Sf. Calinic de La Cernica

UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA:

TEOLOGIE PĂSTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

« Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica »

COORDONATOR:

ABSOLVENT:

CONSTANŢA

SFÂNTUL IERARH CALINIC DE LA CERNICA (1787-1868) .

Lucrare de Licenţă – – Universitatea „Ovidius” – CONSTANŢA .

2 .


S

SFÂNTUL IERARH CALINIC DE LA CERNICA

(1787–1868)

Abrevieri.

An. Acad. Rom., = Analele Academeiei Române.M.S.I.s.,t., = Memoriile Secţiunii Istorice, seria, tomul.BO = Biserica OrtodoxăBOR (şi B.O.R.) = Biserica Ortodoxă Română. Buletinul Oficial al Patriarhiei Române.EIBMBOR (şi E.I.B.M.B.O.R. sau Edit. I.B.M. al B.O.R.) = = Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe RomâneGB = Glasul Bisericii. Revista oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei.MA = Mitropolia Ardealului.


3 .


MB = Mitropolia Banatului. Revista oficială a Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului şi a Episcopiei Aradului.MMS = Mitropolia Moldovei şi Sucevei. Revista oficială a Arhiepiscopiei Iaşilor şi a Episcopiei Romanului şi Huşilor.MO = Mitropolia Olteniei. Revista oficială a Arhiepiscopiei Craiovei şi a Episcopiei Râmnicului şi Argeşului.PG = Patrologia GraecaPSB = Părinţi şi Scriitori BisericeştiRESEE = Revue Études Sud-Est EuropéenesSBIR = Societatea Biblică Interconfesională din RomâniaST = Studii Teologice. Revista Institutelor teologice din Patriarhia Română.T. O. B. = Traduction Oecumenique de la Bible

Alte abrevieri

art. cit. = articol citatcap. = capitolcca. = circacf. = conformcol. = colecţia, coloanaed. = edituraEv. = Evanghelia (după. . . )f. a. = fără anI. B. M. = Institutul Biblic şi de MisiuneÎPS (şi Î.P.S.) = Înalt Prea Sfinţituln. a. = nota autoruluin. ed. = nota edituriiop. cit. = opera citatăop. cit. = operă citatăpag. = paginaPF (şi P. F. ) = Prea FericitulPFP (şi PF. P) = Prea Fericitul PatriarhPS (şi P. S. ) = Prea Sfinţitulsublin. ns. = sublinierea noastrăv. = vezivol. = volumul

Cuprins:

Abrevieri ……………………………………………………………………………………. p. 3

Cuprins ………………………………………………………………………………………. p.4

Introducere ………………………………………………………………………………….. p. 6

PRIMA PARTE


4 .


1. Evenimente din România ce privesc Biserica Ortodoxă Română

între anii 1821-1919…….………………………………………………………………...p. 21

2. Tabel cronologic ………………………….……………………………………………....p. 25

3. Aşezăminte spirituale din împrejurimile Sfintei Mănăstiri Cernica………………….…...p. 28

a) MÂNĂSTIREA CĂLDĂRUŞANI..........................................................................p. 29

b) MÂNĂSTIREA SNAGOV......................................................................................p. 29

c) MÂNĂSTIREA SAMURCĂSEŞTI....................................................................... p. 30

d) PALATUL FAMILIEI ALEXANDRU GHICA..................................................... p. 30

e) PALATUL ŞTIRBEY.............................................................................................. p. 31

f) Palatul Episcopal – Casa Arhierească din oraşul Râmnic …………................…... p. 32

4. Sfânta Mănăstire "Schimbarea la faţă" Cernica (Denumire alternativă –

Mănăstirea „Cernica”) …………………………………………………………….p. 35

5. Mişcarea isihastă şi legăturile ei cu românii ……………...………….……….………… p. 56

6. Viaţa isihastă la români în secolele XIV-XV. ……………………………….…………. p. 60

7. Viaţa isihastă la români în secolele XV-XVIII. …………………….……...…………… p. 61

8. Viaţa isihastă la români în secolul XIX şi până astăzi ……………….…...…………….. p. 66

Partea a II-a

1. Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (1787–1868) ………………………………………. p. 68

a) Viaţa …………………………………………………………………………...p. 68

b) Canonizarea ……………………………………………...…………………... p. 79

c) Fapte şi cuvinte de învăţătură ……………………………...………………… p. 81

2. Plângerea smeritului Calinic Ieromonah, stareţul Cernicăi ……………………………... p. 95

3. Cuvânt de învăţătură al Sfântului Ierarh Calinic, rostit către tot soborul Mânăstirii Cernica,

în septembrie, 1850, când a plecat ca episcop la Râmnicu-Vâlcea ……………………….p. 96

4. EPISTOLA Sfântului Ierarh Calinic de la Râmnicul Vâlcei adresată soborului Mânăstirii

Cernica ……........................................................................................................................ p. 98

5. DIATA (sau testamentul arhieresc) al Prea Fericitului Episcop Calinic ………………... p. 99

6. Acatistul Sfântului Ierarh CLAINIC de la Cernica (11 aprilie) ………………..……... p. 101

7. „Rugul aprins” – sau creştinismul românesc după Calinic ……………………………. p. 112

8. Actualitatea unei scrisori din 1863 …………………………………………………….. p. 114

9. Sfântul Calinic a fost împotriva introducerii calendarului gregorian ………………….. p. 120

10. „Vedenia Sfântului Ierarh Calinic despre anul 1992“…………………………...……... p. 121

11. Despre Minuni şi Sfintele Moaşte tămăduitoare ale fântului Ierarh Calinic …………... p. 126


5 .


În Loc De Încheiere O Cuvântare ………………………………..……………………....... p. 131

Bibliografie generală ………………………….……….…………………………………. p. 147

Curriculum Vitae ……….………………………………..………………………………… p. 153

Declaraţie ………………………………………………..………………………………… p. 153

INTRODUCERE.

Primul sfânt canonizat de Biserica Ortodoxă Româna este Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica.

Desigur, trebuiau să fie canonizaţi mai mulţi cuvioşi români, care au sfinţit pământul ţării noastre cu

jertfa vieţii lor, cu nevoinţa şi cu truda lor duhovnicească. Ne gândim la Arhiepiscopul Ioan de la

Râşca, la Cuviosul Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlău, Partenie şi Rafail de la Agapia şi la

mulţi alţii. Toţi sunt sfinţi ai neamului şi Bisericii noastre. Nu i-am canonizat noi, dar i-au canonizat

credincioşii. I-am uitat noi, dar nu-i uită poporul nostru iubitor de Dumnezeu şi de sfinţi.

Din toamna anului 1955 până în prezent, alături de moaştele unor sfinţi străini de pământul


6 .


nostru, avem şi moaştele Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului. El este

preţuit de călugări, ca un mare părinte şi povăţuitor duhovnicesc al monahilor. De ierarhi este preţuit

ca primul ierarh român canonizat. Iar de mireni este preţuit ca un mare făcător de minuni şi

vindecător a suferinţelor omeneşti.

În cultul Bisericii Ortodoxe cinstirea sfinţilor ocupă un loc de seamă. Multe şi felurite sunt

slujbele care se săvârşesc în Biserica Ortodoxă, dar nu există nici una în care să nu cerem mijlocirea

sfinţilor pentru mântuirea noastră, sfinţi cu care suntem într-o legătură permanentă de dragoste şi

rugăciune1 când ne sculăm dimineaţa, ne rugăm sfinţilor lui Dumnezeu să petrecem ziua lucrind

pentru viaţa de veci; plecând în vre-o călătorie, ne rugăm ca sfântul ocrotitor, al cărui nume îl

purtăm împreună cu îngerul păzitor, să ne ferească de tot răul; începând lucrul, ne rugăm sfinţilor să-

l sfârşim cu bine, iar seara, ne rugăm ca aceştia să ceară iertare de la Dumnezeu pentru nevrednicile

noastre fapte săvârşite în timpul zilei.

Simţim că, într-adevăr, sfinţii lui Dumnezeu, pe care-i pomenim în rugăciunile noastre ne sunt

de mare ajutor, aşa cum, de multe ori, au fost creştinilor ce s-au rugat lor cu credinţă. Astfel de

exemple ne dovedesc din plin „vieţile sfinţilor” (sinaxarele). Sfinţii sunt „cu puterea lor printre

noi”2. Conform învăţăturii de credinţă ortodoxă, omul, creat după chipul lui Dumnezeu, primeşte

tainele Bisericii Sale, împărtăşindu-se de harul dumnezeiesc, ca energie divină necreată, prin care

înaintează în urcuşul duhovnicesc pe calea mântuirii, spre Dumnezeu, spre comuniune cu El,

curăţindu-se de patimi şi sporind în virtuţi. Moartea fizică este doar trecerea de la viaţa temporară la

viaţa şi fericirea veşnică, în împărăţia cerurilor, iar cel îndumnezeit după har ajunge să se bucure de

„cele ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”, pe care Dumnezeu le-a

pregătit „celor care îl iubesc pe El” ( I Corinteni 2, 9).

Întemeiată pe trainice argumente, Biserica străbună mărturiseşte că „acelor creştini, care au dus

o viaţă exemplară în comunitatea creştină, concretizată prin fapte şi minuni deosebite, li se cuvine o

cinstire deosebită”3.

Biserica Ortodoxă cinsteşte în persoana sfinţilor tot ce este mai bun, mai frumos şi mai adevărat

pe pământ. Manifestările în afară, adică minunile, neputrezirea trupurilor şi ajutorarea noastră au

format semnele dumnezeieşti - socotite de către Biserică suficiente - ca mărturii ale prezenţei

Sfântului Duh. Biserica le-a înregistrat mai întâi în conştiinţa ei şi a purces apoi la canonizarea

vaselor alese ale lui Dumnezeu, recunoscându-le ca atare în profeţi, apostoli, martiri, dascăli,

călugări, ierarhi, soldaţi, regi, învăţaţi, ciobani etc4.

1 Belu, Pr. Prof. D. I., Cinstirea Sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an XLVI (1970), nr. 1-2, p. 24-36.

2 Damşa Diac. Prof. Teodor V., Sfinţii-mijlocitori către Dumnezeu, în „Mitropolia Banatului”, an XXXV (1985), nr. 11-12, p. 742-752.

3 Belu, Pr. Prof. D. I., Cinstirea Sfinţilor…, p.25.4 S. Bulgakoff, L-Orthodoxie, Paris, 1932, p.171.


7 .


Sfinţenia nu se depreciază în timp, ci dimpotrivă numărul celor care au primit ajutorul Sfinţilor

este şi mai mare. Numai că trebuie să avem conştiinţa faptului că sunt enorm de mulţi Sfinţi neştiuţi

de noi şi ştiuţi numai de Dumnezeu, că au existat Sfinţi în trecut pe care nu îi cinstim ca Sfinţi deşi îi

cunoaştem dar ei sunt Sfinţi, sau există Sfinţi încă în această viaţă pe care majoritatea nu dăm doi

bani. Există mulţi Sfinţi care aştepată să îi cinstim. Sfinţii Martiri şi Mărturisitori ai închisorilor

comuniste din România, Martirii revoluţiei române, alţi Sfinţi de peste veacuri români aşteaptă să îi

cinstim cum se cuvine.

Aceştia sunt sfinţii care s-au distins printr-o viaţă curată şi cu adevărat creştină, şi au suferit

pentru credinţa în Hristos, şi au avut merite deosebite în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi

în organizarea Bisericii.

Sfinţii sunt puterea unui neam de a se înveşnici5, dar cine sunt sfinţii pe care evlavia populară îi

conservă şi Sfânta noastră Biserică îi rânduieşte în calendare? Sfinţii sunt acele persoane care pe

pământ s-au ostenit şi s-au străduit să câştige împărăţia cerească, trecând în viaţa de dincolo

„înarmaţi cu credinţă şi nădejdea în Dumnezeu, încălziţi de focul dragostei şi înveşmântaţi cu

podoaba faptelor bune persoane care au atins cele mai înalte culmi de trăire creştină şi de

desăvârşire morală… luceferi mult luminoşi ai creştinătăţii, moştenitori ai împărăţiei cereşti,

locuitori ai raiului, flori neveştejite ale Bisericii lui Hristos”.

Sfântul biruieşte cu tărie ispitele ce-l învăluiesc, dar, în acelaşi timp, este „plin de bunătate,

pentru că iubind binele şi dorind mereu să-l facă, el este însuşi bun, caracterizându-se printr-o

permanentă stare de pocăinţă şi o continuă biruinţă a patimilor”.

Spune părintele Cleopa: „Ce-am zis la botez, la lepădări? „Mă lepăd de satana şi de toate

lucrurile lui!”. „N-am zis de una sau de două – cum spune Sfântul Efrem Sirul –, ci de toate”. De

care toate? De desfrâu, de beţie, de furtişag, de zavistie, de lăcomie, de ţinerea minte a răului, de

iubirea de argint, de trufie, de semeţie, de lenevie, de toate lucrurile satanei. Iată tăierea-împrejur cea

nouă, în duh. Le-a tăiat pe toate de la botez şi trebuie să ţinem această nouă tăiere-împrejur şi

făgăduinţă până la moarte, că toţi am făgăduit aceasta la botez, la tăierea-împrejur cea

duhovnicească”6. Şi Sfântul este „cel ce s-a eliberat de toate patimile: de lăcomia de avere, de multa

mâncare, de voluptate, de comoditatea trupească, de orice fel de răutate, de mânie, de mândrie, de

pizmă şi duşmănie, omul care a ajuns la o adevărată stare de desăvârşire, de înfrânare, răbdare,

smerenie, iubire, la o stare de o permanentă vedere înţelegătoare a lui Dumnezeu şi de convorbire cu

El în rugăciune”. În el s-a acumulat o uriaşă forţă de respingere a oricărei ispite spre lăcomie şi

interes egoist, de tinere la sine, o uriaşă forţă a renunţării de sine, a bunătăţii, a smereniei. El a topit

în sine orice frică de moarte, de nesiguranţă ce întreţine în om toate formele şi grijile de asigurare

prin bunuri, prin apărarea intereselor proprii, toate formele grijii de sine, caracteristica dominantă a

Sfântului este că face totul pentru alţii. Aşa au ajuns ei că sunt veşnic vii şi au dobândit încă de pe

5 Preot Ion Petrică, Meditaţii pentru contemporani, Ed. Marineasa, Timişoara, 2000, p.46.6 Din COLECŢIA Omul Creştin, PREDICILE PĂRINTELUI CLEOPA ILIE, Ed. Scara, Bucureşti, p. 37.


8 .


pământ viaţa veşnică, pentru că îl au pe Hristos cel veşnic viu în ei, deci continuă să vieţuiască şi

după moarte.

„Apostolia sau trimiterea la propovăduire a lui Hristos e strâns unită cu sfinţirea prin Duhul şi în

Duhul, sau în Adevărul lui Hristos. Această legătură se arată până azi în Biserică. Arhiereii şi preoţii

trimişi la propovăduire se sfinţesc. Sfinţirea e o aşezare a lor în Adevărul, Care este Hristos, sau în

Deuhul, Care este Adevărul viu al lui Hristos. Adevărul face pe om sfânt şi-I dă entuziasm în

propovăduirea Lui. Dimpotrivă, minciuna îl lipseşte de curăţie, de bunătate, îl arată stăpânit de

egoism. Cu Hristos începe sfinţirea firii omeneşti prin El însuşi ca om”.7

În lumea celor adormiţi, sfinţii sunt cei care se roagă lui Dumnezeu pentru sănătatea, pacea,

ferire de orice rău a tuturor celor care pomenesc şi slăvesc pe pământ numele lor.

Sfinţii sunt aceia care fac legătura între cer şi pământ, între Dumnezeu şi credincioşi. Ei „se

alătură îngerilor pentru ridicarea imnelor de slavă Sfintei Treimi, ei sunt de faţă la înfricoşata şi fără

de sânge jertfă a Sfintei Împărtăşanii”. Îngerii şi sfinţii împreună constituie „Biserica Cerească”

triumfătoare, al cărei cap este Hristos.

Sfinţii au ajuns la starea de îndumnezeire, au devenit prin har „teofori”, purtători de Dumnezeu

şi trăitori în Hristos, dar în acelaşi timp şi „teofani”, arătători ai trăirii în Hristos, cu Hristos şi pentru

Hristos, astfel că „viaţa şi frumuseţea divină iradiază şi se oglindeşte în acelaşi timp prin ei”. Sfinţii

pot fi numiţi şi „dumnezei după har”, căci puterea dumnezeiască pe care au dobândit-o le-a umplut

nu numai sufletul, ci făptura întreagă. Sfinţii sunt cei ce „şi-au dăltuit în ei chipul lui Hristos, ceea

ce înseamnă că umanul a fost umplut şi copleşit în sfinţi de către divin, încât chipurile sfinţilor, încă

de pe pământ, au în ele ceva din înfăţişarea lor în planul eternităţii eshatologice…În sfinţi

transpare viaţa eternă a veacului viitor”.

Biserica Ortodoxă, ca şi cea Catolică, înţelege prin sfinţi pe acei creştini (adevăraţi) care şi-au

consacrat viaţa lui Hristos, au respectat poruncile Lui, au trăit în curăţenie trupescă şi sufletească, au

făcut milostenie şi acte de caritate şi au fost învredniciţi - în timpul vieţii sau după moarte - cu darul

facerii de minuni.

Între sfinţi, pe primul plan se află Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, Pururea

Fecioară cinstită mai presus decât toate creaturile văzute şi nevăzute, cea care a atins treapta cea mai

de sus a desăvârşirii între oameni.

Sfinţii reprezintă culmile spre care tind credincioşii, fiind acele personalităţi creştine care - prin

har, virtute şi fapte bune - au atins desăvârşirea umană. Ei au excelat printr-o credinţă desăvârşită,

prin dragoste jertfelnică faţă de Dumnezeu şi fată de semeni, prin curăţenie, prin răbdare şi

smerenie, privind pământul numai ca un prilej de cucerire a cerului, iar moartea fiind pentru ei

momentul fericitei întâlniri cu Creatorul8. Sfinţii sunt mijlocitorii noştri înaintea lui Dumnezeu. Prin

7 Pr. prof. dr. D. Stăniloae, nota 1994, la Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, ed. Inst Bibl. şi de Mis. al B. O. R., trad. pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Buc. 2000, p. 1055.

8 V. Vladuceanu, Călăuza spre sfinţenie, vol. I,”Ieşit-a Semănătorul”, Timişoara, 1974, p. 256.


9 .


rugăciunile lor, ei cer Creatorului mântuirea noastră, dar n-o dau ei însişi; de aceea, noi nu ne

închinăm sfinţilor ca lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu ne închinăm şi-L slujim cu închinare

desavârşită, numită latrie sau adorare, iar sfinţilor le aducem numai cinstire9.

Ii iubim pe sfinţi pentru că sunt prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu: ”Voi prietenii mei sunteţi,

dacă faceţi cele ce vă poruncesc” (În. XV, 14); iar Sfântul Apostol Pavel scrie Efesenilor: ”Deci,

dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnicii

lui Dumnezeu” (Efes. II, 19).

Sfinţii sunt fiii Bisericii care „lupta cea bună a credinţei au luptat şi la viaţa cea veşnică, la care

au fost chemaţi, au ajuns” (I Tim. VI, 12). Cum spune acelaşi Sfânt Pavel, „ei au fost ucisi cu pietre,

au fost tăiati cu fierăstraul, au murit ucisi de sabie, au prigonit în piei de oaie şi capră, lipsiti,

strâmtorati, rău primiti. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustie şi în munti şi în pesteri

şi în crăpăturile pământului” (Evr. XI, 37-38). Mulţi dintre ei au primit cununa martiriului, Biserica

sărbătorind momentul morţii lor fizice şi al unirii cu Hristos ca ziua naşterii lor în ceruri. Moartea

martirică a fost unul din semnele sfinţeniei, la care s-au alăturat altele, că: mărturisirea neînfricată a

dreptei credinţe, viaţa curată prin asceza, post şi rugăciune, săvârşirea de minuni sau nestricăciunea

trupurilor după moarte.

Sfinţii reprezintă culmile spre care tind credincioşii, fiind acele personalităţi creştine care - prin

har, virtute şi fapte bune - au atins desăvârşirea umană. Ei au excelat printr-o credinţă desăvârşită,

prin dragoste jertfelnică faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, prin curăţenie, prin răbdare şi

smerenie, privind pământul numai ca un prilej de cucerire a cerului, iar moartea fiind pentru ei

momentul fericitei întâlniri cu Creatorul10.

Sfinţii sunt mijlocitorii noştri înaintea lui Dumnezeu. Prin rugăciunile lor, ei cer Creatorului

mântuirea noastră, dar n-o dau ei însişi; de aceea, noi nu ne închinăm sfinţilor ca şi lui Dumnezeu.

Lui Dumnezeu ne închinăm şi-L slujim cu închinare desăvârşită, numita latrie sau adorare, iar

sfinţilor le aducem numai cinstire11.

În ce priveşte cinstirea sfinţilor, putem observa unele inegalităţi de practică religioasă, şi pe de o

parte la nivelul evlaviei populare unii sfinţi sunt foarte lăudaţi, în timp ce alţii sunt aproape de

negăsit, de asemenea, se tinde spre a numi în general Sfinţii Vechiului testament mai mult Drepţi

decât Sfinţi, dându-se impresia că Drepţii sunt altceva decât Sfinţii, deşi Drepţii, Sfinţii, Mucenicii,

Mărturisitorii sunt tot Sfinţi, sau nu se discută pur şi simplu realitatea Sfinţilor Vechiului Testament,

în afara înşiruirii lor, din sinaxar.

Această indiferenţă faţă de unii Sfinţi şi prea marea apropiere doar de unii în detrimentul cinstirii

acordate altora este un exces, este o atitudine non-ortodoxă. Atitudinea interioară normală e aceasta,

credem noi, că dacă iubim în mod special pe cineva, pe vreun Sfânt, e un lucru normal, dar a vedea

9 Arhim. I. Cleopa, Despre credinta ortodoxă, Bucuresti, 1981, p. 33. 10 V. Vlăduceanu, Călăuza spre sfinţenie, vol. I, "Ieşit-a Semănătorul", Timişoara, 1974, p. 256.11 Arhim. I. Cleopa, Despre credinţa ortodoxă, Bucureşti, 1981, p. 33.

Lucrare de Licenţă – – Universitatea „Ovidius” – CONSTANŢA . 1

0 .


numai unul, doi, 100 de Sfinţi iar faţă de toţi ceilalţi să fii indiferent aceasta e o greşeală.

Cauza pentru care nu ne pasă în mod serios nici de Sfinţii Vechiului Testament şi nici de cei ai

Noului Testament este necunoaşterea vieţii Sfinţilor, dar, adevărata cauză este mai ales râvna tot mai

scăzută a credincioşilor pentru desăvârşire, pentru sfinţenie. Dacă ar exista râvna credincioşilor

pentru desăvârşire, pentru sfinţenie, Sfinţii ar fi cei care ni s-ar perinda toată ziua prin cap, pentru că

i-am cunoaşte cum ne cunoaştem rudele.

Fără îndoială, o parte din vina pentru puţina râvnă a credincioşilor de azi poate fi explicată prin

distrugerile spirituale produse intenţionat şi cu rea voinţă în regimul ateisto-comunist. După

Revoluţia din ’89 regresul spiritual nu mai constituie o sarcină de partid, adică, un proces organizat

şi instituţionalizat, iar societatea în sfârşit, ia o atitudine constructivă în sensul vindecării morale.

Astăzi trăim o vreme în care s-a ajuns la cea mai mare decădere a moravurilor. În viaţa omului

domină materia şi toate puterile umane sunt cheltuite pentru crearea de maşini şi de bunuri

materiale. Omul este tot mai dezorientat şi de multe ori ne mai înţelegându-L sau chiar negându-L

pe Dumnezeu, nu mai reuşeşte să găsească sensul existenţei sale. Demnitatea omenească şi toate

valorile umane sunt subminate de către psihoza câştigului şi a plăcerii. Omul nu se mai interesează

de desăvârşirea lui, ci de perfecţionarea maşinii şi de dobândirea de cât mai mult confort material şi

de tot mai multă plăcere. În numele libertăţii şi al drepturilor omului este relativizată credinţa, se

permit şi chiar se propun spre urmare lucrurile cele mai imposibile şi mai ruşinoase.

Într-o astfel de epocă, în care arzătoarele probleme sociale absorb şi ultimele resurse ale

intereselor şi grijilor omului, singura cale de ieşire a acestuia este întoarcerea lui spre Dumnezeu,

sursa vieţii sale şi destinaţia lui finală. În această întoarcere deosebit de necesare îi sunt modelele

sfinţilor, care constituie indicatoare ale căii care trebuie urmată pentru a se ajunge la Dumnezeu.

Sfinţii Bisericii noastre, martirii, cuvioşii, asceţii sunt modele de oameni care, având permanent

înaintea lor ţinta finală, au făcut totul pentru a ajunge la ea. Viaţa lor rămâne pentru noi ca o icoană

în care vedem adevăratele valori. Mărturia lor în lume are mereu o dimensiune actuală, misionară, îi

încurajează pe credincioşi, le întăreşte credinţa în adevărul propovăduirii evanghelice şi în principal

în învierea lui Hristos.

Creştinismul, pentru a atrage pe oameni, trebuie să găsească din nou originalitatea şi dinamismul

său, duhul său martiric şi ascetic. Acestui caracter martiric şi ascetismului său datorează creştinismul

o mare parte a atracţiei pe care a exercitat-o asupra lumii păgâne ca şi uimitoarea sa răspândire şi pe

acestea trebuie să le regăsească astăzi.

Dar, refacerea morală este un proces de durată, care solicită multe resurse, şi paradoxal, solicită

înainte de orice o stare morală bună, care din fericire se găseşte în Sfânta noastră Biserică, totuşi,

într-o măsură insuficientă pentru o renaştere imediată. În acest sens, prin misiunea ei şi prin voia lui

Dumnezeu, Sfânta noastră Biserică, atât de încercată şi slăbită, îşi poate folosi acum din plin

libertatea redobândită prin voia lui Dumnezeu, găseşte resurse şi îngrijeşte cu înţelepciune pentru


1 .


refacerea morală a cât mai mulţi români, prin mai buna cunoaştere a tradiţiei creştine şi prin

revigorarea cultului ortodox.

Înţelegem din aceste atât de pătrunzătoare cuvinte cât de puternică se dovedeşte înrâurirea

vieţilor sfinţilor asupra credincioşilor. Această înrâurire puternică se explică, odată mai mult, şi prin

faptul că sfinţii au vieţuit asemenea oricăruia dintre creştini, dar chemarea lor a fost aceea de a dori

să-L slujească deplin pe Domnul Hristos. Ei au avut daruri deosebite, au grăit în limbi deosebite, dar

s-au hrănit cu aceeaşi învăţătură duhovnicească, chipurile lor se aseamănă pentru că poartă cu toţii

semnul Aceluiaşi Dumnezeu12.

Eforturile pentru a cunoaşte fie şi numai viaţa unui sfânt, oricare ar fi el, ar fi deja un câştig

nemăsurat pentru fiecare credincios, dacă, bineînţeles, Dumnezeu a rânduit în acest mod, sau dacă

viaţa unui credincios anume se învredniceşte a fi trăită în apropierea vreunui sfânt sau iubitor de

sfinţi. Pentru ceilalţi credincioşi, care nu au şansa de a cunoaşte personal un sfânt în viaţa lor Sfânta

noastră Biserică a rânduit, prin caldă purtarea de grijă şi prin însăşi misiunea ei de administrare a

tainelor lui Dumnezeu, pentru mântuirea credincioşilor, iar educaţia şi cateheza intensă în spiritul

ortodox a creştinilor din România, în diferite moduri, ne prilejuieşte posibilitatea de a ne împărtăşi

cu învăţăturile despre sfinţi şi sfinţenie, învăţături menite să ne sensibilizeze şi să ne deschidă inima

spre calea prin Hristos, pentru comuniunea deplină cu El, cu sfinţii şi cu îngerii. Această cunoaştere

ne arată cum fraţii noştri au izbândit în lupta ce trebuie cu toţii să o ducem spre desăvârşire şi vieţile

lor se constituie în modele pline de putere pentru noi. Cunoaşterea vieţii sfinţilor se împlineşte

participând la cultul de cinstire a sfinţilor şi îngerilor, cu folosirea moaştelor şi a icoanelor după

bună rânduiala Sfintei noastre Biserici, pentru că de cinstirea sfinţilor este legată şi cinstirea

moaştelor şi icoanelor acestora.

Prin cinstirea Sfintelor moaşte „noi ştim că nu luăm nimic din cinstea, din adorarea, ce se cuvine

numai lui Dumnezeu, dacă prin prietenii Lui, prin aleşii Lui, prin cei bineplăcuţi Lui, ne îndreptăm

mereu privirea către Stăpânul lor şi al nostru. Cât de fericiţi putem să fim, rămânând cu ochii aţintiţi

spre vârf, constatând că au primit cununa vieţii aşa de mulţi dintre fii neamului nostru, care ne

înconjoară tronul ceresc” 13.

Primele dovezi despre cinstirea moaştelor reies din actul martiric al Sf. Policarp : „Noi am strâns

osemintele lui ca pe un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se

cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale celei

martirice” 14.

Moaştele sunt o anticipare a stării de dincolo. Harul Duhului Sfânt rămâne mai departe în

legătură cu sufletul lui iar cei care se roagă lângă ele se roagă persoanei lor. Credincioşii au

12 Pr. Gh. I. Paschia, Predica prin viaţă la sfinţi, în vol. Sfânt şi Sfinţenie, Bucureşti, 1940,. p. 30; 33-34,13 Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Adevăr şi Preamărire, în Ortodoxia, Valea Plopului-Prahova 1999, p. 215.14 Martiriul Sf. Policarp, episcopul Smirnei (H156), apud. Pr. prof. Ioan Bria, Credinţa pe care o mărturisim,

Bucureşti 1987, p. 126


2 .


convingerea că aceste moaşte sunt făcătoare de minuni. Sf. Ioan Damaschin dă o explicaţie acestui

fapt : „Sfinţii au fost plini de Duhul Sfânt încă de când erau în viaţă iar la moarte se află harul

Duhului Sfânt în : sufletul lor, în trupul lor din morminte, în chipul lor, în sfintele icoane” 15, nu

substanţial ci prin har.

Atitudinea de cunoaştere a Sfinţilor şi dorinţa de studiere a vieţii şi pildei lor trebuie să fie una

ferventă în noi pentru ca să avem evlavie faţă de Sfinţii lui Dumnezeu. Dacă pornim de la ideea cu

totul ingrată şi plină de superbie, că prin puterile noastre vom putea înţelege Scriptura, sau viaţa

Bisericii, cărţile sfinţilor, fără să ne rugăm şi fără să ne smerim în faţa Sfinţilor, nu ajungem prea

departe nici în cunoaştere, nici în trăire, viaţa noastră e confuză şi nu avem nici o grijă de evlavia

faţă de Sfinţi.

Biserica a zidit nenumărate lăcaşuri de închinare pe mormintele martirilor, iar Sfintele Antimise

cuprind o părticică din sfintele moaşte. Ele sunt cinstite de credincioşi, sfinţii fiind consideraţi

patroni ai unui oraş, regiuni sau ţări. Credincioşii le poartă numele la botez, iar Ortodoxia îi cinsteşte

prin pomenirea în fiecare zi a unuia sau mai mulţi dintre ei, cu evocarea vieţii şi minunilor lor la

cântările şi sinaxarul zilei, precum şi global, în prima Duminică după Pogorîrea Sfântului Duh,

numită şi "Duminica tuturor sfinţilor"16.

Marile pelerinaje la Sfintele Moaşte ale Sfinţilor din România, ca cele de la Sfântul Dimitrie

Basarabov şi Sfânta Parascheva sunt lucrări providenţiale ale lui Dumnezeu prin care ne dă să nu

uităm că a cunoaşte pe Sfinţi înseamnă a răbda, a aştepta să te închini lor şi să îi săruţi cu dragoste.

Râvna de a aştepta ore întregi, în frig, ploaie sau în căldura toridă, ca să te închini Sfintelor Moaşte

arată un sâmbure viguros de evlavie care trebuie hrănit cu citirea asiduă a vieţii şi învăţăturilor

Sfinţilor. Şi fără îndoială că oamenii nu ar sta ore în şir ca să se închine pentru o clipă Sfinţilor, dacă

nu ar ştii nimic despre Sfântul respectiv şi dacă nu ar fi cunoscut, măcar de la alţii, minunile pe care

le face.

Ceea ce cuprind Vieţile Sfinţilor se observă în ajutorul şi minunile pe care ei le fac acum, cu noi,

ca şi în timpul vieţii lor pământeşti. Şi dacă în timpul vieţii lor pământeşti, atunci făceau minunile

numai într-un loc, acum le fac orişiunde sunt chemaţi cu credinţă, ca unii ce sunt apărătorii şi

mijlocitorii mântuirii noastre. Numai că nu trebuie să disociem pe Sfinţii lui Dumnezeu, în inima şi

evlavia noastră, pe unii de alţii şi nu trebuie să ne uităm cu evlavie numai la cei pe care i-am

cunoscut direct, ori numai la sfinţii români, ci la toţi Sfinţii pe care Biserica îi cinsteşte şi la toţi

Fericiţii Părinţi, care s-au dovedit cu o viaţă sfântă, chiar şi dacă nu sunt canonizaţi încă de către o

Biserică locală.

Pentru că noi, spre exemplu, am canonizat pe Sfântul Ştefan cel Mare, pe Sfântul Dosoftei al

Moldovei, pe Sfântul Calinic Cernicanul, dar ei sunt Sfinţi nu de când îi canonizăm noi, şi nu pentru

că îi canonizăm noi, ci sunt sfinţi pentru viaţa lor, chiar din timpul vieţii lor, în care se sfinţesc cu

15 Cultul Sfintelor Icoane, trad. de D. Fecioru, p. 237.16 H Vasile, Carte de învătătură creştină ortodoxă, Bucureşti, 1978, p. 128-130.


3 .


Dumnezeu. Canonizarea Sfinţilor nu înseamnă că cineva nu era Sfânt până la canonizarea lui iar

după aceea a devenit Sfânt dintr-o dată. Ci canonizarea este numai o recunoaştere oficială, pentru

întreaga Biserică a sfinţeniei cuiva, dar, a unei sfinţenii reale, care a fost mărturisită de cei care l-au

cunoscut pe Sfânt în timpul vieţii lui.

Biserica recunoaşte pe Sfinţi, pe unii din ei, pe cei care îi cunoaştem sau pe care Dumnezeu ni-i

arată în mod minunat, spre folosul nostru şi nu spre folosul lor, pentru că noi avem nevoie de

ajutorul Sfinţilor în viaţa noastră, ca să ne sfinţim la rândul nostru ca şi ei, dar ei nu au nevoie de noi

ca să îi lăudăm. Sfinţii se bucură foarte mult când noi îi iubim şi îi cinstim cu fapta şi cu cuvântul,

când scriem cărţi despre ei, când le facem slujbe şi icoane, pentru că se bucură că noi avem dragoste

de Dumnezeu şi smerenie şi o arătăm cu îmbelşugare.

Toţi Sfinţii au ca o amprentă ce le marchează întreaga viaţă, grija şi fidelitatea faţă de ortodoxia

credinţei. Aşadar, din credinţa lor dreaptă iese sfinţenia lor şi nu dacă cineva se arată a fi om bun

iese sfinţenia lui. Astfel sfinţenia este cauza şi ţinta, izvorul şi în acelaşi timp încununarea şi

desăvârşirea moralităţii. Există de aceea oameni buni, deştepţi, mărinimoşi în toate religiile, însă ei

nu pot fi niciodată Sfinţii Bisericii Ortodoxe, a Bisericii lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Sfinţii

trebuie să arate în primul rând unire interioară în credinţă şi în har cu Sfinţii de dînaintea lor, o mare

râvnă pentru bine, daruri şi harisme dumnezeieşti şi Sfinte Moaşte. Sfinţii sunt Sfinţi nu pentru

exemplul lor de moralitate, sau pentru că sunt buni organizatori ai Bisericii, ierarhi sau mireni de

seamă ai societăţii în care au trăit, ci sunt sfinţi pentru că mai mult ca orice au trăit credinţa ortodoxă

fără scădere, au trăit cu râvna credinţei celei una şi cu smerenie şi ascultare faţă de dogmele

Bisericii.

Dacă am căuta să îi facem pe toţi să fie la fel şi să spunem că ei aveau o viaţă la fel înseamnă să

minţim în mod flagrant. Fiecare sfânt este unic. Deşi au cu toţii una şi aceeaşi credinţă o trăiesc

fiecare în ritmul propriu, după darul lui Dumnezeu care este cu ei în toate timpurile şi în locuri

foarte diferite şi dificile. Cărţile rămase de la ei sunt foarte diferite ca stil, prezentare, subiect. S-au

pierdut multe, nespus de multe cărţi ale Sfinţilor şi chiar despre Mântuitorul nu s-a scris şi nu s-a

păstrat totul pentru că se spune: ”Mai sunt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar

fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi

scris” (Ioan 21, 25). Ceea ce avem noi acum, de la sfinţi, deşi este imens numărul lor, este totuşi

foarte mic. Credinţa s-a transmis de la Apostoli la ucenicii lor Ierarhii şi Mucenicii Bisericii.

Credinţa se transmitea din gură în gură, în scris, în predici, prin minuni şi fapte minunate.

Dintre luminile sfinţeniei care au strălucit din plin peste pământul României se cuvine să dăm

atenţie fără alegere tuturor. Însă pentru cunoaşterea şi însuşirea exemplului lor plin de învăţăminte şi

de putere este cuvenit să deosebim între diferiţii sfinţi pentru a înţelege şi primi din măreţia slujirii

lor. Fără îndoială, fiecare sfânt este unic, fiecare are personalitatea, lucrarea, încercările, viaţa şi

darurile lui, şi fiecare a dat o întrebuinţare personală puterilor primite în sfintele taine potrivit


4 .


credinţei lui, potrivit lucrării lui, şi potrivit timpului în care a trăit. Dintre sfinţii care au muncit şi s-

au slăvit pentru Dumnezeu, făcându-ne şi nouă parte la slava divină, am socotit potrivit să descriem

în această lucrare pe acei sfinţi care s-au învrednicit de Dumnezeu cu slujirea preoţească la cel mai

înalt nivel aici pe pământ, şi anume pe sfinţii ierarhi, iar dintre aceştia am deosebit pe aceia care din

iconomie Dumnezeiască şi slujirea oamenilor s-au învrednicit de recunoaştere aici pe pământ

folosind ca lumini, spijinitori şi fraţi ajutători în credinţă prin faptul că fiind încununaţi de noi cu

slujba canonizării au primit de la noi darul de a ne dărui slujirea lor şi mai departe după înălţarea lor

la Domnul, ca luptători ce au triumfat în lupta mântuirii, luptă ce au dus-o ”cu frică şi cu cutremur”

pentru ei şi pentru noi. Aceşti sfinţi care pe pământ au slujit lui Dumnezeu slujind Biserica, şi

slujind pe fiecare credincios încredinţat lor, aceşti sfinţi încărcaţi cu responsabilităţi şi lucrări

fundamentale pentru toţi credincioşii, aceşti sfinţi ierarhi merită din partea noastră o cunoaştere şi o

cinstire potrivit cu înălţimea şi greutatea slujirii lor pentru fiecare Ierarh luminat care a propovăduit

credinţa pe înţelesul tuturor. Fără îndoială fiecare credincios e unic, iar slujirea pe care Dumnezeu în

iconomia Lui o încredinţează sfinţilor ierarhi, constituie un plus de cinste ce trebuie să le acordăm.

Întunericul comunist din care numai ce am ieşit mulţi duntre noi face necesară cunoaşterea multor

noţiuni elementare pe care educaţia ateistă le-a denaturat şi uneori le-a îndepărtat din atenţia

credincioşilor.

Se cuvine să aducem în cunoştinţa credincioşilor meritele slujitorilor sfinţi şi sfinţiţi care de-a

lungul a două milenii au trăit şi luptat lupta bună a credinţei pe pământ românesc, mai ales a celor

care din poziţia de ierarhi şi ca mădulare în trupul Bisericii s-au remarcat şi au fost slăviţi de

Domnul prin lucrări şi slujire sfântă pe pământ strămoşesc.

Cu toţii trebuie să fim răniţi de dorul de Dumnezeu şi de iubirea pentru Sfinţii Lui, şi vom

înţelege că dacă tot e să trăim această viaţă nu merită să o trăim decât ca o viaţă de sfinţenie. Şi că ce

putem citi aici, în vieţile lor, e atât de copleşitor, încât orice am putea citi după aceea ni se pare fad,

copilăresc, ceea ce şi este cu adevărat. Pentru aceasta să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea tuturor

multă bucurie în viaţa noastră şi multă foame de adevărul care sfinţeşte viaţa noastră! Amin!

Privind în istorie se poate spune cu deplin temei că pământul românesc a fost din belşug sfinţit

cu sângele martirilor încă din primele secole creştine şi culminând în trecutul imediat al dictaturii

comuniste. În calendarul creştin s-a înscris, dintru început, numele unor daco-romani, plini de

cutezanţă în mărturisirea şi apărarea dreptei-credinţe, prin această mărturisire unii dintre ei suferind

moarte martirică, în condiţiile de criză socială tragică pe care le-a cunoscut viaţa creştină, cu

deosebire în timpul prigoanelor din primele secole. Unii dintre ei au fost binecunoscuţi şi preţuiţi

pentru viaţa lor desăvârşit creştină - teofori, hristofori, pnevmatofori -, fiind canonizaţi adesea de

alte Biserici decât cea naţională şi de alte neamuri, ceea ce a demonstrat, dintru început şi perpetuu,

caracterul de universalitate al sfinţeniei.


5 .


Din Vieţile Sfinţilor, din „petrecerea” şi nevoinţele, din răbdarea şi biruinţele duhovniceşti ale

sfinţilor, fiecare dreptmăritor creştin învaţă cum să lupte cu patimile şi cum să dobândească biruinţa,

cum să cucerească virtuţile şi cum să se roage în chipul cel mai plăcut lui Dumnezeu, cum să se

arate ucenic vrednic al Domnului Iisus Hristos întru toate.

Sfinţii Părinţi, prin pilda lor, ne îndeamnă să urmăm cu râvnă pe cei care au dus viaţa în

sfinţenie. Cel mai potrivit şi de dorit mijloc de a-i cinsti pe sfinţi este acela de a le urma exemplul. În

trecutul poporului nostru, cei care citeau Vieţile Sfinţilor, ca şi cei care ascultau cu atenţie şi

dragoste pe cei care citeau, istoriseau şi altora, cu bucurie curată duhovnicească, faptele sfinţilor,

jertfelnicia lor uimitoare, puterea de înfrânare, curăţia strălucitoare a vieţii lor. Vieţile Sfinţilor au

constituit astfel un factor puternic de educaţie creştină, constituind o normă morală călăuzitoare în

eforturile de îmbunătăţire şi de iubire de oameni, de evlavie adâncă, de apărare a Legii strămoşeşti.

Un vrednic de laudă mitropolit al bisericii noastre, Veniamin Costache ne spune: „Dacă de multe

ori le veţi citi, cu evlavie şi cu credinţă dreaptă şi cu luare aminte, sufletul vostru cătră urmarea celor

bune se va deştepta, mintea se va lumina, ochii se vor face două râuri…Atunci se va da de la

Dumnezeu putere sufletului spre lucrarea faptelor celor bune şi spre urmarea celor citite. Atunci veţi

cunoaşte milostivirea lui Dumnezeu, bunătatea, facerile de bine cele către om. Atunci veţi cunoaşte

câtă dragoste au arătat sfinţii către Dumnezeu…, cât trupurile lor, unii, nu le-au cruţat, ci tiranilor

spre munci le-au dat, pentru dragostea Lui, iar alţii cu post şi cu toată pătimirea şi-au topit

trupurile…Nu greşeşte cineva şi nu este departe de adevăr când ar numi cărţile care cuprind vieţile

sfinţilor, Raiul cel împodobit cu tot felul de pomi, cu frumoase şi dulci şi de viaţă făcătoare roade,

cu tot felul de ierburi mirositoare, de toată boala şi neputinţa tămăduitoare. Că precum acelea

îndulcesc simţirile, veselesc ochii, îndulcesc gustul, fac vesel sufletul privitorului, aşa şi acestea

îmbărbătează pe deznădăjduit, mângâie pe cel necăjit, pe cel păcătos către pocăinţă îl întorc, pe cel

vârtos la inimă îl moaie şi umilinţă îi dăruiesc…, pe cel vechi îl fac nou şi din mort viu, îl deşteaptă

din somnul nesimţirii şi al lenevirii şi cătră lucrarea faptelor bune îl îndeamnă, cătră urmarea

nevoinţelor sfinţilor îl aprind şi cătră calea ce duce la împărăţia cerurilor îl povăţuiesc.”17.

Dar primul mare aghiograf român, în secolul al XVII-lea, eruditul Mitropolit Dosoftei al

Moldovei, autorul - între altele – al Psaltirii în versuri, a tradus, a prelucrat şi a tipărit, pentru prima

dată în literatura patristică românească, o amplă lucrare: Proloage sau Viaţa şi Petrecerea sfinţilor –

în patru volume – imprimată la Iaşi în anii 1682-1686, arătând temeiurile puternice ale cinstirii

sfinţilor în Biserica noastră. Într-o însemnare autobiografică, evocând o vizită făcută la Kiev în 1648

într-o misiune diplomatică în Rusia Ortodoxă, cu prilejul închinării la moaştele sfinţilor de la Lavra

Pecerska menţionează, pentru întâia oară în acest context, sfinţii români cu adâncă trăire a isihiei, cu

viaţă plină de virtuţi duhovniceşti. Mitropolitul Dosoftei se adresează cititorului astfel: ”Să ştii că

puţine zile sunt peste an să nu fie sfinţi întrânsele din ţara rusească…Mulţi sfinţi se fac la ruşi şi

17 Mitropolitul Veniamin Costachi, Prefaţă la volumul Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie, M-rea Neamţu, 1807.


6 .


până astăzi se fac…”. În finalul notei sale, face şi o importantă raportare-replică:

„Dar tocmai şi din Rumâni mulţi sunt care am văzut viaţa şi traiul lor, dar nu s-a căutat, fără

numai Daniil de la Voroneţ şi Rafail de la Agapia; am sărutat şi sfintele moştii. Apucat-am în zilele

noastre părinţi nalţi la bunătăţi şi podvig şi plecaţi la smerenie adâncă: Părintele Chiriac de la

Bisericani…Chiriac de la Tazlău, Epifanie de la Voroneţ, Partenie de la Agapia, Ioan de la Râşca,

arhiepiscopul cel sfânt şi luminat, Inochentie de la Probota… Că Dumnezeu, Sfinţia Sa, nici un

neam de rodul omenesc pe pământ nu lasă nepartinic de darul Sfinţiei Sale. Că peste tot au tins mila

Sa ş-a deschis tuturor uşa de spăsenie…”18

Citim în aceste rânduri mărturia deosebit de limpede a Mitropolitului Dosoftei despre existenţa

sfinţilor români din secolele apropiate epocii în care el şi-a desfăşurat rodnica-i lucrare întru slava

sfintei Ortodoxii şi a neamului său.

Preocuparea Mitropolitului Dosoftei o aflăm reluată şi la alţi înalţi prelaţi ai Bisericii noastre din

veacurile care au urmat. Era recunoscută atitudinea de evlavie a credincioşilor faţă de amintirea

aureolată a unor cuvioşi îmbunătăţiţi, a unor temerari mărturisitori ai credinţei străbune precum şi

faţă de adânca lor smerenie. Astfel, alături de celelalte popoare ortodoxe, poporul român a adus

Domnului Hristos prinos de jertfă şi de sfinţenie19.

În secolul al XIX-lea, Mitropolitul Veniamin Costachi cunoştea cele afirmate de Mitropolitul

Dosoftei şi relua formularea-concluzie a acestuia: ”Dintru toate neamurile, îşi alege Dumnezeu pe

robii săi cei ce urmează voii şi poruncilor Lui” 20. Regăsim aceeaşi preocupare în unele prefeţe ale

tipăriturilor de la Neamţu, datorate stareţului Neonil Buzilă, precum şi în activitatea Mitropolitului

Andrei Şaguna al Transilvaniei ori a Episcopului Melchisedec Ştefănescu al Romanului21.

Dezvoltarea organizării bisericeşti din sud-estul Europei, care a determinat constituirea

Bisericilor Autocefale în sânul Ortodoxiei, a determinat de asemenea şi o cinstire deosebită a

sfinţilor naţionali. După spusele Episcopului Iosif al Argeşului, deşi toţi creştinii cinstesc şi

prăznuiesc pe toţi sfinţii ca pe nişte bineplăcuţi lui Dumnezeu, ”vase alese” şi rugători pentru

păcatele noastre, ale tuturor, ei caută a pune în evidenţă cu deosebită evlavie pe acei sfinţi care ori se

trag, prin origine, din ţara sau ţinutul lor, ori au mărturisit acolo pentru Hristos în vremuri de tiranie,

ori au fost dascăli ai credinţei, au fost arhierei cu cea mai pilduitoare vieţuire, sau au sihăstrit în

acele locuri 22.

La 1894, juristul Ioan Kaliendru, vorbind la Academia Română despre scrierea Episcopului

Melchisedec Ştefănescu, ”Viaţa şi minunile Cuvioasei Maicii noastre Paraschiva cea nouă”,

deplânge faptul că până la aceea dată românii n-au canonizat sfinţi autohtoni. El reaminteşte faptul

că noi, românii, am avut atâţia înaintaşi care au fost încununaţi cu aureola sfinţeniei, prin întreaga

18 Dosoftei, Viaţa şi Petrecerea sfinţilor. Proloage, Iaşi, 1682-1686, f. 151 v. 19 Iosif E. Naghiu, Sfinţii care au pătimit mucenicia pe pământul românesc, în B. O. R. LVII (1940), 3-4, p. 19020 Vezi vol. Vieţile Sfinţilor din luna lui Decembrie, Mânăstirea Neamţu, 1811, f. 33 r. 21 Cf. Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Sfinţii români, Sibiu, 1945, p. 38. 22 Idem, Despre canonizarea sfinţilor…, p. 277.


7 .


lor viaţă sau lucrare în sânul poporului dreptcredincios, şi arată faptul că ”poporul, pentru faptele

vitejeşti, a zis lui Ştefan cel Mare «Sfântul Ştefan» şi se află chiar portrete ale acestui mare

domnitor cu numele de Sfânt, din care unul se conservă în Mitropolia din Iaşi şi e reprodus de Gh.

Asachi…În Vieţile Sfinţilor, de Dosoftei Mitropolitul, se zice că am avut şi noi românii oameni

cuvioşi(…), am avut, la diferite epoci, oameni iluştri prin ştiinţă şi pietate…am avut şi sihaştri,

ducând o viaţă tot aşa de ascetică precum cea a sfinţilor din Tebaida”. 23

B. P. Haşdeu, văzând numărul mare de sfinţi ortodocşi greci şi slavi, îşi mărturisea regretul că nu

avem şi noi (românii de până atunci) sfinţi autohtoni canonizaţi. 24

Profesorul teolog şi istoric al culturii noastre, Constantin Erbiceanu, arăta, pe la 1905, că nu este

firesc faptul ce s-a perpetuat până în secolul nostru privind Biserica străbună; naţiunea română nu

avea sfinţi canonizaţi şi recunoscuţi oficial, deşi din documente se constată că am avut multe figuri

duhovniceşti de mare merit ascetic, sfinte. ”Chiar în prezent există asemenea respectate persoane în

mânăstirile şi schiturile noastre. Dumnezeu singur îi va enumera şi glorifica între drepţi şi sfinţi”. 25

Bizantinologul Demostene Russo îşi exprima preţuirea pentru vieţile sfinţilor români, totodată

regretând că nu s-au scris vieţi ale sfinţilor noştri şi referindu-se doar la cea redactată de Caraofil,

despre Sf. Ioan Valahul. 26

Mai aproape de zilele noastre, profesorul teolog canonist Liviu Stan vorbeşte cu competenţă

despre necesitatea bisericească a unor canonizări27, referindu-se la sfinţii români din mileniul nostru

”canonizaţi” ante quem de evlavia poporului faţă de eroii credinţei străbune şi ai neamului. Multă

vreme, şirul de sfinţi români a rămas învăluit în taină, necunoscut. În pagini de acatist închinate Sf.

Ierarh Calinic de la Cernica se spune: ”Tu, Românie, ţi-ai ascuns cu smerenie pe sfinţii tăi”. 28

Putem observa cu uşurinţă că în condiţiile specifice de context istoric, de-a lungul secolelor,

poporul român ortodox a nutrit o autentică şi profundă pietate pentru o seamă de asemenea eroi ai

credinţei, fără a se fi procedat la o canonizare oficială, chiar dacă dezvoltarea organizării bisericeşti

din sud-estul Europei a determinat constituirea Bisericilor naţionale, autonome, în sânul Ortodoxiei.

