Sistemul nervos (latină Systema nervosum ) al unui animal (incluzând omul) coordonează activitatea mușchilor, monitorizează organele, primește și prelucrează informațiile primite prin organele de simț și inițiază acțiuni. Cu alte cuvinte sistemul nervos este responsabil pentru menținerea homeostaziei (echilibrul intern al corpului). Elementele principale ale sistemului nervos sunt neuronii și celulele gliale (cu rol de susținere și de protecție). Cu cât urcăm pe scara de evoluție a organismelor, sistemul nervos devine tot mai complex, iar posibilitățile lui de a recepționa, interpreta și reacționa corespunzător informațiilor din mediul înconjurător sunt tot mai perfecționate.

Elementul principal al sistemului nervos este țesutul nervos, format din neuroni interconectați prin axoni și dendrite. La organisme mai evoluate (de exemplu, omul) se întâlnesc și celule gliale, care susțin activitatea neuronilor fără a participa direct în prelucrarea de informații. Sistemul nervos este format din:Sistemul nervos central (SNC)

Aceasta este partea principală a sistemului nervos (numit și nevrax) care se ocupă cu prelucrarea informației venită de la receptori (de exemplu, receptori vizuali, tactili, de durere etc.) și generarea de răspunsuri. SNC este format din encefal(care cuprinde:creierul mare,creierul mic si trunchiul cerebral) și măduva spinării. Aceste două componente sunt protejate de cutia craniana și, respectiv, de coloana vertebrală

Sistemul nervos periferic (SNP)SNP este partea sistemului nervos formată din neuronii și nervii din afara SNC. Aceștia se găsesc în membre (de exemplu, în mână și picioare) și organe (de exemplu stomac, inimă etc.). SNP nu este protejat de oase sau de o barieră pentru sânge (fața de creier care este protejat de bariera hematoencefalică), și poate fi ușor lezat mecanic sau chimic.

SNP se împarte la rândul său în două componente:

1. Sistemul nervos somatic , care este asociat cu controlul voluntar al mișcărilor prin acțiunea mușchilor scheletici, cât și recepția stimulilor externi (în cazul stimulilor termici, stimulilor mecanici etc.). Sistemul nervos somatic este format din fibre aferente, care duc informațiile de la surse externe spre SNC, și fibre eferente, care duc impulsurile nervoase de la SNC la mușchi.

2. Sistemul nervos vegetativ sau autonom gestionează acțiunile care nu se află sub control conștient. El controlează de exemplu funcțiile vitale ca respirația și bătăile inimii, dilatarea și constricția pupilelor, digestia etc. Se împarte în sistemul nervos simpatic și cel parasimpatic.

Dezvoltarea sistemului nervos presupune procesul complex de generare, formare, dezvoltare și individualizare (specializare) a sistemului nervos.

Dezvoltarea sistemului nervos este afectată pe întreaga durată a vieții umane, de la primele stagii ale embriogenezei, până la senescența neurală și afecțiunile care însoțesc senescența generală. Studiul dezvoltării sistemului nervos are ca obiect cunoașterea și descrierea completă și corectă a bazei microscopice de formare și dezvoltare a creierului uman și organelor nervoase accesorii creierului, cât și facilitarea înțelegerii depline a mecanismelor de funcționare ale acestui sistem.

De o importanță deosebită, în raport cu funcția de relație, sistemul nervos impune cunoașterea atât a bazelor anatomice funcționale indispensabile vieții, cum ar fi reglarea neuroendocrină, cât și procesele de memorie, stocare și prelucrarea a informației, constituirea imaginației și crearea

limbajelor de asociație. Defectele care apar în dezvoltarea normală și completă a sistemului nervos pot duce la incapacitare cognitivă, motorie, intelectuală cât și afecțiuni complexe ca autismul, sindroamele neurologice specifice, retardul mental.

Imunitatea (din latină immunitas = scutire) este însușirea organismului vegetal, animal și uman de a opune rezistență în fața activității microbilor și a substanțelor toxice, cu alte cuvinte, capacitatea lui de a-și păstra sănătatea și vigurozitatea.

