Istoria pierdută a medicinii

Există cercetări ştiinţifice obiective care au fost ignorate, ascunse şi abandonate de către cei care obţin profituri (uriaşe) din starea de boală, din bolile noastre. În ciuda faptului că sistemul medical actual ucide între 3 şi 6 mii de persoane pe săptămână, în ciuda faptului ca acest sistem tratează doar simptomele şi nu bolile însăşi , în ciuda faptului ca tratând o afecţiune în maniera sa proprie, acest sistem nu face decât să creeze noi afecţiuni, în ciuda tuturor acestor evidenţe, deşi destul de bine cunoscute oamenilor simpli (ne-specialişti), acest sistem medical (anume concret medicina alopată) se bucură încă de multă popularitate. De ce oare? Pentru că se bazează pe doctrine şi credinţe « religioase » şi nu pe fundamente ştiinţifice. Şi pentru că medicina alopată este îndrăgită de toţi cei care doresc soluţii rapide, imediate („să nu mă mai doară“) şi care nu doresc să se confrunte cu propriile erori de comportament („am fost infectat cu un virus, de alţii, eu nu am nici o vină, sunt o biată victimă, Domnule Doctor, scăpaţi-mă de aceste dureri, ca să-mi pot trăi mai departe viaţa mea de până acum“). Simplu, mult prea simplu. Nu v-aţi gândit niciodată la acest lucru? Iei o pilulă şi-ţi trec durerile. Şi poţi să faci mai departe totul ca şi până acum! Minunat! Dar şi adevărat? Teoria germenilor Oricine a auzit de Louis Pasteur. El este considerat părintele Teoriei germenilor în medicină (deşi era calificat doar ca şi chimist!) şi tot el este cel care a inventat procesul de pasteurizare. Lăsând la o parte faptul că teoria germenilor era cunoscută deja cu o sută de ani înainte de Pasteur (dar la acea vreme nu se născuse încă ideea de a obţine profituri uriaşe din această teorie!), experimentele sale care doreau să “confirme” valabilitatea acestei teorii l-au propulsat în poziţia de “piată unghiulară” în istoria medicinei moderne. Ce mare păcat însă că munca sa nu era decât un plagiat nefundamentat ştiinţific. Ceea ce nu ştiu însă foarte mulţi este faptul că Pasteur însuşi s-a îndoit deseori în privinţa teoriei şi afirmaţiilor sale. Aflat pe patul de moarte şi-a exprimat părerea că teoria germenilor este eronată, spunând : « Vina pentru o bolală o poartă terenul, şi nu germenii ». Dar ultimele sale cuvinte, ca de atâtea ori în istorie, au fost date la o parte. Pentru că existau interese concreta care trebuiau apărate. De altminteri ca şi cele ce tot Pasteur în ultimii ani ai vieţii sale le aflase deja, şi anume, germenii nu joacă nici un rol în cazul unui sistem imun sănătos şi aflat în echilibru. Deşi astăzi ştim că sistemul imun, aşa cum era atunci înţeles, şi cum încă şi astăzi mulţi oameni îl concep, are doar ca funcţie secundară apărarea contra unor factori patogeni externi. Altfel spus, atunci când sistemul Dumneavoastră imun se luptă cu “invadatorii”, Dumneavoastră folosiţi “roata de rezervă”! Vom vorbi un pic mai târziu detaliat despre semnificaţia acestei “roţi de rezervă”. Terenul Ce se înţelege exact atunci când vorbim despre “terenul de sănătate”? Aţi auzit de Antoine Bechamp? Marea majoritate dintre Dumneavoastră va răspunde cu "Nu" la această întrebare. Şi nici nu este de mirare.

1

A fost Doctor în ştiinţă, Doctor în medicină, are Masteratul în farmacie! A fost profesor de chimie medicală şi farmacologie la Montpellier, profesor de fiziologie şi toxicologie la Înalta Şcoală de Farmacie din Strassbourg, profesor de chimie la aceeaşi şcoală, profesor de biochimie şi Decan al Facultaţii de medicină din Lille, Cavaler al Legiunii de Onoare, Comandor al Rozei în Brazilia, etc. Numele său nu-l veţi găsi în cărţile de istorie a medicinei. Bechamp şi lucrările sale au fost “expulzate”. Dar Louis Pateur s-a inspirat (a se citi a plagiat fără jenă) foarte intens di lucrările Domnului Profesor Bechamp. Una dintre primele lucrări scrise de Bechamp pe care le-am citit este un studiu (mai bine zis un experiment) efectuat pe pisici. Bechamp a împarţit un grup de pisici în două. Prima jumătate a acestui grup a fost hrănită cu mâncaruri gătite cu multă grăsime. Cea de a doua a primit mâncare gatită cu foarte puţină grăsime. După o vreme, starea de sănătate a pisicilor di cel de-al doilea grup era evident mai bună decât a pisicilor din grupul hrănit cu mâncare grasă. La a treia generaţie, pisoii noscuţi din pisicile primului grup, cel cu multă grăsime în mâncare, nu au putut supravieţui pâna la vârsta adultă! Se mai miră oare cineva astăzi că 70% din dietele contra cancerului au la bază “mâncare vie”, adică negătită şi cu foarte puţină grăsime?Acuma, Bechamp a fost un critic al lui Pasteur. Iar acesta, Pasteur îl ura pe Bechamp, mai ales pentru că Bechamp găsea consecvent erori în lucrările lui Pasteur. De exemplu, experimentele lui Pasteur care « dovedeau » a sa teorie a germenilor, iereau mult prea puţin ştiinţifice, după părerea lui Bechamp. Pasteur a injectat animalelor sănătoase sânge luat de la animale bolnave. Iar animalele sănătoase se îmbolnăveau şi ele. Bechamp a obiectat că, în primul rând există mult prea multe variabile într-o siringă cu sânge recoltat de la un animal bolnav, fapt care nu poate duce la concluzia ce germenii unei anumite boli au îmbolnăvit animalele sănătoase. Bechamp a considerat că Pasteur a otrăvit sângele administrat animalelor supuse experienţei.Claude Bernard a fost şi el contemporan cu pasteur. Înainte de a muri, Pasteur a recunoscut că el a greşit şi că Bernard a avut dreptate. Bernard, care era de formaţie fiziologist, este astăzi considerat părintele medicinei experimentale. Oricum, şi lucrările precum şi contribuţia acestuia în medicină au fost şi ele date uitării. Din nou o regretabilă scăpare? Sau o manipulare intenţionată. Să luăm numai un singur exemplu dintre concepţiile lui Bernarnd asupra bolilor. Aflîndu-se într-un grup de cercetători şi oameni de ştiinţă, Bernard a facut următoarea afirmaţie : « Terenul este totul, germenii nu sunt nimic ! » După care a dat pe gât un pahar cu apă infectată cu bacili de holeră. Ah, da, desigur, să ştiţi că nici nu s-a îmbolnăvit şi nici nu a murit din această cauză. În orice caz, nu cred că există mulţi savanţi care să-şi asume un astfel de risc. Bernard însă era convins că avea dreptat. Şi chiar avea ! Bernard, ca şi Bechamp de altfel, au fost savanţi fără egal în domeniul medicine. Astăzi sunt daţi uitării complect. Nu pot crede că pur şi simplu din greşeală mai degrabă...... Germenii nu cauzează boli. Am mai vorbit de curând despre afirmaţia lui Rudolph Virchow, care este astăzi considerat părintele patologiei. Virchow : “Dacă mi-aşi putea astăzi începe viaţa din nou, mi-aşi dedica-o dovedirii faptului că germenii nu fac decăt să caute habitatul lor natural, ţesutul bolnav, şi nicidecum că ei sunt cauzatorii unui ţesut bolnav. Ţânţarii caută bălţile cu apă stătută (pentru a-şi depune larvele) dar nu ei sunt cauza pentru care există bălţi!”Oare puteţi întrevedea importanţa extraordinară a acestei afirmaţii? Prima oară când am citit această frază am ramas perplex. Deci, asta înseamnă că tot ce am învăţat în şcoală, tot ce am citit prin ziare sau auzit prin mass-media, nu face nici cât o ceapă degerată? Iniţial am crezut că prin “teren” este înţeles sistemul imun! Se pare însă că sistemul

2

imunîşi face probleme pentru un ţest, adică intră în acţiune doar în cazul în care ţesutul nu o mai poate scoate la capăt singur. Ceea ce înseamnă că într-o primă fază, ţesutul afectat se “vindecă singur”. De accea vorbeam mai înainte despre “roata de rezervă” adică sistemul imun!Astfel că acuma înţeleg altfel reproşul pe care Bechamp i l-a adus lui Pasteur. Experimentul lui Pasteur nu dovedea nimic căci acesta a “otrăvit terenul” animalului supus experienţei, şi în acest fel a permis (a provocat artificial) atacul germenilor asupra tesutului otrăvit (intoxicat). Înaite de a merge mai departe cu această poveste, trebuie să ne reamintim ceva. Am observat cu toţii acest lucru dare ne-am gândit rareori la el. Luaţi o bucată de banană si o bucată de brânză şi plasaţi-le sub un clopot de sticlă. Lăsaţi-le acolo câteva zile şi urmăriţi cu atenţie ceea ce se întâmplă. După o vreme ambele “produse” încep să se ... strice. Doar că banana putrezeşte şi în interior, în timp ce brânza se strică numai în exterior, miezul fiind neafectat. Ceea ce înseamnă că banana era “vie” în timp ce brânza, nu. Orice “lucru” viu există de la bun început echipat cu un “serviciu sanitar” care îşi începe treaba în momentul morţii Acest “serviciu sanitar” este programat să cureţe ceea ce rămâne după încetarea vieţii. Acest lucru este foarte important şi va trebui să ni-l reamintim de mai multe ori pe parcursul explicaţiilor noastre. Terenul sănătos Deci, ce determină un “teren” sănătos? Bechamp a început descrierea acestuia cu peste o sută de ani în urmă, dar Claude Brnard a fost cel care a finalizat problema. Este vorba despre doi factori interni:AlcalinitateaÎncărcătura electrică negativă.Rezultă conform părerii lui Bernard, că există doi factori care contribuie la existenţa unui “teren sănătos”, şi anume: 1. Nutriţia 2. ToxineleCa să fii sănătos ai nevoie de o nutriţie adecvată şi de un organism liber de toxine. Studiile moderne mai adaugă, şi pe bună dreptate, un al treilea element necesar: emoţiile, adică sănătatea mentală (a nu se înţelege aici că vorbim despre dezechilibraţii psihic, ci despre ceea ce îndeobşte astăzi se numeşte stress). Stressul are o influenţă directă asupra echiliburlui acid-alcalin din organism. Cu cât stress-ul este mai mare cu aât aciditatea creşte, iar alcalinitatea scade. Iar acest lucru este valabil şi în cazul în care din punct de vedere nutriţional o persoană face totul corect, ca la carte. Pe de altă parte am putea spune că stress-ul este o “toxicitate emoţională” şi deci că totuşi sunt doar două elemente importante, nutriţia şi toxicitatea, aşa cum au fost ele prezentate anterior.Situaţia în zilele noastre şi în societatea noastră nu este tocmai optimistă în ceea ce priveşte sănătatea. Trăim într-o societate toxică. Alimentele, apa, aerul sunt poluate. Pe deasupra ne mai otrăvim şi singuri cu droguri, alcool, tutun sau prin maniera în care ne pregătim mâncarea (grătare, mâncăruri grase, microvele, etc). Aproape toate medicamentele prescrise de medici (adică produse de sinteză chimică, artificiale) provoacă de asemenea creşterea acidităţii în organism.

“Echipa de salubritate” interioară Bechamp a lansat o teorie precum că în fiecare organism viu există un soi de microorganism ( o “particulă”), denumită microzima. Şi alţi savanţi înaintea lui Bechamp au

3

văzut această mică “granulaţie moleculară”, dar nu au avut nici o idee asupra a ce ar putea fi aceasta. Gaston Naessens a descoperit somatidele. Sunt acestea oare tot una cu micozimele lui Bechamp? Mulţi cred că da. Microzima face parte cin “echipa de curăţire” care activează în interiorul fiecărui organism viu.Sângele nu este un lichid ci este un ţesut mobil, în mişcare (Bechamp a fost primul care a descris astfel sângele). Componentele sângelui sunt vii. Şi un anumit lucru nu-l poate accepta şi nici pricepe medicina modernă nicicum şi anume că o bacterie se poate transforma într-o drojdie după care într-un fungi după care într-o ciupercă. Acest proces poartă numele de pleomorfism, pleo însemnând “multe” iar morfis însemnând corp. Gaston Naessens a documentat pe larg ciclul de viaţă al somatidelor. Una dintre extrem de interesantele descoperiri ale lui Maessens în ceea ce priveşte somatidele este aceea căacestea sunt practic “indestructibile”. Ele rezistă la radiaţii, la temperaturi de până la 392 de grade şi îşi râd ce cei mai agresivi acizi ! Maessens a cartografiat ciclul de viaţă pleomorfic al somatidelor (sau microzime ?) Printre altele a documentat sghimbările pleomorfice în bacterie, virus, fungi şi ciuperci. Este ceva într-adevăr care te pune pe cânduri şi care ridică enorm de multe întrebări. Şi dacă într-adevăr lucrurile stau aşa, iar ultimele cercetări aduc tot mai multe argumente în această direcţie, atunci medicina alopată nu mai are nici o raţiune de a exista. Adevărata definiţie a bolii Când începe o boală? Care este momentul de declanşare al unei boli? In cultura şi conform concepţiilor noastre o boală începe o dată cu apariţia simptomelor. Cu toate că un mic exerciţiu de logică ne arată imediat că de fapt boala începe cu un oarecare timp înainte. Conform concepţiei medicinei chineze, boala începe cu mult timp înaintea apariţiei simptomelor. În orice caz, conform teoriilor lui Bechamp, verificate de către Profesorul Gunter Enderlein (care a demonstrat că structural toate teoriile lui Bechamp sunt corecte) avem o nouă definiţie a bolii. Boala începe atunci când ţesuturile noastre alcaline devin acide şi când energia negativă se transformă în energie pozitivă. Acesta este mometul declanşării bolii.Poate că cel mai bine ar fi să dăm aici un citat din Dr. Arthur C.Guyton MD care scria în jurnalul Medical Physiology : « Primul pas în menţinerea sănătăţii este acela de a păstra structura alcalină (bazică) a corpului (pH sau balanţa acid/alcalin). Acesta este cel mai important aspect al homeostazei. Modificările în pH alterează virtual toate funcţiile corpului. Celulele unui corp sănătos sunt alcaline în timp ce celulele unui copr bolnav sunt sub un pH de 7.0. Cu cît avem în corp mai multe celule acide, cu atât este organismul respectiv mai bolnav. Daca organismul nu poate alcaliniza celulele, acestea vor deveni acide şi astfel se va declanşa starea de boală. Corpul nostru produce acid ca rezultat normal al metabolismului. Dacă organismul nostru nu poate sintetiza alcalinitatea, suntem nevoiţi să apelăm la surse externe pentru a ne feri de ridicarea nivelului de aciditate şi astfel de boală şi în cele din urmă, de moarte. “ Un pic de chimie Apa este, din punct de vedere chimic, o moleculă de oxigen legată de două molecule de hidrogen. Ceva atât de simplu! Dacă “spargem “ molecula de apă, obţinem o muleculă de hidroge pe de o parte, iar pe de altă parte o moleculă de hidrogen legată de una de oxigen. Adică H + OH-

4

Molecula de hidrogen singură este acidă şi are polaritate energetică pozitivă. Molecula de hidroxil (adică OH) este alcalină şi are polaritate negativă. Dar ambele jumătăţi luate împreună dau un rezultat neutru. APA!Un pH de 2 este extrem de acid. Un pH de 11 este foarte alcalin (bazic). Este doar un număr, nu vă lăsaţi iritaţi de acest aspect. pH-ul poate fi denumit şi “potenţialul hidrogenului”. Deoarece am învăţat că, cu cât mai mult hidrogen avem într-o soluţie, cu atât mai acidă va fi aceasta, şi cu cât mai mult oxigen vom avea, cu atât mai alcalină va fi aceasta. Pentru a simplifica, oxigenul înseamnă alcalinitate. Avem nevoie de oxigen pentru a trăi. Viaţa este oxigen iar oxigenul este viaţă. (A nu se limita îngust această afirmaţie numai la procesul respiraţiei!)În rândurile de mai sus am menţionat deseori bacteriile, virusurile, ciupercile, cancerul. Toate acestea NU au nevoie de oxigen pentru a supravieţui. Despre ele spunem că sunt existenţe anaerobe (fără oxigen). Toate acestea pot metaboliză fără oxigen, exact la fel ca în procesul de fermentaţie. Fermentaţia produce alcool (ca unul dintre produsele derivate) precum şi multe reziduuri cunoscute sub numele de micotoxine. La fel ca în experimentul cu banana şi brânza. Atunci când devenim “acizi”, sistemul nostru imun intră în acţiune şi încearcă restabilirea echilibrului sau a homeostazei, respectiv readucerea noastră la alcalinitate. Sistemul nostru imun este în primul rând o “echipă de salubritate” iar în al doilea rân un “artist jongleor” care se concentrează asupra menţinerii echilibrului.Prima sarcină a sistemului imun este de eliminare a celulelor moasrte. Bilioane de astfel de celule sunt eliminate zilnic. În exact şapte ani, organismul nostru este înlocuit complect cu noi celule. Aceasta este principala şi cea mai importantă misiune a sistemului imun !Dacă echilibrul pH-ului este rupt, jongleorul nostru (sistemul imun) încearcă readucerea echilibrului în sistem. Aceasta este ce-a de a doua misiune a sistemului imun. Rezultă de aici că o boală se declanşează primordial în momentul în care echilibrul acid/alcalin este rupt. Boala înseamnă că organismul nostru a devenit acid. Aici este important de menţionat că acid înseamnă cu alte cuvinte “lipsă de oxigen”. Faptul că bacteriile şi restul de “gângănii” adoră mediul acid, deci în consecinţă, în cazul unui copr “acid” aceste microorganisme vor prolifera, este absolut logic. Ele găsesc “terenul” pregătit, “terenul” ideal lor. Este deci absolut normal ca într-o “stare de boală” numărul germenilor să prolifereze, să crească. Asta este ceea ce constată medicina alopată, care vine imediat cu medicamentele ei şi distruge bacteriile. Bun, în ordine, dar “terenul” rămânând acid el rămâne în continuare fertil pentru noi şi nopi bacterii. Logic rezultă că medicina alopată (deci cea care împarte medicamente de sinteză chimică) nu rezolvă problema, nu vindecă boala, ci doar o amână, până când, într-un târziu.... este prea târziu. Poate părea un pic macabru, dar, aduceţi-vă aminte ce se întâmplă cu bucata de banană din experimentul de mai sus. Când banana devine acidă (fermentează) “echipa de salubritate” (microorganismele specifice) încep curăţirea terenului, considerând că sistemul este mort. Căci el a devenit acid. Mecanismul este stupefiant de simplu. Acid înseamnă lipsă de viaţă. În prezenţa masivă a acestuia “sanitarii”, fie că se numesc ei microzime (Bechamp) sau somatide (Naessens), încep să-şi facă treaba, să şteargă urmele a “ceea ce a fost”. Acesta este momentul în care apar primele simptome ale bolii, cele pe care le simţim noi efectiv (durerile). Nu pot crede că medicina alopată nu cunoştea toate aceste lucruri, care sunt în fond, în momentul în care ochii noştri le văd, extrem de simple şi logice. Dacă s-a făcut doar că nu le vede, în intenţia de a folosi simptomele şi boala doar cu scop “financiar”, eliminând nişte bacterii, fără a elimina şi mediul lor hrănitor, “terenul” fertil lor, atunci acest lucru este rău. Căci sună a premeditare.Medicina chineză foloseşte ca metode de diagnostic semnele corporale externe ale pacientului. Mirosul, gustul, forma unghiilor, culoarea pielii, etc. pentru a descoperi ce se întâmplă în organism. Îmi revine mereu în minte o scenă din filmul “Ultimul împărat”, în

5

care medicii personali ai acestui, îi miroseau în fiecare zi materia fecală, pentru a şti dacă organismul său funcţiona corect sau nu. Astfel încât un bun medic chinez ne poate spune că suntem bolnavi înainte de a avea simptome de boală.Medicina europeană nu este capabilă de aşa ceva. Ea are nevoie de sânge. De analiza sângelui.În ultimii ani s-a vorbit tot mai des despre Candida. Candida este o compunentă a « echipei de salubrizare ». Când această drojdie se transformă însă în ciupercă, ea îşi trimite miceliile subţiri în întreg organismul, atacând diferite organe. În activităţile ei, “echipa de salubitate” produce deşeuri denumite micotoxine. Unul dintre aceste deşeuri este acidul uric, altul este alcoolul, iar altul este aflatoxin, care este una dintre substanţele cele mai puternic cancerigene. Astfel, ficatul nostru începe să producă mai mult colesterol pentru a ajuta la eliminarea micotoxinelor. Luaţi “Lipitor” (atorvastadin calcium), un medicament destul de cunoscut care scade colesterolul şi veţi permite astfel micotoxinelor să producă din ce în ce mai multe prejudicii organismului ale Dumneavoastră. Despre “minciuna colesterolului” s-au scris poate sute de cărţi deja. Dar ele sunt ignorate de corpul medical, cu bună ştiinţă. De ce? Pentru că, şi sunt convins de asta, medicii ştiu că medicamentele nu pot vindeca un “teren” bolnav. Ele pot doar suprima nişte simptome, dar aceasta la un preţ foarte mare pentru .... îngiţitorul de pilule. Numai nutriţia şi detoxifierea pot vindeca un “teren” bolnav.Să nu mai avem oare nevoie de medicină? Ba da, mai este încă necesară, dar nu lăsată de capul ei, iar în acelaşi timp nici noi nu mai trebuie să ne .... facem de cap. După ce într-un caz urgent medicina alopată repară un pic situaţia, noi revenim la viaţa de dinainte, continuînd să ne dezechilibrăm organismul cu prea mult acid. Medicina scolastică şi-a dovedit întradevăr eficienţa în cazurile de prim ajutor. Problema principală este însă că medicina şcolastică este impotentă în privinţa afecţiunilor cronice. Pentru că este structurată pe premize greşite. Bolile secundare Vă mai amintiţi de citatul din Rudolf Virchow? Odată ce sistemul este acid şi „echpa de salubritate“ a intrat în acţiune, se declanjează îmbolnăvirea ţesuturilor. Iar în momentul în care avem ţesuturi bolnave, germenii externi căsesc mediul favorabil dezvoltării lor. Ei cauzează astfel “boala secundară”, pe care întermenii şi conform îndoctrinării alopate o denumim boală sau afecţiune. Rezultă un fapt demn de luat în seamă şi o regulă importantă care trebuieşte reţinută. Germenii sunt atraşi de ţesuturile bolnave, dar nu ei sunt cei care au provocat îmbolnăvirea ţesuturilor! Acest fel de a vedea evoluţia şi cauzalitatea bolilor răstoarnă complect atât teoriile pasteuriene cît şi întregul eşafodaj al medicinei alopate.Bun, dar se întâmplă în cazul cancerului? Cum se potriveşte atunci cancerul în acest tablou?Un studiu a Universităţii Şcolii Medicale din Minnesota arată că fiecare pacient care a fost testat a fost găsit ca având Candida în sângele său. De asemenea s-a mai constat în acest studiu că această Candida nu răspundea la terapiile medicamentoase. Certitudinea noastră este că fiecare persoană care are cancer are o problemă sistemică cu drojdiile (fermenţii). Nu este vorba numai de o problemă de suprafaţă, secundară. Micotoxinele care rezultă în urma unei infecţii cu drojdii/fungii provoacă o aciditate şi mai ridicată în organism (deci, să ne reamintim, cu şi mai puţin oxigen în organism).Otto Warburg a primit Premuil Nobel pentr descoperirile sale în domeniul metabolismului cancerului. El a concluzionat că celulele, sănătoase în prezenţa oxigenului, în lipsa acestuia “se adaptează” şi devin anaerobe (organisme care nu au nevoie de oxigen pentru