Trebuie luat în consideraţie şi faptul că până acum un secol biserica noastră s-a aflat sub o anumită

autoritate a patriarhului de Constantinopol, ceea ce nu înlesnea deplină iniţiativă. Primele canonizări

de sfinţi români s-au făcut numai în zilele noastre, când Biserica Română autocefală a fost în măsură

să traducă în fapt o asemenea dorinţă şi iniţiativă. Înaintea dobândirii independenţei de stat şi a

Autocefaliei bisericeşti, în secolul al XVII-lea, ni se făcea o nedreaptă ”atragere a atenţiei”: ”Legile

nu s-au întocmit pe munţii Ţării Româneşti, nici de domnii Ţării Româneşti, ci în Constantinopol, şi

23 Ioan Kalinderu, Episcopul Melchisedec (discursul de recepţie –– rostit (de) în şedinţa solemnă a Academiei Române), Bucureşti, 1894, p. 26.

24 Apud Pr. Dr. Liviu Stan, Sfinţii români…, p. 6. 25 C. Erbiceanu, Un fapt istoric bisericesc din secolul al XIV-lea privitor la români, în B. O. R. . XXIX (1905), nr. 9,

p. 1046. 26 D. Russo, Studii istorice greco-romane, Opere postume, Tom. I, Bucureşti, 1939, p. 189. 27 Pr. Dr. Liviu Stan, Despre canonizarea sfinţilor…, p. 276-277. 28 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Predică ţinută la Mânăstirea Cernica…, p. 1160


8 .

de către împăraţi şi sinoade” 29. Cu o asemenea optică, sprijinită de Poarta otomană, era mai greu de

înfăptuit cerinţa legitimă de a se redacta şi a se face cunoscute vieţile de sfinţi români, de a se

preocupa cei în drept de canonizarea cel puţin a unora din aceşti sfinţi.

În condiţiile deosebit de grele din trecut, unii sfinţi români au fost mai bine cunoscuţi şi

canonizaţi de alte neamuri, aşa cum s-a întâmplat cu Sf. Teofana în secolul al XIV-lea şi cu Sf. Ioan

Valahul, în secolul al XVII-lea, cu Sf. Ieroschimonah Antipa de la Calapodeşti – trecut în Mineele

ruseşti începând cu anul 1906, la data de 10 ianuarie, şi alţii.

Între anii 1950-1965 s-au făcut pregătirile şi cea dintâi canonizare solemnă în Biserica noastră,

oficializându-se ceea ce s-a numit ”canonizarea spontană, prin evlavia populară”. 30

În toamna anului 1955, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în prezenţa unor

reprezentanţi de frunte din Bisericile Ortodoxe surori, a făcut mai multe canonizări de sfinţi români.

Astfel s-au săvârşit canonizarea Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, a Sf. Ierarhi şi Mărturisitori Iorest şi

Sava, a Cuvioşilor Mărturisitori Visarion Serai şi Sofronie de la Cioara, precum şi a Sf. Mucenic

Oprea din Saliştea Sibiului. S-a proclamat atunci şi generalizarea cultului pentru Sf. Filofteia de la

Argeş, Sf. Grigorie Decapolitul de la Bistriţa-Vâlcea Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana Sf.

Ioan Valahul şi Sf. Dimitrie cel Nou. 31.

În anul 1956 a avut loc proclamarea solemnă a canonizării Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş 32,

s-a publicat Viaţa Sfântului Iosif cel Nou, mitropolitul Timişoarei şi a toată Ţara Banatului 33, Viaţa

Cuviosului Daniil Sihastrul34, şi un număr comemorativ: 240 de ani de la moartea de mucenic a lui

Antim Ivireanul. 35.

Prin canonizările sfinţilor români, Biserica noastră „aducea Ortodoxiei şi cununa luminoasă a

sfinţilor ei - ierarhi, monahi, preoţi şi credincioşi - buchet de virtuţi care au rodit la noi în duhul

credinţei şi al evlaviei ortodoxe” 36.

Prin întruparea Domnului a început pentru noi, oamenii, procesul care ne înaltă spre azurul

sfinţeniei. Hristos a recapitulat în sine întreagă fire omenească, care a fost îndumnezeită de firea

divină. După modelul Său, chipul lui Dumnezeu din om - întunecat de păcat - s-a curăţit şi s-a

luminat, asemenea chipurilor sfinţilor din vechile noastre biserici care reapar, încet, încet de sub

stratul de funingine când sunt curătite.

Omul, devenit hristofor prin botez (purtător de Hristos), şi pnevmatofor (purtator de Duh Sfânt)

prin mirungere este hrănit prin Sfânta Euharistie cu Trupul şi Sângele Domnului, care ne cere să

29 D. Russo, Studii istorice greco-române, Tom. Cit., p. 187. 30 Pr. Prof. Liviu Stan, Canonizarea sfinţilor după învăţătura şi după rânduielile Ortodoxiei, în M. O., XX (1968), nr.

5-6, p. 361-366. 31 Vezi rev B. O. R., LXXIII (1955), nr. 11-12, sub titlu: Marile festivităţi religioase ale Bisericii Ortodoxe Române.

Aniversarea a 70 de ani de autocefalie. Generalizarea cultului unor sfinţi cu moaşte în ţara noastră., p. 991-1221. 32 B. O. R., LXXIV (1956), nr. 10-11, p. 900-928. 33 Ibidem, p. 929-937. 34 Ibidem, nr 6-7, p. 537-542. 35 Ibidem, nr. 8-9, p. 679-864. 36 T. M. Popescu, Însemnătatea canonizării sfinţilor români, în B. O. R., 5-6, 1953, p. 501

devenim asemenea Lui, având ajutorul Sfintelor Taine. Prin Sfântul Duh, Hristos ne-a redeschis

calea mântuirii, cerându-ne credinţă şi fapte bune. Şi în acest urcuş spiritual spre dumnezeire avem

model pe aceia care - deşi în lume - au fost dincolo de lume, adică mai aproape de Hristos, pe sfinţi.

Îndumnezeirea este posibilă, sfinţii au dovedit-o; să le urmăm exemplul.

În prezenta lucrare ne propunem să descriem pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, acel ierarh

român care s-a învrednicit primul de recunoaşterea sfinţeniei prin canonizarea de către Sfânta

noastră Biserică cu multă înţelepciune şi trăire creştină, într-un moment când prigoana comunistă

împotriva Bisericii era în toi. Pentru aceasta a fost nevoie să răspundem la multe întrebări, să

adăugăm detalii despre unele noţiuni complementare, să descriem unele evenimente din istoria

Bisericii Ortodoxe Române, evenimente deopotrivă de importante ale istoriei ţării noastre, precum şi

unele informaţii despre predecesorii Sfântului Calinic începţnd de la Sfântul Vasile de la Poiana

Mărului şi Până la Stareţul Gheorghe, apoi să descriem viaţa, slujirea, minunile, slujba canonizării

sfântului iar în sprijinul acetor eforturi am folosit lucrări şi materiale accesibile despre acest subiect

la care am adăugat observaţiile şi îndrumările părintelui profesor Dr. Nechita Runcan, şi ale

părintelui profesor Dr. Ioniţă M. Alexandru. Şi în acest moment consider de cuviinţă să exprim

recunoştinţa şi mulţumirea mea către Înalt Prea Sfinţitul Teodosie Petrescu şi către preacucernicii şi

cuvioşii profesori şi colegi de la Universitate

Am hotărît să scriu aceste cuvinte numai pentru a mulţumi Înalt Prea Sfinţitului Teodosie,

Arhiepiscopul Tomisului şi Părintele nostru spiritual, precum şi Părintelui prof. Dr. Alexandru M.

Ioniţă, Părintelui prof. Dr. Claudiu Cotan, Părintelui prof. Dr. Miron Vasile, Părintelui prof. Dr.

Istodor Gheorghe, Părintelui prof. Dr. Colotelo, şi mai ales Părintelui prof. Dr. Nechita Runcan,

pentru tot sprijinul pe care mi l-au dat în scrierea acestei lucrări.

Aceşti părinţi spirituali din Universitatea Ovidius s-au ostenit şi se ostenesc neîncetat pentru

cinstirea şi cunoaşterea adevăratei credinţe ortodoxe în rîndul credincioşilor ortodocşi de pe ţărmul

Mării Negre, din cea mai veche cetate a credinţei creştine româneşti, străvechea mitropolie a

Tomisului.

Prin cursurile şi lucrările lor, mi-au dat ideea acestei lucrări şi gîndul de a mă ocupa de nevoile

credincioşilor de azi, şi preocuparea de a cerceta mai îndeaproape vieţile lor pentru a căuta o soluţie,

în tezaurul gîndirii ortodoxe, la vasta problematică a ortodoxiei postcomuniste.

Însă mai mult decît atât: după ce am spus despre planul meu de a scrie o lucrare în care să

descriu şi să fundamentez nevoia urgentă de educaţie religioasă la credincioşii din perioada

postcomunistă, cu prezentarea modelelor oferite de sfinţii ierarhi canonizaţi de la noi, am fost ajutat

neîncetat, cu mare bunătate şi înţelegere, în tot ce a fost nevoie: mi-au fost lămurite nedumeririle şi

întrebările care au apărut pe parcurs; mi-au fost date îndrumări şi idei şi mi-a fost arătat felul în care

ar trebui să vorbesc despre anumite probleme; am primit materiale şi cărţi cu vieţi de sfinţi, hărţi,

icoane şi alte lucrări ajutătoare; şi îndeobşte vorbind, m-au încurajat oricând aveam greutăţi. Şi au

făcut aceasta de nenumărate ori, mereu cu răbdare şi înţelepciune.

De aceea, pot spune cu toată sinceritatea că fără ajutorul şi sfătuirea plină de înţelepciune, a

profesorilor din Universitatea Ovidius Constanţa această lucrare nu ar fi existat astăzi.

Dumnezeu, prin rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor să le răsplătească toată

osteneala.

PRIMA PARTE

1. Evenimente din România ce privesc Biserica Ortodoxă Română între anii 1821-1919.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica a trăit într-o perioadă frământată al cărei specific depăşeşte

cu foarte puţin hotarele precise ale vieţii Sfântului, hotare ce pot fi suprapuse oarecum secolului al

XVIII-lea şi mai exact perioadei din istoria Bisericii Ortodoxe Române cuprinsă între 1821-1919.

Primul eveniment din această perioadă în România, Revoluţia cu caracter naţional-social din

1821, a dus la crearea statului român modern dar mai ales a deschis o epocă nouă pentru Biserica

Ortodoxă Română.

Într-o primă fază, Regulamentele Organice au pregătit, unificarea organizaţiei Bisericii din Ţara

Românească şi Moldova. În ianuarie 1859 a avut loc o prima etapă a procesului de unificare politică

românească, prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, sub conducerea unui singur domn,

Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Din adunarea electivă care l-a ales ca domn al Ţării Româneşti

pe Al. I. Cuza a făcut parte, ca membru de drept, şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica 37, la vremea

respectivă episcop al Râmnicului. Călugăr smerit la Cernica, apoi conducător al obştei monahale de

acolo timp de 32 de ani, episcop la Râmnic timp de peste 18 ani, marele ierarh Calinic a fost unul

dintre cei mai desăvârşiţi reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti. A fost apreciat şi considerat un

adevărat sfânt nu numai de cei care l-au cunoscut, ci şi de urmaşi. Legăturile Sf. Calinic cu Craiova

sunt dovedite şi de faptul că acesta a fost înscăunat episcop chiar în Cetatea Banilor, la 26 noiembrie

1850, întrucât reşedinţa episcopală din Râmnic a fost distrusă în urma unui incendiu.

La 3 decembrie 1864, prîntr-un decret semnat de domnitor, s-a proclamat "autocefalia" sau

"independenţa" Bisericii de pe teritoriul noului stat şi constituirea unui Sinod general al acestei

Biserici, măsură absolut necesară pentru realizarea unificării bisericeşti. În acelaşi scop, la 11

ianuarie 1865, s-a acordat mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei titlul de "mitropolit primat".

În timpul lui Alexandru Ioan Cuza s-au luat o serie de măsuri care au dus la schimbări profunde

în viaţa bisericească, cerute de însăşi transformările petrecute în viaţa statului (de pildă,

secularizarea averilor mănăstireşti în 1863). Câţiva ani mai târziu, în 1872, s-a elaborat Legea

Organică, prin care s-a constituit Sfântul Sinod, cea mai înaltă autoritate în Biserica Ortodoxă

37 Prof.dr. Toma Rădulescu, Sf. Calinic de la Cernica s-a aflat printre electorii ce l-au ales domn pe Cuza, în M.O. Ediţie Specială din 24 ian. 2006.

Română. Era alcătuit din mitropolitul primat ca preşedinte, din mitropolitul Moldovei, cu sufraganii

lor, episcopii de Râmnic, Buzău, Argeş şi respectiv Român, Huşi şi Dunărea de Jos (Galaţi) -

înfiinţată în 1864 - şi câte un arhiereu-vicar la fiecare eparhie38.

După proclamarea independenţei de stat a României (9 mai 1877), au urmat noi tratative cu

Patriarhia, în vederea recunoaşterii autocefaliei, care acum era un act pur formal, căci Biserica

românească s-a bucurat şi până atunci de o situaţie specială, în comparaţie cu alte Biserici ortodoxe,

de o autocefalie relativă faţă de Patriarhia Ecumenică. Şi totuşi abia la 25 aprilie 1885, patriarhul

ecumenic Ioachim IV a dat obişnuitul "tomos", pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe

din România39.

Biserica românească din Bucovina (Episcopia de Cernăuţi) a fost ridicată la treapta de

Mitropolie în 1873, autorităţile habsburgice împiedicând orice legătură a ei cu celelalte eparhii

româneşti. Cel mai de seamă mitropolit a fost Silvestru Moraru Andrevici (1880 - 1895). Biserica

din Moldova de dincolo de Prut (Basarabia, trecută în stăpânirea rusească în 1812), s-a constituit

într-o Arhiepiscopie, cu sediul la Chişinău, dependentă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse

din Petersburg. Primul ei cârmuitor a fost românul Gavriil Bănulescu Bodoni (1812 - 1821) (fost o

vreme mitropolit al Poltavei, apoi al Kievului), sub care s-a înfiinţat un Seminar teologic la Chişinău

şi s-a tipărit o nouă ediţie românească a Bibliei la Petersburg; el a organizat eparhia în forme tipic

ruseşti. Urmaşii săi au fost toţi ruşi, numiţi de Sinodul Bisericii Ruse, până în 1918.

Mulţi ierarhi din această perioadă, au contribuit la promovarea învăţământului şi culturii

româneşti. Astfel, la stăruinţele mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei (1803 - 1808 şi 1912

- 1842, H1846), s-au înfiinţat: seminarul de la Socola (1803), şcoala elementară, şcoala normală şi

gimnaziul de la Trei Ierarhi , cursul de inginerie condus de Gheorghe Asachi, Academia Mihăileană,

şcoala „de arte şi meşteşuguri", toate în Iaşi, şi câteva şcoli elementare „ţinutale" în marile oraşe ale

Moldovei. A tradus un număr însemnat de lucrări teologice din limba greacă şi a îndrumăt tipărirea a

peste 130 de carti. O activitate asemănătoare a desfăşurat contemporanul său din Ţara Românească,

mitropolitul Grigorie IV Dascălul (1823 - 1834) - un alt traducător de seamă din literatura patristică.

În a doua jumătate a secolului consemnăm pe mitropoliţii primaţi Nifon (1850 - 1875),

sprijinitor al Unirii Principatelor, întemeietorul unui Seminar în Bucureşti, care-i va purta numele,

întreţinut din fonduri lăsate de el, Calinic Miclescu (1875 - 1886), sub care s-a recunoscut oficial

autocefalia Bisericii noastre şi s-a înfiinţat Facultatea de Teologie din Bucureşti (1881), Iosif

Gheorghian (1886 - 1893 şi 1896 - 1908), Atanasie Mironescu (1909 - 1911), Conon Aramescu

(1912 - 1918), sub care s-a tipărit prima ediţie „sinodală" a Bibliei româneşti, în 1914.

La Iaşi consemnăm pe mitropoliţii Sofronie Miclescu (1851 - 1860), sprijinitor al Unirii, Calinic

Miclescu (1875 - 1902), sub care s-a ridicat monumentala catedrală mitropolitană.

38 Drăguşin, C., Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate, în S.T., an IX, nr. 1-2, 1957 (sau 1937 ?), p. 86-103.

39 Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentru Seminariile Teologice Liceale, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p.385.

O seamă de episcopi din această perioadă şi-au înscris numele cu vrednicie în rândul marilor

cărturari ai poporului român. Menţionam la Buzău pe Chesarie (1825 - 1846), care înfiinţează

seminarul de acolo (1836) şi o şcoală de zugravi-iconari, tipăreşte aproximativ 60 de carti, Filotei

(1850 - 1856), care i-a continuat activitatea, tipărind Biblia, în 5 volume, în 1851 - 1856, Dionisie

Româno(1859 - 1873), un transilvănean, sprijinitor al învăţământului şi al tipăriturilor; el însuşi a

tipărit o serie de cărţi, a fost profesor „naţional", director de seminar şi a înfiinţat câteva şcoli în

eparhie. La Râmnic s-au remarcat episcopii Calinic cel Sfânt (1850 - 1868), fost stareţ la Cernica

timp de 32 de ani, unul din reprezentanţii de frunte ai spiritualităţii româneşti, canonizat în 1955,

Grigorie Râmniceanu (1823 - 1828), un ales cărturar, Gherasim Timus (1893 - 1911), fost profesor

la Facultatea de Teologie din Bucureşti, traducător din literatura teologică rusă şi autor de lucrări

teologice originale.

În Moldova ne reţine atenţia episcopul Melchisedec Ştefănescu al Dunării de Jos (1864 - 1879),

apoi al Românului 1879 - 1892), autor a numeroase manuscrise didactice şi mai ales lucrări de

istorie, pe baza cărora a fost ales membru activ al Academiei Române: la Huşi Silvestru Bălănescu

(1886 - 1900), fost profesor de teologie, traducător de lucrări teologice din ruseşte.

Biserica Ortodoxă din Transilvania a fost cârmuită, în această perioadă, de marele ierarh Andrei

Şaguna, un aromân (vicar în 1846, episcop în 1848, mitropolit între 1864 - 1873). El a reuşit să

restaureze vechea Mitropolie a Transilvaniei, în 1864, de data aceasta, cu sediul la Sibiu, având două

eparhii sufragane: la Arad şi Caransebeş (ultima înfiinţată în 1865). Şaguna a dat o nouă organizare

mitropoliei, prin cunoscutul Statut Organic din 1868, după care s-a condus Biserica din Transilvania

până după 1918 şi ale cărui principii au stat şi la baza legiuirilor bisericeşti ulterioare din întreaga

Biserică Ortodoxă din România întregită40. Două sunt principiile de bază ale acestui Statut:

autonomia (faţă de stat) şi participarea laicilor (în proporţie de 2/3 alături de clerici la conducerea

vieţii bisericeşti la toate nivelele ei: Adunarea parohială şi Consiliul parohial, Adunarea şi Consiliul

eparhial şi Congresul Naţional Bisericesc (pentru întreaga Mitropolie). A acordat o atenţie deosebită

învăţământului românesc: Institutul teologic-pedagogic din Sibiu (înfiinţat în 1811, dar reorganizat

de el, cu două secţii, de teologie - cu 3 ani, cu absolvenţi de liceu - şi pedagogie - cu 1, 3, apoi 4 ani,

cu absolvenţi de patru clase medii), gimnaziul ortodox român din Braşov (înfiinţat în 1850), rămas

sub îndrumărea Bisericii până în 1948 şi aproape 800 de şcoli elementare „confesionale", numai în

Arhiepiscopia Sibiului (în toată Transilvania şi în Banat existau peste 2700 de astfel de şcoli). Tot

Şaguna a înfiinţat o tipografie eparhială la Sibiu (1850), existentă şi azi, în care a tipărit aproape

toate cărţile de slujbă, manuale didactice, lucrări istorice şi de alt gen, precum ziarul Telegraful

Român, care apare fără întrerupere din 1853 până azi. În 1861 s-a numărat printre cei care au

înfiinţat Asociaţia transilvană pentru cultură şi literatura poporului român din Transilvania (Astra),

fiind primul ei preşedinte.

40 Idem, p. 369.

Urmaşii săi, Miron Românul (1874 - 1898) şi Ioan Metianu (l899 - 1919), s-au străduit să-i

continue opera, sub cel din urmă ridicându-se şi actuala catedrală mitropolitană din Sibiu.

La Arad consemnăm pe episcopii: Gherasim Rat (1835 - 1850), Procopie Ivascovici (1853 -

1873), Ioan Metianu (1875 - 1898) şi Ioan Papp (1903 - 1925), iar la Caransebeş pe Ioan Popasu

(1865 - 1889), organizatorul eparhiei, Nicolae Popea(1889 - 1908), fostul vicar al lui Şaguna, autor

de lucrări istorice, pe baza cărora a fost ales membru activ al Academiei Române şi Miron Cristea

(1910 - 1919), viitorul patriarh al României întregite.

Pe târâm cultural, în afară de ierarhii menţionaţi aici, o serie de preoţi de mir şi călugări au lucrat

pentru luminarea neamului lor. Astfel, la începutul secolului numeroşi preoţi transilvăneni şi

bănăţeni au publicat diferite lucrări literare: fabulistul Dimitrie Tichindeal, Ioan Teodorovici, preot

la Budapesta, Nicolae Horga-Popovici din Seleus-Arad, protopopul Nicolae Stoica din Mehadia, cu

lucrări istorice în limbile germană, sârbă şi română, protopopul Ioan Tomici din Caransebeş, cu

lucrări de popularizare a cunoştinţelor agricole.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au activat marii învăţaţi de la Blaj: Timotei Cipariu

(1805 - 1885), istoric, filolog, teolog, pedagog, orientalist şi om politic; Ioan Micu Moldovan (1838

- 1915), autor de manuale didactice şi lucrări istorice-filologice; Augustin Bunea (1857 - 1909), cu

diferite studii istorice; episcopul Nicolae Popea al Caransebeşului (1826 - 1909), autor de

monografii istorice; arhimandritul bihorean Vasile Mangra (1850-1918), pentru scurt timp mitropolit

al Ardealului, cu studii istorice; toţi membri activi ai Academiei Române; preotul răşinărean Sava

Popovici-Barcianu, cu numeroase manuale didactice şi dicţionare; profesorii de teologie Zaharia

Boiu, cu manuale didactice şi volume de predici şi Ioan Popescu, cu valoroase studii de pedagogie;

toţi trei membri corespondenţi ai Academiei Române; arhimandritul sibian Ilarion Puşcariu, spre

sfârşitul vieţii arhiereu, cu lucrări istorice; preotul Grigorie Silasi, cu lucrări istorice-filologice;

amândoi membri onorari ai aceleiaşi Academii; bănăţeanul Ioan Sarbu, preot în Rudaria, cu lucrări

temeinice despre Matei Basarab (în limba germana) şi protopopul Gheorghe Popovici din Lugoj, cu

alte lucrări de istorie; Ioan Lupas, ales membru titular al Academiei în 1916, pe când era protopop în

Sălişte şi mulţi alţii.

În această perioadă s-a dezvoltat şi presa bisericească: Telegraful Român la Sibiu (1853 - până

azi), Biserica şi Şcoala la Arad (1877 - 1948), Foaia Diecezană la Caransebeş (1886 - 1948),

Biserica Ortodoxă Română la Bucureşti (1874 până azi), Cândela la Cernăuţi (1881 - 1946), Revista

Teologică de la Sibiu (1907 - 1947); o serie de alte foi din Transilvania şi Banat, cu caracter politic,

literar, şcolar, economic, erau redactate tot de preoţi.

S-a dezvoltat învăţământul teologic, prin Seminariile de la Socola-Iaşi (1803), Bucureşti, Buzău,

Argeş (l836), Râmnic (1837), Huşi (l852), Român (1858), Ismail-Galaţi (l864), prin Facultăţile de

Teologie din Iaşi, cu o existenţă scurtă (1860 - 1864), apoi prin cele din Cernăuţi (1875, în locul

vechiului Institut Teologic, înfiinţat în 1827) şi Bucureşti (1881). În Transilvania se înfiinţează

Seminarii şi Institute teologice la Blaj (1754), Sibiu (1811), Arad (1822) şi Caransebeş (1865).

Arătam mai sus că în Transilvania Biserica îndrumă şi învăţământul românesc de toate gradele,

înfiinţând gimnazii la Blaj, Beiuş (1828), Braşov (1850), şcoli pedagogice, de meserii, de fete, apoi

şcoli elementare, aproape în fiecare parohie (de pildă în anul 1879 existau în Transilvania şi Banat

2773 de asemenea şcoli româneşti, iar în anul 1915 erau 1672, cu un efectiv de zeci de mii de elevi).

Şcolile româneşti au îndeplinit un rol însemnat în păstrarea conştiinţei naţionale româneşti şi a

limbii materne. Biserica din Ardeal şi Banat a pus bazele a peste o sută de fonduri şi fundaţii, din

care se acordau burse şi ajutoare elevilor, studenţilor şi tinerilor meseriaşi săraci.

În aceeaşi perioadă, numeroşi slujitori ai Bisericii au sprijinit toate luptele poporului român

pentru dreptate socială, independenţă naţionala şi unitate statală. Mulţi preoţi şi călugări au sprijinit

pe Tudor Vladimirescu (1821)41 şi revoluţia din 1848 (preotul Radu Sapca, Ieromonahul Ambrozie,

numit popa Tun, arhimandritul Iosafat Snagoveanu în Ţara Românească, preoţii Simion Balint,

Simion Groza, Simion Prodan etc., care au luptat în oastea lui Avram Iancu. Andrei Şaguna a fost

considerat „diplomatul" revoluţiei româneşti din Transilvania prin misiunile ce i-au fost încredinţate

la Curtea imperială din Viena. Mai mulţi ierarhi au fost membri în Divanurile Ad-Hoc şi au sprijinit

alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în ambele Principate Române (fraţii Neofit şi Filaret

Scriban, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu, Filotei al Buzăului, Sfântul Calinic de la Râmnic).

Mulţi călugări şi călugăriţe s-au angajat voluntar în serviciile sanitare în cursul Războiului de

independenţă (1877), o serie de preoţi - inclusiv din Transilvania - au organizat colecte pentru

război, câţiva preoţi şi profesori de teologie s-au numărat între memorandişti (1892), alţii au însoţit

trupele pe câmpurile de lupta în primul război mondial ca „preoţi militari". Alţii au contribuit la

realizarea actului unirii de la 1 Decembrie 1918 (Vasile Lucaciu, Miron Cristea, Nicolae Bălan ş.a.).

Tot în Transilvania, o serie de profesori de teologie sau preoţi parohi şi-au adus contribuţia la

îndrumărea poporului în probleme economice-agricole sau meşteşugăreşti, fie prin publicarea de

lucrări de popularizare a cunoştinţelor agricole, asociaţii de meseriaşi, şcoli de meserii ş.a.

2. Înfăţişate într-un TABEL CRONOLOGIC aceste evenimente sunt:

Cu 3 ani înainte de a se naşte Sf. Calinic, are loc, în 1784, Răscoala condusă de Horia,

Cloşca şi Crişan.

În 1786, cu aproape un înainte de a se naşte Sf. Calinic se deschid unele cursuri de

pedagogie şi teologie la Sibiu.

7 octombrie 1787 se naşte cel care va fi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica.

Între 1782-1803 păstoreşte mitropolitul Iacob Stamati al Moldovei.

În 1792 se înfiinţează Consistoriul Ortodox Român de la Oradea.

În 1783 se înfiinţează Episcopia Argeşului.

Pe 15 noiembrie 1794 trece la cele veşnice Stareţul Paisie de la Neamţ, prăznuit ca sfânt.

41 Ciurea, Alexandru, Tudor Vladimirescu, ctitor şi ajutător de lăcaşuri străbune, în M.O., an XXXIII, nr. 7-9, 1981, p. 186-196 (la alte studii în nr. 7-9, 1981, p. 353-419).

În 1795 apare Biblia de la Blaj.

În 1803 se înfiinţează Seminarul Socola lângă Iaşi.

Între 1803-1808 şi 1812-1842 sre loc păstoria lui Veniamin Costachi, mitropolit al

Moldovei.

20 decembrie 1808, se naşte viitorul mitropolit Andrei Şaguna, la Mişcolţ, în Ungaria.

1812 este răpită Basarabia de către Ruşi.

1813 se înfiinţează Arhiepiscopia Chişinăului şi a Hotinului, subordonată Sinodului

Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu mitropolitul Gavriil Bănulescu Bodoni (H 1821).

1821 are loc Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu.

1823-1834 păstoreşte mitropolitul Grigorie Dascălul al Ungrovlahiei.

1825-1846 păstoreşte episcopul Chesarie al Buzăului.

1829 începe păstorirea episcopilor ortodocşi români la Arad.

1836 se înfiinţează Seminariile Teologice din Bucureşti, Buzău şi Argeş, (1837 la Râmnic).

1839-1840 apare Vestitorul bisericesc la Buzău, prima foaie bisericească de la noi.

18 decembrie 1846 moare mitropolitul Veniamin Costachi la Slatina.

1846-1873 Andrei Şaguna activează în Transilvania ca vicar (1846-1848), episcop (1848-

1864) şi mitropolit (1864-1873).

1848 au loc Revoluţiile din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, la care au

participat numeroşi slujitori ai Bisericii.

1850-1868 păstoreşte episcopul Calinic cel Sfânt la Râmnic.

03 ianuarie 1853 apare primul număr din Telegraful Român la Sibiu, cu apariţie

neîntreruptă până astăzi.

1853 se înfiinţează Mitropolia Unită de la Blaj şi episcopiilor de la Gherla şi Lugoj.

1854-1856 apare Biblia de la Buzău (5 volume).

1856-1858 apare Biblia ilustrată a lui Andrei Şaguna la Sibiu.

24 ianuarie 1859 are loc Unirea Moldovei cu Ţara Românească prin alegerea unui singur

domn în ambele principate.

1859-1866 domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

03 decembrie 1864 se promulgă Decretul organic pentru înfiinţarea unei autărităţi

sinodale centrale. Se proclamă oficial autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.

13 decembrie 1866 se adoptă Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti.

1864 se înfiinţează Episcopia Dunării de Jos, cu sediul la Ismail (din oct. 1878 la Galaţi).

24 decembrie 1864 se reînfiinţează Mitropolia Ortodoxă a Transilvania, cu sediul la Sibiu.

1865 se înfiinţează Episcopia Caransebeşului.

11 aprilie 1868 moare episcopul Calinic al Râmnicului la Cernica. Prăznuit ca Sfânt.

1868 se adoptă Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.

1872 se adoptă Legea Organică pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi şi a

constituirii Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, iar autocefalia este

recunoscută în 1885 din partea Patriarhiei Ecumenice.

18/28 iunie 1873 moare mitropolitul Andrei Şaguna de la Sibiu, înmormântat la Răşinari.

01 octombrie 1874 apare primul număr din revista Biserica Ortodoxă Română la Bucureşti,

care îşi continuă apariţia până azi.

1875-1902 păstoria mitropolitului Iosif Naniescu al Moldovei.

09 mai 1877-1878 proclamarea Independenţei de Stat a României şi cucerirea ei în urma

războiului împotriva Turciei.

1879-1892 păstoria episcopului Melchisedec Ştefănescu la Român (între 1864-1879 la

Dunărea de jos).

1881 (1884) înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Bucureşti.

25 aprilie 1885 recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române din partea Patriarhiei

Ecumenice.

1893 adoptarea legii clerului mirean şi a seminariilor.

1894 procesul Memorandumului la Cluj, în care au fost condamnaţi şi unii profesori de

teologie şi preoţi români.

1914 apare Biblia sinodală de la Bucureşti.

1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională românească de la Alba Iulia, care a proclamat

Unirea Transilvaniei cu România (Desăvârşirea statului naţional unitar român).

3. Aşezăminte spirituale din împrejurimile

Sfintei Mănăstiri Cernica .

Potenţialul turistic, cultural, dar, mai ales spiritual, al judeţului Ilfov este legat de aşezarea sa pe

locul vechilor codrii ai Vlăsiei şi a zonelor de pădure rămase, precum şi a prezenţei în regiune a

lacurilor şi a vechilor mânăstiri ortodoxe împreună cu muzeele acestora. O atracţie deosebită o

reprezintă posibilitatea pescuitului, sporturile nautice, complexul Corbeanca, vânătoarea şi mai ales

accesul la valori culturale de patrimoniu. Avem astfel ca principale puncte de atracţie: Căldăruşani,

Râioasa, Cernica, Snagov, şi Mogoşoaia, ce reprezintă complexe alcătuite din păduri, lacuri, şi

mânăstiri. Cele mai importante păduri sunt cele de la Căldăruşani, Snagov şi Râioasa. Sunt alcătuite

din diverse specii de arbori, unele foarte rare, având o floră şi faună foarte bogată. Pădurea Snagov

face parte dîntr-o rezervaţie naturală, conservând atât flora cât şi fauna. Lacul Snagov face parte din

aceeaşi rezervaţie, conservându-şi minunata floră, în special nuferii albi şi galbeni, lotusul şi stuful.

Mânăstirile au fost construite începand cu evul mediu, pe malurile şi insulele lacurilor. Majoritatea

dintre ele au muzee în care sunt expuse manuscrise vechi, obiecte de cult şi arta sacră.

a) MÂNĂSTIREA CĂLDĂRUŞANI.

Reprezintă una dintre cele mai preţioase ctitorii feudale ale judeţului Ilfov, fiind situată la 35 km

de Bucureşti, în partea de nord-est, într-o peninsulă înconjurată de apele lacului Căldăruşani. Se

spune că la început, peninsula a fost un ostrov, despărţit de mal de o fâşie îngustă de apă. În jur se

întindeau codrii seculari ai Vlăsiei, refugiu al haiducilor şi al celor prigoniţi de soartă sau porniţi în

bejenie. Pe aceste meleaguri, pline de farmec şi pitoresc, a hotârit domnitorul Matei Basarab să

ridice sfânta mânăstire întru lauda sfântului mare mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir. Locul a fost

cumpărat de către domnitor în anul 1637. Matei Basarab, ctitor şi iubitor de cultură, pomeneşte într-

un hrisov din 1641 despre mânăstirile închinate, printre care se regăseşte şi cea de la Căldăruşani.

Mânăstirea a reprezentat un important centru de cultură unde s-au acumulat colecţii bogate de

manuscrise bisericeşti realizate de călugări, tipărituri religioase.

b) MÂNĂSTIREA SNAGOV.

Reprezintă cea mai preţioasă piesă din salbă mânăstirilor ce înconjoară Bucureştiul. Situat în

nordul judeţului Ilfov, la 30 de km de Bucureşti, lăcaşul bisericii mânăstirii Snagov, adevărată

bijuterie de arhitectură medievală, domină ostrovul din mijlocul lacului, încărcat de istorie şi

legendă. Mânăstirea Snagov a fost ridicată pe locul unei străvechi aşezări dacice. Descoperirile

din 1933 au dat la iveală fundaţiile unui edificiu monahal, precum şi monede din timpul

domnitorului Mircea cel Bâtran, perioadă din care provine şi cea mai veche atestare a mânăstirii.

Actuala biserică a fost refăcută din cărămidă, în stil bizantin, atonit, între 1517-1521, de către

domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521), suferind mai apoi prefaceri în timpul lui Vlad Ţepeş şi

Mircea Ciobanul. În interiorul monumentului conservat, care a suferit numeroase transformări şi

restaurări, se pot distinge fresce din secolul al XV-lea, precum şi portretele lui Neagoe Basarab cu

fiul său Teodosie şi ale lui Mircea Ciobanul cu familia sa.

Faima mânăstirii Snagov este legată de personalitatea aprigului voievod Vlad Ţepeş, care a

fortificat edificiul, a construit un pod, un turn de clopotniţă, o fântână, un tunel de refugiu, precum şi

o închisoare pentru trădători şi răufăcători. Ucis în pădurea din preajma Băltenilor, în 1476, Vlad

Ţepeş a fost înmormântat la Snagov, unde se află lespedea sa funerară. Cercetările nu au confirmat

însă existenţa trupului voievodului, care a fost urmărit şi după moarte de ura duşmanilor. Tot aici, şi-

a gasit sfârşitul, în decembrie 1662, şi bătrânul postelnic Constantin Catacuzino, victimă a intrigilor

boierilor în lupta pentru domnie.

Martoră tacută a capriciilor istoriei şi loc de refugiu în vremi de restrişte, mânăstirea Snagov a

cunoscut perioade de strălucire sau decădere, căpătând o aureolă de sublim tragic. Încă din 1643

Matei Basarab instalase aici o tipografie dar apogeul cultural a avut loc în timpul lui Constantin

Brâncoveanu, când stareţ al Snagovului a fost eruditul cărturar Antim Ivireanul (1650-1716),

devenit mai târziu mitropolit al Ţării Româneşti. El a tipărit cărţi în greacă, slavonă, şi arabă care au

dus faima meşterilor de la Snagov până în Grecia, Asia Mică şi Egipt. Din păcate, destinul tragic al


marelui ctitor de cultură, care a fost Antim Ivireanul, ucis de turci în 1716, aminteşte de sacrificiul

continuu al cărturarilor care au rezistat vremurilor potrivnice, cultivând hrana spirituală a românilor.

Biserica afectată de cutremure a fost refăcută de mai multe ori.

c) MÂNĂSTIREA SAMURCĂSEŞTI.

Aflată în peisajul pitoresc, străbătut de râul Ciorogârla,

mânăstirea a fost zidită în 1808, de vornicul Constantin Samurcaş

şi soţia sa Zoe.

Biserica are o singură turlă, de mare frumuseţe arhitecturală, şi

un pridvor deschis, cu coloane din cărămidă aparentă, cu fus în

torsadă şi capiteluri de piatră. În pronaos, absidele alcătuiesc trei

altare. Catapeteasma din lemn sculptat este cea originală, din 1808.

Sfinţirea lăcaşului s-a făcut abia în 1870, după ce Gheorghe

Tăttărescu a terminat pictura.

Biserica a suferit de-a lungul timpului, datorită unui incendiu din 1914, în primul razboi

mondial, când trupele de ocupaţie au luat cele două clopote şi apoi, la cutremurul din 1940, care a

avariat lăcaşul în întregime. Acesta a fost rezidit între anii 1940-1943, respectându-se arhitectura

originală.

d) PALATUL FAMILIEI ALEXANDRU GHICA.

Palatul se află în comuna Moara Vlăsiei atestată

documentar pentru prima oară în 1622. Până în anul

1807 moşia era a boierului Ianache Mavrodin, care o

vinde lui D. Ghica. Acesta o lasă moştenire lui

Alexandru Ghica, domn al Ţării Româneşti (1834-

1842) şi apoi caimacam (1834-1858).

Dimitrie Ghica începe construcţia palatului, ca reşedinţă de vară, într-o arhitectură clasică

franceză, având o terasă orientată spre gradină şi perfect încadrată în peisagistica locului.

În anul 1924 palatul a fost donat Academiei Române în administrarea căreia se află şi în

prezent.

e) PALATUL ŞTIRBEY.


0 .


În anul 1845, principele Barbu Ştirbey

(1844-1856) devine proprietarul moşiei de la

Buftea, unde şi-a amenajat probabil o casă de

vară. Edificiul actualului palat a fost ridicat în

anul 1864, de fiul acestuia, Alexandru Stirbey,

în ambianţa unui frumos parc de arbori

seculari. Clădirea, cu arhitectură sobră, are

faţada cu ancadramente de piatră, cu motive

decorative simple, care dau edificiului

rafinament şi eleganţă. În parc a fost

construită şi o capelă, realizată în stil eclectic,

cu influenţe bizantine, gotice şi de Renaştere,

având o scară dublă din marmură de Cararra.

Capela familiei Ştirbey

După 1895, proprietarul moşiei devine fiul său, Barbu Ştirbey, care a realizat aici, una din marile

ferme ale ţării. El a fost primul care a introdus în România cultura bumbacului şi a orezului.

A înfiinţat pepiniere de viţă americană, o lăptărie şi o moară iar în 1902 a construit o fabrică de

vată şi pansamente. Barbu Ştirbey s-a bucurat de încrederea şi prietenia familiei regale a României,

fiind numit sfetnicul acesteia şi chiar prim-ministru.

După anul 1950 palatul a fost amenajat pentru protocol, iar după 1990 palatul a fost

amenajat ca hotel iar parcul a fost deschis pentru public.


1 .

f) Palatul Episcopal – Casa Arhierească

din oraşul Râmnic.

Documentele vechi sunt sărace în date şi

descrieri ale clădirilor celei dintii episcopii, pe

care au întemeiat-o, în acest loc, după toate

probabilitatile: Episcopii Eftimie şi Mihail.

Focul din 1737 care distruge oraşul

Râmnic în vremea războiului turco-austriac, a

mistuit odată cu biserica şi chiliile episcopale,

făcute de Eftimie şi Mihail şi urmaşii lor.

E greu de înţeles că în vremea sa, Matei Basarab (1640) care zideşte clădirile mănăstirilor:

Govora, Dîntr-un Lemn, Arnota, Mamu şi altele, de proporţii mai mari, să fi lăsat mai prejos

Episcopia de la Râmnic. Sunt unele presupuneri că a intenţionat chiar să aşeze aici tipografia pe care

a dus-o apoi la mănăstirea Govora.

În timpul stăpânirii austriece asupra Olteniei 1718-1739, cele mai de seamă puncte strategice în

vederea unei acţiuni militare de apărare şi stăpânire a noii provincii cucerite de dincolo de munţi, au

fost fixate în cele mai de seamă aşezăminte religioase oltene, printre care şi Episcopia Râmnicului.

Valea Oltului, Calea lui Traian de altă dată, urma să se transforme, la propunerea lui Eugeniu de

Savoia, în Calea Carolingiană, de la Sibiu la Craiova.

În stampa inginerului Johan Weiss, în care se arată Râmnicu Valcea, reşedinţa episcopală se vede

a fi fost cea mai grandioasă clădire a vremii şi cea mai bine întărită din punct de vedere strategic.

Apoi fiind aşezată la poalele dealului Capela şi între două văi naturale a Capelei şi a Mandei, - era

uşor de apărat.

Stampa lui Weiss ne arată însă chiar pe locul actualei Case Arhiereşti, o clădire cu etaj şi apoi

biserica la mijloc şi incinta cu clădiri şi ziduri împrejmuitoare, fără etaje. Se deduce că aşezământul

era încăpător, de temut şi poate că pentru aceasta a şi fost ars până la temelii de către turci.

Urmele vechilor clădiri ale Episcopilor Eftimie şi Mihail, sau ale urmaşilor sau chiar ale lui

Matei Basarab, rămân şi astăzi o taină ascunsă, fără posibilitate de identificare precisă, căci deasupra

lor s-au zidit noi clădiri, ce au ars şi acestea la anul 1847, când „arzând episcopia Râmnicului în

marele foc ce a consumat oraşul Râmnicu Valcea aproape jumătate, stricând şi clădirile episcopiei

împreună şi Biserica Episcopală într-atât încât reşedinţa se mută la Craiova până în anul 1856”.

N-au rămas în picioare, în toată incinta, decât ruinele, şi ca prin minune, paraclisul şi bolniţa.

Sunt singurele mărturii, aproape intacte, ale etapei a doua a vieţii episcopiei. Odată cu venirea la

conducerea Episcopiei a ierarhului Calinic de la Cernica, reşedinţa Episcopală de la Râmnic se

reînnoieşte a treia oară.

În anul 1850, Episcopul Calinic Cernicanul, începe construirea casei arhiereşti, ridicată pe ruinele

fostelor clădiri, iar mai apoi construirea bisericii, fiind finalizată la 3 noiembrie 1850.

Pivniţa actuală (beciurile) de sub această casă este asemănătoare şi de proporţiile beciurilor de la

mănăstirile Dintr-un Lemn, Horezu, Brâncoveni şi altele, ceea ce ne arată, că dacă nu putem spune

cu certitudine originea ei din primele clădiri din epoca de construcţie a lui Matei Basarab, aparţine în

orice caz. epocii de construcţie post-brâncoveneşti, adică de la anul 1739.

Sfântul Calinic a păstrat vechile proporţii şi poate chiar împărţirea Casei Arhiereşti a înaintaşilor

săi. Aşa precum a fost în trecut, aşa şi astăzi, Casa Arhierească e compusă din parter şi etaj. Intrarea,

în trecut şi chiar în timpul Sfântului Calinic, se făcea de la parter, prin două ganguri, unul din partea

de răsărit, despărţind beciul de trei camere, care constituiau camerele de gospodărie personală, iar

altul în partea de apus, despărţind alte trei camere, probabil cancelarii, de capătul de apus al beciului.

Intrarea la etaj se făcea, după toate probabiliăţile, până mai târziu, tot din aceste ganguri. Astăzi

intreg parterul este folosit, în parte de personalul de serviciu al Casei şi în parte, drept camere de

gospodărie personală.

Dintr-un act de mai târziu, după Sfântul Calinic, restauratorul Casei Arhiereşti, se văd create, din

scândura, vechiului palat, doua intrări provizorii exterioare, una în faţă - drept scară de onoare, - prin

adăugarea unui hol pătrat, înalt, al cărui aspect interior nu se cunoaşte şi nu se poate deduce, - iar alta

în partea de apus, cu intrare de afară în coridorul de la etaj.

Actualul hol principal din faţă, rotund, din zid, este opera episcopului Ghenadie la 1889, făcut cu

prilejul restaurării palatului.

Etajul Casei Arhiereşti a fost împărţit în două, de un coridor pe toată lungimea Casei. Partea de

nord a etajului cuprinde coridorul, de la un capăt la altul şi un număr de 5 camere obişnuite, cu

destinaţia de: dormitor, sufragerie şi camere de oaspeţi.

Dar din 1947 una din aceste camere s-a transformat într-un oficiu, cu scara interioară în spirală

de la parter la etaj.

Casa Arhierească a Sfântului Calinic avea înfăţişare măreaţă în exterior, dar modestă în interior.

După 35 de ani însă (1889), partea oficială a Casei a fost restaurată de Episcopul Ghenadie

Râmniceanu un erudit şi foarte bun gospodar. Om umblat prin străinătate, cunoscător de multe

lucruri, s-a străduit să împodobească în aşa fel Casa Arhierească încât i s-a atribuit calificativul de

„palat". Se crede că tot mobilierul, materialul şi meşterii restaurării interioare, au fost aduşi din

străinatate (Viena).

Aşa cum se păstrează azi, de la parchetul de cireş incrustat în romburi cu alte soiuri de lemn,

până la stucatura şi tapetul în culori de bun gust de pe pereţi şi tavane, au fost lucrate după imaginaţia

şi dorinţa episcopului, până în cele mai mici amănunte.

Toate tablourile stucate în ghips, prinse şi legate cu sârma prin tencuiala plafonului de grinda

podului, au fost create pe loc la indicaţiile lui. Ele reprezintă simboluri religioase din Evanghelie şi

morală, motive şi simboluri eparhiale. Însăşi sculptura de pe mese şi scaune, oglindeşte frumuseţea şi

arta poporului nostru, reprodusă şi înnobilată cu migală. Din Casa Arhierească se poate trece direct

în Paraclis. Vrednice de observat, în această Casă, sunt: unele tablouri picturale mai noi, în mare

parte reuşite, cu chipurile pictate ale ierarhilor râmniceni, între care şi cel al Sfântului Calinic;

biblioteca veche şi nouă, patul Sfântului Calinic şi covoarele de pe jos, expresie artistică a atelierelor

de covoare din mănăstirile noastre.

Între anii 1964-1965 în locul scării de lemn, s-a construit o scară principală din marmoră de

Alunu şi s-a împodobit cu un mozaic a cărui decoraţie imortalizează în marmură aspecte din trecutul

şi prezentul Eparhiei. Din noul balcon de deasupra intrării principale, la praznice mari se

împărtăşeşte credincioşilor binecuvântarea arhierească.

4. Sfânta Mănăstire " Schimbarea la faţă " Cernica

(Denumire alternativă - Mănăstirea „ Cernica ”)

Insula Sf. Gheorghe - vedere generală Insula Sf. Nicolae - vedere generală

Situat la 12 km de Bucureşti, lăcaşul face parte din teritoriul administrativ al comunei

Pantelimon. Pe malul sudic al lacului Cernica, pe un promontoriu care înintează în mijlocul apelor,

se află o preţioasă rezervaţie arheologică formată dîntr-o vastă necropolă neolitică.

Din categoria aşezămintelor mănăstireşti din judetul Ilfov un loc de cinste îl ocupă Mănăstirea

Cernica. Aceasta este situată la numai 12 km de Bucureşti, intrând în teritoriul administrativ al

comunei Pantelimon. Mănăstirea este zidită pe un ostrov în mijlocul unui lac înconjurat de păduri

seculare, prezentând în orice anotimp aceeaşi atracţie, atât pentru cei ce iubesc frumosul, cât mai ales

pentru credincioşii creştini. Este un important aşezământ monastic şi turistic totodată, continuă să

uimească prin istoria ei minunată şi prin marea ei forţă duhovnicească, fiind asaltată de credincioşi

din întreaga ţară atraşi de harul preoţilor de aici. Această veche vatră de spiritualitate şi cultură

românească este o mândrie naţională şi un loc predilect de pelerinaj spiritual.

“Am fost la Cernica, la moaştele Sfântului Calinic – spune Pavel Crainic într-una din cărţile lui42

- Cum am intrat pe poarta mănăstirii, la vreo câteva sute de metri de biserică, m-a izbit un miros

puternic de mir: mirosul sfintelor moaşte. Am mai trecut şi în alte dăţi pe la Cernica, dar niciodată

nu am simţit mirosul moaştelor decât atunci când le sărutam. Şi chiar când le sărutam, uneori

simţeam mirosul, alteori, nu. După slujbă m-am dus în cimitir, ca să aprind lumânări la mormântul

Preacuviosului părinte Benedict Ghiuş, de la Rugul Aprins. În închisoare a fost unul dintre cei mai

activi preoţi: parcă despre sfinţia sa am citit că dădea dezlegare pentru spovedanie prin Alfabetul

Morse. Cuvântul lui „Despre liniştirea în mijlocul cetăţii“ mi se pare unul dintre cele mai frumoase

cuvinte duhovniceşti. Se vede că autorul ducea viaţă sfântă. Părintele Calciu scria că a văzut cum la

o Sfântă Liturghie părintele Benedict era înconjurat de lumină. Cum stăteam la mormânt a venit la

mine un călugar care mă văzuse că dau cu tămâie. „Bine faci că ai grijă de mormântul părintelui. E

un sfânt al vremurilor noastre. Pentru că ai dragoste faţă de el, îţi voi spune o taină a lui, pe care o

ştie foarte puţină lume: la un moment dat, părintele a auzit cum a intrat cineva în cameră. Credea că

42 Pavel Crainic, JURNALUL CONVERTIRII De la zeiţa morţii la Împăratul Vieţii, Ediţie îngrijită de Danion Vasile, Bucureşti, 2002, p. 93-95.

e doctoriţa. Dar când a simţit un cap plecat pe pieptul său, a deschis ochii şi L-a văzut pe Hristos. Îţi

dai seama la ce măsură ajunsese?“ După ce ne-am rugat pentru odihna sufletului acestui părinte

sfânt, părintele acela mi-a mai zis: „Noi ne rugăm pentru odihna sufletului său, chiar dacă bănuim

că s-a mântuit. Dumnezeu ne ascultă rugăciunea şi îi dă mai multa lumină părintelui. Iar părintele

ne priveşte cu dragoste.“

[...] Apoi părintele m-a dus la un alt mormânt, la cel al poetului Daniel Turcea: „Înainte am fost

la mormântul unui ieromonah sfânt. Acum ne aflăm la cel al unui mirean care, prin pocăinţă, a

dobândit sfinţenia.“ A început să îmi spună câte ceva despre Daniel Turcea: „Înainte de a se

converti, trăia în patimi ca orice artist. Era scriitor, foarte apreciat de lumea literară. Era una

dintre speranţele Uniunii Scriitorilor. A scris un volum, Entropia, plin cu toate rătăcirile din lume.

Cele mai ciudate idei filosofico-religioase se află acolo. Cât despre credinţă, nici urmă. Chiar dacă

mama lui era foarte credincioasă, el nu avea nici o legatură cu Biserica. Idolatriza ştiinţa, căutând

să fie la curent cu cele mai recente descoperiri. În rest, viaţă pătimaşă: femei, beţii zdravene. Şi, la

un moment dat, Dumnezeu Şi-a arătat mila. Venind acasă după ce timp de o săptămână ai lui nu

ştiuseră nimic despre el, a avut un vis minunat: a visat că era în faţa unei biserici căreia nu îi vedea

intrarea. A încercat să îi cheme în ajutor pe Budha, pe alţi întemeietori de religii, dar nu a primit

nici un răspuns. O putere nevăzută, ca puterea care a împiedicat-o oarecând pe Maria Egipteanca

să între în biserică, îl oprea să se apropie de biserica din vis.

Dar când a strigat: «Mântuitorule, ajută-mă!», atunci au coborât doi oameni, unul îmbrăcat în

haine de ostaş, al doilea în veşminte de episcop, care l-au luat pe sus şi l-au băga tîn biserică pe sus,

prin turlă. A văzut în zbor toate frescele din biserică.

