Sinteza neoclasica aparuta in conditiile cind s-a accentuat caracterul mixt al economiilor occidentale,constituie o imbinare a analizei microeconomice neoclasice cu analiza macroeconomica keunesiana,o combinare a virtutilor economiei de piata cu avantajul dirijismului capitalist.Intr-un cuvint sinteza neoclasica reprezinta o apropiere,o combinare pina la o contopire organic a principalelor doctrine economice contemporane – a keunesismului si a neoclasicismului.Fondatorii sintezei,realizate in anii ’60 sint economistul Paul Samuelson si ucenicul sau Robert Solow. Sinteza neoclasica sau teoria privind economia mixta(P.Samuelson,R.Solow) – o forma de adaptare la noile conditii.O conjugare a analizei microeconomice neoclasice cu teoria keynesista – macroeconomica;echilibrul economic cuprinde si influenta progresului ethnic;o reintegrare a keynesismului cu traditia institutionalista Americana(J.K.Galbraith). Economia mixta (sau sistemul economic mixt) constituie o imbinare organic,in proportii diferite,a elementelor sistemului economiei de piata cu implicarea statului in economie,o imbinare a sectorului privat cu sectorul de stat,a mecanismelor pietei cu reglementarea publica,a micilor intreprinderi cu marile corporatii,o imbinare a mecanismelor de diferentiere de avere cu asigurarea anumitor garantii sociale.Continutul sintezei neoclasice.Cunoscutul istoric al gindirii economice,americanul B.Seligman sustine ca in manualul lui Samuelson,in care sint expuse toate aspectele sintezei,micro si macroeconomia au reusit in sfirsit sa stabileasca relatii diplomatice. Pina a ajunge acolo,autorii sintezei si-au impus teoria incepind,ca de obicei,cu critica predecesorilor,atit a neoclasicilor,cit si a unor aspect ale doctrine lui Keynes.Adresindu-se adeptilor teoriei neoclasice,Paul Samuelson scrie:’’ De ce sa ne vorbiti de raritate? sau de eficacitate?sau de crestere ? sau de echitate?Aruncati deci la cos legile voastre ale ofertei si cererii,teoriile voastre savant cu privire la formarea preturilor si piata.Distrugeti culegerile voastre de precept traditionale.Noi am intrat intr-o era noua,in care toate adevarurile de ieri au devenit erorile de astazi;in care cercetarile de economisire ruineaza investitiile;in care un uragan sau un razboi sint binefaceri ale cerului,in masura in care asemenea dezastre creeaza locuri de munca si umplu burta somerilor’’. Pornind de la faptul ca sistemul economic existent in tarile dezvoltate este mixt(adica constituie o combinative a sectorului privat cu cel public),autorii sintezei,asemeni keynesistilor, se pronunta in favoarea unei interventii a statului in economie.Cu atit mai mult,cu cit,subliniaza P.Samuelson,un sir de activitati economice,cum ar fi ocrotirea sanatatii,invatamintului,industriile de prelucrare a deseurilor etc., nu sint supuse actiunii legii cererii si ofertei.Statul trebuie sa intervina si in alte domenii,cum ar fi,de exemplu,fixarea salariului minimal. Desi supun un sir de aspect ale teoriei clasice si neoclasice unei critici intransigente,autorii sintezei nu resping in intregime doctrinele lor,ci le modifica,le actualizeaza,le adapteaza la noile realitati. Puninsu-I la punct pe clasici si neoclasici,Samuelson si Solow supun unei analize critice si doctrina lui Keynes.Astfel,ei scot in vileag un sir de neajunsuri ale