6

metabolismul propriu, în timp ce celulele sănătoase sunt aerobe, deci metabolismul lor depinde de oxigen).Dacă Dumneavoastră aţi fi o celulă căreia îi lipseşte oxigenul (ca urmare a unei modificări a pH în direcţia acidă) cum aţi putea să supravieţuiţi? Ce soluţie aţi adopta? Desigur, aceea de a vă adapta la mediu. Dar acesta este acid! Nu veţi încerca oare să vă transformaţi metabolismul astfel încât să nu mai depindeţi de oxigen?Cancerul s-ar putea defini ca încercarea de supravieţuire a organismului nostru în condiţiile de mediu care îi produc deteriorarea. Cancerul este o formă de “adaptare la mediu”! Cancerul rezultă din încercarea de supravieţuire a celulelor în condiţii neprielnice provocate acestora. Simptomele acidozei Înseamnă că, dacă primul pas, cel de modificare a pH corpului nostru a fost făcut, apare acidoza, deci preponderenţa acidului în metabolism. Acidoza este cauza primordială a unui foarte mare număr de afecţiuni! Dar, dacă aşa stau lucrurile, de ce nu testează medicina alopată pacienţii în direcţia stabilirii gradului de aciditate din organism?Păi bine, dar de ce s-ar efectua teste într-o direcţie în care medicamentele de sinteză (chimicalele) sau chirurgia nu au nici un efect! Testele costă, iar rezultatele s-ar putea să fie ... contra-productive (liniuţa de despărţire este intenţionată).Dr. Cochrain (dar pe lângă el şi mulţi alţi medici) un medic naturopat din St- Paul, Minnesota, ne-a lăsat descrierea a trei trepte ale acidozei.- Simptomele primei trepte sunt atât de comune, obişnuite, încăt marea majoritate a oamenilor iau un analgezic sau un alt produs medicamentos (fără a apela la consultul unui medic) care duce la “ştergerea, ascunderea” simptomelor: dureri de cap, alergii alimentare, balonări, acnee, atacuri de panică, oboseală, scăderea apetitului sexual, mâini şi picioare reci, agitatie, insomnie, creşterea sensibilităţii la răceli şi gripă, etc.- Simptomele celei de a doua trepte ne duc deseori la medic, dar nu de puţine ori se apelează la o automedicamentaţie: febră, guturai, depresie, migrenă, astmă, infecţii ale tractului urinar (cistite), infecţii cu ciuperci, bufeuri, colite, urticarie, alopecie abundentă, osteoartrită şi ateroscleroză. Dacă aveţi o infectie cu ciuperci la unghiile de la degetele picioarelor, trebuie să ştiţi că această infecţie merge mult mai departe, sau mai adînc decât pare la prima vedere. Şi nici un medicament (ca de ex.Diflucan) nu va elimina această infecţie, în ciuda rezultatelor aparent bune dar de la nivelul unghiei. În acest caz este din nou vorba despre o “suprimare” temporară a simptomenlor.- Treaspta a treia a acidozei şi ultima în acelaşi timp este formată din afectiunile cronice : sindromul Cohn, scleroză multiplă, leucemie, toate formele de cancer, afecţiunile Hodgkin, schizofrenia, lupus, artrita reumatoidală şi tuberculoza sunt doar câteva nume di categoria acestor boli. Bolile de inimă şi alcalinitatea Dr. Fred Kaufman, cercetător şi nutriţionist, punea următoarea întrebare : “De ce tocmai arterele din jurul inimii se înfundă, iar celelalte vene şi capiare nu? Pentru că inima este un muşchi care, la fel ca oricare muşchi care produce energie. Iar în acest fenomen apar produse secundare cum ar fi acidul lactic sau deşeuri. După cum ştiţi orice acid poate arde (degajare de energie) iar acidul lactic produce astfel “găuri” în arterii, pe care ficatul încearcă să le “peticească” folosind colesterol. Inima este um muşchi şi de aceea produce acid lactic. Cu cât mai mult acid lactic este în singele Dumneavoastră, cu atât mai infundate vor fi arterele.”

7

De aceea omega-3 esteun acid gras esenţial care are o importanţă deosebită pentru sănătatea noastră. Omega-3 inhibă producerea de acud lactic. Dr. Johanna Budwig a descoperit şi faptul că aceste uleiuri sunt încărcare negativ, ceea ce face ca Omega-3 să menţină corpul nostru la starea de încărcătură negativă şi la un pH alcalin. (La vremea respectivă, Johanna Budwig a trebuit să îngită tone de ironii, batjocură şi insulte, pentru ca acum foarte des, şi cu o mândrie subliniată şi colorată în roşu, găsim tot mai multe produse alimentare care menţionează în componenţa lor uleiurile nesaturate Omega-3.) Sumar Acuma ştim. Comunităţile noastre ştiinţifice şi medicale s-au “vândut” celor doritori de profituri (dacă nu cumva ele însele urmăreau aceste profituri) şi au şters pur şi simplu din istoria noastră o mare parte din faptele ştiinţifice cunoscute. Unii sunt bolnavi, alţii sunt bogaţi. Democraţie curată, ambele cuvinte încep cu “bo.....”Misterul microorganismelor pleomorfice.

Rezumat al articolului “To be or not to be? 150 Years of Hidden Knowledge” de Christopher Bird 1991 ( Nexus Magazine April 1992)

Rândurile care urmează sunt o încercare de a arunca o privire asupra unor cercetări şi descoperiri efectuate de o serie de oameni de ştiinţă care nu s-au temut a fi calificaţi drept „eretici”, în domeniul ştiinţific care se ocupă cu studierea celor mai mici forme de viaţă, microorganismele. Este greu de crezut (şi poate totuşi că nu este aşa de greu, având în vedere interesele puse în joc) dar multe dintre informaţiile şi cunoştinţele care urmează au fost cunoscute deja cu peste o sută de ani în urmă. Dar au fost consecvent ignorate, reduse la tăcere, suprimate , eliminate din manualele de orice grad de către cei „ortodoxia” microbilologiei, de către cei care sunt „formatorii de opinie” în acest domeniu şi mai ales în domeniul „relaţiilor cu publicul”. În loc să fie primite cu braţele deschise şi entuziasm, surprinzătoarele descoperiri au fost întâmpinate cu o ostilitate neobişnuită, destinată în mod obişnuit impostorilor sau excrocilor. Tocmai această stare de lucruri face demersul de faţă dificil, căci de foarte multe ori este extrem de dificil să obţii informaţii, rezultate ale cercetărilor referinţe în sursele biografice obişnuite. Pe de altă parte, deseori „ereticii” sunt izolaţi, ostracizaţi, excluşi din breasla respectivă, astfel încât mijloacele lor de comunicare şi cercetare să fie cât mai reduse posibil. Se lasă deseori impresia în mass-media cum că aceşti cercetători nu ar fi decât nişte „aventurieri” sau oameni „rătăciţi, dezorientaţi” psihic, care nu trebuiesc luaţi în seamă. Vechii cartografi au „hărţile” deja făcute, hărţi ce care sunt foarte mulţumiţi, iar aceşti noi „Cristofor Columb” nu fac decât să deranjeze cu noile lor „Terra incognita”. De ce această atitudine? Înapoi la întrebarea fundamentală: „Qui bono?” Dar mai bine să ne începem călătoria în acest noi descoperit, deci încâ ne-cartografiat tărâm al pleomorfelor. Să începem cu primul pas, ştiut fiind că oricum...troate drumurile duc la Roma. Primul pas : Wilhelm Reich şi Bionii. Wilhelm Reich şi-a început cariera ca şi colaborator şi protejat al lui Freud. Ulterior însă el s-a despărţit de „Mişcarea Psihoanalitică Internaţională” şi a început o carieră independentă într-un domeniu care în zilele noastre poartă denumirea de biofizică. Tot

8

cam în acelaşi timp a intrat în conflict chiar cu adepţii lui Freud. Astfel, s-a retras în Norvegia unde a început să lucreze cu un microscop echipat cu lentile speciale care-i permitea să mărească microorganismele de 2-3 mii de ori, ceea ce însemna la vremea aceea dublul standardului obişnuit. Printre descoperirile sale din această perioadă se numără nişte „vezicule”, un fel de pungi minuscule care conţin un fluid, vezicule ce se întâlniesc în infuziile din fân sau alte materiale, cum ar fi de exemplu ţesuturile diferitelor animale, dar şi în pământ sau cărbune. Dupü multe experimentări făcute, în care a observat printre altele că numărul de „vezicule” cultivate creştea în momentul în care „preparatul” în care se aflau era fiert, Reich a ajuns la concluzia că ciudatele vezicule descoperite de el erau o formă de „tranziţie” dintre lumea vie şi cea inertă. Drept care a botezat această treapă elementară de viaţă, încă nerecunoscută, cu numele de BIONS. Marea majoritate a microbiologilor, nemai vorbind de alţi oameni de ştiinţă implicaţi în studiul formelor de viaţă, au privit la noile creaturi ale lui Reich ca la ceva pogorât di „Fantasi” lui Walt Disney. În experimentele lui Reich, atunci când acesta turna din infuziile sale într-un mediu de cultură, aceste culturi formau la suprafaţă o peliculă de bacterii şi amoebe, creând, să spunem aşa, forme de viaţă deja cunoscute, sau cel puţin foarte asemăbătoare cu cele deja cunoscute. Desigur, exista posibilitatea ca aceste „animacule” (astfel le-a denumit Leuwnhock, inventator al microscopului, atunci când le-a văzut pentru prima oară) să fi invadat culturile provenind din atmosfera înconjurătoare sau ca urmare a faptului că mediul de cultură fusese impropriu sterilizat. Pentru a elimina aceste posibilităţi, Reich a supraîncălzit culturile sale de Bioni şi a observat că aceste culturi de Bioni „aparent moarte” totuşi duceau în cele din urmă la formarea de forme microbiene. Acest fapt l-a condus la concluzia că Bionii, ca treaptă preliminară de viaţă, au o forţă vitală practic indestructibilă. Această energie vitală a denumit-o „ORGONE”. Această nou descoperită „forţă vitală” a constituit sursă de inspiraţie pentru filozofi (francezul Henri Bergson cu teoria vitalistică) sau pentru biologi (germanul Hans Driesch care se referea la „entelehie” termen preluat de la Aristotel). Biologia era în acele vremuri sub autoritara influenţă a fizicii care condamna orice fel de noţiuni „mistice” cum ar fi cele de „creator primordial” sau de „forţă vitală” , astfel încât s-a distanţat obedient şi rapid de noile teorii ale lui Reich. (Din păcate biologia a şi rămas aşa pâna în zilele noastre, în vreme ce fizica s-a transformat sub influenţa teoriei coantelor, la fel ca şi chimia, care a urmat întotdeauna paşii făcuţi de fizică). Reich însă a condus însă „erezia” mai departe, adăugând că aceste structuri microbiene bionice puteau fu detectate şi cultivate şi în sângele uman, care la aceea vreme (ca de altfel în mare parte şi astăzi) era considerat ca fiin steril. Reich însă şi-a continuat cercetările, extinzându-le asupra probelor de sânge luate de la pacienţii bolnavi de cancer şi în care a găsit forme bacteriene extrem de subţiri pe care le-a pus în legătură cu această boală letală. Reich a denumit aceste forme bacili T (de la cuvântul german „Tod”, care înseamnă moarte). Lui Reich i s-a părut că ceva neexplicabil se petrece în corpul bolnavilor de cancer, un „ceva” care-i determină pe promotorii de viaţă, Bionii, să se transforme în bacili T, adică ucigaşi. Totuşi ulterior Reich a constatat că astfel de bacili-ucigaşi se puteau întâlni şi în excreţiile persoanelo sănătoase, ceea ce însemna că aceste persoane dispuneau de particule „provocatoare” de cancer, şi că această predispoziţie la cancer era în directă determinare cu un anumit nivel de rezistenţa biologică la putrefacţie.În acest moment este foarte interesant a putea diferenţia între apariţia acestor „corpuri străine” la un pacient ca un semnal premergător (predispoziţie) al cancerului, un „semnal

9

de alarmă” şi ceea ce unii cercetători consideră, şi anume că aceste „forme de viaţă” sunt însăşi cauza bolii (lucru pe care-l consider fals). În acest moment se ridică o întrebare fundamentală, care este intenţionat ignorată atât de către biologi, cât si de către medici, şi anume : „Este posibil oare ca germenii să apară în organism mai degrabă ca rezultat al unei boli, în loc să fie ei însuşi „cauzatorii” bolii, cel puţin în marea majoritate a cazurilor ?” De ce este ignorată toată această teorie, bazată pe experienţe şi dovezi certe? Sau să punem mai adânc întrebarea: „Qui bono?” Cine profită? Dacă nu mai avem „inamicul” germen, nu mai avem nevoie nici de medicamente sintetizate chimic sau în alt mod, şi nici de serviciile medicinei alopate, cel puţin în sensul în care ea este consacrată astăzi! Cine profită de pe urma teoriei germenilor a lui Pasteur? Qui bono? Cum se termină poveste lui Reich? Cam ca întotdeauna atunci când se trezeşte câte unul care se opune „sistemului”. Insultat, înjurat şi calomniat în fel şi chip, i se intentează un proces în USA, în urma căruia este condamnat şi întemniţat într-un penitenciar american, unde moare în 1964. Asta doar aşa, ca să le treacă efentualilor amatori pofta să mai tulbure apele alopaţilor şi concernelor farmaceutice. Socotelile acelora care ştiu foarte bine ....Qui bono! Iar guvernul „liberei” republici americane a ordonat ca toate scrierile lui Reich la care se putea ajunge să fie incinerate! Vă reaminteşte oare asta de acele ruguri uriaşe de cărţi arse de hitlerişti? Vă reamintesc anul şi locul: 1964, în STATELE UNITE ALE AMERICII, cea mai „înaintată „ democraţie din lume. Democraţie? La doar douzeci de ani după ce Reich-ul german areda cărţile pe străzile din Berlin! Al doilea pas : Royal Raymond Rife şi „microscopul universal” În 1944 au apărut simultan în două prestigioase jurnale ( editate de The Smithsonian Institute din Washington, D.C. şi de către Franklin Institute din Philadelphia) două articole dedicate microscopului, mai exact a celui cu electroni, care fusese pus la punct nu de mult timp. În aceste articole, cam o treime era dedicată noului microscop, în timp ce restul de 2/ era dedicat unui micriscop pus la punct încă în 1920 de către autodidactul californian Royal Raymond Rife. Microscopul cu electroni putea mări de până la 500.000 de ori, dar avea un mare dezavantaj : nu putea permite cercetarea microorganismelor vii, căci acestea erau omorâte datorită radiaţiilor. În schimb, microscopul pus la punct de Rife mărea doar de 60.000 de ori ( oricum o rezoluţie excelentă) dar nu distrugea “obiectul” observaţiei. Cu ajutorul microscopului pus la punct de el însuşi. Rife a putut urmări o familie de microbi în sângele unui pacient bolnav, care s-au metamorfozat în diferite forme, în momentul în care condiţiile în care se aflau erau modificate. Aceşti microbi se pransformau dintr-o formă în alta precum din larvă apare fluturele, deci radical diferit faţă de forma precedentă. Rife a putut număra 16 forme (metamorfozări) diferite ale aceluiaşi microb. La acelaşi număr de 16 “trepe” conduc şi cercetările lui Gaston Naessens, despre care vom mai vorbi (ciclul somatidelor). Astfel Rife a ajuns la o concluzie la care, după cum ştim acum, au mai ajuns şi alţii înainte sau după cercetările lui, şi anume că germenii, în funcţie de condiţiile interne existente, se formează în corp, unde nu sunt cauza, ci rezultatul unei boli. Ori, această concepţie răstoarnă cu fundul în sus tot ce se învaţă în şcolile de medicină alopată!!! Neputând să-mi cred ochilor, după cele ce citisem despre Reich, iar acum despre Rife, m-am “mutat” pentru două luni la Biblioteca Naţională de Medicină (USA) încercând să găsesc mai multe informaţii despre Rife. Dar...atât lucrările lui Rife sau informaţiile despre

10

el, cât şi microscopul său dispăruseră complect de pe faţa pamântului! Totuşi în cadrul acestor eforturi mi-am dat seama că o serie de microbiologi, timp de mai multe decenii, însă până în 1930 (!) au susţinut aceeaşi teorie, conform căreia bacteriile, în anumite condiţii favorabile de cultură, se pot metamorfoza în forme atât de mici încât pot trece prin fitre care nu pot fi trecute decât de microbi mai mici decât virusurile. Desigur că se ridică permanent întrebarea dacă aceste “virusuri” de care ne vorbesc alopaţii astăzi nu sunt cumva de fapt propriile noastre bacterii, care, ca urmare a unor condiţii excepţionale (de boală), se metamorfozează în aceştie minuscule aşa-zise “virusuri” ? Unul dintre primii reprezentanţi ai acestei şcoli (concepţii) a fost suedezul Ernst Bernhard Almquist. Acesta a făcut sute de observaţii asupra bacteriilor pleomorfice în laboratorul său. În acea vreme erau însă sute de alţi cercetători din Franţa. Germania, Italia, Rusia şi Statele Unite implicaţi în cercetări efectuate în aceeaşi direcţie. În 1922, după două decenii de cercetări susţinute a ajuns la concluzia că « nimeni nu poate afirma că cunoaşteciclul complect al vieţii precum şi toate formele şi varietăţile pe care le poate lua o singură specie de bacterii. O astfel de afirmaţie ar fi doar o supoziţie nefondată ». Trebuie să ne reîntoarcem din nou puţin la întrebarea noastră: “Qui bono?”. Începând cu anii treizei ai secolului trecut, se produc o serie de evenimente, ciudate sau catastrofale, dureroase dar în mare parte şi suspecte. În 1933 Hitler ajunge la putere. Concernele americane, dar mai ales Carnagie şi Rockefeller, încep o « ciudată şi macabră » cooperare în domeniul medical cu firma I.C. Faber, firmă de tristă amintire, nu numai pentru evreii internaţi în lagărele de concentrare. Ulterior, deşi Germania pierduse războiul, cooperarea a continuat, de data aceasta de pe poziţia învingătorului. Specialişti în manipulare şi intoxicare cu dez-informaţii, specialişi în spionaj şi Gestapo, specialişti în cercetarea ştiinţifică, în fine, tot felul de specialişti germani au fost “transferaţi” în SUA (vezi Proiectul Agrafa). Simultan, au dispărut documentele, cărţile, studiile celor care contraziceau teoria germenilor, iar o serie de concerne chimice au devenit mari concerne farmaceutice. Despre partea financiară, câştigurile fabuloase (concernele farmaceutice au un profit mai mare decât companiile petroliere! ) nu cred că mai este cazuzl să vorbim. Un mare număr de savanţi au fost târâţi prin tribunale, (să amintesc doar de Reich, Hoxley sau Gerd Hammer !) au fost terorizaţi şi «desfiinţaţi” pur şi simplu. O altă problemă foarte interesantă care se ridică aici este aceea a celor două tipuri de microscoape: eletronic şi cel “universal”. Deşi puterea de rezoluţie a celui cu electroni este mult mai mare, consider că dezavantajele pe care le aduce cu sine folosirea acestuia sunt mult prea mari, şi lasă loc la speculaţii şi interpretări complect arbitrare. Faptul în sine că prin acest microscop studiem o “lume moartă” care nu mai poate evolua, nu se mai poate transforma, toate acestea fac ca teoria de mai sus pur şi simplu să nu poată fi....văzută, observată, studiată. Deci, multe dintre cercetările care au la bază micriscopul electronic se bazează de un material doveditor fals, pervertit. În fond eu credeam că biologia moleculară se ocupă cu studiul vieţii, nu al morţii, al “cadavrelor”. Şi încă o întrebare la care se poate cu greu găsi un răspuns acceptabil: Ce fel de “politică a ştiinţei” este practicată de vreo 80 de ani încoace, astfel că figuri remarcabile, savanţi de marcă, sunt tîrîţi prin tribunale ca nişte răufăcători? Reich. Rife. Hammer. Hoxley. Şi, da, şi Gaston Naessens, expert în microscopie, oncologie, cercetător de calibru, savant de mare valoare! Cum este oare posibil ca descoperirile celor trei (Reich, Rife, Naessens) să fie puse la “Index” la fel ca pe vremea Inchiziţiei. Să fie etichetaţi ca şi şarlatani în USA, Franţa şi încă în multe alte ţări? În locul unui răspuns.....tăcere. Doar că după 11 Septembrie nu ne mai miră nimic, iar răspunsul la întrebarea “Qui bono?” îl ştim deja. Al treilea pas : Gaston Naessens şi Somatidele