Când au atins pământul, cei doi însoţitori au intrat în icoanele din stânga şi din dreapta

altarului. Înainte de asta cel în haine de ostaş a zis: «Pe acesta îl iau e»u“

Celălalt a răspuns: «Ba îl iau eu, că eu am grijă de tineri».

După ce s-a sculat din vis, Daniel a căutat cu înfrigurare biserica. Şi când a ajuns la Biserica

Elefterie, a recunoscut-o. A intrat înăuntru, şi ceea ce a văzut era exact ceea ce văzuse în vis. Deşi

călca pentru prima oară pragul acelei biserici.

În stânga şi în dreapta altarului, în mărime naturală, icoane cu Sfântul Mucenic Gheorghe şi

Sfântul Sfinţitul Mucenic Elefterie. Ei i se arătaseră în vis.

Convertirea a fost tulburătoare. Poate cea mai tulburătoare convertire din ultimul secol.

După ce a ajuns şi s-a spovedit la părintele Arsenie Papacioc, viaţa lui Daniel s-a schimbat cu

totul. A dus o viaţă de mare nevoinţă creştină.

Se zice că a fost radiat de securitate pentru că încerca să îi aducă pe calea credinţei şi pe cei din

cercul său de prieteni intelectuali; şi că boala care i-a adus moartea a fost provocată de duşmanii

lui Hristos. Modul în care a răbdat el chinurile bolii care i-a adus moartea l-au făcut să urce pe

culmile sfinţeniei. Versurile pe care le-a scris după convertire l-au făcut pe părintele Stăniloae să îl

considere cel mai mare poet creştin. Când mai vii pe la Cernica să aprinzi o lumânare şi aici“.

Şi tot acelaşi aminteşte mai încolo de părintele Argatu un alt mare duhovnic şi părinte al nostru

care continuă tradiţia ortodoxiei la Sfânta Mănăstire Cernica şi hrăneşte spiritual credincioşii care

se duc în pelerinaj.

“Am fost la Mănăstirea Cernica, să mă închin la moaştele Sfântului Calinic. Am trecut şi pe la

părintele Argatu43. Era plin de lume. Părintele tocmai îi citea unui demonizat nişte rugăciuni de

exorcizare. Când vedeam la televizor secvenţe din vreo exorcizare, nu părea aşa înfricoşător. Dar să

ştiu că la doi metri de mine se duce o luptă crâncenă între Dumnezeu şi diavol...

Nu mi-a fost teamă: dracii nu au putere asupra creştinilor spovediţi. Dar atmosfera era

greoaie.Până să iasă din om, dracii horcăiau. Înjurau de cele sfinte, ameninţau că se vor

răzbuna.Când au ieşit din om, acesta nu mai ştia cum să îi mulţumească părintelui. Era normal, nu

ai fi zis că tocmai ieşiseră dracii din el. Dacă îl vedeam pe stradă nu mi-ar fi trecut prin cap că a

fost chinuit de diavol.

Pesemne că cei care zic despre exorcizări că sunt trucaje sau că posedaţii sunt doar bolnavi

psihici nu au văzut nici o exorcizare reală: posedaţii ştiu când părintele îi atinge cu crucea pe spate,

văd cu ochii închişi cum părintele se închină la icoane.

Sunt şi cazuri de false exorcizări, prin care diavolul încearcă să ne convingă că toate

exorcizările sunt teatrale. Dar cele făcute de către părinţii cu viaţă sfântă sunt de netăgăduit”.

Este singura mănăstire care a dăinuit de-a lungul istoriei din întreaga salbă de ctitorii de pe

malurile Colentinei şi care a sporit în importanţă de-a lungul timpului. Celelalte, fie că au dispărut,

ca Tanganu, fie că au rămas biserici de mir, ca Ghica, Mărcuţa, Pantelimon, Fundeni. Veche vatră de

rugăciune şi cultură, întemeiată la puţini ani după Mihai Viteazul, ctitorie a Vornicului Cernica

Ştirbei şi a soţiei sale Chiajna, Sfânta Mănăstire Cernica este atestată documentar la 1608, prin

hrisovul domnesc al lui Radu Vodă Şerban din timpul domniei lui Radu Vodă Şerban, fiul lui

Mihnea Vodă.

Documentul consemnează: "Am cumpărat satu Floreştii după Colentina de la Nedelcu şi Stroe,

feciorii lui Radu Captaru şi am zidit o monastire la leatu 1608 cu hramul Sfântului Ierarh şi

făcătorul de minuni Nicolae de la Mira Lichiei în capul moşiei mele cea de mai sus arătată, într-un

ostrov lângă Floreştii din mijloc ce se vecinesc cu Şerban Vodă". Ctitorul a înzestrat lăcaşul pentru a

asigura „hrană părinţilor ce vor petrece într-însa cu viaţă de obşte fără să fie supuşi cuiva",

specificând ca nimeni „din neamul meu să nu fie slobod de a se atinge de dânsa, sau să puie egumen,

ci să fie stareţ din acei părinţi ce vor petrece cu viaţă de obşte spre pomenirea mea, a soţiei mele şi a

neamului meu, în veacul de acum şi cel ce va să fie" 44.

În acel an marele Vornic Cernica (mare vornic al lui Mihai Viteazul şi al lui Radu Şerban) face

43 Idem, Pagina 127.44 Sursa: "Istoriile Sfintelor Monastiri Cernica şi Căldăruşani" de Smeritul Monah Casian Cernicanul - Editura

TIMPUL, Iaşi 2002.

construcţia unei biserici din lemn cu hramul „Sfântului Nicolae” refăcând un vechi schit, îl

înzestrează cu pământuri, păduri şi sate, spre veşnica pomenire a numelui şi a neamului său.

Aşezare pitorescă la marginea Bucureştiului, mănăstirea este zidită în mijlocul unui lac

înconjurat de păduri seculare, prezentând în orice anotimp aceeaşi atracţie, atât pentru cei ce iubesc

frumosul, cât mai ales pentru credincioşii creştini. Despre aşezarea mănăstirii avem o descriere în

limbajul pitoresc al timpului la istoria monastirei Cernicăi, scrisă sub patronagiul bunului şi

cuviosului stareţ, arhimandritul Ştefan, în anii trecuţi, de un stăruitor monah, anume Cassian, care în

acea mănăstire s-a ocupat cu mare zel la descoperirea şi descrierea istoriei ei. „În ocolul oraşului,

spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi aveau păşciunea, apoi este Spitalul de

Ciumă, înfiinţat de Alexandru Moruzi, la anul 1794, când era ciuma a mare. În dreptul acestui spital

s-a înecat, în Dâmboviţă, Vlad Vodă, luat în goană de tătari din câmpia Popeştilor. Dovadă despre

aceasta există o măgură mare ce se vede la Cioplea, în dosul zalhanalei fostă a lui Hagi Moscu. Mai

în ocol, spre nord ca la 8 kilometri depărtare de Cioplea, este mănăstirea de călugări Cernica,

înfiinţată la anul 1608, de vornicul Cernica şi jupâneasa lui, Cheajna, în ostroavele bălţilor apei

Colintinei şi în apropierea moşiei vechii familii a Dudescului; şi între mănăstire şi apa Dâmboviţii a

fost şi o altă mănăstire de călugăriţe, înfiinţată de soţia lui, jupâneasa Cheajna; amândouă fură

dotate cu mari proprietăţi. Iar acea de călugăriţe fu într-o noapte călcată de tătari şi maicile robite

şi hrăpite. De atunci s-a şi desfiinţat” 45.

Denumită la început Grădiştea Floreştilor, ea şi-a schimbat cu vremea numele, adoptându-l pe

acela al întemeietorului sau, nume pe care îl păstrează şi astăzi. Aşezarea s-a dezvoltat de la mica

obşte de călugări, de pe ostrovul „Sf. Nicolae”, ajungând la complexul mănăstiresc de astăzi care se

întinde şi pe ostrovul „Sf. Gheorghe”. Mănăstirea a cunoscut, datorită stareţului Gheorghe, în timpul

domniei lui Nicolae Mavrogheni, domn fanariot cultivat, o intensă viaţa culturală. Aici erau copişti

de manuscrise şi zugravi care au pictat numeroase biserici din ţară.

O a doua biserică din ostrovul Sf. Nicolae este biserica „Sf. Lazăr”, fiind opera stareţului

Gheorghe din anul 1804. De dimensiuni reduse, cu o decoraţiune exterioară bogată, piatra sculptată,

cu interiorul pictat de I. Keber şi Frujinescu (iconostasul), biserica „Sf. Lazăr” reprezintă o adevărată

bijuterie, asimetrică, zveltă, plan trilobat, 2 coloane la intrare şi scara pe stânga. Este biserica de

cimitir, în partea de jos (demisol) se află camera mormintelor.

Pe ostrovul Sf. Nicolae, vechea biserică cu hramul „Sf. Nicolae” a vornicului Cernica Ştirbei a

fost adaptată nevoilor crescânde ale comunităţii călugăreşti, de către stareţii care s-au succedat.

Cercetări arheologice mai recente au demonstrat că el îşi stabilea ctitoria pe locul unei aşezări

monahale mai vechi, pierdută aici, în deşişurile codrilor Colentinei. Două biserici impunătoare şi

câteva capele închinate celor mai cunoscuţi dintre sfinţi, un muzeu reprezentativ de carte veche şi

artă bisericească ce au supravieţuit vitregiilor soartei, iată zidirile ce alcătuiesc zestrea de credinţă a

45 Ibidem.

mănăstirii. Ansamblul de chilii ale celor optzeci şi patru de călugări pe care îi găsim astăzi aici, este

ocrotit de o cetate largă cu arhitectură tipică zonelor de câmpie, adică nici prea înaltă spre a fi

reperată uşor, dar nici neputincioasă în a-şi apăra locuitorii.

În „Istoria Sfintei Monastiri Cernica" monahul Casian Cernicanul - primul istoriograf al

mănăstirii - menţionează că după o perioadă „nu se ştie bine cum s-au pustiit pentru că tradiţiile tac

şi nu vorbesc desluşit, fără numai dupe istorisirea bătrânilor şi dupe oarecare semne. Se zice că a

fost o ciumă foarte mare şi care se crede că este adevărat, pentru că se pustiise locurile acestea ...,

părinţii dîntr-însa unii murise, iar alţii fugise la munte ca să-şi scape viaţa". Ultimii supravieţuitori,

„insuflaţi de Duhul Sfânt au prescris toate hrisoavele ale tuturor moşiilor fericitului Ctitor care

acestea sînt: Floreştii dupe Colentina, Floreştii din mijloc, Popeştii; Aninişul, Clincenii, Măgura,

Predealu, Cureştii, Săratu, Vălenii, Berivoieştii, Lăcureştii, alţi Lăcureşti, Obileşti, Sgâriata,

Limoteşti şi alte mai multe".

Hrisoavele în original au fost duse la Mitropolie, iar copiile au fost zidite într-un tavan. Ulterior

aceste documente au fost găsite şi cercetate. Sfântul Lăcaş a rămas nelocuit mai bine de 70 de ani,

devenind pustiu deoarece „crescuse pădurea şi hiarele se înmulţise de nu putea nimeni să locuiască

pe aici; că satele se pustiiseră şi nu se găsea nici un om de pe acea vreme ca să spuie ce a fost pe

aici. ... Că ce puteai să vezi în chiliuţele bieţilor călugări! se încuibaseră broaştele ţestoase şi în

Biserică unde săvârşea Sfintele Rugăciuni, locuiau şerpii şi şopârlele, dupe cum istoria ne arată".

http://www.cernica.go.ro/CERNICA%20arhitectura/arh7.htm










http://www.cernica.go.ro/CERNICA%20pictura/pict2.htm










http://www.cernica.go.ro/CERNICA%20tezaur/tez6.htm

Sf. Cuvios Paisie de la Neamţ Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica

(15 noiembrie) (3 decembrie)

Al doilea moment istoric important şi aproape la fel de valoros ca şi cel de la 1608 este anul










1781, când - la 1 Septembrie - vine la stăreţie Sfântul părinte şi Arhimandrit Gheorghe, unul din

ucenicii Sfântului Paisie de la Neamţ. Considerat al doilea ctitor al mănăstirii, el reface obştea de

monahi care se risipise datorită războaielor şi ciumei, ridică din ruină biserica şi tot ce înseamnă

moştenire materială, acei ani constituind începutul ascensiunii vieţii monahale la Cernica. Viaţa

monahală de la Cernica primeşte astfel un nou avânt.

Venit de curând din Sfântul Munte Athos şi dorind să se întoarcă acolo, părintele Gheorghe a

refuzat mai multe stăreţii. În vis "i s-a arătat Arhiereul lui Hristos Nicolae" care i-a poruncit "să-i

curăţească locaşul de hiare sălbatice". Însoţit de dascăl, mergând pe jos până în satul Floreştii de Sus

şi întrebând de schit, "pe mulţi îi prindea mirarea de cele întrebate de dânşii, şi mergând prin sat au

găsit pre un bătrân ce ştia cărarea; au mers câte trei şi au trecut pre nişte lemne, că apa era foarte

mică, şi trecând în ostrov abia au putut să păşească până la Biserică".

Clădirea veche de 173 de ani avea zugrăveala deteriorată, dar păstra icoana Sfântului Ierarh

Nicolae. Mai târziu, la 5 septembrie 1797, această icoană făcătoare de minuni a fost îmbrăcată în

argint de boierul Pătraşcu Stancu. Tradiţia consemnată în scris de smeritul monah Casian Cernicanul

menţionează că Stareţul Gheorghe "după ce s-au închinat au intrat în Sfântul Altar şi îndată a văzut

că se descolăceşte un şarpe groasnic. Iar Stareţul a zis către acel şarpe: „ganu tatii, până acum ai

locuit tu aici, iar acum să mi te duci, că avem să locuim noi, iar hiara cum a auzit acest cuvânt degrab

s-a dus".

Împreună cu ucenicii Atanasie şi Serafim cu care venise de la Neamţ, stareţul Gheorghe a început

munca de refacere a sfântului lăcaş căzut în paragină: "două turle având, dar erau căzute de cutremur,

pardoseala era găurită şi mai de tot stricată de multă vechime.

Din amvon se vedeau două chiliuţe foarte dărâmate încât nu putea să locuiască nimeni în ele. Din

naintea Bisericii era un salcâm gros... şi lângă salcâm era nişte dărâmături de case, ce fusese trapeza

părinţilor mai nainte şi o pivnicioară sub ea. Aici este casa unde s-a găsit hrisovul vetrii şi celelalte

copiate şi se mai afla dărâmături sub ele, în locul trapezei cei mari, unde acum este prescurărie, erau

casele fericitului Vornic Cernica căzute până în faţa pământului, dar pivniţa sta fiindcă era boltită".

Celor trei pustnici au început a li se alătura alţii astfel că "până toamna se făcuse şase fraţi". Au

petrecut prima iarnă lucrând la cheresteaua "pentru dregerea caselor că nu avea unde să se

adăpostească nimeni", hrănindu-se din mila credincioşilor şi locuind în pivniţa unde "pusese pae şi

acolo se odihneau". Noaptea stareţul "îşi învăţa fiii cei duhovniceşti învăţături de suflet folositoare,

că atât era de dulce la cuvinte încât putea să scoată lacrimi şi din inimă de piatră, după mărturisirea

prinţului Mavrogheni ce arată într-al său hrisov zicând aşa: Eu singur l-am văzut şi de cuvintele lui

foarte m-am folosit, că este un bărbat de Dumnezeu insuflat".

După un an şi jumătate se strânseseră 16 fraţi, "având toţi câte un toporaş şi toată ziua tăiau la

mărăcini de curăţea locul şi noaptea făcea foc cu dânşii şi se culca pe lângă dânsul. Că nimenea nu

avea aşternut al său deosebit, ci care unde apuca acolo se culca vara, iar iarna în pivniţă ..., iar pravila

şi-o săvârşea numai cu cele şapte Laude fără de Sfânta Liturghie, că nu avea cele trebuincioase".

Ulterior, prin milosteniile familiilor Dudescu şi Golescu, obştea care ajunsese la 33 de fraţi

obţine cele trebuincioase. În anul 1784 "la Duminica Floriilor au trimis toate cele trebuincioase la

călugărie şi o mantie pentru Stareţul şi după o săptămână a trimis pe doi părinţi la Părintele

Mitropolit de-a făcut pre Ghenadie preot şi pre Irinarh diacon. Şi de atunci înainte a început slujba

Bisericei neîncetat care se ţine şi până astăzi; şi orânduind pravila Bisericii întocmai ca la obştile

Sfântului Munte".

În anul 1786, pe vremea Domnului Mavrogheni obştea număra 103 fraţi. "Acest iubitor de

Hristos Domn se prinsese frate de cruce cu Părintele Stareţul nostru Gheorghie şi venea adesea de

cerceta această pustietate ce era atunci şi să veselea şi mânca la masă împreună cu toţi pustnicii 103,

împreună cu Stareţul lor şi văzând sărăcia lor, le-au făcut tain de pâine la cuptoarele domneşti şi le

trimitea cojoace, iminei, abale pentru rase şi cele alte trebuincioase pentru îmbrăcăminte şi le-au dat

bani de au făcut moară în vadul lui Radu Captaru şi alte asemenea mile".

Războiul cu nemţii din 1787 a întrerupt daniile, "iar Măria Sa Mavroghenie văzând că au rămas

părinţii cu totul lipsiţi, le-au dat Mănăstirea Curtea de Argeş şi o au stăpânit mai bine de doi ani până

s-au făcut pace şi după aceia iar au început a-şi primi milele de mai sus arătate până în zilele Măriei

Sale Alexandru Moruz şi a Părintelui Mitropolit Filaret".

Ca să se poată întreţine, o parte din obştea de la Cernica ajunsă la un efectiv de 130 de fraţi, s-a

statornicit la Căldăruşani. Începând cu 1793-1794 când cuviosul Gheorghe ajunge stareţ şi la

Mănăstirea Căldăruşani, între cele două aşezăminte monahale se stabileşte o strânsă legătură: "să

liniştea câte zile şedea în Căldăruşani şi apoi pleca la Cernica şi şedea o vreme acolo şi iar se

întorcea la Căldăruşani şi în lipsă-i la Cernica rămânea părintele Timoftei de îngrija lipsa Stareţului,

care se numea egumen, şi în Căldăruşani rămânea Doroftei care slujea asemenea şi aşa-i era

petrecerea părintelui Stareţ Gheorghie când în Căldăruşani, când în Cernica".

La Mănăstirea Cernica se află un ostrov descoperit în 1782 de un frate care "umblând iarna prin

pădure dupe nişte lemne trebuincioase, pentru că vara nu putea umbla din pricina smârcului de apă,

că şi acesta este ocolit de apă, dar nu este mare ca la celălalt şi n-are limpezeală de apă împrejurul lui

şi umblând fratele prin acea pădure, au văzut că este pământ şi dându-i ocol a înţeles că este ostrov

ca şi celălalt şi i-a spus părintelui Stareţ ca să vie să-l vadă şi cum l-a văzut foarte mult i-a plăcut şi

făcând o punte, trecea vara într-însul şi a pus de l-au curăţit de pădure şi au sădit vii, meri, peri şi tot

felul de poame, ... şi a făcut şi vreo câteva colibi pentru părinţi liniştitori... A poruncit să facă şi o

bisericuţă dar n-au avut timp pentru că s-au început răsboiul cu nemţii şi era ţara foarte tulburată".

Abia în 1788 boierul Dan Braşoveanu a făcut o Bisericuţa în numele Sfântului Gheorghe "şi

mergeau părinţii de se nevoiau toată săptămâna, iar Sâmbăta venea în ostrovul cel mare şi se

împărtăşea cu Sfintele Taine şi Luni iar plecau acolo, dar nu toţi, ci numai cei ce se alegeau de

Stareţul".

Dăinuind până la 14 Octombrie 1802, această bisericuţă deteriorată de cutremur a fost refăcută

prin grija părintelui Nicodim Greceanu.

Actuala biserică construită după cutremurul din 1802, de către stareţul Timotei, a fost terminată

în anul 1815, în timpul domnitorului Ion Gheorghe Caragea. În formă iniţială avea 8 turle şi un

pridvor deschis, pictura interioară fiind realizată de zugravul Fotache, unul dintre ultimii meşteri ai

picturii medievale. În 1831 părintele Calinic a dărâmat-o şi a rezidit-o din temelii. Biserica principală

a mânăstirii Cernica, cu hramul Sfântul Gheorghe, a fost ridicată între anii 1831-1842, de către

Calinic şi arhiereul Ioanichie Stratonichios.

Avariată de cutremurul din 1838, biserica a fost refăcută sub domnia lui Alexandru Ghica, şi

sfinţită la 6 august 1842.

În 1939 este restaurată de

Patriarhul Nicodim. Tot atunci s-a

spălat şi zugrăveala interioară. Toate lucrările s-au făcut cu

cheltuiala stareţului Zosima Pârvulescu, a eclesiarhului

Augustin şi a mai multor călugări ai mănăstirii. Lucrările

au fost conduse de arhitectul şef al Sf. Patriarhii, D. I.

Berechet, iar restaurarea picturii s-a făcut de I. Keber.

Actuala biserică a fost construită după cutremurul din

1802 de stareţul Timotei şi terminată în 1815. Cutremurul

din 1940 a dărâmat bolta naosului şi turla cea mare. Prin

grija patriarhului Justinian, biserica a fost restaurată în

1965-1967 când s-a reconstruit numai turla pe pronaos.

Icoanele împărăteşti şi portretele stareţilor Timotei şi Gheorghe sunt opera lui Nicolae

Polcovnicu, care a zugrăvit în 1825-1838 şi biserica mitropoliei Bucureşti. Întreg ansamblul

mănăstirii a fost restaurat de Patriarhul Justinian în anii 1965-1967. Pictura din interiorul bisericii

este realizată de zugravul Adam. În pronaos se află pictate portretele în ulei ale ctitorilor Calinic şi

Ioanichie Stratonichias, opera pictorului Sava Hentia, icoanele împărăteşti sunt deci atribuite lui

Nicolae Polcovnicu care semnează şi icoana din dreapta (1836).

Biserica "Sf. Gheorghe" a Mănăstirii Cernica este o grandioasă construcţie în plan trilobat, cu

abside laterale ieşite în afară. Are trei turle. De un deosebit interes artistic sunt scenele din tindă

„Facerea Lumii”. Se crede că sunt opera unui călugăr din mănăstire Al doilea hram, "Sfânta

Schimbare la Faţă", demonstrează puternicele legături cu mănăstirile de la Muntele Athos.

Biserica Sf. Gheorghe ca şi Sf. Nicolae respectă planul trilobat cu absidele laterale ielite în afară.

Este o construcţie monumentală spaţioasă. Arcadele la naos şi pronaos sunt susţinute de coloane de

zid puternice. Pridvorul este închis şi pictat. Uşa de la intrare este din lemn frumos sculptat.

Pardoseala bisericii este din marmură. Are o turlă mare pe naos şi două mai mici în dreapta şi stânga

pronaosului. Mănăstirea adăposteşte şi expune icoane, ferecături, broderii din secolele XVII - XIX,

ţesături, manuscrise, şi obiecte de cult, vase şi relicve din ceramică.

În 1785, aflându-se la Căldăruşani şi îmbolnăvindu-se, stareţul Gheorghe a numit ca succesor pe

părintele Dorotei. Diata stareţului Gheorghe de la Cernica, celebru text de asceză şi mistică

românească, binecunoscut bibliografiei teologice, datează din acest moment. Mai apoi, Diata a fost

întărită cu pecetea Sfintei Mitropolii şi cu semnătura Părintelui Grigorie Mitropolitul, devenind un

important îndreptar duhovnicesc pentru monahi.

Retrăgându-se la Cernica, cuviosul stareţ Gheorghe s-a însănătoşit şi a mai trăit 22 de ani. În

1806 "bolnăvindu-se iarăşi au strâns pre toţi părinţii şi le-au zis: ganii (dragii) tatii, să ştiţi că Cernica

va merge foarte bine până la al patrulea stareţ, iar de aci înainte Dumnezeu ştie; şi pe urmă l-au

aşezat stareţ pe Părintele Iachint Ieromonahul ce-i fusese ucenic mai înainte, care nu de mult venise

din Sfântul Munte. Pe Părintele Timoftei mai înainte îl pusese iconom, iar Cuviosul Stareţ Gheorghie

s-a dus către domnul Duminică către şapte ceasuri din noapte, stăreţind de la anul 1781 Septembrie 1

până la anul 1806 Decembrie 3".

Un loc aparte îl reprezintă cimitirul mânăstirii, rezervat la început monahilor, care a primit pentru

odihna veşnică personalităţi ale ţării, fruntaşi ai vieţii culturale, sociale, politice, boieri, ctitori şi alte

personalităţi. Printre cei înmormântaţi aici se află, mitropolitul Nifon, marele ban Tudor Văcărescu,

scriitorul Gala Galaction, pictorul Ion Ţuculescu, istoricul Ion Lupaş, marele teolog Dumitru

Stăniloae, Alina Ştirbei, Maria Românoff şi multe alte figuri ilustre, istorice sau duhovniceşti. Naum

Râmniceanu, Tudor Minulescu (tatăl poetului Ion Minulescu), Gurie Grosu, mitropolitul Basarabiei,

Pan Halippa, luptătorul pentru unirea Basarabiei cu patria-mamă, ctitori sprijinitori, Greceanu,

Filipescu, conducători ai breslelor din trecut.

Unele monumente funerare sunt opere ale unor arhitecţi şi sculptori de valoare ca I. Iordănescu,

Carol Storck şi alţii. Se remarcă de asemenea, cavoul Mitropolitului Nifon, din marmură albă, pictat

de Gh. Tăttărescu în 1875.

Tot în incinta ansamblului mănăstiresc se mai află un paraclis cu hramul „Adormirea Maicii

Domnului” zidit în anul 1790 de Dan Braşoveanul; un altul în casa stareţului Gheorghe cu hramul

„Intrarea în Biserică”, ctitor Gheorghe arhimandritul, construit în stil athonit; paraclisul cu hramul

„Sfântul Ioan Apostolul”, ctitor Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, 1842; moaştele Sfântului Iererh

Calinic de la Cernica, canonizat în 1955, prăznuit pe 11 aprilie; casele memoriale ale Sfântului Ierarh

Calinic de la Cernica şi a scriitorului Gala Galaction; muzeul de icoane ferecături şi broderii din sec.

XVII-XIX, manuscrise, obiecte de cult din argint, tablouri, vase şi relicve din ceramică, etc.

La mică departare de mănăstirea Cernica, vorniceasa Chiajna, soţia vornicului Cernica Ştirbei a

ridicat cam în acelaşi timp cu sotul ei un schit, care s-a numit Vorniceasa sau Iezerul. În decursul

anilor acesta a dispărut cu desăvârşire, rămânând în memoria locuitorilor doar amintirea sa.

Săpăturile arheologice întreprinse între anii 1960-1974 au scos la iveală fundaţiile acestei mănăstiri,

într-una din cripte fiind găsite osemintele Doamnei Chiajna, autentificată după inelul ce-l purta.

Deosebit de important pentru zona Cernica şi nu numai a fost descoperirea, cu ocazia acestor

săpături, a unei necropole neolitice în vecinatatea fostei mănăstiri Iezerul. Până în prezent, pe

teritoriul Munteniei, aceasta este cea mai mare necropolă din epoca neolitică, descoperită şi cercetată

de dr. doc. Gh. Cantacuzino. Necropola a fost găsită întâmplator în anul 1961 cu ocazia săpăturilor

sistematice programate la Cernica în satul Căldăraru, pe malul de vest a lacului Cernica.

Menirea acestui lăcaş a fost însă îmnplinită abia atunci când a avut ca stareţ între anii 1818-1850

pe cea mai luminoasă şi reprezentativă personalitate bisericească a timpului, Sfântul Ierarh Calinic de

la Cernica, moment istoric de o deosebită importanţă pentru sfântul lăcaş, prin prezenţa în fruntea

obştii timp de 32 de ani (1818-1850). Ctitor de mănăstiri şi biserici, de spitale, şcoli şi case pentru

copiii orfani, el este ctitorul celor mai importante clădiri ale Mănăstirii Cernica. În timpul stăreţiei

sale, din neizbăvită osârdie, s-au ridicat cetatea şi Biserica Sf. Gheorghe, clădirea stăreţiei şi aproape

toate casele de pe insula care poartă numele aceluiaşi sfânt mare mucenic. A fost preocupat în

permanenta de zidirea sau de refacerea unor lăcaşuri de închinare de spitale, scoli şi case pentru

orfani. Încă din primii ani de stareţie s-a ocupat de zugravirea bisericii „Sfântul Nicolae” din incinta

mănăstirii.

În vremea sa au fost ridicate pe ostrovul Sf. Gheorghe (numit aşa după numele stareţului

Gheorghe) zidurile imprejmuitoare, cu o arhitectura tipica zonelor de campie, biserica „Sf.

Gheorghe”, cladirea stareţiei şi aproape toate casele şi chiliile, iar pentru ingrijirea călugărilor

bolnavi s-a construit o bolnita. Iubitor de cultura, Calinic a pus bazele unei valoroase biblioteci şi a

deschis aici o scoala de pictura bisericească.

Cei 32 de ani de stăreţie la Cernica constituie o perioadă de neîncetate strădanii pentru ridicarea

vieţii călugăreşti de acolo, pentru buna îndrumăre a vieţuitorilor, pentru inzestrarea mănăstirii cu noi

lăcaşuri de închinare şi chilii pentru şcolarizarea tinerilor. A întemeiat mai multe ateliere în care

monahii îşi pregăteau singuri cele trebuitoare pentru îmbrăcăminte (rase, potcapuri etc.). Cei ştiutori

de carte se ocupau cu copierea de manuscrise, mai ales din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale marilor

îndrumători ai vieţii călugăreşti. Obştea monahală creştea mereu. Dacă în 1838 erau 300 de călugări,

în 1850 numărul lor ajunsese la 350. Dintre ei s-au ridicat multe personalităţi ale vieţii bisericeşti:

arhiereul Ioanichie Stratonichias, originar din Transilvania, retras spre sfârşitul vieţii la Cernica,

protosinghelul Naum Râmniceanu, un cunoscut cronicar, arhimandritul Veniamin Cătulescu,

profesor de Religie la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, Pimen, fost egumen la Tismana, Anastasie

Baldovin, ucenicul şi biograful lui Calinic, Nicandru, urmaşul său în stăreţie şi alţii.

Stareţul Calinic era un bun îndrumător al credincioşilor care veneau la mănăstire; era cunoscut

atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât şi pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva

luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din Bucureşti şi din împrejurimi,

refugiaţi la Cernica de frica turcilor. Iubitor de cultură, a pus bazele unei valoroase biblioteci şi a

deschis o şcoală de pictură bisericească. În septembrie 1850 a fost ales în scaunul episcopal de la

Râmnicu-Vâlcea, de unde, bătrân şi bolnav, s-a retras la Mănăstirea Cernica în mai 1867. Aici a mai

trăit aproape un an ca simplu monah. La 11 aprilie 1868 Dumnezeu l-a chemat la Sine şi a fost

îngropat în pridvorul bisericii Sfântul Gheorghe, ctitoria sa. A fost trecut în rândul sfinţilor în anul

1955, an în care prigoana comunistă împotriva credinţei strămoşeşti cunoştea apogeul, iar

canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica s-a înfăptuit la 23 octombrie 1955 în prezenţa

multor ierarhi români şi străini, a numeroşi călugări, preoţi şi credincioşi. Moaştele sale au fost

aşezate spre cinstire şi închinare în biserica Sfântul Gheorghe.

Între zidurile mănăstirii, de-a lungul timpului, au trăit nenumăraţi fraţi întru credinţă, de la simpli

călugări la episcopi şi mitropoliţi. Tot aici au fost găzduiţi episcopi şi mitropoliţi din Basarabia şi

Bucovina, ce fuseseră exilaţi odată cu alipirea acestor teritorii la Rusia sovietică.

O instituţie de reală importanţă a fost Seminarul Monahal ce a funcţionat aici şi care a dat oameni

de seamă ai bisericii, între care se numără şi Prea Fericitul Părintele nostru Teoctist, Patriarhul

României, care timp de opt ani a învăţat în această şcoală. Odată cu declanşarea celui de-al doilea

război mondial, au fost închise atât seminarul cât şi tipografia mănăstirii. Seminarul Teologic

Monahal s-a redeschis din anul 1995. Aflându-se sub binecuvântarea şi purtarea de grijă a Prea

Fericirii Sale, trăind timpuri fără spaima de a fi prigoniţi de un regim ateu, mănăstirea s-a ridicat,

astfel că dîntr-o mănăstire cu preocupări agricole ajungem azi să împlinim o viaţă complexă, după

toate rânduielile monahale, în care tinerii care doresc să ardă viu şi adevărat urmând pe Hristos, să

găsească hrana pentru suflet şi potrivit înclinaţiilor fiecăruia să poată fi un tipograf, un profesor, un

bun meşter în atelierele de articole bisericeşti, toate împletite cu viaţa de rugăciune. Aşa cum

spuneam, din anul 1995 s-a redeschis Seminarul Teologic Monahal, unde printre mai tinerii profesori

monahi a luat din nou loc la catedră un profesor al fostului seminar, aducând cu sine în chip

simbolic, prezenţa marilor profesori de atunci. Acestea toate înseamnă muncă şi dăruire şi suntem

bucuroşi că Omul nu a uitat să-i dea lui Dumnezeu ce este mai frumos, sprijinind marile lucrări de

restaurare a bisericilor, picturii şi a ridicării unui nou local de şcoală pentru noile generaţii de tineri

care păşesc pe calea sfintelor învăţături.

Din înălţimea turnului clopotniţei, străjer neobosit în calea vremurilor, sunetele clopotelor adună

la rugăciune pe toţi cei dornici de a se împărtăşi în cuvântul lui Dumnezeu cât şi pe simplul vizitator

iubitor de frumos46.

Harta amplasamentului Sfintei Mănăstiri Cernica

46 Ibidem.

Pictura în frescă şi mozaicurile porţilor mănăstirii Cernica.

(din interior… … şi din exterior).

Pisania Bisericii Sfântul Gheorghe (în reconstrucţie) Biserica din spate, de lângă lac…

Unul dintre cei doi stejari seculari ai Mănăstirii Cernica…

Un mormânt unicat al Cernicăi cu rugăciunea Tatăl nostru în…traco-geto-dacă.

Este ceva unic, o operă de artă…şi ar merita ca cineva să facă un documentar pe această temă,

intervievând această familie şi aflând tot cursul vieţii lor şi motivaţiile pentru care au creat acest

monument. Fără doar şi poate avem de-a face cu un om foarte conştient de valoarea istorică a

cunoştinţelor sale şi care doreşte să lase, pentru posteritate, această lecţie de istorie şi de credinţă

într-un spaţiu sfânt, ca toţi să ia aminte.

Mănăstirea…printre crucile celor adormiţi întru Domnul.

5. Mişcarea isihastă şi legăturile ei cu românii 47

47 Prof. Drd. Telea Marius, "Revista Teologică", revistă oficială a Mitropoliei Banatului, nr. 1/1995, pag. 81-91.

Sfântul Calinic de la Cernica († 1868) este alături de Sfântul Paisie de la Neamţ, mare stareţ al

Mânăstirii Neamţ (1722– †1794), şi de cuviosul arhimandrit Gheorghe, mare stareţ al Mânăstirii

Cernica (1730– †1806), o personalitate extraordinară din marele curent de înnoire duhovnicească - al

doilea ca mărime după cel din secolul XV, iniţiat de Sfinţii Nicodim de la Tismana († 1406), Leontie

de la Rădăuţi şi Daniil Sihastrul – prin care se desăvârşeşte monahismul românesc la mijlocul

secolului XVIII48. Noul „curent” ascetic este iniţiat de cuviosul Vasile de la Poiana Mărului care

preluând mişcarea isihastă de la Schitul Pocrov iniţiată de Cuviosul Episcop Pahomie al Românului

(† 1726), era foarte iscusit în viaţa de rugăciune, în cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi

filocalici, punând accent mai ales pe ascultare, pe lectură şi rugăciune în mânăstirile şi sihăstriile din

centrul ţării noastre din sec. XVIII.

Datorită aşezării ţării noastre la răscrucea dintre Peninsula Balcanică ortodoxă, în care strălucea

Muntele Athos, şi Rusia ortodoxă, cu avântul ei isihast, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului a găsit

aici la noi locul cel mai potrivit pentru o viaţă monahală înnoită, atât prin rugăciune, cât şi prîntr-o

trăire duhovnicească împărătească. Acest iscusit dascăl al rugăciunii a reuşit să îmbine atât de

armonios în sihăstriile din ţinutul Buzăului şi Vrancei asprimea ascetică a vieţii călugăreşti din Sinai

şi Athos, cu experienţa mistică a monahismului slav şi cu tradiţia isihastă de sihăstrie din sutele de

schituri şi mânăstiri, în care monahismul românesc, atât de măsurat şi aşezat, îşi ducea viaţa

duhovnicească fără întrerupere încă din secolul IV. Astfel, stareţul Vasile reînnoieşte viaţa monahală

din schituri şi sihăstrii prin îmbinarea acestor trei experienţe: greacă, rusă şi română; iar marii stareţi

Paisie de la Neamţ şi Gheorghe de la Cernica, urmaţi de Sfântul Calinic, vor reînnoi viaţa

duhovnicească din marile lavre şi chinovii româneşti49. Nu putem cunoaşte îndeajuns pe niciunul din

părinţii şi sfinţii noştri în mod izolat saparându-l de mediul în care a trăit, în care s-a format şi pe

care l-a influenţat mai mult sau mai puţin evident pentru noi. Pentru aceasta consider că este

folositor să facem un scurt expozeo despre mişcarea isihastă din România la modul general şi

insistând asupra perioadei secolului al XVIII-lea când a trăit sfântul ierarh Calinic de la Cernica.

Mişcarea isihastă a luat naştere în sânul Bisericii Ortodoxe ca un curent de reînnoire spirituală ce

nu are egal în lumea occidentală "deşi spiritualitatea ortodoxă nu este opusă întotdeauna celei

occidentale dar apare bine diferenţiată şi de multe ori sunt complementare"50. Această mişcare ce are

ca obiect rugăciunea neîntreruptă, pomenirea numelui lui Iisus cu mintea coborâtă în inimă după ce a

fost spălată de lacrimile pocăinţei şi supusă cu credinţă, căldură şi dragoste a pătruns şi la noi la

români de-a lungul veacurilor, cunoscut fiind ca românul a fost un mare iubitor de linişte, de pace

interioară. Este demn de subliniat că mişcarea isihastă pe aceste meleaguri nu a fost adusă de nimeni,

ea existând sub o anumită formă din timpuri străvechi. Chiar inainte de a fi creştini strămoşii noştri

erau mari iubitori de linişte. Odată cu încreştinarea, liniştea a fost căutată tot mai mult, atât cea

48 Ierom, Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Bucureşti, 1988, p. 180.49 Ibidem.50 Prof. Drd. Telea Marius, op. cit., p. 1121.

internă pentru a fi fortificată în propria fiinţă cât şi cea externă, fortificare ce se impunea şi datorită

poziţiei geografice a ţării care seamănă cu o "adevărată catedrală naturală” 51 după cum afirma

părintele ieromonah Ionichie Bălan în cartea sa "Vetre de sihăstrie românească".

Deci trebuie să remarcăm că isihia, nouă românilor nu ne-a venit de undeva de afară, nu ne-a

adus-o nimeni, ci dimpotrivă noi am dat pildă, la noi au venit de-a lungul veacurilor patriarhi din

cele patru centre ale Răsăritului ortodox, de aici ei au plecat cu idei în căutarea liniştii adevărate,

aceea a trăirii după şi prin Evanghelia lui Hristos.

Mai degrabă aici pe pământ s-a păstrat liniştea adevărată a Răsăritului ortodox. Locuitorii acestui

pământ nu şi-au uitat niciodată menirea ce o au pe acest pământ dar în acelaşi timp nu au fost nişte

rigizi, adică de a nu primi ceva din afară. Dimpotrivă am primit cu plăcere ceea ce ni s-a potrivit,

ceea ce ne-a fost de folos pentru liniştea adevărată care duce la mântuire, idei pe care le-am prelucrat

cum ne-a convenit pentru că n-am fost nişte marionete ca să executăm ceea ce au poruncit alţii. De-a

lungul timpului românul a sacrificat ordinea impusă, farmecul creat artificial, impropriu sufletului

său, de dragul liniştii şi bucuriei interioare, a trăirii sale cât mai mult în mijlocul naturii. Din această

linişte divină, din această armonie şi frumuseţe nepieritoare au ieşit comorile şi capodoperele sacre

ale neamului nostru începând de la marii noştri sfinţi, continuând apoi cu domnitorii noştri vrednici

şi înţelepţi şi terminând cu frumoasele noastre colinde şi balada "Mioriţa" 52.

Toate acestea sunt rod al liniştii şi păcii sufletului românesc. La poporul român se mai constată

încă un fapt important şi anume existenţa dintru începuturi a aşa-numitelor sihăstrii săteşti, chiar din

primele secole ale încreştinării sale. Aici erau mici frăţii întemeiate pe tradiţia apostolică a primilor

creştini şi care îşi duceau activitatea duhovnicească pe lângă bisericile satelor respective. Bătrânii şi

văduvele mai evlavioase renunţau de bunăvoie la cele pământeşti punându-se întru totul în slujba lui

Hristos şi a Bisericii sub povăţuirea preotului respectiv, obicei practicat de la început în toate ţările

din bazinul mediteranean. Ei nu depuneau jurământul călugăresc după cum nici călugării nu făceau

aceasta din primele veacuri53.

Aceste mici "frăţii" ajutau pe preot în apărarea ortodoxiei. Alţi creştini nu se mulţumeau cu atât

şi singuri construiau mici locuinţe din lemn se separau de lume, retrăgându-se în mijlocul naturii,

astfel luând naştere sihăstriile săteşti. Lângă chiliile lor luau naştere de îndată noi case şi astfel lua

fiinţă un nou sat pe diferite văi, munţi sau dealuri, iar adevăraţii sihaştri trebuiau să migreze. Se

poate afirma că sihaştrii nu au avut niciodată linişte şi nici un loc stabil şi o aşezare statornică 54. Ei

erau cei dintâi deschizători de drumuri pentru viaţa duhovnicească fiind adevăraţi părinţi ai

viitoarelor noastre mănăstiri, duhovnici pentru marii dregători şi domni 55.

51 Dr. Antoaie Plamadeala, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu1913, pag. 217.52 Ierom, Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, p. 10.53 Ibidem, pag. 1654 Ibidem, pag. 17.55 Ibidem, pag. 17.

O caracteristică a sihăstriilor românesti este trăirea în mici comunităţi în asceză şi nevoinţă

individuală după râvna şi puterea fiecăruia, trăsături fireşti şi specifice sufletului de român. Ei nu

acceptau înregimentarea de obşti mari cu mâncarea şi munca în comun. Sufletul lor prea solitar era

prea mult legat de linişte, de libertatea interioară 56.

Călugării români s-au împotrivit obştii chiar şi la Muntele Athos şi nesuportând asprimea vieţii

de obşte au cerut înfiinţarea vieţii idioritmice, cu care erau obişnuiţi în ţară. În Moldova procesul de

trecere de la idioritmie la viaţa de obşte a fost mult mai tacit, mai lent, iar în Ţara Românească au

pătruns şi elemente de influenţă slavă şi greacă. În Transilvania datorită condiţiilor vitrege, trecerea

de la sihăstrie la mănăstire cu viaţa de obşte organizată a fost mai lentă. În sec. XV în Moldova

trebuie menţionate două puternice centre idioritmice:

1. Vatra sihăstrească de la Putna, Voroneţ, Rarău unde activau isihaşti ca Sf. Lavrentie de la

Rădăuţi, Sf. Daniil Sihastrul cu ucenicii lor, şi

2. Vatra sihăstrească din ţinutul Neamţului, de fapt cea mai mare de la noi din ţară. Acum ia

fiinţă în munţii Neamţului sihăstria lui Agapie, sihăstria lui Iosif de la Bisericani, sihăstria

Ceahlăului, sihăstria lui Silvestru şi multe altele.

În Ţara Românească codrii Vlasiei reprezintă terenul prielnic al apariţiei sutelor de sihăstrii.

În Transilvania cel mai important centru isihast îl constituie mănăstirea Râmeţ din Munţii

Apuseni 57.

Spiritualitatea isihastă a venit la noi fără îndoială şi prin legăturile strânse ce le avea Ţara

Românească cu mănăstirea Cutlumuş al cărei stareţ Hariton a primit ajutoare de la domnul Ţării

Româneşti Vladislav I pentru reparaţii şi desigur odată cu aceste ajutoare au sosit şi mulţi călugări.

Mulţi dintre aceştia însă, nu au putut vieţui aici datorită rânduielilor din mănăstire. Acest fapt se

petrecea în perioada în care isihasmul este în floare. Să nu uităm că la intervenţia domnitorului

Nicolae Basarab al Ţării Româneşti, patriarhii Calist şi Filotei, vestiţi isihaşti, vor trimite ca titular al

Mitropoliei Ungrovlahiei pe Iachint de Vicina, la 1359. De asemenea la 1372 domnitorul Vladislav I

va aduce pe însuşi stareţul Hariton pe care-l va aşeza ca mitropolit la Curtea de Argeş 58.

Un nou impuls vieţii monahale, dar care aduce cu el şi ideile curentului isihast se face odată cu

sosirea călugărului Nicodim de la Muntele Athos care este întemeietorul vieţii de obşte la noi. În sec.

XV-XVI domnitorii, marii dregători căutau tot mai mult marile centre isihaste pentru înfiinţarea de

noi centre mănăstireşti. Deşi multe centre isihaste se prefac în mănăstiri numărul lor nu scade ci

dimpotrivă se măreşte. Aceşti iubitori de linişte deşi pot face parte din mănăstire, se puteau retrage în

timpul anului dar mai ales în posturi, în chilii special amenajate în jurul mănăstirilor nevoindu-se aici

cu postul şi cu rugăciunea. Aceste chilii, adevărate locuri de retragere erau închinate mănăstirilor de

care aparţineau vieţuitorii lor. De asemenea mulţi din căutatorii liniştii vor înfiinţa noi centre de

56 Ibidem, pag. 18.57 Dr. Nestor Vornicescu, Mănăstirea Tismana, în "Biserica Ortodoxă Română" nr. 11-12/1974, pag. 1390.58 Scarlat Porcescu, Cuviosul Nicodim de la Tismana, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 5-6-7/1952, pag. 961.

sihăstrie prin cele mai pustii locuri subcarpatice în sec. V-XVII.

Astfel pentru ucenicii Sf. Daniel Sihastrul se înfiinţează noi centre sihăstreşti în nordul

Moldovei, acestea ajungând mari centre isihaste. Menţionăm pe Sisoe, întemeietorul sihăstriei

Rădăuţi, cuviosul Onofrie, sihăstria lui Onofrie, cuvioşii Nil şi Pahomie au întemeiat sihăstria

Muntele Suha, pe vârful muntelui Ceahlăul, sihăstria lui Zosima, sihăstria lui Ioan şi multe altele.

În Ţară Românească se constată pentru secolul XVI un avânt încă şi mai mare pentru întemeierea

de noi mănăstiri şi sihăstrii.

În Transilvania în sec. XVI viaţa sihăstrească din Munţii Apuseni ajunge acum la o mare

înflorire prin cuviosul egumen Ghelasie de la Râmeţ şi cuviosul Ioan Sihastrul din mănăstirea

Prislop. Cu toate acestea în sec. XVIII monahismul românesc cunoaşte un declin duhovnicesc

datorită numărului mare de mănăstiri închinate peste hotare. Majoritatea călugărilor din mănăstiri se

retrăgeau acum spre sihăstrii. Împreună cu ucenicii lor formau noi sihăstrii. Slăbirea generală a

mănăstirilor s-a făcut prin retragerea multor călugări spre sihăstrie. Acesta era drumul unei iminente

căderi din viaţa duhovnicească a mănăstirilor 59.

O lovitură puternică au suferit sihăstriile româneşti în anul 1864 după actul de secularizare, când

sunt desfiinţate şi lăsate în paragină sau transferate în biserici de sat. Astfel peste patru sute de

sihăstrii şi schituri au fost transformate în biserici de enorie. Cel mai mult au avut de suferit cele

aflate în zona de câmpie, reuşind în schimb să fie salvate cele din zona de deal şi de munte. Spre

sfârşitul sec. XIX îşi reiau activitatea câteva sihăstrii. Cea mai mare vatră sihăstrească de la noi se

afla în zona Neamţului la mănăstirile Agapia, Secu, Sihăstria, Sihla unde în sec. XIX se aflau peste

100 de sihăstrii. În prima jumătate a secolului XX viaţa de sihăstrie propriu-zisă se menţine doar în

câteva sihăstrii mai importante ca: Sihăstria Ucrainei, a Neamţului, Agapia Veche, Sihastru, Poiana

Mărului, Frăsinei, Peştera. Pe lângă aceste sihăstrii organizate mai existau peste 200 de sihăstrii

solitare. În 1950 Biserica Ortodoxă Română număra aproximativ 150 de mănăstiri, schituri şi

sihăstrii în toate zonele ţării, dintre care cele mai numeroase în Moldova şi Muntenia60.

La începutul secolului XX s-a ivit unul dintre cei mai desăvârşiţi sihaştri, pustnicul Ioan. Apoi

este de menţionat schimonahul Gherasim, iar în regiunea Ialomicioarei s-a găsit un alt sihastru mutat

la Domnul al cărui nume nu e menţionat.

De-a lungul veacurilor monahismul românesc a avut legături cu cel bizantin. Influenţa

monahismului bizantin la noi a culminat cu venirea lui Nicodim de la Tismana care a venit de la

Athos şi a adus cu el modul de organizare de aici. Legăturile cu Muntele Athos începute în sec. IX-X

se vor intensifica în sec. XIV-XV. Cu timpul legăturile dintre Biserica noastră şi alte Biserici

Ortodoxe şi mai ales legăturile cu renumitele centre monahale de la Muntele Athos şi Muntele Sinai

au dus la o organizare a vieţii monahale româneşti, iar viaţa isihastă a pătruns şi în mănăstire.

59 Ierom, Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Bucureşti, 1988, pag. 161.60 Ibidem, pag. 213.

6. Viaţa isihastă la români în secolele XIV-XV .

Vom reda în continuare viaţa şi activitatea a doi renumiţi isihaşti români, unul trăitor dintru

începuturile vieţii sale pe aceste meleaguri ale liniştii naturale, şi l-am numit aici pe Sf. Daniil

Sihastrul, iar celalalt Sf. Nicodim de la Tismana, organizator al vieţii mănăstireşti, după regulile Sf.

Munte la noi.

Sf. Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinţi pe care I-a odrăslit pământul Moldovei,

mare dascăl al pustiei şi povăţuitor al călugărilor. Păşind în viaţa monahală de la vârsta de 16 ani se

va retrage în viaţa de sihăstrie şi va petrece mult timp lângă mănăstirea Putna. De aici va pleca lângă

Voroneţ, petrecând sub stânca Şoimului mulţi ani. Aici era cercetat de popor şi de călugări. Când

domnitorul Ştefan cel Mare al Moldovei va ridica mănăstirea Voroneţ, cuviosul Daniil va fi primul

ei stareţ şi tot aici îşi va afla sfârşitul. Daniil a avut o mare râvnă pentru viaţa călugărească, marile

lui iubiri fiind liniştea, postul şi rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic până la asfinţiul soarelui. Astfel

nevoindu-se a devenit vas ales al Duhului Sfânt. Ziua şi noaptea priveghea în rugăciune şi cugeta la

cele dumnezeieşti, postind şi căutând liniştea interioară. Primea la el pe cei ce veneau pentru

vindecarea de boli, pentru cuvânt de folosinţă şi în general pentru tot omul nevoitor.

A fost chiar sfetnicul domnitorului Ştefan cel Mare căruia I-a dat preţioase sfaturi în clipele grele

ale luptelor cu turcii, dându-i posibilitatea de a-şi aduna gândurile într-un singur gând, acela către

Dumnezeu şi astfel să continue lupta contra turcilor. După terminarea unei lupte în care domnitorul

ieşea biruitor, Sf. Daniil îl îndemna să ridice o biserică. Astfel s-a întâmplat după înfrângerea de la

Podul Înalt când domnitorul Stefan cel Mare a ridicat biserica cu hramul Sf. Gheorghe de la Văratec,

cu nădejdea că Sf. Gheorghe îl va ajuta contra turcilor şi lucrul n-a fost în zadar 61.

Fiind un exemplu demn de urmat, numeroşi călugări iubitori de linişte din chinovii se retrăgeau

în pustiu cu binecuvântarea Sf. Daniil şi deveneau sihaştri, lucratori sporiţi în rugăciunea lui Iisus.

Astfel el avea prin mănăstiri şi sate mii de fii duhovnicesti, iar prin munţi şi prin codri avea sute de

ucenici şi sihaştri, care se nevoiau în plăcerea de Dumnezeu, după sfatul său 62. Într-un fel Sf. Daniil

Sihastrul a creat în Moldova o mare mişcare isihastă, aproape fără egal, specific românească, fără

influenţe din afară, înaintând astfel pentru multă vreme viaţa duhovnicească în mănăstiri şi schituri şi

ridicând o generaţie de sihaştri, adevăraţi rugători ai rugăciunii lui Iisus. A murit în 149663.