keynesismului,care au generat asemenea fenomene negative cum ar fi transformarea inflatiei in boala cea mai grea de care suferea in anii 60-80 capitalismul,cresterea exagerata a cheltuielilor publice si a interventiei statului,fapt ce strimtora peste masura sectorul privat. Sa vedem acum care sint principalele deosebiri dintre ‘’sinteza neoclasica si neokeynesism? Un lucru evident este faptul ca teoria sintezei neoclasice are un caracter mixt,combinat.Dar nu numai.Aceste microdoctrine se deosebesc in primul rind prin ‘’pirghia de reglementare a economiei’’ considerate a fi cea mai eficienta.Neokeunesistii americani sint de parere ca instrumental principal al interventiei statului in economie trebuie sa fie bugetul,neokeynesistii francezi- planul incitativ.Pentru autorii ‘’sintezei’’ insa rolul-cheie in reglementarea economiei urmeaza sa-l joace politicile fiscal si monetraa,politici care nu trebuie folosite separate,ci impreuna printr-o coordonare permanenta a activitatii guvernului cu cea a bancii central. Evident,intre neokeynesienii americani si autorii sintezei neoclasice,care sint si ei neokeynesieni,exista mai multe puncte commune decit deosebiri.Astfel,si pentru unii si pentru ceilalti principalele obiective ale politicii macroeconomice sint asigurarea unui nivel ridicat si in continua crestere al produsului real;adica asigurarea cresterii economice,a unei rate reduse a somajului;a unui nivel stabil al preturilor.Relatiile economice externe trebuie sa fie mai mult sau mai putin echilibrate,asigurindu-se,de preferinta,o balanta de plati favorabile.

Principalele modele ale economiei mixteModelele economiei mixte aparute dupa cel de al doilea razboi mondial sint numeroase si se deosebesc mult unele de altele.Criteriile de diferentiere a acestora sint:a)masura interventiei statului in viata economica;b)ponderea sectorului public in sructura proprietatii si a PIB-ului;c)instrumentele predominante ale implicarii statului in activitatea economica(prin planificare; prin bugetul de stat;prin moneda etc.);d)locul pietei in societate. Cele mai cunoscute modele ale economiei mixte sint:neoamerican(anglo-saxon),renan(de tip European),japonez,chinez.In cadrul modelului european se disting modelele: francez, german, suedez. Modelul neoamerican,numit uneori si tipul anglo-saxon de economie de piata,se intilneste in principal in SUA,Marea Britanie,Belgia,Canada,alte tari.Acest model se caracterizeaza printr-un nivel inalt al diferentierii sociale si printr-o pondere redusa a sectorului de stat in economie. Piata joaca aici rolul determinant in reglementarea vietii economice.Ea stabileste marimea preturilor,inclusive a salariilor.Implicarea directa a statului in activitatea economica este neglijabila.Statul elaboreaza cadrul legal si vegheaza respectarea cu strictete a acestuia.El incurajeaza concurenta si dezvoltarea businessului.Nivelul impozitelor este scazut.Dupa regulile pietei functioneaza si sistemul de invatamint(preponderant privat). O trasatura caracteristica a modelului neoamerican este o diferentiere enorma a averilor,inclusive a salariilor.Astfel,un conducator al unei firme poate avea un