11

Pentru prima oară am aflat de existenţa lui Gaston Naessens de la Dr. Eva Reich, fiicalui Wilhelm Reich. Cercetările pe care le-am pornit asupra operei lui Reich mi-au deschis un arc de cerc care m-au condusîn mod firesc, prin Rife, la Maessens. Iar ceea ce am aflat despre studiile şi cercetările, teoriile şi descoperirile lui Naessen au închis cercul deschizând în acelaşi timp întreaga panorama a pleomorfismului. În 1979 m-am întâlnit pentru prima oară cu Gaston Naessens. În următorii cinci ani am petrecut mult timp în compania acestuia şi a soţiei sale, având ocazia să cunosc o mulţime de lucruri despre descoperirile sale, despre cercetările sale fascinante. Şi de asemenea să aflu şi despre vicisitudinile şi neplăcerile pe care o mare pare a dintre « colegii de breaslă » i le-au cauzat, incapabili fiind să accepte sau să înţeleagă ceea ce vedeau cu proprii lor ochi prin microscopul lui Naessens. Vorbesc de microscopul său, căci Maessens foloseste un microscop « universal » conceput şi realizat de el însuşi, denumit de el « somatoscop ». ( Un scurt dar foarte interesant film despre somatoscop puteţi vedea în Google –Video la urmatoarea adresa : http://video.google.de/videoplay?docid=-2124381128602218844&ei=OLvqSdGIFJr22wKBttDQCw&q=Gaston+Naessens&hl=de.Aici veţi putea vedea printre altele, « în direct », metamorfozarea bacteriilor. În limba engleză!) Este de-a dreptul fascinant să vezi cum savanţi recunoscuţi în domeniul microbiologiei sau medicinei, educaţi în spiritul “autoritar şi dictatorial” al ştiinţei “oficiale”, deşi pot vedea cu proprii lor ochi acest fenomen de metamorfozare al bacteriilor, inventează tot felul de argumente, care mai de care mai infantile dar în acelaşi timp pe un ton foarte agresiv, numai datorită faptului că nu pot, sau mai degrabă nu vor să accepte un alt punct de vedere, chiar atunci când este fundamentat de fapte certe. Despre somatide s-a schris chiar că sunt “un artefact, ceva ne-natural introdus prin eroare”. Reich a spus o dată, şi desigur că şi aceste cuvinte ale sale au fost “şterse” din memorie : “Nu crede automat în nimic, mai ales în ceea ce ţi se spune. Convingete singur, cu proprii tăi ochi, prin propriile tale observaţii. Iar când ai descoperit ceva nou, nu te opri până nu reuşeşti explicarea lui complectă !” Desigur, Naessens a avut norocul să trăiască un pic mai târziu, aşa că în anii 80 el nu a mai fost “aruncat în închisoare”. Dar tot ce înseamnă mass-media se pare că nici nu a auzit vreodată de numele său! (Vă reamintesc în acest context că practic toată mass-media se află concentrată în mâinile a şase concerne. Că există de fapt doar două (2!!!) agenţii de ştiri (Reuter şi Associated Press) astfel încât eliminarea unei idei sau persoane este în zilele noastre efectuată prin manipulare, şi nu ca în trecut prin arderea scrierilor respective.) În timpul unei călătorii efectuate în Europa împreună cu Maessens am avut ocazia să mă întâlnesc cu un fizician suedez, Erik Enby MD, de la care am aflat despre unul dintre primii şi poate cei mai talentaţi pionieri ai pleomorfismului. Un zoolog german despre care vom vorbi mai pe larg în cele ce urmează: Guenther Enderlein. Datorită însă faptului că engleza vorbită de Enby era destul de “greu” de înţeles, iar lucrările lui Enderlein erau scrise în germană, limbă care mie nu îmi este accesibilă, abea mai tîrziu am putut afla mai multe despre acest remarcabil savant (în 1990). Dar înapoi la Naessens. Cercetările sale au relevat aspecte foarte interesante asupra acestor somatide. Nu numai faptul că somatidele par a fi indestructibile (în condiţii normale de viaţă) dar şi faptul, poate şi mai interesant, că aceste somatide par a fi un fel de “precursori” ai ADN-ului! Toate acestea la un loc ne conduc încet, dar sigur, spre o

12

regândire a “misterului originii vieţii”, care în concepţia stiinţifică şcolastică este (deja se ştie) atât de departe de dovezile certe pe care ni le oferă realitatea. Iar toate aceste “noi descoperiri şi interpretări” m-au condus mai departe la următorul pas. La un savant de geniu, care încă cu o sută de ani inaintea lui Naessens, descoperise şu cetficase prin studiile sale existenţa acestor microorganisme : Antoine Bechamp! (vezi articolul “Istoria pierdută a medicinei”). Al patrulea pas : Bechamp şi microzimele În 1984 în Franţa am avut ocazia să mă întâlnesc cu o farmacistă, Merie Nonclerq, care după ce şi-a dedicat aproape toată viaţa profesiei ei, s-a hotarât să-şi facă doctoratul, scop în care a scris o disertaţie cu titlul : Antoine Bechamp (1816-1908) Omul şi Savantul, Originile şi Rezultatele muncii sale”. Ceea ce Nonclerq a reuşit să adune ca material informativ în această lucrare, pare a fi regăsirea unei “cărţi pierdute”. În esenţă este vorba despre controversa dintre doi oameni de ştiinţă despre care în zilele noastre nu se mai ştie nimic. Unul este Bechamp, celălalt Pasteur. Divergenţa lor era axată pe felul în care fiecare dintre cei doi concepea teoria bolilor. Este cunoscut astăzi (datorită unor cărţi de istoria medicinei scrise înainte de 1940) că Pasteur, pe patul de moarte, ar fi spus :Claude Bernard avea dreptate...... microbul nu este nimic, totul este terenul (propice pentru acesta)”. În acest fel, părintele teoriei germenilor - care încă mai este „Evanghelia” medicinei alopate – recunoştea faptul că rolul primordial în apariţia unei boli nu-l au germenii (care invadează din exterior corpul sărmanului cetăţean) ci evoluţia internă a organismului uman, car, datorită unor factori naturali perturbaţi, declanşează dezvoltarea germenilor din interior. Ca a omis, chiar şi acolo, pe patul de moarte, Pasteru să spună, a fost că nu Bernard ( reputat fiziolog ) ci Bechamp a fost cel care a stabilit bazele acestei teorii a „terenului, a micuzimelor. Dar Pasteur îl ura prea mult pe Bechamp pentru a-i pomeni numele, chiar şi în acest ultim moment de sinceritate. Pasteur a luat cu el în mormânt ura pentru Bechamp. Iar restul de muncă, în desfiinţarea definitivă şi ştergerea din istori a lui Bechamp au efectuat-o ulterior alopaţii intersaţi mai mult de propriul statut şi venit, decât de pacient şi adevăr. Pasteur, deşi din punct de vedere ştiinţific era net inferior lui Bechamp, avea un bun talent de manager, precum şi un sistem bine pus la puct de „relaţii cu publicul”, lucruri care pentru Bechamp erau total nesemnificative. Astfel s-a scris, şi se mai scrie încă, istoria medicinei din ultima sută de ani, desigur nu în avantajul bolnavului. Dar al cui? Qui bono? Dar parcă era vorba despre Antoine Bechamp, nu? Descoperirile sale au pornit din momentul în care Bechamp a atacat problema fermentaţiei - reacţie chimică în urma căreia compuşi complexi sunt „desfăcuţi” în substanţe simple – şi a izolat din organiosmele vii o serie de fermenţi pe care i-a denumit zimaze. Lucrând cu o categorie de organisme denumite generic mucegaiuri, adică un fel de excrescenţe fungice care dezintegrează mediul organic, Bechamp considera aceste mucegaiuri ca fiind formate dintr-o colecţie de „granuloide subţiri”, pe care, datorită legăturii lor strinse cu zimatelel, le-a denumit microzime, sau „fermenţi subţiri”, care mai târziu aveau să primească la Naessens numele de simatide (în traducere – corpuri subţiri). Un lucru foarte important este şi faptul că Bechamp a constatat că aceste granulaţii, în anumite condiţii, evoluau într-o bacterie monocelulară, şi deci, ATENŢIE!, celula nu mai putea ficonsiderată ca fiind unitatea de bază a vieţii, deoarece exista ceva mai mic decât celula şi care se putea în anumite situaţii transforma (metamorfoza, însă nu „evolua” în sens darwinist) în celulă. Un alt element foarte important este faptul că aceste microzime par a fi extrem de rezistente, practic indestructibile, Bechamp puntându-le găsi în straturi geologige care

13

datau de circa 60 de milioane de ani, deci din vremea în acre evoluţioniştii consideră că ar fi apărut primele mamifere pe pământ. El a mai fost foarte surprins să constate că toate eforturile sale de a „ucide”, distruge aceste microzime au dat greş! Astfel că Bechamp a făcut în cea de a treia sa carte, „Sângele” următoarea afirmaţie : „Pot afirma că microzima este începutul tuturor formelor de organizare”. ( Aici aş dori să reamintesc, deşi poate reupt din contextul în care tocmai ne aflăm, că Bechamp susţinea despre sânge că este un „ţesut fluid”, concept şi teorie care îmi sunt foarte dragi şi în acelaşi timp foarte originale.) Şi, deoarece microzimele din bacteriile moarte trăiau în continuare, Bechamp a aluns la concluzia că microzimele erau „sfârşitu” viu al orcărei forme organice, o categorie vie fără precedent. Microzimele lui Bechamp apăreau în faza de început a procesului vieţii - de exemplu în ovulul care devine ou – şi erau de asemenea găsite, complect active, în formele de desompunere ale vieţii. Astfel, făcând o paralelă cu celebra lege chimică a lui Lavoisier (Nimic nu se pierde, nimic nu se crează, totul se transformă), Bechamp spunea : „Nimic nu este victima morţii.... totul este victima vieţii” ! Superb, nu numai în concentrarea exprimării din punct de vedere biologic, dar şi din punct de vedere filozofic (creştinism-înviere, budism-karma). În Biblie stă scris :”Cenuşe în cenuşe, praf în praf....” Pe ultima pagină a carţii sale „Sângele”, Bechamp se exprimă şi mai explicit : „După moarte, este esenţial ca materia să fie înapoiată în condiţia ei primitivă, în ace a existat înainte de a fi „împrumutată” unei făpturi vii...... Organismele fii, conţinând microzime, poartă în ele elementele esenţiale ale vieţii, bolii, distrugerii sau morţii. Celulele noastre sunt în permanenţă distruse – proces ce se poate observa continuu – prin procese foarte asemănătoare fermentaţiei, după care urmează moartea. Dacă pătrundem mai adânc în miezul acestei probleme putem întradevăr spune, deşi poate părea puţin macabru, că din momentul naşterii organismele se deteriorează („putrezesc”) permanent ! ” Al cincilea pas : Günther Enderlein şi ciclul de viaţă al bacteriei Cum am spus mai înainte, abea în 1990 am avut ocazia să mă familiarizez cu opera unui alt cercetător, care prin lucrările sale mi-a întregit tabloul deja în formare asupra bacteriilor. Abea în 1990 am putut deci citi în engleză o carte despte Günther Enderlein, zoolog german care a efectuat o serie de cercetări în timpul primului război mondial, şi căruia i se datorează astfel „unele dintre cele mai importante descoperiri în domeniu făcute vreodată” aşa cum subliniază autorul acestei cărţi. Lucrând ca bacteriolog într-un spital militar aflat la Marea Baltică, Enderlein a finalizat în 1917 un manuscris care a fost catalogat de o serie de colegi de breaslă ca fiind „deschizător de noi şi complect diferite perspective asupra lumii microbilor”. Enderlein relevă mai multe faze în dezvoltarea pleomorfică a bacteriilor şi ajunge la concluzia că bolile precum şi procesul de vindecare al acestora este în strânsă legătură cu anumite legi morfologice şi ciclice. Manuscrisul a fost ulterior publicat sub titlul „Bakterien Cyclogenie” (The Life Cycle of Bacteria) în 1925, la scurt timp după ce Enderlein a fost numit ca şi curator al Muzeului de zoologie din Berlin. Punctul de plecare al cercetărilor lui Enderlein a fost atât Antoine Bechamp cât şi o serie de alţi cercetători germani care continuaseră cercetările acestuia din punctul unde Bechamp le lăsase. Printre aceştia se numără Robert Leuckart, fondatorul parazitologiei, precum şi Otto Schmidt, care a fost primul cercetător ce a raportat prezenza anumitor paraziţi în sângele pacienţilor bolnavi de cancer, încă înainte de 1901. Focusându-şi interesul asupra acestui domeniu şi lucrând nemijlocit cu microscopul timp îndelungat,

14

Enderlei a ajuns la concluzia că bacteriile se pot metamorfoza într-un numar foarte mare de forme, denumind astfel bacteriile ca „monstrul cu o mie de capete”. Conform convingerilor lui Enderlein, diferite tipuri de microorganisme trăiesc în corpul nostru într-o reaţie de simbioză recuproc-benerifă. În momentul în care însă în organism se produce o deteriorare severă a condiţiilor aceste microorganisme se transformă în „factori patogeni”, formându-se astfel o disbioză. Această metamorfozare este pusă de Enderlein pe seama „instinctului de conservare” al microorganismelor, care se metamorfozează în scopul de a supravieţui unor condiţii improprii nou create. „În faza iniţială microorganismele traiesc în sânge prestând funcţii benefice organismului, dar ulterior, în condiţii modificate, ele îşi abandonează funcţia iniţială pentru a-şi putea asigura propria supravieţuire”, spune Enderlein. Astăzi „Bakterien Cyclogenie” (Ciclogenia bacteriilor) este practic necunoscută. Interesant este totuşi că pâna în preajma celui de al doilea război mondial, (adică până când relaţiile de afaceri dintre companiile americane şi I.C Faber au fost puse în mişcare) Enderlein se bucura de o oarecare recunoaştere internaţională. Lucrările sale au fost bine primite atât la Congresul internaţional de biologie din 1930 care a afut loc la Pittsburgh în Pennsylvania precum şi la Congresul de microbiologie din 1939 din New York City. În ciuda unor atacuri virulente venite din artea membrilor „ortodoxiei” medicale germane, Enderlein a fost puternic susţinut de o serie de colegi curajoşi, cum ar fi de exemplu fizicianul şi cercetătorul în domeniul microbian, Dr. Wilhelm von Brehmer, care considera ciclul bacterian conceput astfel de Enderlein ca fiind agentul cauzal al dezvoltării maligne în celulele canceroase. Cartea despre care am amintit mai sus, despre Enderlein, scrisă de suedezl Enby, mi-a lămurit câteva dintre aspectele mie încă neclare ca urmare a studierii cercetărilor lui Rife. Pe de altă parte, predominanţa ce care a căpătat-o în timp teoria microbiană şcolastică nu se datorează numai lui Pasteur, ci şi lui Robert Koch, ale cărui principii stau la baza celor „zece postulate” din cercetarea microbiană, precum şi lui Ferdinand Julius Cohn, naturalist şi botanis de asemenea german, care a insistat asupra constanţei tipurilor bacteriene şi a clasificării lor rigide, în seturi de grupuri şi familii, având ca bază forma şi structura lor. Impunerea ca dogmă a conceţiilor Koch-Cohn s-a datorat şi faptului că la începutul secolului XX marea majoritate a biologilor şi microbiologilor americani îşi făceau studiile în Europa, mai ales în Germania, după care, la întoarcerea in State, ipuneau ca dogmă ceea ce învăţaseră în şcolile europene, respectiv germane. În loc de concluzii Ceea ce v-am prezentat aici este doar o succintă recenzie a cercetărilor făcute în “misterioasa ţară” a organismelor pleomorfice. Primul capitol al cărţii lui Enby poartă titlul : „Originile unei revoluţii medicale”. Revoluţia este încă în desfăşurare, ea nu a luat sfârşit. De când a apărut cartea lui Enderlein, cu 65 de ani în urmă, constatările făcute acolo, precum şi cele anterioare ale lui Bechamp, continuă să rămână nerecunoscute de către comunitatea stiinţifică în ansamblulş ei. Şi aceasta nu pentru că nu ar fi existat mulţi alţi cercetători care au depus eforturi pentru a scoate adevărul la lumină, pentru a duce „revoluţia” la capăt. Spre exemplu, în 1927, un microbiolog american, Dr. Philip Hadley, care aprecia lucrările lui Enderlein, a publicat în „Journal of Infectious Diseases” un aticol ce se întindea pe 312 pagini, intitulat „Disociaţia microbiană”, care avea la bază cercetările făcute în Laboratorul de higienă al Universităţii din Michigan. În acest articol Hadley nota: „Vor dura cu siguranţă încă mulţi ani până se va putea o decizie definitivă asupra contrubuţiei lui Enderlein. Până atunci nu putem decât să recunoaştem cu admiraţie

15

eforturile depuse de Enderlein în a clarifica şi ordona starea de haos care care domneşte în domeniul studierii bacteriilor. Sper ca începutul şi direcţiile schiţate de Enderlein să fie urmate şi continuate de mulţi alţi microbiologi, care cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu, vor păşi pe urmele lui Enderlein.” Aceste cuvinte au fost scrise cu 64 de ani în urmă, dar din păcate prea puţini au acceptat provocarea lansată de Hadley. Unul dintre puţinii care au acceptat provocare este născut la trei ani ducă ce Hadley scrisese rândurile de mai sus. Gaston Naessens. Qui bono

Era post-antibioticăde Tim O’Shea

Prima parte

Haideţi să ne punem de la bun început câteva întrebări:Cum s-au comportat anibioticele în această „cursă” pe care o desfăşoară de circa 50 de ani?Care este motivul pentru care ne îmbolnăvim?Unde se duce toată grămada asta uriaşă de bani?De ce oare nu mai facem nici un progres remarcabil pe plan medical? (sa ne gândim doar la cancer sau AIDS).Ce ar trebui să se întâmple în viitor? Întrebări la care foarte cu greu se poate da un răspuns categoric. Întrebări care au implicat în trecut personalităţi cunoscute: Pasteur, Bechamp, Koch, Bernard, Carnegie, Rockefeller, Fleming, etc. Să dăm însă timpul înapoi. Până în 1350 A.D. Ne aflăm în Europa. În mai puţin de 2 ani ciuma buboniocă a luat cu e jumătate din populaţia de la acea vreme a continentului european. Aproximativ 25 de milioane. Unele oraşe şi-au pierdut până la 90% din cetăţeni. Cadavrele erau cărate cu căruţele, aruncate grămadă unele peste altele, şi erau arse în gropi comune. O maladie groaznică, cu răni sângerânde pe tot corpul, cu organe interne care practic se lichefiau. Din momentul declanşării pănă la cel am morţii, doar o săptămână. Plaga a fost atribuită spiritelor rele sau mâniei divine, etc. În tot acest timp şi nu mai puţin de atunci până în zilele noastre, mulţi s-au întrebat: De ce oare nu se îmbolnăveau absolut toţi oamenii? De ce unii au supravieţuit fără a se îmbolnăvi, unei maladii atât de cumplite? Unde era diferenţa dintre cei care se infectau şi cei care nu erau atinşi de boală? Astăzi credem că ştim răspunsul. Dăm acuma repede timpul înainte şi ajungem în Franţa anilor 1870. Trei cercetători se aflau în fruntea celor care efectuau experimente în domeniul chimiei, cu scopul de a descoperi cauza maladiilor umane. Domeniile specifice în care se desfăşurau aceste cercetări erau fermenţi, ciupercile parazite, precum şi nou-descoperitele fiinţe microscopice denumite bacterii. Toţi trei erau implicaţi în cercetări similare, iar între ei se crease cu timpul un fel de „competiţie” a descoperirilor, în spatele căreia existau (din păcate ca mai totdeauna) şi înterese politice şi financiare. Cei trei, care se angajaseră în cursă complect independent unul de altul, erau Louis Pasteur, Antoine Bechamp şi Robert Koch.

16

Cel care aparent a câştigat „cursa cu premii” a fost Pasteur. Astăzi studenţii de la medicină nu mai ştiu nimic altceva decât că Pasteur a descoperit Teoria germenilor. Ce nu se mai ştie şi ce nici nu mai scrie astăzi în manualele dapă care se predă în Şcolile de medicină Dogma alopată, este că această afirmaţie despre Pasteur este nu numai inexactă, dar însăşi aşa-zisa Teorie a germenilor nu a fost nici până în ziua de astăzi confirmată, nici măcar parţial. Pasteur însuşi a recunoscut, pe patul de suferinţă, înaintea morţii, că rivalii săi au avut dreptate, şi că nu germenii erau factorul declanşator al bolii, ci mediul în care aceştia se aflau: „Claude Bernard a avut dreptate; terenul este totul, gemenii nu sunt nimic” ("Bernard acail raison; le terrain c'est tout, le germe c'est rien."). Este de remarcat aici că nici măcar pe patul de moarte Pasteur nu pomeneşte nimic despre Bechamp (care era adeptul şi promotorul celeiaşi teorii ca şi Bernard), într-atât de mult îl ura pe acesta. Teoria germenilor Teoria germenilor susţine că fiercare boală este „individuală, separată, şi provocată de un anumit factor extern, un microorganism care atacă corpul din exterior”. Şi deci era de datoria ştiinţei să descopere mijloace prin care acest „agresor extern” era înfrânt, cu ajutorul unei armate puternice (medicamente şi vaccinuri) puse la disoziţia bolnavului de către aliaţii acestuia (medicii şi industria farmaceutică). Idee in sine este foarte frumoasă, clară, militarist-imperialistă, specifică sfârşitului de secol XIX. Doar că natura nu lucrează niciodată în alb-negru, iar lucrurile sunt în realitate mult mai complexe şi mai diferenţiate. Altfel cum se poate explica faptul că nu toată populaţia europeană a murit de ciumă bubonică, că nu totţi oamenii se îmbolnăvesc („sunt invadaţi de agresorul extern”) de gripă, că unii medici şi unele persoane din perosonalul sanitar rămân indiferenţi din punct de vedere al sănătăşţii chiar şi atunci când se implică activ în regiuni lovite de „pandemii”. Apropos, cea mai „simpatică pandemie” tocmai o trüim în zilele astea, gripa porcină din Mexico. Pandemie, pandemie, da s-au îmbolnavit d-abea câţiva (câteva sute de cazuri la numărul actual al populaţiei globului este o cantitate neglijabilă), cât despre rata mortalităţii, ea este practic egală cu .... zero. A existat chiar un studiu în care unui grup de persoane i s-a injectat în membranele mucoase virusul influenţei, drept care numai 12% din aceste persoane s-au îmbolnăvit de gripă! (Studiul respectiv mai este încă ţinut închis în Safe, căci rezultatele lui nu convin multora: QUI BONO?) Teoria germenilor este plină de găuri ca o bucată de caşcaval Schweitzer, iar acest lucru era pe deplin cunoscut de către Pasteur. Cu toate acestea el nu pierdea nici un prilej pentru a-şi face cât mai cunoscute cercetările şi pentru a sublinia că el este „primul” în domeniu. Înainte însă de a muri, Pasteur a lăsat familiei sale instrucţiuni precise, de a nu permite nimănui sü consulte, şi deci de a nu da publicităţii după moartea sa cele 10.000 de pagini cu notele de laborator scrise de el de-a lungul anilor. Abea în 1975, după moartea nepotului său, aceste note au fost în sfârşit făcute publice. Un istoric de la Universitatea Princeton, Profesorul Geison, a scris un studiu asupra notelor de laborator ale lui Pasteur, studiu care a fost pus la dispoziţia "The American Association for the Advancement of Science” din Boston în 1993. Doctorul Geison concluziona astfel: „Pasteur a publicate foarte multe date frauduloase şi se face vinovat de un mare număr de „înşelăciuni ştiinţifice”, violând regulile medicinei, ştiinţei şi eticii profesionale.” La fel ca şi Koch, Pasteur era foarte motivat finaciar. În cursa pentru vaccinul contra antrax, de exemplu, Pasteur nu a făcut nici un studiu pe animale, trecând direct la vaccinarea oamenilor; de asemenea, la ora actuală se ştie că Pasteur a furat formula vaccinului de la un coleg de braslă, pe nume Toussain. Incapabil să dovedească furtul, Toussain, a făcut un şoc nervos, şi a murit câteva luni mai târziu.

