Sistemul de drept romano-germanic

Lumea contemporană se prezintă împărţită în câteva mari sisteme sau familii de drept între care, criteriul esenţial de deosebire îl constituie tipul istoric de drept căruia ele îi aparţin1.

Formarea acestor mari familii juridice îşi găseşte explicaţia în apropierea sistemelor de drept din diferite ţări ca urmare a transformărilor sociale petrecute în acestea. Istoria dreptului vorbeşte de mari translaţii juridice, întâlnite în toate timpurile.

Fenomenul receptării dreptului unui anumit stat de către altele s-a repetat de mai multe ori în istorie, de exemplu, procesul de pătrundere a dreptului roman într-un mare număr de ţări din Europa şi din alte continente, ca America de Sud şi Africa, sau cel al receptării dreptului englez „common-law” în Statele Unite şi în alte ţări care au făcut parte din imperiul colonial britanic.

Acţiunea de receptare a avut cauze dintre cele mai diferite: cucerirea militară, dominaţia politică, economică sau ideologică, sau opera de unificare a legislaţiei unor state, pentru care exemplul cel mai potrivit îl reprezintă ţările scandinave.

Receptarea nu este însă singura cale de formare a unui sistem de drept. Sunt cazuri când asemănarea condiţiilor social-politice din anumite ţări se reflectă prin intermediul unei anumite conştiinţe juridice, a unei ideologii comune şi a unei mentalităţi juridice asemănătoare în instituţii juridice care au trăsături apropiate fără a se putea vorbi de receptarea dreptului vreunuia dintre aceste state de către altul.

Pe astfel de căi, uneori în decursul unui timp îndelungat, drepturile naţionale s-au grupat în mai multe sisteme sau familii de drept. În cadrul fiecăreia dintre aceste familii asemănările dintre sistemele juridice naţionale sunt mult mai puternice decât deosebirile dintre ele. Deosebirea esenţială ce trebuie făcută între marile sisteme de drept este cea care priveşte apartenenţa acestora la un anumit tip istoric de drept, cu alte cuvinte cea care pune la bază criteriul esenţei dreptului.

Există însă între marile sisteme de drept, în afara deosebirilor fundamentale şi alte deosebiri de substanţă, cum ar fi cele care îşi găsesc sorgintea într-o anumită ideologie pe care o reflectă reglementarea legală, o anumită tipologie a izvoarelor de drept, un conţinut specific acordat anumitor concepte de bază, o tehnică legislativă particulară.

O privire istorică asupra acestui aspect ne evidenţiază faptul că, deşi preocupările comparatiste în domeniul juridic sunt mult mai vechi, problema structurii marilor sisteme de drept ca atare, ca o premisă necesară oricărei comparaţii nu s-a pus decât după primul război mondial şi se datorează, în condiţiile apariţiei pe harta lumii a unui mare număr de state independente, profundei influenţe pe care a avut-o şcoala comparatistă iniţiată de englezul Gutteridge şi continuată de elevi acestuia, francezul René David şi englezul Hamson.

De-a lungul timpului au fost mai multe încercări de clasificare a sistemelor de drept. Astfel, o primă teorie apărută în statele fasciste, al cărei precursor a fost etnologul german Sauser-Hall, care găsea în „rasă” criteriul clasificării. Acesta împărţea sistemele juridice moderne în sistemul indo-european, cu subsistemele latin, german, englez, un sistem mongol, unul semit şi unul barbar. Consecinţele acestei clasificări erau de-a dreptul bizare, iar această teorie a fost infirmată de ştiinţă.

O altă încercare pune drept criteriu esenţial gradul de evoluţie şi de cultură al diverselor comunităţi umane. Un autor renumit, Levy-Ulman, îşi fundamentează

1 Victor Dan Zlătescu, „Geografie juridică contemporană”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, pag. 5-12

1

împărţirea pe faptul rolului predominant, într-un anumit sistem de drept, al legii, cutumei sau religiei.

Amintim şi tentativa de clasificare făcută, în deceniul al şaşelea, secolul trecut de comparatistul spaniol Felipé de Sola Cañizares2 care evidenţia trei grupe de sisteme: cele occidentale, cele socialiste şi cele religioase.