salariu de peste o suta de ori mai mare decit salariul unui simplu functionar al acesteia.Sin inca ceva.In modelul neoamerican securitatea sociala(riscurile in caz de boala,somaj) este,in fond,o afacere personala si nu o grija a statului. Tipul anglo-saxon de piata este foarte efficient din punct de vedere economic,dar genereaza o diferentiere sociala fara precedent. In Europa Occidentala cel mai raspindit este modelul economiei sociale de piata ,care are ca tari de referinta Germania,Austria si Olanda.In unele cazuri,acesta mai este numit pur si simplu modelul german.Trasatura caracteristica a acestui model consta in imbinarea organic a exigentelor pietei cu protectia sociala a populatiei.Pensiile si alte alocatii sociale sint inalte.Marimea salariului este detrminata nu numai de conditiile pietei(cererea si oferta fortei de munca),ci si de alti factori cum ar fi:nivelul pregatirii profesionale,vechimea in munca etc.,fapt ce asigura atasamentul salariatilor fata de firma respective.Statul are misiunea sa asigure egalitatea de sanse sis a protejeze cetatenii impotriva abuzurilor si nedreptatilor. Sectorul de stat in economie este important,ridicindu-se pina la 25-30% din PIB.Totodata,in modelul german,spre deosebire de cel American,asistenta medicala si invatamintul,atit cel mediu,cit sic el superior,sint,in fond,gratuite. Un rol deosebit in modelul german este acordat sistemului bancar,banca central beneficiind de o autonomie deplina si servind drept mechanism decisive de reglementare a activitatii economice. Statul,care influenteaza procesul de formare a preturilor,sustine pe toate caile dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii,a gospodariilor de fermieri,creind astfel o baza sociala larga pentru regimul politic existent.Clasa mijlocie este numeroasa,constituind peste 75% din numarul total al populatiei. In fine,in modelul german,intre salariul unui sef de firma si functionarii acesteia diferenta este relative mica,doar de pina la 24 de ori. Modelul Nordic al economiei de piata,numit, modelul suedez(Suedia,Norvegia,Finlanda, Danemarca),era considerat mai mult in gluma’’cel de al doilea model socialist’’.Acest model se caracterizeaza prin accentual pus pe asigurarea echitatii sociale sip e reducerea inegalitatii de avere.Acest obiectiv se realizeaza printr-un mechanism special de redistribuire a veniturilor in folosul paturilor nevoiase.Stabilind o rata inalta a impozitelor,statul acumuleaza in miinile sale pina la 60-65 % din tot produsul intern brut,mai bine de jumatate din care este utilizat apoi in scopuri sociale.Sectorul de stat joaca un rol insemnat.Cea mai mare parte a serviciilor (medicina,invatamint etc.) este gratuita. In asigurarea undei anumite echitati sociale un rol deosebit il joaca confederatiile patronale si confederatiile muncitoresti,care sint organism permanente de negociere cu institutiile statale.Spre deosebire de alte tari,in Suedia,Norvegia si Danemarca este puternic dezvoltat sectorul cooperatist. Modelul francez sau etatist(tara de referinta-Franta,partial Italia) se distinge printr-o pronuntata tenta dirijista.Sectorul privat se imbina cu un puternic sector public,aparut in cea mai mare masura in urma mai multor valuri de nationalizare a intreprinderilor private,in general a celor din domeniile infrastructurii economiei.In sectorul public se creeaza circa 30-35% din volumul productiei industrial.O alta

trasatura a cestui model consta in imbinarea mecanismelor pietei cu un system special de planificare indicative,ca forma principal a implicarii statului in activitatea economica. O data cu aprofundarea fenomenelor integrationiste in spatial unic al Uniunii Europene,are loc o apropiere intre modelele de economie mixta existente.Ca prototip al unui model comun pentru toate tarile-membre ale Uniunii Europene este folosit modelul german al economiei sociale de piata. In ceea ce priveste modelele de economie caracteristice pentru alte continente,ne vom opri asupra modelului japonez,numit si ‘’paternalist’’ ,aparut si el dupa cel de al doilea razboi mondial.Acest model se caracterizeaza prin faptul ca rolul decisive in viata economic ail joaca marile corporatii,sustinute de catre stat si aflate intr-o competitive puternica intre ele. Instrumentul principal de implicare a statului in viata economica este programarea economica. Anume statul a initiat,apoi a sustinut pe toate caile producerea tanchetelor si automobilelor,apoi a produselor electronice si a computerelor. O trasatura deosebita a modelului japonez consta in faptul ca nivelul salariului ramine mereu in urma cresterii productivitatii muncii.Acest fapt permite reducerea permanenta a costurilor si,ca urmare,o competitivitate sporita a marfurilor japoneze pe pietele internationale. In Japonia,cea mai mare parte a muncitorilor,care sint angajati pe viata la o firma oarecare,este atrasa pe toate caile la gestionarea firmelor.In fine,trebuie mentionat faptul ca acceptarea de catre specialistii de cea mai inalta calificare a unor salarii mai joase decit in celelalte tari dezvoltate are la temelia sa un puternic sentiment de mindrie nationala si de patriotism.Spre deosebire de Europa Occidentala,dar mai cu seama de Statele Unite,salariile sefilor de corporatii japoneze sint doar de 17 ori mai mari decit salariile functionarilor simpli.In fine,in Japonia clasa mijlocie este cea mai numeroasa,constituind 85-90% din populatia tarii.

