Sistemul politic al Uniunii Europene

modifică

Sistemul politic al Uniunii Europene este definit de o serie de tratate europene. Ultimul

dintre aceste tratate este Tratatul de la Lisabona. Tratatele actuale şi viitoare stabilesc pentru

politica Uniunii Europene o serie de instituţii. Sistemul politic rezultat din aceste acte reflectă

prin structura sa principiul democratic al separării puterilor în stat în puterea legislativă,

executivă şi juridică, iar în ce priveşte procesul legislativ urmăreşte principiile subsidiarităţii şi

proporţionalităţii.

Consiliul European şi Preşedintele Consiliului European

Comisia Europeană (Comisia UE)

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)

Parlamentul European

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

Curtea Europeană de Conturi

Cuprins

1 Consiliul European şi Preşedintele Consiliului

European

2 Comisia Europeană (Comisia UE)

3 Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)

4 Parlamentul European

5 Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

6 Curtea Europeană de Conturi

7 Competenţele legislative ale Uniunii Europene

8 Note

Consiliul European şi Preşedintele Consiliului European

Consiliul European este după adoptarea Tratatului de la Lisabona o instituţie a Uniunii

Europene.

Consiliul European este alcătuit la ora actuală din şefii de stat şi de guvern ai ţărilor

membre, Preşedintele Uniunii Europene, Preşedintele Comisiei Europene şi Înaltul

Reprezentant pentru politică externă şi securitate ca observator. Consiliul European deţine în

cadrul sistemului politic al UE competenţa directoare, cu alte cuvinte acesta stabileşte liniile

1

directoare şi obiectivele politicii UE. Consiliul însă nu participă decât într-o mică măsură la

procesul legislativ din UE. Preşedintele Uniunii Europene este Herman Van Rompuy iar până

în 2014 preşediţia Uniunii este împărţită de către aceasta cu câte un stat membru prin rotaţie

(începând cu luna iulie, Belgia).

În urma intrării în vigore a Tratatului de la Lisabona, Consiliul Uniunii Europene alege

un preşedinte permanent al Consiliului şi un Înalt Reprezentant pentur politică externă şi

securitate pentru 2,5 ani. Consiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul Europei, care

este o organizaţie internaţională complet independentă de Uniunea Europeană. De asemenea, nu

trebuie confundat cu Consiliul Uniunii Europene (denumit şi Consiliul de Miniştri), care este o

instituţie diferită a Uniunii Europene, chiar dacă foarte apropiată de aceasta.

Comisia Europeană (Comisia UE)+

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene. Aceasta are rolul de a

înainta proiecte legislative (drept iniţiativ) şi de a controla respectarea legilor. Membrii

Comisiei UE (comisari) răspund de câte un anumit resort, sunt nominalizaţi de ţările membre şi

apoi confirmaţi în funcţie de Parlamentul European. La ora actuală, din fiecare ţară membră

provine câte un comisar.

Numărul comisarilor va fi pe viitor redus la două treimi din numărul statelor membre ale

UE. Atribuirea posturilor de comisar ţărilor membre se va face atunci prin rotaţie. Preşedintele

Comisiei va fi propus de Consiliul European, iar membrii Comisiei Europene vor fi aleşi de

Parlamentul European pe o perioadă de cinci ani. Membrii Comisiei pot fi şi revocaţi din

funcţie printr-un vot de neîncredere acordat de parlament.

Comisia UE corespunde astfel guvernului Comunităţii Europene. O instituţie

asemănătoare cu Comisia UE în sistemul românesc este Guvernului României.

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)

Consiliul Uniunii Europene este unul din organele cu putere de decizie ale UE. Este deci

o parte componentă a puterii legislative, a cărei structură se aseamănă cu cea a unui sistem

bicameral. Consiliul UE reprezintă statele membre în procesul legislativ, fiind alcătuit în

funcţie de sfera politică respectivă din miniştrii de resort din guvernele naţionale. Consiliul de

miniştri adoptă legile împreună cu Parlamentul European. La ora actuală, în funcţie de

domeniul politic respectiv, adoptarea unei legi se face ori în unanimitate, ori cu o majoritate

calificată în Consiliul de miniştri. Nu toate ţările au câte un drept de vot. Ponderea acestora este

2

stabilită în Tratatul de la Nisa. În principiu, ţările mai mari au mai multe voturi decât cele mici;

cu toate acestea numărul de voturi nu este direct proporţional cu numărul de locuitori.

Dimpotrivă, statele mai mici sunt reprezentate supraproporţional în raport cu cele mai mari.

Pe viitor urmează ca adoptarea hotărârilor în Consiliul de miniştri să se facă cu aşa-

numita majoritate dublă de voturi. Numărul domeniilor politice în care va fi necesar votul în

unanimitate va fi redus considerabil. Prin majoritate dublă se înţelege că cel puţin 55% din

statele membre trebuie să fie de acord, cu condiţia ca acestea să reprezinte minim 65% din

populaţia UE.

Consiliul de miniştri este deci “Camera superioară” dintr-un sistem legislativ bicameral.

