UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOGRAFIE

ŞCOALA DOCTORALĂ „SIMION MEHEDINłI”

TEZĂ DE DOCTORAT

SISTEME TERITORIALE MEDIOLITORALE PE łĂRMUL ROMÂNESC SUDIC

AL MĂRII NEGRE (ÎNTRE CAPUL TUZLA ŞI VAMA VECHE)

Coordonator ştiinŃific Prof. univ. dr. Emil Vespremeanu

Doctorand PanŃu Florentina

BUCUREŞTI 2010

2

Cuprins:

INTRODUCERE ………………………………………………………………………....3 1. PREMISE TEORETICE PROBLEMELE ŞI CONCEPTELE DE BAZĂ……………4

1.1. Conceptul de sistem teritorial …………...……….……………....………………4 1.2. Mediolitoralul - concept biologic şi ecologic………….. …...………………...…5

1.3. Mediolitoralul, concept geomorfologic …………………………………...……...9 2. METODE ŞI TEHNICI DE LUCRU……………………………………………....…11

2.1. Abordarea interdisciplinară, condiŃie esenŃială în cercetarea sistemelor teritoriale……………………………………...…………………………11

3. REGIUNEA STUDIATĂ…………………………………………………………….13 3.1. Limitele geografice şi matematice ale regiunii costiere analizate………………..13 3.2. Ierarhia sistemelor teritoriale din regiunea studiată………………………………16

4. FACTORII DE CONTROL AI STRUCTURII ŞI FUNłIONĂRII SISTEM ELOR TERITORIALE MEDIOLITORALE……………………………….18

4.1. Tipuri de factori de control în mediul costier………………………...…………...18 5. SISTEMUL TERITORIAL MEDIOLITORAL DIN REGIUNEA

COSTIERĂ CAPUL TUZLA – VAMA VECHE………………………………...…21 5.1. Morfologia reliefului mediolitoral pietros …………..………………………..…25

5.2. Microforme…………………………..…………….………………………..........27

5.3. Procesele geomorfologice actuale desfăşurate pe mediolitoralul pietros…..…...29 6. PROTECłIA REGIUNII COSTIERE CAPUL TUZLA – VAMA VECHE……...….37

6.1.Digurile perpendiculare pe linia apei……….………………………..……………37 6.2. Digurile sparge-val ….…………………………………………………………..37

6.3. PereŃii de protecŃie ………..……………………………...……………………...38 6.4. Conservarea patrimoniului geomorfologic natural (geoheritage)……………….38 CONCLUZII……………………………………………………………………………38 BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………..39

3

INTRODUCERE Subiectul tezei noastre de doctorat constă în analiza unui subsistem al sistemului

teritorial litoral din partea sudică a coastei româneşti a Mării Negre. Este vorba de sistemul

teritorial mediolitoral situat între Capul Tuzla şi frontiera României cu Bulgaria. Acest sistem

teritorial este un subsistem al litoralului considerat ca sistem teritorial de rang regional. Am

aprofundat numai prolemele mediolitoralului evitând dispersarea atenŃiei spre celelalte

subsisteme (supralitoral, infralitoral, circalitoral) tocmai pentru a reuşi, în perioada scurtă de 3

ani, să obŃinem o imagine corectă, reală, a acestei părŃi a litoralului, cu deosebită importanŃă

ştiinŃifică şi practică.

Cercetarea noastră se încadrează în preocupările atât de numeroase şi de consistente, în

majoritatea Ńărilor riverane ale Oceanului Planetar, desigur şi în România, pentru cunoaşterea

mediului costier care este, de cca. 25 ani, una din problemele globale ale Omenirii.

Scopul lucrării noastre a constat în cunoaşterea sistemului teritorial mediolitoral din

partea sudică a litoralului românesc al Mării Negre.

Rezultatele noi obŃinute pot fi exprimate succint astfel:

∼ Identificarea şi diagnoza sistemelor teritoriale de diferite ranguri din cadrul regiunii

litoralului sudic (arcul Mangalia);

∼ Stabilirea organizării şi structurii geosistemului Ńărm şi a subsistemelor sale;

∼ Diagnoza subunităŃilor de relief din cadrul mediolitoralului, a morfologiei şi

morfodinamicii sale;

∼ Cunoaşterea factorilor şi proceselor actuale care conduc la schimbarea sistemului

mediolitoral;

∼ Cunoaşterea microformelor rezultate din activitatea proceselor de modelare; s-a realizat

pentru prima dată în România o analiză detaliată a microformelor carstice din sectorul

litoral.

ImportanŃa acestor cercetări constă în posibilitatea aplicării lor în domeniul dezvoltării

durabile şi managementul zonei de coastă, cu toate implicaŃiile acestor activităŃi.

MulŃumim în special îndrumătorului ştiinŃific, profesor universitar Emil Vespremeanu

pentru permanentul sprijin acordat atât în etapele de teren cât şi în laborator. MulŃumim, de

asemenea, d-şoarei conf.univ.dr. Georgeta Bandoc pentru sprijunul acordat în înŃelegerea şi

abordrea problemelor privind vântul şi valurile Mării Negre din regiunea studiată.

4

1. PREMISE TEORETICE

PROBLEMELE ŞI CONCEPTELE DE BAZĂ

Necesitatea acestui capitol rezidă din cel puŃin două considerente: (i) stadiul relativ

incipient al cercetărilor de geografie fizică asupra sistemelor teritoriale, mai ales asupra celor

litorale şi (ii) termenii utilizaŃi în geografie privind relieful, biotopii, ecosistemele şi

geosistemele litorale sunt folosiŃi deseori impropriu, de unde neclaritatea, labilitatea şi

imprecizia limbajului.

Studiul sistemelor teritoriale de diferite ranguri este la început, nu numai în România,

dar şi în Ńările cu tradiŃii în aplicarea teoriei generale a sistemelor (TGS) în geografie.

Numeroasele eforturi din ultimii 50 – 60 ani au elucidat o serie de aspecte, dar se observă

menŃinerea nivelurilor de tratare teoretice şi foarte puŃin aplicarea acestora la cercetarea

directă în natură. De aici necesitatea înŃelegerii clare a problemelor teoretice pentru a le putea

aplica în cercetarea de teren.

Cercetarea litoralurilor este foarte dezvoltată în majoritatea Ńărilor civilizate riverane

Oceanului Planetar, ceea ce a condus la existenŃa unei terminologii şi a unor metode şi tehnici

de lucru stabile care au fost validate prin sute şi sute de contribuŃii regionale sintetizate în zeci

de tratate. Asistăm azi la progrese impresionante ale geologiei, geomorfologiei, biologiei şi

ecologiei marine, aplicate numai parŃial în România.

Acestea au fost motivele principale pentru introducerea, în lucrarea noastră de

doctorat, a unui capitol distinct de premise teoretice bazate pe o documentare cât s-a putut mai

aprofundată, în primul rând din sursele primare accesibile. Bibliotecile din Bucureşti, accesul

la bazele de date esenŃiale de pe internet (prin intermediul Bibliotecii Centrale Universitare

din Bucureşti), lucrările obŃinute prin schimb interbibliotecar cu unele universităŃi din Europa

şi Statele Unite şi nu în ultimul rând accesul la biblioteca şi fişele îndrumătorului ştiinŃific, ne-

au uşurat munca de documentare.

1.1. Conceptul de sistem teritorial a fost fundamentat de Iu.G. Sauşkin (1972), ca

răspuns la ambiguitatea conceptului de geosistem. Ideea fusese lansată în cadrul Proiectului

5

Cambridge, amintit mai sus, ca şi în alte lucrări din Europa şi Statele Unite ale Americii.

Preluând aceste idei generale E. Vespremeanu (1976) defineşte sistemul teritorial ca:

…”ansamblul structural şi funcŃional alcătuit din mai multe subsisteme legate între ele

printr-o multitudine de relaŃii între care cele cu retroacŃiune, sunt cele mai însemnate.

Credem că ierarhizarea sistemelor teritoriale începe de la un nivel inferior reprezentat de

cele mai mici unităŃi integrale care se pot delimita în spaŃiul geografic şi se termină la pragul

superior, care este planeta Terra în ansamblul ei” (E. Vespremeanu, 1976, pag. 21).

1.2. Mediolitoralul - concept biologic şi ecologic

Contactul dintre mare şi uscat a atras atenŃia omului încă din preistorie, prin bogăŃia

florei şi faunei atât pe Ńărmurile pietroase, cât şi pe cele nisipoase, în condiŃii macromareice

sau micromareice. Treptat se acumulează din ce în ce mai mult material faptic, se caută

explicaŃii noi şi se fundamentează cunoaşterea legilor care guvernează nu numai distribuŃia

plantelor şi animaleler din regiunile litorale, dar şi adaptările speciale pentru viaŃa în condiŃii

de stress maxim.

Numărul destul de mare de noŃiuni controversate şi sinonimele care persistă încă, mai

ales în literatura românească, ne obligă la o analiză în perspecvtivă istorică a apariŃiei şi

fundamentării conceptului de mediolitoral în cadrul studiilor de oceanografie biologică

costieră şi bionomie.

A.E. Verrill (1871) se pare că a fost primul care a descris succesiunea speciilor de

nevertebrate de pe Ńărmurile mareice de la Vineyard Sound, nu departe de Cape Cod (nord-

estul Statelor Unite).

Primele analize ştiinŃifice aparŃin lui F. R. Kjellman (1883), care defineşte litoralul ca

mediul de viaŃă situat între nivelul maxim atins de maree şi muchia şelfului. În cadrul acestui

spaŃiu distinge trei „regiuni” distribuite etajat:

• Litoralul propriu-zis numit „littoral region” situat în limitele fluxului şi

refluxului mareic;

• „sublittoral region”, situată între nivelul minim mareic înregistrat la reflux şi

adâncimea de –37m;

• „eulittoral region”, sub –37m, peste şelful continental, până la muchia şelfului,

la cca. –180m, considerată a fi adâncimea maximă la care pot pătrunde urme

ale luminii solare.

Mai târziu, L. Vaillant (1891) revine asupra conceptului ecologic de litoral pe care îl

defineşte ca mediul de Ńărm şi submarin, inclusiv şelful continental, până la limita pătrunderii

luminii care să permită fotosintaza. În cadrul litoralului L. Vaillant separă trei zone,

6

supralitoral, eulitoral şi sublitoral, model care a rămas în literatură ca tipul „clasic” de zonare

a mediului litoral.