Economia politica neoclasica

1.Unele resurse ale economiei clasice in curs de epuizare Aproape in unanimitate, istoricii economisti din secolul trecut - si mai ales din acest secol- arata ca dupa ilustrul Adam Smith si marele David Ricardo, in Anglia, sau dupa Jean Baptiste Say, atat de fidel lui Adam Smith, in Franta, ‘’economia politica capata un character din ce in ce mai abstract’’.Ea tinde sa se reduca la un mic numar de principii teoretice formulate ca niste teoreme de geometrie si relative mai ales la schimburi internationale, la fixarea procentului profiturilor, al salariilor si al rentei.Chiar daca le-am admite exactitatea- subliniaza Ch. Gide si Ch. Rist in lucrarea lor citata – asemenea teoreme sunt departe de a fi sufiente pentru a explica toata varietatea fenomenelor economice sau sa serveasca ca indreptare in noile probleme practice pe care evolutia industriei cu mult mai complicate acum ca in trecut, a economiei in general, le pune in fiecare zi intreprinzatorului, conducatorului de firma sau omului de stat. Cu toate acestea, economisti de seama, cu lucrari si nume importante intr-un anumit sens- Mac Culloch, Senior, Storch, Rau, Garnier(Joseph si

nu Germain traducatorul lui Adam Smith) Rossi, s.a.-‘’continua sa ale reproduca fara a adauga nimic important…Economia politica s-a impietrit in mainile lor intr-un corp de doctrine destul de sterse, ale caror legaturi cu viata economica concreta sunt din ce in ce mai greu de observat pe masura ce te indepartezi de tara lor de origine’’. Germanul G. Schmoller, intr-un studio publicat la Leipzig, in 1888, remarcand varietatea ideilor si ,tocmai prin aceasta, vigoarea cartii de capatai a lui Adam Smith(“Bogatia natiunilor…”), arata ca economia politica, din vremea sa, de aceasta data,”parka sufera un fel de anemie”.Mai semnificativ releva acesta stare nu un economist, ci istoricul si sociologul englez Arnolt Toynbee, promotorul teoriei ciclice a dezvoltarii societatii omenesti si, totusi, adversary neimpacat al tehnocratismului. Intr-o celebra lucrare ,Revolutia industriala Toynbee scria:”Un artificiu logic devine picture oficiala a lumii reale.Bici chiar Ricardo, om binevoitor si bun, daca si-ar fi pus chestiunea, nu ar fi dorit sau nu ar fi presupus ca lumea din Tratatul sau ar fi lumea in care traia. Dar, inconstoent, a prins obiceiul de a privi legile, adevarate numai in societatea create de el in cabinetul sau in vederea analizei stiintifice, ca aplicabile societatii complexe care se agita in jurul lui.Se vadea, asadar , un divort tot mai pronuntat intre teorie economica in sine si realitatea concreta.

2.Premise, baze si personalitati ale economie politice neoclasice Cum s-a iesit dintr-o astfel de situatie?Cu precadere pe doua cai:a) construindu-se , prin analiza, o teorie noua, mai armonioasa si mai “intelegatoare”, reflectand si culand profitabil cu complexa realitate economica inconjuratoare; b) realiznd din descrierea realului obiectul unic al stiintei”. Prima cale aveau s-o inaugureze, prin anii 870, economisti Menger, Jevons si walras, punand bazele economiei politice neoclasice. A doua,, reprezinta calea pe care a ales-o inca mai de timpuriu “scoala istorica”.Aceasta din urma in ipostazele “vechi scoli istorice” germane (mijlocul secolului al XIX-lea), ilustate nu doar spectaculos, ci deseori stralucitor de Friedrich List, pe urma de W. Rocher,B. Hildebrand sau Karl Knies si, mai apoi, in ipostazele “noi scoli istorice”(sfarsitul secolului XIX si primele decenii ale secolului XX), ilustate in acelasi mod de economisti precum G. Schmoller, L. Brentano, K. Bucher si mai tarziu; vestitul Werner Sombart(1863-1941).Remarcabilul talent oratoric si de conferentiar serios al acestuia din urma, profesionalismul sau, atrageau- inclusive in Romania, pe care a vizitat-o, bunaoara, tinand in august 1931 o interesanta conferinta in Aula Academiei de Inalte Studii Comerciale din Bucuresti – un numeros si deseori entuziast public. Aflandu-ma, intr-un moiembrie al anului 1994, la Viena, n-am gandit firesc la Carl menger, nascut in 1840, in Galicia, la Neu Sandec, professor de renume mai multi ani la Universitatea din capitala Austriei.De astfel, portretul lui – picture – se afla expus in sala de consiliu a Universitatii, in galleria personalitatilor care, de-a lungul anilor au facut si fac inca Gloria acestui lacas de invatamant superior.Carl Menger, alaturi –cum aratam de W.S. Jevons si L.Walras – elaborand principii de o similitudine uimitoare cu ale celorlalti doi economisti-profesori aminti, unul englez si altul francez – s-a indreptat in mod explicit valorii si a plusvalorii, acestea, dupa cum stim, preluate numai relative critic de catre Marxism. A ramas celebra asertiunea “economiei politice neoclasice” vizavi de “teoria clasica a valorii”:”Nu ne intereseaza