17

În 1932 a fost publicată o carte, care încă mai este uneori tipărită şi astăzi. Titlul ei este „Bechamp sau Pasteur?” şi este scrisă de E. Douglas Hume. Acesta relatează în amănunt despte Antoine Bechamp, contemporan cu Pasteur, care era la vremea respectivă cel mai apreciat şi respectat cercetător şi pedagog din Franţa, fiind în acelaşi timp şi şeful Universităţii din Lille. Bechamp era prea preocupat de cercetările sale pentru a-şi pierde timpul cu convenienţe şi onoruri politice. Şi într-adevăr nu şi-a pierdut timpul, făcând cercetări intense până aproape de moartea sa, la vârsta de 93 de ani. Bechamp este cel care a fost primul susţinător al teoriei conform căreia nu microbii sau bacteriile provoacă boala, ci condiţiile favorabile lor într-un moment dat, în care aceste bacterii trăiesc. Bolile apar atunci când în organism există un dezechilibru care duce la slăbirea sistemului imun. Astăzi ni se pare o idee foarte logică şi simplă, dar la vremea aceea din acest punct diferit de vedere s-a născut o dispută celebră. Şi, spre ghinionul nostru, al celor de azi, disputa a fost câştigată de industria farmaceutică, pentru care Teoria germenilor era o mină de aur. În cele din urmă totuşi, cu toţii, chiar până şi Pasteur, au trebuit să recunoască realitatea că bacteriile şi viruşii nu provoacă singuri o boală. Dar să ne mai aruncăm o dată o scurtă privire asupra respectabilului Domn Pasteur, şi punctual să mai spunem că:- Pasteur nu a avut nici un fel de studii de medicină sau psihologie; el era doar chimist.- Pasteur mai degrabă a creat o boală pe nume „hidrofobie” decât să fi găsit leacul pentru ea.- Pasteur a iniţiat oribila practică a vivisecţiei cu experienţe dezgustătoare pe animale; sute de mii de animale au fost inutil omorâte în experimente atroce doar în numele „ştiinţei”, nu numai la Institutul Pasteur dar practic în tot „Imperiul medical” care experimenta cele mai elucubrante teorii în laboratoarele sale din întreaga lume, până în zilele noastre, din păcate.- Pasteur a fost mai degrabă direct răspunzător de moartea a sute de persoane cărora li s-au administrat vaccinuri neverificate şi indirect răspunzător de moartea a mii de persoane cărora li s-au aplicat procedurile „pasteuriene”, decât să fi fost el însuşi un „salvator al omenirii”.- Pasteur poate fi văzut astăzi mai degrabă ca un bun negustor, decât ca un savant, dacă este să ne gândim numai la nenumăratele rapoarte şi date falsificate, care nu aveau la urma urmei decât scopul de a vinde cu un bun profit propriile medicamente şi vaccinuri.- Terapia pasteuriană administrată pentru o boală pe care de fapt nu o avea, l-a ucis pe Alexandru, regele Greciei.- Pasteur nu a studiat şi cercetat cazuri concrete, persoane bolnave, ci a introdus şi practicat ideea inducerii bolii prin administrarea de material morbid (infectat) subiecţilor sănătoşi. La vremea respectivă a existat o opoziţie activă şi susţinută de remarcabile personalităţi la adresa Teoriei germenilor a lui Pasteur. Astfel, într-o conferinţă ţinută la Londra la data de 25 Mai 1911, M.L. Leverson, MD susţinea următoarele : “Întreaga maşinărie a Teoriei germenilor ca sursă de îmbolnăvire este o prezumţie care nu numai că nu a fost dovedită, dar care nici nu poate fi dovedită, iar cele ce se pot dovedi sunt numai fapte care infirmă această teorie”. Descoperitorul teoriei celulare, Rudolf Virchow, comenta succint: „Germenii mai degrabă caut habitatul lor natural pentru a se înmulti - ţesutul bolnav –decât să cauzeze îmbolnăvirea ţesutului!” Virchow nu contesta prezenţa germenilor în ţesutul bolnav, ci afirma doar că ei apăreau acolo ca urmare a îmbolnăvirii ţesutului, anterioară apariţiei germenilor. Un ţesut bolnav este o ţintă pentru germeni, pentru microorganisme care se pot dezvolta doar pe acest fond.

18

Aici ar trebui să ne oprim puţin şi să medităm asupra acestei chestiuni fundamentale, care va fi în continuare dezvoltată în rândurile de mai jos. Stau lucrurile oare aşa? Să ne gândim, în fond, când mergem la doctor? Când ne deranjează ceva. Când avem simptome, îndeobşte dureri. Deci când există un „ţesut bolnav”. DEJA! Şi ce va constata doctorul prin analizele dogmatizate care se practică la ora actuală? Prezenţa unor microorganisme, fie că sunt ele microbi, bacterii, virusuri, fungii sau mai ştiu eu ce. Este şi normal să fie aşa . Bacteriile au în medie un ciclu de înmulţire extrem de rapid atunci când condiţiile şi mediul nutrutiv le sunt favorabile. La fiecare 20 de minute, în medie, apare o nouă generaţie de bacterii! Să ne reamintim că în permanenţă în corpul uman sunt sute de milioane de bacterii. Doar în cavitatea bucală avem în permanenţă circa 300 de tipuri diferite de bacterii. Dar fără bacterii nu am putea trăi (flora bacteriană din intestine este absolut decesară vieţii). Desigur însă că ele sunt ţinute sub control de către organism şi de către sistemul imun. Doar că atunci când în organism apar dereglări, indiferent de ce natură, anumit ţesuturi se îmbolnăvesc, şi devin astfel terenul fertil pentru dezvoltarea razantă şi necontrolată a microorganismelor. Prin analizele de laborator alopate nu se face nimic altceva decât să se constate cel mai firesc şi logic fenomen: microorganismele au găsit un teren favorabil pe care se înmulţesc necontrolat. Dar ele NU SUNT CAUZA PRIMORDIALĂ A BOLII!!! Iar atunci când înghiţim antibiotice, la înţeleptul sfat al alopatului, nu facem nimic altceva decât, eventual, să omorâm nişte germeni care profitau de un ţesut bolnav şi nicidecum să ne rezolvăm principala problemă, descoperirea şi eliminarea cauzei primare care a dus la apariţia acestui ţesut bolnav. Deci pe de o parte ne intoxicăm cu chimical (antibiotice) iar pe de altă parte cauza bolii rămâne mai departe în noi nedescoperită şi neeliminată. Şi iată, acum se poate întrevedea maleficul şi diabolicul care stă la baza industriei farmaceutice şi alopaţiei, a dogmei universitare medicale! Prin această Teorie a germenilor cât şi prin terapiile create conform ei, nu se urmăreşte vindecarea pacientului!!! Se urmăreşte doar eliminarea temporară a unor simptome, fără a se elimina sursa primară a afecţiunii. Astfel încât, peste 1-2 luni să ne facem din nou apariţia la uşa cabinetului medical sau a farmaciei. Devenim clienţi-plătitori pe viaţă! Căci un pacient care este „făcut” sănătos este un pacient şi un client pierdut! Acuma haideţi să ne reântoarcem. La Bechamp. Care a susţinut înaintea multor altora exact aceeaşi concepţie. Într-o zi, în laboratorul său a fost adusă o persoană care suferise o amputare violentă în zona cotului. Ca urmare a acestui accident, cangrena îşi făcuse deja apariţia, la mai puţin de 8 ore de la momentul amputării. Bechamp a luat imediat probe de ţesut cangrenat pe care le-a analizat la microscop. Şi? Nici urmă de micororganiseme, de bacterii! Abea după alte câteva ore şi-au făcut apariţia şi „ticăloasele bacterii”. Nu pentru a provoca o cangrenă, ci tocmai pentru că aceasta era deja existentă. Profesorul Estor, asociatul lui Bechamp remarca: „Bacteria nu poate fi cauza cangrenei, ci este doar un efect al acesteia!” Postulaţi, vă rugăm Robert Koch a fost concurentul şi contracandidatul lui Pasteur în cursa de descoperire a cauzei antraxului, precum şi a găsirii unui remediu contra acestuia. La vremea respectivă antraxul făcea ravagii în rîndul vitelor din Europa. Koch a recoltat sânge de la o vacă bolnavă, a izolat bacteria din acesta după care a injectat un şoarece cu bacteria respectivă, provocând astfel moartea acestuia. Koch a recoltat sânge de la şoarece şi l-a comparat cu sângele recoltat de la vaca bolnavă. Astfel Koch a dezvoltat o procedură care

19

a dus la definirea celebrelor Postulate ale lui Koch, considerate în medicina şcolastică a fi fundamentul Teoriei germenilor susţin următoarele:

1. microorganismul trebuie să fie prezent în fiecare caz de boală2. microorganismul trebuie să fie iozlat3. la trecerea microorganismului într-un corp sănătos, acesta trebuie la rândul său

să fie infectat şi să dezvolte aceeaşi boală4. microorganismul trebuieşte izolat din nou

Pustalete sau nu, ambele vaccinuri create atât de Pasteur cât şi de Koch contra antraxului au fost „erori colosale” care au costat viaţa a mii de animale din aproape toată Europa (mai ales Italia şi Germania), animale pe care s-au testat vaccinurile respective. Aici ar mai trebui spus că ambii, atât Pasteur cât şi Koch au făcut tot posibilul pentru a ascunde şi falsifica rezultatele acestor eşecuri. Oops! Conform aceloraşi Postulate, Koch a trecut la creerea primului vaccin contra Tuberculozei, vaccin denumit Tuberculin. Din nefericire rata mortalităţii a fost cu mult mai mare în rândul acestor pacienţi vaccinaţi decât în rândul celor care nu vuseseră „fericiţi” de către Koch cu epocala sa descoperire. Tuberculin pur şi simplu nu funcţiona, ba chiar se pare că mai mult dăuna. În schimb lui Koch nu i-a dăunat deloc, ba chiar se pare că a funcţionat foarte bine înţelegerea pe care a făcut-o cu Guvernul Prusiei, care-i dădea dreptul unic de vânzare lui Koch în schimbul împărţirii pe din două a profitului realizat cu guvernul Prusiei. QUI BONO? Această înţelegere nu numai că a fost un dezastru atât pentru Guvernul prusac cât şi pentru Koch, dar a constituit şi o piedică în calea cercetării ştiinţifice al cărei rezultat îl resimţim până în zilele noastre. De la Koch şi până astăzi, postulăm, postulăm, dar nu vindecăm mai nimic. Koch nu şi-a mai recăpătat renumele în timpul vieţii, iar astăzi îl menţionăm doar pentru Postuletele sale. Mă întreb uneori care este sensul botezării unuia dintre cele mai mari (dar şi mai dogmatice, un fel de Vatican medical) institute de cercetări din Europa, Institutul german Robert Koch. Un mare merit însă nu i se poate nega lui Koch. A pus bazele unei foarte rentabile simbioze dintre medicină, politică şi marketing, simbioză care funcţionează în zilele noastre poate mai bine decât oricând înainte. Iar tuberculoza? Din boala numărul 1 în America la începutul secolului XX, datorită condiţiilor de igienă şi salubritate din ce în ce mai bine puse la punct, şi a construirii de case moderne, cu multă lumină şi căldură, tuberculoza practic a dispărut, nemai reprezentând astăzi decât un pericol pentru ţările subdezvoltate. Deci nu vaccinul, ci igiena şi dezvoltarea tehnologică au învins tuberculoza. O altă teorie Antoine Bechamp, din ale cărui cercetări a furat Pasteur tot ce a găsit că i-ar putea fi de folos, a introdus un punct de vedere foarte interesant şi care nici până în ziua de azi nu a fost infirmat. Bechamp a observat nişte microorganisme subţiri care sunt prezente în toate cel, animale, plante sau minerale. Le-a denumit „microzime”. În funcţie de „condiţiile” din gazdă, aceste microorganizmea puteau împrumuta diferite forme. Bacteriile patogene şi virusurile erau, în concepţia lui Bechamp, doar forme pe care microzimele le luau în cazul în care existau condiţii de boală. Într-un corp bolnav microzimele devin bacterii patogene şi/sau virusuri. În organismele sănătoase microzimele formează celule sănătoase. În momentul în care o plantă sau un anumal moare, microzimele îi supravieţuiesc. Până în ziua de astăzi,

20

această teorie amicrozimelor nu a fost infirmată. Am putea spune că microzima este „cărămida” vieţii, materialul primar pentru viaţă. Cercetările ulterioare, cum ar fi cele ale lui Naessens şi Enderlein au urmat aceeaşi direcţie iar cei doi mai au dezvoltat propriile concepte în ceea ce priveşte modul de operare al microzimelor. Deşi teoriile lor nu au fost nici ele infirmate, totuşi Naessens şi Enderlein au fost persecutaţi de către „papalitatea” medicală, lucru ce este de altminteri foarte firesc! Căci un inamic extern poate fi identificat şi distrus, iar pentru asta este nevoie să producem „arme” din ce în ce mai perfecţionate. Medicamente! Pentru asta avem nevoie de buna noastră mămică, industria farmaceutică. Dar microzimele nu sunt un inamic extern, ele sunt însăşi ... viaţa. Iar din chestia asta nu se poate scoate profit. Şi nici patenta, aşa că.... A câştigat Pasteur! Politică şi profit! Aşa a câşticat Teoria germenilor a lui Pasteur. Şi nu pot să cred că absolut toţi doctorii sunt atât de dezinformaţi încât nu ştiu aceste lucruri. În fond, Domnilor Doctori, ignoranţa nu te scuteşte de responsabilitatea pe care o ai atunci când eşti medic şi când ţii în mâinile tale vieţile a sute de oameni, de fraţi şi surori ale tale. Sau sunt doar nişte pungi cu gologani aceste fiinţe umane? Suspect de timpuriu, Pasteur a fost decorat de către împăratul Franţei. Prin aceasta poziţia sa ca om de ştiinţă a fost puternic consolidată, deşi era doar un simplu chimist, şi nicidecum biolog, medic sau psiholog. Desigur că la vremea respectivă existau foarte multe întrebări care-şi aşteptau răspunsu: ce este viaţa şi moartea, din ce cauză se alterează, fermentează sau intră în putrefacţie materiile organice, este ceva în aer sau în organism care produce aceste efecte, ce efecte pot avea substanţele chimice? Pentru prima oară în istorie, aceste întrebări erau în centru atenţiei şi se căuta răspunsul la ele. Iar oportunişii şi indivizii lipsiţi de scrupule care vroiau să facă avere, au sezizat momentul prielnic, desigur. Unul dintre ei se numea Louis Pasteur! Iar politica nu se schimbă. Dacă se întrezăreşte posibilitatea unui câştig, atunci Pasteur este genial. Iar dacă cineva încearcă să ne strice socotelile ..... îl ardem pe rug pe Galileo (era cât pe ce chair să se întâmple, nu?). Cum se face oare că „descoperirile” nu se produc decât atunci când este un interes financiar în spate? Şi cum se face că atunci când o descoperire poate pune în pericol anumite interese, ea nu se mai.... descoperă. Nicola Tesla? Motorul cu apă? Energia gratuită (Zero Point Energy)? Există de mult , dar ...... Howard Hencke nota în 1995 în cartea sa „The Germ Theory: A Deliberate Aberration” (Teoria germenilor- o aberaţie deliberată) următoarele: „... îndoctrinarea publicului în lumea vestică cu credinţa că afecţiunile fizice sunt cauzate ce factori ce se află în afara corpului şi responsabilităţii individului, deci cauzate de factori externi .... iar remediile chimice (medicamentele) îi vor ajuta să rămână sănătoşi sau să se însănătoşească, independent de responsabilitatea pe care fiecare ar trebui să o aibă asupra lui însuşi.” Mi se pare mie, sau este aici vorba despre.... marketing? „Dacă vaccinurile nu s-ar fi putut vinde în masă cu un foarte bun profit, teoria lui Pasteur ar fi căzut de mult în obscuritate şi uitare!” – E. Douglas Hume 17 ani înaite de a face Pasteur „epocalele” sale descoperiri, cea mai faimoasă soră medicală din istorie, Florence Nightengale, spunea următoareleîn 1860 : „Nu există boli specifice, ci doar condiţii specifice de boală!” Se pare că pe măsură ce trece timpul, în loc să devenim mai inţelepţi, devenim .....invers.

21

Câteva greşeli De fapt nu sunt doar câteva, ci destul de multe, aşa cum demonstrează investigaţia asupra vaccinurilor. Din capul locului, ideea de a găuri pielea cu un ac pentru a introduce câţiva agenţi şi proteine noi într-un sistem ce ar trebui să fie inviolabil este suspectă. Este vorba despre sistemul circulator. Injecţia în sine este o violare totală a naturii. Nimic nu poate fi introdus în sânge fără a trece prin intreg sistemul digestiv. Acesta este modul în care natura protejează lichidul sangvin de imixiunile externe. Iată câteva dintre sutele de cercetări care concluzionează dezavantajele inoculaţiilor: „Cele mai grave daune pot fi provocate de injectarea în sângele unui organism viu, într-un mediu în care invazia externă poate provoca cele mai morbide fenomene.” – Bechamp Un raport medical făcut de un doctor care a participat la luptele din timpul războiului burilor din Africa de Sud menţiona că pe câmpurile de luptă au căzut 86.000 de soldaţi, în timp ce ca urmare a injecţiilor (aparent cu scop preventiv) au murit 96.000 de persoane. În 1915 Dr. Montais publica un articol în reputata revisă engleză „Lancet” în care se raportau 21 de cazuri de tetanos, la persoane care fuseseră vaccinate cu „invenţia” lui Pasteur. Concluzia articolului era că tetanosul fusese provocat de vaccin! Dr. Montais spunea că „Pasteur a reuşit să creeze o nouă boală!” Pasteur a iniţiat practica vivisecţiei pe animale, practică ce nu s-a dovedit niciodată a avea vreo valoare. De ce? Pentru că în mod normal, în natură, animalele au alte afecţiuni decât oamenii. Această eroare a condus medicina pe o pistă complect falsă. Cum ne putem închipui că vom reuşi să vindecăm oamenii, provocând în animale afecţiuni de care acestea în mod natural nu suferă niciodată? Simpla afirmaţie că aceste boli sunt identice cu cele de care sufeim noi este absurdă, la fel ca şi pretenţia că anumite medicamente, cu ajutorul cărora animalele (aparent) s-au însănătoşit, vor fi la fel de eficace si în cazul oamenilor. Oricât de idioată este această idee, ea a fost totuşi pusă la baza cercetărilor medicale din acele vremuri (şi nu numai). Cu toate acestea, de atunci şi până astăzi se obţin profituri uriaşe ca urmare a vânzării unor astfel de preparate. Nu vom parcurge toate dovezile, dacă mai este nevoie de ele, care dovedesc inepţia Teoriei germenilor, căci despre ele vom face o discuţie mai largă în sub-rubrica specială dedicată vaccinărilor de pe site-ul nostru www.quibono.net Dar dacă marea majoritate a cercetărilor independente (de industria farmaceutică) ajung la aceeaşi concluzie, atunci cum se face că încă şi astăzi în secolul XXI medicina şcolastică se bazează încă pe Teoria germenilor lui Pasteur şi pe premizele dezvoltate de aceasta? Şi încă şi mai rău, marea majoritate a oamenilor cred în ea? Dar când este vorba de un profit gras...... Să vedem un pic mai de aproape cum se poate ca totuşi după o sută de ani, omenirea să mei creadă în Teoria gogoşilor... pardon, a germenilor lui Pasteur. Anii 1880-1890 ! Revoluţia industrială, epoca cărbunelui, petrolului, electricităţii, maşinilor, căilor ferate şi automobilului. Două figuri marcante dominau în acest peisaj, exercitând înfluenţe semnificative asupra stiinţei, industriei, finanţelor. Două persoane cu puteri mai mari poate ca nimeni până atunci înaintea lor. Desigur că vorbim despre Andrew Carnegie şi J.D.Rockefeller. Controlul pe care îl exercitau Canegie şi Rockefeller asupra societăţii şi vieţii americane uimeşte până în ziua de azi. Fără a intra aici în amănunte istorice sau economico-politice, trebuie spus clar că industria farmaceutică, conceptul concernului farmaceutic s-a născut atunci, din minţile acestor doi oameni de afaceri. Înainte de 1880 medicina se baza pe remediile tradiţionale, populare, pe plante medicinale, po o oarecare chirurgie şi pe cunoştinţe acceptabile în stomatologie. Desigur, destul de puţin. Era aici un teren pe care se putea construi şi dezvolta mult în continuare. Dar şi un teren care putea aduce profituri fabuloase, lucru inteligent întrevăzut de cei doi. Nenorocirea a fost ca la trecerea în secolul XX, medicina să înceapă să evolueze nu pe

22

baze umanistice ci pe baze economice, de profit. Desigur că era nevoie de investiţii, de o anumită putere financiară care să susţină ascensiunea evolutivă a medicinei. Din păcate aceste resurse financiare au fost puse la dispoziţie de doi oameni de afaceri. Ori se ştie că un afacerist bun (şi cei doi erau foarte buni) investeşte doar acolo unde se întrevede un profit sigur şi substanţial. Carnegie şi Rockefeller controlau la acea vreme industriile petrolului şi cărbunelui. Iar acestea două produceau un munte uriaş de deşeuri. Ideea era deci: cum s-ar putea obţine profit şi din acest „gunoi”? Cu ajutorul industriei chimice. Trebuie să recunpaştem că cei doi tipi nu erau deloc proşti. Bun, industia chimică. Dar cum, ce să producă? Păi cum ce... medicamente! Medicamente cum lumea nu mai văzuse încă. Făcute din chimicale! Vezi Partea a doua

Era post-antibioticăde Tim O’Shea

Partea a doua

Crearea credibilităţii Ideea era strălucitoare. Dar cum să-i convingi pe oameni să renunţe la ceaiul de sunătoare şi să dea bani (bani grei) pe boabe chimice? Ei, aici era problema. Idei strălucitoare poate că mai aveau şi alţii, dar ele trebuiau să „prindă” la mase, să-i convingă pe oameni să cumpere produsele respective. Deci... marketing! Înainte de a-i vaccina pe oameni în braţ sau în pardea de dinapoi, trebuia să-i „vaccinezi” în cap. Să le inoculezi convingerea..... că doar cu ajutorul produselor tale mai poate exista în viitor viaţă pe Pământ. Şi din nou cei doi s-au dovedit inteligenţi. Standardizarea educaţiei, şcolirea corpului medical pe anumite baze şi creerea unui statut economic de excepţie care să-i determine să urmeze „politica” celor doi. Pe la 1904, Andrew Carnegie nota că muncitorii din fabricile sale câştigau financiar mai bine decât marea majoritate a medicilor din acele timpuri. Consultându-se cu preşedintele MIT, Henry Pritchett, ei au pus bazele Fundaţiei Carnegie cu un capital de 10 milioande de