El corespunde deci “Senatului” din sistemul românesc.

Parlamentul European

Parlamentul European reprezintă cel de-al doilea organ legislativ al UE. Parlamentul este

ales o dată la 5 ani direct de cetăţenii statelor membre şi reprezintă populaţia în puterea

legislativă. Parlamentul European are la ora actuală 732 de deputaţi. Numărul deputaţilor din

fiecare ţară depinde în principiu de populaţia acesteia. Ţările mici sunt reprezentate însă

supraproporţional, pentru permite astfel o reprezentare adecvată a partidelor politice naţionale.

La următoarele alegeri europene, cele din anul 2009, numărul deputaţilor va creşte la

maxim 750 odată cu aderarea României şi Bulgariei la UE. Competenţa legislativă a

Parlamentului European va creşte pe viitor considerabil în raport cu cea a Consiliului de

miniştri.

În sistemul legislativ bicameral al UE Parlamentul European corespunde deci “Camerei

inferioare”. Similarul său din sistemul românesc este „Camera deputaţilor“.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

Curtea europeană de justiţie este curtea supremă şi deci puterea juridică, organul de

control al Uniunii. Alături de Curtea Europeană de Justiţie mai există şi Curtea europeană de

primă instanţă. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene are în primul rând rolul de a

soluţiona litigiile dintre Comisie şi statele membre apărute din cauza neaplicării sau

nerespectării deciziilor Comisiei, resp. din cauza depăşirii competenţelor acesteia. Alături de

aceasta curtea răspunde la întrebările puse de instanţele naţionale cu privire la interpretarea

legislaţiei UE.

3

În competenţa Curţii europene de primă instanţă intră dosarele de trimitere în judecată

înaintate de persoanele fizice şi juridice, uşurând astfel activitatea Curţii de Justiţie a

Comunităţilor Europene. Aceste dosare pot fi trimise la Curtea de Justiţie a Comunităţilor

Europene numai după ce au fost judecate de Curtea europeană de primă instanţă. Ambele

instanţe sunt alcătuite din câte un judecător din fiecare stat membru. Cele două instanţe sunt

alese de guvernele ţărilor membre pe o durată de şase ani. O dată la trei ani are loc o realegere

parţială a celor două instanţe.

Curtea Europeană de Conturi

Curtea Europeană de Conturi este alcătuită din câte un membru din fiecare ţară a UE şi

este aleasă de Consiliul de miniştri pe o perioadă de şase ani. Curtea de conturi are rolul de a

controla bugetul UE (veniturile şi cheltuielile UE). Curtea Europeană de Conturi nu are drepturi

directe de acţiune, ci îşi comunică constatările celorlalte instituţii ale UE.

Competenţele legislative ale Uniunii Europene

În ce priveşte împărţirea competenţelor între UE şi statele membre Uniunea Europeană

nu se aseamănă nici unei confederaţii (asociere liberă a unor state suverane) şi nici unei

federaţii (unui stat federal). În anumite domenii politice statele membre ale UE acţionează în

mod interguvernamental, adică iau decizii comune în calitate de stare suverane. În alte domenii

statele şi-au transferat complet sau parţial Uniunii Europene competenţa legislativă, astfel încât

UE reprezintă în această sferă o instituţie supranaţională. Uniunea Europeană nu este deci un

subiect originar de drept internaţional, deoarece ea nu-şi poate crea o proprie ordine juridică, ci

este un subiect derivat de drept internaţional, al cărui competenţă rezultă din transferul

drepturilor de suveranitate ale statelor membre. Aşa-numita suveranitate competentă de

organizare a ordinii juridice şi a competenţelor UE o deţin ţările membre.

În ce priveşte competenţele legislative ale Uniunii Europene în diferite domenii politice

se face diferenţa între competenţa exclusivă, dublă şi flancată. De exemplu, în politica

comercială şi vamală puterea legislativă o deţine exclusiv UE. În domeniul pieţei comune, al

agriculturii, energiei, transporturilor, mediului şi al protecţiei consumatorilor se aplică o

competenţă dublă. Ţările membre ale UE au dreptul în aceste domenii să adopte legi proprii, în

cazul în care UE nu prezintă nici o iniţiativă legislativă. În toate celelalte domenii politice ţările

membre deţin competenţa exclusivă. În afară de aceasta există anumite competenţe care pot fi

4

delegate UE numai de ţările membre. UE nu-şi poate deci asuma alte competenţe fără acordul

statelor membre.

În ce priveşte actul legislativ exercitat de Uniunea Europeană se aplică aici două principii

de bază. Principiul subsidiarităţii, aplicat în politica UE prin Tratatul de la Maastricht, spune că

deciziile politice trebuie delegate la nivelul cel mai inferior posibil, deci forurilor politice

naţionale, regionale sau locale din ţările membre. Uniunea Europeană nu oferă aici decât

asistenţa necesară, în cazul în care nivelurile decizionale inferioare nu au posibilitatea de a

soluţiona problemele singure şi într-un mod adecvat.

Al doilea principiu al politicii UE este cel al proporţionalităţii. Conform acestui principiu

orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit.

5