sa stim de ce marfa are valoare ci de ce un kilogram de faina are valoare pentru Jean”.”scoala austriaca” fondata de profesorul Carl Menger,ca orientare fundamentala a” economiei politice neoclasice” si continuata de cunoscutii sai discipoli E. von Wieser si E.von Bohm-bawerk, are totusi, parka ,un plus de rafinament si eleganta “retro”, purtand pecetea spiritului distins austnac. Si Carl Menger, ca si ceilalti reprezentanti ai “economiei politice neoclasice” – ca, de altfel, si reprezentati “Scolii istorice”- se ridica mai mult sau mai putin vehement, dar se ridica ,impotriva “universalismului” lui Smith si succesorilor sai.Legile economice formulate de clasici nu se realizeaza in tot locul si in tot timpul – cum releveau Gide si Rist asertiunea “neoclasicismului” in confruntare cu “clasicii”.Politica economica elaborate pe baza acestor legi nu era susceptibila de o aplicare generala si universala. O legislatie economica uniform nu s-ar putea aplica in toate epocile si in toata tarile.Arta omului de stat, si nu numai al lui, “consta in mladierea principiilor dupa necesitati noi, in nascocirea de solutii originale pentru probleme noi, preciza Menger.Dar acest principiu proclamat de secole este atat de evident ca ar fi primit desigur confirmarea din partea lui Smith, Say, sau Ricardo, cu toate ca l-au cam uitat cateodata judecand cu prea multa severitate institutiile trecutului sau preconizand al lor <<laissez-faire>> ca o reteta universala”.Intr-un alt sens, punand in relief aceeasi grija fata de nuanta, criticand un anume exclusivism al “scolii istorice” ce nega orice abordare abstracta, Menger isi permite sa scrie ca “Pentru dansa (scoala istorica, n.n.), arta cugetarii abstacte chiar cand se deosebeste prin profunzime sic ea mai mare originalitate, chiar cand se sprijina pe baza celei mai largi experiente, intr-un cuvant pe daturi care in alte stiinte teoretice asigura mai mare glorie savantului – ii apare cercetatorului (<<scolii istorice>>,n.n.) in comparative cu produsele unei compilatii constiinciose, ca secundara, aproape ca un lest”. Daca ne-am referi la cateva din preliminarile scolii neoclasice, respective scolii austriece purtand emblema “Carl Menger”, va fi interesant sa urmarim care sunt pozitile acestei scoli in raport cu atat de discutata – in istoria gandirii economice- teorie a valorii si a preturilor sau cu la fel de discutata teorie a reparatiei.Din nou se vor vadi, si in acest cadru, calitatile atat de benefice de minutiozitate, prudenta si circumspectie- ale profesorului economist vienez.

3 .Teoria utilitatii finaleOrice om cauta placerea si evita osteneala.Viseaza in toate imprejurarile sa obtin maximum uneia cu minimum alteia – iata un principiul fundamental al scolii neoclasice. Obiectul economiei politice se mai arata este de a determina maximum de fericire ce poate fi realizat cumparand cat mai multa placere posibila, cu cat mai putina oboseala posibila (Stanley Jevons, Theory of political economy).Fireste termenii de fericire, placere, oboseala trebuie intelesi in sensul lor larg, economic si nu doar in sensul lor etimologic ca atare.Si pe ce baza s-ar putea realize maximum de satisfactie pentru fiecare individ? Prin libera concurenta absoluta mai afirma reprezentantii scolii neoclasice in speta ai scolii austriece.Profesorii Charles Gide di Charles Rist, in mare lor istorie a doctrinelor economice de la fiziocratie oana azi, aparuta in Franta in aniii de inceput ai acestui secol, lucrare pe care o amintesc adesea,releva ca astfel economisti scolii neoclasice se arata simpatico mai degraba