23

dolari. Scopul iniţial era de a promova pensii pentru profesorii în vârstă. Probabil de aceea medicii profesori universitari sunt atât de ataşaţi de concernele farmaceutice în ziua de azi. În curând însă a mai apărut un obiectiv mai important: controlul educaţiei. Numele a fost şi el schimbat in Fundaţia Carnegie pentru dezvoltarea educaţiei, iar Pritchett se referea la această Fundaţie denumind-o : „o mare agenţie destinată să întărească educaţia americană prin studii ştiinţifice şi politice”. Cei doi erau deci doi mecena binefăcători! Simpatic. Dintotdeauna miliardarii îţi vor spune că se dedică, ei şi banii lor, scopului nobil de a-ţi fi ţie de folos. Ei bine, când mai auzi data viitoare afirmaţia asta, pipăe-te să vazi dacă mai ai portofelul la tine. Oricum, Fundaţia desigur că s-a bucurat de un succes imens. Repede au mai sărit în barcă încă o grămadă de indivizi plini de bani, care mirosiseră şmecheria. Controlul educaţiei funcţiona cam aşa: în dorinţa de a se califica pentru noul sistem de pensii (pensii pentru profesori, vă reamintiţi, nu?) o instituţie participantă (adică o universitate sau Şcoală înaltă) trebuia să îndeplinească standardele impuse de Fundaţie. În primul an s-au confirmat baremului 52 di 421 de instituţii de învăţământ. Şi astfel în relativ scurt timp Fundaţia a început să aibă propria ei viaţă. O viaţă frumoasă. Abraham Flexner, persoană care nu avea studii medicale, a fost desemnat de Fundaţie să călătorească prin America şi să „observe” educaţia medicală a viitorilor jurători pe Hippocrat. Sau Ipocrit? În fine. Rezultatul „observaţiilor” făcute de Flexner a fost publicat în Raportul Flexner, publicat în 1910. Ca urmare a recomandărilor făcute în acest raport, Fundaţia s-a transformat dintr-un organ ce urma să asigure pensii profesorilor, într-o instituţie care subvenţiona cercetarea. Anumite şcoli care îndeplineau standardele impuse de Fundaţie, primeau subvenţii. Celelalte nu. În felul acesta un gigant industrial a început să „dicteze” tipul de medicină care urma să „înfloreasă” în America. Metodele tradiţionale, naturale de terapie au fost date la o parte în favoarea noilor metode, mai „ştiinţifice”. De ce? Pentru că produsele naturale nu pot fi patentate, şi implicit nu se pot obţine profituri de pe urma lor. Marile universităţi din ierarhia medicală care guvernează astăzi ştiinţa medicală au fost cele care s-au aliniat primele la cerinţele Fundaţiei Carnegie: Case Western Reserve, Johns Hopkins, Carnegie Institute of Chicago,University of Chicago, Harvard School of Medicine, University of North Carolina. Rockefeller a pus repede şi el de o Fundaţie. Direcţia era aceeaşi însă Fundaţia Rockefeller a trasat standarde şcolilor care căutau susţinere „filantropică”. Astfel dacă în 1904 existau 5747 de medici după 15 ani (1919) numărul lor s-a redus la 2658. Iar în aceiaşi perioadă de timp numărul şcolilor medicale a scăzut de la 162 la 81. Ce, doar nu v-aţi fi aşteptat ca numărul lor să crească ca urmare a actelor filatropice ale celor două Fundaţii. Desigur că numărul lor a scăzut, rămânând pe „piaţă” doar cele care „s-a supus” condiţiilor impuse de Fundaţii. Căci doar aşa au putut supraviţiu, „filantropăite” de Carnegie şi Rockefeller. Şcolile de medicină au fost conectate în universităţi. Universităţile au fost conectate la departamente clinice cu laboratoare şi spitale universitare. Folosind fondurile Fundaţiei Rockefeller, Flexner a fost capabil să dezvolte un mic grup de şcoli medicale de elită care erau orientate clinic. Acestea au pus bazele viitoarelor generaţii de medicamente. Infrastructura educaţiei, descoperirilor şi cercetărilor precum şi a organizării medicinei care persistă până astăzi a fost creată doar în câţiva ani. Toate cunoştinţele legate de sănătate şi boală, acumulate tradiţional de sute de ani, au fost aruncate pe fereastră. La gunoi. Iar ceea ce concepuseră şi organizaseră Carnegie şi Rockefeller s-a transformat în industrie. Industria farmaceutică! Focusată pe creşterea pieţi şi implicit a profitului. Iar o industrie bazată pe boală nu se va ruina singură vindecând bolile, ci tocmai va lucra permanent pentru permanentizarea lor. Pentru a avea în permanenţă clienţi-plătitori!

24

Tocma acesta este şi unul dintre motivele pentru care în toate aceste decenii remediile eficace, necostisitoare şi ne-farmaceutice au fost sistematic denigrate şi înlăturate de pe piaţă. Tocmai acesta este motivul pentru care nici până azi nu prea stim multe despre cancer, nemai vorbind de un leac împotriva lui. SIDA? Vaccinul contra acestei boli? Puteţi să uitaţi! Nu va fi descoperit niciodată, căci asta ar însemna eradicarea bolii, vindecarea bolnavilor şi pierderea clientelei. INDUSTRIA FARMACEUTICĂ SE OCUPĂ DE AFACERI, DE PROFIT, ŞI NU DE VINDECAREA DVS. Şi astfel, marea aiureală a Teoriei germenilor, deşi contestată de aproape toţi contemporanii lui Pasteur, deşi negată chiar de Pasteur însuşi pe patul de moarte, s-a născut pentru a doua oară, a fost pusă pe piedestal în faţă, iar toate celelalte teori au fost calificate ca şarlatanii. Aşa se scrie istoria medicinei! Deja din anii 20 ai secolului trecut industria medicală se fortificase suficient de puternic. A profitat inteligent de dispariţia unor boli datorită ridicării nivelului de trai şi al celui sanitar, inventând vaccinuri atunci când afecţiunile contagioase respective nu mai constituiau practic nici un pericol, tocmai pentru a se bate cu pumnii în piept că a „salvat omenirea de la dispariţie”. Politica medicală a devenit din ce în ce mai puternică cu fiecare an. Opoziţia a fost terminată rapid prin denigrare, prin interzicerea publicării ideilor noi care nu se potriveau în conceptul de piaţă al concernelor, cercetătorilor prea „isteţi” li s-au tăiat subvenţiile, iar mass-media (care aparţine de fapt tot lor) a publicat doar ce avea voie să publice. Acesta este motivul pentru care în ultimii 50-60 de ani medicina nu a mai făcut semnificativi paşi înainte. Iar noi? Nici noi nu am făcut. Am stat şi ne-a uitat cum suntem prostiţi în faţă, cum ni se bagă mâna în buzunar şi cum suntem ajutaţi să ajungem mai repede la graopă. Penicilina În 1928 Teoria germenilor a primit un impuls nou, care se simte încă foarte clar până în zilele noastre. Doctorul Alexander Fleming, un cercetător englez, a descoperit accidental că în laboratorul său, culturile pe care el experimenta au fost distruse de o anumită ciupercă (mucegai). În următorii 14 ani cercetători din Anglia şi America au reuşit să izoleze şi să testeze penicilina. Cercetările au fost însă ţinute secret. Oricum, în 1942 un incendiu a devastat „The Coconut Grove”, cel mai vechi bar de noapte din Boston, incendiu în care au fost răniţi sau au murit mulţi oameni. Penicilina a fost în aceste cazuri aplicată pentru a preveni infecţiile cauzate de arsuri. Vestea a ajuns în presă unde a „explodat” pur şi simplu. Astfel s-a declanşat cursa pentru producerea în masă a penicilinei, a „medicamentului minune”. Deja în 1944 toate necesităţile de aprovizionare cu penicilină ale armatei americane erau satisfăcute. De către Merck. Această descoperire a conferit o nouă credibilitate Teoriei germenilor şi sistemului medical conceput de industria farmaceutică şi de universităţile americane. Mii şi mii de oameni au murit ca urmare a infecţiilor provocate de bacterii, iar acuma, iată, am reuşit să descoperim o armă cu care învingem acest redutabil duşman extern. Doar că, ceea ce descoperiseră savanţii dogmatizaţi, se ştia de mii de ani în multe culturi tradiţionale, în care diferite remedii naturale obţinute din plante aveau exact acelaşi rol ca şi mucegaiul folosit pentru fabricarea penicilinei. Rol antiseptic şi antibiotic. Deci redescoperiseră „mama natură”. Desigur că într-un ţesut bolnav apar bacterii care pot duce la infecţii, dar aceasta doar acolo unde exista DEJA un ţesut bolnav. În cazul arsurilor este vorba despre accidente violente, în care o parte din ţesuturi sunt distruse, afectate, din exterior, ca urmare a unui

25

accident fizic. Ştim încă de la Bechamp că bacteriile apar pe acest fond, se hrănesc cu aceste „ţesuturi moarte sau bolnave” , şi deci este normal ca acolo să fie nevoie de folosirea unui contra-remediu extern, pe care de sute şi mii de ani culturile vechi îl obţineau prin diferite căi din diferite plante. Nimic nou. Depinde însă cum prezinţi lucrurile. Iar marketingul industriei farmaceutice este întradevăr foarte bine pus la punct. De fapt, Mama natură triumfă întotdeauna În cercetările sale timpurii asupra penicilinei, Sir Alexander Fleming a putut observa şi ştia deja foarte bine că în prezenţa unui factor de stress, a unei substanţe, organismele vii se modifică sau se adaptează. El ştia, poate mai bine ca oricare altul, că există un pericol prin formarea „rezistenţei” microorganismelor, în cazul unei supradozări cu penicilină. Într-un inerviu acordat publicaţiei „New Yoek Times” în 1945, Fleming spunea: „Marele risc al autoadministrării este acela de a se folosi un dozaj prea mic, care în loc să diistrugă microbii, să le ofere şansa (adică să îi educe ) pentru a deveni reezistenţi la penicilină....” Să ne gândim un pic: cele mai vechi organisme vii de pe planeta noastră sunt bacteriile. Ele există de miliarde de ani. Ele au fost capabile să reziste, să supravieţuiască de-a lungul istoriei pământului, practic tuturor schimbărilor care au avut loc pe această planetă: căldură, frig, secetă, umiditate excesivă, cu oxigen, fără oxigen, în cutermure, gheţari sau vulcani. Bacteriile sunt încă absolut peste tot. Sute şi mii de specii au venit şi au plecat definitiv de pe această planetă pentru că nu s-au putu adapta. Bacteriile sunt de la început şi până în zilele noastre aici. Bacteriile sunt „maeştii adaptării”. Şi deodată venim noi, mai isteţi şi mai fuduli, introducem noi substanţe (sintetizate chimic) în organismele noastre. Penicilina, care distruge bacteriile. Cam ce vă închipuiţi că vor face bacteriile? O vor lua la fugă, vor dispare de pe pământ? Nicidecum. Se vor ADAPTA, aşa cum au mai făcut-o de milioane de ori înainte. Vor deveni rezistente faţă de noul factor de stress. Biologii spun că ele vor „muta” genetic. Căci doar cel care foloseşte „mutaţia” genetică poate supravieţui. Iar bacteria este maestru în aşa ceva. Chiar de la bun început atunci când au apărut antibioticele, cercetătorii au remarcat şi semnalat fenomenul de „mutaţie” în bacterii. Adică ele devin rezistente faţă de unul sau altul dintre factorii de stress (medicamente, antibiotice). Până în prezent au fost create circa 160 de tipuri de antibiotice. Desigur, o mare problemă este că multe dintre acestea nu sunt decât mici variaţii ale altora care au existat mai înainte (concurenţa pentru patentarea produselor). Şi ce am obţinut? Bacteriile au devenit mereu rezistente contra antibioticelor, iar noi ne-am căznit mereu să facem noi şi noi antibiotice, care mai de care mai puternice. Până ce am reuşit să ne distrugem pe noi înşine cu aceste super-chimicale, dar nicidecum să eliminăm bacteriile. Antibioticele au pierdut lupta contra bacteriilor. Lupta era de fapt din capul locului pierdută, doar că în aroganţa noastră, şi în dorinţa lor de profit, ne-am făcut că nu observăm lucrul acesta. Rezistenţa la medicamentaţie este astăzi una dintre principalele cauze ale mortalităţii în USA. Mai mult de 70.000 de pacienţi mor în fiecare an, conform statisticilor National Institutes of Health.(Garrett), ca urmare a rezistenţei bacteriilor la medicamentaţia actuală. Aceşti pacienţi capătă infecţii în timpul şederii lor în spitale, aflându-se sub tratament medicamentos. Nici un fel de antibiotic cunoscut până în prezent nu-i poate ajuta. Este şi de presupus că, poate un pic cinic aici, bacteriile din spitale sunt cele care sunt cel mai bine „antrenate” pentru a rezista factorilor de stress externi lor. Un studiu din 1992 efectuet de CDC's Institute of Medicine a arătat că procentul mortalităţii cauzate de infecţii a crescut cu 22% în perioada 1980-1992 (Slavkin, p108).

26

Iată câteva exemple de rezistenţă la medicamente:- în 1946, aproape 88% din infecţiile cu Staphylococcus puteau fi vindecate cu

ajutorul penicilinei- în 1950, doar 61%- în 1982, doar puţin peste 10%- în zilele noastre mai puţin de 5% dintre infecţii pot fi vindecate cu ajutorul

penicilinel. Pentru aşa o „epocală” descoperire, vă mulţumim frumos! Făcătorii de boli În 1960 apare pe piaţă un nou antibiotic, Metacilin. Chestia asta funcţionează o vreme, dar nu prea mult. În 1962, 40% din infecţiile provocate de Staphylococcus erau deja rezistente la Metacilin, conform « New England Journal of Medicine”, din 28 Aprilie 1994. În fine, în 1993 singurul antibiotic sigur contra Staphylococcus rămăsese Vancomycin. Oricum astăzi acest lucru nu mai este valabil. Există în prezent mai multe tulpini de Staphylococcus care sunt rezistente şi la Vancomycin. Ce ne-a mai rămas ? NIMIC. Antibioticele sunt înfrânte, iar Mama natură a triumfat din nou! Există o grupă de Staphylococcus (Grupa A) care este rezistentă la absolut toate antibioticele cunoscute. Această grupă este deosebit de agresivă, atacând carnea, muşchii şi organele. Uneori apar în presă relatări despre o boală cu urmări groaznice o aşa-zisă „Mâncătoare de carne”, infecţie provocată de Staphylococcus extrem de rezistent din grupa sus-numită. Pancienţii mor în chinuri groaznice. Acuma este drept că ziarele au tendinţa generală de a prezenta lucrurile cât mai teribil cu putinţă, pentru a se vinde cât mai bine cu putinţă. Totuşi, despre povestea din filmul „Outbreak” cu Dustin Hoffmann mulţi cercetători şi oameni de ştiinţă de marcă sunt de părere că în fapt, nu va mai dura mult până o astfel de epidemie tip „Ebola” va apare în realitate. Singura întrebare rămasă fără răspuns este doar CÎND? În zilele noastre 30% din bacilii de pneumonie sunt rezistenţi la Penicilină, medicamentul care cândva avea eficacitate de 100% contra tuberculozei. În zilele noastre 30% din cazurile de gonoree sunt rezistente atât la Penicilină cât şi la Tetraciclină, medicamente care în trecut aveau eficacitate de 100%. Între timp aceste medicamente nici nu mai sunt prescrise contra gonoreei. Fred Tenocer, medic de la Centers for Disease Control din Atlanta spunea: “ În prezent avem câteva tulpini de Streptococcus care sunt rezistente la absolut toate antibioticele axistente.” Supermicrobul Cât de serioasă este problema bacteriilor rezistente? Cred că cifra pe care ne-o dau statisticile este serioasă îndeajuns. 70.000 de americani mor anual în spitalele americane ca urmare a infecţiilor bacteriene care nu pot fi vindecate cu antibiotice. Conform sursei citate mai înainte (New England Journal of Medicine, Aprilie 94) din 40 de milioane de pacienţi spitalizaţi anual, 2 milioane se aleg cu infecţii după ce părăsesc spitalul. Adică unul din 20 de cazuri! Nu este un pic cam prea mult, domnilor? Iar la mai mult de 60% din aceste 2 milioane în infecţii sunt implicate bacterii rezistente la antibiotice. În unele documente americane se vorbeşte chiar de un procent de 70% pentru probabulitatea de a căpăta o infecţie nosocomială. Nosocomial înseamnă o boală căpătată în spital! Tuberculoza

27

Haideţi să ne concentrăm un pic atenţia şi asupra tuberculozei. La începutul secolului XX aceasta era principala cauză a deceselor în USA. Ulterior au fost create medicamente contra acestei afecţiuni, iar tuberciuloza a fost ţinută sub control mai multe decenii la rând. Între timp însă a apărut tuberculoza rezistentă la medicamente. Atunci când sistemul imun este subpresat ca urmare a nutriţiei deficitare, abuzului medicamentos, unui stil de viaţă greşit, etc. mutaţiile din tulpinile TB sunt încurajate. Devin rezistente la medicamentaţia standard. Două dintre principalele medicamente contra tuberculozei sunt Isoniazid şi Rifampin. Într-un studiu efectuat în New York City în 1991, 42% dintre pacienţii TB erau rezistenţi la unul dintre aceste două medicamente, iar 60% dintre pacienţii care au recidivat în tuberciloză erau rezistenţi la ambele medicamente. Multe tulpini TB sunt rezistente deja la toate cele 5 medicamente consacrate în terapia tuberculozei. În mod normal, astfel de cazuri au urmări fatale. WHO (Organizaţia mondială a sănătăţii) preconizează că în următoarea decadă, mortalitatea datorată tuberculozei la nivel mondial va creşte de la 3 milioane la 30 de milioane! (Slavkin, p 111) Dar WHO ne-a mai pricopsit de curînd şi cu o pandemie (gripa porcină, despre care nu se mai aude nimic. Tb este o microbacterie. Microbacteriile pot supravieţui în ţesuturi ani de zile, în aşteptarea unui oportunităţi cum ar fi o slăbire a sistemului imun (să ne mai mirăm oare că mulţi pacienţi cu cancer care urmează chemoterapii, deci tratamente imunosupresoare, mor din cauza afecţiunilor infecţioase pulmonare?). Pe de altă parte trebuie să spunem şi acest lucru. Datorită campaniilor şi direcţiilor grşite în educaţie şi presă din ultimii 40-50 de ani, extrem de multe persoane cred orbeşte în atibiotice. Iar dacă un medic care are ceva mai multă conştiinţă decât se întâmplă de obicei, nu prescrie unui pacient antibiotice, acesta se duce la alt medic care-i prescrie aşa ceva. Din păcate, din ignoranţă şi educaţie manipulată de marketingul industriei farmaceutice, foarte mulţi medici care ar vrea să facă ceva bun, nu mai pot face asta în ziua de azi. Iar aici nu medicii sunt în totalitate de vină, ci o foarte mare parte din responsabilitate o purtăm noi, simplii pacienţi ignoranţi. Doar că, deşi ignoranţa poate fi mortală, pe actul de deces nu se poate scrie „Mort din ignoranţă”! Totuşi multe studii arată că există muilţi doctori care contribuie mai departe cu bună ştiinţă la ignoranţa pacientului. Cum vi se pare ideea de a prescrie un antibioti unui pacient care a contractat o simplă răceală, şi deci în care nu există o infecţie bacteriană? Ceea ce se va obţine va fi o atenuare! Adică o atenuare a numărului de bacterii posibil patogene, la circa 50%, în timp ce cealaltă jumătate a bacteriilor va supravieţui antrenându-şi sistemele proprii în dobândirea rezistenţei faţă de antibiotice. Acest fenomen este încurajat de încă două aspecte la care se face referire mai punţi, şi anume: mulţi pacienţi întrerup administrarea de antibiotice de îndată ce se simt un pic mai bine. Ei cred că sunt sănătoşi, dar in fapt ei dau răgazul necesar bacteriilor de a-şi câştiga rezistenţa contra medicamentaţiei. Iar data viitoare, antibioticul respectiv nu va mai avea eficacitate contra tipului respectiv de bacteri, căci acestea s-au autoimunizat deja contra acestei medicamentaţii. Iar al doilea aspect care trebuie să-l menţionăm este un termen interesant: profilactic! A, nu, nu este intenţia noastră de a vorbi despre controlul natalităţii. Ne referim la altceva. Dacă ai o gripă, înseamnă că în acţiune este un virus (spune medicina dogmatică). Bun, dar atunci de ce ţi se prescrie un antibiotic care este contra bacteriilor? Cuvântul magic este PROFILACTIC. Vă dăm o doză de antibiotic cu scop profilactic, pentru a evita o eventuală suplimentară complicaţie datorată unei eventuale infecţii bacteriene (complicaţie). Ori antibioticele în general nu au spirit de discernământ. Ele ucid toate bacteriile din organismul nostru, nu numai pe cele rele, dar şi pe cele bune. Astfel, în fond, se produce o slăbire a organismului (efect secundar) tocmai în momentul în care