De neam macedo-român, Sf. Nicodim de la Tismana a venit în Ţară Românească pe la anul 1364

şi a întemeiat cu ajutorul domnitorilor români mănăstirile Vodita şi Tismana, iar în Ţara Haţegului,

mănăstirea Prislop. De asemenea a mai întemeiat doua mici aşezări monahale în sudul Dunării. Sf.

Nicodim a fost un trăitor al vieţii de obşte dar şi al vieţii de pustiu unde a reuşit să se cureţe de

patimi şi unde deprinde lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni, învrednicindu-se totodată de

61 Ibidem, pag. 214.62 Ibidem, pag. 214.63 Pr. G. Cocora, Pr. H. Constantinescu, Poiana Mărului, în "Glasul Bisericii" nr. 5-6/1964, pag. 473.

darul vederii mai înainte şi al facerii de minuni. Deşi a întemeiat mai multe centre monahale pe care

le-a organizat după regulile Sf. Munte şi a întemeiat câteva schituri, a îndemnat pe ucenicii săi să se

îndeletnicească cu practicarea rugăciunii lui Iisus. Centrul cel mai important reorganizat de el îl

constituie mănăstirea Tismana. Nicodim a fost un mare reprezentant al mişcarii isihaste organizate la

Muntele Athos, pe pământul Ţărilor Române. El reprezintă pentru istoria monahismului de la noi un

important moment de spiritualitate 64.

Ucenicii lui Nicodim au înscris o etapă nouă în istoria monahismului românesc contribuind la

statornicia unor reguli noi de organizare şi manifestare mănăstirească. Caracteristica principală a lui

Nicodim a fost tăria lui de caracter şi vrednicia lui călugărească deşi nu a avut opere de mare

importanţă doctinară 65.

7. Viaţa isihastă la români în secolele XV-XVIII.

Şi în această perioadă au activat mulţi isihaşti. Amintim astfel în sihăstria Putna pe Spiridon,

monahul Paladie şi Eustatie, iar în ţinutul Neamţului amintim pe Chiriac Sihastrul.

Tot în Moldova pentru ideile lor înnoitoare în ale isihiei amintim pe mitropoliţii Gheorghe I şi

Teoctist ÎI, apoi pe Serghei Sihastrul, Pahomie, Zosima, Moise, Pahos Spiridon, Iov-Pustnicul, Isaia,

Rafael de la Agapia, Partenie, Chiriac, Ioan de la Bisericani şi nu în ultimul rând pe mitropolitul

Dosoftei (1624-1693), blând şi smerit mult doritor de Dumnezeu şi cu multă înţelepciune şi râvnă

dumnezeiască. A adunat învăţătură duhovnicească de la mulţi sporiţi în viaţa duhovnicească, sporind

apoi în dragoste încât s-a învrednicit a fi părinte duhovnicesc şi începător al obştii de la Probota 66.

Pe lângă viaţa duhovnicească pentru care era foarte apreciat mitropolitul Dosoftei a fost şi un

mare cărturar al vremurilor sale. De asemenea vom mai aminti pe mitropolitul Atanasie Crimca, pe

Ioanichie Schimonahul, Meletie, Epifanie, pe mitropolitul Varlaam, mitropolitul Antim Ivireanul şi

mai ales pe marele trăitor în duhul sihăstriei părintele Vasile de la Poiana Mărului, mort în 1766.

Cuviosul schimonah Vasile a fost părintele duhovnicesc al stareţului Paisie şi unul din cei mai

vestiţi dascăli şi lucrători ai rugăciunii lui Iisus"67.

A fost hirotonit, iar în vara anului 1715 ajunge egumen al mănăstirii Dalhauti şi vestit povăţuitor

de suflete încât numele lui se făcuse cunoscut peste tot până la Domnul Ţării Româneşti, Constantin

Mavrocordat 68.

Timp de 20 de ani cât a fost stareţ la Dălhăuţi, cuviosul Vasile adună în jurul său o obşte de peste

40 de călugări şi sihaştri pe care-i deprinde în ascultare, smerenie, tăcere şi lucrarea cea de taină a

rugăciunii lui Iisus. Astfel stareţul Vasile face din obştea sa o adevărată şcoală duhovnicească, de

64 Ibidem, pag. 473.65 Ibidem, pag. 473.66 Ibidem, pag. 474.67 Ibidem, pag. 475.68 Ierom, Ioanichie Bălan, op. cit., pag. 233.

trăire isihastă69. Prin anii 1730-1733, stareţul Vasile reînnoieşte schitul Poiana Mărului şi se mută

aici cu 12 ucenici. Ca stareţ la Poiana Mărului, egumenul Vasile conduce duhovniceşte toate

schiturile din munţii Buzăului pe care le cercetează regulat fie personal, fie prin scrisori. Chemat la

Bucureşti pentru a primi ajutor să ridice schitul pentru că "găsise loc potrivit pentru o viaţă mai

pustnicească”70 în prezenţa patriarhului de Ierusalim şi Alexandria i se dă acest ajutor de către

domnitorul Constantin Mavrocordat.

Ucenicul său, Paisie mărturiseşte că aceştia l-au întrebat despre viaţa lui şi despre credinţa sfântă

şi găsindu-l fără pată şi neclintit întru credinţa pravoslavnică" 71, şi văzând că de la sine nimic nu

vorbeste "numai văzând pe dânsul numai după puterea Sfintei Scripturi, urmând întru toate

învăţăturile sfinte bisericeşti şi după ele ascultate de preasfinţii patriarhi întru nimic nu au aflat întru

dânsul prihană şi foarte s-au bucurat Prea Sfinţii Patriarhi şi l-au blagoslovit pe dânsul şi l-au

mărturisit pentru dânsul înaintea tot norodului ca nimenea pentru învăţătura lui să nu se îndoiască"72.

În 1750 va călători la Muntele Athos unde va hirotoni pe ucenicul său Paisie "învăţându-l şi

descoperindu-i lui din Sfânta Scriptura despre cele trei rânduieli monahiceşti"73.

A murit la 14 iunie 1767.

Viaţa duhovnicească dusă la schit a obligat pe mulţi să facă danii schitului şi "acest schit să nu

fie supus şi nici să nu se strice ci numai de stricarea vremii"74.

Cei ce au ucenicit la această şcoală de la Poiana Mărului au trăit în duhul inspirat de stareţul lor,

adică în rugăciuni repetate, post şi ascultare.

În duhul rugăciunii lui Iisus au trăit şi alţii ca de pildă mitropolitul Iacob Putneanul, Sofronie,

Rafail Caligraful, arhimandritul Vartolomeu Măzăreanu, dar cel care reînnoieşte curentul

duhovnicesc la noi este cuviosul Paisie Velicicovschi. El este unul din cei mai mari stareţi pe care i-a

avut monahismul românesc veodată 75. S-a născut la 21 decembrie 1722 la Paltana din părinţi foarte

evlavioşi. La 17 ani neîmpăcat cu cele lumeşti va lua drumul mănăstirii în căutarea unui duhovnic

bun. Negăsind odihna sufletească în mănăstirile din Ucraina, îndemnat de Duhul Sfânt trece în

Moldova şi se aşează la schitul Trăisteni-Râmnicu Sărat, iar de aici se mută la schitul Cârnu pe apa

Buzăului.

În vara anului 1746 pleacă la Muntele Athos şi trăieşte un timp în singurătate în preajma

mănăstirii Pantocrator. În anul 1750, stareţul Vasile îl călugăreşte pe pustnicul Platon, dându-i

numele de Paisie. Din acest an smeritul Paisie începe să primească ucenici, i se dă schitul Sf. Ilie,

69 Ibidem, pag. 234.70 Ibidem, pag. 235.71 Pr. Prof. Dr. Vasile Gh. Sibiescu, Paisie Velicicovschi, vieţuitor la schitul Cârnu (jud. Buzău) între anii 1744-146,

articol în Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, vol. I, Buzău, 1983, pag. 353.72 Ibidem, pag. 353.73 Dr. Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget şi simţire românească, Sibiu, 1983, pag. 120.74 Diac. P. I. David, Cuviosul Paisie cel Mare, un desăvârşit monah român, în "Biserica Ortodoxă Română" nr. 1-

2/1975, pag. 256.75 Ibidem, pag. 311.

petrecând la Athos în total de 16 ani76.

În vara anului 1763 stareţul Paisie vine în Moldova împreună cu cei 64 de ucenici ai săi şi ia în

primire mănăstirea Dragomirna. Aici va petrece 12 ani şi formează o obşte de 350 de călugări. În

toamna anului 1775 vine la mănăstirea Secu însoţit de 200 de călugări, apoi în vara anului 1779 se

strămută pentru ultima dată la mănăstirea Neamţ, marea Lavră a Moldovei. Aici face numeroase

traduceri din operele Sfinţilor Părinţi, organizează obştea după rânduiala Sfântului Munte, formează

un sobor de aproape o mie de călugări, deprinde pe toţi ucenicii să practice rugăciunea lui Iisus şi

îtreţine relatii duhovniceşti cu multe mănăstiri, stareţi, duhovnici, pustnici, episcopi şi dregători. La

15 noiembrie 1794 marele stareţ al mănăstirii Neamţ se mută la odihna cea veşnică în vârstă de 78 de

ani fiind înmormântat în gropniţa mănăstirii77.

Pentru ţară noastră el a însemnat mai mult decât generaţii întregi de vlădici. A luminat ca o făclie

puternică în veacul al XVIII-lea şi departe chiar peste hotare, iar şcoala lui ca şi pravila pe care a

aşezat-o la Dragomirna, Secu şi Lavra Neamţului a dat un îndemn nou, puternic de propăşire bogată,

culturală şi de pietate şi a produs aşa-numita "direcţie pasiană"78.

Mari ierarhi din veacul următor ca: Iacob Chesarie, Veniamin Grigorie sau Iosif Naniţescu s-au

format la şcoala lui Paisie. De asemenea sub el s-au pregătit numeroşi egumeni.

Concepţia stareţului Paisie era că viaţa de obşte şi ascultare au fost binecuvântate de Dumnezeu.

Viaţa de obşte în numele lui Hristos îi uneşte pe oameni cu aşa de mare dragoste încât ei devin un

trup, având un singur cap pe Iisus Hristos. Viaţa de obşte şi ascultarea nu au rămas simple idei ci au

fost traduse în practică astfel că în toate mănăstirile s-au pus bazele rânduielilor de obşte.

În Ţară Românească curentul a fost sprijinit de ierarhi. Aici curentul paisian a lăsat urme în

rândul cuvioşilor. Ucenicii care s-au format la şcoala lui sunt: mitropolitul Grigorie Dascălul,

Calinic, Gheorghe Stareţul, Macarie Tipograful şi mulţi alţii. Principiile fundamentale ale

comunităţii paisiene erau munca manuală care duce la o aleasă gospodărire. Viaţa călugărilor dintr-

un centru paisian nu se poate concepe decât în obşti adică împreună vieţuitoare, în ascultare

desăvârşită şi în renunţarea completă la orice avere personală79.

Lucrarea lui Paisie a făcut începutul unui curent duhovnicesc şi cărturăresc în mănăstirile noastre

numit curentul paisian80.

Datorită acestui curent Biserica Ortodoxă Română a primit un puternic impuls de viaţă

duhovnicească şi de cultură, de progres şi libertate ce se deschidea la sfârşitul secolului XVIII şi

începutul celui de al XIX-lea. Stareţul Paisie a dat un nou imbold traducerilor româneşti, a reînviat

76 Mircea Păcurariu, "Sfinţi daco-romani şi români", Ed.Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p.96-98.77 Drd. Corneliu Zaboian, Rugăciunea lui Iisus în Imperiul bizantin, răspândirea ei în peninsula Balcanică, în "Glasul

Bisericii" nr. 11-22/1981, pag. 1100.78 Ibidem, p. 1123.79 Ibidem, p. 1124.80 Ibidem, p. 1125.

dragostea de carte, de scris şi de citit81.

Atâta timp cât a stat la Neamţ a repus în funcţie atelierele de icoane şi odoare ale mănăstirii, de

vase liturgice şi obiecte sfinte, fiind un mare cititor.

De asemenea cuviosul Paisie a fost nu numai un bun muzician dar şi un pasionat pentru muzică82.

Avea un deosebit simţ muzical cu o voce clară şi gravă, el fiind printre primii care a cerut

transcrierea din psaltică în liniară realizând armonia pe trei sau patru voci. Cuviosul Paisie a

contribuit şi prin muzică la introducerea limbii române în cult diminuând influenţa grecească şi în

acelaşi timp începând îmbinarea recitalului liturgic slavon cu muzica autohtonă românească cu

uşoare accente folclorice. Este deosebit de important acest aspect pentru cultura veche românească.

Paisie a lăsat o moştenire demnă de luat în seamă lăsându-ne în manuscris peste 300 lucrări între

care se detaşează tipărirea în anul 1793 a "Filocaliei".

Este unanim recunoscută influenţa cuviosului Paisie în monahismul ortodox românesc dar şi în

Balcani. "Paisianismul" dăinuieşte şi astăzi în mănăstirile noastre, iar regulile sale sunt respectate cu

stricteţe de adevăraţii trăitori din mănăstiri şi schituri. După cuvântul celui ce i-a fost duhovnic,

Vasile de la Poiana Marului, Paisie era de acord că cel ce trăieşte singur lucrează numai pentru sine.

Iar cel ce trăieşte în obşte lucrează numai pentru Domnul din iubire de Dumnezeu. De aceea se

cuvine ca noi neputincioşii să ţinem calea împărătească, petrecând mai mulţi ani la un loc. În felul

acesta şi ispitele le vom birui şi de păcatul iubirii de sine ne vom izbăvi83.

Paisie este cel ce îmbină isihasmul românesc care are drept specific sihăstria84 cu isihasmul din

marile Lavre de la Muntele Athos.

Unul din ucenicii săi care a dus cu el învăţătura lui Paisie în Ţara Românească este stareţul

Gheorghe. Originar din părţile Făgăraşului va pleca de aici datorită impunerii de către cotropitorii

austrieci a trecerii la uniaţie. Pleacă la Muntele Athos unde devine ucenic al stareţului Paisie la

schitul Sf. Ilie. Pleaca împreună cu Paisie la mănăstirea Dragomirna şi de aici la Secu. Se întoarce

apoi din nou la Athos la acelaşi schit. În anul 1781 revine în Moldova să-şi revadă stareţul.

Între timp, mitropolit al Ţării Româneşti ajunge Grigorie Dascălul un alt ucenic al lui Paisie.

Grigorie îl va numi pe Gheorghe stareţ la mănăstirea Cernica, lăsată de mult timp în paragină. Timp

de patru ani organizează schituri şi adună 54 de ucenici. Se îmbolnăveşte şi va lăsa scris cum să

petreacă aici ucenicii săi. După ce s-a însănătoşit şi ucenicii săi s-au înmulţit foarte mult a fost

nevoie ca mitropolitul Grigorie să-I dea şi mănăstirea Căldăruşani. Stareţul Gheorghe împarte obştea

81 Ibidem, p. 1126.82 Ibidem, p. 1127.83 Ibidem, p. 1128.84 Despre isihasmul românesc, vezi cartea părintelui Romul Joantă, Roumanie. Tradition et culture hésichaste. Abbaye

de Bellefontaine, 1987. Tradiţia isihastă română este foarte veche, atestată documentar cel puţin din 1406, când călugărul Nicodim a venit în Ţările Române unde a înfiinţat şi reorganizat mai multe mânăstiri. Ea este poate şi mai veche dacă se ţine seamă de unii termeni foarte arhaici din română ca „sihastru” sau „sihăstrie”. Geţii şi Dacii aveau deja practici pe care istoricii din antichitate le desemnau ca atare, cf. Anton Dumitriu, Cartea întâlnirilor admirabile, Bucureşti, 1981.

în două la cele două mănăstiri. Aşează pravila zilnică care cuprinde: spovedanie deasă, ascultare şi

masa de obşte după tradiţia Athosului şi potrivit aşezământului său. Va muri la 3 decembrie 1806

după ce a format mulţi ucenici destoinici.

Moaştele Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica

A fost înmormântat la Mănăstirea Cernica, în faţa bisericii Sfântului Lazăr, zidită de el în 1804,

mormântul său fiind pe locul din cimitir ocupat, mai târziu, în 1875, de cavoul mitropolitului Nifon.

Sfântul Cuvios Gheorghe este apreciat, pentru viaţa sa aleasă, pentru tactul şi roadele cârmuirii

celor două mari obşti călugăreşti muntene, ca unul dintre cei mai de seamă cuvioşi români, înnoitor

de renume al monahismului românesc, în duhul neo-isihast athonito-paisian.

În sesiunea sa din 20-21 octombrie 2005, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât

canonizarea cuviosului stareţ Gheorghe. Proclamarea canonizării s-a săvârşit la Sfânta Mănăstire

Cernica în ziua prăznuirii sale, la 3 decembrie 2005, de către un impresionant sobor arhieresc

avându-l în frunte pe Prea Fericitul Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

8. Viaţa isihastă la români în secolul XIX şi până astăzi.

Un alt mare ucenic al cuviosului Paisie este mitropolitul Grigorie Dascalul. Era prieten bun cu

Gheorntie şi el ucenic al stareţului Paisie, la mănăstirea Neamţ unde va gusta frumuseţea vieţii

duhovniceşti. Alături de prietenul său face traduceri din Sfinţii Părinţi din greceşte în româneşte.

Toată viaţa şi-a petrecut-o în înţelepciune, în post şi rugăciune. Pentru el averea era reprezentată la

locul cu cărţi şi o rogojină pe care dormea. A participat la traducerea unor cărţi în limba română cum

sunt: Patericul, Octoihul, Cele 12 cuvinte, Vieţile Sfinţilor şi de asemenea a purtat mare grijă pentru

înfiinţarea şcolilor. În chilia în care a trăit ucenicii săi nu au găsit nici o avere85.

85 Ibidem, p. 1129.

Un alt ierarh român format în duh paisian a fost Veniamin Costache. Mare iubitor de carte şi de

linişte Veniamin a fost un bun cărturar, a contribuit mult la înfiinţarea de noi şcoli unde să se

pregătească viitori slujitori ai altarelor. De asemenea s-a preocupat foarte mult de întărirea

disciplinei în parohii. Fiind mare iubitor de carte s-a îngrijit de popor ca să înveţe carte.

A rânduit în mănăstiri reguli noi şi ca stareţi pe cei mai desăvârşiţi duhovnici pe care îi avea în

timpul său. S-a îngrijit şi de isihaştii din jurul mănăstirilor.

Unul din cei mai vestiţi ierarhi pe care i-a avut Biserica noastră vreodată a fost Sf. Calinic de la

Cernica. Încă de tânăr se îndeletnicea cu postul şi rugăciunea şi cu privegherea. Datorită postului

aspru pe care îl ducea ochii lui erau adânciţi în fundul capului. Ales stareţ al mănăstirii Cernica încă

înainte de a împlini vârsta de 30 ani Sf. Calinic era un duhovnic desăvârşit, trăitor în duhul paisian şi

în acelaşi timp un mare trăitor al isihasmului nostru românesc în viaţa de obşte. Blând şi smerit cu

inima, recomanda ucenicilor săi rugăciunea mintală pentru ca duhul lor să nu fie cuprins de

mulţimea gândurilor şi să se piardă printre ele. El înlocuieşte îndelunga vorbire cu rugăciunea lui

Iisus. Încă din timpul când trăia săvârşea minuni prin vindecarea celor care erau îndrăciţi fiind

înzestrat totodată cu darul vederii mai înainte.

Şi alţi nevoitori aflaţi la loc de frunte în Biserica noastră trebuie amintiţi: mitropolitul Andrei

Şaguna, Chesarie, Iosaf, Teofan, Melchisedec Ştefănescu şi alţii.

În secolul XIX un ierarh care se impune este mitropolitul Iosif Naniescu format şi el la şcoala lui

Paisie. A fost un mare ierarh al Moldovei fiind numit şi cel sfânt şi milostiv. Este considerat de

asemenea cel mai strălucit vlădică al Bisericii româneşti după Sf. Calinic Cernicanul. Era un om

evlavios, mare iubitor de linişte îndeletnicindu-se cu privegherea, postul şi rugăciunea şi punând un

mare accent pe rugăciunea lui Iisus.

Şi monahii au fost mari iubitori de linişte precum Xenia, Suzana, Epraxia şi Elisabeta.

În a doua jumătate a secolului XX s-au remarcat alţi entuziaşti purtători ai isihasmului. Printre

aceştia amintim pe Varvara Lascari la mănăstirea Bistriţa care era preocupată de linişte, pe Eugenia

Dumitru de la schitul Busi-Vrancea, pe Cosma Popa, Atanasie Pareline, trăitor în peştera

Ialomicioara, Silvestru Florescu la mănăstirea Frăsinei, Sf. Ioan Iacob care a murit pe Valea

Iordanului, Melania de la schitul românesc Sf. Ioan Botezătorul de pe Valea Iordanului, Anton Găina

de la mănăstirea Secu şi mulţi alţii.

Partea a II-a

1. SFÂNTUL IERARH CALINIC DE LA CERNICA

(1787–1868)

Primul sfânt canonizat de Biserica Ortodoxă

Româna este Sfântul Calinic de la Cernica. Desigur,

trebuiau să fie canonizaţi mai mulţi cuvioşi români,

care au sfinţit pământul ţării noastre cu jertfa vieţii

lor, cu nevoinţa şi cu truda lor duhovnicească. Ne

gândim la Arhiepiscopul Ioan de la Râşca, la

Cuviosul Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la

Tazlău, Partenie şi Rafail de la Agapia şi la mulţi

alţii. Toţi sunt sfinţi ai neamului şi Bisericii noastre.

Nu i-am canonizat noi, dar i-au canonizat

credincioşii. I-am uitat noi, dar nu-i uită poporul

nostru iubitor de Dumnezeu şi de sfinţi.

Din toamna anului 1955 până în prezent, alături

de moaştele unor sfinţi străini de pământul nostru,

avem şi moaştele Sfântului Ierarh Calinic de la

Cernica, episcopul Râmnicului. El este preţuit de călugări, ca un mare părinte şi povăţuitor

duhovnicesc al monahilor. De ierarhi este preţuit ca primul ierarh român canonizat. Iar de mireni

este preţuit ca un mare făcător de minuni şi vindecător a suferinţelor omeneşti.

a. Viaţa . 86

Viaţa Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica ne întăreşte pe toţi cu nevoinţa sa duhovnicească. Ea

poate fi oricând asemănată cu vieţile marilor noştri cuvioşi şi ierarhi. Fiind călugăr şi preot

desăvârşit, duhovnic căutat de toată lumea şi stareţ sfânt, ctitor duhovnicesc al Mănăstirii Cernica,

episcop adevărat şi povăţuitor al turmei lui Hristos, Sfântul Ierarh Calinic rămane modelul cel mai

desăvârşit al sfântului român, care îmbina în chip fericit sfinţenia personală, nevoinţa proprie cu

jertfelnicia şi dragostea pentru mântuirea aproapelui.

Iată aşadar dimensiunile sfântului român: nevoinţa călugărească şi slujire în acelaşi timp;

rugăciune personală şi jertfa euharistică, supunere duhovnicească şi autoritate de mare păstor de

suflete, toate unite în aceeaşi persoană prin cea mai curată iubire de Dumnezeu şi de oameni.

A fost unul din marii „părinţi duhovniceşti” ai veacului al XIX- lea. Viaţa lui este descrisă pe

larg de unul din numeroşii lui „ucenici”, arhimandritul Anastasie Baldovin. Sfântul Ierarh Calinic de

la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787, în Bucureşti, aproape de biserica Sfântul Visarion. Din

Sfântul Botez a primit numele de Constantin. Recent, s-a descoperit la Suceava (2006) un document

autobiografic al Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica. El cuprinde însemnări "pentru naşterea,

botezul, călugăria şi hirotonia lui Calinic, arhimandritul Cernicăi", precum şi date legate de prima zi

ca episcop al Râmnicului. Documentul poartă dată de 25 noiembrie 1850, şi are semnătura ierarhului

"spre ştirea celor ce vor să ştie pentru începutul şi sfârşitul lui Calinic, stareţul obştii Cernicăi".

Documentul a fost identificat de către publicistul Mircea Motrici între manuscrisele părintelui

arhimandrit Dionisie Udişteanu, a cărui operă se află în curs de editare sub îngrijirea scriitorului

sucevean 87.

Părinţii săi erau de condiţie mijlocie, pe nume Antonie şi Floarea Antonescu (călugărită, spre

bătrâneţe, la mănăstirea Pasărea, sub numele Filoteia) şi erau foarte evlavioşi. Vrednica de pomenire

schimonahia Filoteia – mama Sfântului Calinic de la Cernica – era de loc din Bucureşti, fiică de

părinţi credincioşi. Din botez se chema Floarea88. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinereţe

preot de mir; apoi, intrând în viaţa monahală, s-a călugărit cu numele de Acachie. Rămasă fără soţ şi

fără copii, văduva Floarea, cu sfatul fiului ei, a intrat ca soră în Mânăstirea Pasărea de lângă

Bucureşti primind marele şi îngerescul chip, cu numele de schimonahia Filoteia. Aici a fost dată în

grija unor maici bătrâne de la care a deprins nevoinţa vieţii călugăreşti. Apoi, cu binecuvântarea

stareţului de atunci al Cernicăi, arhimandritul Calinic, sora Floarea a fost tunsă în schima monahală, 86 Pentru viaţa Sfântului şi Ierom, Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Bucureşti, 1988, pp. 280-299; Pr. Prof. Dr.

Mircea Păcurariu, "Sfinţi daco-romani şi români", Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 89- 94 Pr. Prof. Ion Ionescu, „Sfântul Ierarh Calinic Cernicanul”, în vol.„Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.520.

87 (Mitropolia Moldovei si Bucovinei) - 2006-12-23 88 Viaţa Sfântului Calinic de la Cernica, Bucureşti, 1956, p. 1–2.

cu numele de schimonahia Filoteia. Mai trăind câţiva ani la Mânăstirea Pasărea şi nevoindu-se mult

în rugăciune şi ascultare, schimonahia Filoteia s-a mutat la veşnica odihnă, înainte de anul 1840.

Rămăşiţele sale pământeşti se odihnesc în cimitirul mânăstirii89.

Din Botez, pruncul a primit numele de Constantin, naşă fiindu-i Luxandra Văcărescu, soţia

Banului Barbu Văcărescu şi mama poetului Enăchiţă Văcărescu. Despre Cucoana Luxandra, a

banului Barbu Văcărescu, se spune că „îmbrăca familii întregi scăpătate, boteza şi cununa pe mulţi

din coprinsul mahalalei unde şedea, înzestrând şi ajutând pe toate fetele orfane şi scăpătate; tot

această mare cucoană a botezat şi pe sfântul Calinic fostul stareţ al Cernichii, în vreme de 40 de ani,

şi mort ca episcop al Râmnicului Vâlcei, pe scaunul episcopal” 90.

Atmosfera de rugăciune şi aleasă viaţă creştină din familie au influenţat mult viaţa lăuntrică a

tânărului Constantin care a fost astfel crescut de mic într-un mediu creştin, sub ochiul veghetor al

unei mame evlavioase şi iubitoare de copii, în cinstirea şi dragostea de Dumnezeu şi de oameni. La

vârsta potrivită, el a fost dat de către părinţi la şcolile române ce functionau la acea vreme pe lângă

biserici şi se aflau atunci în Bucureşti, unde a învăţat şi limba greacă.91

Urmând unei chemări lăuntrice, tânărul Constantin îşi va lăsa casa şi părinţii şi va intra, la vârsta

de 20 de ani, ca frate la mânăstirea Cernica. Aici fusese dus de mic de mama sa, care preţuia în mod

deosebit pe stareţul Gheorghe şi ucenicii săi.

De aceea, în martie 1807, deci înainte de-a fi împlinit vârsta de 20 de ani, şi-a îndreptat paşii spre

mănăstirea Cernica, din apropierea Bucureştilor, şi a intrat în nevoinţa călugărească sub ascultarea

cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei, la mânăstirea unde va fi venit adeseori, ca să ia parte la

slujbe şi să asculte cuvânt de învăţătură de la stareţul Gheorghe (1806) sau de la alţi părinţi cu viaţă

aleasă. În anul următor, duhovnicul său, Pimen, a cerut stareţului Timotei să-l îmbrace în „îngerescul

chip al călugăriei”. Şi astfel, la 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin a fost tuns în schima

monahală şi devine monahul Calinic. După o lună, la 3 decembrie, 1808, episcopul bulgar Sofronie

de Vraţa, refugiat în Bucureşti din cauza turcilor, l-a hirotonit ierodiacon, în biserica Sfântul Nicolae

de la Cernica.

Îndrumat de duhovnicul său Pimen, a început o viaţă de aspre nevoinţe călugăreşti, cu post,

rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură sau din lucrările Sfinţilor Părinţi şi scriitorilor

bisericeşti. Ieroschimonahul Pimen a fost cel mai iubit şi apropiat ucenic al marelui stareţ Gheorghe,

pe lângă care a crescut şi s-a format duhovniceşte timp de 22 de ani. De la el a deprins să fie iubitor

de linişte, blând, smerit cu inima şi foarte râvnitor pentru casa Domnului. De la el a învăţat să

săvârşească cele sfinte „cu frică şi cu cutremur” şi să iubească oamenii. De la stareţul Gheorghe a

învăţat Cuviosul Pimen meşteşugul Sfintei Spovedanii şi lucrarea cea de taină a rugăciunii lui Iisus.89 Ierom, Ioanichie Bălan, Patericul românesc,…p.241.90 Dimitrie Papazoglu, Istoria Fondărei Oraşului Bucureşti Capitala Regatului Român, ed. I - Bucureşti 1891, Editura

Minerva, ediţia a II-a, Bucureşti 2000, pag. 174.91 Pr. Prof. Ene Branişte, Aspecte şi momente din activitatea Sfântului ierarh Calinic de la Cernica, în G. B. , XXVIII

(1969), nr 1-2, p. 69.

Acest cuvios părinte a fost rânduit de Dumnezeu să fie povăţuitor şi părinte duhovnicesc al

fericitului Calinic. În anul 1807 când acesta vine la Cernica, stareţul Timotei îl încredinţează ca pe

un odor de mare preţ duhovnicului Pimen, „fiindcă era un bătrân iscusit în călugărie şi cel dintâi

ucenic al stareţului Gheorghe, om cu viaţă înaltă, după cum mai mulţi ucenici ai lui mărturisesc” 92.

Prin 1812 a fost trimis, împreună cu părintele său duhovnicesc, la mănăstirea Neamţ, ca să

strângă ajutoare pentru refacerea bisericii Sfântul Nicolae, distrusă de un cutremur. Cu acest prilej, a

putut cunoaşte străvechea ctitorie domnească, cu aleasa ei viaţă duhovnicească, precum şi alte

mănăstiri moldovene. După întoarcerea bătrânului din Athos, părinţii din Cernica „nu se împăcau să

le fie stareţ Cuviosul Pimen, pentru că el voia să facă chinovie chiar ca la Sfântul Munte, şi părinţii

de aici, fiind neobişnuiţi cu acea viaţă aspră, nu voiau să strice legile stareţului Gheorghe,

începătorul acestei obşti”. De aceea, călugării au ales stareţ pe fericitul Calinic, ucenicul său, iar

părintele Pimen a rămas duhovnicul obştii până la sfârşitul vieţii sale93.

La 13 februarie, 1813, când mulţi preoţi muriseră de ciumă, Sfântul Calinic a fost hirotonit preot,

împotriva voinţei lui, în biserica din mahalaua Batiştei din Bucureşti, de către arhiereul Dionisie

Lupu, viitor mitropolit al ţării, iar după doi ani la 20 septembrie, 1815, a fost hirotesit duhovnic de

însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie. Tot atunci primeşte şi ascultarea de eclesiarh al

Mânăstirii Cernica94. În calitatea sa de duhovnic el era cercetat pentru sfat şi mângâiere de mai toţi

părinţii şi fraţii, dar şi de lume din afară mânăstirii, chiar şi mitropolitul de la acea dată, Nectarie. În

acest fel, deşi tânăr, Sfântul Calinic ajunsese, de fapt, cârmuitor peste mănăstire şi povăţuitor

sufletesc al vieţuitorilor ei, deoarece bătrânul stareţ, Dorotei, îi încredinţase conducerea tuturor

treburilor mânăstirii.

Îmbătrânind, stareţul Dorotei dorea să-l lase în locul său pe Pimen. De aceea îl va trimite pe

Sfântul Calinic la Athos, împreună cu un alt monah, Dionisie, care cunoştea limba turcă, pentru a-l

aduce pe Pimen la Cernica. Obştea mânăstirii însă nu l-a privit cu ochi buni pe Pimen, deoarece

silise pe călugări la o viaţă prea aspră. În această situaţie, a trebuit să se facă alegere de stareţ, iar

întreaga obşte l-a ales pe Calinic.

La 14 decembrie, 1818, în urma morţii stareţului Dorotei, obştea de la Cernica a ales în locul său

pe ieromonahul Calinic. Dacă în vara anului 1812 a călătorit în Moldova după ajutoare, împreună cu

duhovnicul său, Ieroschimonahul Pimen, în anul 1817 a călătorit la Sfântul Munte Athos, unde a stat

aproape un an, reuşind să cunoască îndeaproape viaţa călugărească de acolo şi să culeagă multă

învăţătură, care îi va fi de folos în ostenelile sale de mai târziu.

Deşi avea numai 31 de ani când a fost ales Stareţ al mănăstirii nu s-a ţinut seama, însă de vârstă,

ci au tras greu în cumpănă învăţătura lui şi mai cu seamă smerenia, răbdarea, dragostea faţă de toţi,

viaţa lui de rugăciune, post şi muncă neîncetată. la numai 11 ani de la intrarea în mânăstire, Sfântul

92 Monahul Casian Cernicanul, op. cit., p. 86–110.93 Ierom, Ioanichie Bălan, Patericul românesc,…p.231.94 Ibidem, p. 70-71.

Calinic va deveni stareţul marii mânăstiri bucureştene, având asupra sa o grea povară de purtat. Însă

el s-a dovedit a fi nu numai un bun povăţuitor sufletesc, ci şi un neîntrecut organizator, deoarece în

mai puţin de doi ani a reuşit să ducă la bun sfârşit lucrările de restaurare şi pictură ale bisericii

Sfântul Nicolae, din ostrovul cel mare de la Cernica, înzestrând-o cu toate cele de trebuinţă. Pentru

aceste mari calităţi ale sale, sfinţenia vieţii lui şi buna chivernisire a mânăstirii, mitropolitul Dionisie

Lupu îl va cinsti pe Sfântul Calinic, cu vrednicia de arhimandrit şi doi ani mai târziu, la 9 aprilie,

1820, este hirotesit arhimandrit şi conduce Mânăstirea Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă

obşte monahală.

Cei 32 de ani de stăreţie la Cernica constituie o perioadă de neîncetate strădanii pentru ridicarea

vieţii călugăreşti de acolo, pentru buna îndrumăre a vieţuitorilor, pentru înzestrarea mănăstirii cu noi

lăcaşuri de închinare şi chilii pentru şcolarizarea tineretului. Vom spicui doar câteva din multele

aspecte ale activităţii lui la Cernica.

Cum conducerea mânăstirii punea diferite probleme, Sfântul Calinic a încercat de la început să

impună ordine şi disciplină duhovnicească, alcătuind în scris povăţuiri clare şi cuprinzătoare;

totodată el s-a îngrijit de înfiinţarea unei biblioteci, care să cuprindă cele mai însemnate cărţi de

cultură teologică şi zidire sufletească, iniţiind un curent cărturăresc printre monahii cernicani.

La 30 august 1831 trece la cele veşnice duhovnicul Pimen. A doua zi, după adormirea

Cuviosului Pimen, Sfântul Calinic a scris aceste rânduri în condica Mânăstirii Cernica:

„1831, august 30. A răposat părintele Pimen, ieroschimonah, duhovnic, om cuvios, de vârstă ca

la 55 de ani sau 60, de patruzeci de ani în obşte, cu neamul pământean, la statul trupului de mijloc,

cam oacheş, barba înspicată, mai mult albă şi scurtă. Sfârşitul i-a fost foarte minunat, că după ce şi-a

săpat groapa singur cu 40 de zile înainte nefiind cu nimic bolnav, sâmbătă, august 29, a slujit Sfânta

Li-turghie. Duminică, 30 (august) a început slujba mânecării şi ieşind din biseri-că, a trimis ucenicul

de m-a chemat şi venind la sfinţia sa, mi-a spus câte ceva de-ale duhovniciei şi-mi zice că i-a sosit şi

sfârşitul. Eu n-am crezut şi aşa stând de vorbă amândoi, stând în pat rezemat de păretele chiliei, mi-a

zis acest cuvânt de pe urmă: «Să nu te mâhneşti!» şi şi-a plecat capul şi şi-a dat Duhul.

Dumnezeu să-l odihnească şi pe noi să ne ierte şi să ne miluiască”95.

Calinic, arhim. Stareţ – Cernica.

Dar cea mai însemnată lucrare a sa a fost zidirea bisericii cu hramul Sfântului Gheorghe-

Purtătorul de Biruinţă, între anii 1831-1832, refăcută tot de Sfântul Calinic în anul 1838, în urma

cutremurului de atunci. În 1846, neobositul stareţ a început să construiască biserica mânăstirii

Pasărea, iar un an mai târziu aceasta va fi sfinţită. Tot prin grija lui s-a mai ctitorit şi mânăstirea

Ghighiu, da lângă Ploieşti. Astfel, Sfântul Calinic dădea dovadă şi de o rară măiestrie de constructor,

el singur întocmind planurile bisericilor pe care le construia. Oriunde ajungea, în jurul lui răsăreau

cu repeziciune biserici şi mânăstiri, astfel că timp de 31 de ani, cât a condus mânăstirea Cernica, a

95 Condica veche cu însemnări, de la muzeul Mânăstirii Cernica.

făcut din aceasta un colţ de Rai, o mică grădină a Maicii Domnului, strălucind de lumină şi pace, de

rugăciune în smerenie şi în muncă, de milostenie. Ucenicii săi mărturiseau că Sfântul era înzestrat cu

daruri divine, spunând despre acesta că era capabil să desluşească cu uşurinţă gândurile oamenilor şi

că nu era cu puţinţă să fie minţit. De aceea, mânăstirea Cernica va deveni treptat o şcoală model a

întregului monahism românesc, iar Sfântul Calinic cel care a dezvoltat în gradul suprem cele trei

însuşiri ale spiritualităţii cernicane: ascetismul, milostenia şi preocuparea practic-gospodărească.96

Activitatea de realizări pe plan administrativ nu a exclus viaţa lui de taină, de trăire în Hristos,

prin posturi, privegheri şi îndelungi osteneli. Adeseori el postea aproape de limita puterilor omeneşti,

iar chiar şi după alegerea sa de episcop, el a continuat să poarte aceeaşi haină groasă de şiac, postind

şi priveghind ca şi înainte. Pe lângă darul citirii în sufletele şi gândurile oamenilor, Sfântul Calinic

primise şi harisma dumnezeiască a facerii de minuni. În 1821, cu puterea rugăciuni, el a izbăvit

obştea mânăstirii şi mulţimea de bucureşteni ce se refugiaseră acolo, de furia turcilor, care

înconjuraseră mânăstirea şi erau hotărâţi să omoare pe toţi cei de acolo. Tot Sfântul Calinic a

tămăduit o femeie stăpânită de un duh necurat, iar citind rugăciunile de dezlegare din slujba

înmormântării, la căpătâiul unui mort rămas neputrezit, trupul acestuia s-a prefăcut în ţărână.

meşterul Costache, care a lucrat la clădirea catedralei din Râmnic, istoriseşte cum Sfântul l-a

tămăduit pe fiul său, bolnav de epilepsie.

Aproape toate ostenelile sale au fost închinate ridicării vieţii duhovniceşti din mănăstirea pe care

o cârmuia. Astfel, a întemeiat mai multe ateliere, în care monahii îşi pregăteau singuri cele

trebuitoare pentru îmbrăcăminte (rase, potcapuri etc.). Cei ştiutori de carte, se ocupau cu copierea de

manuscrise, mai ales din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale marilor îndrumători ai vieţii călugăreşti.

Obştea monahală creştea mereu, încât în 1838 erau 300 de călugări, iar în 1850 numărul lor ajunsese

la 350. Dintre ei s-au ridicat multe personalităţi ale vieţii bisericeşti, ca arhiereul Ioanichie

Stratonichias, originar din Transilvania, retras spre sfârşitul vieţii la Cernica, protosinghelul Naum

Râmniceanu, un cunoscut cronicar, arhimandritul Veniamin Catulescu, profesor de Religie la

Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, Pimen, fost egumen la Tismana, Anastasie Baldovin, ucenicul şi

biograful lui Calinic, Nicandru, urmaşul său în stăreţie şi alţii.

În acelaşi timp, stareţul Calinic era un bun îndrumător al numeroşilor credincioşi care cercetau

mănăstirea; era cunoscut atât prin rugăciunile sale tămăduitoare, cât şi prin faptele de milostenie. De

pildă, în 1821 a hrănit în mănăstire, timp de câteva luni, un număr mare de locuitori din Bucureşti şi

din împrejurimi, refugiaţi la Cernica de frica turcilor. Numeroase milostenii a făcut în diferite părţi

ale ţării şi chiar peste hotarele ei. Pentru copiii din satul Cernica a înfiinţat o şcoală, cu dascăl plătit

de mănăstire.

A fost preocupat în permanenţă de zidirea sau de refacerea unor lăcaşuri de închinare. De pildă,

96 Pr. Prof. D. Stănioae, Predică rostită la 24 octombrie 1955, cu ocazia canonizării Sfântului ierarh Calinic, la mânăstirea Cernica, în B. O. R. LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 1164.

încă din primii ani de stăreţie s-a ocupat de zugrăvirea bisericii Sfântul Nicolae din incinta

mănăstirii.

Între anii 1832-1836, a zidit din temelie biserica cu hramul Sfântul Gheorghe, din ostrovul

mănăstirii, cu bani primiţi din partea arhiereului Ioanichie Stratonichias. Fiind distrusă la scurt timp

de un cutremur, stareţul a început rezidirea ei, fiind terminată în 1842.

Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreţie, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi, a construit o

bolniţă, ambele în ostrovul mănăstirii. Tot atunci s-a ridicat şi clopotniţa, care străjuieşte până astăzi

întreaga mănăstire.

În anul 1846 a început zidirea bisericii cu hramul Sfânta Treime de la Pasărea, mănăstire aflată,

încă de la întemeiere, sub oblăduirea directă a Cernicăi; s-a zidit din banii săi şi din daniile unor

credincioşi. Cu câţiva ani în urmă ridicase, tot la Pasărea, biserica cimitirului.

Din darurile testamentare ale unei credincioase, stareţul a zidit biserica Adormirea din Câmpina,

întemeind şi o şcoală în jurul ei. Din banii mănăstirii, precum şi din propriile sale danii, s-au ridicat

bisericile din satele Bueşti şi Sohatu, au fost ajutate mănăstirile Ghighiu şi Poiana Mărului, schitul

Icoana din Bucureşti, precum şi câteva biserici săteşti.

În 1850, după 43 de ani de viaţă în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obştei

monahale, stareţul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească, încă după moartea

mitropolitului Grigorie Dascălul (1834), domnitorul Alexandru Ghica îl sfătuise să primească

scaunul mitropolitan, dar a refuzat, socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire. Dar în anul

1850, când erau vacante toate cele patru scaune vlădiceşti din Ţara Românească, domnitorul de

atunci, Barbu Ştirbei, care avea o mare admiraţie faţă de stareţul mănăstirii ctitorite de strămoşul său,

vornicul Cernica Ştirbei, l-a convins să accepte cârmuirea unei eparhii.

Toate acestea însă au determinat pe unii ambiţioşi să încerce omorârea Sfântului, prin otrăvire.

Dar, cu puterea Sfântului Duh, a rămas nevătămat, fiind chemat de Dumnezeu pentru a păstori

episcopia de la Râmnic, ceea ce s-a şi întâmplat la 15 septembrie 1850, la vârsta de 63 de ani. La 26

octombrie 1850 va fi hirotonit arhiereu, după care se va despărţi cu greu de Cernica, luând cu sine

totuşi, câţiva monahi, ca să-i slujească în eparhie, printre care şi ucenicii săi apropiaţi, fraţii Orest şi

Anastasie Baldovin. Acest părinte vrednic de pomenire, Orest Baldovin, împreună cu fratele său,

Anastasie, au fost cei mai apropiaţi ucenici ai Sfântului Ierarh Calinic. Erau de loc din împrejurimile

oraşului Bucureşti. În anul 1830 intră în obştea Mânăstirii Cernica, unde primesc îngerescul chip al

călugăriei, prin mâinile marelui stareţ. Fiind foarte ascultători, ajung ucenici de chilie ai Cuviosului

Calinic. Şi atât de mult îi iubea cuviosul, că adeseori îi chema la sine şi îi hrănea cu multe sfaturi şi

cuvinte de folos. Uneori le poruncea să împartă milostenie la săraci, alteori le prevestea lucruri de

taină, care se împlineau întocmai. Pentru smerenia şi blândeţea lui, Sfântul Calinic l-a învrednicit pe

monahul Orest de darul preoţiei şi acesta slujea cele sfinte cu multă râvnă în Biserica Domnului97.

97 Ierom, Ioanichie Bălan, Patericul românesc,…p. 308.

Şi astfel, la 14-15 septembrie 1850 a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu

Vâlcea. A fost hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Bucureşti, la 26 octombrie 1850,

praznicul Sfântului Dumitru, iar înscăunarea i s-a făcut la 26 noiembrie, la Craiova, întrucât

reşedinţa episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu.

Chemat la această înaltă slujire, noul ierarh a găsit în eparhie o moştenire foarte grea, care se

cerea grabnic îndreptată. De 10 ani eparhia era condusă de locţiitori, reşedinţa şi catedrala episcopală

erau distruse, numărul preoţilor era insuficient, puţin pregătiţi şi cu o stare materială grea, seminarul

închis, în urma revoluţiei din 1848, lăcaşurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar

închise. Sosind la Craiova, unde se mutase scaunul episcopiei din pricina incendiului de la Râmnic,

din primăvara lui 1847, el a căutat să-şi cunoască eparhia sa, prin dese vizite canonice.

În urma acestora, Sfântul a văzut starea jalnică în care se afla eparhia, şi de aceea a căutat să ia

imediat măsurile necesare pentru întărirea vieţii bisericeşti de aici.

Deşi înaintat în vârstă, noul episcop a purces de îndată la îndreptarea acestor triste stări de

lucruri, îndată după înscăunare, şi-a cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoţi, în

1851 a redeschis seminarul, întâi la Craiova, după care, în 1854, l-a mutat la Râmnic; a deschis

„şcoli protopopeşti” pentru pregătirea cântăreţilor bisericeşti.

Sfântul Ierarh Calinic, pe când păstorea Eparhia Râmnicului, cunoscând petrecerea Cuviosului

schimonah Irodion, în vara anului 1853 l-a hirotonit diacon şi preot şi l-a numit egumen la Schitul

Lainici de pe Valea Jiului. Apoi l-a făcut arhimandrit şi îl avea de sfetnic şi duhovnic. Şi atât de mult

îl iubea şi se cucerea de sfinţenia vieţii lui, că adeseori îl vizita la schit, numindu-l „luceafărul de la

Lainici!”. Numele acesta a rămas în graiul poporului până astăzi. De la Cuviosul Irodion se întorcea

Sfântul Calinic peste munţi spre Râmnicu-Vâlcea, în vara anului 1854, când i s-a descoperit de la

Dumnezeu moartea arhimandritului Nicandru, stareţul Cernicăi98.

După ce şi-a mutat reşedinţa la Râmnic (1854), a început de îndată ridicarea unei noi catedrale

episcopale, după planurile întocmite de el însuşi şi cu pictura lui Gheorghe Tattarescu, a refăcut

reşedinţa şi bolniţa din incinta Episcopiei. O altă mare realizare a vestitului ierarh o va reprezenta

schitul Frăsinei, construit în 1763 şi văduvit de petrecerea monahilor.

De aceea între anii 1859-1864 a ridicat, din banii săi, o biserică nouă la schitul Frăsinei, în

Munţii Vâlcii, existent din veacul al XVII-lea, rânduind reguli aspre de vieţuire, aşa cum văzuse la

Athos şi pe care le respecta el însuşi de când intrase în mănăstire.

Planul bisericii a fost conceput de el, iar zugrăvirea a încredinţat-o pictorului braşovean Mişu

Popp. Pentru că tocmai atunci a intrat în vigoare Legea secularizării averilor mănăstireşti, episcopul

Calinic a rugat pe Alexandru Ioan Cuza ca schitul lui să rămână cu toate bunurile pe care le avea,

rugăminte pe care domnitorul, - care îl respecta pentru viaţa lui - i-a acceptat-o.

98 Viaţa Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, ediţia Institutului Biblic, Bucureşti, 1955

În 1863, Sfântul Calinic va construi acolo o nouă

biserică, cu hramul Adormirea Maicii Domnului,

precum şi chilii şi clopotniţă. În vieţuirea acestui

schit, Sfântul va introduce rânduiala atonită, şi este

celebru „blestemul” pe care acesta l-a făcut cu privire

la hotarele acestui schit, ca nici o femeie să nu calce

acolo.

De altfel, el va vindeca pe fiica unui sătean al

Frăsineiului, deoarece aceasta se îmbolnăvise pentru

că trecuse din greşeală hotarul schitului, alergând

după un animal.

Odată Cuviosul Arhimandrit Gherontie povestea ucenicilor despre mânăstirea sa de metanie:

Mânăstirea Frăsinei a fost întemeiată în anul 1863 de Sfântul Calinic, pe atunci episcop la Râmnicu-

Vâlcea, având rânduială de slujbe ca la Sfântul Munte, de unde a fost adus şi primul stareţ. Aici toate

ascultările erau de obşte. Fiecare frate şi părinte trăia sub ascultare şi nimeni nu făcea ceva fără

binecuvântare şi poruncă. Din cauza aceasta era multă linişte şi armonie în obşte. La ascultare

fiecare păstra tăcerea şi se ruga în gând cu rugăciunea lui Iisus. Când mai mulţi din obşte călătoreau

împreună, unul dintre ei rostea cu voce tare, pe de rost, psalmi, acatiste, paraclisul Maicii Domnului,

Pavecerniţa şi alte rugăciuni. Distanţele nu le socoteau în kilometri, ci spuneau că au mers „cale de o

Pavecerniţă”. A zis iarăşi despre legământul Sfântului Calinic: Pentru că nu intră femei în

Mânăstirea Frăsinei, călugării au un mare folos duhovnicesc, căci sunt scutiţi de multe primejdii şi

ispite ale desfrânării, căci prin femei se fac multe sminteli prin mânăstiri. Alt folos mare este liniştea

duhovnicească ce domneşte în mânăstire, înstrăinarea de lume şi cugetarea la cele dumnezeieşti, mai

ales în chilii şi la sfintele slujbe de zi şi noapte99.

Pentru ca bisericile să aibă cărţile necesare pentru cult şi pentru pregătirea clerului, Sfântul

Calinic va înfiinţa, cu mijloace proprii tipografia „Kallinik Rîmnik”, care va începe să lucreze din

1861. Iubitor de carte şi sprijinitor al culturii, episcopul Calinic a simţit mereu nevoia unei tipografii

proprii. Ca stareţ şi apoi ca episcop, a tipărit câteva cărţi la Bucureşti. Prin 1860, „cu bani

împrumutaţi”, după cum mărturisea el însuşi, a pus bazele unei tipografii, proprietatea sa, de sub

teascurile căreia au apărut mai multe cărţi de slujbă şi de învăţătură. Se vede că episcopul intenţiona

să reînvie, la Râmnic, vremurile de înflorire culturală din timpul marilor săi înaintaşi din secolul al

XVIII- lea. La această tipografie, printre alte lucrări, va apare şi marea lucrare a epocii, colecţia de

12 Minee (1862, după editia de Buda, 1804 - 1805), precum şi Tipicul bisericesc (1861 ), Manualul

de pravilă bisericească (1861, 112 p.), Evanghelia (1865), Octoihul (1865), Liturghierul,

99 Ierom, Ioanichie Bălan, Patericul românesc,…pp. 496-498.

Acatistierul, Pravoslavnica Marturisire (1859), Aghiazmatarul (1861), Slujba Sf. Vineri (1861),

Carte folositoare de suflet (1852 şi 1862) şi Învăţătură către preoţi şi diaconi (1865). O importantă

lucrare tipărită aici, şi care are ca autor pe Sfântul Calinic este Pravila mânăstirească, pravilă după

care s-a condus obştea mânăstirii Cernica şi a schitului de la Frăsinei. Astfel, prin înfiinţarea acestei

tipografii, Sfântul Calinic va reînvia trecutul de glorie culturală şi artistică a înaintaşilor săi,

episcopii Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie şi Filaret, fiind apreciat de personalităţile

vremii, ca patriarhul Chiril al Ierusalimului, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ţarul Rusiei, Nicolae

I, care îi va şi acorda, în ianuarie 1854, Crucea Sfântul Vladimir, clasa a 3-a.

