie 2017,

Târgoviște. Remarcăm eseurile și comentariile semnate

de Tudor Cristea (Analiză de etapă), Nicolae Oprea

(Trilogia rebreriană. Ultimul roman-2), Mihai Stan (Un

literator), Barbu Cioculescu (A fost o vreme), Mihai

Cimpoi (O cetate a culturii românești), Maria Octavia

Paunatescu (Direcții în poezia românească

contemporană. Marin Sorescu-2), Nicolae Georgescu

(Argument: izvorul și fântâna-2), George Coandă

(Eminescu și „starea de a fi” în Europa), Marin Iancu

(Geo Bogza - „Nostalgia valorilor”), Ioan Adam

(Politica imperativelor morale), Doina Rizea (Ruine și

catacombe), critica literară realizată de Tudor Cristea

(Ioan Vișan, Testamentul mistic și Noua mea cumpănă –

regretul sau Neliniștea așteptării), Magda Grigore

(Nicolae Oprea, Revanșa postumă), Ana Dobre (George

Piteș, Destine în impas și Magda Ursache (Ioan-Aurel

Pop, Identitatea românească. Felul de a fi român de-a

lungul timpului), așezarea în limba română a lui

Léopold Sédar Senghor de către Radu Cârneci și proză

semnată de Dumitru Augustin Doman și Iulian

Moreanu.

P l u m b, Anul XIII, nr. 121, aprilie 2017,

Bacău. Eseurile și comentariile din acest număr aparțin

lui Daniel Corbu (A supraviețui ca scriitor în România),

Constantin Vorniceasa (Mit și adevăr), Romulus Dan

Busnea (Cu gândul și cu inima la marea sărbătoare a

Învierii Domnului), Mihai Buznea (Comedii romantice

cu plânsuˋ-râsuˋ), Critică literară realizează: Valeriu

Râpeanu (Rodica Lăzărescu, Viața cu haz și fără a

numitului Peltz), Cristina Ștefan, (Gina Zaharia,

Talazuri),Grigore Codrescu (Toader Titi Roznovanu,

Amintiri răzlețe), Ioan Țicalo (Domnița Flori Neaga,

Toamna, ca o fregată), Petre Isachi (Ana-Maria Moraru,

Foc nestins), Angela Nache Mamier (Cristina Ștefan,

Orașul), Janina Doboș (J.K. Rowling, Harry Potter),

Eugen Verman (Har. Mihailescu, Versuri), Mioara

Bahna (F. M. Ciocea, Mic tratat filosofic despre îngeri,

tractoriști și femei nebune), Emil Bucureșteanu (Vasile

Checheriță, Mireasmă de lume), C. Băcăuanu (Octavian

Nistor, Sublimarea sinelui), Cornel Galben (Vali Bocu

Constantin, Pașii destinului), Vasile Sevastre Ghican

(A.G. Secară, Meine Mand-noaptea nimănui), Dan

Perșa (Mugur Andronic, Marele romantic), Cezarina

Adamescu (Nicolae Mărunțelu, Alerg după o stea).

Semnează poezie: Viorel Dinescu, Octavian Nistor,

Olguța Trifan, iar proză: Decebal Alexandru Seul și

Mihai Sălcuțanu.