28

organismul este atacat de un cu totul alt soi de duşman, de un virus. Are logică acest mod de gândire? Poate pentru domnii de la concernele farmaceutice. Pentru mine unul, nu? Dar pentru Dumneavoastră? Lăsaţi copii în pace Infecţia aparatului auditiv. Otită medie este denumirea oficială. Orice mămică grijulie, la primele simptome va apela la un medic, nu-i aşa? Şi ce va prescrie acesta? Antibiotice! Dar, aşa cum constată şi NEJM din 28 Ianuarie 1999, 41% dintre cazurile de otită sunt provocate de un virus! Iar medicii prescriu antibiotice, de foarte multe ori şi pentru că mămicile grijulii solicită asta. Acuma, dacă cineva care are cancer în fază finală şi vă roagă să-l omorâţi cu o injecţie, ca să-l scăpaţi de dureri, o veţi face? Dacă aveţi ştiinţă de faptul că otita aproape în jumătate dintre cazuri este provocată viral, pentru ce să prescrieţi antibiotice? Pe deasupra, este cunoscut faptul că de foarte multe ori nici nu este vorba de otitis media, ci de alergii, traume minore sau alte afecţiuni uşoare care foarte des sunt diagnosticate ca fiind otita. Încă din 1991 se ştie cp Amoxicillin, care des era prescris pentru otită, are o foarte „interesantă” calitate în legătură de exemplu cu otita: copii care sunt trataţi cu acest antibiotic au de 2 până la 6 ori mai mari şanse să recidiveze, decât copii care nu au fost trataţi cu acest antibiotic. (JAMA, 18 Dec 1991) Oare grijuliile mămici ale acestor copii chiar aşa ceva îşi doresc? Întreaga poveste este de fapt scăpată de sub control iar perdanţii sunt... copii. Copilăria este şansa unică pe care o avem pentru a ne pregăti şi întări propriile forţe de autoapărare. De fiecare dată când un copil ia antibiotice se petrec trei lucruri:- starea generală de moment se îmbunătăţeşte- sistemul lui imun devine mai slab, ceea ce inseamnă că infecţiile pot mai uşor deveni recurente- antibioticul respectiv nu va mai funcţiona data viitoare, deoarece bacteriile care i-au supravieţuit devin rezistente. În aproape 100% din cazuri, copilul se va “recupera” singur, fără medicamente, la fel cum au făcut-o toţii copii de pe acest pământ şi până în 1940! Astăzi se ştie destul de bine că toate aşa-zisele boli ale copilăriei au un rol foarte important, sunt necesare de fapt pentru antrenarea şi fortificarea sistemului imun. Supraadministrarea de medicamente, supraprevenţia sau supraprotecţia nu fac decât rău. Copii respectiv vor fi mult mai slabi şi mult mai des bolnavi, mai sensibili la alergii, astmă, obezitate, etc. Sistemul imun al copiilor este în mod total inutil slăbit prin administrarea de antibiotice neadecvate, deseori datorită prea grijuliilor mămici, prea „harnicilor” medici sau prea lacomelor concerne farmaceutice. Acuma altceva. Cunoaştem cu toţii deja cât de periculoasă poate şi meningita spinală. Dar să privim un pic incidenţa naturală a meningitei la populaţia nevaccinată şi nedopată cu medicamente. Procentul de probabilitate este minuscul în comparaţie cu marele procent de incidenţă al copiilor a căror sistem imun nu a fost slăbit prin folosirea neadecvată a antibioticelor. Ce este rău în ideea deseori vehiculată că o cură preventivă de antibiotice de câteva ori pe an (chiar şi dacă nu suntem bolnavi) ne poate fi de folos? Păi cum ce? Bacteriile probiotice. Bacteriile BUNE. Sunt doar în colon circa 300 de tipuri de bacterii bune care sunt necesare bunei desfăşurări a multor funcţii vitale cum ar fi digestia, absorbţia de vitamine şi nutrienţi precum şi ţinerea „în şah” unui mare număr de bacterii potenţial patogene. Ori antibioticele omoară bacteriile. Fără discernământ şi fără a putea face deosebire între cele bune şi cele rele. Poate dura săptămâni şi luni de zile până

29

organismul îşi va recăpăta echilibrul normal bacterian. Sau mai simplu, ceea ce cunoaştem sub numele de flora intestinală. Pe de altă parte este practic imposibil a fi distruse toate bacteriile, pentru că mare parte dintre ele au devenit între timp rezistente. Culmea este că mai recent cercetătorii au descoperit bacterii rezistente chiar şi în corpul populaţiilor din triburile africane care nu au luat în viaţa lor vreun antibiotic. Deci bacteriile „întărite” de antibioticele noastre inteligente au ajuns şi la ei. Iar lor, datorită lipsei de antrenament şi experienţă a propriului sistem imun în astfel de situaţii, aceste bacterii rezistente le pot produce daune cu mult mai mari decât celor din lumea aşa-zis civilizată. Chestia asta s-a mai întâmplat o dată în trecut când indienii sud-americani au fost decimaţi de bolile contagioase aduse de civilizaţii conquistadori spanioli. În aceşti 50 de ani de când se folosesc antibioticele practic fiecare dintre noi a dezvoltat un anumit grad de imunitate la antibiotice, direct sau indirect. Tulpinile bacteriene mutante sunt acuma deja flora noastră normală. Deci cu cât luam acuma mai multe antibiotice cu spectru larg, cu atât mai rapid distrugem doar vechile tulpini ne-rezistente. Şi cu ce rămânem? Cu mutanţii! Organizaţiile mondiale sunt deja de acord cu faptul că rezistenţa la antibiotice a bacteriilor va modifica aspectul bolilor în secolul XXI. Infecţii fără posibilităţi terapeutice! Cam la aşa ceva ne putem aştepta după ce jumătate de secol am fost îndoctrinaţi să credem că antibioticele sunt medicamentul minune. Minunea este poate doar faptul că încă nu ne confruntăm cu astfel de infecţii noi şi fără posibilităţi terapeutice, infecţii declanşate de bacterii super-rezistente. Bun deci, nu mai prescriem şi nu ne mai tratam cu antibiotice. Deci în câteva decenii vom aduce situaţia la normal. FALS !!! Nimic mai fals. Căci antibioticele ne sunt fără ştiinţa noastră administrate prin alimentaţie. Antibioticele sunt sistematic administrate animalelor din supra-fermele de creştere a animalelşor pentru carne. Găini, curcani, etc. 80% dintre antibioticele destinate animalelor promovează creşterea masei corporale şi nicidecum sănătatea animalului. (Levy, p140) Antibioticele sunt de asemenea folosite în culturile de pomi fructiferi sau de alte plante de cultură şi chiar în crescătoriile de peşti , şi anume în bazinele unde se află icrele fecundate din care vor apare viitoarele generaţii de peşti. Şi atenţie, prepararea mâncărilor nu distruge antibioticele. Atunci când mîncăm chiar şi gătite astfel de produse, antibioticele se află de cele mai multe ori într-o stare foarte bună, sunt active şi pot influenţa cu aceleaşi rezultate flora intestinală ca şi antibioticele prescrise de medic. În zilele noastre mulţi oameni sunt imuni la antibiotice cu toate că nu au luat în viaţa lor antibiotice. În conformitate cu Journal of the South American Veterinary Association, 1996, un nou tip de antibiotic pe nume Salinomycin a fost administrat unei turme de vaci. 10% dintre animale au decedat ca urmare a căderii funcţiilor inimii! Chiar şi FDA (organizaţia guvernamentală americană care reglează statutul alimentelor şi medicamentelor) ştia încă din 1976 că administrarea de antibiotice animalelor şi prezenţa antibioticelor în alimente sunt pericole majore la adresa sănătăţii populaţiei din USA (Studiu efectuat de Donald Kennedy care solicita îndepărtarea antibioticelor din industria alimentară - New Eng J Med, 9 Sep 1976). Totuşi lobby-iştii din industria farmaceutică şi-au impus punctul de vedere, şi chiar şi astăzi mari cantităţi de antibiotice pot fi găsite în alimentele noastre. Industria antibioticelor aduce un profit de 23 de miliarde de dolari anual doar în USA. Scopul ei nu este de a proteja sănătatea, şi de a creşte profitul financiar. O să spuneţi poate că industria farmaceutică se va orienta probabil în curând spre alte tipuri de medicamente. Corect! Se şi orientează deja. Dar nu spre alte tipuri ci spre noi antibiotice, şi mai puternice. Deci versiuni noi, ceva mai perfecţionate, ale antibioticelor deja folosite până acum. De ce? Pentru că creerea de noi medicamente ar fi prea costisitoare, ceea ce ar duce la o diminuare a profitului direct. Şi pentru că tot veni vorba despre profit, iată

30

sumele plătite de spitalele americane pentru antibiotice: 1962 – 94.000.000 dolari; 1971 – 218.000.000 dolari; 1991 – 3.000.000.000 şi 1997 – 8.000.000.000 dolari.

Vezi Partea a treia

Era post-antibioticăde Tim O’Shea

Partea a treia

A cui este vina?

În 1981 Mark Lappe a publicat o carte sub titlul „Germs that won’t die“ (Germenii nemuritori) din care am să vă rog să citiţi cu atenţie următorul pasaj: „Din nefericire, am încercat să păcălim natura cu ajutorul chimicalelor, pe care le-am făcut tot mai perfecte, dar într-un mod care a dus la schimbarea aproape complectă a configuraţiei microbiene în ţările dezvoltate. Avem acum organisme noi care proliferează şi care nu au existat niciodată înainte în natură. Nu am făcut în fond nimic altceva decât să selelctăm aceste organisme. În trecut aceste organisme produceau circa 10% din boli, acuma ele produc (cauzează) 20-30%. Am schimbat faţa pământului prin folosirea antibioticelor!” Se pot găsi scuze sau motivaţii de tot felul, dar un lucru rămâne cert: Omenirea a luat acest „cadou”- antibioticele – şi a făcut cum a tăiat-o capul că-i mai bine: supradozaj, abuz, administrare inutilă, etc. Şi toate astea doar pentru.... profit. Pentru BANI. Iar acum nu mai putem ieşi din fundătura asta. Petrecerea se apropie de sfârşit A existat o vreme la început când antibioticele au salvat vieţi omeneşi , oameni pentru care ele au fost o binecuvântare. Dar aceste vremuri s-au sfârşit. Anii 90 ai secolului trecut au adus cu ei o recrudescenţă a infecţiilor, fapt care se poate pune clar pe seama a 50 de ani de folosire a antibioticelor. Dacă problema antibioticelor ar fi fost de la început pusă în mâna oamenilor de ştiinţă oneşti, în loc să fie dată pe mâna medicilor şi concernelor farmaceutice, poate că nu se ajungea aici. În orice caz, sigur nu se ajungea atât de repede. Mă refer la acei oameni de ştiinţă onesşti care ştiu ce ştia şi Fleming în anii 30, care ştiu ce spunea Bechamp sau chiar Pasteur însuşi pe patul de moarte: că microorganismele nu crează boli iar medicamentele chimice nu vindecă boli. Dacă administrarea antibioticelor ar fi fost

31

controlată responsbil şi anume doar împotriva infecţiilor active şi care pot pune viaţa în pericol, deci doar în cazuri de forţă majoră, atunci lucrurile ar fi stat astăzi cu totul altfel. Desigur însă că concernele farmaceutice n-ar mai fi făcut uriaşele profituri pe care le-au raportat toţi aceşti ani. Astfel că s-a ajuns a se prescrie antibiotice şi în cazurile de simple răceli! BANUL . QUI BONO! Unii s-au îmbogăţit, iar acum va urma să plătim cu toţii nota de plata pe care ne-o dă natura. Nu este nimic rău în a avea din când în când câte o răceală, nu este nimic rău în bolile copilăriei. Astfel organismul are şansa de a-şi exersa puterea de apărare, armele care-i stau în mod natural la dispoziţie: febra, inflamaţia, răcea, tusea sau transpiraţia. Aceste simptome nu sunt boala, aceste simptome sunt doar semne îmbucurătoare că propriul nostru organism este capabil să rezolve singur problemele şi să-şi recapete starea de normalitate, sănătatea. Atacarea din exterior a simptomelor este ca şi cum ai lupta împotriva propriului tău corp şi i-ai face mult mai dificilă acţiunea de restabilire a echilibrului firesc. Un corp care este lăsat să se vindece singur devine mult mai rezistent în viitor. Ceea ce numim îndeobşte boală este de fapt reacţia naturală şi firească a organismului de a se curăţa singur de otrăvuri şi toxine. Să luăm de exemplu febra. Ea este în aproape toate cazurile ceva bun. Creerul comandă ridicarea temperaturii corpului pentru că există un motiv anume – se crează astfel un mediu neprielnic pentru un factor iritant care a provocat o inflamaţie. Medicamentele pot însă interfera cu această primă linie de apărare a corpului, şi o pot bloca. Nu este oare culmea aroganţei să crezi că tu, din afară, poţi ştii mai bine decât propiul corp al pacientului când este cazul să se crească teperatura şi când să se scadă? Iar riscul ca după o stare febrilă un pacient să capete meningită este de 1 la 5 milioane. Domilor, încă o dat 1 LA 5 MILIOANE! Dacă există într-adevăr cazuri (foarte rare) în care un pacient rămâne în stare febrilă ridicată mai multe zile la rând, atunci da, este cazul să intervenim cu antibiotice. Este un caz de forţă majoră, este vorba de salvarea unei vieţi. Dar cât de des se poate întâmpla aşa ceva. Rareori, la doar puţine persoane, iar la acestea poate doar o dată în viaţă. Hallooo, păi cu aşa ceva nu se pot face profituri grase, nu se pot câştiga miliarde! Ei bine, dacă ne îndopăm cu antibiotice pentru fiecare fleac de răceala, atunci ce o să ne mai ajute într-o situaţie întradevăr gravă, serioasă? Nimic. Şi nu se va întâmpla decât ceea ce îşi doresc concernele farmaceutice! Vom fi mereu bolnavi şi vom înghiţi mereu medicamente. Vom fi o specie care va răci de câteva ori pe an, care va suferi cronic de dureri de cap şi de afecţiuni digestive şi care la fiecare câţiva ani se va îmbolnăvi la modul foarte grav de o boală cronică. Care va duce la un profit „cronic” pentru industria farmaceutică. Iar finalul va fi aproape inevitabil : cancer, dacă nu cumva mai înainte de asta vom muri din cauza unui infarct. Sau răceala. Ce este răceala în primul rând? Este un proces reflex de curăţare a propriului sistem respirator. Este un lucru bun, nicidecum rău. Un factor iritant cum ar fi praful sau un chimical sau o inflamaţie poate declanşa acest proces. Răspunsul firesc, natural şi logic al organismului este de a forţa curăţarea căilor respiratorii prin expectorare. Tusea nu este problema, ci soluţia. Problema era factorul iritant. Dar medicamente nu ni se prescriu contra factorului iritant, ci contra soluţiei naturale propii corpului nostru. Contra nouă înşine. Deci mergem la doctor care ne prescrie un inhibator al tusei. Oprim astfel fenomenul natural de curăţare a căilor respiratorii, rămânem cu factorul iritant în organism şi ne mai alegem şi cu efectele secundare ale medicamentului respectiv, în general o afectare a aparatului digestiv şi implicit a florei intestinale. Şi astea toate, oameni buni, pe BANII DUMNEAVOASTRĂ. Nu este garaghios?

32

Implicit, o parte de vină ne revine nouă, pacienţilor, o alta revine sistemului educaţional care a otrăvit minţile oamenilor cu Teoria germenilor, iar o altă parte de vină revine medicilor care ştiu toate aceste lucruri, dar nu le fac clare pacienţilor. Desigur că dacă pacientul nu ştie toate aceste lucruri iar medicul va refuza să-i prescrie antibiotice fără a-i da bietului om şi motivaţia clară a acestui refuz, bolnavul se va duce la alt medic care-i va prescrie tot ce vrea el, numai să-l poată taxa de bani. Trist dar adevărat. Dr. Tilden spunea undeva că „... fiecare aşa-zisă boală este de fapt o criză de toxemie (intoxicaţie); ceea ce înseamnă că o anumită cantitate de toxine s-a acumulat în sânge, depăşind punctul de toleranţă şi creând astfel o criză, pe care o numim fie răceală, gripă, penumonie, durere de cap sau febră tifoidă. Natura se îngrijeşte întotdeauna de eliminarea toxinelor din corp. Orice tratament extern care obstrucţionează procesul natural de eliminare a toxinelor este o agresiune asupra efortului natural al organismului de a se autocurăţa şi autovindeca.” Este o agresare a sistemului imun. Deci, ce este de fapt sistemul imun? Toată lumea vorbeşte despre el, dar puţini sunt în stare să spună cât de cât exact ce anume este el. Oricum sistemul imun este un lucru complicat. Deci haideţi să încercăm o explicaţie prescurtată, simplă. În general sistemul imun este compus din trei lucruri care circulă în permanenţă prin organism (cu ajutorul sângelui) şi care monitorizează celulele organismului. Aceste trei lucruri sunt:

1. celulele de sânge specializate, denumite limfocite sau celulele albe2. proteine specializate denumite anticorpi3. comunicare nervoasă

Sistemul imun monitorizeaază astfel în mod constant celulele corpului, secundă cu secundă, 24 de ore pe zi. Într-un sistem imun sănătos orice element sau corp străin este imediat observat şi atacat. Atacul îndeobşte ia forma unei inflamaţii, umflături sau unei încălziri zonale. Dacă atacul se transformă într-o bătălie, aven de a face cu o infecţie. Acestea toate sunt răspunsurile naturale şi fireşti ale corpului fizic şi lucrul cel mai inţelept este să le lăsăm să se desfăşoare pe cât posibil în mod natural, de la sine. De asemenena aceste mecanisme proprii corpului nostru nu necesită susţinere medicamentoasă externă, chirurgie sau alte lucruri de genul acesta. Dacă apărarea naturală a organismului este lăsată să îşi facă treaba şi câştigă lupta, nu numai că pacientul se vindecă fără efecte secundare, dar, şi poate mult mai important, el va deveni mai puternic şi mai rezistent în viitor. Ce anume poate ajuta sistemului imun ? Doar două lucruri: protejarea lui şi antrenarea lui. Nu stimularea lui! Şi în nici un caz stimularea lui prin mijloace chimice sintetice, căci acestea au acţiune limitată în timp şi sunt practic întotdeauna însoţite de efecte secundare. Ceea ce trebuie să avem în vedere este eliminarea oricăror factori care ar putea să distrugă sistemul imun. Aceşti factori sunt: fumatul, alcoolul, medicamentele, mâncarea procesată, produsele din lapte, zahărul, radiaţiile de orice natură, toxinele şi stressul. În afară de aceşti factor nocivi pentru sistemul imun este de asemenea de folos detoxifierea colonului şi a sângelui. Simplu, nu? Terapia contra AIDS La Conferinţa Internaţională AIDS care a avut loc la Berlin în 1993 au fost prezentate concluziile unui studiu efectuat în Africa cu un grup de prostituate: „Fiecare prostituată a avut numeroase contacte cu bărbaţi care aveau AIDS. Dar nici una dintre prostituatele aflate în acest studiu nu a contractat AIDS. Studiul a arătat că aceste femei aveau un

33

sistem imun excepţional de puternic. Aceasta este diferenţa dintre aceste prostituate şi alte prostituate care au contractat AIDS”. Atunci când am citit prima oară această scurtă relatare am crezut că mă aflu într-un film greşit. M-am frecat la ochi şi am mai citit de încă şapte ori. Ce este însă cert este că toate medicamentele subpresează sistemul imun; nu numai antibioticele, ci absolut TOATE medicamentele sintetizate chimic. Tocmai de aceea nu se va descoperi în acest fel niciodată leacul contra AIDS. Această boală este „o deficienţă dobândită a sistemului imun”. Ori după ce că sistemul imun este deficient, mai fenim şi noi să-i mai dăm un şut în fund cu medicamente. Vă reamintesc aici că AZT, cel mai des medicament folosit contra AIDS este un ... IMUNOSUPRESOR! Adică cum, la un sistem imun deja făcut varză, eu îi prescriu medicamente care ....INHIBĂ SISTEMUL IMUN? Poate pricepăeţi Dumneavoastră ceva, căci eu sunt prea prost pentru o astfel de „filozofie”. Poate tocmai de aceea toată cercetarea desfăşurată până acuma nu a dat nici un rezultat. Virusul HIV nu există nicăieri în lumea asta izolat în laborator şi nici nu poate fi selectiv distrus, fără a distruge întregul sistem. HIV nu cauzează AIDS ci mai degrabă este un simptom al AIDS. AZT nu a prelungit până acum nici măcar cu o singură zi viaţa vreunui bolnav de AIDS. Ba mai mult în prezent există nenumărate cazuri de persoane care au refuzat terapia cu AZT şi sunt încă în viaţă, ca să zicem aşa „sănătoşi , bine merci”. Ce se va întâmpla cu AIDS? Exact ceea ce s-a mai întâmplat de multe ori în istoria omenirii în cazul altor boli. Va circula o vreme printre noi, îi va ucide pe cei cu un sistem imun slăbit sau compromis, şi după aceea va dispare tot aşa cum a apărut. Diferenţa este doar că în timpurile moderne, nişte băieţi şmecheri, folosind dezinformarea cu ajutorul mass-media şi frica firească a omului în faţa morţii, îşi umplu buzunarele cu miliarde de dolari. O afacere profitabilă. Foarte profitabilă. Şi politică în acelaşi timp. Negrii şi homosexualii, ei sunt de vină, nu? Despre AIDS însă mult mai pe larg puteţi citi în sub-rubrica dedicată acestei „maladii”, sub-rubrică ce o puteţi găsi pe site-ul nostru www.quibono.net . Aici însă aş vrea să vă reamintesc doar, apropos de politică, povestea poştaşului Pierre Rascol. Dacă săracul om n-ar fi murit, aşi fi zis că-i o poveste hazlie de tot. Perre împreună cu un prieten de-al său, au fost atacaţi de un câine. Prietenul lui Perre a fost muşcat de câteva ori de câine. Pe Pierre însă nu l-a muşcat, colţii animalului nestrăpungând pielea poştaşului. Ce a urmat? Ei bine, prietenul lui Pierre a rămas în continuare sănătos bine merci. La fel şi câinele. Doar că autorităţile poştale, aflând de întreaga poveste, l-au obligat pe Pierre Rascol, fără voia acestuia, să se trateze la Domnul Doctor Louis Pasteur. După o săptămână, bunul nostru poştaş Pierre a decedat, ca urmare a inoculării făcute de celebritatea mondială pe nume Pasteur. Să trăiască medicina modernă cu Teoria germenilor cu tot. Deci, există germeni care crează boli , sau nu? În mod cert se pot identifica anumite bacterii în anumite forme de boală. Şi de asemenea nu se poate nega faptul că astfel de organisme se găsesc în cantitate foarte mare la indivizii din populaţiile care suferă de boli contagioase sau epidemice. Dar să privim problema dintr-un alt punct de vedere: dacă de fapt am putea constata că mult mai mulţi oameni au în organism bacterii despre care se crede că provoacă boli, decât numărul real al oamenilor întradevăr bolnavi? În prezent nu sunt făcute astfel de analize decât persoanelor bolnave. Ceea ce crează impresia că bacteriile sunt prezente doar în