Caracterul incomplet al acestei clasificări care ignoră toate sistemele de drept tradiţionale ale Asiei şi Africii, ce guvernează încă sute de milioane de persoane, pe motiv că „baza civilizaţiei” de la care pornesc este incomparabilă cu a celorlalte, atârnă greu în balanţa valorii ştiinţifice, în defavoarea acestei clasificări.

O încercare de clasificare superioară este datorată lui Marc Ancel. Comparatistul francez distinge trei grupe „esenţiale” de regimuri juridice - perfect determinate - şi două grupe complementare, mai puţin conturate. Grupele „esenţiale” sunt sistemul romano-germanic caracterizat prin descendenţa sa romană şi tendinţa de codificare, sistemul de „common-law”, necodificat şi prezentând particularitatea coexistenţei a trei sisteme de reglementări paralele - „common-law” propriu-zis, „equity” şi „statute-law” şi cel al statelor socialiste. În afara acestora, autorul menţionează grupele complementare: sistemul de drept religios şi sistemul ţărilor din lumea a treia aflate, în genere, la scurt timp de la dobândirea independenţei naţionale3.

Amintim şi opinia juriştilor români, Ioan Ceterchi şi M. Luburici care considerau că între marile sisteme de drept, primul şi cel mai important criteriu de împărţire este esenţa dreptului care determină apartenenţa acestora la un anumit tip istoric de drept. Criteriul tipului istoric de drept este principal, dar nu şi unic. Întâlnim, aşadar, pe lângă tipurile istorice şi sistemele tradiţionale. De inspiraţie religioasă, create în sistemul orânduirii şi reflectând, bineînţeles, interesele clasei dominante din aceste societăţi, sistemele juridice, cum sunt cel mahomedan, cel indus, cel ebraic etc.

Împărţirea pe tipuri istorice de drept prezintă avantajul că facilitează considerabil comparaţia contrastată, cea care scoate în evidenţă deosebirile esenţiale dintre sistemele juridice. Ea apare insuficient de nuanţată, atunci când sunt supuse comparaţiei, sisteme naţionale ce se încadrează în unul şi acelaşi tip istoric de drept. Pentru astfel de situaţii este necesară folosirea unor criterii secundare capabile să deosebească marile sisteme de drept din cadrul aceluiaşi tip istoric. Vom reţine, drept criterii secundare, câteva elemente, propuse de René David, cu care cea mai mare parte a autorilor au fost de acord.

Primul este criteriul ierarhiei izvoarelor de drept. Dacă în state precum Franţa, Germania, Italia, Spania, România, legea reprezintă izvorul de drept cel mai însemnat, celelalte izvoare, cum ar fi cutuma sau jurisprudenţa neavând de jucat decât un rol de ordin secund, nu tot astfel se prezintă lucrurile în insulele britanice.

În sistemul englez izvorul principal este jurisprudenţa. El este, s-ar putea spune, un sistem predominant jurisprudenţial, actul normativ scris, „statute law” având doar o poziţie secundară.

Al doilea criteriu în reprezintă identitatea unor instituţii, concepte şi tehnici fundamentale. Deosebirea dintre sistemul juridic romano-germanic (continental) şi cel englez este frapantă, îndeosebi datorită folosirii unor concepte cu totul diferite. Astfel în dreptul englez vom întâlni frecvent termeni ca „trust”, „consideration”, „real property” şi „personal property”, care nu au corespondenţi precişi în dreptul francez sau german.

2 Felipé de Sola Cañizares, „Iniciasión al derecho comparado”, Barcelona, 19543 Marc Ancel, „Utilité et méthodes du droit comparé”, Edition Ides et calendes, Neuchatel, 1971, pag. 43 şi urm.

2

Tot în dreptul britanic vom întâlni trei şiruri paralele de reglementări, dintre care două de origine jurisprudenţială: „common-law” şi „equity” şi unul de origine legală, „statute-law”, care uneori se completează unul pe celălalt, iar alteori se corectează devenind în limbajul nostru continental, derogări: „equity” derogă de la „common-law”, iar „statute-law” poate deroga de la amândouă.