vechiii scoli clasice. Ei il citeaza pe un alt professor “austriaco-vienez” de economie, Bohn-Bawerk, care arata:”Greselile economistilor clasici nu sunt decat boli normale de crestere si se revendica, deci, ca filiatie a scolii clasice.I se reproseaza insa, acestei din urma scoli de a nu fi stiut sa demonstreze ceea ce afirmase, de a se fi miltumit prea usor cu rationamente care sunt cercuri vicioase. Se cautau in prea mare masura raporturile de la cauza la effect fara a observa ca adesea efectul poate sa devin cauza si viceversa. Sub toate aceste aspecte se decanteaza- intr-un mod rational si spectaculos deopotriva esenta scolii neoclasice, respective a scolii austriece, componenta definitorie a primeia.Anume teoria utilitatii finale. O esenta de tip psihologic, ceea ce a determinat ca asemenea scolii integrate scolii neoclasice sa fie numite ,intr-un cavant, ca scoala psihologica.Dupa diferite economisti acest termen de utilitate finala este definit si altfel: gradul final de utilitate sau cel mai adesea- utilitatea marginala sau intensitate ultimei nevoi satisfacute ect.de fapt , despre ce este vorba? 1.utilitatea, in sensul economistilor clasici acea insusire a unui produs de a satisface o trebuinta umana, este parasira ca notiune generala de catre neoclasici.In conceptia lor nu mai este vorba de utilitatea apei sau a pamantului de a satisface o nevoie, ci de utilitatea obiectul relatiei de schimb –direct sau prin internediari dintre producator si consummator.Nu-I niciodata vorba de a cumpara painea ci de a cumpara paini- scriu Gide si Rist.Ce ma intereseaza utilitatea paini in general si cum as putea ,dealtminteri, s-o masor? Ceea ce ma intereseaza este numai utilitatea painii de care am nevoie.practic se afla aici cheia intelegerii intregii doctrine neoclasice cheia intelegerii valorii unui produs refelectata exclusive in utilitatea concreta a acelui produs. 2.In lucrarile vienezilor Menger si Bohn-Bawerk se subliniaza astfel ca utilitatea fiecarei unitati dintr-un bun depinde de necesitatea actuala si imediata pe care trebuie s-o satisfaca unitatea respective din acel bun.Un individ pe masura ce consuma dintr-un bun ,are o satisfactie, produsa de cresterea consumului, tot mai mica, aceasta putand capata chair valori negative.Cu alte cuvinte ,cum orice nevoie de grîu va avea pentru el o utilitate mai mare decît ultima unitate a mărfii pe care a cedat-o și viceversa. Fiecare , deci , cîștigă fără ca nimeni să piardă ceva, relevîndu-se astfel ”surplusul consumatorului”. Sub toate aceste aspecte, distanța față de ”școala marxistă”asupra valorii este și nu este mare . Este imensă, este vorba de o cu totul altă gîndire, cînd avem în vedere subordonarea cu precădere de către Marx a întregului său demers teoretizator relevării ” caracterului nedrept al însușirii plusvalorii de către capitalist”, neglijîndu-se total întreprinderea ca atare, riscul, capacitatea creativă a întreprinzătorului, recompensa-profit- pe care trebuie să le primească, firesc , capitalul. Și nu este așa de mare deosebirea dacă ne vom gîndi că și Marx a condiționat realizarea valorii ca atare a unui bun de realizarea valorii lui de intrebuințare și viceversa. Practica dezvoltarii economice și sociale a validat însăn, în esențială măsură , realismul teoriei ce explică valoarea produselor prin utilitatea lor , amendînd sever- și nu numai în fostele state comuniste – destule performanțe calitative realizate fără o bază calitativă adecvată prin prisma utilizatorilor.