Şi alti cercetători de la începutul secolului XX precum oceanograful danez C.G.J.

Petersen, cercetătorul rus S.A. Zernov (1913) se încadrează în acelaşi efort de a înŃelege

distribuŃia zonală a vieŃuitoarelor la contactul dintre uscat şi mare.

În România primele preocupări privind zonarea vieŃuitoarelor în condiŃiile

micromareice ale Mării Negre le aparŃin lui I. Borcea (1931) în cadrul StaŃiunii zoologice

marine de la Agigea şi Gr. Antipa care publică magistrala sinteză asupra Mării Negre care are

un capitol consistent intitulat: „DistribuŃia faunei după faciesuri şi biotopuri” (Gr. Antipa,

1941, pag. 234 – 311).

În Statele Unite, T.A. Stephenson şi A. Stephenson (1949) introduc conceptul de

zonare ecologică a mediului intramareic propunând ceea ce au numit „Universal Scheme of

Zonation”.

La începutul celei de-a doua jumătăŃi a secolului XX erau conturate câteva modele de

zonare ale sistemului litoral care sunt prezentate în tabelul nr. 1.1.

Tabelul nr.1.1. Noi contribuŃii la fundamentarea conceptului de mediolitoral

SISTEMUL DE ZONARE STEPHENSON (1949 - 1954)

SISTEMUL DE ZONARE LEWIS

(1953 - 1955)

SISTEMUL DE ZONARE GENOVA

(1957 - 1958) Zona supralitorală Zona maritimă Supralitoral fringe Littoral fringe Etajul supralitoral

Zona mediolitorală Zona eulitorală Etajul mediolitoral

Infralitoral fringe

Zona infralitorală

Zona sublitorală Etajul infralitoral (highlight zone)

Etajul circalitoral (dim. Light zone)

Etajele pot fi subdivizate în orizonturi („horizons”) şi în sub-etaje („sous-etage”), care

sunt considerate subdiviziuni elementare.

Sistemul („systeme”) reprezintă un ansamblu de etaje cu caracteristici comune. Sunt

descrise astfel 4 sisteme bentonice: litoral, batial, abisal şi hadal.

În cadrul sistemului litoral J.M. Peres şi J. Picard (Sistemul de Zonare Genova)

identifică şi descriu patru etaje care pot fi întâlnite pe toate litoralurile Oceanului Planetar: (1)

supralitoral; (2) mediolitoral; (3) infralitoral; (4) circalitoral.

Ne vom opri asupra modului în care sunt tratate aceste etaje în concepŃia lui J.M.

Peres, deoarece a influenŃat hotărâtor activitatea de cercetare a biologilor marini din România.

7

Etajul supralitoral (Etage supralittoral) este situat deasupra nivelului cel mai înalt al

apelor mării calme. Pe substrat pietros (roche supralittorale) se dezvoltă biocenoze cu licheni

şi vegetaŃie rară la care se asociază o faună parŃial marină, parŃial terestră. Pe substrat nisipos

(substrats meubles), în funcŃie de viteza desicaŃiei, sunt deosebite biocenozele substratului

nisipos cu desicaŃie lentă, de cele cu desicaŃie rapidă.

Etajul mediolitoral (Etage mediolittoral) este situat la nivelul mediu al mării zero,

urcând până la 2,5m deasupra acestuia şi coborând cu 1m sub el. CondiŃiile din etajul

mediolitoral sunt determinate de valuri şi de oscilaŃiile neperiodice ale nivelului mării. În

cadrul etajului mediolitoral se diferenŃiază un orizont superior (Mediolittoral superior) afectat

de schimbări frecvente de umectare şi un orizont inferior (Mediolittoral inferior), aflat

continuu sub influenŃa valurilor. Fiecare orizont cuprinde unul sau mai multe faciesuri care se

prezintă sub forma unor centuri în care predomină anumite specii.

Etajul infralitoral în condiŃiile Mării Mediterane începe cu puŃin sub nivelul mediu al

mării, unde emersia este accidentală şi se încheie la cca. 35m adâncime, dar se poate reduce la

– 8m în condiŃiile cu turbiditate mare din faŃa deltelor, sau pote ajunge la –45m şi chiar la –

50m în condiŃii de transparenŃă maximă. Aici se înregistreză biodiversitatea maximă mai ales

pe substratul pietros extrem de variat în Marea mediterană.

Etajul circalitoral continuă etajul infralitoral pe cea mai mare parte a şelfului

continental, până la limita posibilităŃii supravieŃuirii fanerogamelor marine.

Şcoala de bionomie fundamentată de J.M. Peres şi colaboratorii săi a avut o influenŃă

puternică asupra cercetătorilor din întregul bazin mediteranean, inclusiv în Marea Neagră,

după cum vom arăta mai jos. Astfel, M. Băcescu şi colaboratorii săi identifică aceeaşi

distribuŃie a biocenozelor marine pe litoralul românesc al Mării Negre (M. Băcescu et al.,

1965; 1971).

Propunerile de zonare ale sistemului litoral au la baza abordări exclusiviste fie din

perspectivă ecologică (modelul E. Dahl – 1952) fie din punctul de vedere al condiŃiilor

hidrodinamice de viaŃă (modelul B. Salvat – 1964).

În Germania I. Kronberg (1988) analizează detaliat contactul dintre supralitoral şi

mediolitoral numit „zona neagră” (Black zone) pe litoralurile pietroase ale canalului Kiel.

Litoralul micromareic în condiŃiile Mării Egee este studiat recent de S.C. Stiros şi P.A.

Pirazzoli (2004) care identifică aceleaşi zone (supralitoral, mediolitoral, infralitoral), dar

introduce conceptul nou de nivel mediu biologic al mării (Biological Mean Sea Level, sau

BMSL).

8

La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate programe care au ca scop introducerea

unor tehnici noi de cercetare şi clasificare a habitatelor fiind impulsionate de preocupările

internaŃionale pentru protecŃia biodiversităŃii şi habitatelor. Astfel Programul de mare

anvergură CORINE a fost adoptat prin decizia Consiliului Uniunii Europene în anul 1991, iar

Sistemul EUNIS (European Nature Information System) de clasificare a habitatelor

marine a demarat pe baza concluziilor rezultate din numeroasele activităŃi de cercetare şi

implementare a programului CORINE.

Sistemul EUNIS este un sistem pan-european de clasificare a habitatelor marine şi

terestre care a fost iniŃiat de European Environment Agency şi executat de European Topic

Centre on Biological Diversity (ETC/BD) şi de Joint Nature Conservation Committee (JNCC)

din Marea Britanie. Scopul implementării sistemului EUNIS este de a armoniza sisteme

similare de clasificare a biotopilor şi habitatelor astfel încât toate Ńările Uniunii Europene să

prezinte unitar starea naturii şi a biodiversităŃii. Acest sistem a fost dezvoltat între anii 1996 şi

2001 (D. Connor, 2006), în prezent fiind operaŃional.

Recent se observă, în unele şcoli de oceanografie costieră, preferinŃa pentru o

abordare bazată mai puŃin pe structura şi funcŃionarea biocenozelor şi ecosistemelor şi mai

mult pe morfologia reliefului. În această categorie se încadrează abordarea speciliştilor

canadieni de la Nova Scotia Museum of Natural History (2006) care separă pe Ńărmurile

macromareice trei etaje: (i) Ńărmul înalt (upper shore), situat la limita celor mai înalte cote ale

fluxului mareic; (ii) Ńărmul mijlociu

(middle shore), situat între nivelul

maxim şi cel mediu al fluxului

mareic şi (iii) Ńărmul jos (lower

shore), situat în jurul cotelor cele mai

joase ale fluxului mareic. Acest

model se aplică atât Ńărmurilor

pietroase (rocky shore), cât şi celor

nisipoase (sandy shore) sau

diferitelor tipuri de câmpii litorale

(fig. 1.1.).

Figura nr. 1.1. Zonarea Ńărmului în funcŃie

de nivelul mării (şcoala canadiană, Nova

Scotia Museum of Natural History ,2006)

9

În aceeaşi perioadă Ch. Harley (2007) analizează problemele zonării biologice pe

litoralurile macromareice, ajungând la concluzia că zonarea este un fenomen datorat

oscilaŃiilor mareice ale nivelului mării (Ch Harley, 2007, pag. 647). Zonarea depinde de

nivelul şi durata proceselor mareice care controlează toate procesele vitale.

Analiza distribuŃiei vieŃuitoarelor pe litoraluri a dus la observarea unei zonări verticale

evidente a biotopilor, precum şi la identificarea şi caracterizarea tipurilor de biotopi. După

150 ani de cercetări s-a ajuns la urmtoarele concluzii:

• Există o corelaŃie strânsă între oscilaŃiile nivelului mării şi zonarea biotopilor

litorali, fie că este vorba de oscilaŃiile periodice mareice, fie că ne referim

numai la oscilaŃiile neperiodice generate de vânt sau de alŃi factori.

• Conceptul de mediolitoral a fost introdus în ştiinŃă pentru a defini un anumit

tip de mediu marin în care au apărut şi au evoluat asociaŃii de plante şi animale

specifice. Acest tip de mediu se prezintă ca un etaj distinct într-o succesiune de

etaje situate la contactul uscatului cu marea.

• În orice condiŃii mediolitoralul rezultă din controlul strâns al acŃiunii mării

asupra uscatului; din această interacŃiune rezultă condiŃii cu totul speciale

pentru toate procesele vii şi nevii.

• Mediolitoralul este recunoscut de majoritatea cercetătorilor care studiază viaŃa

de pe litoraluri ca unul din cei mai complecşi biotopi, datorită atât caracterului

de ecoton, care determină creşterea biodiversităŃii, cât şi stresului permanent la

care oscilaŃiile de nivel ale mării şi acŃiunea valurilor supun vieŃuitoarele care

populează biotopii respectivi.

• Mediolitoralul este, în primul rând, un concept biologic şi ecologic, în

consecinŃă fiind folosit de cercetătorii care lucrează în domeniul oceanografiei

litorale biologice.