Aceste particularităţi marcante determină o mentalitate juridică specifică la cercetătorii fiecăruia din aceste sisteme. Astfel, cum spunea autorul francez René David, că „juristul format la şcoala unui anumit sistem juridic, atunci când simte că nu înţelege nimic dintr-un sistem juridic străin, e semnul cel mai bun că acesta aparţine unei mari familii de drept diferite”4.

II. Formarea şi răspândirea marelui sistem romano-germanic:

Marele sistem de drept romano-germanic nu este, după cum s-ar putea crede, sistemul rezultat dintr-o fuziune a dreptului roman cu cutumele germanice, după cum nu este nici acel „hlutiger römischer Recht”, dreptul roman contemporan, care s-a aplicat în Germania. Atât elementul romanic, cât şi cel germanic au exercitat, în procesul său de formare, o influenţă hotărâtoare rezultând marele sistem juridic contemporan care include sistemele francez si german şi cele înrudite cu acestea.

Este o denumire convenţională, pentru că un mare număr de sisteme naţionale nu îşi găseşte sorgintea în nici unul din aceste drepturi, ci reprezintă rezultatul exportului de legislaţie practicat de state ce au deţinut altădată întinse imperii coloniale, ca Spania, Franţa, sau în mai mică măsură, Italia.

Această alăturare a sistemelor francez şi german poate suscita ea însăşi anumite nedumeriri. Sunt evidente deosebirile de mentalitate, de mod de abordare al fenomenului juridic, de terminologie, şi chiar de conţinut a unor instituţii.

O analiză aprofundată demonstrază însă că aceste deosebiri sunt departe de a fi esenţiale. Cele două sisteme naţionale au o bogată moştenire comună provenită din dreptul roman, pe de o parte, din dreptul cutumiar german, care a influenţat nu numai legislaţia modernă germană, dar şi cutumele franceze ce au stat la baza codificărilor napoleoniene, pe de altă parte. În ambele sisteme rolul de izvor de drept principal îl reprezintă legea. Tendinţa de codificare, ilustrată de apariţia codurilor civile şi comerciale, tendinţă ce îşi pune amprenta pe înfăţişarea sistemului, reprezintă una din cele mai însemnate trăsături de unire.

O privire atentă asupra formării acestui mare sistem de drept apare, în această lumină, absolut necesară. Autorii care au studiat istoria dreptului european sunt de acord cu faptul că momentul apariţiei dreptului romano-germanic se situează în secolul al XIII-lea al erei noastre. Astfel cum arată R. David elemente juridice au fiinţat şi înainte de această dată. Exista, bineînţeles, dreptul roman, care se aplica pe vaste teritorii, existau de asemenea, cutumele aplicabile peste tot în Europa, dintre care rolul preponderent l-au avut cutumele franceze şi germane. A fost o epocă de acumulări, în care, cu trecerea secolelor, s-a sintetizat un nou sistem de drept.

Un rol important în acest proces de sintetizare l-a avut activitatea desfăşurată de universităţile medievale. Focare ale culturii timpului, universităţile europene, îndeosebi cele italiene, franceze şi germane au strâns în jurul lor pe marii jurisconsulţi formaţi la şcoala dreptului roman, şi au reuşit să creeze o doctrină juridică cu caracter universal. Universităţile erau înclinate, aşadar, să întreprindă o operă de sinteză şi să apeleze la marele fond juridic pe care îl reprezintă dreptul roman. În sprijinul acestui mod de a proceda veneau prestigiul şi perfecţiunea formală a dreptului roman.

4 René David, „Les grands systémes de droit contemporains”, pag. 18

3

Expresie a unei civilizaţii strălucite, drept unitar şi unificator, totodată, acesta era departe de imperfecţiunile de care dădeau dovadă unele cutume şi era un mijloc excelent în opera de unificare naţională, ce începuse în Germania sau Italia.

