SIMBOLURI ANIMALIERE - URSUL

O suită de legende şi de ritualuri din cultura tradiţională română conţine imaginea

ursului ca figură mitică. Deşi nu există un cult al ursului în tradiţia autohtonă, epica

folclorică, practici magice şi obiceiuri din ciclul calendaristic dovedesc existenţa acestui

cult.

El ar putea avea rădăcini în comunităţile de vânători sau în ipoteticul cult dacic al

ursului. Mai multe speculaţii asupra numelor celor două divinităţi dacice, Zalmoxis şi

Gebeleizis, ajung la concluzia că amândouă au ca referent ursul, cu atât mai mult cu cât

în ritualuri se folosea o mască alcătuită dintr-un cap de urs. De unde ipoteza lui Romulus

Vulcănescu că „Zalmoxis a fost un Mare Pontif al unei congregaţii religioase, confreria

Ursinilor”. Potrivit lui Romulus Vulcanescu, "numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ

cu valoare de tabu al zeului cerului si al soarelui, in ipostaza lui umana, un purtator de

piele de urs, nu atat in sensul de nebrida, cat de masca-galee, alcatuita dintr-un cap de urs,

folosita in ritualurile si ceremoniile ce tineau la daci de cultul stravechi al ursului

carpatic.”

Puternic, violent, imprevizibil si uneori chiar crud, ursul este un animal venerat

din cele mai vechi timpuri, cercetatorii confirmand existenta unui cult al acestuia, inca

din paleolitic. Mai mult, cercetarile antropologilor efectuate la Polul Nord, in Siberia, in

Scandinavia si in nordul al Americii, au dus la concluzia ca in sanul tuturor culturilor

existente aici, ursul reprezinta un animal sacru. Popoarele uralo-altaice ale Eurasiei

septentrionale pana in Alaska, il considerau drept spirit al padurii, suprem stapan al

energiilor cosmice, simbol al fecunditatii.

De asemenea, multe popoare indo-europene au, cu privire la urs, o serie de

derivate folclorice si mitologice ce ni s-au pastrat pana astazi. In limbile indo-europene,

pentru urs este utilizat in limba greaca cuvantul "arktos (de unde numele Arctic pentru a

desemna Polul Nord). In limba latina –  "ursus”, in celta – "art” iar in sanscrita: "rksa”.

Cultul ursului la geto-daci

Cultul ursului era prezent si la geto-daci, care il considerau un animal sacru. Chiar

numele Zalmoxis, confirma faptul ca ursul era un animal totemic al dacilor – zalmo=piele

si olxis=urs.

1

La traci, ursul are rol cosmogonic: pe spinarea unui urs au fost sprijiniti stalpii

pamantului. Pentru ca e un animal pur si sincer, a fost inclus pe cer, in constelatia Ursa

Mare si Ursa Mica, care devin Carul Mare respectiv Carul Mic. Ursul este perceput ca

cel care regleaza anotimpurile, potrivit propriului sau ritm de hibernare, si, de

asemenea, potrivit constaletiei sale, Ursa Mare, a carei pozitie pe firmament este legata

de succesiunea anotimpurilor. Relatiile dintre urs si cele doua constelatii au dat loc la

numeroase produse mitice, care evoca tema transformarii dupa moarte, in astre, tema

intalnita mai ales in mitologia greaca.

In mitologia romaneasca ursul este investit cu multiple virtuti apotropaice

(protectoare), terapeutice si meteorologice. Mai demult, exista chiar credinta ca un nou

nascut, daca era dat cu grasime de urs pe corp, la prima spalare, castiga forta si norocul

ursului. Cei bolnavi sau speriati erau afumati cu parul jumulit din blana salbaticiunii,

sau se mai obisnuia ca cei debili fizic sau bolnaviciosi sa fie "botezati”, capatand

numele de Urs sau Ursul, pentru alungarea bolilor si mortii, ritualul fiind unul diferit de

cel crestin. Inca din Evul Mediu exista atestari ca ursii erau folositi pentru vindecarea

durerilor lombare: este vorba de calcatul ursului (erau ursi dresati special pentru a face

masaj cu picioarele).

La romani, calendarul popular i-a inchinat ursului mai multe zile, una dintre

acestea fiind cea din 1 august, zi cunoscuta ca Impuiatul ursilor, moment din care aceste

salbaticiuni incepeau sa se imperecheze. Inainte, aceasta zi era tinuta in special de catre

crescatorii de animale, dat fiind faptul ca ursul incepea sa devina agitat, nervos si ataca

cirezile de vite sau alte animale domestice. Pentru bunul mers si ferirea animalelor de

furia ursilor, ziua de 1 august era petrecuta printr-o abtinere totala de la activitatile

lucrative, iar ursului i se ofereau ofrande imbelsugate. O alta sarbatoare arhaica dedicata

acestui animal este Sambata Ursului ( a 3-a sambata din Postul Mare ), cand in popor se

crede ca toate ursoaicele nasc pui. Simpatizat in zonele folclorice de munte ale

Romaniei, ursul e numit familiar Mos Martin.

Jocul Ursului

Jocurile cu masti din Moldova sunt obiceiuri arhaice, agrare si pastorale de

traditie multimilenara, ce au loc cu prilejul Anului Nou. Jocul Ursului este cel mai

spectaculos dintre toate jocurile cu masti intalnite in satele bucovinene, caci se pare ca

2

ursul era venerat in Bucovina mai mult decat in orice alta parte a Romaniei. Paradoxal,

jocul ursului este practicat mai mult in zonele colinare si de campie si mai putin in cele

montane. Cei mai spectaculosi ursi de Anul Nou ii intalnim in Bosanci, Udesti,

Chiliseni, Stirbat, Poieni, Boroaia si in zona Campulungului.