1.3. Mediolitoralul, concept geomorfologic

Abordările geomorfologice ale formelor şi proceselor de Ńărm au demarat la sfârşitul secolului

al XIX-lea datorită lucrării lui G.K. Gilbert (1885), iar evouŃia cunoaşterii a fost spectaculoasă

(E. Vespremeanu, 1987). Cu toate acestea problemele zonării pe verticală a formelor şi

proceselor pe Ńărmurile înalte, pietroase, au rămas puŃin abordate. Abia după 1950 R.W.

Fairbridge (1952; 1968), A. Guilcher (1953, 1954) şi C.A. Cotton (1963) reiau problemele

zonării formelor şi proceselor litorale în condiŃii mareice cu diferite amplitudini.

10

Zonarea geomorfologică şi identificarea unuei zone mediolitorale, datorate autorilor

citaŃi mai sus, vizează două aspecte: (i) formele şi procesele de modelare marină pe Ńărmurile

pietroase şi (ii) procesele de meteorizaŃie desfăşurate sub control marin mai ales pe Ńărmurile

calcaroase.

Departe de a avea intensitatea preocupărilor biocentrice, abordările geomorfologice

privind zonarea pe verticală a formelor şi proceselor pe litoralurile pietroase înalte au

recunoscut prezenŃa unor etaje sau zone cu forme şi procese distincte, între care şi prezenŃa

unui etaj median aflat sub influenŃa quasi-permanentă a apelor marine.

Conceptul geomorfologic de mediolitoral este încă puŃin aprofundat, persistând

numeroase confuzii semantice.

Trebuie să recunoaştem că în zona ecologică definită de mdiolitoral se desfăşoară

procese geomorfologice foarte intense care generează forme şi microforme specifice.

Toate procesele geomorfologice desfăşurate în spaŃiul mediolitoral sunt influenŃate

hotărâtor de activitatea vieŃuitoarelor (procese de bioconstrucŃie şi bioeroziune), ceea ce

impune o abordare intedisciplinară biologică, ecologică şi geomorfologică.

11

2. METODE ŞI TEHNICI DE LUCRU

În cercetările noastre de teren şi în analizele de laborator am aplicat metodele şi

tehnicile de lucru curente din geomorfologie, oceanografie şi ecologie având permanent în

faŃă necesitatea gândirii interdisciplinare. Am considerat că aplicarea iniŃială a metodei

carteziene, prin abordări sectoriale aprofundate, este o condiŃie pentru aplicarea cu succes, în

final, a metodei sistemice. Credem că este singura cale pentru studiul sistemelor teritoriale.

2.1. Abordarea interdisciplinară, condiŃie esenŃială în cercetarea sistemelor teritoriale În vederea analizării integrate a sistemelor teritoriale mediolitorale, abordarea holistică

este cea mai adecvată pentru o caracterizare complexă şi încadrarea acestui sector de Ńărm în

unitatea majoră a zonei de coastă. Acest lucru atrage după sine o abordare interdisciplinară

făcându-se apel la tehnicile şi metodele de cercetare specifice domeniilor care sunt

reprezentative pentru sistemul mediolitoral analizat respectiv tehnici oceanografice,

geomorfologice şi ecologice. Aceste trei discipline sunt esenŃiale la care se adaugă şi elemente

de climatologie pe care le utilizează fiecare din cele trei domenii amintite. Temperatura şi

umiditatea aerului sunt esenŃiale în procesele de meteorizare a calcarelor sarmaŃiene în

sectoarele cu mediolitoral pietros, precipitaŃiile şi vântul modifică importanŃi parametri

oceanografici, iar ecosistemele mediolitorale îşi urmează viaŃa sezonieră în funcŃie de factorii

abiotici. Fauna şi flora specifică substratului dur şi nisipos influenŃează direct partea

exterioară a rocilor pe care stau fixate şi în acelaşi timp în perioada de maxima dezvoltare a

lor reprezină un strat tampon între elementele climatice şi cele oceanografice faŃă de substrat.

Sistemele teritoriale mediolitorale sunt conturate de trei elemente distincte care prin

organizarea lor in spaŃiul litoral îi conferă acestuia un caracter specific :

- substratul litologic ce determina morfologia mediolitorală care asigura suportul

celorlalte doua elemente ;

- vieŃuitoarele, al doilea element care întalnesc condiŃii optime de dezvoltare datorită

celui de-al treilea element, în special, dar şi aspectelor climatice favorabile ;

12

- apa marină, al treilea element care intregeşte sistemele mediolitorale ale căror

adâncimi reduse contribuie la optimizarea factorilor oceanografici în favoarea

dezvoltării faunei şi florei specifice.

Fiecare din aceste elemente reprezintă domeniul de activitate al disciplinelor amintite

anterior, care în şituaŃia temei analizate este necesară adordarea interdisciplinară pentru a nu

fragmenta cunoasterea sistemelor teritoriale mediolitorale. Toate aspectele ştiinŃifice

dezvoltate de cele 3 discipline capătă un caracter particular în situatia mediolitoralului, astfel

profilele geomorfologice se raportează la nivelul apei marine, iar mediul oceanic influenŃează

în mod specific preocesele geomorfologice litorale datorită factorilor oceanografici.

Abordarea holistică este inevitabilă în vederea cunoaşterii mediolitoralului ca sistem teritorial

complex (fig. 2.1.).

Figura nr. 2.1. Sistemele teritoriale mediolitorale – abordare interdisciplinară.

13

3. REGIUNEA STUDIATĂ

3.1. Limitele geografice şi matematice ale regiunii costiere analizate.

Sistemele teritoriale mediolitorale se încadrează în unitatea morfologică superioară a

litoralului din cadrul acvatoriului Mării Negre situată în sud-estul Europei. Sectorul care

urmează sa fie analizat din regiunea litorală se încadrează în jumătatea vestică a bazinului

Mării Negre, aparŃinând pe teritoriul României unităŃii fizico-geografice a Dobrogei

reprezentată prin subunitatea maritimă situată în estul Dobrogei de Sud şi este delimitat de

localităŃile Tuzla şi Vama Veche (figura nr. 3.1.).

Limita superioară a mediolitoralului în situaŃia Mării Negre cu regim micromareic este

responsabilă cu sculptarea uscatului prin eliberarea energiei valurilor cu intensităŃi diferite şi

ajunge până la nivelul maxim al apei în timpul furtunilor extreme. Limita inferioară este

menŃionată până la -0,5 m maxim -1m şi corespunde cu zona de spargere a valurilor.

Litoralul dobrogean este o componentă specială a unităŃii fizico-geografice a Dobrogei

care o diferenŃiază între celelalte regiuni ale Ńării. La rândul său Dobrogea se încadrează în

spaŃiul ponto-danubian bine delimitat şi cu o istorie atestată arheologic.

Dobrogea este o regiune aparte datorită celor două căi de acces care au înlesnit

întotdeauna dezvoltarea aşezărilor şi anume sectorul Dunării de Jos pe latura vestică şi

nordică şi acvatoriul Mării Negre pe latura estică. În special datorită ieşirii la mare spaŃiul

dobrogean are o mare importanŃă pe care o sublinia şi Constantin Brătescu (1928), unul din

cunoscătorii acestui spaŃiu încântător şi spectaculos: „…graŃie aşezării sale la Ńărmul mării,

Dobrogea este cea dintâi provincie românească care intră în lumina istoriei.”

Din cele trei complexe teritoriale majore care întregesc spaŃiul dobrogean – Dobrogea

de Nord (Dobrogea de orogen), Dobrogea de Sud (Dobrogea de platformă), Dobrogea

maritimă (Dobrogea litorală) etajul mediolitoral face parte din ultimul complex care se întinde

între braŃul Sf. Gheorghe la N şi hotarul administrativ cu Bulgaria la S.

Dobrogea maritimă se întinde către vest până acolo unde influenŃa mării încă este

prezentă respectiv ceea ce se resimte până la înălŃimile de 100 m ceea ce înseamnă că limita

către vest este dată de o fâşie de racord cu lăŃime variabilă ce face trecerea către Dobrogea

continentală.

14

Figura nr. 3.1. PoziŃionarea regiunii studiate în context geografic

15

Sistemul mediolitoral studiat de noi, în cadrul prezentei teze de doctorat, se află

localizat în regiunea litorală Capul Tuzla – Vama Veche, la rândul ei localizată pe litoralul

românesc sudic al Mării Negre la sud de Capul Midia. Această regiune litorală are o limită

nordică naturală pe Capul Tuzla. Limita sudică este convenŃională şi se suprapune frontierei

de stat dintre România şi Bulgaria. Din punct de vedere geografic general şi geomorfologic, în

special, limita sudică corespunde Capului Şabla unde se află o discontinuitate geomorfologică

majoră (E. Vespremeanu, 2010).

În acest capitol vom face o prezentare geografică generală a regiunii costiere Capul

Tuzla – Vama Veche în scopul de a stabili contextul geomorfologic în care s-a format şi

evoluează mediolitoralul actual.

Limita nordică este Capul Tuzla, situat la 43059’14.02” latitudine nordică şi

28039’58.00” longitudine estică, iar limita sudică se află la latitudinea nordică de

43044’15.76” şi longitudinea estică de 28034’42.40”. Între aceste limite se întind 34 km de

Ńărm reprezentând lungimea regiunii studiate.

Între aceste limite matematice se situează arcul litoral Mangalia (fig. 3.2), unul din

cele două arcuri litorale identificate pe coasta sudică românească a Mării Negre (E.

Vespremeanu, 2010).

Figura nr. 3.2 Arcurile litorale din sudul litoralului românesc al Mării Negre.

16

La rândul său arcul litoral Mangalia este compus din celule litorale care au fost

identificate in număr de patru în sectorul analizat: celula Costineşti, între capul Tuzla şi Capul

Schitu; celula Neptun, între Capul Schitu şi Capul Aurora; celula Mangalia, între Capul

Aurora şi digurile portului Mangalia; celula Vama Veche, între Mangalia Port şi graniŃa de

stat cu Bulgaria.