5. Legea substituirii (indiferenței) Se ridică, totuși, mai multe întrebări. Iată una dintre ele: de ce se constituie un preț unic pe aceeași piață pentru articole (produse) similare, cînd este vorba de unități separate destinate indivizilor subiectivi? De ce, bunăoară . o pîine nu are o valoare mai mare pentru cel flămînd comparativ cu cel sătul sau chiar de ce valoarea ei nu este diferită pentru același individ funcție de starea lui momentană , flămînd sau sătul? Acționează astfel- releva profesorul Carl Menger și celelalte personalități ale ” școlii austriece”- ” o lege a unității prețului” care- afirmă adepții ” școlii austriece”, ”psihologice” – derivă dintr-o altă lege la fel de importantă : legea substituirii. Potrivit acestei legi economomice, ori de cîte ori un bun poate fi înlocuit prin altul , pentru satesfacerea unei nevoi oarecare , înlocuitul nu valorează mai mult decît cel care îl înlocuiește . O asemenea lege este denumită de Stanlay Jevons, economistul la care ne-am mai referit , și ca legea indiferenței. Cu alte cuvinte , dacă se vădesc o serie de bunuri substituibile , nici unul nu va prețui mai mult decît acela care, din toate , prețuiește cel mai puțin. Este de remarcat, de asemenea, că legea bstituției acționează nu numai cînd este vorba de obiecte care satisfac aceeași nevoie , dar și cînd este vorba de nevoi diferite dacă aceste nevoi se pot substitui una alteia. Deci , ” dacă am pierdut un obiect la care țin foarte mult dar pe care aș putea să-l înlocuiesc perfect printr-un alt obiect , atunci primul obiect nu va valora mai mult decît al doilea ”- conchid Gide și Rist, relevînd o altă latură a conceptului în discuție: nu trebuie privită direct utilitatea obiectului ce se evaluiază ci ceea a obiectului care i-ar putea înlocui .

6.Unele concluzii Relevînd , în accepțiile menționate , problemele valorii și schimbului, teoria unității finale prezintă virtuții din cele mai de seamă translatate în sectoarele producției , repartiției și consumației – de fapt , toate , într-un fel sau altul , potrivit a numeroase păreri , modalități ale schimbului. Bunăoară, de ce sub un regim de liberă concurență valoarea produselor are la bază , ca regulator , costul de producție ? Deoarece – se afirmă în sensul amintit – regimul de liberă concurență este, prin difiniție , un regim sub care orice produs poate fi înlocuit , în orice moment, printr-un produs similar. ” Lucrează”, deci , legea substituției. Iar dacă este adevărat că costul de producție reglează valoarea tuturor produselor similare, faptul se justifică prin aceea că costul de producție respectiv reprezintă , în orice moment , ultima dintre valorile substituibile altora. Nu trebuie însă ocolite nici premisele atît de greu de constituit pe care teoria utilității marginale le presupune pentru a funcționa :a)”concurența perfectă”- în dublu sens;b) toți cumpărătorii sunt și vînzători și schimbă între ei mărfuri divizibile în unități . Reflectînd asupra acestor premise se vor gasi relativ greu argumentele necesare pentru a demonstra că principiul utilității marginale , valabil neîndoielnic pentru individul izolat, va avea aceeași ”putere”, aceeași ” integrală sferă de finalitate ” dacă el va fi extins la nivelul întregii societăți . Să ne gîndim, dar, acordînd credit și protecționiștilor de tipul lui Mihail Manoilescu , este oare astăzi economia mondială economia unei ” competiții perfecte” ? Au economia americană , firmele

ei , un comportament ” perfect” . , dictat de ( posibil naiva ) morală strict economică, fără unele instrucțiuni politice exprese? Dar economia Franței? Dar cea a Rusiei ? Dar cea a României , abordată din toate unghiurile de vedere? Desigur, valențele de valoare ale ” școlii austriece” sunt reale și nu puține . Ca întodeauna , însă , numai ele nu pot rezolva toate și integral problemele . Ceea ce explică valoarea diversității ” școlilor economice ” din care, mai mult sau mai puțin , prin prisma realității se poate oricum împrumuta ceva . Iar de la ” școala austriacă” economia politică modernă a luat – cu mare profitabilitate socială – destul de mult. Este gîndul cu care am părăsit Viena , capitala mare a unei țări , geografic și demografic, mici , devenită deja oraș al Europei și lumii secolului următor.

Tema:Sinteza neoclasica

Disciplina: Bazele micro-macro economiei

Studenta:Bulbocean Alina

Gr.203

Coordonator:C.Savitchi