Începând din secolul al XIII-lea, dreptul roman capătă din ce în ce mai mult teren în Europa. Pe plan pozitiv, aceasta se traduce în marele proces de receptare a dreptului roman, de transmitere al acestuia la popoare care avuseră iniţial alte sisteme juridice, filtrând mesajul acestuia prin interesele clasei dominante din societăţile feudale. Receptarea dreptului roman care a avut loc, practic, peste tot în Europa, a fost considerabil uşurată de marea răspândire a compilaţiilor lui Iustinian (Carpus iuris civilis) şi de faptul că acestea erau redactate, în cea mai mare parte, în latină, limba de circulaţie a timpului5.

În unele ţări, cum au fost Belgia şi Olanda, receptarea a fost aproape totală. În alte state a avut doar un caracter parţial, fiind restrânsă la un anumit număr de reguli sau la anumite regiuni geografice. Astfel, de pildă, Franţa era înpărţită în două: partea de nord-est, învecinată cu Germania, era denumită „ţara de drept scris”, în timp ce partea de sud-vest era „ţara dreptului nescris”, în care guverna cutumele locale.

Procesul de receptare s-a lovit, în aceste condiţii, de forţa cutumei. Cutumele nu reprezentau, cel mai adesea, decât reglementări fragmentare, fiind departe de caracterul sistematic şi complet al unui cod.

În operaţia de redactare a cutumelor, autorii, juriştii cei mai prestigioşi ai timpului, au apelat la cunoştinţele lor de drept roman, creând reguli de drept inspirate din acesta. S-a produs astfel primul pas în fuziunea dintre dreptul roman şi cutumă, care a condus la romanizarea popoarelor europene.

Un rol însemnat în receptarea dreptului roman l-au avut şcolile glosatorilor şi postglosatorilor. Dacă cei dintâi îşi propuseseră să stabilească, practicând pe marginea scrierilor clasice, glose sau adnotări, sensul exact al dispoziţiilor, postglosatorii au încercat începând cu secolul al XIII-lea, să dea expresie unor noi preocupări. Prin intervenţiile lor ei au adus dezvoltări considerabile dreptului roman, în sensul intereselor tinerelor clase burgheze, punând bazele unor direcţii noi ale dreptului privat, cum ar fi dreptul comercial sau dreptul internaţional privat6.

În felul acesta, postglosatorii au făcut o operă de creaţie, realizând nu numai fuziunea dreptului roman cu prevederi ce îşi găseau originea în cutume, ci şi îmbogăţirea acestuia cu dispoziţii noi, ale căror autori erau ei înşişi.

S-a născut prin aceasta un drept roman modernizat, cunoscut sub denumirea de „usus modernus pandectarum”, corespunzător relaţiilor de producţie care începuseră să se impună. În Portugalia şi Spania, „usus modernus pandectarum” a fost stopat în bună măsură prin aşa-numita legea „citatelor”, care impunea ca, în cazurile de dubiu să se recurgă la opiniile a trei jurisconsulţi: Bartolus, Baldus şi Accursius.

Receptarea dreptului roman nu s-a oprit însă aici. Una dintre căile cele mai însemnate ale pătrunderii sale în Europa au fost codificările întreprinse în diferite ţări europene, cu începere din secolul al XVIII-lea.

Prin adoptarea unor coduri civile au fost introduse, în multe state, un număr important de principii şi norme din dreptul roman. Astfel au fost: codul bavarez din 1756, codul prusian din 1794, codul francez şi cel austriac, codul german din 1900 şi codurile elveţiene din 1881, 1907 şi 1911.

De asemenea, receptarea codului civil francez de către numeroase ţări, cum ar fi: Belgia, Olanda, Polonia, România, Egipt şi statul Luisiana. El a reprezentat un

5 Vladimir Hanga, „Mari legiuitori ai lumii”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag. 135 şi urm.6 Mario G. Losano, „Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi extraeuropean”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

4

puternic izvor de inspiraţie pentru codurile italian, spaniol şi chiar portughez, şi a fost exportat prin intermediul acestora din urmă în majoritatea statelor Americii latine.