3.2. Ierarhia sistemelor teritoriale din regiunea studiată.

Pentru a stabili cu claritate locul sistemului mediolitoral în cadrul geografic general

vom prezenta, utilizând baza teoretică din capitolul 1, ierarhia sistemelor teritoriale din

regiunea litorală Capul Tuzla – Vama Veche, pornind de la ierarhizarea subunităŃilor de relief,

care reprezintă baza pentru orice abordare regională sau de mediu.

Ierarhizarea subunităŃilor de relief a fost stabilită pe baza modelelor spaŃiu/timp (E.

Vespremeanu, 1987; N.C. Krauss et al., 1991; P.J. Cowell et al., 1997). Această ierarhie

geomorfologică reprezintă baza pentru stabilirea structurii sistemelor teritoriale pe care o vom

prezenta mai jos.

Nivelurile de organizare utilizate au fost, în concordanŃă cu modelele stabilite de

autorii citaŃi mai sus, cinci: meta- , mega- , macro- , meso- şi micro-scală. Identificarea s-a

realizat pe profile transversale pentru cele trei tipuri de Ńărmuri, pietros, nisipos şi mixt.

łărmurile pietroase (rocky shore) sunt mult mai stabile la toate nivelurile de

organizare a sistemului, schimbările sesizabile la nivelul micro- şi meso-scalei fiind de

ordinul anilor. La nivel de macro-scală sunt prezente benciurile cu o bogată gamă de

subunităŃi de ordinul meso- şi micro-scalei (fig. 3.3.).

łărmurile nisipoase (sandy shore) sunt mult mai mobile, aici dinamica reliefului la

nivel de micro- şi meso- scală fiind de ordinul zilelor şi lunilor (figura 3.4., dreptunghiurile

colorate reprezentând sistemul mediolitoral).

Ierarhia sistemelor mediolitorale urmează strâns pe cea geomorfologică. Am folosit

scara cu treptele: geotop, geofacies,geosistem, domeniu. Acestea sunt poziŃionate pe figurile

3.3, 3.4. şi 3.5 remarcăm diferenŃele mari între cele două tipuri de Ńărmuri, nisipos şi pietros,

în sensul ca geotopii şi geofaciesurile sunt mult mai dinamice pe Ńărmurile nisipoase în

comparaŃie cu cele pietroase.

17

Figura nr. 3.3. Ierarhia

subunităŃilor de relief

litorale pe Ńărmurile

pietroase (rocky shore) în

regiunea studiată (profil

sinoptic).

Figura nr. 3.4. Ierarhia

subunităŃilor de relief

litorale pe Ńărmurile

nisipoase (sandy shore)

în regiunea studiată

(profil sinoptic)

Figura nr. 3.5. Ierarhia

subunităŃilor de relief

litorale pe Ńărmurile mixte

(sandy - rocky shore) în

regiunea studiată (profil

sinoptic)

1 – loess; 2 – argile; 3

– nisip; 4 – calcare

sarmaŃiene; 5 – nivelul

mării.

18

4. FACTORII DE CONTROL AI STRUCTURII ŞI

FUNłIONĂRII SISTEM ELOR TERITORIALE

MEDIOLITORALE

4.1. Tipuri de factori de control în mediul costier

În marea majoritate a cazurilor, dacă nu întotdeauna, procesele de eroziune şi

acumulare marină au reprezentat o excepŃie având o abordare mai redusă în tratatele de

geomorfologie în comparaŃie cu alte tipuri de procese. Nivelul de 0m al mării este abordat mai

mult în studii speciale, procesele întâlnite aici având un aspect mai dificil în primul rând

datorită caracterului dinamic al apei marine în permanenŃă pendulare şi oscilare, dar şi al

aspectului de suprafaŃă opacă ce ascunde detalii neobservabile cu ochiul liber. În interacŃiunea

sa cu uscatul se delimitează etajul litoral a cărui extindere este dată de agitaŃia maximă a mării

care nu este observată la orice deplasare în teren ci în momentele cu nivel maxim al mării

determinat de factorii de control.

Fiind un segment din unitatea litorală a zonei de coastă, sistemele teritoriale

mediolitorale se supun şi ele factorilor de control ce sunt prezenŃi şi acŃionează în spaŃiul

litoral. Datorită amplasării la contactul dintre două medii, respectiv mediul marin şi cel

continental, factorii de control din cele doua medii se întrepatrund conturând caracteristici

teritoriale speciale care pun în evidenŃă unicitatea ecosistemelor marine.

Întâlnirea celor două medii – continental şi marin (solid şi lichid) – la care se adaugă

oceanul atmosferic conturează formarea unui topoclimat specific litoral determinat în primul

rând de reacŃia diferită a uscatului şi a mării, respectiv a capacităŃii de înmagazinare a căldurii

dar şi a cedării acesteia. DiferenŃele termice rezultate din răspunsul diferenŃiat al celor două

medii induc o dinamică atmosferică cu caracter local. Această dinamică este posibilă deoarece

mediul continental are în vecinătatea sa un mediu marin de dimensiuni mari al cărui răspuns

la factorii de control se resimte mai pregnant decât în cazul unui acvatoriu lacustru de

dimensiuni mai mici.

19

AcŃiunea factorilor de control în funcŃie de tipologia acestora îşi exercită influenŃa în

anumite incidenŃe şi magnitudini a căror reflectabilitate în peisajul mediolitoral poate fi de

scurtă, medie sau lungă durată. Procesele si fenomenele prezintă caracter repetitiv făra a putea

în unele situaŃii să stabilim un tipar exact al acestora decât observarea, descrierea şi efectele

acestora intrucât se produc când se intalnesc condiŃiile optime de desfăşurare.

Starea sistemelor teritoriale mediolitorale nu este aceeaşi pe tot parcursul anului

aceasta modificându-se sezonier prin influenŃa directă a caracteristicilor anotimpuale asupra

florei şi faunei. Astfel habitatele mediolitorale cunosc perioade de maximă dezvoltare

(primăvară - vară) şi perioade de dispariŃie prin moartea algelor şi a vieŃuitoarelor sau

migrarea acestora spre partea superioară a infralitoralului. Printre cei mai importanŃi factori de

control sunt cei oceanografici şi climatici fiind factorii de acŃiune directă, factorii modelatori

care îşi transferă energia înmagazinată asupra rocilor şi morfologiei litorale ceea ce permite o

modificare permanentă a zonei mediolitorale. Alcătuirea litologică determină o anumită

rezistenŃă a rocilor la abraziunea marină dar şi la acŃiunea pluvială în zona supralitorală

impunând echilibre şi dezechilibre în profilele geomorfologice ale Ńărmului.

Sistemele teritoriale mediolitorale sunt rezultatul unor serii de procese concomitente şi

interdependente precum procese geologice, hidrogeologice, geomorfologice, meteorologice,

biologice şi chimice care contribuie la întregirea continuă a formei sistemelor (fig. 4.1.). Se

creează astfel patrimoniul natural lăsat moştenire de natură în acest sector al zonei de coastă

care dispune de mari valori estetice pentru panoramele specifice în funcŃie de tipologia

Ńărmului.

Prin urmare definirea acestor sisteme se conturează prin:

∼ structura şi alcătuirea litologică,

∼ rezistenŃa rocilor la acŃiunea factorilor externi,

∼ gradul de protecŃie naturală prin depozitele superficiale sezoniere (depuneri de

tanatocenoze, acumulări de depozite nisipoase) sau bioconstrucŃiile de pe substratul

pietros expus acŃiunii valurilor,

∼ caracteristicile reliefului litoral,

∼ factorii oceanografici şi climatici,

∼ habitate specifice zonei litorale cu bios-ul marin corespunzător.

20

Figura nr. 4.1. Factorii de control ai sistemelor teritoriale mediolitorale

21

5. SISTEMUL TERITORIAL MEDIOLITORAL DIN REGIUNEA COSTIERĂ CAPUL TUZLA – VAMA VECHE

Pentru a stabili cu claritate locul sistemului mediolitoral în cadrul geografic general

vom prezenta ierarhia sistemelor teritoriale din regiunea litorală Capul Tuzla – Vama Veche,

pornind de la ierarhizarea subunităŃilor de relif, care reprezintă baza pentru orice abordare

regională sau de mediu.

Ierarhia sistemelor teritoriale urmează strâns pe cea geomorfologică. In conformitate

cu cele prezentate mai sus, în capitolul 3 am folosit scara cu treptele: geotop, geofacies,

geosistem, domeniu. Acestea sunt figurate pe figurile 3.3., 3.4. şi 3.5 din capitolul 3.

Remarcăm diferenŃele mari între cele două tipuri de Ńărmuri, nisipos şi pietros, în sensul că

geotopii şi geofaciesurile sunt mult mai dinamice pe Ńărmurile nisipoase în comparaŃie cu cele

pietroase.

Un model sinopic prezintă structura generală a sistemului litoral, cu veriga sa esenŃială

geosistemul Ńărm (fig. 5.1.). Modelul se bazează pe o abordare geomorfologică (E.

Vespremeanu, 1987; 1992, 2010), care oferă avantajul cunoaşterii suportului tuturor celorlalte

subsisteme şi elemente ale unui sistem teritorial. Modelul porneşte de la nivelul geotopilor

(faleză, tăpşan, berme sau benciuri, platforma Ńărmului, versantul Ńărmului), care se grupează

în geofaciesuri (supralitoral, mediolitoral, infralitoral), care reprezintă subsitemele

geosistemului Ńărm. La rândul lui acesta este unul din subsitemele sistemului regional

litoral, alături de geosistemele versant litoral şi glacis litoral (fig. 5.1.). Sistemul regional

litoral împreună cu sistemul regional al şelfului continental formează sistemul costier, aflat în

strânse relaŃii de schimb substanŃial şi energetic pe de o parte cu sistemul continental, pe de

alta, cu sistemul marin adânc, situat dincolo de muchia Ńărmului.

Subsistemele de diferite ranguri sunt sisteme care funcŃionează atât după programe

proprii, specifice nivelului respectiv, cât şi după programele subsistemelor de rang superior,

asigurând un anumit model de funcŃionare al ansamblului.

22

Cercetarea noastră, în cadrul prezentei teze de doctorat, s-a limitat la analiza nivelului

geofaciesului mediolitoral, cu geotopii componenŃi, din cadrul sistemului litoral Capul Tuzla

– Vama Veche, prezentat în ansamblu în capitolul 3.