Pro Saeculum, Anul XV, nr. 1-2 (117-118), 15

ianuarie – 1 martie 2017, Focșani. Dintre eseuri și

comentarii remarcăm: Cu dragoste despre ură de

Rodica Lăzărescu, Mariana și Victor și Moartea sub

acoperire de Dumitru Radu Popescu, Istoria unei cărți

sau lecția neuitării și Un cărturar ne invită la „ospățul

lecturilor” de Magda Ursache, Din caietul de

corespondențe de Liviu Ioan Stoiciu, Marele păcălitor

păcălit de George Bălăiță, Basarabia și arheul

românesc de Theodor Codreanu, Nietzsche rămâne de

descoperit (V) de Petre Isachi, Cu Scrisul la vedere de

Ioan Dănilă, Filosofia lui Nietzsche între apolinic și

dionisiac de Ionel Necula, G. Călinescu și limitele

pozitivismului… temporal (I) de N. Georgescu,

Eminescu, poem cu poem (Alex. Ștefănescu) de

Constantin Cubleșan, interviurile realizate de Rodica

Lăzărescu cu Nicolae Băciuț și Vladlen Babcinețchi și

critica literară semnată de Andrei Moldovan (Horia

Bădescu și proza magică), Lina Codreanu (Rodica

Lăzărescu, La ora confesiunilor), Diana Dobrița Bîlea

(Gheorghe Dobre, fragmente), Vladimir Udrescu

(Rodica Lăzărescu, Invitație la confesiuni), Gheorghe

Lăzărescu (Mircea Anghelescu, Mistificțiuni. Falsuri,

farse, apocrife, pastișe, parodii, pseudonime și alte

mistificații în literatură), Mircea Radu Iacoban (Ioana

Diaconescu, Mihai Ursachi în documentele Securității),

Ionel Necula (Daniel Cristea-Enache, Aproape liber),

Passionaria Stoicescu (Ion P. Iacob, Patria ireală și


70

Dumitru Ion Dincă, Prințul captiv – poeme de la

Elsinore).

Revista Nouă, Anul XIV, nr. 2 (99) / 2017,

Câmpina. Remarcăm eseurile și comentariile: Un

cuvânt scos din uitare: alcaoa de Andrei Ionescu, În

zodia idealului feminin de Oana Merca, Despre cultul

dezastrelor de Dan Norea, Câmpina, tărâm de poveste,

memento: Ilinca Ruxandra nu trebuie uitată de Denisa

Udroiu, critica literară realizată de Titi Damian (Iulian

Moreanu, Iarna perfectă), Mioara Bahna (Nicolae

Rotaru, Poet fără Pegas), Romeo Aurelian Ilie (Irina

Lazăr, Fragment de joc), Aureliu Goci (Alensis De

Nobilis, Bețiile cosmice), Constantin Dobrescu (Mircea

Botiș, Radu Botiș, Ulmeni, Maramureș), Ion Manea

(Gheorghe Bacalbașa, Inițiativa), Costion Niculescu

(Carmen Bălan, Întâmplări din natură – povestiri pentru

copii). Semnează poezie: Florin Dochia, Valeriu Marius

Ciungan, Ioan Vintilă Fintiș, Corina Monea, Ionela-

Violeta Anciu, Dragoș Niculescu, Flavia Adam, Nicolae

Vălăreanu Sârbu, Adrian Mihăescu, Coca Popescu, iar

proză: Iulian Moreanu, Denisa Udroiu și Diana

Trandafir.

S c r i p t o r, Anul III, nr. 5-6 (29-30), mai-

iunie 2017, Iaşi. Poemul lui Varujan Vosganian este

desenat de Vasilian Doboș. În continuare, poezia este

semnată de Radu Andriescu, Cristian Bădiliță, Ion

Hadârcă, Nicoae Panaite, Cristina Prisecariu Șoptelea,

Andrei Zanca, iar proza, de Iacob Florea, Mirela

Stănciulescu, M. B. Ionescu-Lupeanu și Ștefan Susai.

La Chestionar Scriptor, formulat de Lucian Vasiliu,

răspunde Mircea V. Ciobanu. Critică literară și eseuri

realizează: Ioan Holban (Constantin Simirad, Acta est

fabula și DanTomorug, Ktistai, Hotarul zeilor și Piatra

Jidovului), Constantin Cubleșan (Nicolae Turtureanu,

Precedentele și Penultimele, Versuri de dragoste),

Simion Bogdănescu (Theodor Codreanu, Fragmente

despre Eminescu), Rodica Lăzărescu (Viorel Savin,

Cinesunta), Cristina Chiprian (Radu Andriescu, Când

nu mai e aer și Adam Puslojić, Exaltare din abis),

Valentin Coșereanu (Europenismul Eminoviceștilor),

George Bodea ( Odesa lui Radu Mareș), Liviu Ioan

Stoiciu ( Din anul Revoluției. De uz strict personal -

XII).