Cu un an înainte de moarte, a donat tipografia oraşului Râmnic, cu tot inventarul ei şi cu toate

cărţile aflate în depozit. A pus însă condiţia ca tipografia să-i poarte numele şi în viitor şi ca jumătate

din veniturile ei să fie folosite pentru întreţinerea şcolilor din oraş şi a elevilor săraci, precum şi a

seminariştilor, iar altă jumătate pentru întreţinerea schitului Frăsinei.

Episcopul Calinic a fost şi un însufleţit patriot, în calitatea sa de episcop a luat parte la lucrările

Adunării obşteşti a ţării, apoi a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc, care a pregătit unirea celor două

ţări româneşti, încă din primăvara anului 1857 a trimis o circulară către protopopi şi egumeni, prin

care le cerea ca în toate bisericile să se facă rugăciuni „pentru unirea românilor într-o singură voinţă

şi cuget, ca să ceară pe cale legiuită viaţa patriei lor”. A făcut parte şi din Adunarea electivă a ţării,

care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza. Ataşamentul său faţă de domnul unirii reiese şi dîntr-o

păstorală adresată protopopilor şi preoţilor din eparhie, prin care-i îndemna să cinstească patria şi pe

cârmuitorii ei şi să nu cruţe nici o jertfă pentru binele obştesc, pentru că „cine este bun creştin este şi

bun patriot”. în chip deosebit trebuie pusă în lumină sfinţenia vieţii lui. Toţi cei care l-au cunoscut au

rămas impresionaţi de multele sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea şi de

blândeţea sa, de rugăciunile sale tămăduitoare de boli trupeşti, de posturile şi privegherile sale.

Biograful său, Anastasie Baldovin, scria că avea liste de persoane cărora le împărţea permanent

ajutoare şi că atunci când hirotonea preoţi le dăruia cărţi şi chiar bani de drum.

„Era atât de milostiv - scria acesta - încât dacă nu avea ce să dea de milostenie, îşi da hainele de

pe Prea Sfinţia Sa şi plângând se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani pe unde voi şti, ca să aibă

ce să dea la fraţii lui în Hristos, pentru că aşa numea pe săraci şi neputincioşi” 100. Martori

contemporani povestesc mai multe cazuri de vindecări de boii, în urma rugăciunilor episcopului

Calinic, cum a fost o tânără din satul Muierească, sau fiul meşterului care lucra la construirea

catedralei episcopale de la Râmnic.

Viaţa plină de înfrânări pe care o ducea (nu mânca niciodată carne, se odihnea numai pe un scaun

de lemn), ca şi bătrâneţea, care se simţea tot mai apăsătoare, l-au îndemnat pe episcopul Calinic să-şi

scrie testamentul, între altele, scria că nu lasă nici bani de îngropare şi nici de pomenire, pentru că tot

100 Viaţa şi nevoinţele cele monahale ale Prea Cuviosului Episcop al Râmnicului- Noul Severin, D.D. Calinic, de Arhim. Anastasie Baldovin, „Biserica Ortodoxă Română”, 1898, p. 1015–1034.

ce-a avut împărţise celor săraci sau îi oferise pentru refacerea clădirilor de la Episcopie, în felul

acesta, a înţeles să pună în practică votul călugăresc al „sărăciei de bunăvoie”.

Anii bătrâneţii începuseră să-i bată pe umeri însă, drept pentru care, la 18 septembrie 1857,

Sfântul Calinic îşi va scrie testamentul (diata), care îi oglindeşte întreaga viaţă ca fiind o sfântă

dăruire în smerenie, întru dragostea ui Dumnezeu şi a semenilor. Suferind de dureri de cap, pe care

le căpătase din cauza efortului ascetic extraordinar, precum şi de dureri de stomac, el va pleca din

scaunul de la Râmnic, la 24 mai 1867, fără să primească aprobare pentru aceasta, la Cernica, de care

rămăsese legat tot timpul, şi pe care nu o va mai părăsi niciodată.

Din respect pentru Sfântul Calinic, guvernul nu i-a retras titulatura, astfel că el a rămas până la

sfârşitul zilelor tot în funcţia de episcop titular al Râmnicului.

Bătrân şi bolnav, s-a retras la mănăstirea Cernica, din mai 1867, încredinţând conducerea

vremelnică a eparhiei arhimandritului Grigorie.

La Cernica a mai trăit aproape un an, ca un simplu monah, până în ziua de 11 aprilie 1868, când

Dumnezeu l-a chemat la Sine. Ştiindu-şi sfârşitul apropiat, în Joia Mare, la 28 martie 1868, Sfântul a

chemat la sine 7 preoţi care i-au slujit Sf. Maslu, iar în ziua de Paşti s-a împărtăşit cu Sfintele Taine.

În zorii zilei de joi, 11 aprilie, după ce un preot îi citise Utrenia, s-a făcut sănătos definitiv, s-a

sculat şi s-a îmbrăcat cu toate hainele de îngropare, i-a binecuvântat pe cei de faţă, şi şi-a dat duhul

în mâinile Domnului, rezemat cu capul pe pieptul părintelui Ghermano. Înmormântarea a avut loc

sâmbătă, 13 aprilie 1868, la care a participat mitropolitul primat al României, Nifon, împreună cu un

numeros sobor de ierarhi şi preoţi, însoţiţi fiind de un numeros public, sosit din împrejurimi. Sfântul

Calinic a fost îngropat în biserica Sfântul Gheorghe, ctitoria sa101.

Călugăr smerit la Cernica, apoi conducător al obştei monahale de acolo timp de 32 de ani,

episcop la Râmnic peste 18 ani, marele ierarh Calinic a devenit unul din cei mai desăvârşiţi

reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti.

A fost apreciat şi considerat ca un adevărat „sfânt” nu numai de cei care l-au cunoscut, ci şi de

urmaşi.

Iată ce spunea despre el marele nostru cărturar Nicolae lorga (1871-1940):

„Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi

părerile de rău ale tuturora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica,

locul lui de învăţătură şi de pregătire duhovnicească, unde se retrăsese.

Trăind până departe, în timpuri noi, pe care el nu le mai înţelegea, nici pentru a le combate,

precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa şi pentru o astfel de

viaţă, chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent apusean, care stăpânea statul cel nou, el încheie

cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al

101 Natalia Dinu, Viaţa şi activitatea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, în G.B., an XXVII, nr. 3-4, 1968, p. 297-336.

sufletelor de arhierei cari o clipă nu şi-au închipuit că fapta sau gândul lor scapă de sub ochiul

privighetor al lui Dumnezeu”102

Această scurtă prezentare a vieţii şi a faptelor sale ne arată cât de îndreptăţită a fost hotărârea

Sfântului Sinod al Bisericii noastre, din 28 februarie 1950, ca episcopul Calinic să fie trecut în rândul

sfinţilor.

b) Canonizarea lui solemnă s-a făcut la Cernica în ziua de 23 octombrie 1955, în prezenţa

multor ierarhi români şi străini, a numeroşi călugări, preoţi şi credincioşi; moaştele i-au fost aşezate

spre cinstire şi închinare în biserica Sfântul Gheorghe, ctitoria sa. în felul acesta, smeritul stareţ şi

ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai de seamă sfinţi ai calendarului ortodox român, pildă

vrednică de urmat pentru orice fiu al Bisericii noastre dreptmăritoare. Prăznuirea lui din neam în

neam se face în ziua mutării sale la Domnul, adică la 11 aprilie. De atunci încoace, este cinstit prin

cântări de laudă, în Minei şi prin slujba Acatistului; chipul său este zugrăvit în multe biserici

mănăstireşti şi parohiale, iar numele său este purtat de mulţi credincioşi care îmbracă îngerescul chip

al călugăriei.

Pentru curăţia vieţii sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca să fie trecut în

rândurile sfinţilor. Festivităţile proclamării solemne a canonizării au avut loc tot la Cernica în zilele

de 21 şi 23 octombrie 1955, când tot atunci au fost dezgropate şi moaştele sale, care au fost aşezate

într-o raclă şi păstrate până azi în biserica ctitorită de el. Prăznuirea a fost fixată la data trecerii sale

către Domnul, 11 aprilie, iar tot atunci au fost alcătuite şi slujbele de pomenire ale Sfântului, precum

şi viaţa sa şi felul zugrăvirii chipului său. 103

La 23 octombrie 1955, într-o zi de Duminica, la Mănăstirea Cernica a avut loc slujba canonizarii

Sfântului Ierarh Calinic, fost episcop de Râmnicu Valcea. Au luat parte zece episcopi, mitropoliti şi

arhierei ortodocsi din alte tari şi toţi ierarhii Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu

Patriarhul Justinian. Au participat, de asemenea, în jur de 300 clerici din toate eparhiile tarii: stareţi

de mănăstiri, vicari eparhiali, consilieri, protopopi, preoţi şi sute de călugări şi călugărite din

Arhiepiscopia Bucureştiului, iar credincioşi, câteva mii, afară de localnici.

Procesiunea s-a pornit din marginea Bucureştiului, de la biserica Sfântul Pantelimon. În frunte

mergea un arhimandrit cu crucea patriarhala, urmat de soborul călugăritelor. Apoi veneau călugării

şi stareţii de mănăstiri. După ei, o lunga coloana de preoţi şi protopopi cu epitrahile pe piept, ca la

doua sute. Apoi urma coloana episcopilor în mantii şi vesminte arhieresti, aproape treizeci la număr,

iar pe de laturi şi în urma mii şi mii de credincioşi. Un adevărat fluviu viu de oameni. Toţi erau un

cuget, toţi purtau pe fata şi în inimi aceeaşi bucurie, toţi mergeau sa cinstească pe Sfântul Ierarh

Calinic de la Cernica.

După o oră de mers încet, procesiunea intră pe poarta mănăstirii. Ambele ostroave erau pline cu

102 Istoria Bisericii româneşti, vol. II, ed. II, Bucureşti, 1932,.p. 237-238.103 Vezi B. O. R. , LXXIII, (1955), nr. 11-12, p. 1137-1172.

mii de credincioşi. În dangătul clopotelor şi în sunet de toacă, soborul călugărilor, al preoţilor şi

arhiereilor, în frunte cu patriarhul ţării noastre, au intrat să se închine în biserica mare a Sfântului

Gheorghe.

În pridvorul bisericii se aflau osemintele galbene ca ceara ale Sfântului Calinic. Însuşi patriarhul

Bisericii noastre le-a spălat în vin amestecat cu Sfântul şi Marele Mir şi alte mirodenii. Apoi le-a

aşezat cu mâinile sale în racla nouă, anume Pregătită, sculptată cu scene din viaţa Sfântului Calinic.

A urmat închinarea la sfintele moaşte şi citirea unor rugăciuni speciale, precum şi citirea Somatei

sinodale de canonizare a Sfântului Calinic.

După rostirea unei predici mişcătoare în legătură cu viaţa sfântului, a urmat înconjurarea

bisericii. A fost o atmosferă unică. O mare de oameni se mişcă în acelaşi sens, cu lumânări în mâini,

cântând şi rugându-se Sfântului Calinic. În frunte erau preoţii care purtau racla cu sfintele moaşte. Pe

de lături mergeau alţi preoţi, diaconi şi călugări, iar la urma episcopii în odajdii. Apoi miile de

credincioşi.

Procesiunea în jurul bisericii a durat aproape o jumătate de ora. Apoi a urmat închinarea tuturor

credincioşilor la sfintele moaşte. Fiecare îngenunchea, se ruga, vărsa o lacrimă, punea o floare,

dadea un pomelnic, lasa un dar. Slujba arhierească a început la ora 10 cu arhierei din toate ţările

ortodoxe. La ora unu s-a terminat Sfânta Liturghie cu cele trei predici omagiale închinate Sfântului

Calinic.

Slujba canonizării s-a încheiat cu o masă de obşte dată în mod gratuit de Sfânta Patriarhie şi de

mănăstire, la peste două mii de oameni. Toţi au mâncat în aer liber, pe iarbă, sub cerul senin şi

primitor. Atmosfera curată, duhovnicească, de infrăţire creştinească şi unitate românească. După ce

moaştele Sfântului Calinic s-au aşezat în naosul bisericii şi după ce toţi credincioşii s-au închinat la

sfânta raclă, au pornit fiecare către căminele lor, cu lumânări în mână şi cu bucurie în suflet.

Prin faptele sale, Sfântul Calinic a strălucit ca o stea luminoasă pe firmamentul întregii Biserici

Ortodoxe Ecumenice, fiind şi o podoabă aleasă a Bisericii Româneşti şi un ocrotitor puternic al

poporului român. De aceea şi Însuşi Dumnezeu l-a proslăvit, dăruind sfintelor sale moaşte puterea

săvârşirii de minuni.

Despre Sfântul Calinic de la Cernica, marele istoric Nicolae Iorga spunea: "Trăind în sfinţenia

muncii şi a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi părerile de rău ale tuturora se

îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi de

pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe, în timpuri noi, pe care el nu le mai

înţelegea, nici pentru a le combate, precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele, venerat pentru o

vârstă ca a sa şi pentru o astfel de viaţă, chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent apusean, care

stăpânea statul cel nou, el încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără arginţi, al ctitorilor de

cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei cari o clipă nu şi-au închipuit că fapta sau

gândul lor scapă de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu"104.

Iar în ostrovul mare al Sfântului Gheorghe a rămas în continuare de veghe Sfântul Calinic de la

Cernica, rugatorul poporului român şi povăţuitorul călugărilor.

c. Fapte şi cuvinte de învăţătură . 105

1. Cuviosul Calinic, încă pe când era călugăr tânăr în Mânăstirea Cernica, postea foarte mult, îşi

împlinea regulat canonul şi pravila cu multă osârdie şi se lupta împotriva somnului. Dormea numai

trei ceasuri pe noapte, însă nu întins pe pat, ci pe un scăunel într-un colţ al chiliei, după mărturia

bătrânului Hariton, iar ziua lucra împreună cu părinţii la ascultările cele mai grele ale mânăstirii.

2. După plecarea la Sfântul Munte a duhovnicescului său părinte, ieroschimonahul Pimen,

Cuviosul Calinic şi-a pus această aspră rânduială, ca în toată săptămâna să nu mănânce bucate fierte

la foc, fără numai pâine cu apă după apusul soarelui, iar sâmbăta şi Duminica să meargă la trapeză

împreună cu părinţii şi să se mângâie cu înfrânare.

3. Sfîntul Ierarh Calinic, fiind vas ales al Duhului Sfînt, a iubit de mic rugăciunea, tăcerea,

cinstea şi milostenia. Încă de cînd era călugăr tînăr în Mănăstirea Cernica, postea foarte mult, îşi

împlinea regulat canonul şi pravila cu multă osîrdie, se lupta împotriva somnului şi nu lipsea

niciodată de la slujbele bisericii, după mărturia bătrînului Hariton, iar ziua lucra împreună cu părinţii

la ascultările cele grele ale mănăstirii. Mărturisesc părinţii care l-au cunoscut pe Sfântul Calinic că

faţa îi era mereu palidă de multa postire şi ochii adânciţi în orbite din pricina multei privegheri şi a

atâtor lacrimi, căci dobândise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfânta rugăciune.

4. În anul 1813, murind de boala ciumei mulţi preoţi călugări din Mânăstirea Cernica, stareţul

Timotei stăruia mereu să facă preot pe smeritul ierodiacon Calinic. El însă se lepăda de un dar mare

ca acesta, socotindu-se pe sine cu totul nevrednic. Fiind însă foarte ascultător şi lăsându-se în voia

lui Dumnezeu, a primit Taina Sfintei Preoţii, săvârşind cele sfinte în toată viaţa sa cu lacrimi şi cu

multă evlavie.

5. După primirea darului preoţiei, Sfântul Calinic a început şi mai mult a se nevoi şi a sluji cu

osârdie tuturor. Că era plin de dumnezeiască dragoste către toţi, după cuvântul ce zice: „Dacă vrei să

te iubească toţi, iubeşte şi tu pe toţi”. De vedea pe cineva scârbit, împreună cu el se întrista; pe cei

bolnavi îi cerceta şi după ale sale puteri îi mângâia, iar pe săraci mereu îi miluia. Pentru aceasta toţi

îl iubeau ca pe un adevărat tată şi părinte duhovnicesc.

6. Sfântul Calinic era atât de smerit, că, pe cât se înălţa cu cinstea şi cu darul de către toţi, cu atât

mai mult se smerea către toţi, după cuvântul Domnului, Care zice: Care dintre voi va vrea să fie mai

mare, să vă fie vouă slugă (Matei 20, 26).

104 Istoria Bisericii româneşti, vol. II, el. II, Bucureşti, 1932, p. 237-238105 Capetele au fost luate din : Monahul Casian Cernicanul, Istoriile Sfintelor Monastiri Cernica şi Căldăruşani,

Bucureşti, 1870; Arhim. A. Baldovin, Istoria Mânăstirii Cernica, în „B.O.R.”, nr. 12/1898; Idem, Viaţa şi nevoinţele D.D. Calinic, 1893; 1870; Viaţa şi faptele Sfântului Ierarh Calinic, Buc., 1995, ed. a II-a.

7. Ajungând Cuviosul Calinic duhovnic al Mânăstirii Cernica şi hirotesit la 20 septembrie, 1815,

de însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie, din această zi aproape toţi părinţii şi fraţii din obşte

se mărturiseau la sfinţia sa, pentru că toţi se cucereau de nevoinţa lui şi îşi făceau adăpostire şi

mângâiere supărărilor lor. Era atât de iscusit duhovnic, că veneau la spovedanie nu numai monahii,

ci şi multă lume din afară şi chiar mitropolitul.

8. Fericitul părinte Calinic, ori de câte ori era ocărât de cineva, grăia de bine; iar pe cel care îl

nedreptăţea îndată îl miluia şi îl ajuta cu tot ce putea. Însă la dânsul în chilie altceva nu se găsea, fără

numai un ulcior cu apă.

9. Spuneau părinţii că în chilia sa, cuviosul era atât de liniştit, încât nici ucenicii lui nu-l auzeau

ce face, când, adică, se odihnea şi când era la rugăciune.

10. După mărturia mai multor duhovnici din vremea sa, Cuviosul Calinic săvârşea în timp de 24

de ore două mii de închinăciuni şi 300 de metanii mari, precum şi pravila cea rânduită fiecărui

călugăr la chilie.

11. Aceiaşi duhovnici ai Mânăstirii Cernica adevereau că Sfântul Calinic, încă din anii tinereţii,

primise darul neîncetatei rugăciuni a lui Iisus, prin care se făcuse casă a Duhului Sfânt şi vas al

alegerii.

12. În primăvara anului 1817, Cuviosul Calinic împreună cu Ignatie duhovnicul şi cu un alt

călugăr s-au sfătuit să postească desăvârşit tot Postul Mare, până la Sfintele Paşti. Deci, luând

bin]cuvântare de la stareţul mânăstirii, Dorotei, au început această aspră şi mai presus de putere

nevoinţă. Dar, din lipsa dreptei socoteli, satana le-a făcut la toţi o grea ispită. Călugărul n-a putut să

postească deloc. Ieroschimonahul Ignatie a postit câteva săptămâni, apoi, slăbind foarte tare, s-a

îmbolnăvit şi cu greu s-a vindecat. Iar Cuviosul Calinic a postit desăvârşit până în joia Canonului

Mare106, când a mâncat o jumătate de prescură. Dar, voind să împlinească cele 40 de zile de post,

asemenea Mântuitorului şi sfinţilor de demult, s-a îmbolnăvit de o cumplită ameţeală de cap şi

slăbire a firii, încât n-a mai ştiut nimic de sine până în Duminica Tomei. Pentru aceasta, stareţul

Dorotei era foarte mâhnit, crezând că nu va mai scăpa cu viaţă.

Însă, cu darul lui Dumnezeu, Cuviosul Calinic şi-a venit din nou în simţire, spre bucuria

stareţului şi a tot soborul. Din ceasul acela, părintele Dorotei i-a rânduit să ţină toată viaţa calea cea

împărătească. Adică să se împărtăşească zilnic din masa cea de obşte la trapeză. Deci, făcând

ascultare, părintele Calinic mânca zilnic cu fraţii la masă, fără să mai aibă nimic de mâncare la chilie

sau să guste ceva fără binecuvântare. Cu toate acestea, din postirea cea de 40 de zile, cuviosul a

rămas cu o permanentă durere de cap, pe care a simţit-o până la obştescul său sfârşit.

13. În vara aceluiaşi an, Sfântul Calinic n-a mâncat pâine deloc, timp de 40 de zile, nici legume

fierte la foc. Numai seara, după apusul soarelui, mânca câte o felie de pepene şi fructe crude, ca să-şi

potolească slăbiciunea firii şi să nu calce porunca stareţului.

106 Adică până în joia din săptămâna a cincea a Postului Mare.

14. Ucenicul său, arhimandritul Anastasie Baldovin, mărturisea că în toată viaţa sa cuviosul nu

dormea întins pe pat, ci aţipea câteva ceasuri pe un scaun, îmbrăcat şi încins cu o curea lată de piele.

Era ca o adevărată santinelă, gata oricând de luptă, veghind neîncetat asupra nevăzuţilor vrăjmaşi

care încercau să-l ispitească, fie prin trup, fie prin gânduri.

15. Acelaşi ucenic zicea că nimeni nu putea să ascundă ceva sau să spună vreo minciună înaintea

Sfântului Calinic, pentru că era înaintevăzător şi îndată descoperea adevărul şi cele ce urmau să se

întâmple în viitor.

16. Acelaşi ucenic prea iubit al Sfântului Calinic spunea că dascălul său era atât de blând şi

smerit cu inima, încât oricine socotea că are în faţa sa un înger, iar nu un om pământesc. De aceea

toţi îl iubeau, îl cinsteau şi îl aveau ca pe un adevărat sfânt, atât călugării şi mirenii, cât şi episcopii şi

dregătorii ţării.

17. După ce a fost rânduit stareţ, cuviosul se silea, nu numai cu viaţa sa, ci şi cu alese sfaturi

duhovniceşti, să îndrepteze pe călugării leneşi şi tulburători din mânăstire. Şi pe mulţi îi îndrepta pe

calea cea bună, iar pe cei răzvrătiţi şi neascultători îi scotea afară din obşte, după porunca

apostolului, ca să nu vatăme şi pe alţii.

18. Sfântul Calinic socotea că ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi şi temelia vieţii

călugăreşti. Astfel, învăţa pe fiii săi duhovniceşti că „viaţa de obşte, în sfânta ascultare, a întemeiat-o

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vieţii Sale pământeşti”.

19. Spuneau părinţii şi aceasta, că marele stareţ nu îngăduia deloc clevetirea în viaţa

călugărească. Căci o socotea „moartea sufletului”. În locul multei vorbiri, el sfătuia pe ucenici să

practice neîncetat tăcerea şi rugăciunea lui Iisus.

20. Aceiaşi părinţi spuneau de Cuviosul Calinic că îşi împlinea chemarea de stareţ cu mare râvnă

şi frică de Dumnezeu, ştiind că „lucrul cel mai greu şi anevoios este meşteşugul călăuzirii sufletelor

pe calea mântuirii”.

21. Uneori zicea către ucenici:

– Stareţul este inima tuturor inimilor care îl caută şi îi cer sfat şi mângâiere. El este calea spre

desăvârşire a tuturor sufletelor credincioase din jurul său.

22. Cuviosul obişnuia adesea să pescuiască la lacul din jurul mânăstirii, iar peştele pe care îl

prindea îl dădea la obşte pentru hrana părinţilor. Într-o zi, un călugăr tânăr, curăţind de solzi o

caracudă mică, a început a cârti şi, lovind-o cu cuţitul, zicea: „Na, na! De ce n-ai adus pe tată-tu, pe

mamă-ta, pe moşu-tu, pe strămoşu-tu, care aveau solzi mai mari, că nu mă necăjeam atâta!” Apoi tot

el răspundea: „Am venit şi cu tata, şi cu mama, şi cu moşul, şi cu strămoşul, dar i-au luat părinţii

duhovnici cei din comitet şi părintele stareţ”.

Aceste cuvinte au ajuns la urechile Cuviosului stareţ Calinic. Atunci el, stând puţin pe gânduri,

pentru a înlătura orice pricină de sminteală din mânăstire, a zis:

– De azi înainte nu voi mai pune peşte în gura mea! Şi într-adevăr, până la sfârşitul vieţii sale nu

a mai mâncat niciodată peşte, păzind cu sfinţenie făgăduinţa dată lui Dumnezeu. Se hrănea numai cu

verdeţuri, şi acelea o dată pe zi, cu multă înfrânare.

23. În timpul răscoalei din anul 1821, mulţi locuitori din Bucureşti s-au adăpostit la Mânăstirea

Cernica. Bunul stareţ i-a găzduit pe toţi în insula Sfântului Nicolae, prin chiliile călugărilor, iar pe

călugări i-a mutat în insula Sfântului Gheorghe. În acele zile de grea încercare pentru ţară, multă

mângâiere au aflat locuitorii capitalei de la Sfântul Calinic. Că pe toţi îi îmbărbăta, îi odihnea şi îi

hrănea în mod gratuit din alimentele mânăstirii.

24. În primăvara aceluiaşi an, auzind turcii de mulţimea mirenilor adăpostiţi în insula Cernicăi şi

socotind că ar fi dintre răsculaţi, au înconjurat mânăstirea cu tunuri şi stăteau gata s-o distrugă, iar pe

cei aflaţi în ambele insule să-i ucidă cu sabia. Atunci Sfântul Calinic a adunat tot poporul şi pe

călugări în biserică, le-a ţinut cuvânt de îmbărbătare şi au făcut împreună priveghere de toată

noaptea. Iar a doua zi a trimis un călugăr cu jalbă la mai- marele turcilor din tabăra alăturată. Şi

astfel, cu rugăciunile Sfântului Calinic, cu lacrimile poporului şi cu mijlocirea Sfântului Nicolae, s-

au liniştit turcii şi s-au izbăvit cu toţii de la moarte.

25. Terminându-se hrana în Mânăstirea Cernica, călugării şi mirenii erau ameninţaţi de cumplită

foamete. Deci, căzând Sfântul Calinic la rugăciune cu multe lacrimi în faţa icoanei Maicii Domnului

şi a Sfântului Nicolae şi cerân-du-le grabnic ajutor, îndată a fost ascultat. Cum s-a ridicat marele

stareţ de la rugăciune, au intrat pe poarta mânăstirii cinci care trase de câte doi boi, pline cu pesmeţi

de pâine, trimise de paşa, mai-marele turcilor din tabăra apropiată.

26. Tot în anul 1821, un alt paşă, care îşi avea tabăra în satul Pantelimon, a răpit o călugăriţă din

Mânăstirea Pasărea, drept ostatică. Dar Sfântul Calinic, nerăbdând să fie mireasa lui Hristos în

mâinile păgânilor, a făcut jalbă la stăpânire şi a izbăvit călugăriţa din mâinile turcului. Deci,

supărându-se cumplit, paşa a hotărât să pornească noaptea cu armele asupra mânăstirii, ca s-o prade

şi să ucidă pe stareţ.

Atunci Sfântul Calinic, auzind de răzbunarea turcului, a făcut priveghere de toată noaptea, cerând

ajutorul lui Dumnezeu. Şi iarăşi prin minune a fost izbăvit de primejdie. Căci, chiar în noaptea aceea,

pe când paşa lua cafeaua, ca apoi să năvălească asupra mânăstirii, o slugă a sa a încercat să-l omoare

cu arma. Dar glontele oprindu-se în punga cu galbeni, turcul a scăpat cu viaţă. Cutremurat de această

minune, a doua zi paşa a trimis acei galbeni la Mânăstirea Cernica, din care, după porunca

cuviosului, s-a făcut la intrare o fântână, cunoscută până astăzi cu numele de „Fântâna turcului”.

27. Pe lângă înnoirea vieţii duhovniceşti în obştea sa, marele stareţ al Cernicăi s-a îngrijit şi de

cele necesare vieţii pământeşti, după exemplul înaintaşilor săi. Astfel, a terminat de pictat biserica

din insula Sfântului Nicolae, iar cu banii donaţi de arhiereul Ioanichie Stratonichias din Bucureşti a

zidit o biserică mare cu cetate în insula Sfântului Gheorghe, pentru că nu mai încăpeau călugării într-

o singură biserică.

Mai înainte însă de începerea bisericii, i s-au arătat noaptea în vis Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul

Mare Mucenic Gheorghe şi fericitul stareţ Gheorghe. Deci, Sfântul Nicolae a zis Cuviosului Calinic:

„Scoală-te şi să zideşti în ostrovul cel mic o biserică în numele Sfântului Mucenic Gheorghe...”.

Marele Mucenic i-a adăugat, apoi, aceste cuvinte: „Noi îţi vom trimite tot ce-ţi va trebui”. Iar stareţul

Gheorghe i-a zis: „Să nu ai nici o îndoială în inima ta”.

Această vedenie arătându-se deodată şi Cuviosului Pimen duhovnicul, l-a încredinţat pe Sfântul

Calinic să înceapă lucrul. În anul 1832 a început noua biserică. În anul 1838 s-a dărâmat de un

puternic cutremur, iar după patru ani a fost zidită din nou, aşa cum se vede până astăzi. A mai zidit

din anul 1846 biserica Mânăstirii Pasărea şi alte câteva biserici parohiale.

28. Sfântul Calinic a fost, de asemenea, şi un bun iconom al Mânăstirii Cernica şi al celorlalte

Mânăstiri – Pasărea, Snagov, Căldăruşani, Ciorogârla şi Poiana Mărului – care erau sub

administraţia sa. Când a intrat stareţ, Cernica avea doar „o teleguţă cu un bou ce se conducea de un

călugăr pe uliţele Bucureştilor, şi oricine voia din popor arunca câte o pâine în acea teleguţă; apoi se

întorcea la mânăstire şi împărţea acea pâine pe la călugări. Iar pentru îmbrăcămintea călugărilor se

trimitea de la domnie şi de la alţi buni creştini”.

Or, venerabilul stareţ în puţină vreme a refăcut iconomia mânăstirii, a făcut un mare metoc în

satul Bueşti–Ilfov, a ridicat case şi adăposturi pentru oameni şi vite, a cultivat pământul cu tot felul

de cereale, a plantat vii şi păduri, încât se mirau toţi de priceperea lui. Acolo creştea mânăstirea

cirezi de vite şi turme de oi pentru hrana şi îmbrăcămintea călugărilor din lavră.

29. Fiind chemat şi propus de câteva ori să fie Mitropolit al Ţării Româneşti, Sfântul Calinic, din

marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrăjmaş din preajma sa, îndemnat de zavistnici, i-a dat

otravă. Pe când marele stareţ zăcea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne,

Dumnezeul mântuirii mele, nu credeam şi nu doream să mor otrăvit”. Atunci, în umbra nopţii, un

glas de taină i-a răspuns: „Nu vei muri de otravă. Scoală-te şi fii sănătos, că nu după mult timp vei fi

episcop la Râmnicu–Vâlcea, unde vei îndrepta Biserica şi clerul care este în scăzământ”.

În ceasul acela, cuviosul s-a sculat sănătos din pat şi s-a dus la Utrenie, că era miezul nopţii.

30. Pentru blândeţea şi sfinţenia vieţii sale atât de mulţi călugări s-au strâns în jurul Sfântului

Calinic, încât nu mai încăpeau în amândouă insulele. În anul 1850, când a plecat ca episcop la

Râmnicu–Vâlcea, a lăsat în Mânăstirea Cernica peste 350 de călugări cu viaţă aleasă.

31. Pe când era stareţ, a venit pitarul mânăstirii la Cuviosul Calinic şi l-a înştiinţat că s-a isprăvit

făina. Iar el a răspuns:

– Să avem nădejde la Maica Domnului şi la Sfântul Ierarh Nicolae şi nimic nu ne va lipsi.

Apoi, intrând în chilie, a căzut la rugăciune înaintea icoanei protectorului său, zicând: „Sfinte

arhiereule al lui Hristos, Nicolae, mângâietorule al săracilor şi cald-folositorule al celor ce te roagă

cu credinţă, vino şi acum şi ajută smeritei turmei tale şi ne scapă de foamete, precum ai mântuit pe

cei ce erau să se înece în mare, că nu avem alt ajutor după Maica Domnului, afară de tine...”. Apoi,

după Vecernie, a pus să se citească în biserică paraclisul Sfântului Nicolae.

Astfel, Sfântul Ierarh Nicolae, ascultând rugăciunea plăcutului său, a venit imediat în ajutorul

Mânăstirii Cernica. În ceasul acela a sosit la arhondaricul mânăstirii un car cu boi încărcat cu făină.

Erau doi oameni necunoscuţi, trimişi cu această milostenie de stăpânul lor, care, după ce au

descărcat povara, îndată au plecat.

Drept recunoştinţă, marele stareţ a adunat soborul în biserică şi, după Pavecerniţă, au cântat

acatistul Sfântului Nicolae. Apoi, binecuvântând făina, a pus să se facă pâine în noaptea aceea pentru

mângâierea părinţilor şi fraţilor.

32. În altă zi, pe când vorbea cu părintele Pimen, duhovnicul său, a venit la Sfântul Calinic un

om cerându-i milostenie. Iar el i-a dat 50 de lei. După un ceas a venit un tânăr şi a spus stareţului:

„Părinte, tatăl meu a murit şi a lăsat să aduc la mânăstire o mie de lei. Iată aici cinci sute şi restul îl

voi aduce mai pe urmă, că nu îi am acum”. Apoi a plecat. Atunci bătrânul duhovnic a întrebat pe

cuviosul:

– Ce cugetai, părinte Calinic, când ai dat milostenie acelui om? Iar blândul stareţ i-a răspuns:

– Aş fi vrut să-i dau o sută de lei, dar n-am avut. I-am dat numai cincizeci şi am primit cinci sute.

33. În anul 1829, luna iulie, în dimineaţa unei zile de praznic, stătea Cuviosul Calinic în chilia sa

din insula mare, aproape de arhondaric. Deci, privind pe fereastră, a văzut mulţime de musafiri care

atunci veniseră, iar pe bieţii călugări, „ascultătorii din arhondărie”, cum alergau în toate părţile ca să

slujească musafirilor. Deci, căutând la dânşii cu durere de inimă, a zis în sine:

– Ah, Dumnezeule, cum are să se defaime chipul monahicesc prin petrecerea împreună cu

mirenii! Şi tare oftând, a început să citească icoasele Sfântului Ierarh Nicolae.

34. Spuneau ucenicii Sfântului Calinic „că faptele îi erau întocmai după graiul gurii şi nu putea

nimeni să-i găsească nici un cusur. Că, după cum învăţa, aşa şi lucra. Că zice şi Mântuitorul: Ci

cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu (Matei 5, 37).

35. Aceiaşi ucenici mărturiseau că Sfântul Calinic „cu multă mâhnire a primit alegerea de

episcop, la 14 septembrie, 1850, fiindcă n-a putut strica hatârul iubitului său fiu duhovnicesc, Barbu

Dimitrie Ştirbei – domnul Ţării Româneşti – şi s-a supus la voia obşteştii Adunări...”.

36. Spunea Sfântul Calinic în ceasul despărţirii de fiii săi duhovniceşti:

– Călugărul, oriunde va merge şi oricât bine va găsi, tot nu este ca unde şi-a pus metania, fiindcă

inima lui nu este în pace.

37. Altă dată iarăşi le spunea:

– Iubiţii mei fraţi şi fii, trebuie să avem mare grijă când intrăm în Sfânta Biserică sau în Sfântul

Altar, că acolo este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos de faţă în Sfintele Taine.

38. Spunea ucenicul său, Anastasie, că, îndată după aşezarea sa în scaunul episcopiei de la

Râmnicu–Vâlcea, a şi început a da porunci la protopopi, ca unde s-ar afla vreun om necununat să-l

cunune şi să-l cerceteze pentru ce nu se cunună şi „şade cu posadnică”.

39. Spunea iarăşi acelaşi ucenic că Sfântul Ierarh Calinic avea mare evlavie către Sfântul Ierarh

Nicolae, al cărui acatist îl citea zilnic. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al marelui ierarh, protectorul său,

a rezidit din temelie Catedrala episcopală din Râmnicu–Vâlcea, casele episcopale şi seminarul, între

anii 1854–1856, care fuseseră distruse de incendiul din 1847. Odată cu biserica, blândul episcop a

redeschis şi vestita tipografie a Episcopiei din Râmnic, în care a tipărit tot felul de cărţi de slujbă şi

de zidire sufletească, pe care apoi le trimitea gratuit la preoţi şi credincioşi.

40. Spunea iarăşi arhimandritul Anastasie Baldovin despre dascălul său, Preasfinţitul Calinic:

– Mă minunam de aşa viaţă mai presus de fire, pentru că vedeam că slujesc un sfânt viu. De

aceea îndrăzneam de multe ori şi îl întrebam câte ceva despre tainele dumnezeieşti şi el îmi

descoperea ceea ce cunoştea că-mi este de folos şi cât putea să încapă în mintea mea cea slabă şi

întunecată. Iar dacă înaintam cu întrebările mai departe, îmi zicea: „Nu este acum timpul pentru

asemenea întrebări”.

41. Acelaşi ucenic spunea:

– Avea obicei fericitul că, după rugăciunea de seară, mă ţinea lângă preasfinţia sa mai mult timp,

povăţuindu-mă în credinţă şi la datoriile mele monahale şi multe lucruri de taină îmi descoperea.

42. Adeseori îmi zicea fericitul:

– Fiul meu, mulţi sunt din călugări şi mireni numai cu numele creştini, iar cu viaţa şi cu faptele

sunt departe de adevărul creştinătăţii. De aceea, la unii ca aceştia nu ai voie să le arăţi ceea ce ai

văzut la mine. Iar la cei pe care îi vei cunoaşte că sunt creştini buni şi cred în darul şi puterea lui

Dumnezeu, ai voie de la mine să le arăţi şi să le scrii, numai după ce mă voi duce din această lume

trecătoare.

43. În vara anului 1854, mergând Sfântul Calinic spre Târgu-Jiu, însoţit de ucenicul său şi mai

mulţi slujitori, la rugămintea credincioşilor a poposit peste noapte într-un sat din cale. Şi iată, fiii

unui om înstărit au mărturisit bunului păstor că tatăl lor a murit de mai mulţi ani, dar trupul lui n-a

putrezit în pământ. L-au dezgropat de trei ori, i-au făcut parastas cu arhierei şi cu preoţi, dar trupul

său tot întreg l-au scos din groapă.

Deci, l-au rugat pe Sfântul Calinic să le dea voie să-l dezgroape a patra oară pe tatăl lor, iar după

ce fericitul va termina liturghia arhierească, să-i citească rugăciunile de dezlegarea păcatelor la

mormânt. Şi bunul păstor, milostivindu-se de ei, i-a ascultat. După terminarea liturghiei au mers cu

toţii la mormânt. Trupul răposatului, întreg şi nevătămat, era rezemat de zidul bisericii. Şi iată, o,

minune preaslăvită! În timp ce Sfântul Calinic citea rugăciunile de dezlegarea păcatelor, trupul cel

neputred a început a se preface în ţărână, de la picioare spre cap. La sfârşitul rugăciunilor, întreg

trupul său se prefăcuse într-o grămăjoară de ţărână amestecată cu oase albe. Uimiţi toţi de aceasta, au

dat slavă lui Dumnezeu.

44. Spunea părintele Anastasie, ucenicul Sfântului Calinic, că au poposit împreună timp de trei

zile la Schitul Lainici, unde era egumen marele duhovnic şi arhimandrit Irodion Ionescu, renumit

pentru viaţa sa în toate hotarele Olteniei şi dincolo de Carpaţi. Apoi, pornind pe poteci de munte spre

Râmnicu-Vâlcea, au poposit puţin într-o poiană. Şi, plecând însoţitorii săi înainte, Sfântul Calinic

stătea jos şi plângea.

– De ce plângi, Preasfinţite? l-a întrebat ucenicul. Te doare stomacul?

– Nu, fiul meu, a răspuns el. Dar nu credeam să mai trăiesc, să văd alt stareţ schimbându-se în

Cernica. Nicandru, stareţul Cernicăi, a murit!...

Deci, ucenicul însemnând ziua şi ceasul acela, a plecat după două săptămâni la Mânăstirea

Cernica şi s-a încredinţat că arhimandritul Nicandru se mutase la Domnul chiar în ziua şi ceasul în

care a plâns Sfântul Calinic.

45. Odată, pe când Sfântul Calinic slujea Sfânta Liturghie în paraclisul Episcopiei Râmnicului cu

mai mulţi slujitori, a fost adusă la biserică o femeie legată în lanţuri, cumplit chinuită de un duh

necurat. La sfârşitul slujbei, protoiereul oraşului a rugat pe bunul păstor de suflete să-i citească o

rugăciune de vindecare. Arhimandritul Anastasie i-a pregătit molitfelnicul. După citirea rugăciunii,

Sfântul Calinic a binecuvântat pe femeia bolnavă de trei ori în numele Preasfintei Treimi şi a zis:

– În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te! În clipa aceea, bolnava s-a vindecat cu

darul lui Dumnezeu. Deci, sculându-se sănătoasă de jos, săruta cu lacrimi sfintele icoane, mulţumind

binefăcătorului ei. Apoi, intrând Sfântul Calinic în chilia sa, a început a plânge cu multe lacrimi.

– De ce plângi, Preasfinţite? l-a întrebat ucenicul.

– Nu am nimic, fiul meu, dar văd că pentru multele mele păcate mă pedepseşte Dumnezeu.

Spuneţi la toţi că nu pentru mine păcătosul a făcut Dumnezeu această minune de a tămădui pe

femeia bolnavă.

46. Spunea acelaşi ucenic despre Sfântul Calinic:

– Era atât de milostiv, încât, când nu avea ce să dea milostenie, îşi dădea hainele de pe

Preasfinţia sa şi, plângând, se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani de unde voi şti, ca să aibă să

dea la „fraţii lui Hristos”, căci aşa numea fericitul pe săraci şi neputincioşi.

47. Odată, pe când Sfântul Calinic ieşea de la slujbă, la o biserică din Craiova, epitropul i-a dat

şase galbeni. Iar în ograda episcopiei, o femeie cerându-i milostenie, a scos acei galbeni şi i-a pus în

mâinile ei.

După trei zile, aceeaşi femeie a venit iar la uşa Sfântului Calinic să ceară milostenie. Deci,

chemând pe părintele Anastasie, ucenicul său, i-a poruncit zicând:

– Dă milostenie femeii de afară.

– Preasfinţite, a răspuns el, această femeie a primit şase galbeni când ne-am întors de la biserică.

Iar blândul păstor i-a zis cu asprime:

– Dar cuvioşia ta, dacă ai mâncat ieri, astăzi nu mai mănânci? O fi fost şi ea datoare la cineva şi

de aceea mai cere. Du-te şi dă-i milostenie!

Din clipa aceea până la sfârşitul vieţii Sfântului Calinic, n-a mai îndrăznit ucenicul să-i facă vreo

observaţie în privinţa milosteniilor.

48. Spunea iarăşi ucenicul despre Sfântul Calinic:

– Când hirotonea preoţi, nu numai că nu lua nimic pentru osteneala sa, ci oprea şi pe alţii a le lua

ceva. Iar când plecau preoţii pe la bisericile lor, îi chema înaintea sa şi îi povăţuia cum să se poarte în

societate şi cu enoriaşii lor. Apoi le dădea bani de cheltuială pe drum, cărţi de preoţie şi alte cărţi de

învăţătură.

49. În timpul domniei lui Cuza Vodă – spunea ucenicul Sfântului Calinic – s-a întâmplat o

tulburare în Seminarul Episcopiei de Râmnic şi Preasfinţia sa, cu darul şi cu blândeţea sa, a potolit

acea tulburare. Aflând de aceasta, mitropolitul Nifon şi ministrul de Culte, Scarlat Creţulescu, au

trimis de la Bucureşti un funcţionar în anchetă.

– Nu mai este nevoie ca să faci dumneata cercetare – a zis Sfântul Calinic – pentru că eu, ca

episcop, i-am liniştit şi mulţumit pe toţi. Să spui la cei care te-au trimis că sunt în neştiinţă de

aceasta.

Auzind de cuvintele Sfântului Calinic, ministrul s-a supărat şi, intrând în audienţă la domnitor, i-

a spus:

– Măria Ta, să iscăliţi decretul de suspendare a episcopului de Râmnic şi darea lui în judecată, iar

dacă nu, să-mi primiţi demisia.

– Demisia dumitale pot să o primesc, dar decretul contra episcopului de Râmnic niciodată nu-l

voi semna, a zis domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Apoi, cu voce înaltă a strigat:

– Măi Scarlat, acela, episcopul Râmnicului, Calinic, este adevăratul şi sfântul călugăr al lui

Dumnezeu şi ca el altul nu mai este în toată lumea.

50. Sfântul Calinic, având darul înaintevederii, într-una din zile a spus ucenicului său, Anastasie:

– Să ştii, fiul meu, că la 1866, Cuza nu mai este domn al ţării şi au să se facă mari schimbări. Să

mai ştii că la 1877 are să vină în ţară împăratul Rusiei cu familia şi cu oştirile sale şi are să treacă

Dunărea, să se bată cu turcii, dar ruşii au să fie învinşi de turci. După aceea, ruşii au să cheme în

ajutorul lor oştirea română şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, au să facă românii mari victorii, încât să-i

laude şi să-i admire toate continentele lumii. După acest război sângeros, are să fie un război cu

condeiul, adică cu diplomaţia. Şi după aceasta are să vină un război aşa de mare, cum nu a fost de

când pământul, şi ferice de cei care vor scăpa după acest mare război.

51. Adeseori mergând Sfântul Calinic în vizită canonică prin eparhie, i-a plăcut locul liniştit de la

Schitul Frăsinei. De aceea a voit să facă aici mânăstire de chinovie ca la Cernica. Deci, numaidecât,

în anul 1863 a pus de s-a zidit biserică frumoasă şi chilii pentru părinţi şi a aşezat reguli ca în

Cernica, unde s-au adunat vreo câţiva călugări. Însă, pentru asprimea locului, n-au putut să se adune

prea mulţi părinţi.

52. După zidirea Mânăstirii Frăsinei, a voit Sfântul Calinic ca în acest lăcaş sihăstresc să nu între

niciodată parte femeiască. De aceea, înainte de retragerea sa din scaun, a fixat la un kilometru mai

jos de Frăsinei o piatră pe care scrie următoarele:

„Calinic, cu mila lui Dumnezeu Episcop al Râmnicului Noului Severin.

Acest lăcaş s-a clădit din temelie de noi, spre a fi chinovie de părinţi monahi. Şi fiindcă prin

partea femeiască putea să se aducă vreun scândal monahilor vieţuitori acolea, de aceea, sub grea

legătură s-au oprit ca de la acest loc să nu mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar

cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să fie asupra lor, precum: sărăcia,

gubăvia şi tot felul de pedepse. Şi iarăşi, cele ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui

Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vie asupra lor tot fericitul bine. Amin. Calinic. Râmnic, 1867,

ianuarie, 17”.

53. În vara aceluiaşi an, după înnoirea Mânăstirii Frăsinei, o copilă din satul Muerească, care

păştea vitele aproape de hotarul mânăstirii, alergând după vite, a trecut din greşeală mai sus de piatra

cu legământul pus de Sfântul Calinic. În ceasul acela, copila s-a îmbolnăvit de epilepsie.

La rugămintea părinţilor ei, preotul din sat a spus despre aceasta Sfântului Calinic, rugându-l s-o

ierte şi să-i citească rugăciuni de vindecare.

– Ce tristă întâmplare, a zis blândul episcop. Să mergem să ne rugăm pentru dânsa.

Deci, a venit anume în satul Muerească şi a intrat în casa bolnavei. Copila zăcea în pat în grea

suferinţă.

– Mă cunoşti? a întrebat-o Sfântul Calinic. Iar bolnava a făcut semn din cap că îl cunoaşte. Apoi,

mângâind-o, i-a zis:

– Ai să te faci sănătoasă; da, da, ai să te faci sănătoasă. Eu te-am iertat! Să ne rugăm lui

Dumnezeu să te ierte şi El. Apoi şi-a pus omoforul peste bolnavă, i-a citit rugăciunea de iertare, a

stropit-o cu agheasmă pe frunte şi i-a zis din nou: „Da, da, ai să te faci sănătoasă!” Şi a plecat.

După o zi, copila s-a sculat sănătoasă din pat. Vestea acestei minuni s-a răspândit în toate părţile,

căci toţi îl cinsteau pe marele episcop Calinic ca pe un adevărat sfânt şi făcător de minuni.

54. Spunea arhimandritul Anastasie şi despre altă minune:

– Fiul meşterului Costache, care zidise Catedrala episcopală din Râmnicu-Vâlcea şi Mânăstirea

Frăsinei, s-a îmbolnăvit de epilepsie. Boala îl chinuia tot mai cumplit. Bătrânul meşter a alergat la

Sfântul Calinic, cerându-i cu lacrimi rugăciuni de vindecare pentru fiul său.

– Du-te acasă, meştere Costache, i-a zis Preasfinţitul, şi te roagă Maicii Domnului.

Cum a intrat în casă, tatăl şi-a găsit feciorul sănătos, rugându-se în faţa icoanei Maicii Domnului.

– Rugaţi-vă şi voi Maicii Domnului, a zis copilul. Nu vedeţi cum se roagă Preasfinţitul Episcop?

De acum înainte nu mă mai îmbolnăvesc!

În acelaşi ceas a venit şi părintele Anastasie cu moaştele Sf. Mercurie, să le sărute copilul, după

porunca Preasfinţitului Calinic.

55. Spunea iarăşi ucenicul său că, din anul 1820 şi până când s-a mutat din viaţa aceasta, peşte n-

a mâncat, fără numai verdeţuri, şi acelea fără untdelemn, o dată pe zi. Iar unt, ouă, brânză şi lapte

numai sâmbăta gusta câte puţin, ca să biruiască mândria.

56. Acelaşi arhimandrit spunea că din anul 1850, când a fost ales episcop, şi până în anul 1868,

când a decedat, nu şi-a schimbat întru nimic paza datoriilor sale monahale, ci mai mult se nevoia

întru toate faptele cele bune. Chiar şi hainele ce le purta ca episcop nu erau mai luxoase ca cele pe

care le purta când era stareţ în Mânăstirea Cernica.

57. Pe când era episcop de Râmnic, Sfântul Calinic toată ziua şedea cu cartea în mână şi citea.

Pentru ca să nu-l cuprindă somnul sau să-şi risipească mintea de la lucrarea ei, obişnuia să pună pe

carte o greutate metalică rotundă, iar jos, în dreptul cărţii, un lighean de tablă gol. Îndată ce Sfântul

Calinic se îngreuia de somn şi îşi pierdea echilibrul, greutatea metalică cădea în lighean şi îl deştepta

din nou la rugăciune şi la citit. Astfel, cuviosul era permanent stăpân pe voinţa şi pe trupul său.

58. Se mai spunea despre dânsul un fapt vrednic de ştiut. Întrucât nu mânca niciodată carne, după

rânduiala vieţii monahale, dăduse poruncă părin-ţilor de la episcopie să nu mănânce nici ei carne.

Într-o zi, stând în cerdacul casei episcopale, i-a venit de departe un miros de carne friptă. Atunci a

pornit încet după miros şi a ajuns la chilia unui călugăr. După ce a bătut la uşă, a intrat înăuntru.

Călugărul tocmai frigea o bucată de carne. Deci, mâniindu-se Preasfinţitul de aceasta, a început să-l

mustre cu asprime, zicând:

– Hoitarule! Nu te-ai mai săturat de hoit? Nu vezi că faci mâncare viermilor şi putoare?

Într-adevăr, Sfântul Calinic ţinea ca ucenicii săi să fie călugări şi cu fapta, nu numai cu cuvântul.

59. După şaptesprezece ani de rodnică păstorie a turmei lui Hristos, adică la 24 mai, 1867,

Sfântul Ierarh Calinic s-a retras din nou la metania sa, Mânăstirea Cernica, unde dorea să-şi dea

obştescul sfârşit. A doua zi, de Înălţarea Domnului, a venit la biserică, a stat la liturghie şi la urmă a

dat anaforă părinţilor, sărutându-i toţi mâna. Pe urmă a mers în chilia sa, cea mai dinainte gătită

pentru sine, şi de aici n-a mai ieşit până la sfârşitul său, fiindcă slăbise cu totul de bătrâneţe şi de

mult post.

60. Spunea mitropolitul Nifon către Anastasie, ucenicul Sfântului Calinic:

– Ştiu că voi, fraţii Baldovini, aţi servit cu frică de Dumnezeu pe episcopul vostru. Te rog, când

vei vedea că este greu bolnav, să mă vesteşti şi pe mine ca să mă mărturisesc lui, căci am multe

cuvinte care trebuie să i le arăt cât este în această viaţă şi să-mi cer iertăciune. După ce mitropolitul a

intrat la Sfântul Calinic şi s-a mărturisit lui, a ieşit de la el aşa de vesel şi luminat la chip, cum nu

mai fusese în toată viaţa lui.