Figura nr. 5.1. Structura generală a sistemului litoral (F – faleză; T – tăpşan la baza falezei; B – benci

pietros; P.ł. – platforma Ńărmului; V.ł. – versantul Ńărmului; V.L. – versantul litoral; G.L. –

glacisul litoral).

Din cele trei tipuri de Ńărmuri identificate în arealul analizat (Ńărm nisipos, pietros şi

mixt) ne-am concentrat pe detalierea celui pietros, mult mai stabil, care ne-a permis

observarea unor procese şi fenomene complexe în cadrul sistemului mediolitoral, precum şi

identificarea formelor şi microformelor specifice calcarelor sarmaŃiene formate pe benciuri.

łărmul pietros natural a putut fi observat în două sectoare şi anume: la Capul Tuzla şi

la Capul Schitu. łărmul pietros artificial s-a identificat în sectorul Olimp – Jupiter care

corespunde succesiunii de staŃiuni litorale fiind bine reprezentat datorită amenajării integrale a

acestora.

Mediolitoralul pietros de la Capul Tuzla are o organizare simplă (fig. 5.2.): profilul

transversal este dominat de platforma de Ńărm foarte extinsă, uşor înclinată care se încadrerază

în tipul A după tipologia realizată de T. Sunamura (1992, pag. 141 – 142). Platforma de Ńărm

are două trepte: (i) treapta superioară (inner ledge după D. Moura et al, 2006, pentru Ńărmurile

pietroase din regiunea Algrave, Portugalia) care coboară uşor până la –0,5 m adâncime şi (ii)

treapta inferioară (outer ledge după D. Moura et al.) care ajunge până la –1,5 m adâncime. La

partea superioară a profilului se află geofaciesul supralitoral cu strate de gresii feruginoase

grose de 2 – 4 m. Aceste strate formează sub stratul de loess un nivel structural, parŃial eroziv

(fig. 5.3.) iar la bază este subminat de abraziune care formează firide (notch), proces favorizat

23

şi de contactul litologic între gresii şi calcare. La fel de simplă este şi structura acestui

geofacies mediolitoral (fig. 5.4.).

Figura nr. 5.2. Organizarea sistemului teritorial mediolitoral pietros de la Capul Tuzla :1 – faleză cu tăpşan la

bază; 2 – nivel structural supralitoral pe gresii nisipoase feruginoase cu firidă (notch) la bază; max.max., max.,

med., min. – poziŃia nivelului mării la cote minime, medii, maxime, maxim maximorum.

Figura nr. 5.3. Aspectul

supralitoralului şi mediolitoralului la

Capul Tuzla

Figura nr. 5.4. Structura mediolitoralului de la Capul Tuzla

24

Mediolitoralul pietros de la Capul Schitu este mult mai complicat şi mai complex

prezentând importanŃă multiplă: ştiinŃifică, estetică, educativă, ca geomorfosit unic pe litoralul

românesc al Mării Negre. Aceasta se datorează faptului că este unicul pe litoralul românesc

unde calcarele aflorează pe înălŃimi de 3 – 5 m faŃă de nivelul mediu al liniei apei, iar în profil

transversal extensiunea reliefului mediolitoral ajunge la 50 – 80 m.

Un profil transversal sinoptic relevă prezenŃa a cinci trepte de relief dezvoltate pe

strate quasiorizontale formate din calcare oolitice în alternanŃă cu calcarele lumaşelice (fig.

5.5. şi fig. 5.6).

Structura sistemului mediolitoral este la fel de complicată şi de complexă. Un model

general (fig. 5.7.) exprimă relaŃiile dintre subsistemele componente ale sistemului litoral şi

locul mediolitoralului în această structură. Se observă numărul mult mai mare de geotopi în

comparaŃie cu structura de la Capul Tuzla, ceea ce determină complexitatea mai mare a

conexiunilor.

Figura nr. 5.5. Organizarea sistemului teritorial mediolitoral pietros de la Capul Schitu pe un profil sinoptic.

Figura nr. 5.6. Aspectul general al reliefului de la Capul Schitu. Se observă trei trepte emerse, cea de-a patra şi a

cincea treaptă fiind submerse la data fotografierii (iunie 2007).

25

Figura 5.7. Modelul structurii sistemului mediolitoral la Capul Schitu.

5.1. Morfologia reliefului mediolitoral pietros se suprapune peste un număr de

trepte identificate ca fiind niveluri ale benciurilor pietroase şi ale platformei de Ńărm.

Morfologia specifică mediolitoralului de la Capul Schitu prezintă atât benciuri cât şi

platforme de Ńărm datorită condiŃiilor specifice Mării Negre: regim micromareic, climă

temperată de stepă.

În cadrul mediolitoralului de la Capul Schitu benciurile apar ca trepte pietroase mai

mult sau mai puŃin extinse în funcŃie de gradul de degradare prin procese de meteorizaŃie şi de

abraziune. Am identificat o succesiune de 5 trepte evidente pe un profil transversal complet:

∼ 3 trepte fiecare reprezentând câte un benci pietros (B1, B2, B3);

∼ 2 trepte reprezentând cele două etaje ale platformei de Ńărm (P.ł.1 şi P.ł.2)

Aceste trepte de relief sunt bine înscrise în peisajul morfologic, benciurile fiind

vizibile la toate cotele nivelului mării (fig. 5.8.), iar partea superioară a platformei de Ńărm

(P.ł.1) fiind vizibilă numai la nivelurile minime (fig. 5.9.). La niveluri apropiate de maxim

numai B1 rămâne puŃin afectată de valuri (este numai stropită), celelalte benciuri fiind

inundate, spălate şi erodate (fig. 5.10.).

Figura nr. 5.8. Aspectul benciurilor la cote medii

ale nivelului mării. Sunt vizibile numai

benciurile, platforma de Ńărm fiind inundată

(iunie 2007).

26

Figura nr. 5.9. La nivelurile minime ale

nivelului mării este vizibilă şi platforma de

Ńărm P.ł.1. (septembrie 2007)

Figura nr. 5.10. La niveluri aproape de maxim

platforma de Ńărm şi B3 sunt inundate, B2 este

spălat de valuri, iar b1 este erodat la bază.

Platforma de Ńărm cu cele două etaje, P.ł.1 şi P.ł.2 coboară până la adâncimea de

1,5 m, are caracter rugos, cu numeroase blocuri şi cu bolovani, precum şi cu martori din B.3.

SchiŃa geomorfologică alăturată exprimă raporturile dintre geotopii geofaciesului

mediolitoral, precum şi direcŃiile de retragere a benciurilor prin procese de subminare şi

fragmentare (fig. 5.11.)

Figura nr. 5.11. SchiŃa geomorfologică a geofaciesului mediolitoral.

27

5.2. Microforme

Microformele care se dezvoltă pe relieful mediolitoral sunt, în majoritate, rezultate din

procese carstice desfăşurate pe alternanŃa stratelor de calcare oolitice şi lumaşelice, afectate de

un sistem de fracturi şi fisuri cu dimensiuni şi orientări foarte variate.

Microformele dezvoltate pe suprafeŃele orizontale sau uşor înclinate sunt

dependente de rugozitatea substratului.

Rugozitatea se referă la neregularităŃile suprafeŃei benciurilor pietroase cu amplitudine

până la 10 cm. Evaluarea calitativă a rugozităŃii a fost realizată utilizând scara lui Gian Paolo

Giani (1992). Această scară permite identificarea a trei categorii de rugozitate: (i) în trepte;

(ii) vălurit; (iii) plan. Fiecărei categorii îi corespund câte trei subcategorii după gradul de

regularitate al profilului: neregulat, în trepte şi în trepte largi (fig. 5.12).

Figura nr. 5.12. Tipurile de rugozitate a suprafeŃei benciurilor dezvoltate pe calcare

(după G. P. Giani, 1992)

Pe această bază am identificat predominarea rugozităŃii subcategoriilor 1 şi 2. Sunt

prezente de asemenea şi subcategoriile 4, 5, 6 şi 7.

Microformele cu amplitudinea mai mare de 10 mm au fost evaluate utilizând scara

calitativă a lui S. Trudgill (1988) în care microformele dezvoltate pe suprafeŃe quasiplane se

grupează în şapte tipuri:

1. perforat (pitted)

2. honeycombed

3. rotunjit (rounded)

4. în creste (pinnacled)

28

5. în blocuri (blocky)

6. tabular (tabular)

7. unghiular (angular).

Microformele de dimensiuni mai mari ce depăşesc 10 – 15 cm adâncime şi pot ajunge

să aibă un diametru de până la doi metri intră în categoria rock pools care sunt de două

categorii principale (T. Sunamura, 1992): pools şi pothole.

Pools sunt cavităŃi superficiale, cu adâncimi de 10 – 25 cm şi cu diametrul lung care

poate ajunge la peste 1,5 m. Majoritatea sunt rezultatul proceselor de exfoliere şi meteorizare

(figurile 5.13)

Figura nr. 5.13. Pool de exfoliere pe B1.

Potholes sunt cavităŃi cu dimensiuni diferite, dar mai adânci, definite R.W. Fairbridge

(1968) ca …”Any more or less circular depression worn out by the gyratory abrasion of

pebbles or boulders rotate under the energy of moving water” (pag. 888) şi de T. Sunamura

(1992): “Marine potholes are aproximately cylindrical or bowl-shaped depresions formed on

shore platforms” (pag. 196). Pe mediolitoralul de la Capul Schitu, mai ales pe B2 şi pe B3

sunt mai mullet potholes tipice, majoritatea provenind din deschiderea şi adâncirea unor

cavităŃi preexistente în masa de calcar (fig. 5.14).

Figura nr. 5.14. Pothole tipic.

29

Microformele dezvoltate pe suprafeŃele verticale sunt din categoria firidelor

(notch), fie la contactul cu faleza, fie la contactul dintre benciuri.

Firidele de la contactul falezei cu benciurile apar şi evoluează numai unde beciul este

îngust, permiŃând valurilor să atace baza falezei. Astfel, în partea sudică a Capului Schitu baza

falezei este atacată de valuri prin procese de abraziune cu formarea unei firide tipice, cu

înălŃimea de 1 – 1,3 m şi adâncimea de 0,6 – 1 m (fig. 5.15.).