Sintagme literare, Nr. 3 (26)/ 2017, Dudeștii

Noi. Poesis: Ana Pop Sîrbu, Carmen-Maria Mecu,

Carmen Secere, Cristian-Paul Mozoru, Dan Rotaru,

Daniela Voicu, Dumitru Velea, Eugen Evu, Eva Sorina

Matei, Gabriel Gherbăluță, Gela Enea, George

Stănciulescu, Macrina Lazăr, Maria Pal, Mihaela

Stanciu, Mioara Băluță, Monica Rohan, Raul

Constantinescu, Raul Sebastian Baz, Savu Popa, Silvia

Goteanschii, Valentin Tufan, Violeta Mihăieș. Proză:

Alexandru Ioan Despina, Claudia Partole, Ladislau

Daradici, Nicolae Stan. Atelierul critic: Adrian Dinu

Rachieru (Ion Brad, la senectute), Daniel Marian

(Constantin Stancu, Etemenanki, Adrian Tomoni, În

siajul cuvintelor, Nicolae Crepcia, 65 de poeme, Liviu-

Ioan Mureșan, Epopeea lui LIM), Gheorghe Pârlea

(Irina Lucia Mihalca, Dincolo de luntrea visului), Ionel

Bota (Mariana Bojan, Rezervația patetică, Adrian

Popescu, Costumul negru, Ruxandra Cesereanu,

Tricephalos, Petru Poantă, Dicționar de poeți – Clujul

contemporan), Luminița Zaharia (Vlad Teodor Petcu,

Tenebre lirice), Mihaela Mariana Cazimirovici

(Octavian Mihalcea, Epicriza). Biblioteca Babel: Ionel

Bota (John Fowles, Colecționarul, Michel Tournier,

Piticul roșu). Eseu: Ionel Bota, Mantia de bronz a

personajelor. Timpul și fantezia. Interviu: un cristian –

Lucian Vasilescu. Aforisme: G. Gabriel Petru Băețan.

Universalia: Sofía Rodrígues García (trad. Elisabeta

Boțan), Gani S. Pllana (trad. Baki Ymeri), Giovana

Frene (trad.George Nina Elian). La porțile dorului: Ion

Căliman cu Poezia riturilor de însănătoșire.

SUD, serie nouă, anul XXI, nr. 3-4 (192-193),

martie-aprilie 2017, Bolintin Vale. Eseuri și comentarii

realizează: Vasile Grigorescu, Rătăcitorii (editorial),

Florentin Popescu, Apelul unor academicieni la

patriotism, Nicolae Dan Fruntelată, Cum se repetă,

oarbă, istoria și O libertate pentru fiecare, Ion

Andreiță, O mare româncă a plecat la stele…, Filoteea

Barbu Stoian, Lia-Maria Andreiță, în arta plastică și în

literatură, Emilia Motoranu, Niculae Cantonieru și

revista Frize, Florin Colonaș, Cantor canthorum.

Despre Petre Ghelmez scriu Emil Talianu și Romanița-

Maria Ștențel, iar Nicolae Scurtu vine cu Noi completări

la biografia lui Nichifor Crainic. Critică literară

semnează: Titus Vîjeu (Nicolae Dan Fruntelată, Târziu,

ploierul și Theodor Răpan, Laus Amoris), Florentin

Popescu (Alexandra Firiță, Aparținând clipei și

Domnița Flori Neaga, Toamna, ca o fregată), Florică

Dan (Corneliu Cristescu, Poezie și inginerie), Gabriel

Dragnea (Alexandru Cazacu, Mărturie nimănui),

Luminița Cornea (Nicolae Scurtu, Al. Hanță – repere

pentru o biografie), Vladimir Udrescu (Florentin

Popescu, Furca și alte povestiri), Ion C. Ștefan (Geni

Duță, Iubire interzisă și Vilia Banță, Călătoria).