La origine, acestea erau ceremonii in legatura cu intoarcerea periodica a mortilor si

comportau tot felul de masti animale – cal, capra, urs.

Pregatirea mastii-costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucura de o

mare atentie. Cea mai arhaica forma de reprezentare a ursului este cea din paie, dar, cu

timpul, acesta masca s-a realizat chiar din blana ursului veritabil. Pentru obtinerea

costumului din paie, se rasucesc franghii din paie de ovaz, lungi de aproximativ 40 m

care, in dimineata ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtatorului, acesta

ramanand astfel echipat pe toata durata purtarii costumatiei. Masca initiala din paie era

aruncata in foc pentru a arde, simbolizand astfel moartea si renasterea vegetatiei, odata cu

trecerea anotimpurilor.

In unele parti, forma capului de urs se obtine intinzand o piele de vitel sau de

miel peste o galeata metalica, in timp ce in alte sate pielea se intinde pe un suport

metalic, in asa fel incat reda fizionomia animalului. De la gat in jos, corpul celui care se

mascheaza este acoperit cu o blana de oaie sau cu un cojoc lung, intors pe dos.

Jocul cu masca de urs din ciclul Anului Nou ar avea legătură cu acest cult dacic.

Oricum, lucrările şcolii mitologice consemnează legende despre metamorfozarea omului

în urs, explicându-le prin similitudinile de ţinută şi de fizionomie între om şi acest

animal. O legenda relatează ca ursul se întrece cu dracul la secerat şi-l întrece, deci se

asociază ursul şi cultul grâului. Romulus Vulcănescu semnalează un „colind fără text”

din Dobrogea, „jocul ursului de paie”, după treieratul grâului. Dacă adăugăm jocurile cu

masca de urs din ciclul Anului Nou care-l asociază cu ritmurile vegetale (masca de urs

simbolizează moartea şi reînvierea) şi utilizarea ursului în practici apotropaice şi de

fertilizare, atunci are o explicaţie şi asocierea ursului cu grâul (ursul secerător, ursul

morar). Este vorba despre o analogie între hibernarea ursului şi „hibernarea” seminţelor.

De altfel, în multe mituri, ursul este asimilat cu luna (în Siberia) sau este asociat

cu divinităţile lunare (o însoţeşte pe Artemis în ipostaza ei de divinitate lunară) şi cu forţa

3

instinctelor patronate de luna. Aşa că ursul „reglează şi determină ritmurile naturii şi ale

cosmosului”.

Ursul- in literatura romana

Cu siguranţă, moldoveanul Mihail Sadoveanu cunoştea reprezentările ursului în

ciclul obiceiurilor calendaristice, ca şi alte ipostaze din literatura folclorică. Şi deoarece

ursul era deseori întâlnit nu numai în pădure, ci şi în apropierea gospodăriilor ţărăneşti,

animalul est invocat şi descris în relatările protagoniştilor şi ale martorilor unor astfel de

întâmplări.

În povestirea Ursul (volumul Valea frumoasei, 1938) protagonist este un copil,

păstor la numai zece ani, care a văzut, căţărat într-un brad, cum fiara îi sfârtecă o junincă.

Deşi incidentul este dramatic, relatarea alunecă spre umoristic, pentru că ursul a fugit când

copilul şi-a strigat mama: „S-a dus în râpă, sărind alternativ cu dinaintea şi cu dinapoia, şi

fuge şi acum. S-a temut de mama lui Petrică. Se pare că-i aprigă muiere.” Copilul nu s-a

temut atât de urs, cât de mama sa care-i va cere socoteală pentru paguba făcută de fiară.

Întâmplarea, reală, s-a petrecut într-un loc cu „nume tainic”, Cioaca Jinarilor, „lângă o

hrubă de unde te cobori pe celălalt tărâm”. Şi astfel, naratorul plasează aventura lui Petrică

la graniţa dintre realitate şi ficţiunea cu aură de legendă.

Adevărat că acest animal, puternic şi necruţător când este provocat, are, de

obicei, o fizionomie de om blând şi trist. Este chipul unui personaj sadovenian din

povestirea Ion Ursu (1901, reluată în volumul Dureri înăbuşite, 1904). Un ţăran sărac a

plecat din sat şi s-a „proletarizat”. Naratorul insinuează în fizionomia personajului său

câteva trăsături ale animalului, de parcă ar vrea să ascundă ceea ce au comun omul şi

ursul. Ion Ursu „nu-i nici gros, nici urât, nici greoi din fire” (cum şi-l reprezintă

necunoscătorii pe urs), dar „e mijlociu la trup, bine-legat” şi are „ochii blânzi, căprii, sub

sprâncene late. Umblă domol, vorbeşte rar şi îndesat, cu glas întunecat şi ostenit de

suferinţă”. Scos din sat ca un animal din pădure şi obligat să se adapteze la un alt mediu,

va pierde valorile morale ale lumii sale şi se va degrada.

Ecouri ale fabulosului mitic şi ale credinţelor totemice se aud în Şoimii, unde

Petrea Gânj „mormăia din când în când ca urşii”, Toader Urs era „urs, drept urs, cu nişte

mustăţi de şi le înnoda la ceafă” şi tocmai de aceea nu o să tragă în „bunică-su”, adică în

urs, aşa cum nici Alexa Totârnac zis Vulpe „n-o să tragă în cimotiile sale”, adică în vulpi.

4