La contactul dintre B1 şi B2 se formează frecvent firide care, în timp, se adâncesc

urmând desprinderea şi prăbuşirea unor părŃi din benciul superior (fig. 5.16).

Figura nr. 5.15. Firida dezvoltată prin abraziunea Figura nr. 5.16. Firida dezvoltată la contactul

argilelor roşii şi gresiilor de sub stratul de loess dintre B1 şi B2 la Capul Schitu prin procese

(septembrie 2008). de abraziune episodică (aprilie 2009).

5.3. Procesele geomorfologice actuale desfăşurate pe mediolitoralul pietros.

Procesele morfodinamice care determină evoluŃia actuală a reliefului mediolitoral sunt:

meteorizarea, abraziunea, spălarea în suprafaŃă (Downwashing), procesele de iarnă, procese

biogeomorfologice.

Meteorizarea este procesul complex, fizic, chimic şi biologic, care contribuie în mare

măsură la schimbarea actuală a reliefului şi microreliefului. Pentru benciurile pietroase se

foloseşte, în prezent şi termenul de atriŃie, definit ca: „procesul prin care suprafaŃa

benciurilor se desface în bucăŃi de diferite mărimi, care ulterior sunt îndepărtate prin

spălarea efectuată de valurile de furtună” (E. Bird, 2003).

Calcarele sarmaŃiene care alcătuiesc benciurile pietroase sunt afectate de următoarele

procese de meteorizare: meteorizarea chimică, meteorizarea fizică, meteorizarea biologică,

meteorizarea complexă cavernoasă (cavernous weathering).

Meteorizarea chimică (chemical weathering). Favorabilitatea climatică pentru

dezvoltarea proceselor chimice de dizolvare, hidratare, hidroliză şi oxidare este redusă.

Conform diagramei Peltier (L.C. Peltier, 1950) condiŃiile climatice din regiunea studiată

30

determină numai o meteorizare chimică foarte uşoară (very slight weathering), în primul rând

de dizolvare, iar în secundar, de oxidare. Procesul de dizolvare a carbonatului de calciu se

datorează apei de ploaie încărcată cu dioxid de carbon care generează acid carbonic.

Procesul de oxidare afectează fierul din calcare, precum şi pe cel din argilele gresoase

şi marnele argiloase situate între stratul de loess şi placa calcarelor sarmaŃiene. În urma

acestui proces rezultă oxidul de fier (hematita) care impune culoarea roşcată a majorităŃii

suprafeŃelor pietroase care alcătuiesc benciul B1(fig. 5.17.). ReacŃia de oxidare se desfăşoară

după formula:

4Fe + 3O2 = 2Fe2O3

Figura nr. 5.17. Culoarea roşie dominantă (oxizi de fier.)

Meteorizarea fizică. (Physical weathering) este mult mai intensă în comparaŃie

cu cea chimică, generând, în cea mai mare măsură, forme şi microforme specifice.

Principalele procese sunt: fragmentarea, exfolierea, dezagregarea granulară. În fiecare

din aceste procese acŃionează expansiunea termică, haloclastia, gelivaŃia, alternanŃa

umezire – uscare.

Fragmentarea benciurilor se desfăşoară pe mai multe căi:

• Fragmentarea profundă se datorează dezvoltării fisurilor principale care

brăzdează benciurile (macrofisuraŃie). De la aceste fisuri principale se

desfăşoară o fisuraŃie secundară progresivă (figurile 5.18). Modelul alăturat

(fig. 5.19.) reprezintă o tentativă de explicaŃie a fenomenului (E. Vespremeanu,

Florentina PanŃu, 2010). Toate aceste fisuri sunt profunde, afectând benciurile

pietroase pe adâncimi de 0,5 – 1 m. Este afectat benciul B1 urmând

31

desprinderea blocurilor şi bolovanilor (figura 5.20.). Acelaşi proces se

desfăşoară şi pe benciul B2, fiind favorizat de formarea firidelor de abraziune

(figurile 5.21.). Când benciul B2 se termină direct spre linia apei, procesul de

macrofisuraŃie şi desprinderea blocurilor de rocă este de amploare mai mare

(figurile 5.22. şi 5.23.).

• Fragmentarea superficială a suprafeŃei benciurilor începe cu apariŃia şi

dezvoltarea microfisurilor. Aceste microfisuri au grosimi între 0,05mm şi la

0,5 mm şi adâncimi de 2cm până la 5 cm (figura 4.2.6, cap. 4) şi sunt datorate

procesului de încălzire – răcire (Slaking), proces care se desfăşoară în toate

sezoanele, dar în special vara şi iarna. Microfisurile se dezvoltă prin creşterea

şi concentrarea cristalelor de sare (haloclastie) după evaporarea apei de mare

pătrunsă în timpul inundării benciurilor. Dezvoltarea reŃelei de microfisuri

favorizează desprinderea în plăci superficiale (figura 5.24.).

Figura nr. 5.18. Mode de fisuraŃie pe benciul B2.

Figura nr. 5.19. Modelul fisuraŃiei progresive urmată de

fragmentarea în blocuri şi bolovani specifică benciului

B2

32

Figura nr. 5.20. Desprinderea de blocuri pe Figura nr. 5.21. Fragmentarea şi desprinderea benciul

B1. de blocuri pe benciul B2.

Figura nr. 5.22. Fragmentarea şi desprinderea Figura nr. 5.23. Desprinderea de mare amploare

blocurilor de mari dimensiuni prin expansiunea a blocurilor pe benciul B2 este favorizat de formarea

microfracturilor în plan longitudinal şi vertical. firidelor care subminează benciul atunci cand este în

contact direct cu linia apei.

Figura nr. 5.24. ReŃea densă de microfisuri prin

meteorizare.

33

Meteorizarea granulară (Granular dezintegration) afectează mai ales abrupturile de

contact dintre benciuri rezultând fragmente care se acumulează pe benciul imediat inferior

(figurile 5.25., 5.26), de unde sunt transportate de valuri pe suprafaŃa platformei de Ńărm unde

sunt aplatizate şi rotunjite.

Figura nr. 5.25. MeteorizaŃie granulară. Figura nr. 5.26. Fragmente de rocă cu granulozităŃi

Meteorizarea cavernoasă (cavernous weathering). Conceptul de meteorizaŃie

cavernoasă a fost introdus de D.N. Mottershead (1982) şi validat de A.V. Turkington şi J.D.

Phillips (2004) şi G.F. Andriani şi N. Walsh (2007), fiind folosit larg în prezent. Este vorba de

un proces complex de meteorizaŃie (fizică şi chimică) care afectează mase de rocă cu structură

poroasă, asemănată frecvent cu structura de tip „schweizer”.

După cum s-a arătat mai sus masa de calcare sarmaŃiene pe care se dezvoltă benciurile

mediolirtorale prezintă exact acest tip de structură.

Procesele de meteorizaŃie cavernoasă se desfăşoară în mai multe etape pe calcarele

oolitice (figurile 5.27., 5.28. şi 5.29.):

• CavităŃile sunt afectate de meteorizaŃia fizică pe aliniamentul microfisuriolor

(fig. SchiŃă I);

• Deschiderea cavităŃilor şi spălarea conŃinutului argilor (II);

• Extinderea cavităŃilor (III)

• Formarea de rock pool sau alte tipuri de pits (IV).

Considerăm, pe baza observaŃiilor şi măsurătorilor pe teren, că majoritatea

microformelor de tip pit şi rock pool de pe benciurile mediolitorale din regiunea studiată se

datorează diferitelor tipuri de meteorizaŃie la care se adaugă acŃiunea valurilor.

34

Figurile nr. 5.27. şi 5.28. Structura cavernoasă a calcarelor care favorizează procesul de meteorizaŃie cavernoasă

Figura nr. 5.29. Transformarea unor cavităŃi din interiorul

calcarelor oolitice sarmaŃiene în alveole externe şi în continuare

în rockpools.

Spălarea în suprafaŃă. Procesul de spălare în suprafaŃă (Downwashing) se desfăşoară

cu intensitate deosebită la furtunile puternice, când toate benciurile pietroase sunt măturate de

valuri (figurile 5.30., 5.31). Rezultatul constă în două consecinŃe:

• Spălarea suprafeŃei benciurilor în timpul furtunilor conduce la îndepărtarea

produselor rezultate din meteorizare acumulate în loc (nisip grosier, granule,

galeŃi, bolovani, cruste), proces care va asigura reluarea meteorizaŃiei cu

intensitate sporită

• Umplerea cu apă a reŃelei de microfisuri, fisuri şi fracturi, ceea ce va asugura

în timpul verii desfăşurarea unei meteorizaŃii prin haloclastie: dezvoltarea

cristalelor de săruri (salt weathering).

35

Ambele fenomene asigură revigorarea proceselor de meteorizaŃie şi de retragere a

benciurilor.

Figura nr. 5.30. Activitate intensă a valurilor. Figura nr. 5.31. Spălarea în suprafaŃă.

Fenomenele de îngheŃ desfăşurate episodic (ordinul zilelor) pe mediolitoralul pietros

au efecte nesemnificative asupra morfologiei reliefului.

Conform datelor IRCM-ConstanŃa fenomnele de îngheŃ ale apei mării în ultimii 81 ani

(1929 – 2010) au apărut în 13 ierni, ceea ce înseamnă numai 16% din interval.

În perioada cercetărilor noastre pentru prezenta teză de doctorat am întâlnit două

situaŃii de îmgheŃ: 23 – 30. 01. 2006 şi 26 – 29. 01. 2010.

Mediolitoralul pietros de la Capul Schitu, cercetat în special, a fost parŃial acoperit, cu

un strat de gheaŃă format pe măsură ce valurile aruncate de furtună îngheŃau pe benciuri (fig

32). O formaŃiune de gheaŃă mai complexă s-a format în marginea digului de la 2 Mai. Aici,

începând din 24 ianuarie 2006 a început formarea unei creste de ghiaŃă (ice ridges, în

accepŃiunea lui A.D. Schort, 2001) care se dezvolta pe măsură ce valurile depuneau cristale de

gheaŃă. În acelaşi timp s-au format tuburi de presiune prin care apa era ejectată spre exterior

(fig. 5.33).