O anumită influenţă în configurarea sistemului de drept romano-germanic a avut-o dreptul canonic catolic, cât şi dreptul canonic protestant şi cel ortodox.

Închegarea marelui sistem romano-germanic s-a înfăptuit astfel în decursul multor secole, timp în care s-a desăvârşit unirea unor fonduri normative diferite. Dreptul roman, cutumele „barbare” şi dreptul canonic au reprezentat în acest proces sursele cele mai însemnate şi mai bogate de principii şi de norme.

Sinteza care s-a produs a condus la apariţia unui drept nou, unui drept modern, care a reuşit să se dezbare de regulile medievale.

III. Formarea şi răspândirea sistemului juridic francez:

Istoria dreptului francez se împarte în trei perioade. Cea dintâi, purtând denumirea de „ancien droit”, se întinde de la origini până la data precisă de 17 iunie 1789, când s-a format Adunarea Constituantă.

Cea de-a doua, care este perioada revoluţiei franceze, poartă denumirea de „dreptul intermediar” şi durează până la începutul perioadei codificărilor napoleoniene. În sfârşit, cea de-a treia continuă până astăzi, codurile elaborate sub Napoleon găsindu-şi încă aplicarea7.

Prin „ancien droit” (dreptul vechi) se înţeleg numeroasele cutume aflate în vigoare pe întreg teritoriul de astăzi al Franţei. Acest teritoriu era împărţit în două, printr-o linie de demarcaţie bine stabilită. Partea de nord-est a Franţei reprezenta acea „pays de droit écrit” în care predominau instituţiile dreptului roman, în timp ce jumătatea de sud-vest era „ţara dreptului nescris” ; totuşi în părţile de drept scris „terrae quae reguntur iure scriptae”, consuetudinea avea un loc însemnat, tot astfel cum în „terrae consuetudinariae” a subzistat o tradiţie a dreptului roman.

În general, dreptul roman era considerat ca un drept supletiv. Indiferent dacă provinciile făceau sau nu parte din „ţara dreptului scris”, dreptul roman era studiat în toate universităţile medievale.

Contradicţiile dintre cutume, caracterul fragmentar şi incomplet al unora dintre ele, instabilitatea ce le caracteriza au dus la necesitatea redactării lor. Prin redactare, cutuma era surprinsă într-un anumit moment al evoluţiei sale, imperfecţiunile erau înlăturate, contradicţiile evitate, iar lacunele, uneori supliniate.

Astfel au apărut marile culegeri de cutume, denumite „cutumiere”, dintre care cele mai importante au fost „Marele cutumier al Normandiei” din secolul al XIII-lea şi „La très ancienne coutume de Bretagne” ( Foarte vechea cutumă din Bretania) din secolul al XIV-lea.

În anul 1454 regele Charles al VII-lea a emis celebra ordonanţă din Montil-les Tours, prin care a stabilit obligaţia redactării cutumelor. În temeiul ei a început o activitate laborioasă, care a durat mai mult de un secol şi a avut ca rezultat stabilizarea cutumelor. Operele rezultate erau foarte diferite, atât ca întindere, cât şi ca valoare. „Cutuma din Paris”, de exemplu, considerată a fi cea mai bine redactată număra 362 de articole, iar cea din Orléans nu mai puţin de 492.

În afara dreptului cutumiar trebuie semnalate edictele, declaraţiile, scrisorile patente etc., cunoscute împreună sub numele de ordonanţe, acte normative emanând de la puterea regală, care îşi găseau aplicare pe teritoriul întregului regat. Cele mai importante astfel de ordonanţe sunt: „Ordonanţa asupra comerţului” de la Versailles

7 Victor Dan Zlătescu, „Geografie juridică contemporană”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, pag. 42-45

5

din 1673, care a reprezentat nucleul codului de comerţ din 1807, sau „Ordonanţa asupra marinei” de la Fontainebleau din 1861, din care, de asemenea, părţi importante se regăsesc în codul comercial francez.

De asemenea, importante sunt şi ordonanţele lui D’Aguesseau, în deceniile al IV-lea şi al V-lea al secolului al XVIII-lea, care, la rândul lor au fost preluate în mare parte de codul civil de la 1804.