34

organismele bolnave, în timp ce în cele sănătoase ele nu sunt prezent. Personal mă îndoiesc că lucrurile stau astfel. De la Pasteur şi până în prezent de nenumărate ori a fost prezentat un alt punct de vedere, şi anume că aceste bacterii sunt prezente de fapt la toţi oamenii, dar numărul lor creşte razant, şi astfel pot deveni un factor patogen, doar în acele corpuri în care bacteriile găsesc mediul nutritiv şi condiţiile propice necesare unei dezvoltării accelerate, iar aceste condiţii pot apare doar în cazul în care sistemul imun, din varia motive, nu-şi mai duce la bun sfârşit atribuţiile. În acest context, concepţia militarist-imperialistă conform căreia „o boală-un factor patogen” (adică un război-un duşman) este complect eronată şi istoric de mult timp depăşită. M Lucrurile încep să capete o cu totul altă formă dacă vom regîndi peisajul: corpul este otrăvit an de an, ceea ce duce la o intoxicare a sângelui. Acestă stare de lucruri poate avea multe motive. Chimicalizarea alimentelor, administrarea de diferite medicamente, stressul şi stilul de viaţă „toxic”. Organismul încearcă să se detoxifice singur prin procesele ce îi stau la îndemână: digestia şi sistemul imun. Dar uneori misiunea este foarte dificilă. Sunt prea multe toxine chimice. Digestia este blocată. Sângele stagnează, şi deci celulele albe şi anticorpii nu pot circula liber. Colonul este şi el slăbit şi nu mai face faţă sarcinilor. Ficatul şi rinichii au şi ei dificultăţi. Astfel se crează condiţii favorabile dezvoltării abundente, anormale a unor anumite tipuri de bacterii. Rezultatul: boala. Aceasta este o paradigmă complect diferită faţă de ceea ce ni s-a spus sau am fost învăţaţi până acum. Iar această paradigmă ar avea ca şi logică consecinţă colabarea întregii industrii farmaceutice. Şi acum? Ce să facem în viitor?În primul rând să începen să ne re-educăm corect, să utăm toate minciunile şi informaţiile false primite în şcoli şi citite prin jurnale. Să pricepem că rezistenţa microorganismelor la antibiotice creşte cu fiecare an. Foarte probabil că în următorii 20 de ani antibioticele vor dispărea complect de pe piaţă. În regulă, deci : bacteriile crează boli? În mod definiti nu întotdeauna, mai degrabă rar decât prea des. Atunci, care este elementul comun tuturor bolilor? Răspuns: Sistemul imun deficitar. Într-un corp cu un sistem imun sănătos, boala este rejectată, indiferent cât de serioasă este ea considerată de dogma medicală. J.H. Tilden MD spunea undeva foarte frumos: Persoana normală (cu un sistem imun puternic) este mortală pentru toţi germenii şi paraziţii care pot fi întâlniţi în habitatul uman!” (citat din „Toxemia explained”). Concluzia este clară: am intrat în era post-antibiotică! Şi vom trece în următoarea eră, aceea a sistemului imun. Drogurile, alcoolul, fumatul, aerul poluat, alimentele procesate, zahărul rafinat, făina albă, radiaţiile, stressul şi stilul de viaţă dezordonat vor afecta întotdeauna sistemul imun. Ce anume îi poate aduce pe oameni înapoi la un sistem imun solid? În primul rând educaţia şi conştientizarea tuturor acestor pericole. Şi ce poate ajuta la eliminarea prejudiciilor cauzate unui sistem imun? Medicina alternativă! De altminteri ambele aceste direcţii, acest întreg proces este pornit deja, se află în plină desfăşurare. Peste 30% dintre pacienţii americani refuză să consulte sau să urmeze sfaturile şi terapiile medicinei scolastice, alopate. Iar procentul creşte de la an la an. Dintr-un buget anual de un trilion de dolari, doar 1,45% sunt alocaţe medicinei alternative! Nu este mult. Dar este în creştere. Şi dacă ne gândim la celălalt procent, de peste 30% de pacienţi care adoptă soluţiile medicinei alternative, tendinţa şi calea de viitor

35

este deja clară. Industria farmaceutică va sucomba de la sine atunci când pacienţii îi vor refuza produsele şi nu vor mai cumpăra sau folosi medicamentele chimice. Medicina alternativă propune intărirea sistemului imun prin folosirea mijloacelor naturale. Enzimele din alimentele complecte, antioxidanţii, plantele medicinale, probioticele, apa pură, dietele de detoxifiere, masajul şi exerciţiile fizice şi-au dovedit toate acţiunile benefice asupra organismului uman. Iar oamenii descoperă treptat, şi din ce în ce mai mulţi, beneficiile pe care le au ca urmare a întăririi sistemului imun. Rezistenţa la îmbolnăvire. Atâta timp cât pacientul se va mai lăsa transformat într-o piaţă de desfacere pentru lacoma şi dornica de profit industrie farmaceutică, sistmul imun nu va beneficia de nici un ajutor, ba dimpotrivă. Poate că totuşi, cândva, ne vom putea reîntoarce la epoca lui Confucius. În China acelor vremuri, medicul era plătit de pacient atâta timp cât pacientul rămânea sănătos. Misiunea medicului chinez era în acea vreme păstrarea sănătăţii pacientului. Dacă pacientul se îmbolnăvea, medicul era concediat. Dat afară. Şi nu mai primea nici un ban. Lucru care mi se pare de o logică absolută. Sincer, Domnilor Doctori, vă puteţi imagina ca fiind în continuare medici într-un astfel de sistem? Medici devotaţi şi interesaţi de sănătatea pacientului, şi nu de boala pacientului? Căci aşa ar trebui să fie un medic normal, într-o viaţă normală. O viaţă normală Dar şi noi pacienţii, la rândul nostru, ar trebui să ne ingrijim, mai bine zis să înţelegem şi să fim conştienţi de responsabilităţile pe care le avem faţă de noi înşişi, şi astfel implicit faţă de generaţiile viitoare. Să ducem o viaţă normală. Cred că mult prea mulţi dintre noi au uitat cum ar trebui să arate o viaţă normală. Te naşti. Nu consumi medicamente şi nici nu te vaccinezi. În timpul copilăriei treci prin bolile fireşti acestei etape de viaţă, iar ca sprijin în aceste cazuri apelezi doar la terapiile consevative, fără antibiotice şi medicamente, costruindu-ţi astfel un sistem imun robist. Excluzi din alimentaţie zahărul rafinat, făina albă, excesul de carne sau brânză, laptele şi băuturile soft. Te concentrezi în alimentaţie asupra cerealelor integrale, fructelor, vegetalelor şi asupra unei diete de curăţare, detoxifiere. Nu bei cafea, alcool şi nu fumezi. Singurele pilule pe care eventual, la nevoie le iei sunt vitaminele şi mineralele, ca şi complectare a alimentaţiei normale. Bei cel puţin un litru de apă zilnic, cel mai bine 2 litri. În consecinţă, ca şi persoană adultă nu te mai îmbolnăveşti: fără răceli, gripă, dureri de cap, diabet, probleme de tiroidă, atacuri de panică, dureri oboseală dereglări digestive, hipertensiune şi colesterol mărit. Singurele neplăceri sau dureri pot interveni doar în cazul unor accidente. Exerciţiile fizice moderate trebie să te însoţească permanent. La bătrâneţe nu ai probleme cu Domnii Parkinson şi Alzheimer. Nu vă cunoaşteţi. De asemenea artita şi osteoporoza rămân evenimente necunoscute. În fine, pe la 90 sau 100 de ani, într-o zi, te stingi uşor ca o luminiţă de candelă. Te reîntorci acolo de unde ai plecat cu atâta timp în urmă.Uimitoarele minuni ale lui Gaston Naessens de Steven R. Elswick

Peisajul ştiinţei medicale este în pericol de a suferi o modificare radicală ca urmare a descoperirii şi folosirii Somatoscopului! Dr. Gaston Naessens (Quebec, Canada) a pus pa

36

punct un microscop (denumit Stomatoscop) care are o putere de mărire de până la 6.000-7.000 de ori, ceea ce este cu mult peste circa 2.500 de ori cât poate mari un microscop univesal standard. Veţi spune poate : “Ei şi ce, microscopul electronic măreşte şi mai mul!” Adevărat, doar că datorită procedurii de mărire prin electroni, materialul cercetat este “omorât”, astfel că la microscopul cu electroni nu putem observa procese vii în “desfăşurare”, ci doar, ca sa spunem aşa , “cadavre”. Pe deasupra, microscopul electrionic NU FACE FOTOGRAFII COLOR! Asta pentru toţi cei care văd prin reviste poze frumos colorate de către dibaci graficieni şi designeri. Cu Somatoscopul se pot urmări procese vii în plină desfăşurare şi asta la o rezoluţie remarcabilă! Mulţi cercetători s-au îndoit la început când au auzit vestea perfecţionării unui microscop cu astfel de performanţe, care par a încălca legile fizice. De aceea unii au considerat această veste ca o încercare de fraudă. Pe de altă parte, întotdeauna atunci când un domeniu al ştiinţei devine “dogmă”, cum este astăzi cazul medicinei şi biologiei, numărul descoperirilor, al progreselor este substanţial redus. De ce? Păi..... QUI BONO ? Incapacitatea de a accepta noi descoperiri a dus şi va duce în cazul medicinei alopate, la multe vieţi pierdute inutil. Exact astfel stau lucrurile şi în cazul Somatoscopului, precum şi a descoperirilor lui Bechamp, Rife sau Naessens. Căci o dogmă se caracterizează în primul rând prin legea conform căreia...: “ceea ce nu corespunde dogmei, nu poate fi decât o erezie!” Nimic nou sub soare. Şi acum 500 de ani pamântul era tot rotund, dar pentru o astfel de “erezie” era să fie ars pe rug Galileo. Medicina dogmatică nu are nici un interes in Somatoscop, pentru că acest aparat ar putea aduce obştescul sfârşit teorie germenilor a lui Pasteur-Koch, aşa cum ar fi şi normal. Doar că dacă această teorie a germenilor se dovedeşte a fi falsă, toată medicina alopată , inclusiv concernele farmaceutice, îşi vor da şi ele obştescul sfârşit. Deci din nou .... QUI BONO? Note istorice În anii 30 ai secolului trecut, un cercetător pasionat dar necunoscut, pe numele său Royal Raymond Rife, a pus la punc cu succes un microscop universal care era capabil să mărească de până la 60.000 de ori fără a ucide specimenele observate! “Uau”, veţi spune, grozav! Nici un “Uau”, căci acest microscop a dispărut fără urme nu se ştie unde, la fel ca şi invenţiile lui Nicola Tesla. Rife a fost capabil să observe, cu ajutorul invenţiei sale, reacţiile microorganismelor (numiţile virusuri, microbi, bacterii sau cum vreţi) la influenţa anumitor stimuli externi. Rife a observat că bacteriile se puteau transforma în virusuri iar aceştia îşi schimbau forma şi culoarea, permţându-şi astfel să încalce « dogmele » medicinei, respectiv postulatele lui Koch, şi mai ales legile lui Cohn, care stau cam de mul la baza teoriei germenilor, germeni care ar fi cauza principală a bolilor. Astfel de observaţii, încă o dată, NU SE POT EFECTUA CU UN MICROSCOP CU ELECTRONI, care ucide materialul de observaţie viu ! În 1934, după ce a învăţat să vindece şi să distrugă « virusul » cancerului, Rife a deschis o clinicăîn care a vindecat 16 pacienţi din 16 (100%) în doasr trei luni.Lucrând cot la cot cu câţiva dintre cei mai recunoscuţi cercetători americani ai vremii, Rife a terapiat electronic pacienţii în scopul distrugerii « virusului » cancerului şi a susţinerii sistemului imun în acţiunea de restabilire a echilibrului organismului.(NOTA: În lumina actualelor cercetări, şi mai ales a experienţelor efectuate după 1980 cu cîmpurile electrostatice şi magnetice, personal presupun că, fără a fi realizat conştient despre ce este vorba, prin acţiunea “electronică” Rife nu a facut nimic altceva decât să influeneţeze prin câmp electric DNA-ul celulelor bolnave, readucându-le în starea de sănătate).

37

Multe instituţii competente şi serioase au verificat şi confirmat rezultatele obţinute de Rife în anii 30. Doar că cercetările lui veneau nepotrivit într-o vreme când Rockefeller şi I.C.Farben puneau bazele industriei farmaceutice americane. Iar când este vorba de bani, de foarte mulţi bani, astfel de cercetări sunt total neavenite. Ceea ce a putut simţi Rife pe propria-i piele. Probabil că a aplicat pricnipiul QUI BONO fals, asupra bolnavului, în loc să-l aplice concernelor farmaceutice. Ca doar ele cu ce se mai aleg, dacă pacienţii sunt vindecaţi atât de uşor şi ieftin de cancer? Dar înapoi la istoria nescrisă a medicinei! Alţi medici, independent de Rife, au folosit aceeaşi procedură, reuşind performanţa de a vindeca ...40 de pacienţi pe zi! Minciuni? Verificaţi ziarele şi presa americană de dinainte de cel de-al doilea război mondial. Nu numai atât, dar şi alte afecţiuni teribile cum ar fi cataracta, herpesul sau tuberculoza s-au dovedit a fi reversibile prin terapia cu tehnologial lui Rife. Toate aceste au fost documentate în numeroase jurnale medicale prtecum şi în magazinele ştiinţifice şi rapoartele anuale ale Smithsonian Institute. Desigur că toate aceste au atras atenţi AMA (American Medical Association) şi a puternicelor concerne farmaceutice, care au organizat imediat o puternică opoziţie. Deşi realizările lui Rife erau în puternică contradicţie cu ortodoxia medicală a vremii (QUI BONO?), el era totuşi susţinut de un larg număr de medici americani cunoscuţi şi apreciaţi din acea vreme. Documentările atent sistematizate ale acestor medici precum şi mărturiile a sute de pacienţi vindecaţi vin să confirme fărătăgadă teoria lui Rife. Multe dintre aceste documente şi mărturii pot fi găsite în cartea "The Cancer Cure that Worked!” de Barry Lynes. Oricum însă, EI s-au ocupat de această problemă rapid şi eficace. Fascinanta muncă a lui Rife a fost denigrată şi suprimată, iar Rife – la fel ca şi Tesla înaintea lui – a fost dat uitării. Abea în ultimii ani, şi mai ales datorită Internetului, Rife a început din nou să fie cunoscut şi descoperit de publicul larg. Mai ales în ultimii zece ani o foarte mare parte a oamenilor au început să-şi pună din ce în ce mai multe întrebări şi să constate tot mai des că ceva nu este în regulă cu medicina alopată. Microscopul universal modern Ceea ce Rife, prin anii 30 reuşise să realizeze cu al său microscop Universal, a fost încă o dată realizat de Gaston Naessens prin anii 40, cu al săo Somatoscope, o combinaţie între microscopul optic tradiţional şi elemente de electronică. Gaston Naessens s-a născut în Roubaix, Fraţa, la data de 16 Martie 1924. De mic copil maessens a avut o înclinaţie deosebit de puternică către invenţii. Student fiind la universitatea din Lille, Naessens a fost nevoit să-şi întrerupă studiul în timpul invaziei naziste în Franţa. Din fericire Maessens împreună cu alţi câţiva studenţi au reuşit ajungă la Nisa, unde şi-a continuat studiile. La vârsta de 21 de ani, frustrat fiind de limitările impuse de microscopul convenţional, Gaston a început să cerceteze posibilităţile de realizare a unui microscop mai eficient, cu o rezoluţie mai mare. Astfel, după mulţi ani de muncă, a apărut Somatoscopul. Stomatoscopul foloseşte drept surse de lumină două surse ortogonale, una de la o lampă cu mercur iar cealaltă de la o lampa halogenă. Cele două surse de lumină pătrund într-un tub cilindric de sticlă la un unghi de 90 de grade una faţă de cealaltă. La trecerea prin acest tub lumina este filtrată printr-u n filtru monocromatic care condensează lumina într-un fascicol monocromatic. Acest fascicol este la rândul său trecut printr-un inel magnetic care desparte fascicolul luminos într-o serie de raze paralelecare trec mai departe pritr-o celulă Kerr care măreşte frecvenţa fascicolelor înainte de a fi « injectate » specimenului.

38

Această lumină, care este în fond rezultatul unei mixturi din diferite raze UV cu diferite spectre, stimulează materialul biologic în Somatoscop pană la punctul la acre materialul respectiv începe să emită propria sa lumină (luminiscenţă). Desigur că este practic imposibil de descris în doar două fraze întregul principiu de construcţie şi funcţionare a Somatoscopului. Cert însă rămâne faptul că microscopul convenţional lasă să treacă fascicolul de lumină prin materialul biologic, limitându-se la rezoluţia optică a lungimii de undă respective. Cel mai perfecţionat microscop optic realizează o putere de mărire de 2.500 de ori. Peste această rezoluţie puterea de mărire depinde de lungimea de undă a fascicolului luminos. Microscopul convenţional “trece” lumina prin materialul de observaţie, ceea ce limitează puterea de mărire la lungimea de undă respectivă a fascicolului luminos. Peste o mărire de 2.500 de ori imaginea devine neclară. O putere de mărire mai mare se poate realiza prin tehnici care nu mai folosesc lentile. Un astfel de microscop realizat la Cornell University a obţinut o rezoluţie de 400 angstromi, în timp ce Somatoscopul atinge o putere de 150 de angstromi. În esenţă, Somatoscopul stimulează specimenul supus observaţiei până la punctul în care aceste degajă propria sa luminiscenţă. Iar Somatoscopul in fond detectează această luminiscenţă, realizându-se astfel o rezuluţie de 500 de ori, deci dublă faţă de un microscop optic clasic. Naessens a continuat cercetările şi perfecţionarea Somatoscopului, fiind în final capabil să atingă rezoluţii de 6.000-7.000 de ori. Un alt element foarte important este acela că Somatoscopul a permis cercetătorilor să descopere importanţa culorii în legătură cu materialul observat. Lungimea de undă a luminii emise este astfel corelată cu mărimea obiectului studiat şi cu “starea de sănătate” a acestuia. De exemplu, celulele roşii din sânge variază între galben/verde până la orange (540 nm-580 nm)iar cele albe sunt intens albastru/violet (490nm-510 nm). Expunerea acestora la un material toxic, doar şi pentru câteva minute, cauzează importante modificări ale coloritului. Chiar şi materiale considerate “sigure” cum ar fi mercurul sau aluminiul din pasta de dinţi cauzează importante degradări în celulele roşii, astfel cum s-a putut constata cu ajutorul Somatoscopului. Ciclul somatidelor În istoria medicinei, un important capitol a fost complect înlăturat, astfel că astăzi foarte puţini mai stiu ceva despre violenta controversă dintre Luois Pasteur, un chimist care nu avea prea multe în comun cu biologia şi deci respectiv medicina, şi Antoine Bechamp, un eminent profeso de fizică, toxicologie, chimie medicală şi biochimie. Cercetările lui Bechamp l-au condus pe acesta la descoperirea “microzimelor” (“fermenţi subţiri”). După ani de studiu şi cercetări, Bechamp a ajuns la concluzia că aceste microzime stau la baza vieţii înaintea celulelor. Chiar şi cu dotarea tehnică modestă a acelor timpuri, Bechamp a putut constata că microzimele suferă « dramatice » modificări pe parcursul vieţii, ciclului lor evolutiv. Ca urma Bechamp a ajuns la concluzia că sursa, cauza primordială a bolii se află ÎN INERIORUL ORGANISMULUI, şi nu în afara lui, ca un factor invaziv asupra organismului, aşa cum susţinea Pasteur cu a sa teorie a germenilor. (Pentru mai multe detalii vezi http://quibono.cms4people.de Teoria germenilor/Isoria pierdută amedicinei). O sută de ani mai târziu, Gaston Naessens a descoperit cu ajutorul Somatoscopului său un organism microscopic subcelular pe care l-a denumit “somatid”(corp subţire). Această particulă poate fi cultivată în afara corpului-gazdă. Naessens a observat că această particulă are un ciclu de viaţă pleomorfic (îşi modifică forma pe parcursul existenţei) şi că are 16 trepte evolutive. Doar primele trei forme ale ciclului de viaţă al somatidelor sunt normale. Naessens a descoperit că atunci când sistemul imun este slăbit sau compromis, somatidele trec prin celelalte 13 stări. Slăbirea sistemului imun poate avea diferite cauze

39

cum ar fi poluarea chimică, radiaţiile, câmpul electric nutriţia deficitară, accidentele, şocurile. Depresiia, stressul şi multe, multe altele. Incredibil poate, dar cercetările lui Naessens în legătură cu afecţiunile degenerative (cum ar fi artrita reumatoidală, scleroza multiplă, lupus, cancerul sau AIDS) au arătat ccă toate aceste afecţiuni sunt legate de ce-a de a şaisterzecea treaptă (stare) evolutivă a ciclului patologic al somatidelor. Capacitatea de a asocia anumite afecţiuni cu aceste trepte (sări evolutive) i-au permis lui Naessens să “pre-diagnozeze” apariţia clinică a anumitor boli. De bună seamă că toate aceste cercetări şi descoperiri ale lui naessens l-au adus în total conflict cu medicina academică alopată şi desigur şi cu influentele concerne farmaceutice. Oricum, din capul locului teoria germenilor a lui Pasteur, cea care stă încă din păcate la baza medicinei universitarea alopate, este prin descoperirile lui Naessens commplect desfiinţată, devenind nulă şi neavenită. Ori acest lucru dă peste ca o sută de ani de medicină alopată, de dogme şi credinţe împietrite. Aşa ceva nu se poate prea uşor accepta! Iat dacă în fond, doar factorii nutriţionali toxici sau psihici (stress) sunt în principal vinovaţi pentru marea majoritate a afecţiunilor cronice, atunci pur şi simplui printzr-un mod de viaţă dus corect a putea evita foarte multe bolşi cronice. Şi aici se ridică din nou întrebarea medicinei alopate: QUI bono? Într-o astfel de situaţie, în nici un caz alopatia şi farmacia. De altminteri, în paranteză fie spus, ultimul congres asl cancerului care a avut loc la Paris, a acceptat ca un fapt fără echivoc realitatea că bolile precum cancerului se datorează nutriţiei deficiente, stressului psihic sau toxinelor. Oncologii de renume mondial întruniţi la acest congres au trebuit să consimtă acestui adevăr, ca urmare a publicării constatărilor finale ale studiului EPIC (European Prospective Investigation into Cancer and Nutrition = Investigatia europeana prospectiva privind cancerul si alimentatia), studiu ce s-a desfăşurat pe o perioadă de 35 de ani şi în care au fost monitorizate peste 500.000 de persoane din spaţiul european. Acest studiu a arătat clar că un consum alimentar bogat în vegetale (legume şi fructe) reduce drastic probabilitatea apariţiei unui cancer. Dar sa ne reîntoarcem la Gaston Naessens. Descoperirea sa înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât că microbiologia, aşa cum era ea vazută până acum câţiva ani, trebuieşte rescrisă. Naessens spunea : « Am reuşit să stabilesc un ciclu de viaţă al unor « forme » în sânge care face posibilă o complect nouă percepere a bazelor vieţii. Despre ceea ce vorbim aisi este în esenţă o compelcr nouă biologie. »714X Cercetările lui Gaston Naessens au culminat cu descoperirea lui 714X, o enzimă acre ajută sistemul imun să-şi desfăşoare importanta sa activitate. 714X este un derivat al camforului şi poate fi injectată interlimfatic, un proces care era considerat de către « Frăţia » medicală ca fiind imposibil. Cert este că mulţi au învăţat între timp cum se poate administra medicaţie prin nodulii limfatici. Prin administrarea 714X sistemul imun este fortificat şi devine stabil, ceea ce îi permite să-şi desfăşoare în mod optim activitatea şi să restabilească starea de sănătate în organism. La fel ca şi Bechap şi Rife înaintea lui, Gaston Naessens este lipsit de echivoc : « germenii nu sunt cauza, ci rezultatul unei boli! » 714X însă nu poate ajuta pe oricin, şi aici ne referim îndeosebi la cei care au suportat deja o terapie prin radiaţii sau o chemoterapie extensivă. O a doua şansă Între 1970 şi 1986 cancerul a făcut 6 milioane de victime! Din păcate, terapia convenţională (chemoterapia şi/sau radiaţiile) nu fac nimic altceva decât să amâne « sentinţa la moarte » şi să îmbogăţească industria farmaceutică. Posibilele terapii miraculoase sunt imediat calomniat şi « desfiinţate » de către autorităţile responsabile cu