61. Plecând mitropolitul Nifon, a zis Sfântul Calinic, care zăcea în pat, către iubitul său ucenic,

Anastasie:

– Fiul meu, Nifon mi-a spus totul şi cred că este speranţă de mântuirea lui. Să ştii că la şapte ani

când mă va dezgropa pe mine, va intra mitropolitul în mormânt.

Această prevestire s-a împlinit întocmai.

62. În Joia cea Mare, anul 1868, spre sfârşitul lunii martie, Sfântul Calinic a chemat la chilia sa

şapte preoţi de au slujit Sfântul Maslu. După otpust, le-a zis Preasfinţitul:

– Părinţilor, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, că poate zilele acestea ne vom despărţi!

63. La rugămintea Sfântului Calinic, în fiecare seară venea în chilia sa ucenicul său iubit,

Cuviosul Anastasie, şi îi citea toată pravila, căci acum slăbise şi nu mai putea să şi-o facă singur.

După terminarea rugăciunii stătea mult de vorbă cu părintele Anastasie şi cu ceilalţi părinţi apropiaţi,

dându-le tot felul de sfaturi folositoare de suflet.

64. Spunea părintele Anastasie că într-una din aceste seri de rugăciune şi priveghere, i-a zis

Sfântul Calinic:

– Adu-ţi aminte ceea ce ţi-am spus în anul 1852 la Craiova, şi de atunci până acum, că voi, fraţii

Baldovini, Anastasie şi Orest, aveţi să-mi închideţi ochii şi să mă duceţi la groapă. Aşa că acum mai

am 14 zile şi mă duc din această lume. Ai grijă să mă îmbraci la moarte cu veşmintele ce ţi-am spus

că sunt trimise de călugăriţa Brâncoveanca din Moldova107. Această schimonahie, vestită în

mânăstirile noastre prin daniile ei, era fiica lui Teodor Balş din Iaşi, caimacamul Moldovei. De mică

a fost dată la învăţătură, deprinzând bine limba greacă, iar în casă a fost crescută de mama sa,

Elisabeta, în frică de Dumnezeu şi respect pentru sfintele biserici. În anul 1793 se căsători cu banul

Grigore Brâncoveanu, mare dregător al Ţării Româneşti, dar nu avu copii. După multe primejdii şi

rele pătimiri, soţul ei se mută din viaţa aceasta în anul 1832, iar văduva Safta se întoarse la Iaşi, în

casa părintească. Apoi, în acelaşi an, a intrat în nevoinţa călugărească împreună cu mama ei,

Elisabeta, la Mânăstirea Văratec. Acolo şi-a mângâiat întristarea inimii prin rugăciuni şi lacrimi.

Apoi, logodindu-se cu Hristos şi primind schima monahală, a uitat de necazurile lumii şi de durerea

văduviei. Cea mai mare virtute a schimonahiei Safta Brâncoveanu a fost milostenia. Fiind din neam

de domn şi având multe odoare şi averi, pe toate le-a împărţit la săraci, la biserici şi mânăstiri,

urmând exemplul înaintaşilor ei. Încă pe când trăia în Bucureşti cu soţul ei, a făcut numeroase

donaţii de bani, veşminte, cărţi, icoane şi sfinte vase la mânăstirile Olteniei, ctitorite de Constantin

Brâncoveanu, precum şi la biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului. În Bucureşti, de

asemenea, a restaurat biserica Domniţa Bălaşa, zidită de fiica marelui voeivod. Iar după ce îmbrăţişă

cinul monahal, continuă să facă şi mai multe danii la sfintele biserici. Cele mai multe donaţii le-a

făcut Mânăstirii Văratec. Odoarele de argint le-a topit şi a făcut din ele ferecături de Evanghelii,

îmbrăcăminte la icoane, candele, sfinte vase şi postamente de cruci la altar. Tot la Văratec a donat

schimonahia Safta veşminte preoţeşti, acoperăminte de fir, cărţi de cult şi multe altele. De asemenea,

a dăruit veşminte, cărţi şi icoane şi la celelalte mânăstiri din ţinutul Neamţ. Iar în anul 1851 a donat

un rând de veşminte arhiereşti de fir Sfântului Ierarh Calinic, cu care mai târziu a şi fost

înmormântat. Deci, ajungând la adânci bătrâneţi, schimonahia Safta Brâncoveanu s-a mutat la

veşnicele lăcaşuri în ziua de 8 august, 1857, şi a fost înmormântată alături de mormântul mamei sale,

schimonahia Elisabeta Balş108.

107 Este vorba de Safta Brâncoveanu din Mânăstirea Văratec, care a donat Sfântului Calinic un rând de veşminte în anul 1852.

108 Ierom, Ioanichie Bălan, Patericul românesc,…p. 269.

65. Spunea iarăşi părintele Anastasie că, într-o seară, „Preasfinţia Sa, întinzând cu mine vorba

despre mai multe învăţături şi eu, ştiind că darul Sfântului Duh este cu desăvârşire în el, i-am zis:

– Preasfinţite Stăpâne, ştii că mult-puţin, cât te-am servit, te-am servit cu credinţă şi dragoste.

Pentru aceasta nu cer altceva decât să te rogi lui Dumnezeu ca să-mi ierte păcatele mele pe această

lume.

Atunci Preasfinţia Sa a început să plângă amarnic, încât m-a făcut şi pe mine păcătosul să plâng.

După ce s-a liniştit, a început a-mi zice:

– Fătul meu, eu v-am primit în Mânăstirea Cernica, eu v-am călugărit şi v-am luat din mânăstire

şi aţi urmat mie. Ştiu că nu v-aţi păzit datoriile şi făgăduinţele călugăriei, însă să vă siliţi a le păzi de

aici înainte şi vă făgăduiesc că, dacă voi afla har înaintea lui Dumnezeu, am să mă rog pentru voi şi

pentru toţi ai mei”.

66. Dorind Sfântul Calinic să asculte ultima liturghie pe pământ şi să se bucure de praznicul

Învierii lui Hristos, în ziua de Paşti a slujit un preot Sfânta Liturghie în paraclisul chiliei unde şedea

şi s-a împărtăşit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine. Era în ziua de 7 aprilie, 1868.

67. În Joia luminată, adică la 11 aprilie, se împlineau cele 14 zile prevestite de Sfântul Calinic.

Cu câteva zile mai înainte a venit la el stareţul mânăstirii, arhimandritul Ştefan, „pe care îl iubea

foarte mult şi i-a dat testamentul pentru înmormântare scris cu câtăva vreme înainte. Apoi l-a mai

învăţat şi ceva lucruri duhovniceşti, vorbind amândoi multe ceasuri”.

68. În noaptea de 10 spre 11 aprilie a venit părintele Anastasie la Sfântul Calinic şi i-a citit

Utrenia. După otpust au stat amândoi de vorbă, vorbind pentru mântuire şi alte lucruri folositoare.

Când se lumina de ziuă, părintele Anastasie s-a retras în chilia sa.

La orele 5 dimineaţa, Sfântul Calinic a chemat pe ucenicul Ghermano ca să-l îmbrace în cămaşă

şi haine de îngropare. Pe toate celelalte le dăduse de pomană. Apoi singur s-a sculat, s-a spălat pe

faţă, s-a pieptănat şi a binecuvântat pe toţi câţi erau în casă. Spunea ucenicilor că „au venit nişte

oameni mari în casă şi vor să-l ia cu dânşii”.

Cum stătea aşa în picioare, a cerut o cruce. Apoi, ţinând crucea în mână, s-a închinat ei, a sărutat-

o şi a zis:

– Sfântă Cruce, ajută-mi! Iar către ucenici a zis: Să ne vedem în fericirea din cealaltă lume! Şi,

rezemându-şi capul pe pieptul lui Ghermano, a răsuflat adânc şi şi-a dat duhul în mâinile Domnului.

69. La înmormântarea Sfântului Calinic, de sâmbătă, 13 aprilie, a venit mitropolitul Nifon cu

patru episcopi, mai mulţi egumeni şi zeci de mii de credincioşi, „încât nu mai încăpeau în amândouă

ostroavele”. Cu toţii se sileau să-i sărute mâinile. Trupul său era îmbrăcat în veşminte arhiereşti, aşa

cum poruncise el, şi era aşezat pe scaun, cu cârja şi Evanghelia pe braţ.

Slujba prohodului s-a făcut în biserica cea mare din ostrovul Sfântului Nicolae. Apoi, patru

preoţi l-au purtat pe braţe, împreună cu arhiereii şi zeci de preoţi şi diaconi, şi l-au înmormântat

aşezat pe scaun, în partea de nord a pridvorului bisericii Sfântul Gheorghe, ctitorită de el.

70. După înmormântarea Sfântului Ierarh Calinic, „a venit comisia de la guvern ca să cerceteze

pentru stare – avere personală – şi a aflat bani o rila şi o jumătate de napoleon şi multe adeverinţe

întărite cu iscălituri, de pe la toate locurile pe unde dăduse milostenie, atât de aici, din România, cât

şi din Orient, Ierusalim, Sfetagora (Sfântul Munte) şi alte locuri de prin Turcia, care hârtii s-au luat

de minişter”.

71. Despre marele episcop Sfântul Calinic spunea ucenicul său, cuviosul Anastasie Baldovin,

aceste cuvinte:

– Acest sfânt episcop şi arhiereu al Bisericii noastre Ortodoxe a săvârşit multe fapte mari şi

folositoare pentru această ţară şi Biserica Română.

72. Spunea iarăşi despre el că în timpul cât a trăit în viaţă a făcut şapte biserici mari şi trei

paraclise şi a crescut mii de fii duhovniceşti.

73. Ultimele cuvinte ale ucenicului său formează o solemnă mărturisire către credincioşi:

– Declar pe conştiinţă, ca arhimandrit şi duhovnic ce sunt eu păcătosul şi în numele adevărului

adevărat, că acest Sfânt Episcop Calinic, cum a ieşit din pântecele maicii sale, tot aşa a intrat în

pântecele pământului109.

(2.) 74. Plângerea smeritului Calinic Ieromonah, stareţul Cernicăi . 110

Ştiu începutul meu că are sfârşit,

Şi eu vieţuiesc ca un fără de sfârşit,

Având mintea înaltă cugetătoare,

Şi viaţa-mi merge spre scurtare,

Ziua, noaptea, cugetând cele deşarte

Şi eu m-am apropiat de moarte.

Cu cât văd că se apropie moartea de mine,

Cu atât mă silesc a o scoate din pomenire,

Că dacă nu este cu puţinţă a scăpa de moarte cu lucrul,

Eu mă silesc a scăpa de ea cu gândul.

Oh şi vai, cum m-am împietrit!

În fieşte care zi petrecând fraţi la mormânt

Şi cu nimic nu m-am umilit,

Nici cu inima suspinând,

Să plec ochii la pământ,

Să mă uit în mormânt,

109 Capetele sunt luate din Istoriile Sfintelor Monastiri Cernica şi Căldăruşani, de Casian Cernicanul, Bucureşti, 1870, din Viaţa şi nevoinţele cele monahale ale Prea Cuviosului Episcop al Râmnicului- Noul Severin, D.D. Calinic, de Arhim. Anastasie Baldovin, „Biserica Ortodoxă Română”, 1898, p. 1015–1034, din Viaţa şi faptele Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Bucureşti, 1955.

110 Extrasă din Istoria Mânăstirii Cernica, op. cit., p. 1043–1044.

Să văd podoaba mea strălucind în oase înşirate,

Pline de putoare şi de viermi mâncate!

Ah, cum strigă mormântul către mine,

Zicând: aicea vei să te sălăşluieşti şi tu mâine.

Abate-te spre mine măcar astăzi,

Scoţându-ţi mintea din lume,

Ca nu fără de veste să dea moartea peste tine,

Că pe lume câţi o au iubit

Goi i-au trimis în mormânt,

Râzând şi batjocorind pe cele ce aicea le-au agonisit,

Iar nu în Dumnezeu s-au îmbogăţit,

Ci veşnică muncă o au moştenit

În tartarul cel nesfârşit.

Vai, vai de a mea ticăloşire,

Cum nu-mi viu întru simţire,

Să plâng cu necontenire,

Veşnica mea osândire.

Vino, ticăloase suflete al meu,

Să cădem cu plângere la Dumnezeu,

Rugându-ne şi Prea Curatei Fecioare

A mele bune chezăşuitoare,

Ca să facă milostiv pe Fiul său,

Iisus Hristos Dumnezeu,

Ca să mă izbăvească de focul cel nesfârşit,

Că cunoscând am greşit.

Sfinţilor toţi, rugaţi-vă pentru mine,

Că singur m-am lipsit de-al vostru bine,

Măcar de acum înainte să petrec cu pocăinţă.

Şi să mă săvârşesc în credinţă,

Ca să câştig vrednica odihnă. Amin.

CALINIC, stareţul Cernicăi, 1822, August 1.

3. Cuvânt de învăţătură al Sfântului Ierarh Calinic,

rostit către tot soborul Mânăstirii Cernica,

în septembrie, 1850, când a plecat ca episcop la Râmnicu-Vâlcea

Fraţilor şi Părinţilor,

Dumnezeu aşa binevoieşte ca astăzi să ne despărţim trupeşte unii de alţii, dar cu duhul cred că

vom fi împreună până la sfârşitul acestei vremelnice vieţi, că eu aşa m-am rugat lui Dumnezeu, ca,

unde mi s-au topit tinereţile, acolo să mi se şi sfârşească şi această viaţă, şi cred că se va adeveri. Că

nici un lucru nu este mai dulce decât creşterea în căminul părintesc, după cum adesea se întâmplă la

noi călugării, iar mai vârtos înţeleg cuvântul meu cei ce au gustat din acest pahar.

Căci, călugărul, oriunde va merge şi oricât bine va găsi, tot nu este ca unde şi-a pus metania;

fiindcă inima lui nu este în pace. Aşa şi eu, ca un călugăr ce sunt, am petrecut aici între aceste

ostroave 43 de ani. Gândiţi-vă cu ce mâhnire le las acum şi ce jale mă cuprinde, care singuri o vedeţi

pe faţa mea că, pentru lacrimile ce m-au cuprins, nu pot să vă spun tot ce am în inimă, fără numai

aceste puţine învăţături şi vă rog să le păziţi, ca de la un duhovnicesc părinte al vostru şi ascultaţi,

iubiţilor, cu luare-aminte.


Domnul nostru Iisus Hristos a zis către iudei: Casa Mea, casă de rugăciune se va chema la toate

limbile, iar voi o aţi făcut peşteră de tâlhari (Matei 21, 12). Ca să nu pătimim sau să auzim şi noi una

ca aceasta, iubiţii mei fraţi şi fii, trebuie dar să avem mare grijă când intrăm în sfânta biserică sau în

sfântul altar, că acolo este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos de faţă în Sfintele Taine.

Nu este nimenea iertat, fără de mare trebuinţă a intra în sfântul altar. Iar când suntem siliţi, să

intrăm cu mare sfială şi frică, după cum zice Proorocul David: Slujiţi Domnului cu frică... (Ps. 2, 9),

şi să intrăm cu învăţătură, ca nu din neştiinţă să greşim şi să mâniem pe Domnul şi să pierim din

calea cea dreaptă. De aceasta noi cu mare evlavie să cinstim cele sfinte. Când este trebuinţă să

intrăm, să facem 3 închinăciuni înaintea uşii şi intrând să descoperim capul. Apoi să facem alte 3

închinăciuni înăuntru. Cei hirotonisiţi sărută sfânta masă, iar monahii nu se ating de dânsa. Şi câtă

vreme vom fi în sfântul altar, să stăm cu mare frică şi evlavie, ca înaintea lui Hristos. Şi fiind vremea

pomenitului la Proscomidie, tot cu capul gol să pomenim, după cum zice Pavel Apostolul că bărbatul

rugându-se sau proorocind cu capul acoperit, ruşinează pe capul său, Hristos. Iar fiind cineva bolnav

sau frig tare, poate a-şi acoperi capul, că Dumnezeu cunoscător de inimi este, ştie gândul nostru

pentru care şi ne va da plată. Aşa suntem datori a urma.

Iar în vremea Sfintei Liturghii nu este slobod nimănui a intra în Sfântul Altar, numai preoţii,

diaconii şi paraclisierii cei slujitori şi aceştia cu evlavie şi cu linişte să umble. Iar ceilalţi toţi suntem

datori a sta în sfânta biserică cu mare evlavie şi frică, nici făcând vreo neorânduială sau vorbind, sau

cu ochii uitându-ne în vreo parte sau în alta, nici să ieşim până la sfârşitul slujbei, ca să nu cădem în

blestemul Sfintelor Soboare ale Sfinţilor Părinţi, care afurisesc pe cei ce fug mai înainte de otpust.

Iar având ascultare sau neputinţă, să meargă la preot, să-i sărute mâna, să ia anafură şi aşa să iasă.

Însă să se cerce fiecare pe sine, să nu cumva să fie ispită diavolească, sau lenevie, sau nebăgare de

seamă, ca să nu cadă în blestemul cel proorocesc, că zice: Blestemat tot cel ce face lucrul lui

Dumnezeu cu lenevire sau nebăgare de seamă.

Aşa, fraţilor, să petrecem în casa lui Dumnezeu, că este casă de rugăciune, iar nu cort de

comedii. Să cinstim cele sfinte ca şi noi să fim cinstiţi de Dumnezeu, iar nu să-L mâniem ca fiii lui

Aaron şi să pierim. Acestea vă sfătuiesc şi vă învăţ, iubiţilor, ca toţi să ne mântuim, cu darul

Domnului nostru Iisus Hristos. Că deşi vom fi departe cu trupurile, dar cu duhul vom fi nedespărţiţi,

rugându-ne şi ajutându-ne unii cu alţii, după cuvân-tul ce zice: că frate cu frate ajutorându-se, se vor

face ca o cetate nebiruită.

Aşa şi voi, fiilor, când vă veţi face rugăciunile cele orânduite de duhovnic, să vă aduceţi aminte

şi de mine, părintele vostru, care multă grijă am purtat pentru fiecare din voi, din ziua în care v-am

primit în mânăstire. Că v-am iconomisit pe fiecare după puţinţa voastră şi am îngrijit de voi până

astăzi. Şi acum vă dau în mâna Sfântului Ierarh Nicolae, mângâietorul neputinţelor mele, ca să

îngrijească de mântuirea voastră. Şi după dânsul vă încredinţez în îngrijirea cuviosului şi al meu

iubitor chir Nicandru, pe care din mica copilărie l-am primit în mânăstire şi este sporit şi vrednic de

a povăţui suflete la mântuire.

Apoi, întorcându-se către cuviosul stareţ, părintele Nicandru, a început cu dulci şi jalnice cuvinte

a-i zice aşa:

Iubite fiule Nicandru,

Dumnezeu aşa binevoeşte, ca să te las în locul meu să păstoreşti această turmuliţă, ce de 32 de

ani prin multe osteneli o am îngrijit şi multe necazuri şi trude am tras pentru locuşorul acesta, numai

şi numai să-l văd împodobit cu adunare de ucenici ai lui Hristos. Şi iată, fiule, ţi-i încredinţez astăzi,

la număr 354 afară de fraţi, şi te rog să porţi grijă de mântuirea tuturor, ca să iei şi cuvioşia ta plată

de păstor adevărat.

Şi acum, cu darul lui Dumnezeu, să ne mântuim toţi şi peste puţin iarăşi ne vom vedea.

Apoi, aşezându-se în strană cu ochii plini de lacrimi, i-au sărutat mâna toţi părinţii, plângând

după dânsul; iar cântăreţii cântau cântări de despărţire. Şi după otpust au ieşit toţi din biserică în

sunetul clopotelor, care făcea pe tot muritorul să scoată lacrimi chiar din inimă de piatră.

Şi petrecându-i până la un loc, şi-a luat ziua bună şi s-a urcat în căruţă şi a plecat, luând cu sine

vreo câţiva din părinţi, ca să-i fie de slujbă în eparhie.

4. EPISTOLA Sfântului Ierarh Calinic de la Râmnicul Vâlcei

adresată soborului Mânăstirii Cernica


Vin cu duhul cercetându-vă, că măcar că m-am depărtat de voi cu trupul, dar cu duhul sunt

împreună cu voi. Pentru că vă doresc sporirea cea sufletească şi buna petrecere, ca să sporiţi în cele

duhovniceşti fapte: în dragoste, unire, ascultare şi întru supunerea către mai marele vostru şi către

toţi cei în Hristos fraţi, cum ne-am făgăduit înaintea Sfântului Jertfelnic, la primirea sfântului chip al

călugăriei cu umilinţă.

În locul lui Hristos, vă rog, fraţilor, umblaţi cu bună rânduială între cei de afară, ca văzând

faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru cel ceresc, iar nu să se defaime numele lui

Dumnezeu prin voi.

Iată cum veţi putea păzi cinstea lui Dumnezeu şi a voastră, prin paza poruncilor şi a

făgăduinţelor călugăreşti:

– a păzi mai întâi pravila bisericească cu mare luare-aminte şi umilinţă, iar nu cu împrăştieri de

gânduri şi cu vorbe deşarte. Că dacă Domnul zicea că pentru tot cuvântul deşert vom da seama în

ziua Judecăţii, cu cât mai vârtos cei ce vorbesc în vremea sfintei slujbe?

– a păzi masa de obşte;

– a vă păzi de adunări la mâncări, la băuturi, la vorbe deşarte. Căci acestea duc la mare pierzanie

pe călugări;

– a nu ieşi din mânăstire fără binecuvântare;

– a nu merge în capitală sau prin sate, netrimis de ascultare sau pentru vreo mare nevoie a sa.

Călugărul care se zăboveşte afară din chilie, fără a fi de ascultare, se împute ca peştele scos din apă;

– a nu avea prieteşuguri osebite;

– a nu avea pungă osebită, ca Iuda.

Vă rog, păziţi-vă şi de cele trei arme ale diavolului, adică acestea: lenevirea, uitarea şi

necredinţa, prin care satana robeşte lumea în pierzare.

Aşa vă rog, fraţilor, păziţi poruncile lui Dumnezeu ca şi El să vă păzească pe voi. Vă rog, rugaţi-

vă lui Dumnezeu şi pentru mine ca să-mi ierte toate păcatele şi să mă păzească de văzuţii şi nevăzuţii

vrăjmaşi, să mă întărească în lupta care mi-a pus-o înainte şi ca să am bun sfârşit creştinesc.

Iar pentru că vă veţi osteni întru rugăciune, atât pentru voi, cât şi pentru cei împreună cu mine,

fraţii voştri cei duhovniceşti, şi ei din osteneala lor vor trimite vouă ajutor trupului, ca să nu slăbiţi

întru rugăciune şi să nu-i aveţi despărţiţi de această sfântă adunare; că şi noi încă nu vă uităm în

sfintele rugăciuni. Iar dacă vreunii din voi nu voiesc a ne pomeni, fie-le lor asemenea. Însă nu cred

că se va afla vreun necredincios ca să uite dragostea noastră cu care v-am iubit şi vă iubim.

De veţi petrece întru poruncile lui Iisus Hristos şi El va fi cu voi împreună. Că El a zis: cel ce Mă

iubeşte pe Mine, poruncile Mele le păzeşte, şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui (Ioan 14, 21).

Aşa vă rog, iubiţii mei fraţi şi fii, păziţi rânduielile care v-am aşezat, după Canoanele Sfinţilor

Părinţi, pe care şi eu le-am păzit, după cum m-aţi văzut, fiind între voi.

Iar eu sunt al cuvioşiei voastre către Dumnezeu smerit rugător şi de tot binele voitor. Spuneţi

tuturor celor ce ne iubesc închinăciunile cu mâna mea111. (CALINIC) Râmnic, 1851, Aprilie 11.

111 Extrasă din Istoria Mânăstirii Cernica, „B.O.R.”, an XII (1898), de Arhimandrit Anastasie Baldovin, p. 1044–1045

5. DIATA (sau testamentul arhieresc) 112 al Prea Fericitului Episcop Calinic,

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Eu smerit arhiereu Calinic, Episcopul Râmnicului Noului Severin, auzind glasul Domnului ce

zice în Sfânta Evanghelie: Fiţi gata că în ceasul în care nu gândiţi, Fiul Omului va veni. Seara, sau la

miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind fără de veste să vă afle

dormind (Luca 12, 40), acest glas al lui Dumnezeu auzind şi temându-mă, fiind cu totul cuprins de

neputinţe şi bătrâneţe şi din zi în zi slăbind cu trupul, aşteptând în toată vremea acel ceas zis de

Domnul, ceasul morţii, după putere înainte găsindu-mă spre ieşirea dintru această vremelnică viaţă,

am gândit să scriu această duhovnicească a mea înştiinţare şi diată, ca să fac cunoscut fiecăruia ce ar

voi, după sfârşitul meu, să cerce averile chiliei mele. Ca adică să nu se ostenească în zadar, nici să

cerceteze pe cei ce au slujit mie pentru Dumnezeu, ca să afle bogăţia mea sau comoara pe care din

tinereţe o am adunat.

Pentru că de când am îmbrăcat sfântul şi îngerescul monahicesc cin în Sfânta Monastire Cernica,

la anul al nouăsprezecelea al vieţii mele – 1808, noiembrie, 12 – şi m-am făgăduit la Dumnezeu ca

să am vieţuirea cea de bunăvoie, dintru acea vreme până la apropiere de mormânt, n-am câştigat

averi sau mişelii, numai sfinte cărţi. N-am adunat aur şi argint; n-am voit să am nici haine de prisos,

nici orice fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului.

Că necâştigarea cea călugărească cu duhul şi cu lucrul după puţinţă m-am sârguit a păzi,

neîngrijind de sinemi, ci puindu-mi toată nădejdea spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care

niciodată nu m-a lăsat. Iar darurile cele ce le primeam de la făcătorii mei de bine şi veniturile cele de

la dregătorii, pe acelea le-am cheltuit la ale mele nevoi şi ale monastirei trebuinţe, cât am fost

arhimandrit.

Aşijderea şi arhiereu fiind, n-am adunat veniturile; ci le-am cheltuit la trebuinţele mele şi nevoile

celor lipsiţi fraţi în Hristos şi unde Dumnezeu mi-au poruncit şi la înnoirea Episcopiei, fiind cu totul

în dărăpănare.

Drept aceea, nimenea să nu se ostenească după moartea mea cercând sau iscodind orice fel de

adunare a chiliei mele, că eu nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva. Ci cu sărăcia cea

călugărească, mai mult la sfârşit, ca să se arate că lui Dumnezeu cred. Că mai primit îi va fi lui

Dumnezeu de nu va rămânea după moartea mea nici un ban, decât de s-ar împărţi cea mai multă

strânsoare după mine. Şi dacă n-ar voi nimeni ca pe mine cel atât de sărac să mă dea obişnuitei

îngropări, apoi mă rog acelora care îşi aduc aminte de moartea lor, să-mi târască păcătosul meu trup

la oricare biserică săracă şi acolo lângă trupuri să-l îngroape. Iar dacă voirea stăpânitorilor ar porunci

ca să mă îngroape după obicei, apoi mă rog iubitorilor de Hristos îngropători, fiind în eparhie, să mă

îngroape în Episcopie, lângă biserica cea din nou făcută. Iar fiindu-mi săvârşirea afară de eparhie, să

112 Monahul Casian Cernicanul, op. cit., p. 133–135

mă îngroape în Sfânta Monastire Cernica, lângă biserica cea nouă de noi zidită, unde ne-am călugărit

şi mult ne-am ostenit din tinereţe la bătrâneţe.

Deci, dacă cel ce va voi ca fără de bani să-mi pomenească păcătosul meu suflet la rugăciunile

sale, pentru Dumnezeu, unul ca acela şi singur să fie pomenit întru Împărăţia cerului. Iar cel ce va

avea trebuinţă de plată pentru pomenire, mă rog să nu mă pomenească pe mine, cel atâta de sărac,

cel ce nimic nu mi-am lăsat de pomenire. Iar milostivul Dumnezeu să fie milostiv tuturor şi mie

păcătosul, în veci. Amin.

Aceasta este diata şi duhovnicească a mea scrisoare, aceasta este înştiinţarea de averea mea. Iar

necrezând cineva aceasta şi ar începe cu iscodire a cerca după mine aur şi argint, măcar şi mult de s-ar

osteni, nimic nu va afla. Iar milostivul Dumnezeu va judeca. Amin.

Anul 1860, s-a scris de noi smeritul Arhiereu

CALINIC, Episcopul Râmnicului,

Noul Severin

Sf. Calinic mort în scaun la

11 aprilie 1868

6. ACATISTUL SFÂNTULUI IERARH

CALINIC DE LA CERNICA

(11 aprilie)

Condacele şi Icoasele

Condacul 1

Pomenirea ta cea purtătoare de lumină, Ierarhe Calinic, veseleşte sufletele celor credincioşi şi

atîngerea de racla sfintelor tale moaşte sfinţeşte siturile şi dăruieşte tămăduiri; pentru aceasta, după

datorie, te cinstim pe tine şi cu bucurie îţi cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu

înţelepţite!

Icosul 1

Adunarea îngerilor şi soborul oamenilor cunoscându-te ca pe un vindecător al bolnavilor, ajutător al

săracilor şi îndreptător al monahilor, cel ce ai dus viaţă îngerească pe pământ şi prin nevoinţe şi fapte

bune te-ai adus jertfă neîntinată lui Hristos, te laudă, o Sfinte Ierarhe Calinic, şi cu dragoste grăieşte ţie:

Bucură-te, alesul lui Dumnezeu, plăcutul tuturor sfinţilor, lauda arhanghelilor şi bucuria îngerilor;

Bucură-te, veselia pruncilor şi mireasma chipului călugăresc;

Bucură-te, scutul şi acoperământul Cernicăi, ocrotitorul Bucureştiului, păzirea Frăsineiului şi lauda

Râmnicului Severin;

Bucură-te, lauda cea mare, că, după darul lui Dumnezeu, cu cuvântul tău ai legat ca parte femeiască

la Frăsinei să nu intre;

Bucură-te, că prin pilda vieţii tale esti călăuză bună ostenitorilor în viaţa călugărească;

Bucură-te, că de mari daruri te-ai invrednicit, fiind bolnavilor tămăduire, orbilor vedere, surzilor

auzire, muţilor grăire;

Bucură-te, izbăvitorul celor nedreptăţiţi, bucuria celor necăjiţi şi veselia celor ce nădăjduiesc întru

tine şi te cheamă într-ajutor;

Bucură-te, îndreptătorul celor rătăciţi, ridicarea celor căzuţi şi vistieria faptelor celor bune;

Bucură-te, locaşul luminii celei dumnezeieşti, organ al Preasfântului Duh şi stâlp neclintit al Bisericii;

Bucură-te, bine-luptătorule, cel ce ai fost neînvins de furtuni şi de ispite;

Bucură-te, părinte, de trei ori fericite;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înţelepţite!

Condacul 2

Văzând noi smeriţii pe părinţii tăi cucerindu-se şi afierosindu-te Domnului şi ştiindu-te noi pe tine,

sfinte, că din braţele maicii tale ai avut inima locaş al Preasfântului Duh, prin care te-ai dovedit mare

între aleşii lui Dumnezeu, pentru aceea şi noi, ca unii ce în Dumnezeu viem, trăim şi ne mişcăm,

împreună cu părinţii tăi aducem Domnului toată slava, lauda, cinstea şi închinăciunea, zicând : pe Tine

Doamne, Cel ce te odihneşti întru sfinţi binecuvântându-Te, Te adorăm, pe Tine Te lăudăm, Ţie Îţi

mulţumim, Ţie ne închinăm, în tot locul stăpânirii Tale, Ţie Îţi aducem ale Tale dintru ale Tale, de toate

şi pentru toate, cântând: Aliluia!

Icosul 2

Înţelegerea vieţuirii celei ascunse în Iisus Hristos căutând a o înţelege, ai alergat din tinereţe în

ostrovul pustnicesc al celui preacuvios şi sfânt părinte Gheorghe, stareţul de la Cernica, şi viaţa ţi-ai

jertfit lui Hristos, făcându-te Biserica Preasfântului şi închinatului Său Duh; trupul ţi l-ai smerit cu

privegherea, postul şi rugăciunea, punând tuturor simţirilor povăţuitor bun cugetul cel dinăuntru; ochiul

ţi-a fost ferit de toată vederea cea vicleană şi auzul nestrăbătut de cuvinte deşarte, iar limba curată de

vorbe necuviincioase; buzele curăţate de lauda Domnului, mâinile ferite de faptele rele, lucrând numai

cele bineplăcute Domnului; toate mădularele şi gândul ţi le-ai întărit cu harul Sfântului Duh,

binevieţuind în duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării, al ascultării şi al dragostei. Drept aceea,

acum cu îngerii în ceruri petrecând, primeşte de la noi laude ca acestea:

Bucură-te, diamantul răbdării în Ostrovul Cernicăi ascuns;

Bucură-te, cel în care lucrează Dumnezeu cel nepătruns;

Bucură-te, porumbelul Domnului, cel cu aripile Duhului mereu desfăcute;

Bucură-te, urmaş iubit şi moştenitor în virtute al stareţului cuvios Gheorghe;

Bucură-te, cel unit întru Dumnezeu cu duhovnicul tău, Pimen;

Bucură-te, cel pecetluit cu amândoi în pravilele călugăreşti;

Bucură-te, că de bunăvoia ta venind după Iisus, de tine însuţi te-ai lepădat;

Bucură-te, că, luându-ţi crucea ta, ai urmat lui Hristos fără întoarcere;

Bucură-te, că râvna asprimii tale celei de canon a uimit pe cârmuitori;

Bucură-te, că ai amuţit pe clevetitori, ajunând prin îndelungate postiri de câte 40 de zile;

Bucură-te, raiul fecioriei, întru care curăţia a odrăslit;

Bucură-te, pomul dragostei cereşti, că de dorul şi de focul dragostei preadulcelui nume al lui Iisus ţi

s-a mistuit inima;


Condacul 3

Puterea Celui de sus adumbrindu-ţi inima ta, ai dorit, părinte sfinte, pe duhovnicul tău Pimen,

precum odinioară Ioasaf pe Varlaam, şi luând cu tine daruri de mult preţ pentru sfintele lui Dumnezeu

locaşuri, ai pornit la Sfântul Munte al Atosului în cautarea lui acolo; apoi aprinzându-se în tine focul cel

netrupesc de râvna sfântă pentru altarele Domnului, te-ai intors în patria ta, "grădina Maicii Domnului",

cântând: Aliluia!

Icosul 3

Având pe Dumnezeu cel în Treime închinat sălăşluit în sufletul tău, mare osârdie dovedit-ai părinte,

în vremea stăreţiei tale, când cu lacrimi fierbinti către făcătorul de minuni Nicolae ţi-ai pus sufletul tău

pentru ocrotirea mulţimilor flămânde şi înspăimântate ce alergaseră la tine îngrozite de urgia cea păgână,

ca, încă în priveghere fiind cu toată obştea ta, căruţe cu grâu în grabă şi soseau; iar oştile păgâne

înţelegând ocrotirea cea de sus şi sfinţenia ta, s-au întors ruşinate, lăsându-ne amintire peste veacuri

"fântâna turcului". Pentru aceasta, împreună cu cei trecuţi prin foc şi prin apă şi aduşi la odihnă, cântare

de mulţumire înălţăm şi cu dragoste grăim:

Bucură-te, asemănare cu Domnul prin iubirea de oameni, care suspină, însetează şi aleargă să

vindece orice pătimire;

Bucură-te, milostivire de samarinean, ce arde pentru întreaga zidire;

Bucură-te, alinarea suspinului celor ferecaţi;

Bucură-te, căci cu măreţia gloriei braţului tău păzeşti pe fiii celor apăsaţi;

Bucură-te, văpaie dornică să ne îndrume;

Bucură-te, revărsare de har peste lume;

Bucură-te, cuibul celor înviforaţi;

Bucură-te, hrana celor înfometaţi;

Bucură-te, că ai scăpat de foamete şi de boală obştea creştinească din război;

Bucură-te, cel ce asemenea lui Moise te-ai arătat mare ocrotitor în primejdii;

Bucură-te, că şi tu ai împlinit faptele făcătorului de minuni Nicolae;

Bucură-te, limanul cel lin al gloatelor amăgite şi dosădite;


Condacul 4

Vifor de gânduri despre sfârşitul veacului acestuia tulburându-te, îngeri coborând din înălţimea

Tronului Preasfintei Treimi ţi s-au înfăţişat, descoperindu-ţi taine asupra celor ce vor urma; şi ţie, celui

ce iubeşti oamenii, ţi s-au arătat aievea Ierarhul Nicolae şi Marele Mucenic Gheorghe, purtătorul de

biruinta, împreună cu preacuviosul şi sfântul părinte stareţ Gheorghe, poruncindu-ţi să zideşti slăvit

locaş de închinare, liman de mântuire celor păcătoşi şi sfântă cetate cu viaţa de obşte, după dreapta

rânduială, pentru ca să nu se strice chipul călugăresc; de care descoperire încredinţându-te, îndată ai şi

dat ascultare poruncii dumnezeieşti, cântând: Aliluia!

Icosul 4

Urmând poruncii Sfântului Ierarh Nicolae, cu bărbăţie ai zidit biserica Sfântului Mare Mucenic

Gheorghe, în vreme de cutremure şi de răzmeriţe, lăsându-ne învăţătura, că de nu ne vom izbăvi de

lenevire, de uitare şi de necredinţă, nu ne vom putea mântui; la care învăţătură luăm aminte, noi fiii tăi,

cei ce ne rugăm să avem parte şi soartă cu toţi cei ce se tem de Domnul în adevăr şi păzesc poruncile

Lui; pentru aceasta îţi cântăm cu înţelegere, preaînţelepte, zicând:

Bucură-te, ochi al bisericii, mai dinainte văzător;

Bucură-te, vifor spulberător de pleava îndoielilor;

Bucură-te, veghetor neadormit sub candela aprinsă;

Bucură-te, scaun al spovedaniei, ascultător de plângeri;

Bucură-te, duhovnicie aducătoare de îngeri;

Bucură-te, primăvară bine înmiresmată de balsamul rugăciunii înalte şi tăcute;

Bucură-te, că ai trecut prin "Raiul iubirii de virtute";

Bucură-te, buna sporire a casei lui Dumnezeu;

Bucură-te, podoaba cea cu har a neamului tău;

Bucură-te, că te-ai dovedit destoinic plinind măsura vârstei lui Iisus;

Bucură-te, bărbat împodobit cu slujirile depline;


Condacul 5

Împotrivindu-te, Părinte, uneltirilor lui faraon cel netrupesc, care voia să te piardă prin otrăvire, şi

chemând preadulcele nume al lui Iisus, ai învins răutatea aceluia, că glas din ceruri ai auzit întărindu-te

şi vestindu-ţi că nu vei vedea moartea până ce nu vei fi ridicat la vrednicia arhieriei; iar noi pentru o

biruinţă ca aceasta, aducând doxologia noastră cea după putere, mulţumim împreună cu tine Domnului

Celui Unuia, Căruia se pleacă tot genunchiul al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor dedesubt,

pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim, pentru binefacerile cele arătate şi cele nearătate care s-

au făcut nouă şi lăudând măreţia cea neajunsă a Dumnezeirii, cu veselie aducem Domnului cântare

sfânta: Aliluia!

Icosul 5

Dumnezeu cel negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind, Cel

care a iubit lumea atât de mult, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu

piară, ci să aibă viaţa veşnică, Însuşi El, Păstorul cel Mare, te-a ales pe tine, în ceruri să întăreşti Biserica

Olteniei. Drept aceea, şi domnitorul ţării, cu sfetnicii săi, următori făcându-se sfatului Celui de sus, te-au

pus păstor al turmei celei cuvântătoare pe calea mântuirii. Deci şi noi fericiţi fiind de alegerea ta, ţie

aducem laude ca acestea:

Bucură-te, bunule şi vrednicule păstor al Olteniei;

Bucură-te, fericit luminător al plaiurilor noastre;

Bucură-te, dreptarul vredniciilor arhiereşti;

Bucură-te, trimis al Preasfintei Treimi ca să ne păstoreşti;

Bucură-te, că în Iisus ai aflat adevăr şi temei;

Bucură-te, cel ce ai iubit cu dragoste fierbinte pe Domnul;

Bucură-te, că ai aflat tot rostul firior lui Hristos;

Bucură-te, arhiereu ales şi cu bună biruinţă;

Bucură-te, înger pământesc de aspra nevoinţă;

Bucură-te, arhanghel izbăvitor din viclene curse împătimite;

Bucură-te, iscusit cârmaci al corăbiei celei înduhovnicite;


Condacul 6

Auzit-au vestea despre sfinţenia vieţii tale mulţimile dreptcredincioşilor şi, fericiţi fiind că le vine

păstorul cel bun, te-au întâmpinat ca pe un trimis al cerului cu adevărat şi împreună cu îngerii înălţau în

grai de sărbătoare cântare sfântă: Veniţi toţi credincioşii să lăudăm pe Ierarhul Calinic, pe arhipăstorul

Olteniei; să se bucure făptura şi să înflorească ca şi crinul; şi împreună să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 6

Următor Mântuitorului Hristos făcându-te, bunule păstor, te-ai arătat oglindă nepătată, chip al

bunatăţii lui Dumnezeu, strălucire a luminii celei negrăite, mare ocrotitor al celor din nevoi. Pentru

aceasta şi noi, cei ce tânjim după vrednicia de a rămâne întru desfătarea luminii celei neapropiate, după

datorie te cinstim pe tine şi luminat te lăudăm grăind:

Bucură-te, că prin iubire şi prin curăţie, pace şi armonie eşti asemuit a fi pecete a chipului

dumnezeiesc;

Bucură-te, că eşti învăluit în strălucire de orbitoarea frumuseţe cerească negrăită a Schimbării la faţă;

Bucură-te, că n-ai adunat bogăţii pieritoare;

Bucură-te, că ai urmat sărăciei lui Hristos;

Bucură-te, ocrotitorul văduvei celei cuminte;

Bucură-te, părinte scump al orfanilor;

Bucură-te, cel ce aduci bucurie acolo unde-i intristare;

Bucură-te, că, chemându-te pe tine, zorile nădejdii se ivesc acolo unde este deznădejde;

Bucură-te, cel ce vesteşti pacea pe pământ şi bunăvoirea între oameni;

Bucură-te, ortodoxie, cu măreţie de vis;

Bucură-te, cel ce aprinzi lumina în sufletele întunecate şi robite;

Bucură-te, pildă a smereniei şi a iubirii de oameni celei negrăite;


Condacul 7

Alergat-a la tine văduva cea împovărată de nevoi, care se mâhnise de ucenicul cel puţin milostiv; iar

tu, părinte, binecunoscând lipsurile ei, ai înduplecat pe ucenic spre milostenie, înţelepţindu-ne şi pe noi,

că în chipurile săracilor ne poate încerca însuşi Cel ce a plinit toată rânduiala părintească, Hristos

Mântuitorul nostru, Care a şters toată lacrima de la toată faţa. Pentru aceasta, cu umilinţă aducem

cântare de laudă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 7

Putere de sus primit-ai, bunule păstor, nu numai a certa pe diavoli spre a elibera făptura omenească,

ci şi spre a statornici adevărul în obştea creştinească, încă şi putere de a preface rămăşiţele pământeşti

ale celor morţi de mulţi ani şi neputrezite, precum şi apa a izvori în locurile cele secătuite. Pentru aceste

alese daruri, cu dragoste, prin noi, fiii tăi, faptura cea îndumnezeită te laudă grăind unele ca acestea:

Bucură-te, fulger ce arzi duhurile înşelăciunii;

Bucură-te, tunet ce risipeşti sfaturile minciunii;

Bucură-te, carte scrisă de Duhul Sfânt, căci cu darul înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului şi al tăriei

te-ai înveşmântat;

Bucură-te, că ai sfărâmat prin ştiinţă şi evlavie şi prin temere de Dumnezeu puterile diavoleşti;

Bucură-te, cel ce ai vindecat în biserică pe femeia cea stăpânită de duhul necurat;

Bucură-te, că ai ridicat din neputinţă pe tânăra păstoriţă cea căzută;

Bucură-te, că de departe ai slobozit de diavolul cel cumplit pe fiul prietenului tău, dulgherul

Costache;

Bucură-te, că, fiind pedepsită minciuna celui ce se prefăcuse mort, adevărul s-a statornicit;

Bucură-te, că s-a aflat izvor cu apă răcoritoare la schitul Frăsinei unde ai însemnat stânca;

Bucură-te, că, dezlegând blestemul, ai schimbat în ţarină trupul celui mort şi neputrezit;

Bucură-te, că din pricina suspinurilor smeritelor tale graiuri mulţimile au rămas înmărmurite;


Condacul 8

Spăimântatu-s-au duhurile necurate numai auzind de numele tău, făcătorule de minuni, părinte

Calinic; iar cei străini de cunoştinţa lui Hristos, cuceriţi fiind de virtuţile tale, se luminau botezându-se.

Drept aceea, cunoscând ca Dumnezeu primeşte rugăciunea ta precum a primit darurile lui Abel, jertfele

lui Noe, arderile cele de tot ale lui Avraam, preoţia lui Moise şi a lui Aaron, cele de pace ale lui Samuel

şi precum a primit de la sfinţii Săi apostoli închinarea cea adevărată, cu bucurie grăim: slavă Celui ce te-

a preaslăvit, slavă Celui ce te-a încununat, slava Celui ce lucrează prin tine, şi cu toţi cântăm Domnului:

Aliluia!

Icosul 8

Aducându-ţi pururea aminte de porunca cea mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi, de

cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de

a doua şi slavita venire, ai fost Bisericii lui Hristos făclie purtătoare de lumina cât ai trăit pe pământ,

Părinte Calinic, iubitorule de oameni. Iar îndrăzneala către Dumnezeu şi după moarte ai dovedit-o,

vindecând toată neputinţa şi toată boala credincioşilor. Pentru aceasta ia aminte la glasul rugăciunii

noastre al celor ce, lucrând cu frică şi cu cutremur pentru a noastră mântuire, cu mare cinste, cu adâncă

smerenie cântăm şi cu dragoste grăim:

Bucură-te, dangăt de clopot, ce ne glăsuieşti că toţi cei ce urmam învăţăturilor divine întreolaltă

suntem una şi cu Dumnezeu asemenea;

Bucură-te, far călăuzitor, ce ne îndrumezi să trăim viaţa în iubire şi pace, în curăţie şi în desăvărşită

armonie a Preasfintei Treimi, a Unimii în Treime;

Bucură-te, blândeţe şi bunătate, cinste şi îngăduinţă;

Bucură-te, dragoste şi dreptate, răbdare şi recunoştinţă;

Bucură-te, trandafir al Noului Ierusalim;

Bucură-te, că noi bine ne simţim sub cârja păstoriei tale;

Bucură-te, crinul arhieriei cel cu plăcută mirosire;

Bucură-te, luceafăr dumnezeiesc, cu prealuminoasă strălucire;

Bucură-te, lumină biruitoare, necuprinsă de întuneric;

Bucură-te, făptură sfântă din creştet până în tălpi;

Bucură-te, cel ce cu nume de bună biruinţă eşti numit;

Bucură-te, vrednicule păstor al Bisericii de noi pomenit;


Condacul 9

Toată firea îngerească se miră, preacuvioase părinte, de râvna ta cea sfântă în a împodobi Biserica,

mireasa lui Hristos, cu pravili de sfântă vieţuire, cu şcoli şi tiparniţe pentru înmulţirea cărţilor sfinte,

care să fie spre slava lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletelor noastre, întocmai ca nişte râuri cu

curgerile cu totul de aur, ce veselesc grădinile raiului. Pentru aceasta, uimindu-ne de râvna şi de

osteneala ta, cântăm lui Dumnezeu, Celui preaslăvit în sfatul sfinţilor: Aliluia!

Icosul 9

Cu totul te-ai dăruit împodobirii scaunului arhieriei, nu numai cu viaţa ta cea plină de mireasmă

sfinţeniei, ci şi cu râvna zidirii de biserici, de şcoli şi spitale, de schituri şi mănăstiri, pentru ca noi toţi

care ne împărtăşim din aceeaşi pâine şi din acelaşi potir, să fim uniţi unul cu altul prin împărtăşirea

Aceluiasi Duh Sfânt, ca unii ce am aflat milă şi har, împreună cu toţi sfinţii care din veac au bine-plăcut

Domnului şi cu tot sufletul drept ce s-a săvârşit întru bună credinţă, mai ales cu preasfânta, preacurata,

preabinecuvântata, slăvita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioară Maria; pentru

care cu bunăvoinţă te lăudăm, cântând şi grăind:

Bucură-te, cel ce în împodobirea Bisericii pe mulţi ai întrecut;

Bucură-te, că vestirea ta a străbătut dincolo de hotarele ţării;

Bucură-te, cel ce te-ai asemănat marilor ierarhi ai lumii;

Bucură-te, cel ce ai fost chemat de la cetele călugărior;

Bucură-te, păstorul cel ales, care ai intrat prin uşa oilor în staul;

Bucură-te, cel ce ai adăpat turma cu apa cea vie din izvorul de apă nemuritoare întru viaţa veşnică

săltătoare;

Bucură-te, cel ce înţelepţeşte te-ai logodit cu numele cel prea dulce al lui Iisus;

Bucură-te, Biserica prea doritoare să se cunune cu Hristos;

Bucură-te, că ostenelile tale au fost jertfite pentru bine, adevăr, frumos şi sfânt;

Bucură-te, strigă mănăstirile cele zidite de tine: Cernica şi Pasărea, Frăsineiul şi Episcopia

Râmnicului;

Bucură-te, glăsuiesc cu veselie mulţimile de scoli şi biserici, de schituri şi mănăstiri ctitorite de tine;

Bucură-te, strigă către tine cu recunoştinţă obştile călugăreşti de pe întinsul ţării ocrotite de tine;


Condacul 10

Vrând să-ţi mântuieşti turma cea încredinţată ţie întru păstorirea ta, ai plâns cu lacrimi, părinte

preacuvioase, văzând cu duhul înmormântarea părintelui Nicandru, cel rânduit de tine stareţ, la plecarea

ta de la Lavra Cernicăi. Cunoscând gândurile pentru înălţarea ta ale ucenicilor tăi, i-ai povăţuit la

smerenie, tăcere, aducându-le aminte de ceasul întrebării de la înfricoşătoarea judecată ce va să fie.

Drept aceea, cu înţelepciune luând aminte la darul vederii tale celei duhovniceşti, cu tine împreună

cântăm în grai de sărbătoare lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 10

Zid nebiruit te-ai arătat Bisericii lui Hristos, preablândule părinte, ridicat la darul proorociei prin

înălţimea înţelepciunii şi sfinţeniei tale. Pentru aceasta şi noi te rugăm să risipeşti de la noi întunericul

înşelăciunii şi la primăvara liniştitei odihne cereşti să ne aduci cu căldura Duhului Sfânt, ca,

încununându-te cu laudele ca şi cu nişte flori duhovniceşti, să te cinstim grăind:

Bucură-te, albina proorociei, cea aducătoare de miere duhovnicească;

Bucură-te, alăută a Duhului Sfânt, dulce viersuitoare;

Bucură-te, om ceresc şi înger pământesc, care pe cele viitoare le vezi ca şi cum ar fi de faţă;

Bucură-te, cărbune duhovnicesc al focului ceresc, dătător de viaţă;

Bucură-te, că ai prevestit sfârşitul vrajbei şi silniciei omeneşti;

Bucură-te, că ai văzut peste veacuri întronarea în lume a păcii dumnezeieşti;

Bucură-te, că ucenicii s-au întărit deplin în credinţă prin darurile tale;

Bucură-te, luminătorul celor săraci de cunoştinţă;

Bucură-te, început de vrei, de nădejdi şi de înviere;

Bucură-te, înflorire de muguri şi primăveri;

Bucură-te, cel prin care sunt risipite taberele tulburătorilor demoni;

Bucură-te, că prin tine s-au mântuit sufletele păstoriţilor tăi;


Condacul 11

Spus-ai ierarhe preaînţelepte, ucenicilor tăi: Luaţi aminte de voi înşivă la cele ce cugetaţi în inimile

voastre; să nu gândiţi deşertăciuni pentru că deseori ne învrednicim de soli cereşti, Maica Domnului cu

sfinţii îngeri. Iar mai-nainte de mutarea ta la cele veşnice, înştiinţat fiind de către Preasfânta Născătoare

de Dumnezeu despre ziua şi ceasul ieşirii tale din cele vremelnice, ai făgăduit ucenicilor tăi că de vei

avea ascultare înaintea lui Dumnezeu, te vei ruga pentru ei. Pentru aceasta, dă-ne şi nouă, cu rugăciunile

tale cele bine-primite, trecere fără primejdie prin marea vieţii, ca, ajungând cu inimi rănite de dor la

limanul mânturii să înălţăm împreună cu tine lui Dumnezeu sfântă cântare: Aliluia!