Perioada veche a dreptului francez a reprezentat o epocă de fărâmiţare cutumiară, de contradicţii de la o cutumă la alta, atenuate însă de procesul lent, dar implacabil de fixare în scris al cutumelor, care a condus la elaborarea unor „monumente legislative”, ce aveau sa stea peste secole la baza marilor codificări din domeniul dreptului privat care s-au realizat sub domnia lui Napoleon.

Revoluţia franceză a furnizat substanţa profundelor transformări legislative petrecute în aşa-numita perioadă de „drept intermediar”. Sensul numeroaselor legi adoptate după 17 iunie 1789, dată la care „Statele Generale” s-au transformat în „Adunare Constituantă”, a constat în sfărâmarea mecanismului statului feudal şi în crearea unui mecanism propriu celui burghez.

Actul cel mai însemnat, sub raportul dreptului privat, votat de Adunarea Constituantă a fost abolirea regimului feudal şi instaurarea relaţiilor de proprietate de tip democratic care au format obiectul unor decrete adoptate în anii 1789-1790.

Sub raportul dreptului public, aceste modificări au dus la elaborarea unei constituţii în 1791, care stabilea o monarhie limitată şi o Adunare Legislativă.

Istoricul elaborării şi adoptării codului civil, care avea să poarte în cele din urmă numele lui Napoleon, este deosebit de elocvent pentru a înţelege modul de formare al marelui sistem romano-germanic. Elaborarea proiectului noului cod civil a început în timpul Consulatului, fiind încredinţată unei comisii. Comisia îşi desfăşoară lucrările sub conducerea lui Jacques de Cambocérès, consul, şi era supravegheată de Napoleon. Elaborarea proiectului nu a durat decât patru luni. Apoi a fost supus dezbaterii în Consiliul de Stat, care a consacrat acestei probleme un număr de 102 de şedinţe. Proiectul a fost trimis pentru observaţii tribunalelor şi, apoi, supus discuţiilor în Consiliul de Stat. Deşi corpurile legiutoare au respins în primă instanţă primul capitol al proiectului, codul a fost adoptat până la urmă între anii 1803 şi 1804 sub forma unui număr de 36 legi, care au fost reunite într-un singur cod la 21 martie 1804.

Majoritatea juriştilor văd în acest cod civil un exemplu fără precedent de logică juridică, de tehnică legislativă superioară, de stil concis şi cu deosebite virtuţi literare. Napoleon, însuşi, afirma pe insula Sf. Elena: „Gloria mea nu este aceea de a fi câştigat 40 de bătălii. Ceea ce nimeni nu va stinge, ceea ce va trăi etern, este Codul meu civil, sunt procesele verbale ale Consiliului de Stat”8.

Înlăturând vestigiile orânduirii feudale din regimul proprietăţii mobiliare şi imobiliare, din raporturile succesorale, din relaţiile de familie, noul cod promova constant principiile de libertate, egalitate şi fraternitate proclamate de revoluţia burgheză. Un factor care a contribuit la evoluţia dreptului civil, ulterior codului, a fost jurisprudenţa. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, jurisprudenţa a contribuit substanţial la conturarea unor materii, ca răspunderea pentru faptul lucrului, paternitatea din afara căsătoriei, regimul datei mobiliare, cauza impulsivă şi determinantă9 etc.

8 Victor Dan Zlătescu, „Geografie juridică contemporană”, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, pag. 479 Julien Bonnecase, „L’ école de l’exégese en droit civil”, Paris, 1924, pag. 15 şi urm.

6

În afara codului civil, alte două codificări de mari proporţii marchează evoluţia dreptului privat francez: primul este codul comercial, iar cel de-al doilea e codul de procedură civilă.