Imunitatea naturală este, la animale, o însușire ereditară a organismului care se manifestă prin rezistența lui la anumite boli, maladii, agenți patogeni (de exemplu, imunitatea șobolanilor față de difterie, a porumbeilor și găinilor față de buba neagră, a omului de ciuma bovinelor etc.). Se păstrează pe parcursul întregii vieți. Organismul posedă mai multe mijloace de apărare împotriva infecțiilor și a substanțelor străine. De exemplu, pielea sănătoasă împiedică pătrunderea microbilor, țesuturile glandulare elimină secreții cu proprietăți bactericide. Microbii ajunși în țesuturi sunt distruși de sânge prin fagocitoză, de limfă și de secrețiile ce umezesc mucoasele. Aceste lichide conțin substanțe protectoare specifice, numite mai generalizat anticorpi. Animalele superioare (incl. omul) posedă o imunitate naturală față de majoritatea microbilor din mediul ambiant.

La plante, imunitatea naturală se mai numește ereditară și se transmite prin moștenire, fiind folosită în selecția plantelor la crearea soiurilor rezistente. Se manifestă la soiurile de viță-de-vie rezistente în fața filoxerei, soiurile de grâu rezistente la rugină, soiurile de floarea-soarelui rezistente la lupoaie ș.a.m.d. La hibridizare, imunitatea ereditară a plantelor este determinată de formele părintești, apărute în mod spontan în urma selecției naturale sau obținute de om prin selecție artificială.

Imunitatea dobândită apare la animale atunci când organismul este atacat de o boală infecțioasă, cum ar fi tusea convulsivă, rujeola, varicela, în urma vaccinării preventive sau a introducerii în organism a serului curativ. În ambele cazuri organismul răspunde prin producerea antitoxinelor, care neutralizează substanțele toxice, lizine, care dizolvă corpii bacterieni, aglutinine, care lipesc și aglomerează microbii, precipitine, care precipită substanțele bacterogene. Imunitatea dobândită are o perioadă de la 5 la 25 de ani. Reacțiile imunologice ale organismului se află sub controlul SNC.

În ce privește plantele, imunitatea dobândită se manifestă prin sporirea capacității naturale a speciilor și soiurilor de plante de a rezista la infecții sau dăunători dub acțiunea factorilor mediului exterior (particularitățile nutriției menerale diferite măsuri agrotehnice) în procesul dezvoltării plantelor. Poate fi obținută pe cale artificială cu ajutorul pesticidelor cu efect de sistem, în urma folosirii cărora plantele devin temporar toxice pentru agenții patogeni și dăunători

Aparatul digestiv (și sistemul alimentar) este ansamblul de organe responsabil cu digestia alimentelor și eliminarea materiilor ce nu au putut fi digerate. Aparatul digestiv se compune din: tubul digestiv (cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subțire, intestinul gros, anusul) și anexele acestui tub (pancreasul, ficatul, căile biliare).

Tractul gastrointestinal superior este compus din: cavitatea bucală, faringe și stomac.

În gură, hrana este mestecată și salivată cu ajutorul dinților și a limbii. După ce ajunge destul de omogenă pentru a nu răni esofagul, mâncarea este înghițită, parcurgând întreg faringele până în stomac. În stomac este supusă acizilor gastrici și anumiti este descompusă, nu complet însă

Tractul gastrointestinal inferior este compus din:

Intestin subțire o duoden o jejun o ileon

Intestin gros o cecum o colon o rect

Anus

Intestinul subțire digeră mai departe hrana, cu ajutorul glandelor anexe, până la cele mai fine particule, pentru a putea fi transferate în sânge. În cecum sunt digerate ultimele resturi digerabile, ca mai apoi resturile nedigerabile (fecalele) să fie amestecate cu celule și microorganisme moarte și să fie eliminate prin anus.

Organele anexe aparatului digestiv au rol doar în digestie. Acestea sunt ficatul, vezica biliară și pancreasul. Ficatul produce bila, iar vezica biliară o depozitează și o varsă în tractul gastrointestinal. Pancreasul de asemenea varsă în intestinul subțire bicarbonat și diverse enzime care au și ele un rol important în digestie

Sistemul limfatic reprezintă totalitatea ganglionilor, vaselor și a altor corpuri limfatice (care transportă limfă), care participă la schimbul de substanțe și este legat de sistemul circular și sistemul imun. Acest sistem de organe este propriu mamiferelor

Termenul Schelet poate să însemne:

Schelet (anatomie) totalitatea oaselor din sistemul osos, fiind o componentă importantă a sistemului locomotor acesta poate fi la rândul lui schelet osos un schelet chitinos sau un schelet calcaros

Schelet (construcție) părțile de bază a unei clădiri pe care vor fi construite ulterior celelalte componente

Schelet (text) sau schița unde sunt menționate numai categoria părților esențiale ale textului respectiv

Sistemul endocrin reprezintă totalitatea glandelor endocrine ale corpului animalelor. Glandele endocrine secretă hormoni în interiorul corpului, pentru a coordona activitatea organismului

Funcții de natură endocrinăParticipă la menținerea homeostaziei și a echilibrului intern;

Participă la regularea umorală a organismului; Participă la procesele metabolice ale organismului; Stimulează creșterea și dezvoltarea organismului; Participă la procesul de reproducere (prin stimularea secreției hormonilor sexuali);

o Diferențierea caracterelor masculine sau feminine la oameni în perioada adolescenței.