Icosul 11

Arătatu-ţi-s-a însăşi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ierarhe mult-milostive, vestindu-ţi

sfârşitul; şi, fiind înştiinţat mitropolitul Nifon despre plecarea ta din viaţa aceasta şi venind el la tine cu

smerită dragoste, ai spus ca "şi pentru Nifon este nădejde de mântuire" şi ai proorocit că la şapte ani

când tu vei fi dezgropat, Nifon va intra în mormant. Aceasta întâmplându-se întocmai, cu smerenie te

lăudăm, zicând:

Bucură-te, cel ce te aşezi în soborul celor sfinţi;

Bucură-te, că te veseleşti cu sfinţii părinţi;

Bucură-te, moştenitorul Bisericii celei triumfătoare din cer;

Bucură-te, ajutătorul Bisericii celei luptătoare de pe pământ;

Bucură-te, smirnă cu Dumnezeiasca mireasmă a Liturghiei;

Bucură-te, că împreună cu tine, toată suflarea şi toată făptura laudă măreţia cea neajunsă a

Dumnezeirii;

Bucură-te, că acum te desfătezi în frumuseţile raiului;

Bucură-te, că te bucuri luminat în cămara împărătească;

Bucură-te, cu Vasile, Grigore şi Ioan Gură de Aur al Bisericii luminător;

Bucură-te, dulce chemător al împărăţiei cereşti, fluier păstoresc;

Bucură-te, că Cel fără de moarte te-a învrednicit de lumina cea lină;

Bucură-te, iubit arhiereu al preacuratei şi neprihănitei Fecioare, care luminezi pe cele întunecate şi

aduni pe cele risipite;


Condacul 12

Minune s-a văzut la trecerea ta din viaţa aceasta, părinte preacuvioase, că ţi s-a prelungit viaţa, după

dorinţa ta, până la slujirea Sfintei Invieri, în care zi sărbătorim omorarea morţii, sfărămarea iadului,

începutul altei vieţi vesnice şi, rugându-te în paraclisul chiliei tale, ai luat Sfintele Taine; apoi

pecetluindu-te cu semnul Sfintei Cruci ai zis: "Sfântă Cruce, ajută-mi!", "Slava lui Dumnezeu pentru

toate!" şi "Să ne vedem în Rai!". Şi dându-ţi sufletul pe braţele ucenicilor tăi şi Lumina cea negrăită

asupra fiinţei tale strălucind, ai trecut la cele veşnice, împreună cu îngerii cântând: Aliluia!

Icosul 12

Cel ce prin curăţia vieţii tale celei îngereşti te-ai învrednicit a vedea preafericita faţă a Treimii Celei

de o fiinţă şi nedespărţită şi neîncetat te rogi pentru bună sporirea Bisericii lui Hristos, pe care din

frageda vârstă şi până la sfârşitul vieţii tale cu multe osteneli ai sprijinit-o, făcătorule de bine al

sufletelor noastre, ierarhe Calinic de Dumnezeu încununate, primeşte lacrimile noastre de mulţumire

pentru tot darul cel bun şi tot darul cel desăvârşit mijlocit nouă de sus de la Părintele luminilor; pentru

care cu dragoste te binecuvântăm, grăind:

Bucură-te, cel ce ai aflat comoara din Evanghelie;

Bucură-te, că pe aceasta ai câştigat-o cu osteneli călugăreşti;

Bucură-te, cerbul cel sprinten al munţilor duhovniceşti;

Bucură-te, prieten iubit al puterilor îngereşti;

Bucură-te, că ai împodobit haina de nuntă, cu virtuţile tale;

Bucură-te, că acum vezi pe Acela de care erai dorit;

Bucură-te, privitorule al celor ce nu se pot rosti în graiuri omeneşti;

Bucură-te, ca acum ai descoperit tainele cele dumnezeiesti;

Bucură-te, ogorul cel cu bogată rodire al Semănătorului ceresc;

Bucură-te, rugătorule fierbinte pentru a noastră mântuire;

Bucură-te, comoara virtuţilor creştineşti la lume împărţită;

Bucură-te, icoana firii omeneşti celei îndumnezeite;


Condacul 13

O, prealuminate părinte ierarhe Calinic, primeşte smerita noastră rugăciune, precum Mântuitorul a

primit cei doi bani ai văduvei, şi cere pentru noi dar şi putere, că toate poftele trupeşti călcând, să

vieţuim în buna cinstire şi curăţie, agonisind iertare de păcate şi trecere fără primejdie în ceasul morţii, şi

când vom trece noi întru nădejdea învierii spre viaţa de veci, pururea să ne desfătăm de preafericita faţă

a lui Dumnezeu Celui în Treime închinat şi slăvit, cântându-I cu toţi sfinţii: Aliluia!


primit cei doi bani ai văduvei, şi cere pentru noi dar şi putere, că toate poftele trupeţti călcând, să

vieţuim în bună cinstire şi curăţie, agonisind iertare de păcate şi trecere fără primejdie în ceasul morţii, şi

când vom trece noi întru nădejdea învierii spre viaţa de veci, pururea să ne desfătăm de preafericita faţă

a lui Dumnezeu Celui în Treime închinat şi slavit, cântându-I cu toţi sfinţii: Aliluia!


primit cei doi bani ai văduvei, şi cere pentru noi dar şi putere, că toate poftele trupeţti călcând, să

vieţuim în buna cinstire şi curăţie, agonisind iertare de păcate şi trecere fără primejdie în ceasul morţii, şi

când vom trece noi întru nădejdea invierii spre viaţa de veci, pururea să ne desfătam de preafericita faţă

a lui Dumnezeu Celui în Treime închinat şi slăvit, cântându-I cu toţi sfinţii: Aliluia!

Apoi se zice iarăşi Icosul întâi

Adunarea îngerilor şi soborul oamenilor cunoscându-te ca pe un vindecător al bolnavilor, ajutător al

săracilor şi îndreptător al monahilor, cel ce ai dus viaţa îngerească pe pământ şi prin nevoinţe şi fapte

bune te-ai adus jertfă neîntinată lui Hristos, te laudă, o Sfinte Ierarhe Calinic, şi cu dragoste grăieşte ţie:

Bucură-te, alesul lui Dumnezeu, plăcutul tuturor sfinţilor, lauda arhanghelilor şi bucuria îngerilor;

Bucură-te, veselia pruncilor şi mireasma chipului călugăresc;

Bucură-te, scutul şi acoperământul Cernicăi, ocrotitorul Bucureştiului, păzirea Frăsineiului şi lauda

Râmnicului Severin;

Bucură-te, lauda cea mare, că, după darul lui Dumnezeu, cu cuvântul tău ai legat ca parte femeiască

la Frăsinei să nu intre;

Bucură-te, că prin pilda vieţii tale eşti călăuză bună ostenitorilor în viaţa călugărească;

Bucură-te, că de mari daruri te-ai învrednicit, fiind bolnavilor tămăduire, orbilor vedere, surzilor

auzire, muţilor grăire;

Bucură-te, izbăvitorul celor nedreptăţiţi, bucuria celor necăjiţi şi veselia celor ce nădăjduiesc întru

tine şi te cheamă într-ajutor;

Bucură-te, îndreptătorul celor rătăciţi, ridicarea celor căzuţi şi vistieria faptelor celor bune;

Bucură-te, locaşul luminii celei dumnezeieşti, organ al Preasfântului Duh şi stâlp neclintit al

Bisericii;

Bucură-te, bine-luptătorule, cel ce ai fost neînvins de furtuni şi de ispite;

Bucură-te, părinte, de trei ori fericite;


şi Condacul întâi

Pomenirea ta cea purtătoare de lumină, Ierarhe Calinic, veseleşte sufletele celor credincioşi şi

atingerea de racla sfintelor tale moaşte sfinţeşte siturile şi dăruieşte tămăduiri; pentru aceasta, după

datorie, te cinstim pe tine şi cu bucurie îţi cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu

înţelepţite!

7. „Rugul aprins” – sau creştinismul românesc după Calinic.

Din mulţimea de oameni care au primit influenţa Sfântului Ierarh Calinic şi care au luat chip

îngeresc aici pe pământ sfinţind prin viaţa şi prin lucrarea lor pământul ţării noastre în timpurile aproape

contemporane nu putem să nu amintim unul, Daniil Tudor, acela care a compus Acatistul Sfântului

Calinic, dar cunoscut şi rămas în istorie, mai ales, ca iniţiator al mişcării spirituale Rugul Aprins, un

curent spiritual de vindecare şi rezistenţă naţională curat românească în timpul infernului comunist. O

personalitate dintre multe altele ce continuă tradiţia căreia îi aparţine Sfântul Calinic, promovând trăirea

creştină autentică ridicând la un nou nivel trăirea creştină faţă de modelul Sfântului Calinic şi aplicând la

realitatea atacurilor ateismului din perioada comunistă soluţii profund ortodoxe din tezaurul Sfinţilor

noştri Părinţi.

La începutul anilor ’40 în România, s-a constituit formal ca o asociaţie sub numele Rugul aprins care

a reunit o serie de intelectuali ce îşi propuneau să întreprindă o redescoperire a ortodoxiei în

dimensiunea sa cea mai profundă, cea mai semnificativă şi poate cea mai originală, mistica isihastă, şi

de a face din ea formă principală a devoţiunii personale şi publice într-o credinţă care luminează toate

experienţele lor de viaţă literară, artistică sau ştiinţifică şi care, la rândul ei, este luminată de acestea.

Moaştele Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica

Rugul Aprins al cărui scop era să sporească focul credinţei în inimile credincioşilor, la intrarea în

marele întuneric, nu putea scăpa ochiului scormonitor al securităţii, iar finalul era previzibil – arestarea

iniţiatorilor şi a participanţilor. Arhim. Român Braga consemnează: „Guvernul de la Bucureşti intrase în

panică. S-a speriat de „Rugul Aprins” mai mult decât faţă de toate centrele de rezistenţă din Carpaţi.

Pentru revoluţionari exista pedeapsa cu închisoarea şi cu moartea. Dar ce te faci cu acel „centru” din om

pe care nimeni nu-l poate controla?113

113 Rugăciunea lui Iisus, rugăciunea inimii, rugăciunea mentală, rugăciunea neîncetată sunt termeni aproape echivalenţi. A se vedea pe această temă excelenta carte semnată de un călugăr al Bisericii din Orient, La prière de Jésus, Cevetogne, 1963. Isihasmul desemnează, pe de o parte, practica acestei rugăciuni şi, pe de alta, o literatură care descrie diferitele

Grupul Rugul aprins114 era o mişcare spirituală, instituindu-se mai sistematic un al treilea moment de

seamă al istoriei spiritualităţii româneşti, după momentul Paisie Velicicovschi, contemporan cu stareţul

Vasile de la Poiana Mărului şi după momentul Calinic de la Cernica, desigur, şi acesta îngemănat cu

Stareţul de la Cernica, cunoscuţi isihaşti, părinţi duhovniceşti de înaltă statură în istoria Bisericii noastre,

o mişcare ce reprezintă rezultatul unor relaţii de prietenie şi contacte personale stabilite de mult timp pe

calea unor cercetări şi preocupări spirituale similare în ambianţa culturală şi publicistică a timpului, o

întâlnire de destine, o răscruce de aspiraţii115.

Dacă Paisie de la Neamţu punea accentul mai mult pe rugăciune, dacă nu chiar exclusiv pe

rugăciune, momentul următor al lui Calinic de la Cernica pune accentul pe muncă şi rugăciune, pe acel

tradiţional „ora et labora”, „roagă-te şi munceşte”. Acest de-al doilea moment pare mai potrivit

sufletului românesc. Şi dacă sufletul slav s-a pretat mai uşor rugăciunii mentale pure, exclusive, sufletul

românesc mai echilibraţ s-a potrivit mai bine spiritualităţii iniţiate de Calinic de la Cernica, cu accentul

în acelaşi timp pe muncă şi rugăciune. Deci, considerând primul moment Paisie, al doilea moment

Calinic de la Cernica, putem socoti Rugul aprins al treilea moment, în mare parte de reîntoarcere la

paisianism, pentru că aşa erau condiţiile externe, era momentul în care se pregătea intrarea noastră într-

un mare întuneric care a şi urmat, întunericul ateismului, întunericul celor 50 de ani de ateism, aşa încât

în momentul Rugului Aprins ceea care s-a impus în mod deosebit a fost rugăciunea interioară, accentul

pe rugăciune, rugăciunea urmând să fie cea care să ajute la supravieţuirea spirituală a poporului român.

Ceea ce de altfel s-a şi adeverit116.

Iniţiativa i-a aparţinut lui Sandu Tudor care era fără îndoială şi animatorul acestui grup, în aşa fel

încât destinul acestuia se confundă aproape cu destinul său. „Rugul Aprins” ca mişcare duhovnicească

este, în principal, opera Părintelui ieroschimonah DaniiI Tudor de la Schitul Rarău, ultimul său loc de

sihăstrie117. Pe adevăratul său nume Alexandru Teodorescu, născut în 1896, mort în 1960 în închisoarea

de la Aiud ca ieroschimonahul Daniil, stareţul Daniil Sandu Tudor, sau „Sfântul Daniil” cum era numit

printre deţinuţi, a murit la Zarca de la Aiud, după patru ani de torturi şi bătăi, fiind printre puţinii deţinuţi

care au purtat lanţuri pe toată durata detenţiei. Acest fapt este atestat de fostul deţinut sucevean Teofil

Dumbrăveanu, care printr-o scrisoare adresată Î.P.S. Antonie Plămădeală arată: „La ieşirea pe poartă,

către cimitirul „Trei plopi” i-au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort, ca în

martirologiile clasice. În Zarcă, la Aiud, printre deţinuţi se păstează mereu amintirea lui „Daniil

Sfântul”. Mai târziu, tinerii care săpau un şanţ, în închisoare, au găsit un schelet cu lanţuri la picioare. Ei

aspecte (tehnice, psiho-fiziologice, mentale etc.) ale acestei experienţe. Principalele scrieri sunt adunate în culegerea greacă numită Philokalia şi publicată la Veneţia în 1782 pe cheltuiala lui Jean Mavrocordat, care aparţinea familiei fanariote dintre care mai mulţi membri au fost voievozi ai Ţărilor Româneşti. Culegerea a fost imediat tradusă în rusă sub numele de Dobrotoliubie de către Paisie Velicikovski, stareţul mânăstirii Neamţ. Traducerea integrală în română a fost întreprinsă începând din 1946 de părintele prof. D. Stăniloaie. Unele părţi fuseseră traduse mult înainte şi circulaseră independent.

114 Şerban Mironescu - Rugul aprins, un mod de a retrăi ortodoxia - Memoria, Nr. 62 / 2008.115 Rugul Aprins - Î.P.S. Acad. Dr. Antonie Plpămădeală, Sibiu, 2002, p. 18.116 Ibidem, p. 23.117 Ibidem, p. 9.

credeau că acela era deţinutul „Sfântul Daniil”118.

Faptul că deţinuţilor care au murit li se înfingea o suliţă de fier în inimă, este relatat şi de protos.

Iustin Pârvu – Stareţ la Mănâstirea Petru Vodă – deţinut politic - care a stat în închisoare 17 ani de zile.

Din relatările Prea Cuvioşiei Sale aflăm că la Aiud mureau în aceea perioadă peste 40 de deţinuţi zilnic,

cărora în cele mai multe cazuri nu li se făceau acte de deces, ci erau împunşi în inimă cu suliţa de fier iar

apoi erau aruncaţi sub un mal şi se arunca pământ peste ei. Un om care a săpat în acele locuri, a găsit

patru cranii galbene, bine mirositoare, având caracteristicile sfintelor moaşte, care se află acum spre

cinstire şi închinare la Mânăstirea Petru Vodă.

În 1925 “stareţul Daniil” Sandu Tudor a publicat un volum de poezii intitulat Comornic (de la

„comoară”), pentru care a primit premiul Fundaţiei Regale „Carol I” şi încă din 1927 a abordat poezia de

formă strict religioasă scriind Acatistul preacuviosului părintelui nostru Sf. Dimitrie cel Nou, boarul din

Basarabov, publicat în 1942 la Bucureşti, iar în 1950 Acatistul Rugului Aprins, publicat la Madrid în

1983; apoi, în anii 50 a compus Acatistul Sf. Ioan Bogoslavul şi Acatistul Sf. Calinic Cernicanul, ambele

publicate la Madrid în 1987 de către Fundaţia Culturală Română119.

Şi în zilele noastre, monahii români caută cât mai mult aplicarea în viaţa a rugăciunii lui Iisus pentru

găsirea liniştii interioare şi astfel să realizeze dezideratul acestei vieţi pământeşti care nu este altul decât

trăirea în duhul învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos care asigură mântuirea sufletului.

8. Actualitatea unei scrisori din 1863 .

Calinic,

Cu mila lui Dumnezeu Episcopul Eparhiei Râmnicului şi Noului Severin Duhovniceştilor fii ai

smereniei noastre şi în Hristos fraţi: părinţi protopopi, preoţi de oraşe şi de sate

„Fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe dânsul.”

Atotputernicul Dumnezeu, văzând că neamul omenesc s-a abătut cu totul de la cunoştinţa adevărului,

având milă de fiinţa Sa a trimis pe Unul născut Fiul Său în lume Domnul nostru Iisus Hristos, care

venind pe pământ în chip omenesc, prin dulci cuvinte a început a chema pe oameni la Sine zicând:

”Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi, că jugul Meu este bun şi

sarcina mea uşoară este.

Lumină am venit în lume ca cei ce vor crede cuvintelor Mele întru întuneric să nu umble ci să aibă

viaţa de veci. Şi din cei ce au primit învăţătura Lui a ales 12, pe care i-a avut cu Sine tot timpul

petrecerii Sale aici pe pământ, apoi a mai numit alţi 70 pe care i-a trimis să propovăduiască venirea Sa,

zicându-le: „Iată vă trimit pe voi ca oile în mijlocul lupilor, mergeţi către oile rătăcite ale lui Israel şi le

spuneţi să se întoarcă către Domnul Dumnezeu: că precum M-a trimis pe mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe

voi, mergeţi în toată lumea şi învăţaţi pe oameni, să păzească toate câte am poruncit vouă, toate câte aţi

118 Ibidem, p. 21.119 Ibidem, Cuvânt înainte, la op. cit., p. 2.

auzit şi aţi văzut la Mine, că din început cu Mine aţi fost: Voi sunteţi lumina lumii, şi fericiţi cei ce vor

asculta cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit de voi şi-l vor păzi: Însă din cetate sau casa care nu va

primi cuvântul vostru să ieşiţi şi praful de pe picioarele voastre să-l scuturaţi asupra lor spre mărturie la

Ziua Judecăţii”.

Aceste sfinte şi dumnezeieşti cuvinte ale Domnului Hristos îndreptate către Sfinţii Apostoli ca o

poruncă, au trecut de la alţii până la noi care suntem urmaşii lor.

Fiilor! Tot omul are datorii: întâia – către Dumnezeu, şi a doua către aproapele, iar noi, persoanele

bisericeşti avem şi a treia datorie mai grea şi mai primejdioasă suntem datori a-i învăţa pe oameni

cunoştinţa de Dumnezeu, cunoştinţa adevărului, dragostea către aproapele mărturisită prin faceri de

bine, şi a lucra virtutea pentru mântuirea sufletului: „Că nimic nu va folosi omul de va dobândi lumea

toată şi-şi va pierde sufletul său, că nimic nu va putea da schimb pentru dânsul”.

Aşadar, ca unii ce avem aceiaşi misiune, avem şi aceiaşi datorie, şi datori suntem fiecare pe cât talant

ni s-a dat să ne silim a-l înmulţi, să nu fim nebăgători de seamă de darul ce am luat, că sluga cea leneşă

rău se va bate, şi economul care n-a dat slugilor stăpânului său la vreme hrana trebuincioasă când va

veni Domnul său rău îl va pedepsi. Şi încă nu este destul numai a învăţa ci şi a vieţui ca cei mai buni

creştini, şi de toată moralitatea să ne dăm şi de exemplu, ca să nu auzim zicându-se, ceea ce a zis Duhul

Sfânt prin proorocul David: „omule pentru ce tu povesteşti dreptăţile Mele şi iei aşezământul Meu de

lege prin gura ta. Iar tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele mele înapoi, şi iarăşi: Doctore, vindecă-

te mai întâi pe tine însuţi, făţarnice scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi apoi gunoiul din ochiul meu”.

Aceste porunci şi ameninţări dumnezeieşti necontenit apasă sufletul meu, că dacă marele Apostol

Pavel suspina zicând: „Amar mie de nu voi propovădui, dregătoria aceasta fiindu-mi încredinţată!” cu

atât mai mult smerenia mea care sunt foarte departe de credinţa, virtuţile, sfinţenia şi învăţătura aceluia

care-i era insuflată de sus: cu toate acestea pe cât mă iartă puterile, ca arhipăstor al frăţiilor voastre, n-am

încetat şi nu voi înceta să nu-mi împlinesc această sfântă însărcinare.

Iubiţilor! Domnul Hristos, prin legea Sa cea nouă n-a pus sarcini grele şi anevoie de purtat ci numai

două porunci a dat: întâia - să iubim pe Dumnezeu şi a doua pe aproapele, şi cine a păzit acestea, toată

legea a împlinit. Aşadar, întâia datorie a unui om este către Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău

să n-ai alţi dumnezei afară de Mine”, a zis Dumnezeu prin Moise; şi, a învăţat pe oameni cunoştinţa de

Dumnezeu, cunoştinţa adevărului, datoria noastră este, datoria noastră este, noi suntem lumina lumii.

Cunoştinţa de Dumnezeu se mărturiseşte când noi credem din suflet că, Dumnezeu este fiinţă

nematerială, fără început şi fără sfârşit, care a făcut toate din nimic spre slava Sa şi le susţine şi le

cârmuieşte cu înţelepciunea şi atotputernicia Lui. Că universul este scaunul Său şi pământul aşternut

picioarelor Sale. Cunoştinţa adevărului, se mărturiseşte de noi când credem că, Dumnezeu a făcut pe om

cu suflet viu, şi l-a înzestrat cu înţelepciune, judecată şi voie liberă; când credem că omul după încetarea

din viaţa aceasta va învia iarăşi cu trupul când va fi răsplătit după faptele sale, bune sau rele. Că vor

învia a zis Însuşi Mântuitorul Hristos, cei ce au făcut bine spre viaţa veşnică şi cei ce au făcut rele spre

osândă veşnică. Acum mai este tot datoria noastră a cunoaşte care sunt acele rele care aduc osândă

veşnică, ca să învăţăm pe oameni a se feri de dânsele. Ele sunt multe şi de multe feluri, însă noi ne

mărginim la una în care de va cădea omul toate celelalte rele le va urma fără mustrare de conştiinţă.

Toată hula împotriva persoanei fiului omului se va ierta, numai hula împotriva Duhului Sfânt nu se va

ierta în veci, a zis Însuşi Mântuitorul Hristos. Aşadar, cel mai mare păcat este, defăimarea învăţăturilor

cuprinse în Testamentul Vechi şi Nou, care ne învaţă cunoştinţa de Dumnezeu şi virtutea, căci insuflate

de Duhul Sfânt sunt. Defăimarea învăţăturilor Domnului nostru Iisus Hristos scrise de cei patru

evanghelişti. Defăimarea scrierilor şi învăţăturilor Sfinţilor Apostoli. Dispreţul către cele şapte sfinte

taine rânduite de Însuşi Mântuitorul Hristos prin Sfinţii Apostoli. Hulirea împotriva orânduielilor

bisericeşti întocmită de Sfinţii Părinţi în sfintele soboare prin insuflarea Duhului Sfânt, pentru însuşi

mântuirea sufletelor noastre şi pentru fericirea noastră spirituală şi pământească. Căci toate ne învaţă a

lucra virtutea, spre a ne apropia de Dumnezeu. Toate câte s-au scris, spre învăţătura noastră s-au scris, şi

toată Scriptura de Duhul Sfânt este insuflată, a zis marele Apostol Pavel. De aceea oricine se

împotriveşte rânduielilor şi învăţăturilor Bisericii şi moralei creştine, Duhului Sfânt se împotriveşte; şi

cine va huli împotriva Duhului Sfânt în veci nu se va ierta. Şi vai! Cât de mâhnit este sufletul meu când

văd cât de mulţi hulitori sunt astăzi împotriva acestora: ba unii au fală a defăima Biserica, formele şi

moralul ei, iar pe strămoşii noştri care au făcut sfinte mânăstiri şi biserici, în care se săvârşeşte jertfa

Fiului lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor şi mântuirea sufletelor noastre, şi le-a înfrumuseţat cu

felurimi de aşezăminte pentru faceri de bine, şi le-a înzestrat cu mari venituri, spre slava lui Dumnezeu

şi le-a sprijinit cu mari jertfe, a nu fi prădate de păgâni, precum şi pe mai marii bisericii care au scris

cărţi morale prin care ne învaţă virtutea şi toată fapta bună, şi dintre care unii s-au jertfit pentru credinţă

şi pentru patrie, ei îi numesc proşti şi neînvăţaţi, şi ei pentru că se cred procopsiţi, defaimă tot, vor să

ruineze tot; şi prin sofismele lor logice se silesc a amăgi pe cei slabi în credinţă, ba chiar şi pe cei mai

aleşi, prin ameninţări de dispreţ.

Fraţilor preoţi! Răceala care se vede asupra credinţei, după dispreţul ce se vede asupra Bisericii

Ortodoxe, asupra rânduielilor şi moralei ei, către religie şi către persoanele bisericeşti, putem crede

cuvintele marelui Apostol Pavel care zic: „Vor veni vremuri cumplite când învăţătura cea sănătoasă nu o

vor primi, ci după poftele lor îşi vor alege învăţători. Aceştia vor fi – a zis marele Apostol – clevetitori

de religie, fără conştiinţa despre faptele lor, iubitori de sine, trufaşi, nemulţumitori, vânzători, iubitori de

argint, neînfrânaţi, de părinţi neascultători, care pururi se învaţă dar la cunoştinţa adevărului nu vor

veni”. Dintre care unii sunt chiar învăţători de morală şi de religie, având numai chipul bunei credinţe,

iar puterea ei tăgăduind. Aceştia nu vor a fi un Dumnezeu creator al tuturor văzute şi nevăzute, vor a le

crede toate făcute de sineşi. Nu vor a fi providenţă ci toate a se cârmui la întâmplare; în timp ce

universul cu toată regulata lui frumuseţe şi statornicie precum şi natura întreagă dovedesc pe un

atotputernic creator şi chivernisitor, care este Dumnezeu. Aceştia nu vor să fie de nici o credinţă, să nu

aibă nici o religie, ci voiesc ca fiecare din ei să aibă credinţa sa, religia sa; pentru că le place libertatea

naturii, a trăi dobitoceşte în toată desfrânarea. Nu le place nici un guvern , nici o religie, nici o regulă,

pentru că nu vor să fie supuşi, nu vor să aibă nici un respect, nici către cei mai mari; pentru că toată

stăpânirea de la Dumnezeu este rânduită, nici către cei bătrâni, nici chiar către părinţii lor.

Fiilor! Dumnezeu voieşte, toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină: „N-am

veni să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă, că mare bucurie se face în cer pentru un păcătos

ce se pocăieşte” a zis Însuşi Mântuitorul Hristos, care S-a pogorât din cer pe pământ ca să întoarcă pe cei

rătăciţi la cunoştinţa adevărului; şi cine a întors suflet de la rătăcire, a acoperit mulţime de păcate. Şi

datoria noastră este ca acestor ateişti să le arătăm că au rătăcit, s-au abătut de la cunoştinţa adevărului, şi

să-i facem a înţelege că nu poate fi de sine-şi nimic, toate urmează a avea un început, un autor, şi acest

mare creator este atotputernicul Dumnezeu, a căruia fiinţă este veşnică, definiţia spirituală, nematerială,

destinaţia de a guverna universul şi peste fiinţele create de Dânsul spre gloria Lui şi toate sunt supuse

Lui. Aşadar toată fiinţa are început, are definiţia sa, destinaţia sa, urmându-şi curgerea sa regulată,

precum providenţa a rânduit-o. Prin urmare şi omul ca fiinţă îndumnezeită, spre a se susţine în vrednicia

sa, a trebuit să aibă o religie; însă toată religia, tot cultul trebuie să aibă misterele sale, morala sa,

formele sale, aşezămintele şi regulile sale, şi pe care tot omul este dator a le crede, a le primi cu

conştiinţă şi a le privi şi a se purta către dânsele cu respect; şi dacă nu pentru ştiinţa sa, cel puţin întâi că

toate sunt insuflate de Duhul Sfânt şi în al doilea rând pentru binele obştesc după învăţătura marelui

Apostol Pavel. Iar dacă stau foarte împietriţi în rătăcitele lor socoteli, datori suntem să ne ferim de dânşii

noi şi toată turma: „Păziţi-vă de învăţaţii mincinoşi care vin la voi îmbrăcaţi în chipul bunei credinţe, iar

înăuntru sunt lupi răpitori. Nu daţi cele sfinte câinilor nici aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea

porcilor ca nu cumva să le calce în picioare şi întorcându-se să vă rupă şi pe voi” – a zis Însuşi

Mântuitorul Hristos. De omul stricat la credinţă după o sfătuire şi două de nu înţelege, ne învaţă marele

apostol, să fugim; că cuvântul lor, suflarea lor, cangrenă este care molipseşte chiar aerul. Că omul cel

rău, din comoara inimii sale, cele rele scoate, şi nu poate pomul putred să facă poame bune. O! Cât de

înfricoşătoare va fi ziua aceia când se va zice: „Duceţi-vă de la mine cei ce aţi lucrat fărădelegea”. Că nu

numai pentru faptă ci şi pentru tot cuvântul hulitor, avem să dăm seama la ziua judecăţii, a spus însuşi

Mântuitorul Hristos. Fericiţi dar cei ce vor asculta cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit de bărbaţii

virtuoşi prin insuflarea Duhul Sfânt, şi-l vor păzi pe dânsul.

Am zis că prima datorie a unui om este către Dumnezeu, şi a doua către aproapele, „să iubeşti pe

aproapele tău ca pe tine însuţi”, şi acela ce iubeşte pe Dumnezeu şi pe fratele lui trebuie să-l iubească, şi

nu numai cu cuvântul ci şi cu fapta prin facere de bine, şi aceasta se mărgineşte în puţine cuvinte:

„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea faceţi şi voi lor”. Ba datori suntem să iubim chiar pe

vrăjmaşii noştri: „Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, bine faceţi celor ce vă urăsc pe voi” – a zis Însuşi

Mântuitorul Hristos.

Iubiţilor! Dragostea nu este numai poruncită de lege, dar este firească în om, este naturală, pentru că

toţi suntem fraţi toţi suntem fii ai aceluiaşi Părinte, toţi avem un Tată pe Dumnezeu; şi dacă suntem

despărţiţi prin dogme, forme de religie şi administraţie bisericească, aceasta este fapta egoiştilor; iar a fi

despărţiţi sub diverse guverne mireneşti, este fapta supunătorilor de noroade, fapta despoţilor; şi dacă

aceştia ne apasă şi ne împing, sau ne lasă a cădea din rătăcire în rătăcire, o fac cu scopul ca să ne

slăbească, să ne corupă spre a ne putea târâ după dorinţele lor, a fi instrumentul lor infernal asupra

fraţilor noştri; însă nu este vina lor, este a noastră că nu avem dragoste între noi, nu ne iubim decât

pentru interes material şi de faţă, iar la viitor şi la Dumnezeu înaintea căruia avem să dăm seama, nici ne

gândim. Om asupra omului, şi frate asupra fratelui: ura, vrajba, duhul de răzbunare, egoismul şi interesul

ne face slabi, ne desparte şi aduce suferinţă în viaţa omenirii. Iar unirea ne face nebiruiţi: unirea

formează societăţile şi ea le susţine neînvinse, dragostea între fraţi şi morala Bisericii Ortodoxe cultivă

spiritul omenesc. Religia lui Hristos, a întors omenirea din calea rătăcirii, către cunoştinţa de Dumnezeu,

către cunoştinţa adevărului, către adevărata dragoste, către fratele său şi a civilizat-o.

Aşadar, nu este numai poruncă şi datorie firească a ne iubi dar este şi un interes social; şi omul este

făcut pentru societate, el se bucură sau suferă de o potrivă cu cei de sub un guvern. Datori suntem dar, să

nu cruţăm nici un interes particular pentru binele obştesc care este şi al fiecăruia în parte. Când fraţii

noştri cei de o credinţă, de un sânge şi de sub un guvern ne cer ajutor, când patria care se compune din

fraţii noştri ne cere jertfa noastră, datori suntem a o da, Dumnezeu a poruncit: „Nimeni n-are mai mare

dragoste alta, decât a-şi pune sufletul său pentru prietenii săi, neamul şi patria se înţelege”, a zis Însuşi

Mântuitorul Hristos.

Duhovniceştilor fii şi fraţi preoţi! A învăţa pe oameni să se iubească între dânşii, să-şi iubească

patria, să jertfească orice interes pentru fericirea ei viitoare, care este pentru voi şi pentru copii voştri,

este datoria noastră, sau mai bine să zic a voastră. A voastră zic, pentru că trăiţi în popor, voi sunteţi

sufletul societăţii, voi primiţi pe om din pântecele maicii sale şi călătoriţi împreună pe calea acestei vieţi

spinoase până îl duceţi în sânul pământului care este maica noastră a tuturor. Voi dar, o cunoaşteţi mai

bine ce o apasă, ce duh rău o ispiteşte pe naţiune. Mântuirea ei Într-adevăr atârnă de la dânsa, dar atârnă

şi de voi, pentru că voi sunteţi datori a-i arăta pe lupii care prin vicleşug vor să o sfâşie la credinţă şi s-o

împrăştie. Pentru că voi sunteţi păstorii, iar ei oile. Slujiţi-le voi de exemplu pentru credinţa în

Dumnezeu şi pentru toată fapta bună; şi toţi se vor face mucenici, cel puţin toţi virtuoşi. Păziţi voi cu

respect aşezămintele Bisericii se vor face buni creştini. Slujiţi-le voi exemplu pentru dragostea pentru

dragostea către aproapele prin faceri de bine şi-şi vor aduce averile la picioarele voastre ca să le împărţiţi

la săraci. Slujiţi-le de exemplu pentru iubirea de dreptate, şi toţi vor zice ca vameşul: „de am luat ceva

pe nedrept întorc împătrit”. Slujiţi-le de exemplu pentru patriotism, şi toţi vor lăsa averile, soţiile şi copii

şi vă vor urma; se vor face eroi, vor înfrunta moartea ca nişte zei: „Păstorul cel bun care-şi pune sufletul

său pentru oile sale, el merge înaintea lor, şi oile merg după dânsul, la glasul lui toată turma urmează; iar

năimitul care păstoreşte numai pentru interes, când vede lupul venind fuge că năimit este şi nu-i este lui

grijă de oi”.

În sfârşit, voi ca păstori adevăraţi sunteţi datori a arăta turmei voastre, că orice naţiune care a slăbit

în simţământul religios, a fost şi este căzută în prada celor mai puternici, celor mai răi, celor mai vicleni,

şi este pe calea pieirii. Orice naţiune nu mai are viaţă spirituală, morală, nu mai are nici un preţ pentru

onoare, pentru virtute; nu mai are patrie, tot face pentru interes chiar contra fraţilor săi, se face

instrumentul străinilor, care vor a ne învrăjbi ca să vină ei să ne împace cu paguba noastră şi folosul lor.

Tot omul cu bună educaţie trebuie să aibă o religie şi o patrie; religia înseamnă a avea un Dumnezeu,

şi patria a se compune din fraţii noştri. Dumnezeu cere credinţa noastră, sufletul nostru, conştiinţa

noastră. Fraţii noştri, cer dragostea noastră, ajutorul nostru, jertfa noastră materială pentru însuşi

fericirea noastră viitoare. Prin urmare, cine este bun creştin, este bun patriot.

Duhovniceştii mei fii! În tot timpul ca arhipăstor al vostru n-am încetat a-mi aduce aminte de

datoriile mele şi a vă da sfătuirile mele. Iată şi acum prin această epistolă vă aduc aminte ca să vă

îndeletniciţi fără obosire cu citirea dumnezeieştilor cărţi spre a vă îmbogăţi mintea, că chemarea voastră

este înaltă, este sfântă, mai repet o dată, este a întoarce pe fraţii voştri de la rătăcire la cunoştinţa

adevărului. A le insufla respect pentru tainele şi învăţăturile religiei ortodoxe, şi către cei mai mari. A-i

învăţa să fie supuşi la legi, a fi liniştiţi, fii ai păcii şi deprinderea la toată fapta bună cu însuşi exemplul

vostru. Datoria voastră este a o apăra de lupii ce vor a o sfâşia de la credinţă, a o compune, a o

demoraliza şi a o umple de vicii prin desfrânare şi lux.

Fiilor! Fiţi păstori neadormiţi ai turmei lui Hristos, pe care a răscumpărat-o cu însuşi sângele său şi a

încredinţat-o păstoririi voastre. Voi sunteţi lumina lumii, fiţi ca o făclie pusă în sfeşnic ca să lumineze

celor din casă. Trăiţi ca cei mai buni creştini, ca văzând oamenii faptele voastre cele bune să slăvească

pe Dumnezeu. În sfârşit, întrebuinţa-ţi bine talantul ce a-ţi luat, darul preoţiei zic, şi numai aşa vă veţi

putea învrednici ca să auziţi acele dulci şi dumnezeieşti cuvinte ale Mântuitorului Hristos: „Vino slugă

bună şi credincioasă intră întru bucuria Domnului tău”. Iar smerenia noastră rugăm pe milostivul

Dumnezeu ca să vă dăruiască putere şi înţelepciune ca să vă puteţi îndeplini misiunea cu care sunteţi

însărcinaţi, şi darul Domnului nostru Iisus Hristos, cu dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea

Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi. Amin. Anul 1863, Ianuarie 28 120

9. Sfântul Calinic a fost împotriva introducerii calendarului gregorian.

În întreaga istorie a Bisericii Ortodoxe a Răsăritului, niciodată n-a încetat lupta crâncenă contra

acelora care doreau distrugerea adevărului de credinţă. Cât timp Biserica a fost în unitate, lupta a fost

mai eficientă, însă mult mai dificil era să se reziste în vremurile când aceasta era dezbinată şi zguduită

de lupte fratricide. Dar deşi mai greu, de multe ori în aceste condiţii s-au descoperit adevăratele valori şi

luptătorii mai devotaţi.

Aşa s-a întâmplat după anul 1054, când Biserica Răsăritului a fost despărţită de cea a Apusului prin

Marea Schismă. De atunci Biserica Apusului, laicizată, n-a contenit încercările de a supune şi domina

120 Argeşul Ortodox, an VII, nr. 358, 10-16 aprilie 2008, p.2-3.

Răsăritul, introducând inovaţiile ei în toate domeniile vieţii bisericeşti.

Un rezultat al acestei acţiuni, a fost şi reforma calendarului făcută de papa Grigorie al XIII-lea în

anul 1582, care a fost impusă şi Bisericii Răsăritului. Dar de fiecare dată, aceste încercări au fost

respinse cu hotărâre, fiind considerate abateri de la tradiţia Ortodoxiei, abateri condamnate aspru de

anatema stabilită de Sf. Apostoli şi Sf. Părinţi la Sinoadele Ecumenice.

În timpul acestor frământări nici Biserica Ortodoxă Română n-a scăpat de aceste ispitiri din partea

Apusului.

Aşa se face că în anul 1864, Alexandru Ioan Cuza a convocat un Sinod bisericesc unde a recomandat

schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian. La Sinod a fost prezent şi Sf. Ierarh Calinic de la

Cernica şi el a fost unul dintre cei mai vajnici luptători pentru biruinţa adevărului şi păstrarea adevăratei

credinţe. S-a opus categoric acestei inovaţii şi părăsind sala Sinodului a spus: ,,Iar eu, cu cei fărădelege

nu mă voi socoti”121.

Datorită opoziţiei ierarhilor de atunci, s-a recurs însă la o altă stratagemă mult mai eficientă,

impunându-se luarea unei decizii şi adoptarea unui decret care stabilea că toţi arhiereii trebuiau să aibă o

licenţă în teologie, căpătată în străinătate. În felul acesta a fost trimis şi Miron Cristea, viitorul

Mitropolit primat şi ulterior Patriarh al României, să studieze la Universitatea protestantă de la

Budapesta, iar viitorul Mitropolit al Moldovei, Pimen Georgescu, la Paris. Aşa au fost pregătiţi toţi

cândidaţii la principalele scaune episcopale din ţară dar în acest fel au dispărut la un moment dat din ţară

adevăraţii luptători şi apărători ai Ortodoxiei, locul lor fiind luat de aceşti oameni special pregătiţi pentru

a trăda cauza ei. De aceea a şi avut succes Conferinţa de la Constantinopol din anul 1923, care a decis

schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian, operă care a avut doar scopul de a dezbina şi slăbi

astfel, puterea Bisericii Ortodoxe. Singurul episcop care n-a fost de acord cu această reformă a fost

Visarion Puiu, Mitropolitul Bucovinei, care a luat forţat calea exilului şi a murit în Franţa la Paris,

denigrat de cei din ţară.

Aceasta a fost începutul lungului calvar al Bisericii strămoşeşti, care a devenit din Biserică naţională,

obiect de prigoană şi persecuţie sângeroasă, defăimată cu ajutorul unor epitete nedemne de puritatea

celor care s-au jertfit pentru a păstra cu sfinţenie dogma şi tradiţia ortodoxă. Deoarece nu mai erau

episcopi care să se opună răului, lupta cea bună a fost continuată de preoţii din mânăstiri, nucleul

mişcării de rezistenţă fiind Mânăstirea Neamţ, unde aceştia s-au organizat sub conducerea

Mitropolitului Glicherie Tănase, pe atunci ieromonah. Din acest motiv România a fost printre ultimele

ţări europene care au adoptat calendarul gregorian.

Dar, a nu recunoaşte necesitatea corectării calendarului iulian, ar fi o notă de ignoranţă, iar pe de altă

parte, a introduce în Biserică calendarul gregorian, lipsit de orice suport solid, care ştirbeşte orânduiala

121 ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT VLASIE, Mânăstirea Slătioara 17/30 mai 1999 Praznicul Pogorârii Sfântului Duh, în Prefaţa la Bujor Constantin, 65 de ani de persecuţie a Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi - Octombrie 1924 - Decembrie 1989, tipărit cu binecuvântarea Î.P.S. Vlasie Mogârzan, arhiepiscop şi mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Răsărit din România, Editura ,,Schimbarea la Faţă”, 1999, p.1.

serviciilor bisericeşti, (data Paştelui, Postul Sf. Apostoli, sărbătorile cu dată variabilă, etc) aceasta ar fi

cea mai grosieră indiferenţă la adresa Bisericii strămoşeşti clădită pe sânge de mucenici.

Calendarul care se apropia cel mai mult de valoarea corectă era cel egiptean folosit pentru stabilirea

sărbătorilor religioase.

În calendarul solar, anul avea 12 luni a câte 30 de zile, la care se adăugau la sfârşitul anului încă 5

zile, rezultând un număr de 365 de zile. Între calendarul egiptean şi cel solar, diferenţa era de un sfert de

zi, în 1460 de ani această diferenţă ajungând la un an. Pentru corectarea acestei diferenţe, în vremea lui

Ptolomeu al III-lea, s-a decretat introducerea unei zile suplimentare epogomena la fiecare 4 ani, precum

şi la noi în cazul anilor bisecţi, ziua de 29 februarie.

La români, până la reforma lui Cezar, exista un calendar arbitrar. Cel dintâi avea 10 luni, a câte 30

de zile fiecare, creat de Romulus, iar succesorul său, Numa, a mai introdus 2 luni. În secolul I î.H.,

egipteanul Sosigene din Alexandria, colaboratorul lui Iuliu Cezar la reforma calendaristică, propune anul

solar de 365 de zile, cu adăugarea de 1 zi la fiecare 4 ani. Acest calendar este cunoscut sub numele de

calendarul Iulian şi intră în vigoare în anul 46 î.H. sau 708 de la întemeierea Romei, şi s-a menţinut până

la 15 octombrie 1582 în Apusul catolic, când a fost substituit cu cel gregorian. Calendarul iulian a fost

folosit în Franţa până în 1582, în Polonia până în1586, în Ungaria până în 1587, în Germania protestantă

până în1700, în Anglia până în 1752, Japonia până în 1873, Turcia până în1916 etc. În ţările ortodoxe,

reforma a întârziat aproape 3 secole, fiind considerată erezie catolică. Astfel în Bulgaria ortodoxă

reforma are loc în anul 1916, în Rusia reforma are loc la 30 ianuarie 1918, în România la 1 Octombrie

1924, iar în Grecia în anul 1924.

10. „ Vedenia Sfântului Ierarh Calinic despre anul 1992 “.

Despre anul 1992 s-a scris şi se scrie mereu, pentru că, precum se ştia, în acest an va avea loc

unificarea celor 12 ţări din Piaţa Comună într-o unitate economică şi politică cu mari posibilităţi sociale

pentru ţările respective. Va fi, se zice, un început de eră nouă, aducătoare de prosperitate şi belşug, cu

ecouri economice şi politice în toată lumea. De aceea este şi aşteptat de mulţi cu nerăbdare şi mari

nădejdi.

Lumea creştină însă, care ştie că bună starea materială nu merge obligatoriu mână în mână cu

îmbunătăţirea vieţii spirituale, ci dimpotrivă, precum spune Apostolul Pavel, când una creşte, scade

cealaltă, priveşte cu neîncredere şi îngrijorare la anul 1992, ca nu cumva o atenţie crescută acordată

bunurilor materiale, să nu aducă după sine şi o creştere a relelor care bântuie lumea de azi şi care deja au

întrecut orice măsură.

La acestea se adaugă şi faptul că despre anul 1992 circulă în lume prevestiri întunecoase ale unor

bărbaţi sfinţi, ierarhi şi cuvioşi, precum: Sf. Ierarh Nifon al Constanţianei, Cuviosul Nil Athonitul, Cuv.

Cozma Etolul, Sava de la Calimnos şi alţii care au trăit în urmă cu ani şi veacuri.

“Pentru marea ei actualitate ne oprim în scurt numai la vedenia Sf. Nifon al Constanţianei şi vom

stărui mai mult la mărturia mai puţin cunoscută a Sf. Calinic de la Cernica, din România. În vedenia sa

despre înfricoşata Judecată (cartea: „Un episcop ascet”, editată de M-rea Paraclisul), Sf. Nifon vede pe

Dumnezeu răsfoind cartea veacurilor omenirii. Când a ajuns la veacul al şaptelea, Dumnezeu s-a oprit,

şi-a acoperit faţa cu mâna şi a zis cu mâhnire: „Acest veac al 7-lea a întrecut pe toate celelalte cu

nedreptatea şi cu răutatea”. Apoi, după puţin, ajungând la jumătatea acestui veac a adăugat: „Acesta este

plin de putoarea păcatelor omeneşti - de invidie, necurăţie, ură, minciună…, dar ajunge: îl voi curma la

mijloc; să înceteze stăpânirea păcatului!”. Şi a făcut semn Arhanghelului Mihail să pregătească începutul

Judecăţii - înfricoşat cuvânt; „Îl voi curma la mijloc!” Or, mijlocul veacului al 7-lea este anul 7500.”

Mai aproape de noi a trăit Sfântul Calinic, între anii 1787 1860, ctitorul Mănăstirii Cernica din

apropierea oraşului Bucureşti, căreia i-a fost stareţ timp de 31 de ani. Mărturia Sf. Ierarh Calinic de la

Cernica despre acest an este şi mai directă. Scriitorul vieţii Sf. Calinic, arhim. Baldovin, care i-a fost

ucenic apropiat, mărturiseşte că a văzut multe fapte minunate în viaţa Stareţului său, din care însă numai

o mică parte a scris, pentru folosul fraţilor duhovniceşti.

Pentru o înţelegere mai bună a vedeniei Sf. Calinic, se cuvine adăugat că Mănăstirea Cernica este

situată în regiune de câmpie, pe două insule mici din albia râului Colentina: insula Sfântului Nicolae şi

insula Sf. Mare Mucenic Gheorghe. În 1832, când Sfântul Calinic a avut descoperirea, Mănăstirea

Cernica era restrânsă numai pe insula Sfântului Nicolae, iar actuala mănăstire de pe insula Sfântului

Gheorghe nu era încă zidită.

Stareţul Calinic fiind un sfânt, mare nevoitor şi cu alese daruri duhovniceşti, în jurul lui se adunaseră

mulţi monahi şi chiliile din insula Sfântului Nicolae erau neîncăpătoare, era trebuinţă de noi chilii. De

aceea se gândea să facă o mănăstire mai mare, în cealaltă insulă a Sfântului Gheorghe. Scriitorul vieţii

Sf. Calinic, arhim. Baldovin, care i-a fost ucenic apropiat, ne relatează: “Chiliile din insula Sf. Nicolae

erau neincapatoare. De aceea se gândea să facă o mănăstire mai mare, în cealaltă insulă, a Sf. Gheorghe.

Prin dumnezeiască rânduială, tocmai atunci stareţul Calinic a primit o mare sumă de bani de la arhiereul

Stratonic, vicarul Mitropoliei, căruia un număr de boieri îi încredinţaseră aceşti bani anume pentru

zidirea unei mănăstiri.

Nu-i mai rămânea decât să înceapă lucrul, însă stareţul Calinic stătea la îndoială şi amâna începutul.

Ce se întâmplase? Un zvon circula în ţară că nu peste mult timp, adică la anul 1848, aveau să aibă loc

mari evenimente care să ducă la un sfârşit de lume şi la un început de lume nouă.

Stareţul Calinic se gândea la acest lucru ziua şi noaptea şi se ruga lui Dumnezeu ca să-l lumineze ce

să facă. În această îndoială fiind, dacă adică să înceapă sau nu zidirea mănăstirii şi cugetând în sine că

dacă în curând vine sfârşitul lumii, de ce să mai înceapă lucrul, stareţul Calinic amâna începutul

lucrărilor. Frământat de aceste gânduri, într-una din nopţi, întorcându se la chilie de la slujba utreniei şi

aşezându se ca de obicei pe scaunul său, – căci aşa obişnuia să se odihnească Cuviosul, şezând pe un

scaun şi niciodată întins pe pat, – în acel moment s-a aflat cu trupul, în picioare, aevea şi nu în vis, în

cealaltă insulă, a Sfântului Gheorghe, având de-a dreapta pe Sfântul Ierarh Nicolae, patronul mănăstirii

şi de-a stânga pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, care îi făcea observaţie de ce nu începe zidirea

mănăstirii în această insulă pentru care primise deja bani de la Arhiereu.

Cuprins de frică şi de cutremur, stareţul Calinic a răspuns: „Iertaţi-mă sfinţi ai lui Dumnezeu, dar

cetind eu unele prevestiri despre viitor, am crezut că la anul 1848 va fi sfârşitul lumii”. Atunci sfinţii i-

au zis: „Uită-te spre Răsărit”. Şi ridicând Cuviosul ochii spre Răsărit, nu se mai vedea cerul, ci numai o

mare lumină dumnezeiască iar el spăimântându-se a căzut la pământ. Îndată însă Sfinţii l-au ridicat de la

pământ zicându-i: „Priveşte acum la Răsărit şi vei vedea taina cea mare a Providenţei”. Şi fiind întărit de

darul lui Dumnezeu, Sfântul Calinic a văzut pe cer pe Sfânta Treime, aşa cum este zugrăvită pe Sfintele

Icoane, iar dedesubt, pe un mare pergament luminos era scris cu litere mari: „7500, anii de la Adam”.

Atunci Sfinţii care-l susţineau pe braţe i-au zis: „Vezi că nu la anul 1848 este sfârşitul lumii, ci

sfârşitul lumii va fi când se vor împlini anii 7500 de la Adam”. Aşa dar, au adăugat Sfinţii, „începe

îndată a zidi marea mănăstire a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe”. Ceea ce s-a şi făcut, căci îndată,

după această vedenie, stareţul Calinic a început zidirea Bisericii şi a chiliilor şi s-a făcut mănăstire mare,

în formă de cetate, aşa cum se vede până în ziua de astăzi.

Aceasta este vedenia Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica şi precum vedem, aici se vorbeşte precis

despre anul 7500 de la Adam, care aşa cum am arătat mai sus, corespunde cu anul 1992.

Cele două descoperiri ale marilor ierarhi Nifon şi Calinic, relatate mai sus, nu pot fi puse la îndoială

pentru marea sfinţenie a lor, şi referirea precisă a lor la anul 1992, ne umple de îngrijorare.