Figura nr. 5.32. Îmbrăcarea martorilor de eroziune Figura nr. 5.33. Tub de gheaŃă prin care apa este

într-un strat de gheaŃă. aruncată sub presiunea valurilor.

36

Procese biogeomorfologice sunt reprezentate de trei tipuri şi anume: biometeorizaŃie,

bioeroziune şi bioprotecŃie.

BiometeorizaŃia (bioweathering) este procesul detrminat de activitatea

cianobacteriilor, lichenilor şi algelor pe două căi: (i) o cale destructivă, prin dezvoltarea

organismului (tal, hife) şi exercitarea de presiuni în capilarele rocei cu extinderea capilarelor

şi fisurilor; (ii) o cale protectivă prin formarea unui strat protectiv numit litocortex

(lithocortex) care apără roca împotriva acŃiunii apei încărcată cu dioxid de carbon (R.L. Folk

et al, 1973; A.De Los Rios et al, 2005; F. Cucchi et al, 2007) (fig 5.34, 5.35.).

Bioeroziunea ca „... proces de eroziune cauzat de vieŃuitoare” (E. Vespremeanu, D.

Strat, 2004), mai ales de organismele sfredelitoare dintre moluşte (genurile Pholas şi

Lithodomus) şi spongieri (mai ales Cliona vastifica). Rezultă orificii de diferite forme şi

mărimi care slăbesc rezistenŃa rocii.

BioprotecŃia este procesul prin care vieŃuitoarele protejează relieful şi mai ales

microrelieful. Astfel asociaŃiile masive de moluşte realizează un strat protector care frânează

mult abraziunea la linia apei (fig. 5.36). Când se asociază şi colonii de alge stratul protector

este mai eficient.

Figura nr. 5.34. BiometeorizaŃie cauzată de ciano- Figura nr. 5.35. Colonie de licheni dezvoltată pe

bacterii şi alge endolitice pe stâncile stropite de mici carii în calcarele oolitice.

valuri la Capul Schitu.

Figura nr. 5.36. Colonie masivă de Mytilaster lineatus

dezvoltată pe B3 la linia apei care protejează împotriva

abraziunii.

37

6. PROTECłIA REGIUNII COSTIERE CAPUL TUZLA – VAMA VECHE

ProtecŃia mediului costier, în general şi a litoralului în special, impune un demers

complex care nu se poate desfăşura decât la nivelul regional al litoralului, dar nu la nivelul

subsistemelor componete de felul mediolitoralului. De aceea problemele protecŃiei nu au

format obiectul tezei noastre de doctorat. Totuşi vom prezenta principalele probleme ale

protecŃiei mediului din regiunea studiată, fără a insista pe aplicarea unui proiect ICZM (care

ar reprezenta în sine o teză): protecŃia împotriva eroziunii şi conservarea siturilor

geomorfologice valoroase.

ProtecŃia împotriva eroziunii Ńărmului este una din problemele cu care se confruntă cea

mai mare parte a litoralului românesc al Mării Negre, ca şi al întregului bazin (E.

Vespremeanu, 2004).

Măsurile tehnice vizează protecŃia propriu zisă prin construcŃia digurilor care să

atenueze energia valurilor, dar şi intervenŃia prin alimentarea plajelor cu nisip transportat din

alte regiuni (beach nourishment).

Tipurile de amenajări pentru protecŃia plajelor construite mai ales după furtuna din

ianuarie 1981 sunt următoarele:

∼ Diguri perpendiculare pe linia apei în formă de L şi de T (groynes);

∼ Diguri sparge-val (breackwater);

∼ PereŃi de protecŃie (seawal).

6.1.Digurile perpendiculare pe linia apei

Acestea sunt în formă de L sau în formă de T şi au rolul de a proteja obiective

turistice sau amenajări portuare şi pescăreşti.

6.2. Digurile sparge-val

Aceste diguri sunt cele mai frecvente şi au fost construite prin acumulare artificială din

blocuri de calcar şi stabilopozi la nivelul izobatei de 3 – 5 m. Au rezultat insule longitudinale

pietroase comparate frecvent cu recifi artificiali. Aceste diguri evoluează în două direcŃii

principale: se menŃin în forma iniŃială sau evoluează spre un tombolo dublu sau simplu prin

acumularea nisipului între plaje şi dig.

38

6.3. PereŃii de protecŃie

Acest tip de amenajări de protecŃie sunt construcŃii care protejează falezele active sau

pe cele relicte, situaŃie specifică majorităŃii staŃiunilor turistice din regiunea studiată.

6.4. Conservarea patrimoniului geomorfologic natural (geoheritage)

Acest tip de conservare nu a format, până în prezent, o preocupare pentru instituŃiile

specializate care se ocupă de protecŃia mediului (mai ales AgenŃia pentru ProtecŃia Mediului

ConstanŃa), de învăŃămâmd (Universitatea Ovidius), de cercetare (Institutul de Cercetări

Marine), dar nici pentru numeroasele organizaŃii neguvernamentale care au ca obiect protecŃia

mediului litoral şi marin.

Cercetările noastre pe teren au dus la identificarea a două geomorfosituri care merită a fi

conservate ca valori înalte ale geodiversităŃii pe litoralul sudic al Mării Negre: Capul Schitu şi

Capul Tatlageac .

CONCLUZII

1. Sistemul teritorial mediolitoral este un subsistem al geosistemului Ńărm, bine

identificat în natură prin morfologie şi morfodinamică. Morfologia

mediolitoralului pietros se caracterizează prin prezenŃa a două sau trei trepte care

sunt benciuri formate sub control structural şi eroziv. Morfodinamica litoralului

pietros se caracterizează prin procese mai lente datorită substratului dur care

răspunde în timp mai îndelungat la fenomenele meteorizării, abraziunii şi spălării

în suprafaŃă. Mediolitoralul nisipos este mult mai mobil datorită dezvoltării sale pe

nisipuri, formele fiind modificate mult mai rapid şi continuu de valuri.

2. Regiunea studiată, între Capul Tuzla şi frontiera cu Bulgaria este o parte a arcului

litoral Mangalia care se continuă spre sud până la Capul Şabla. Structura arcului

Mangalia este alcătuită din patru celule litorale, fiecare cu morfodinamică

specifică. În cadrul arcului Mangalia au fost identificate două tipuri principale de

mediolitoral: natural şi antropic. În funcŃie de tipul substratului mediolitoralul s-au

identificat trei tipuri: pietros, nisipos şi mixt.

3. Factorii de control ai structurii şi funcŃionării mediolitoralului sunt litologici,

climatici, geomorfologici, biotici la care se adaugă presiunea umană.

4. Formele, microformele şi procesele geomorfologice prezintă o mare varietate şi

complexitate pe substratul pietros şi monotonie deosebită pe substratul nisipos.

39

BIBLIOGRAFIE

AGNEW, C.T., 1984, Checkland`s soft systems approach – a methodology for geographers?

Area, vol. 16, no. 2, pag 164 – 174.

AHO, T.M., 2007, Shore platform observation at Tatapouri and Mahia peninsula, New

Zealand. The University of Waikato, 77 pag.

ALET, B., 1986, L`oiseau dans le geosysteme. Essai de cartografie de l`avifaune dans le

massif de Gresigne (Tarn). Rev. Geogr. Des Pyrennees et du Sud-Ouest, vol. 57, pag. 343 –

362.

ANDRIANI, G.F., WALSH, N., 2007, Rocky coast geomorphology and erosional processes:

A case study along the Murgia coastline South of Bari, Apulia – SE Italy. Geomorphology,

vol. 87, pag. 234 – 238.

ANTIPA, GR., 1941, Marea Neagră. Vol. I, Oceanografia, Bionomia şi Biologia Generală a

Mării Negre. Academia Română, PublicaŃiunile fondului Vasile Adamachi, tomul X, No. LV,

313 pag.

ANTHONI, J.F., 1997, Marine habitats, principles and factors. What physical and biotic

factors are found in marine habitats? www.seafriends.org.nz

BALLANTINE, W.J., 1961, A Biologically-Defined Exposure Scale for the Comparative

Description of Rocky Shores. Field studies, 1 (3), pag. 1 – 19.

BĂCESCU, M., 1966, Fauna şi flora marină. Fauna continentală. Dobrogea maritimă,

Societatea de ŞtiinŃe Naturale şi Geografie din RSR, Biblioteca geografului, nr. 4, pag. 187 –

232.

BERTRAND, G., 1969, Ecologie de l`espace geographique. Recherches pour une “Science

du paysage”. Compte Rendu des Seances de la Societe de Biogeographie, no. 404 – 406, pag.

195 – 205.

BIRD, E., 2003, Coastal Geomorphology. An Introduction. John Willey and Sons, 322 pag.

BLANCO-CHAO, R., PEREZ-ALBERTI, A., TRANHAILE, A.S., COSTA-CASAIS,

M., VALCARCEL-DIAZ, M., 2007, Shore platform abrasion in a para-periglacial

environment, Galicia, northwestern Spain. Geomorphology, vol. 83, pag. 136 – 151.

BLEAHU, M., 1974, Morfologia carstică. Editura ŞtiinŃifică, 590 pag.

BORCEA. I., 1931, Nouvelles contributions a l`etude de la faune benthonique dans la Mer

Noire, pres du littoral Roumain. Annales Scientifiques de L`Universite de Jassy, Tome XVI,

III et IV Fascicules, pag. 655 – 750.

40

CHIRIAC, M., 1960, Notă asupra depozitelor sarmaŃiene din Dobrogea. Comunicările

Academiei R.P.R., vol. 10, nr. 7, pag. 613 – 623.

CHORLEY, R.J., KENNEDY B.A., 1971, Physical Geography. A System Approach. Ed.

Prentice-Hall, London, 370 pag.

CIOCÂRDEL, R., POPESCU, N.M., 1965, Tendances actualles de mouvement de l`ecorce

terestre en Roumanie. Rev. Roum. Geol. Geophys. Et Geogr., Serie de Geophysique, vol. 9,

nr. 2, pag. 141 – 147.

CONSTANTINESCU, T., 2002, Le karst de la zone Mangalia. Travaux de l`Institut de

Speologie “Emile Racovitza”, tomes XLI – XLII, 2002 – 2003, pag. 89 – 110.

Marine Biological Association of the United Kingdom, vol. 61, pag. 71 – 93.