Victoria Milescu (Cristina Maria Purdescu, Doruri din

alt timp), Constanța Crudu (Cristina Sircuța, Viața

femeilor în România interbelică). Poezia aparține lui

Petre Ghelmez, George Călin, Alexandru Cazan,

Corneliu Vasile, iar proza, lui Ion State și Decebal

Cordie.

Cititorul de reviste


71

Râmnic, mon amour!

„A murit Mihăiță!” - postează, pline de jale, persoane necunoscute de pe

Facebook. Mihăiță, nebunul liniștit al Râmnicului, cu gentuța lui de damă la brațetă, de

obicei neras, mirosind când a coteț, când a colivie cu sticleți, îmbrăcat, tot ca de obicei, cu

cămașă în carouri și loden bej, s-a dus să mângâie îngerii, că tot era expert în mângâieri.

Când l-am cunoscut, adică acum vreo patru decenii, mângâia cărucioarele de la Creșă:

se strecura pe poartă (nu că ar fi fost vreo problemă, totul era deschis vraiște pe-acolo, ca și

astăzi, de altfel), se apropia tiptil de landourile aliniate pe terasă și începea să scuture

păturicile, să le miroasă și să le pupe cu o expresie de fericire fără margini pe chip. „Nenea,

mă lași să duc eu căruțul?” – se mai milogea de consortul meu, care, milos din fire, accepta

cu un zâmbet, așa că defilam pe centru cu Mihăiță în avangardă, el gângurindu-i Simonei,

care-l privea uimită dintre pernuțe dantelate și scutece de finet.

Când era în toane bune și-i plăcea cum arată duduile ieșite la plimbare, sculpta cu

mâinile conturul de amforă al trupurilor tinere: „Ieși de-acia, panaramă!” – se sclifosea câte

una, deloc speriată, căci se știa că Mihăiță nu-i agresiv. „Măi-măi, tanti!”, se gudura

cetățeanul scăpat de la Săpoca, „măi-măi” însemnând pentru el și pentru toți copiii crescuți

cu bunici duioși, ceva frumos, tare frumos.

„Îți place ciocolata, Mihăiță?” se izmenea câte un comic vestit al târgului. „Îhî!”,

încuviința cel rămas la vârsta de aur, când toate sunt roz-bonbon și cerul n-are nori. „Bun,

Mihăiță?”, râdea de unul singur samariteanul de ocazie, cu pachetul de Ciocolax în mână.

„Mai vrei?” - și copilul cel bătrân nu refuza, chiar dacă, după aceea, fugea să-și golească pe

undeva, pe după vreun gard viu sau în dosul unui copac, intestinele supărate de laxativ.

Farsele de un asemenea prost-gust au continuat multă vreme, pentru că Mihăiță n-avea

suficientă memorie ca să devină violent și să se răzbune pe cei răutăcioși cu el.

Legendele locale povestesc, printre altele, de supradotarea de mascul a celui rămas

copil, și nu puține au fost parașutele care l-au ademenit prin locuri întunecate, ca să se

convingă pe cont propriu de virilitatea lui. Poate că sunt doar vorbe înșirate la un pahar de

vin de cei cu nostalgii sexuale, de care târgul n-are cum să ducă lipsă, fiind el așezat pe

pământ și nu în lună ori pe planeta Marte. Poate că a fost adevărat. Cert este că Mihăiță, cu

toată nebunia lui, nu era vreun libidinos și nu l-a auzit nimeni debitând obscenități: limbajul

lui era mai potrivit cu vârsta de cinci-șase ani, decât cu trupul mătăhălos și neîngrijit al

adultului care-l folosea.

Alături de Mircea, cel cu „dă-o dracului de sapă”, plecat și el să cânte, la judecata de

apoi, „Supărat/ Supărat sunt, Doamne, iară, supărat” și alte manele inocente, Mihăiță a fost

o glumă tragică a celui care și-a întors fața de la noi, ca să privească, din veșnicia lui, într-o

cu totul altă parte.

Valeria M.T.

Spatii culturale nr 52/2017

Education

Transcript of Spatii culturale nr 52/2017