Putem spune că nici fenomenul receptării dreptului roman, ce s-a impus la timpul său în întreaga lume supusă de romani, nu a reuşit să întreacă în amploare preluarea dreptului francez. Procesul de receptare a legislaţiei civile şi comerciale napoleoniene a avut loc pe teritorii de o întindere fără precedent, cu un număr enorm de locuitori. Dacă dreptul roman s-a răspândit, îndeosebi datorită ocupaţiei romane, căile de receptare a dreptului francez sunt mult mai variate. În afara acestui mod de a se impune în teritoriile ocupate, legislaţia franceză a fost receptată în unele ţări numai datorită calităţilor sale incontestabile, datorită marelui ascendent pe care îl căpătase în aceste ţări cultura franceză, precum şi tradiţiei dreptului roman. Astfel s-a întâmplat în 1864-1865 în România, în 1867 în Portugalia, în 1889 în Spania şi în 1875 şi 1883 în Egipt.

Către sfârşitul secolului al XIX-lea începe un nou val de receptare, codul civil francez extinzându-se pe întinse teritorii extraeuropene. Cu excepţia României şi a Egiptului toate celelalte ţări amintite erau posesoarele unor vaste imperii coloniale sau păstrau o anumită influenţă culturală în state ce fuseseră supuse influenţei lor şi îşi dobândiseră independenţa.

Astfel, codul civil italian a fost receptat în Samos, Malta, Venezuela şi chiar, sub forma unor legi, în Bulgaria. Codul spaniol a fost receptat în Cuba, Puerto Rico, Filipine, Panama şi Honduras şi cu anumite modificări în Haiti, Bolivia şi Republica Dominicană. El a influenţat, de asemenea, puternic codurile chilian, columbian, peruan, argentinean - care la rândul său a fost receptat în Paraguay -, mexican şi parţial pe cel brazilian.

Receptarea dreptului francez a îmbrăcat în ţara noastră una din formele sale cele mai interesante. Nici dominaţia politică, nici ocupaţia militară nu a impus în Principatele Unite codurile franceze. Adoptarea lor s-a datorat şi puternicei influenţe avute de cultura franceză în clădirea fundamentelor statului român modern.

Modelul cultural francez, atât de rodnic în organizarea instituţiilor de stat, a şcolii, în realizarea unei literaturi naţionale, s-a dovedit fructuos şi în domeniul dreptului.

IV. Formarea şi răspândirea sistemului juridic german:

Cercetarea istoriei dreptului german pune în evidenţă unitatea fundamentală dintre acesta şi dreptul francez, unitate ce îndreptăţeşte încadrarea lor într-unul şi acelaşi mare sistem de drept.

Se observă la ambele sisteme juridice un fond comun de norme datorat atât receptării paralele a dreptului roman, cât şi a numeroase elemente identice ce se puteau întâlni în cutumele franceze şi germane, care au trecut, parcurgând anumite etape, în codificătile moderne.

De asemenea, structura identică a sistemului izvoarelor dreptului, în care legea scrisă reprezintă izvorul principal, este un alt element care atestă originea comună a sistemelor francez şi german.

La început a fost cutuma. Această aserţiune poate defini cel mai bine perioada originilor sistemului german, situată în cel de-al doilea şi al treilea secol al mileniului al doilea, în care nu despre preponderenţa ei este de vorbit, ci despre exclusivitatea ei ca sursă de drept. Cu începere din secolul al XIII-lea îşi fac apariţia acele consolidări ale cutumei ce poartă denumirea de „oglinzi”. „Saxenspiegel” (oglinda saxonă), cea

7

mai cunoscută dintre acestea, datorită lui Eike von Repgowe sau „Schwabenspiegel” (oglinda şvabă) reflectă întregul drept al statelor germane în acel secol.

Peste acest drept cutumiar s-a suprapus, începând din secolul al XV-lea, dreptul roman. Receptarea a fost mult uşurată de faptul că Sfântul Imperiu German de origine romană se socotise continuatorul Imperiului Roman.

Institutele lui Iustinian, de exemplu, erau aplicate în mod direct cu titlul de „kaiserrecht” (drept imperial). Este citat, ca o curiozitate, faptul că unele legi ale împăraţilor Frederic I şi Frederic al II-lea au fost inserate în modul cel mai firesc în Codul lui Iustinian10.