COLLIGNON, J., 1991, Ecologie et biologie marines. Introduction a l`halieutique. Ed.

Masson, bibliotheque de l`Institut francais d`aide a la formation professionalle maritime. 298

pag.

CONNOLLY, S.R., ROUGHGARDEN, J., 1999, Theory of Marine Communities:

Competition, Predation, and Recruitment-Dependent Interaction Strengh. Ecological

Monographs, vol. 69, no.3 (Aug. 1999), pag. 277 – 296.

DELLOW, V., 1955, Marine Algal Ecology of the Hauraki Gulf, New Zealand. Transaction

of the Royal Society of New Zealand, vol. 83, Part 1, pag. 1 – 91, Plates 1 – 4.

DIACONU, G., 2002, Point de vue concernant la paleo-evolution du processus

d`endocarstification dans la zone Mangalia (Dobrogea de Sud). Travaux de l`Institut de

Speologie “Emile Racovitza”, tomes XLI – XLII, 2002 – 2003, pag. 71 – 88.

DONISĂ, I., 1977, Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. Editura Didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 200 pag.

EUROPEAN COMMISSION DG ENVIRONMENT, EUR27, 2007, Interpretation Manual

of European Union Habitats. NATURA 2000, 144 pag.

FAIRBRIDGE, R.W., 1952, Marine erosion. Proc. Pacific Sci. Congr. Assoc., 7th, New

Zealand, vol. 3, pag. 347 – 359.

FAIRBRIDGE, R.W., 1968, Limestone coastal weathering. In: The Encyclopedia of

Geomorphology, Encyclopedia of Earth Science series, vol. III, pag. 653 – 657.

FOLK, R.L., ROBERTS, H.H., MOORE, C.H., 1973, Biologically influenced carbonate

speleothems. Geological Society of America Special Papers, vol. 404, pag. 307 – 317.

GHEORGHIU, C., NICOLESCU, M., 1966, Dobrogea maritimă privită din punct de vedere

geologic. Dobrogea maritimă, Societatea de ŞtiinŃe Naturale şi Geografie din RSR, Biblioteca

geografului, nr. 4, pag. 85 – 124.

41

GUILCHER, A., 1954, Morphologie littorale et sous-marine. Presses Universitaires de

France, 212 pag.

HALFON, E., (Editor), 1979, Theoretical Systems Ecology. Advances and Case Studies. Ed.

Academic Press

HOLT, T.J., REES, E.I., AWKINS, S.J., SEED, R., 1998, Biogenic reefs. An overview of

dynamic and sensitivity characteristics for conservation management of marine SACs.

Scottish Association for Marine Science (SAMS) for the UK marine SACs Project. Vol. IX,

Biogenic reefs., 150 pag.

HUGGETT, R.J., 2003, Fundamentals of Geomorphology. Ed. Routledge, 386 pag.

IANCU, M., 1966, ConsideraŃii fizico-geografice asupra Dobrogei maritime. Dobrogea

maritimă, Societatea de ŞtiinŃe Naturale şi Geografie din RSR, Biblioteca geografului, nr. 4,

pag. 125 – 154.

IANOŞ, I., 2000, Sisteme teritoriale. Editura tehnică, Bucureşti, 197 pag.

INMAN, D.L., 2003, Littoral Cells. Preprint from Encyclopedia of Coastal Science (M.

Schwartz, editor), 19 pag.

INMAN, D.L., CHAMBERLAIN, T.K., 1960, Littoral sand budget along the southern

California coast. In: Report of the 21 Int’l Geological Congress, Copenhagen, Volume of

abstracts, pag. 245 – 246.

KRATOCHWIL, A., 1999, Biodiversity in ecosystems: Principles and Case Studies of

Different Complexity Levels. Ed. Kluwer.

KRAUS, N.C., LARSON, M., KRIEBEL, D.L., 1991, Evaluation of beach erosion and

accretion predictors. Proc. Co. Sediments `91, ASCE, Seattle, pag. 527 – 587.

KRONBERG, I., 1988, Structure and adapration of the fauna in the black zone (littoral

fringe) along rocky shores in northern Europe. Marine Ecology – Progress Series, vol. 49,

pag. 95 – 106.

LEPŞI, I., 1927, Studii asupra litoralului Şabla – Ecrene. Academia Română, Memoriile

secŃiunii ştiinŃifice, seria III, tomul IV, Mem. 6, 138 pag.

LEWIS, J.R., 1953, The ecology of rocky shores around Anglesey. Proc. Zool. Soc. London,

vol. 123, 3, pag. 481 – 549.

LEWIS, J.R., 1955, The mode of occurrence of the universal intertidal zones in Great

Britain. J. Ecology, vol. 43, 1, pag. 270 – 290.

MAC, I., 1996, Geomorfosfera şi geomorfosistemele. Editura Presa Universitară Clujană.

MAC, I., 2008, Geografie normativă. Presa Universitară Clujeană, 413 pag.

42

MacGINITIE, G.E., 1939, Littoral marine communities. American Midland Naturalist, vol.

21, pag. 28 – 55.

McLACHLAN, A., JARAMILLO, E., 1995, Zonation on sandy beaches. Oceanogr. Mar.

Biol. Ann. Rev., vol. 33, pag. 305 – 335.

NRSMPA, 2000, Strategic Plan of Action: Status of Benthic Habitat Mapping (Action 6 –

Ecosystem Maping). A report to the ANZECC Task Force on Marine Protected Areas.

Connell Wagner Pty Ltd, 37 pag.

O`CONNOR, 2010, Shore exposure affects mussel population structure and mediates the

effect of epibiotic algae on mussel survival in SW Ireland. Estuarine, Coastal and Shelf

Science, vol. 87, pag. 83 – 91.

PAVELESCU, L., 1966, Petrografia rocilor sedimentare. Editura Didactică şi Pedagogică,

238 pag.

PERES, J.M., PICARD, J., 1955, Bitopes et biocoenoses de la Mediterranee occidentale

compares a ceux de la Manche et de l`Atlantique nord-oriental. Arch. Zool. Exp. Gen. vol. 92,

nr. 1.

PERES, J.M., MOLINIER, R., 1957(b), Compte rendu du Colloque tenu a Genes par le

Comite de Benthos de la Commission Internationale pour l`exploration scientifique de la Mer

Mediterranee. Rec. Travaux Station Marine Endoume, vol. 22, 13.

PERES, J.M., 1961, Oceanographie biologique et biologie marine. Vol. I, Vie bentonique.

Presses universitaires de France, Paris, 541 pag.

PERES, J.M., PICARD, E.J., 1964, Nouveau manuel de Bionomie bentique de la Mer

Mediterranee. Recueil des Travaux de la station Marine d`Endoume, vol. 47, (31), 137 pag.

POTTS, G.W.,1980, The zonation of littoral areas around Little Caymans. Atoll Research

Bulletin, no. 241, pag. 23 – 42.

PUŞCARU-SOROCEANU, E., 1966, Flora şi vegetaŃia Dobrogei maritime. Dobrogea

maritimă, Societatea de ŞtiinŃe Naturale şi Geografie din RSR, Biblioteca geografului, nr. 4,

pag. 155 – 186.

RĂDOANE, M., 2004, Dinamica reliefului în zona lacului Izvoru Muntelui. Editura

UniversităŃii Suceava, 218 pag.

SHORT, A.D., 2001, Beaches, Physical Processes Affecting. In: J.H. Steele (Ed. in chief),

Encyclopedia of Ocean Sciences. Academic Press, San Diego, vol. I, pag. 245 – 255.

SHORT, A.D., 2010, Role of geological inheritance in Australian beach morphodynamics.

Coastal Engineering, vol. 57, pag. 92 – 97.

43

SOCOLESCU, M., CIOCÂRDEL, R., AIRINEI, ŞT., POPESCU, M., 1975, Fizica şi

structura scoarŃei terestre din România. Ed. Tehnică, 227 pag.

SOUTHWARD, A., J., 1953, The ecology of some rocky shores in the south of the Isle of

Man. Proc. Liverpool Biol. Soc., vol. 59, pag. 1 – 50.

STEPHENSON, T.A., STEPHENSON, A., 1972, Life between Tidemarks on Rocky

Shores. Ed. Freeman, San Francisco.

STEPHENSON, W.J., KIRK, R.M., 2001, Surface swelling of coastal bedrock on inter-tidal

shore platforms, Kaikura Peninsula, South Island, New Zealand. Geomorphology, vol. 41,

pag. 5 – 21.

STUGREN, B., 1982, Bazele ecologiei generale. Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, 435

pag.

THORNBURY, W.D., 1954, Principles of Geomorphology. Ed. J. Wiley, 618 pag.

TRENHAILE, A.S., 1987, The Geomorphology of Rocky Coasts. Oxford Univ. Press, 393

pag.

TRENHAILE, A.S., 2009, Modeling the erosion of cohesive clay coasts. Coastal

Engineering, vol. 56, pag. 59 – 72.

TROLL, C., 1950, Die geographische landschaft und ihre erforschung. Studium Generale,

vol. 3, pag. 163 – 181. Ed. Springer.

VERRILL, A., E., 1871, Report on invertebrate animals of Vineyard Sound and adjacent

waters. Report of the U.S. Fish Commission, 1871 – 1872, 296 – 778.

VESPREMEANU, E., 1976, Probleme geografice ale mediului înconjurător. Buletinul

SocietăŃii de ŞtiinŃe Geografice din Romania, serie nouă, vol. IV (LXXIV), pag. 13 – 24.

VESPREMEANU, E., 1981, Mediul înconjurător – ocrotirea şi conservarea lui. Editura

ŞtiinŃifică şi Encilcopedică, 121 pag.

VESPREMEANU, E., 1987, Probleme de geomorfologie marină. Editura UniversităŃii din

Bucureşti, 128 pag.

WALTER, H., BRECKLE, S.W., 1985, Ecological Systems of the Geobiosphaere. 1.

Ecological principles in Global Perspectives. Springer-Verlag, Berlin.

WIEDENBEIN, F.W., 1994, Origin and use of the term “geotope” in German-speaking

countries. In: D.O`Haloran, C. Green, M. Harley and J. Knill (Editors), Geological and

Landscape Conservation, pag. 117 – 120.