Glandele endocrine principale sunt: hipofiza, hipotalamus, glanda tiroidă, glandele suprarenale (adrenale), pancreasul endocrin, testicul, ovar, timus, epifiză.„

Sistemul muscular al unui animal reprezintă totalitatea mușchilor acestuia, cu ajutorul cărora se realizează locomoția și alte funcții vitale (de exemplu mușchiul cardiac), formând împreună cu oasele de care sunt atașate, aparatul locomotor.

Aparatul reproducător (aparatul genital sau sistemul reproducător) este un sistem de organe dintr-un organism care lucrează împreună pentru reproducere. Multe substanțe ca hormonii și feromonii sunt de asemenea importante în acest sistem. La organismele cu reproducere sexuată acest sistem de organe este diferit la cele două sexe, spre deosebire de alte sisteme de organe. Organele majore reproducătoare umane (penis și vagin) includ atât organe interne cât și organe externe

Sistemul excretor (aparatul excretor) este un sistem funcțional care îndepărtează din organism produși inutili și toxici, asigurându-se astfel menținerea constantă a compoziției mediului intern - homeostazia. Sistemul excretor îndeplinește o dublă funcție: a) reglează mediul intern prin menținerea unei aceleiași cantități de săruri și de apă, cea mai mare parte din prisos fiind eliminată prin rinichi; b) elimină substanțele inerte și substanțele toxice, rezultate din metabolismul substanțelor proteice. Principala cale de excreție este calea renală. Alte căi de excreție, decât calea renală sunt plămânii, branhiile, glandele sudoripare, ficatul, tegumentul, mucoasa intestinală

Rinichiul este organul principal de eliminare a substanțelor toxice endogene sau exogene din organism. De altfel, principala cale de eliminare a substanțelor toxice din organism o constituie aparatul uro-excretor (aparatul urinar). Rinichiul îndeplinește următoarele funcții în organism:

Funcția de excreție sau depurare a organismului de substanțe nefolositoare endogene și exogene: substanțe neazotate (pigmenți biliari, resturi lipidice, resturi glucidice, fosfați, bicarbonați etc.) și substanțe azotate rezultate din metabolismul intermediar (uree, acid uric, creatinină)

Menține echilibrul acido-bazic. Acizii care se acumulează în organism sunt eliminați în special prin intermediul rinichiului. Când în organism se acumulează baze, acestea sunt tamponate la diverse niveluri sau sunt eliminate prin rinichi, piele, intestin etc. Prin rinichi se elimină și cetoacizii și amoniacul pentru a împiedica devierea echilibrului acido-bazic;

Menține echilibrul hidroelectrolitic. Acest echilibru se menține în mare parte constant datorită eliminării apei și electroliților prin rinichi. La menținerea echilibrului hidroelectrolitic participă și alte organe (hipotalamusul, hipofiza, suprarenala etc.) care acționează prin intermediul rinichiului. Rinichii mențin constantă compoziția mediului intern, prin funcțiile lor de îndepărtare a produșilor toxici și de menținere a echilibrului apei și electroliților;

Funcția endocrină. Rinichiul secretă mai multe substanțe cu proprietăți de hormoni: renina, prostaglandine, kinine biogene, eritropoietina etc.

Alte căi de excreție, decât calea renală

La nivelul plămânului se realizează eliminarea CO2 și a unor substanțe volatile, cum ar fi unii corpi cetonici (acetona) etc.

Substanțele de dezasimilație azotoase pot fi eliminate prin branhii la pești (celulele acidofile) și prin glandele sudoripare la mamifere.

Ficatul , prin intermediul bilei, elimină produșii toxici exogeni sau endogeni, corpi acizi sau bazici, colesterolul, produșii de degradare a hemoglobinei, așa cum este bilirubina.

Cantități apreciabile de apă sunt eliminate prin plămâni și prin tegument. În ultimul caz apa se elimină sub formă de sudoare și sub formă de vapori.

O anumită cantitate de colesterol, de fosfați, de calciu, de magneziu și de fier se elimină prin mucoasa intestinală în lumenul intestinal.