Un moment de seamă în procesul de formare al sistemului german este reprezentat de codificarea realizată în Prusia în anul 1794. Iniţiativa elaborării unui cod general, care să cuprindă nu numai materia dreptului privat, dar şi pe cea a dreptului constituţional, a dreptului administrativ, chiar şi a dreptului penal a aparţinut lui Frederic cel Mare, care însă nu a trăit pentru a-şi vedea înfăptuit visul. „Allgemeines Landrecht” (A.L.R.) cuprinzând 17.000 de paragrafe este opera unui mare jurist al timpului Carl Gottlieb Svarez.

Marea perioadă de înflorire a dreptului german a rămas însă secolul al XIX-lea. Cele mai însemnate lucrări legislative ale acestui secol au fost codul civil (Bürgerlisches Gesetzbuch – B.G.B.) promulat în 1869 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900 şi codul civil general austriac (Allgemeines bürgerlisches Gesetzbuch – A.B.G.B.) din 1911. Întreaga dezvoltare a dreptului privat în ţările de limbă germană a avut loc în jurul acestor două coduri.

Răspândirea principiilor sistemului romano-germanic s-a făcut şi prin intermediul codului civil german (B.G.B.). Acest cod nu este o simplă imitaţie a codului civil francez, ci este dimpotrivă, o remarcabilă creaţie a juriştilor germani, care reflectă luptele de opinii şi valoroasele cristalizări teoretice cunoscute de literatura juridică din statele germane din a doua jumătatea secolului al XIX-lea.

După codul german, o altă codificare importantă este cea elveţiană. În 1911, Confederaţia Elvetică a adoptat codul obligaţiilor, iar în 1912 codul civil, opere legislative remarcabile, care au profitat din plin de experienţa codificărilor din Franţa şi Germania. Codurile elveţiene au fost receptate în 1926 în Turcia şi au exercitat o influenţă remarcabilă asupra proiectelor codurilor mexican din 1928 şi grec din 1940 şi 1945.

În felul acesta s-a format marele sistem de drept romano-germanic, cel mai răspândit dintre sistemele juridice ale lumii de astăzi.

V. Concluzii:

Marea familie de drept romano-germanic se caracterizează, în primul rând, prin preponderenţa legii scrise. Specific acestui sistem este existenţa codurilor civile şi comerciale, adevărate monumente legislative grupând reglementări din domenii întregi de relaţii sociale, supuse unei sistematizări riguroase. Codul civil francez din

10 Michel Fromont şi Alfred Rieg, „Introduction en droit allemand”, Edition Cujas, Paris, 1977

8

1804, codul civil german (B.G.B.) din 1900, cele mai cunoscute dintre acestea se mai aplică si astăzi.

Îndeosebi codul francez, strâns legat de numele lui Napoleon, a avut un destin de excepţie fiind receptat, nu numai în statele care, în timpul imperiului napoleonian sau în cel al expansiunii coloniale, au fost supuse dominaţiei franceze, ci şi în alte state în care influenţa franceză a avut doar aspecte culturale, cum a fost ţara noastră.

O altă particularitate a sistemului romano-germanic este împărţită în ramuri de drept. Prima şi cea mai importantă diviziune, moştenită din dreptul roman, este cea în drept public şi drept privat. În raport de aceasta, despărţirea în ramuri apare ca efectul unor criterii secundare. Dreptul public se împarte, astfel, în drept constituţional, administrativ, financiar etc., iar dreptul privat în drept civil, comercial, dreptul familiei etc., fără ca deosebirile dintre aceste ramuri sa aibă caracterul esenţial al celui dintre dreptul public şi dreptul privat.

VI. Bibliografie:

1. Victor Dan Zlătescu, „Geografie juridică contemporană”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

2. Mario G. Losano, „Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european şi extraeuropean”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

9

3. Ion Craiovan, „Tratat elementar de teoria generală a dreptului”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002

4. Ion Craiovan, „Doctrina juridică”, Ed. CH Beck, Bucureşti, 19995. Nicolae Popa, „Teoria generală a dreptului”, Ediţia a II-a, Ed. CH Beck,

Bucureşti, 2005

10