40

producerea şi administrarea medicamentelor. Şi este foarte trist să constaţi că în ţări care se consideră democratice şi ai căror cetăţeni sunt liberi, pacienţii acre suferă de boli incurabile nu au posibilitatea de a se informa şi libertatea de a alege o terapie sau alta. 714X poate fi între timp găsit pe pieţele americane, dar fiind un medicament injectabil, el trebuie a fi prescris de un medic. Qui bono

Virusuri, bacterii şi medicina pasteurizată.în baza unui articol scris de Doctorul P. Maas şi apărut înhttp://www.ihresicherheit.eu/index.php?option=com_content&task=view&id=73&Itemid=1

Tema acestui articol este evoluţia medicinei în direcţia falsă, de la Louis Pasteur până astăzi. Ceea ce medicina ortidoxă se străduie să combată de peste o sută de ani prin toate mijloacele posibile, cât mai agresive cu putinţă, anume virusurile şi bacteriile „răufăcătoare“, sunt în realitate germeni vii care trăiesc în simbioză cu mediul lor nutriţional. De peste o sută de ani medicina şcolastică se orientează CONTRA VIEŢII, ceea ce este poate cel mai bine oglindit în denumirea de ANTIBIOTIC dată multor medicamente. De mult prea mult timp boala a fost cosiderată o problemă de „destin“. Soarta! Unul se îmbolnăveşte, altul nu. În timpurile vechi existau demoni şi spirite rele, mai apoi „păcătosul“ era pedepsit cu o boală. Sau o societate păcătoasă era pedepsită cu o molimă. Apoi, închipuindu-ne că am devenit moderni şi „deştepţi“, am dat vina pe invadatorul din afară, pe microb (bacterie, virus, etc). Ce nu mă mai surprinde de mult, şi în acelaşi timp este absolut tipic animalului superior denumit om, este faptul că ÎNTOTDEAUNA ALTCINEVA A FOST DE VINĂ, DAR EL ÎNSUŞI NICIODATĂ. Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, o dată cu dezvoltarea tehnologică, a apărut şi ideea foarte periculoasă, dar repede îmbrăţişată de medicină, a doctorului salvator care te ajută, cu pilulele lui, să învingi agresorul extern, demonizatul microb. De aproape 150 de ani medicina se ţine şi cu dinţii de această idee, devenită deja de prea mult timp o dogmă împovărătoare. Ce este boala? Cauza ei se află înauntrul sau în afara noastră? Intrebări pe care medicina atotştiutoare nu vrea să şi le pună! Medicii jură în mod reflex pe Hippocrate, dar i-au uitat învăţătura: boala este în noi şi prin noi provocată. Medicina se cramponează să caute un anumit, singur vinovat, pentru o anume, singură boală, uitând să mai privească în anasamblu, întregul. Iar atunci când altcineva o face, acesta este un şarlatan. Acuma, mă întreb şi vă întreb, după aproape o sută de ani, nu există în fapt o terapie vindecătoare a cancerului. Oare cine este şarlatanul atunci? Cel care vindecă are întotdeauna dreptate. Iar medicina alopată NU vindecă afecţiunea numită cancer. Iar acesta este doar un exemplu din multele.

41

Deci ...?Un chimist pe nume Pasteur Există oameni care au rămas în istorie. Unii pe drept, alţii pe nedrept. Unii pentru fapte măreţe, alţii pentru crime monstruoase. Din ce categorie face parte Pasteur? S-a născut în 1822. Un cercetător celebru. Şi dacă este să ne luăm după cele ce se poate citi în însemnările sale de laborator, care de abea prin anii 70 au putut fi citite de către alticineva în afara membrilor familiei, un excroc şi plagiator la fel de celebru. Prea multă vreme ni s-a părut că a făcut descoperiri epocale. A recomandat fierberea laptelui pentru a omorâ germenii. Astfel lapetele a devenit inutil florei intestinale. Metoda se numeşte astăzi pasteurizare, şi din câte ne spun nutriţionişii, mă refer la cei serioşi, este o metodă mai mult păguboasă decât folositoare. Acum, să fi fost doar chestia cu laptele, şi tot era bine. Dar medicina s-a luat după un chimist. Aşa că astăzi ne prescrie numai chimicale. Ca şi chimist şi microbiolog (nu cred că era conştient de chestia asta) Pasteur s-a ocupat mai ales cu bacterii, cu procese de fermentare, cu diferite boli şi combaterea lor. Concepţia lui era aceea că bolile sunt provocate de agenţi patogeni proveniţi din afara corpului. Chestie care ne mai costă şi astăzi foarte mult. De unde veneau aceşti „duşmani“ Pasteur nu avea habar. Cert era că se aflau peste tot, în aer, în apă , în.... fine. Într-un singur punct avea dreptate. Presupunea că aceşti germeni „sunt foarte vechi“. Boala este întâmplătoare, susţinea el. Iar omul trebuie să se apere contra „loviturilor soartei“. Iar contra agenţilor patogeni trebia luptat cu orice mijloc. O concepţie care se potrivea perfect unei epoca post-napoleonienă, în care Bismark ataca şi înfrângea Franţa, în care totul se regla cu arma în mână. Pentru a preveni bolile, Pasteur recomanda „vaccinarea preventivă“. O vedem şi astăzi, cât de bună este. Gripa porcină. Şi foarte rentabilă financiar. El mergea atât de departe încât compara omul cu un butoi de bere sau vin, în care germenii pătrunşi dinafară provocau daune. (Deşi chestia cu butoiul la unii se potriveşte de minune). Chestia asta le-a plăcut foarte tare unor medici, iar unor bancheri chiar şi mai tare. Aşa că medicina subvenţionată de oameni întreprinzători şi-a asumat misiunea de a „afuma butoiul cu pucioasă“. Ca să nu se acrească vinul, nu? Omenirea trebuia să se ferească de bacterii. Faptul că avem de câteva ori mai multe bacterii în corp decât celule proprii, asta desigur că Pasteur încă nu ştia. Problema este doar că acuma medicii ştiu deja asta, şi totuşi rămân chimişti depăşiţi de evenimente. Treptat boala a devenit o chestiune politică. Sau mai bine zis o „afacere“ politică. Iar mai nou a devenit şi armă folosită de militari. Aşa că miliardele curg în cercetare, iar milioanele de animale îşi lasă viaţa pe altarul unor idei cel puţin incerte. Totul în numele teroiilor lui Pasteur. Dar scopul scuză mijloacele, nu? Iar duşmanul trebuia extermina, oriunde ar apare. Astfel că avem acuma pe cap mai multe medicamente decât agenţi patogeni. Dar Pasteur nu a fost doar un cercetător, ci şi un bun om de afaceri. Iar industria farmaceutică, datorită „fricii“ induse de teoria lui Pasteur a devenit una dintre cele mai rentabile afaceri. Teoria germenilor a lui Pasteur nu a fost însă acceptată de toţi. Unul dintre contemporanii lui, Antoine Bechamp, susţinea o concepţie complect opusă. Şi total nerentabilă din punct e vedere financiar (mă refer la industria farmaceutică aici). Bechamp era medic şi cercetător, una dintre minţile cele mai remarcabile ale sfârşitului de secol XIX. Bechamp nu considera germenii ca fiind ceva străin şi separat de corpul omenesc, duşmănos acestuia, care venea din „afară“, ci pur şi simplu ca pe o premiză a vieţii. În acea vreme ştiinţa credea că viaţa este legată de celulă. Deoarece aceasta se divide, se considera că fiecare celulă provenea dintr-o altă celulă. Dar se ridicau aici două probleme: de unde provenea prima celulă, care prin diviziune a dat „naştere“ celorlalte? şi

42

în ce mod s-au format, dintr-o celulă iniţială, diversitatea enormă de plante, insecte şi animale mergând până la om? La aceste întrebări nu exista încă un răspuns. Cercetările lu Bechamp au arătat drumul de ieşire din această fundătură. El a respins ideea precum că celula ar fi cea mai mică unitate vie. Mai degrabă, spunea el, celula este ea însăşi formată din din unităţi vii care se „adunaseră“ împreună (simbioza celulară a lui Kremer, şi tot ce ştim astăzi din microbiologie confirmă pe deplin intuiţia lui Bechamp). Desigur că nici Bechamp nu putea avea, la sfţrşitul secolului XIX cunoştinţele pe care le deţinem astăzi datorate microscupului electronic şi tehnologiei moderne. Bechamp a denumit unitatea vie care stătea la baza formării celulei, microzimă. Ceea ce înseamnă organism de fermentare microscopic. Conform lui Bechamp, acestea ar fi germenii vieţii. Ele formează celulele, dar nu sunt legate de acestea. Microzimele sunt prezente în toate sectoarele vieţii. Ele livrază substanţe în sânge, sau aşa cum spunea Bechamp: „microzimele organizează materia“. Ele sunt în permanenţă în mişcare şi formează „mediul hrănitor“ din care apar diferitele forme de viaţă şi în care acestea se reîntorc. Fără germeni, nu există viaţă! De la naştere până la moarte, germenii aparţin corpului omenesc. Ei formează celule, se ocupă de aprovizionarea energetică şi „îndepărtează“ celulele după ce acestea mor. Germenii construiesc organismul, îl menţin şi îl „descompun“ după moartea acestuia. Noi forme de viaţă se nasc şi dispar, dar germenii vii sunt nemuritori. În permanenţă Bechamp a susţinut faptul că organismul NU este lipsit de germeni (pur), aşa cum susţinea chimistul Pasteur. Germenii sunt poliformi (îmbracă forme diferite), nu au un anumit „loc“ unde stau (se găsesc), şi nu se comportă capricios, ci conform legilor vieţii. Înmulţirea lor nu se produce în nici un caz necontrolat, aşa cum susţine încă şi astăzi medicina „pasteurizată“. Bechamp denumea teoria lui Pasteur ca fiind „monstruoasă“. Acceptarea teoriei lui Pasteur a facut ca boala să se transforme în destin (şi din păcate şi astăzi foarte mulţi oameni o văd astfel). Din păcate, concepţia lui Bechamp nu era „rentabilă“. Cu aşa ceva nu se puteau face bani. Aşa ceva nu băga frica în oasele nimănui. Şi pentru aşa ceva nu este nevoie de medicamente, chemoterapii şi antibiotice sau antivirale. Aşa că Bechamp nu-şi mai găseşte locul în manualele medicinei „pasteurizate“.Lumea sănătoasă a microbilor Acolo unde există viaţă, germenii sunt prezenţi. Numărul lor este infinit. Iar funcţiile lor sunt diferite. Ei se pot transforma, uni şi din nou despărţi pentru a se întoarce în forma ancestrală. Virusurile, bacteriile, fungiile sunt diferite forme de dezvoltare ale germenilor. Aceasta este esenţa concepţiei lui Bechamp. Laptele este un mediu hrănitor viu. Germenii se transformă în bacterii. După o oră, sunt deja zeci de mii, iar câteva ore mai târziu, sute de mii. Aceste bacterii acţionează, prin metabolismul lor, asupra fermentării laptelui. Ori Pasteur susţinea tocmai contrariul. El spunea că laptele în starea lui naturală este lipsit de germeni. Germenii, conform lui Pasteur, s-ar afla în afara laptelui, în aer, de unde ajung în lapte sau în oricare alte alimente. Atunci când laptele se acreşte, când mustul fermentează sau când marmelada face mucegai, atunci înseamnă că germenii, bacteriile şi sporii s-au „strecurat“ din aer în aceste produse. Această teorie este susţinută de Pasteur şi de adepţii lui, şi din păcate mai este încă foarte răspândită în rândul oamenilor obişnuiţi. Bechamp nu împărtăşea această idee. El spunea că fiecare substrat nutritiv constă din germeni. Aceştia transformau substratul nutritiv prin faptul că ei se hrăneau (metabolism), deci digerau şi eliminau resturile digestiei. Prin permanenta grupare şi re-grupare a germenilor se formau noi forme de viaţă (comunităţi). Acestea aveau şi ele la rândul lor propriul metabilosim precum şi proprietatea de a se înmulţi şi transforma.

43

Observaţiile lui Bechamp deschideau noi posibilităţi de înţelegere a apariţiei formelor superioare de viaţă. Prima fază a evoluţiei se desfăşura în zona microscopică, şi deci nu poate fi observată cu ochiul liber. Din asocierea microbilor rezultau forme mai mari de viaţă, până când treptat deveneau destul de mari pentru a putea fi observate cu ochiul liber. Şi deodată observam cu groază că anumite produse se alterau, iar în altele apăreau viermi. Acestea toate sunt produsele unui mediu hrănitor viu şi treptele premergătoare insectelor. De îndată ce există condiţiile necesare, apar şi organismele respective. Nu aţi observat niciodată că vara, din fructele care intră în fermentare, apar şi musculiţele binecunoscute (Drosofila)? Aţi obesrvat vreodată astfel de musculiţe la fructele tratate chimic sau modificate genetic? Acestea putrezesc pus şi simplu (şi asta într-o manieră foarte anormală) fără a „atrage“ din aer ouăle de musculiţe. În cele din urmă, Pasteur a recunoscut greşeala pe care o făcuse. Pe patul de moarte al rostit o frază celebră, care însă nu s-a dorit a fi auzită de adepţii săi (în fapt adepţii AVANTAJELOR ECONOMICE ale teoriei sale): „Microbul nu este nimic, totul este substratul (mediul) hrănitor“.Ce este boala? Pasteur credea iniţial că viaţa constă din procese „mecanice“. Iar aceste procese mecanice puteau fi dereglate prin pătrunderea din afară a germenilor. Astfel definea el boala. Şi astfel o mai defineşte încă şi astăzi medicina pasteurizată. Aceasta desparte germenii de mediul hrănitor, analizându-le separat. Bechamp şi adepţii săi interpretează germenii şi mediul hrănitor ca pe un singur şi unitar proces al vieţii. Fiecare fiinţă este transformarea în viaţă a unui anumit model şi rezultatul unui anumit mediu hrănitor. Dar natura nu-şi risipeşte forţele. Astfel, pentru a nu fi create din nou în permanenţă noi forme de viaţă, cele existente au capacitatea de a se reproduce. Principiul însă rămâne acelaşi: crearea unei fiinţe vii, sănătatea ei precum şi înmulţirea ei depind toate de mediul hrănitor. Viaţa este un permanent schimb de substanţe, iar natura este într-un permanent echilibru. Totul serveşte individului, şi fiecare individ serveşte întregului. Ori această lege este încălcată printr-o alimentaţie nesănătoasă. Droguri, alcool, nicotină şi toate celelalte otrăvuri şi toxine ale lumii de astăzi, precum şi o alimentaţie greşită (zahăr, sare de bucătărie, consevanţi, întăritori, coloranţi, etc.) provoacă un număr uriaş de boli, care sunt în fapt reacţia corpului în încercarea de a elimina din el aceste toxine, de a se „curăţa“. Toate aceste otrăvuri afectează mediul hrănitor, deci implicit viaţa. De aici, boala şi vindecarea. În organismele slăbite (sau îmbătrânite) eliminarea se încetineşte. Şi astfel se adună „depozite de otrăvuri şi toxine“. Boala se manifestă prin epuizare, constipare, febră, inflamaţie, durere. Iar medicina pasteurizată sare în ajutor cu tabletele, pilulele şi injecţiile ei. Prin care elimină doar simptomele, dar nu şi boala. Dereglările apar tot mai frecvent şi devin mai complexe. În cele din urmă pacientul ajunge pe masa de operaţie, sau poate chiar pe o altă masă. Cinic dar adevărat. Este anesteziat, radiad, chemoterpiat, hrănit artificial şi primeşte sânge străin (ceea ce înseamnă proteine străine cu implicita contrareacţie a sistemului imunitar). Medicul „intern, propriu“ va fi redus la tăcere. Iar cauzele bolii rămân necunoscute. Oare când vom înţelege noi, oamenii obişnuiţi, cercul vicios infernal declanşat de medicina pasteurizată (alopată) în strânsă colaborare cu industria farmaceutică? În peste 90% dintre cazuri medicina alopat-pasteurizată elimină simptome şi nu boli. Prin aceasta medicul şi concernul farmaceutic îşi asigură clientela „pe viaţă“. Un simptom eliminat face din pacient un client permanent. Deci un plătitor permanent. Toate acestea sunt cunoscute deja de mult timp. De ce nu se schimbă nimic? QUI BONO!

44

Industria alimentară, de exemplu. Ne otrăveşte cu tot felul de conservanţi, coloranţi şi adjuvanţi! Dar suntem deja peste 8 miliarde, din care aproape un sfert flămânzeşte. Dacă s-ar schimba normele alimentare, industria producătoare de alimente ar da faliment. Şi cu ce am mai hrăni (mai mult sau mai puţin) cele opt miliarde de guri? Interese şi conflicte de interese! Alimentele moderne sunt produse în mod artificial. Fructele, salata, legumele sunt cultivate chimic şi preparate industrial. Pasteurizăm, sterilizăm, rafinăm, fierbem, congelăm, stropim, radiem, aromatizăm, vitaminizăm.... Toate aceste forme artificiale nu sunt recunoscute de organism, şi în consecinţă nu sunt preluate şi prelucrate, ci „depozitate“ în corp. Pe undeva, prin ficat, prin celule grase, prin articulaţii.... Pe vremuri mîncarea venea din grădină direct pe masă. Astăzi vine clonată, sterilizată, chimizată şi frumos împachetată de la Supermarket. Alimentele prelucrate industrial sunt MOARTE. Germenii sunt distruşi sau deformaţi în aşa măsură încât devin periculoşi. Comunitatea lor este distrusă. Laptele se împute, carnea congelată după decongelare putrezşte în mod ciudat, margarină stă o lună pe masă şi nu se strică! Până când organismul nu mai poate face faţă toxinelor. Şi atunci ne transmite semnale disperate de ajutor: durerile! Ne face atent că avem o problemă gravă! Fugim la doctor, şi ce face acesta? Ne elimină semnalele date de organism, simptomele. Adică ne înşeală. De foarte multe ori chiar noi suntem cei care doresc să fie înşelaţi. Să nu ne mai doară. Şi-i cerem chiar acest lucru medicului. Nu toată vina este a lui. Nici dacă bem, fumăm sau consumăm droguri nu este vina medicului, desigur. Doar că el ştie, sau ar trebui să ştie adevărul. Şi ar mai trebui să-l şi spună. Dar este mai comod şi mai rentabil să tacă. Alimentele „modificate“ perturbează echilibrul organismului . Apare un mediu hrănitor care trebuieşte vindecat sau îndepărtat. Aşa că îşi fac apariţia bacteriile, virusurile, ciupercile. Toate acestea apar ca urmare a instăurării unui dezechilibru şi al unui mediu hrănitor „bolnav“. La locul incendiului se află întotdeauna pompierii, ceea ce nu înseamnă că ei au provocat incendiul. Dar despre toate acestea cercetarea medicinei pasteurizate nu vrea să ştie nimic. Microbii ticăloşi trebuiesc distruşi, trebuie să luptăm împortiva lor cu toate aremele chimice din dotare! Şi să ne protejăm împotriva lor prin vaccinuri, care nu fac altceva decât să afecteze mediul hrănitor, şi astfel să stimuleze apariţia microbilor. Un mediu hrănitor sănătos şi corect nu are nevoie de virusuri care să-l cureţe, la fel cum o casă care nu arde nu are nevoie de pompieri. Acolo unde o comunitate întreagă trăieşte nesănătos, apar bolile epidemice. Aceleaşi obiceiuri de viaţă, acelaşi mediu hrănitor deficitar, aceleaşi boli. Statisticienii cunosc acest adevăr de mult. Dar ei nu sunt medici.Privire asupra întregului Germenii care ne "îmbolnăvesc" sunt absolut peste tot prezenţi, în aer, în apă, în alimente şi chiar şi în corpul nostru. Şi cu toate acestea nu suntem în permanenţă bolnavi. Dacă un copil la şcoală sau un coleg de servici din acelaşi birou cu noi se îmbolnăveşte, nu se îmbolnăveşte imediat toată clasa sau tot biroul. Deşi agentul patogen este acolo deja. La cei sănătoşi microbii nu au găsit un mediu hrănitor propice. Iar mediul hrănitor deficient, propice, nu l-au cauzat microbii, ci l-am cauzat noi. Microbii doar profită de el pentru a se hrăni şi înmulţi. Viaţa! Este un fapt cert că un mediu hrănitor deficient se află în legătură şi cu un sistem imunitar slăbit (toxinele şi stressul afecteză sistemul imunitar, lucru dovedit de mult deja). Fapt ce le uşurează microbilor viaţa! „Paraziţii“ apar şi se înmulţesc într-un mediu modificat artificial. Ei au rolul de a elimina structurile devenite incapabile de viaţă! Ceea ce medicina pasteurizată denumeşte agent patogen (dăunător) are o funcţie şi un sens. Nimic nu este lăsat de natură la voia întâmplării. Sau cum spunea cineva: „Dumnezeu nu dă cu zarul“.

45

Şi în organismul uman germenii se pot transforma în agenţi patogeni ucigaşi. Ei „descompun“ organismul dinnăuntru către înafară. Ei îl desfac în trepte aşa cum înainte îl construiseră în trepte, anume prin ciuperci, bacterii, virusuri. Omenirea se află în pragul distrugerii prin lumea artificială pe care ea însăşi a construit-o. Iar vindecarea poate veni doar printr-o schimbare de viziune asupra vieţii! Formele de gândire vechi şi depăşite trebuiesc înlăturate. Nu există alternative la legea naturii. Şi în nici un caz alternative „chimice“. Viitoarelor generaţii nu le va fi deloc uşor să corecteze monstuoasele erori ale „chimiei-totale“ moderne. Natura funcţionează de miliarde de ani cu o exactitate şi o inteligenţă ce nu poate fi depăşită. Iar omul este parte componentă a ei, şi nicidecum stăpânul ei. Traducere şi adaptare Qui bono

46