Noi care am trecut anul 1992 ne întrebăm, oare profeţia sfinţilor nu a fost exactă? Nu, nicidecum. Ea

este exactă, dar, ea nu fixează data unui cataclism planetar, ci începutul derulării unor evenimente ce

prevestesc apropierea sfârşitului lumii. Pe vremea Sf. Calinic se zvonea că în anul 1848 aveau să aibă

loc mari evenimente, "un sfârşit de lume, un început de lume nouă". Despre ce era vorba ? Câţi mai ştiu

că anul 1848 a fost anul revoluţiilor naţionale ?122

După calculele noastre omeneşti, suficient de eronate, această lume ar fi trebuit să fi fost de mult

distrusă, încă din anul 1992 d.Hr., an care corespunde cu anul 7500 de la Adam. După timpul exact,

cunoscut numai de Dumnezeu, anul 7500 probabil că încă nu a sosit, iar dacă a sosit, să observăm cu

luare aminte ce-i spune Dumnezeu Arhanghelului Mihail în vedenia Sf. Nifon al Constanţianei: “Să

pregătească începutul Judecăţii”. Cu alte cuvinte, începutul judecăţilor lui Dumnezeu asupra omenirii

sunt cele care pornesc odată cu sosirea anului 7500 de la Adam, şi nicidecum sfârşitul lumii. În nici un

caz sfârşitul lumii nu vine ca o lovitură de trăsnet. Nu! Omenirea trebuie să treacă mai întâi prin judecăţi

aspre, prin mari necazuri şi dureri, consecinţe directe ale păcatelor şi ale îndepărtării ei de Dumnezeu,

suferinţe care vor evolua în paralel, în forme cumplite. Despre aceste judecăţi vorbea Dumnezeu. Iisus

Hristos spunea limpede apostolilor Săi: “Se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va

fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri”. (Matei 24.7) “Luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să

122 Corivan, N., Clerici ortodocşi din Moldova şi Muntenia care au luat parte la Revoluţia din 1848, în M.M.S., an XXXIV, nr. 7-8, 1958, p. 624-647.

fie toate, dar încă nu este sfârşitul.” (Matei 24.6) “Toate acestea sunt începutul durerilor.” (Matei 24.8)

“Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii.” (Matei 24.10) “Şi va

da frate pe frate la moarte şi tată pe copil şi copiii se vor răzvrăti împotriva părinţilor şi îi vor ucide.”

(Marcu 13.12) Toată această evoluţie a răului va culmina cu un mare necaz asupra omenirii, despre care

zicea Mântuitorul: “Căci în zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost până acum, de la începutul

făpturii pe care a zidit-o Dumnezeu şi nici nu va mai fi” (Marcu 13.19). “Iar îndată după strâmtorarea

acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile

cerurilor se vor zgudui.” (Matei 24.29) “Atunci se va arăta pe cer Semnul Fiului Omului şi vor plânge

toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă

multă.” (Matei 24.30)

Dar oare cum trebuie înţelese aceste vedenii, de vreme ce ştim din Sfânta Evanghelie că Însuşi

Mântuitorul Hristos-a zis că „Despre ceasul acela, a sfârşitului lumii, nimeni nu ştie nici îngerii din

ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”? (Mc. 24, 36).

Dezlegarea acestei nedumeriri ne-o dă Sfântul Ioan Hrisostom, în Omiliile sale la Cartea Facerii.

Dacă dumnezeu vrea să piardă lumea nu ne-o spune mai înainte, ci o pierde pur şi simplu. Nimic nu

este mai uşor Făcătorului, Care pe toate le-a făcut numai cu Cuvântul, să le întoarcă într o clipă în

nimicul din care au ieşit… Ci Dumnezeu, în marea sa grijă de mântuirea noastră ne spune mai înainte

pedeapsa pe care vrea să o aducă peste noi, tocmai pentru ca să nu o aducă. O spune anume ca noi să

aflăm de ea şi înţelepţiţi de frica mâniei Lui, să ne schimbăm şi să facem nelucrătoare hotărârea Lui.

Aşa de pildă a făcut cu cetatea cea mare a Ninivei, ale cărei fărădelegi crescuseră peste măsură. A

trimis pe proorocul Iona să le spună „Patruzeci de zile mai sunt şi cetatea Ninivei va fi distrusă” (Iona 3,

4). Ninivitenii însă nu s-au deznădăjduit auzind, ci au crezut în Dumnezeu, au ţinut post aspru, oameni şi

dobitoace s-au pocăit în sac şi cenuşă.

Şi Dumnezeu văzând pocăinţa lor, S-a milostivit de ei şi pedeapsa care trebuia să vină peste ei, nu a

mai venit. Deasemenea, înainte de Potop, pământul se umpluse de fărădelegile oamenilor şi Dumnezeu a

hotărât să-i piardă. Dar n-a făcut-o îndată, ci a vestit cu 120 de ani mai înainte. Apoi a pus pe Noe să

construiască corabie la care a lucrat 100 de ani pentru ca oamenii văzându-l să ia aminte şi să se

îndrepteze. Ci numai după ce Dumnezeu a văzut că, după toate avertismentele primite, oamenii nu se

îndreaptă nicidecum i-a pierdut cu potopul.

În această lumină trebuie să vedem şi prevederile Sfinţilor Ierarhi Nifon şi Calinic, despre care ne-a

fost vorba precum şi cele ale altor bărbaţi sfinţi, şi semnele neobişnuite din vremea noastră: arătarea

Maicii Domnului, care îndeamnă la pocăinţă lumea, icoane care plâng sau izvorăsc mir, candele care se

mişcă singure ş.a.m.d.

Nu-i un secret că şi în vremea noastră fărădelegile oamenilor s-au înmulţit peste măsură şi

Dumnezeu în milostivirea şi iubirea Sa de oameni ne atrage luarea aminte că dacă nu ne îndreptăm, vine

pedeapsă asupra noastră. Ne-o spune mai înainte ca să nu ne pedepsească, ca să luăm aminte şi să ne

întoarcem de la păcat, şi cei care se vor întoarce de la păcatele lor vor fi scăpaţi în plus datorită acestor

avertismente.

Şi aceste avertismente dumnezeieşti nu rămân fără rod bun. Vedem în toată lumea şi mai ales în

ţările ortodoxe care au trecut prin grele încercări, că multă lume s-a înţelepţit şi se întoarce de la rău. Să

luăm deci aminte la aceste îndemnuri.

Teologia menţionează că aceasta lume în forma ei istorică are o limită, un termen. Dar sfârşitul nu va

fi o oprire a timpului istoric printr-o catastrofă cosmică, ci o înnoire a creaţiei, în sens de “transformare”

(1 Corinteni 15.51-55). O trecere de la starea veche la una nouă, care coincide cu apariţia glorioasă a lui

Hristos, la cea de a doua Lui venire. Astfel, istoria şi creaţia în cele şapte zile aşteaptă “ziua a opta”, care

prefigurează timpul eshatologic sau veşnicia. Şi pentru că această zi a opta nu va mai fi urmată de altele,

ci va fi eternă (sau infinită), arta creştină a făcut din 8 (opt) culcat un semn al eternităţii sau al infinitului.

11. Despre Minuni şi Sfintele Moaşte tămăduitoare ale fântului Ierarh Calinic ,

Încă din viaţa Sfântul Ierarh Calinic s-a arătat făcător de minuni. Uneori spunea cele viitoare, alteori

înţelegea gândurile fraţilor şi ale celor din jurul sau, iar alteori profeţea cele ce aveau să se întâmple şi

vindeca pe cei bolnavi.

http://www.cernica.go.ro/Sfantul%20Calinic/sfC9.htm









*** Într-o vreme se terminase făina pentru pâine din mănăstire. Iar Sfântul Calinic, stareţul Cernicăi,

a spus părinţilor: Să avem nădejde la Maica Domnului şi la Sfântul Ierarh Nicolae şi nimic nu ne va

lipsi! Într-adevăr, după ce au citit paraclisul Sfântului Nicolae, îndată au venit la arhondaric doi oameni

necunoscuţi cu un car mare plin cu saci de făină de grâu, pe care stăpânul lor îi donase pentru mănăstire.

*** În vara anului 1829, după utrenie, pe când Sfântul Calinic citea acatistul Sfântului Nicolae,

aţipind puţin, i s-a arătat Sfântul Ierarh Nicolae, în veşminte, dimpreună cu Sfântul Mare Mucenic

Gheorghe şi, în urma lor, Gheorghe, stareţul Cernicăi. Deci, apropiindu-se cei doi sfinţi, i-au poruncit:

Scoală-te şi să zideşti în ostrovul cel mic o biserică în numele Sfântului Mucenic Gheorghe. Noi îţi vom

trimite tot ce-ţi va trebui. Şi îndată, luând binecuvântare de la părintele său duhovnic, Sfântul Calinic,

stareţul Mănăstirii Cernica, a zidit în ostrovul mic o mare biserică închinată Sfântului Mare Mucenic

Gheorghe, precum se vede şi astăzi.

*** Prin anii 1840-1845, unul din ucenicii Sfântului Calinic l-a otravit. Noaptea însă, pe când

cuviosul se lupta cu durerile morţii, în timp ce se ruga, a auzit un glas de taină: Nu vei muri de otravă!

Scoală-te şi fii sănătos, că nu după mult timp vei fi episcop la Râmnicu Vâlcea, unde ai să îndreptezi

Biserica şi clerul care este în scăzământ.

Dimineaţa s-a sculat sănătos şi a venit la biserică. Apoi, după câţiva ani, a fost ales episcop la

Râmnicu Valcea.

*** După ce a ajuns episcop, într-o seară, stând la masă cu ucenicul său, acesta a cugetat în sine că,

după mutarea din viaţă a Sfântului Calinic, Dumnezeu îl va proslăvi cu neputrezirea trupului. Atunci

Sfântul Calinic, cunoscând gândul ucenicului, i-a răspuns: Ce cugeţi aşa de înalt pentru mine? Eu m-am

rugat pentru aceasta lui Dumnezeu, ca să se strice trupul meu cel păcătos. Şi astfel, după sfârşitul său,

trupul s-a desfăcut din încheieturi, după dorinţa sa.

*** În vara anului 1854, Sfântul Calinic a rămas peste noapte în casa unui credincios de pe Valea

Jiului. Auzind ca tatăl acestuia este pentru a treia oară dezgropat şi găsit neputred, s-a dus a doua zi cu

clericii săi, la biserica satului şi, le citea dezlegările arhiereşti, îndată trupul mortului a început a se

desface din încheieturi şi s-a prefăcut tot în pământ, afară de oase.

*** Altădată, pe când Sfântul Calinic se întorcea peste munţi, de la Mănăstirea Lainici la Râmnicu

Vâlcea, fiind înaintevăzător, deodată a început a plânge. Atunci unul din clerici l-a întrebat de ce plânge.

Şi el a răspuns: În ceasul acesta părintele Nicandru, stareţul Cernicăi, a murit.

*** Pe când era încă episcop, a fost adusă la Sfântul Calinic o femeie bolnavă de epilepsie. O ţineau

patru oameni. După sfârşitul Vecerniei, Sfântul Calinic i-a citit câteva rugăciuni. Apoi a zis: în numele

Domnului nostru Iisus Hristos, scoala-te!. În clipa aceea s-a sculat cu totul sănătoasă şi s-a întors acasă

pe picioarele ei.

*** „La moaştele Sfântului Calinic de la Cernica s-au vindecat mulţi creştini bolnavi de tot felul de

boli, printre care şi o copilă născută oarbă”.123

123 MIHAI POPA, Îndrumar pentru restabilirea sănătăţii - Text îngrijit şi completat de Protosinghel Sofian Ardelean - cu

*** Moaştele acestuia, făcătoare de minuni, odihnesc într-o raclă din biserica mare a mănăstirii.

Multe sunt minunile vrednice de pomenire ale Sfântului Calinic, de la vindecări miraculoase la

întoarcerea bărbaţilor acasă, la măritişul fetelor sau la dezbărarea de vicii cumplite. La Cernica, nu există

zi în care credincioşi din toată ţară să nu vină să se roage dinaintea Sfintelor Moaşte pentru alinarea

necazurilor şi iertarea păcatelor.

*** Pe lacul Cernica au tăcut broaştele

Printre cele mai celebre profeţii ale sale se numără prezicerea morţii Mitropolitului Nifon, a izgonirii

lui Cuza, a celor două Războaie Mondiale şi chiar a "izbăvirii" României, ce-ar fi trebuit să înceapă (şi

poate a şi început, în adâncuri neştiute de noi) în anul 1996. Vechea chilie în care a trăit e situată în

insula Sfântului Gheorghe de pe lacul Cernica şi a devenit cu timpul casă memorială. Acolo se păstrează

obiecte care i-au aparţinut marelui stareţ. Un fapt cel puţin curios e acela că în jurul chiliei broaştele nu

cântă niciodată. Legenda spune că într-o seară, pe când sfântul era cufundat în rugăciune, liniştea i-a fost

tulburată de orăcăitul broaştelor. Atunci el s-a dus pe malul apei şi, delimitând cu privirea o porţiune din

lac, atât cât "zgomotul" să nu ajungă la chilie, a binecuvântat broaştele şi le-a spus: "Duceţi-vă în stânga

şi în dreapta, de cântaţi cât vreţi! Dar aici voi să nu-mi mai cântaţi!". Din acea zi, în zona binecuvântată

de Sf. Calinic broaştele au încetat să mai orăcăie.

*** Mortul neputrezit

Povestesc bătrânii călugări că în vara anului 1854 Sf. Calinic se îndrepta, pe Valea Jiului, către

Mănăstirea Lainici. Pe drum s-a întâlnit cu fiii unui om înstărit, care murise în urmă cu 7 ani. Tocmai în

acea zi de sâmbătă urmau să-i facă parastasul de pomenire şi Calinic s-a oprit să-şi tragă puţin sufletul

alături de ei. Cu ocazia deshumării cadavrului, rudele au constatat că mortul nu putrezise. Toţi au

încremenit de spaimă. Ştiind că sfântul are har şi că face minuni, copiii bogătaşului au căzut în genunchi

şi l-au rugat să rămână în satul lor până a doua zi. Calinic s-a înduioşat şi a rămas pentru a-i ajuta.

Lumea vorbea că răposatul avusese în timpul vieţii puteri necurate şi toate slujbele de dezlegare făcute la

căpătâiul lui de arhierei şi preoţi, ca şi toate rugăciunile rudelor, nu avuseseră nici un efect. Sfântul a

ţinut slujba liturghiei la biserica din sat şi a mers la mormânt cu o cruce în mână. Mortul, dezgropat între

timp, era rezemat în picioare de zidul bisericii. Trupul intact era îmbracat în haine lungi de mătase. După

ce şi-a terminat slujba, sfântul a început să citească rugăciunile de iertare a păcatelor şi dezlegare de

blesteme. Toţi cei prezenţi au plâns, înălţând slavă lui Dumnezeu, în timp ce trupul răposatului se

transforma sub ochii lor în pulbere, începând de la tălpi. La sfârşitul rugăciunilor, din cadavru nu mai

rămasese decât o grămăjoară de ţărână amestecată cu oase. Blestemul fusese stins.

*** "În numele Domnului Hristos, ridică-te!"

Biserica Sf. Nicolae din aşezământul Cernicăi are o icoană făcătoare de minuni, dar nu se ştie cu

precizie care dintre cele 7 icoane prezente în interior este aceea. Se bănuieşte doar că ar fi cea mai veche

dintre ele. Icoana îl înfăţişează pe Sf. Nicolae. Legenda spune că acesta a coborat într-o noapte în visul

binecuvântarea Prea Sfinţitului CALINIC Episcopul Argeşului, Editată de Mănăstirea Brazi Bucureşti, 1999, p.104.

Sfântului Calinic şi l-ar fi anunţat că stareţul Nicandru a murit. La vremea aceea călugării au notat data

respectivă în scriptele bisericii şi trista veste s-a confirmat mai târziu. Spre sfârşitul vieţii, în cadrul unei

slujbe de exorcizare săvârşite în paraclisul Episcopiei Râmnicului, Sf. Calinic a reuşit să aducă în fire o

femeie care ţipa, făcea spume la gură şi-şi rupea hainele de pe ea. Bunul părinte şi-a aşezat mâinile pe

capul ei şi a binecuvântat-o, rostind: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, ridică-te!". Femeia s-a

liniştit într-o clipă, apoi s-a închinat la sfintele icoane, mulţumind lui Dumnezeu. După puţin timp, un

meşteşugar din partea locului, pe nume Costache, a venit cu fiul sau epileptic la Sf. Calinic. Acesta i-a

spus: "Du-te acasă şi te roagă la Maica Domnului". Când a ajuns în ograda lui, bărbatul a rămas uimit

văzând cum fiul lui se îndreaptă către icoana Preasfintei Fecioare şi îngenunchează. dinaintea ei! După

ce s-a rugat, copilul s-a ridicat în picioare şi, cu o privire senină, i-a spus: "Tată, cu ajutorul lui

Dumnezeu şi al Maicii Domnului, sunt sănătos tun".

*** Icoana prevestitoare.

Iată, în final, mărturia unei tinere care a vizitat recent Mănăstirea Cernica: "Am intrat înăuntru când

abia începuse slujba. Emoţionată, am trecut pe la racla Sfântului Calinic şi după aceea pe la icoane.

Ajunsă în faţa Sf. Altar, la icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, am atins icoana, după care,

ridicând privirea, am rămas uimită: Mântuitorul era cu gura întredeschisă! Faţa Îi era într-o continuă

mişcare. Întotdeauna admirasem acea icoana şi stiam că Iisus era pictat cu gura închisă. Atunci mi-am

zis în gând: Doamne, ce vrei să-mi spui? Atunci Mântuitorul a deschis şi închis gura de două ori! Am

ieşit tulburată din biserică. Credeam că am înnebunit, că am probleme cu vederea, nici eu nu mai ştiam...

M-am frământat ore întregi, neştiind ce să fac. Însă, când am ajuns acasă, în Bucureşti, am aflat cu

stupoare că apartamentul meu fusese spart. Hoţii mi-au furat nişte bani care nu erau ai mei, ci ai unui

prieten. Acesta îi lăsase la mine pentru că urma să demarăm împreună o afacere. Eram disperată. Am

fost nevoită să-i restitui omului banii, lucru care m-a obligat la economii drastice timp de mai multe luni.

Întrebările privitoare la întâmplarea petrecută la Cernica, cu puţin inainte de furtul banilor, mă chinuiau

încă, aşa că m-am dus din nou acolo. Am întâlnit un preot bătrân, căruia i-am povestit viziunea din

biserică. Acesta mi-a spus, cu o voce venită parcă din cer: N-a fost o vedenie. Mai bine aminteşte-ţi dacă

mimica feţei din icoana era tristă. I-am spus că da. Preotul mi-a pus mâna pe frunte: Copilă, nu cumva ai

avut de atunci un necaz, o pierdere mare de bani? Apoi a dispărut ca şi când n-ar fi fost. Habar n-am

cine era, dar m-a făcut să înţeleg ce voise să-mi spună, de fapt, acea sfântă icoană..."

*** Fântâna turcului (în urma unei minuni făcute la rugăciunile Sfântului Calinic).

Nu cred că există om care să nu vrea să bea apă de aici. Deşi curge vreo 2 centimetri de apă printr-un

mic orificiu şi, de la depărtare, ţi s-ar părea că nu ai vrea să bei…când umpli sticla de apă şi bei apă la

38-40 de grade afară…îţi dai seama că apa aceasta e de la frigider.

E o mare minune apa aceasta, pentru că, lângă ea e lacul cu peşti şi broaşte…dar nu se interferează

izvorul fântânii cu lacul cu peşti. Habar n-am cât de adânc este acest izvor, ca să dea o apă de munte.

Pentru bucureşteanul care vine să se destindă psihic şi fizic această apă şi atmosfera de aici e o trezire la

realitate.

Mica fâşie de apă curge de undeva din josul peretului cu paharul de pastic… şi fântâna e situată pe

partea stângă, la câţiva zeci de metrii de intrarea în Mănăstire.

*** Chehaia bey124 trimise o coloană numeroasă din oştirea sa spre Târgovişte, ca să vâneze şi acolo

din grecii lui Ipsilante. O altă coloană o ţinea ca rezervă tăbărâtă la Pantelimon, pe câmpia Ştefăneşti,

Cernica şi Manolache, având în vecinătate monăstirea de călugări Cernica, precum şi Pasărea, monastire

de călugăriţe. Iată ce se întâmpă la această coloană: un paşă, care avea cartierul său în monastirea

Pantelimon, primeşte de la spionii săi armeni o denunţare falşă. În monastirea Cernica erau refugiate

peste o mie de familii negustoreşti din Capitală, care făcuseră tabără chiar în curtea monăstirei, cu copiii

şi neveste, şi erau hrănite cu din ce brumă aveau călugării. Acel falş denunţător spusese paşei că se află

o sumă de greci zavergii ascunşi în monăstire de călugări. Însuşi paşa încălecă pe cal, luând cu dânsul

vreo o sută de turci cu 4 tunuri; descălicară pe malul de dincoace al bălţii monastirei şi aşezară tunurile

pe mal cu gurile spre monastire. Au strigat atunci să vie din monăstire vreo patru, cinci călugări mai

fruntaşi, ca să-i întrebe dacă au greci pe la dânşii. Stareţul monastirii, înspăimântat de acea groaznică

oştire, trimise cinci duhovnici bătrâni ca să vază ce este. (Stareţ era răposatul Calinic, devenit în urmă

episcop al Râmnicului Vâlcii.) Paşa întrebă pe aceşti duhovnici, zicându-le să spuie adevărul, căci de nu,

va ordona să se bombardeze monastirea. Din norocire, între acei duhovnici se afla unul care ştia bine

limba turcească, căci fusese multă vreme la S-ta Agora, anume preacuviosul Pimen, care, cu un deosebit

curaj, declară paşei, în frica lui Dumnezeu şi pe răspundere cu viaţa- lor, că nu numai că nu se află în

acea monăstire nici picior de grec, dar raiaua împărătească venită din Bucureşti, ca să-şi adăpostească

familiile acolo, le-a mâncat toată provizia de bucate ce o aveau. Au rugat pe paşa ca, împreună cu dânşii,

să treacă însuşi, cu câţiva voinici de ai lui, nu mai mulţi, ca să nu se sperie bejenarii, şi să se încredinţeze

de adevăr.

Atunci, paşa alese vreo 10 căpetenii de ale lui, armaţi bine, se coborî la podul umblător de peste

balta monăstirei şi sosi dincoace; au fost întâmpinaţi la debarcadera monăstirei de către stariţ cu diaconii

124 Dimitrie Papazoglu, Istoria Fondărei Oraşului Bucureşti Capitala Regatului Român, ed. I - Bucureşti 1891, Editura Minerva, ediţia a II-a, Bucureşti 2000, pp. 72- 73.

lui, îmbrăcaţi în odăjdii, şi de mai mulţi neguţători din cei refugiaţi, cari începură, a povesti despre

groaza ce le inspiraseră zavergii arvaţi mercenari, cari i-au făcut să-şi părăsească casele şi prăvăliile din

Bucureşti şi să vină la acest azil creştinesc, unde mor de foame, fiind lipsă cu desăvârşire de pâine.

Paşa, cu ai săi, fu condus acasă la stariţ, unde fu primit, în sunetul clopotelor, de către Calinic, cu

cele mai mari onoruri, cu dulceţuri şi cafele; totdeodată, fu rugat ca, împreună cu dânsul, să viziteze

tabăra nenorocitelor familii refugiate, care erau grămădite în curtea monăstirei. După aceasta,

întorcându-se paşa cu ai săi la vadul de la baltă, a trecut balta îndărăt, însoţit fiind de stareţ, de călugării

fruntaşi şi de mai mulţi negustori, în sunetul clopotelor monăstirei, ca la sosire. S-au suit toţi iar în deal,

unde era coloana cu tunurile, şi, la despărţire, promise paşa călugărilor şi neguţătorilor că le va veni în

ajutor. Cu adevărat, întorcându-se la Pantelimon, a raportat lui Chehaia bei cele petrecute, iar acesta i-a

ordonat ca, pe dată, să trimită în primirea stareţului 20 de care de pesmeţi din provizia armatei şi să se

împartă călugărilor şi bejenarilor. Totdeodată, s-a poruncit prinderea mincinosului denunţător şi

trimiterea lui, la Bucureşti, legat.

*** Iată încă o întâmplare miraculoasă peste care a dat acel înţelept paşă de la Pantelimon125. El avea

ca seiz (rândaş), care îngrijea de calul lui, pe un bulgar. După trecere de două zile, se pregăti paşa să

meargă, cu oamenii lui şi cu două tunuri, ca să viziteze şi monăstirea de călugăriţe Pasărea, care se află

în apropiere de Pantelimon, ca să se convingă dacă nu sunt acolo greci. Seizul, ţinându-i calul ca să-l

încalece, a tras cu un pistol ce-l avea la brâu asupra paşei; din miracol sau din norocirea lui, glonţul se

opri în chimirul ce-l avea sub şalul cu care era încins, în chimir avea vreo 500 de mahmudele (monedă

de aur). Astfel scăpă paşa de moarte.

Pe dată ordonă păzitorilor lui să cerceteze de cine a fost bulgarul pus să-l omoare. Aceştia cercetând

pe vinovat, acesta le-a mărturisit că, din dragostea către religia lui, văzând că paşa se pregăteşte a ataca

monastirea de călugăriţe, şi ca să nu se facă vreun rău sfintei biserici, a comis acest fapt. Atunci,

înţeleptul paşă ordonă, pe de o parte, arestarea seizului, iar pe de alta, trimise stareţului monastirei

Cernica toate acele mahmudele, ce le avea în chimir şi care îi scăpaseră viaţa, cu rugăciune ca jumătate

din ele să se poprească pentru monăstirea Cernica şi jumătate să se trimită, prin doi călugări, însoţiţi de

trimisul său, şi să se numere din parte-i stareţei monăstirei Pasărea. Totdeodată, trimisul său trebuia să se

încredinţeze că nu se află greci în acea monăstire.

În Loc De Încheiere O Cuvântare:

Despre Sfântul Calinic, stareţul Gheorghe şi spiritualitatea ortodoxă integrală

125 Idem, p. 74.

P. C. Pr. Prof. D. Stăniloae 126 a rostit următoarea predică :

Sufletul îmi este strâmtorat de o nebiruită teamă, încer când să zugrăvesc chipul duhovnicesc al

Sfântului Ierarh Calinic. Ar trebui o viaţă de înger pentru a găsi cuvintele care să înfăţişeze viaţa acestui

Sfânt întocmai cu a îngerilor. Dar cum aş putea atinge înălţimile şi adâncimile lumii de gânduri şi de

simţiri dumnezeieşti care au umplut fiinţa acestui Sfânt, cu o minte acoperită de tina patimilor şi

înlănţuită de pă mânt? Cum aş putea, om sufletesc, lipsit de luminile Duhului, să pătrund în cămara

luminată a unei minţi plină de străluci rile orbitoare ale slavei lui Dumnezeu, ce nu pot fi înţelese şi

tălmăcite decât numai prin puterile Duhului? Cum aş putea descrie frumuseţea suprafiresc de bogată şi

de aurită a veş mântului de har al Sfântului, când nici nu-1 bănuiesc măcar cum este, aşa cum nu

bănuieşte un orb frumuseţea luminii pe care alţii se silesc să i-o facă înţeleasă?

Dar cum nu pot da îndărăt de la datoria ce este pusă asu pra mea, mă întorc în primul rând tot către

Sfânt, rugându-1 să-mi ierte îndrăzneala de a mă apropia de el ca unul străin cu înţelegerea, şi sa roage

pe Atotputernicul Dumnezeu să produca în sufletele credincioşilor înţelegerea inaltei lui sfintenii, pe

care cuvintele mele sunt departe de a o putea cu prinde şi tălmăci.

Şi nădăjduiesc că Milostivul Dumnezeu o va face aceasta cu atât mai mult, cu cât în zilele acestea

sufletele noastre s-au invredniciti sa perceapa cu o simtire mai fina bogatia de daruri şi puteri

dumnezeiesti care alcatuiesc cuprinsul Bisericii lui Hristos. Aceasta simtire ne-a prilejuit-o prezenta

solilor Bisericii Ortodoxe surori, prin care am putut sesiza într-un chip mai viu sobornicitatea Bisericii, cu

plinatatea de daruri ce o cuprinde.

Dar ne-a prilejuit-o şi însăşi proclamarea Sfinţilor români, care constituie un act de izbucnire în

planul perceperii du-hoMiiceşti a puterilor Duhului, care tot timpul se mişcă as cuns în sânul Bisericii.

Căci în proclamarea unui Sfânt sau a mai multora, o Biserică locală ajunge la conştiiiiia şi deci Ia

perceperea valorilor de sfinţenie realizate în sânul ei, prin faptul că unul sau mai mulţi din membrii ei şi

le-au asimilat în chip integral. Deci însuşi actul de canonizare este un act de sporită experienţă a Duhului

lucrător în Biserică. Pe lângă aceasta, actul de canonizare, chiar dacă e al unei Biserici lo cale, ca în cazul

de faţă, descoperă nişte valori comune ale întregii Biserici, ca roade ale Duhului Sfânt, care nu se îm -

parte, ci lucrează unitar în toată Biserica. Astfel, în proclama rea unui Sfânt se descoperă un rod al Bisericii

soborniceşti, o concretizare într-o nouă faţă omenească a spiritualităţii uni versale a Bisericii, sau o nouă

reflectare mai străvezie a chi pului lui Hristos Cel Unul în toată Biserica, şi mai mult sau mai puţin

întipărit şi în curs de întipărire în fiecare mădular al Bisericii. Pe de altă parte, prin faptul că Biserica

locală e o parte a Bisericii Ecumenice, sfinţenia acelui Sfânt se comuni că, cu toate comorile respectivei

Biserici locale, Bisericii Ecu menice şi intră în patrimoniul ei general. Căci sfinţenia e ceea ce depăşeşte

graniţele pe care lumea pământească le întipă reşte unei deţi imperfecte şi ceea ce îmbogăţeşte cu un nou

tip spiritualitatea de valoare universal creştină a Bisericii. Când un membru al Bisericii mutat din viaţa

126 Pr. Prof. D. Stănioae, Predică rostită la 24 octombrie 1955, cu ocazia canonizării Sfântului ierarh Calinic, la mânăstirea Cernica, în B. O. R. LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 1164.

pământească e recunoscut ca sfânt, fie şi numai de o Biserică locală, e recu noscut de acea Biserică drept

unul ce a încorporat în persoa na sa, în formă pură, valorile recunoscute de Biserica univer sală, ca unul ce

s-a înălţat peste graniţele puse de egoism, în Dumnezeu Cel Atoateiubitor şi prin aceasta la treapta

univer salismului creştin.

Trăsăturile acestea de spiritualitate ortodoxă ecumenică şi voinţa de a înfăptui valorile întregii

Biserici a lui Hristos, le întâlnim şi la Sfântul Ierarh Calinic. Fără îndoială, Sfântul Calinic a trăit şi el, ca

orice Sfânt într-un anumit loc şi timp; faptele lui au fost răspunsul la anumite trebuinţe ale acelui loc şi

timp. Deci poartă culoarea împrejurărilor în care s-au săvârşit. Dar, întrucât ele au fost săvârşite de un

suflet care a biruit orice voinţă separatistă, care a voit să slujească lui Hristos şi oricărui semen în

Hristos, întrucât au fost. săvârşite cu o intenţie universalistă, particularitatea împrejurărilor în care s-au

săvârşit acele fapte e ridicată şi ea în universal. Hristos, modelul nostru universal, ia înfăţişări concrete,

de- ' terminate de locuri şi timpuri, în Sfinţii Lui, dar aceste înfăţi şări sunt înregistrate şi purtate de

conştiinţa Bisericii, la rân dul lor, ca valori universale şi în felul acesta Biserica se îmbo găţeşte necontenit

cu noi înfăţişări vii de valoare universală ale lui Hristos.

Ţinând seama de acest fapt, slăvind pe Sfântul Calinic, pu tem striga:

Bucură-te Cernică şi te veseleşte, că numele tău e pome nit de îngeri în ceruri, deodată cu cel ce a

strălucit în tine!

Bucură-te cetate de scaun a Bucureştilor, că din tine a răsărit o stea a cărei lumină sporeşte

strălucirea bolţii cereşti a întregii Biserici!

Bucură-te cetate a Râmnicului, că în tine a luminat un mărgăritar de mult preţ al întregii Bisericii

Şi tu, Românie, care ţi-ai ascuns cu smerenie pe Sfinţii tăi, mai strălucitori decât auml, prin

dumbrăvile tale şi prin desişul codrilor tăi, împreună cu poienile de lumină şi cu iz voarele de argint,

saltă acum că arătată ţi s-a făcut una din nestimatele tale duhovniceşti înaintea solilor întregii Biserici a

lui Hristos şi în numele tău intră în veşnicie împreună cu această piatră de mult preţ!

Sfinţenia Ierarhului Calinic, arătată între fraţii lui Hristos de pe meleagurile României şi nutrită de

credinţa caldă a po porului român, a răsărit ca o flacără nouă din vatra spiritua lităţii Bisericii universale,

din viaţa de har şi de iubire a Tru pului tainic al Domnului, din învăţătura şi puterea dumneze iască a

Bisericii, al cărei foc s-a întruchipat în cursul veacuri lor în flăcările pilduitoare şi încălzitoare ale

nenumăraţilor Sfinţi, şi care-şi arată dogoarea generală în sufletele creştini lor din orice timp, într-o

epocă mai mult, într-alta mai puţin, în chip deosebit se intensificase această dogoare a focului

dumnezeiesc din Biserică în sufletele credincioşilor şi mai ales în tagma călugărilor, la sfârşitul veacului

XVIII şi înce putul veacului XIX, prin curentul paisian. Acest curent reîn- viorase mai întâi la Sfântul

Munte şi apoi aduse în mănăsti rile Moldovei vechea dogoare a trăirii isihaste, făcuse din ru găciunea lui

Iisus săvârşită de minte în inimă, o pârghie de trezire şi împrospătare a întregii vieţi a sufletului şi un

izvor de putere pentru dobândirea virtuţilor creştine.

Unul din ucenicii lui Paisie, ardeleanul Gheorghe, trans plantase aeest duh de înaltă trăire a vieţii

creştine, pe locul în care ne aflăm, readucând astfel la o viaţă sporită pustiita mă năstire Cernica. El fusese

cu Paisie la Athos, mânat fără în doială acolo, de dorinţa de a sorbi de la izvoarele celei mai adevărate şi

pline trăiri a creştinismului, putere, pentru a o opune, revărsând-o în sânul poporului său, uscăciunii

papistăşeşti, pe care o întindea cu sabie şi înşelăciune în ţinuturile de peste munţi Curtea împărătească de

la Viena, înteţită de râvna prozelitistă a iezuiţilor 127 .

Dar trebuie să precizăm că stareţul Gheorghe, aşezân du-se la Cernica şi restaurând aci şi apoi la

Căldăruşani viaţa monahală de obşte, n-a adus aci conţinutul spiritualităţii paisiene fără nici o

modificare.

Paisie punea ca punct de plecare al vieţii duhovniceşti a comunităţilor sale, aşa zisa lucrare a minţii.

Această lucrare a minţii consta în aceea că monahul păstrează tot timpul în amintire numele lui Iisus şi

cu el alungă orice gând necuvenit care se ridică din inimă. Mintea trebuie să caute cu această rugăciune

locul inimii şi să-1 păzească curat, până ce inima se va face locaşul lui Hristos şi se va arăta plină de

lumina Lui. Paisie socotea că acest lucru poate să-1 facă orice monah, fie el chiar începător în ale vieţii

duhovniceşti, ba chiar şi un mi rean preocupat de grijile vieţii. Monahul nu trebuie să aştepte să ajungă

mai întâi la o anumită curăţie de patimi, ca să poată să practice rugăciunea minţii. El îşi însuşise ideile

conaţiona lului său, Vasile de la Poiana Mărului, care considera şi el greşită părerea acelora care socoteau

că lucrarea minţii e po- trivită numai celor desăvârşiţi, care au ajuns la eliberarea de patimi 128 . Paisie,

urmând acestuia, socotea că însăşi păstrarea în minte a numelui lui Iisus e mijlocul cel mai bun de a feri

pe monah de gândurile rele şi de a slăbi prin aceasta cu încetul patimile din el. „Sfânta rugăciune a

minţii, zice el, efectuată prin harul lui Dumnezeu, curăţă omul de toate patimile, îl îndeamnă la păstrarea

cu râvnă a tuturor poruncilor dumne zeieşti şi îl fereşte nevătămat de toate săgeţile vrăjmaşului şi de

ispite" 129 .

Pe lângă aceasta, numele lui Iisus, deci şi gândul la El, păstrat necontenit în minte, ajută pe om să

vadă, îndată ce se iveşte, tot gândul contrar lui Iisus, tot gândul rău, îl face adi că pe om în stare să

urmărească şi să cunoască tot ce se pe trece în sufletul său, căci el plimbă tot timpul o lumină peste

mişcările din lăuntrul său. Acest lucru nu-1 poate face însă cel ce nu ţine mereu în minte numele lui Iisus

şi gândul la El, ci sufletul lui petrece în întuneric. Atribuind aceste virtuţi lu crării minţii, Paisie socotea

că ea e mai importantă decât multele rugăciuni citite sau cântate la biserică, împreună cu obştea. Fără a

spune de-a dreptul monahilor din comunita tea sa că pot să mai lipsească de la slujbele de obşte din bise -

rică, acest lucru rezultă destul de limpede din învăţătura sa. Bazându-se pe anumiţi Părinţi, Paisie cerea,

împreună cu Vasile de la Poiana Mărului, „să se pună toată grija pentru ru găciunea minţii, osebind pentru

cântare puţină vreme, numai în ceasurile de urât, căci după cuvintele lor, slujbele şi cântă rile bisericeşti

127 Econ. D. FURTUNĂ, Ucenicii stareţului Paisie în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani, Bucureşti, 1927, p. 50.128 Prot. SERGHIE CETFERICOV, Paisie, stareţul mănăstirii Neamţu din Moldova, trad. de Patriarhul Nicodim, ed. 2,

Neamţu, 1943, p. 288. 129 Op. cit., p. 232

sunt puse la îndemână în genere pentru toţi creştinii, iar nu pentru aceia care vor să petreacă în tăcere" 130 .

Se înţelege că de aci putea să se nască la unii monahi din obşte, mai puţin înaintaţi duhovniceşte, o

anumită tendinţă spre un spiritualism individualist, spre o nesocotire a disci plinei de obşte, o anumită

socotinţă că ritmul comun exterior al vieţii de obşte nu este numaidecât necesar pentru înfăptuirea unei

ordine lăuntrice. Asceza, ca metodă de luptă cu patimile, putea să-şi piardă, de asemenea, în ochii unora

însemnătatea. Poate că tot din această accentuare a spiritualismului lă untric, oarecum eliberat de

disciplina formelor exterioare provenea şi ideea lui Paisie despre comunităţile monahale mixte, româno-

slave, sau chiar româno-greco-slave, în care cântările se executau alternativ în cele doua sau trei limbi.

Odată ce principalul lucru era concentrarea fiecărui monah în interiorul său, numai conta aşa de mult

felul în care răsunau exterior rugăciunile şi cântările. Era un universalism care mergea mână în mână cu

accentuarea spiritualismului lăun tric, de simţire eliberată de cuvinte. Şi poate că din aceste două trăsături

ale vieţii din comunităţile lui Paisie se explică şi cea de-a treia: tendinţa de a cuprinde un număr cât mai

mare de membri. Disciplina exterioară severă se păstrează mai bine în comunităţile cu un număr restrâns

de membri, pe când acolo unde principalul lucru este viaţa spirituală lăun trică, pot să fie în obşte cât de

mulţi membri, căci fiecare poate trăi alături de ceilalţi viaţa lui interioară.

Suntem îndreptăţiţi să spunem că Gheorghe socotea că învăţătura şi organizaţia din comunităţile lui

Paisie era foarte potrivită pentru monahii progresaţi în viaţa duhovnicească, dar nu atât de potrivită şi

pentru începători, precum o soco tea Paisie. Poate că acesta e motivul pentru care, la un mo ment dat,

Gheorghe 1-a părăsit pe Paisie cu gândul să plece la Sfântul Munte, ca să reintre, precum socotim, în

viaţa mo nahală, mai atentă la disciplina şi asceza exterioară, care în totdeauna s-a practicat acolo. Dar

îndemnul mitropolitului Grigorie, făcându-1 să renunţe la plecarea la Sfântul Munte şi să refacă Cernica,

stareţul Gheorghe, sădind aci viaţa din co munităţile paisiene, a avut grijă să înlăture cele trei trăsături

pomenite. Căci la scurtă vreme după întemeierea obştii sale, Stareţul Gheorghe rânduieşte: „mai ales trei

odrasle de-ale bunătăţii stareţului meu, pare-mi-se că nu veţi putea în grab a le vedea rodind aicea, nici

ale câştiga aşa numai prost [sim plu] în scurtă vreme, fiindcă nici eu, mişelul, n-am fost gătit a le

metaherisi, sau vrednic a porunci vouă să le faceţi şi să rămâie ceva şi pe urma mea". Şi iată cum

înfăţişează stareţul Gheorghe neputinţa de a se practica în obştea sa, de monahii ei începători, lucrarea

minţii: „Deci pre cea dintâi odraslă să o pricepeţi a fi chiar lucrarea minţii, adică făclia cea nestinsă a

îndreptării sufletului, ceea ce poveţueşte pe smeritul om către gânditorul rai, şi-1 face în stare deplin după

măsura varstii lui Hristos, care şi departe se află de nişte pătimaşi ca noi. Dară nici vă slobozesc a luat

cuţit de înjunghiere cercând taina lucru lui, până ce veţi mai depărta greutatea lipsirilor, şi veţi ago nisi

cărţi spre ajutor la meşteşugul ei. Pentru că nefiind bine iscusiţi, să nu vi se întâmple ceva şi mai rău şi

veţi fi de râs vrăjmaşilor draci; căci foarte anevoie nemeresc calea aceasta cei nedezbrăcaţi peste toţi de

materiile trupului". După cuvân tul ce zice: „Că nu va locui Duhul lui Dumnezeu în oamenii aceştia de

vreme ce încă trup sunt, şi numai cele pământeşti caută". Se vede aci deosebirea netă faţă de Paisie, care

130 Ibidem.

spunea împreună cu Vasile de la Poiana Mărului: „Cu acest tact al minţii se poate îndeletnicii chibzuit

nu numai cel desăvârşit, ci şi oricare nou începător şi supus patimilor, păzindu-şi ini-ma". Iar încheind,

stareţul Gheorghe zice: „Harul acestor trei bunătăţi nu multora sau dat (adică al lucrării minţii, al po-

văţuirii de norod mult şi al împăciuirii limbilor)" 131 .

Aşadar, stareţul Gheorghe socotea, spre deosebire de Paisie şi de Vasile de la Poiana Mărului, că

lucrarea minţii nu e bine să înceapă a o practica cineva până ce nu a înaintat mult în dezbrăcarea de

patimi. Poate că el era unul din aceia pe care-i viza Paisie ca împotrivindu-se ideii lui despre puţinţă

chiar şi a începătorilor de a practica lucrarea minţii. Stareţul Gheorghe socotea că cel pătimaş nu se poate

curăţi de patimi numai prin păstrarea în minte a numelui lui Iisus, probabil mai întâi pentru motivul că

acela nu are puterea să ţină necontenit în minte numele lui Iisus, al doilea pentru faptul că chiar pome -

nirea numelui lui Iisus poate deveni pentru el o obişnuinţă care să nu mai însemne mare lucru, ci să se

amestece cu obişnuinţele lui pătimaşe. Gheorghe păzea, aşadar, cu stric teţe recomandarea Sfântului

Calist care spune în capitolul 8 al cuvântului său „despre rugăciune", cuprins în Filocalie, că numai

mintea care s-a curăţit de cele de afară şi şi-a supus cu totul simţurile prin virtutea cu fapta, poate

rămâne nemişcată ca osia cerească şi poate privi în adâncul inimii, trimiţând în ea razele înţelegerii, care

ţin acolo înţelesurile dumnezeieşti 132 . „Nimeni însă dintre cei necercaţi sau dintre cei au trebuinţă de

lapte, auzind de aceste lucruri oprite, să nu se atingă de ele; căci dumnezeieştii Părinţi au socotit pe cei ce

au căutat şi s-au sârguit să între în limanul nepătimirii înainte de vreme, în chip necuvenit, ca ieşiţi din

minţi".

În schimb, stareţul Gheorghe punea mare preţ pe cercetarea nelipsită a slujbelor de obşte din

biserică, asadar pe incad rarea disciplinată în rândurile obştei, socotind ca virtutea „cea mai cuprinzătoare

întru care reazimă toată începătura spăseniei monahilor": supunerea. „întocmai ca suflarea să cinstiţi

supunerea", le spune ei călugărilor săi. Numai făcând toate cu blagoslovenia povăţuitorului obştei şi pe

lângă aceas ta mărturisindu-vă toate gândurile înaintea duhovnicului, pă zind smerita cugetare şi dreapta

socoteală şi împărtăşindu-vă de doisprezece ori pe an, „veţi omorî, spune el monahilor din . obştea sa,

pre toate patimile cele alcătuite prin limbă, prin inimă şi prin simţuri, făcându-vă de-a pururea vrednici

îm părtăşiri dumnezeieştilor taine" 133 .

Stareţul Ghporghe socotea că pentru lupta cu patimile e necesară baza mai largă a unor eforturi

multilaterale, că nu ajunge numai păstrarea în minte a numelui lui Iisus. Omul trebuie să se gândească la

dezrădăcinarea fiecărei patimi de care e stăpânit şi să urmărească în special slăbirea fiecăruia prin efortul

corespunzător, ajutându-se de sfaturile povăţui-torilor cu experienţă în lupta cu succes împotriva

patimilor. Cu alte cuvinte, stareţul Gheorghe socotea că la începutul vie ţii duhovniceşti accentul principal

trebuie să se pună pe asce ză şi pe ascultare, sau, după el, preocuparea de căpetenie, cel puţin a

începătorilor, trebuie să fie lupta directă cu patimile, câtă vreme Paisie punea accentul principal, chiar de

131 CAS1AN CERNICANUL, Istoriile Sfintelor Monastiri Cernica şi Căldăruşani, Bucureşti, 1870, p. 57.132 Pr. Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE, Filocalia, vol. 8, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 230.133 CAS1AN CERNICANUL, Op. cit, p. 39

la înce put, pe contemplaţie, pe unirea cu Dumnezeu şi pe vederea lui în lumină.

Propriu-zis nici stareţul Gheorghe nu excludea pomenirea numelui lui Iisus, deci nu dispreţuia

contemplaţia, precum nici Paisie nu nesocotea lupta cu patimile prin nevoinţele as cetice. Deosebirea

consta mai mult în accentul ce-1 punea fie care pe una sau alta din cele două la începutul vieţii duhovni -

ceşti. Pe când Paisie, urmând mai mult Sfântul Simeon Noul Teolog, credea că se mai poate începe de-a

dreptul cu con templarea, şi ajutorul ei este cel mai hotărâtor în vestejirea patimilor, stareţul Gheorghe

rămânea fidel metodei clasice, formulată încă de Clement Alexandrinul, Grigorie al Nyssei şi Maxim

Mărturisitorul, care împărţeau urcuşul duhovnicesc în două etape ce nu se pot inversa: în asceză sau

făptuire, şi contemplaţie. Stareţul Gheorghe rămânea credincios îndem ni nului dat de Sfântul Grigorie al

Nyssei: „Să nu îndrăznim a ne ridica la cugetările despre Dumnezeu, înainte de a ne face viaţa vrednică

de o astfel de indrazneala 134 ”

Cele două spiritualităţi sunt în fond identice prin ţinta finală ce o urmăresc. Ele se deosebesc mai

mult prin metodă, sau prin punctul de plecare. De altfel în tot trecutul Ortodoxi ei se observă nu numai

deosebiri personale de temperament şi preocupări între sfânt şi sfânt, ci şi deosebiri între diferitele

curente spirituale, fără ca aceasta să facă pe unul mai puţin ortodox decât altul, ci toate redând, în forme

diferite, care se completează simfonic, acelaşi fond al spiritualităţii evanghe lice şi toate ducând pe căi

puţin diferite, la aceeaşi ţintă, a desăvârşirii omului prin curăţirea de patimi şi prin unirea cu Dumnezeu.

Prin ascetismul ei spiritualitatea sădită de stareţul Gheorghe la Cernica a rămas mai aproape de

spiritualitatea athonită de totdeauna, pe când spiritualitatea paisiană s-a depărtat într-o oarecare măsură

de aceea, în schimb a rămas mai aproape de spiritualitatea sinaită. Dar faptul de a trăi înconjuraţi de

lume şi necesitatea de a zidi şi restaura mănăstiri a îndemnat pe stareţul Gheorghe şi pe urmaşii lui să

dea o atenţie şi acthi-tăţii practice-gospodăreşti, ca şi operei de milostenie, adău gând astfel laturi noi la

spiritualitatea athonită.

Pe de altă parte, paisianismul a păstrat o înrudire mai strânsă cu spiri tualitatea athonită şi în special

cu cea sinaită, în preocuparea mai sporită de contemplaţie şi în lăsarea pe planul al doilea a

preocupărilor gospodăreşti şi de milostenie. Fiecare a păstrat într-o anumită privinţă şi a modificat în alta

spiritualitatea athonită. Am putea spune că preocuparea practico-gospodărească şi de milostenie din

spiritualitatea cernicană sunt mai degrabă o reînviorare a unor laturi foarte străvechi ale duhu lui creştin,

care şi-au găsit o întruchipare puternică în viaţa Sfântului Nicolae, care necontenit era luat ca patron

pilduitor şi chemat în ajutor la Cernica, precum şi în viaţa şi în rându ielile monahale ale Sfântului Vasile

cel Mare, de care mona hismul românesc s-a străduit să rămână deosebit de aproape.

Sfântul Calinic e floarea cea mai aleasă care a răsărit şi a crescut în solul spiritualităţii cernicane,

dezvoltând în gradul suprem cele trei însuşiri ale ei: ascetismul, milostenia şi pre ocuparea practico-

gospodărească..

El îşi începe urcuşul duhovnicesc cu asceza, cu începutul clasic al oricărui drum de desăvârşire

134 In Psalmos, PG 44, 496.

spirituală în înţeles creştin. El ajunge şi la tainica viaţă interioară în Dumnezeu, dar şi-a dat seama de la

început că; după învăţătura Părinţi lor, baza neapărat necesară a acesteia e curăţirea de patimi şi aceasta,

nu se poate obţine fără asceză. De aceea toţi biografii lui sunt izbiţi de puternicul caracter ascetic al vieţii

Sfântului Calinic. Toţi au rămas impresionaţi de neobişnuit de asprele lui nevoinţe ascetice. încă din

frageda vârstă de 20 de ani, îndată ce a intrat în mănăstirea Cernica, „s-a dat pe sine, cu toată dorinţa

arzătoare, la toate nevoinţele cele grele ale vieţii monahale, încât în puţin timp a ajuns pe dascălii săi şi i-

a covârşit cu tot felul de fapte lăudabile şi ostenicioase" 135 . îşi „omora trupul său cel prea crud cu postul

cel mai aspru, pe care numai un bărbat desăvârşit îl poate suporta". Ceva mai târziu „a început a adăuga

nevoinţă peste nevoinţă şi şi-a pus o asemenea rânduială, ca toată săptămâna să nu mănânce bucate fierte

la foc, fără numai pâine cu apă, după apusul soarelui, şi de aceasta să nu se sature". Iar „noaptea nu dor -

mea mai mult de trei ceasuri şi aceasta nu pe pat, ci pe scaun, iar ziua lucra cu părinţii la slujbele cele mai

grele". „Faţa i se îngălbenise de multă postire, şi ochii i se duseseră în fundul capului din pricina multei

privegheri şi a multor lacrimi" 136 . El înăsprea şi lungea adeseori posturile până Ia marginea pute rilor

trupeşti. Aşa, odată, luând blagoslovenie de la duhovni cul său, n-a mai băgat nimic în gură de la

Dumineca lăsatului de carne până la Paşti, cu excepţia unei jumătăţi de prescură în Joia Canonului celui

Mare. într-o vară n-a mâncat 40 de zile, fără numai seara o felie de pepene şi alte poame, ca să-şi

potolească setea 137 . în afară de posturile totale ce şi le lua ade seori, el, toată viaţa, începând de la anul

1820, deci vreme de aproape 50 de ani, n-a mâncat nici carne, nici peşte, fără nu mai verdeţuri sau

legume, fără undelemn, şi de acestea o dată pe zi: unt de vaci, brânză şi lapte gusta numai sâmbătă câte

puţin, ca să biruiască mândria 138 . în general, în cursul întregii sale vieţi, cu toate multele lui ocupaţii, „nu

înceta noaptea şi ziua veghind, postind şi abţinându-se de la toate cele ce sunt lumeşti şi plăcute lumii,

pentru că chiar trupul său îl ostenea şi-1 pedepsea, încât toată viaţa sa nu s-a culcat ca ceilalţi oa meni

întins ne pat, nici s-a dezbrăcat de hainele sale, ci puţin cât somn gusta, şedea rezemat cu mâinile sale pe

un jeţ, îm brăcat, cu mijlocul încins cu o curea lată de piele 139 ".

Preţuind asceza ca începutul neapărat necesar al desăvâr şirii şi ştiind că numai prin ea se obţine

curăţirea de patimi şi insul se încadrează în disciplina obştei şi a tradiţiei, adică se eliberează de voia

arbitrară şi de mândrie, Sfântul Calinic a impus-o din Cernica şi Frăsinei, rânduind pedepse aspre pen tru

cei ce nu o vor observa cu stricteţe. Şi pentru că asceza împodobeşte cu deosebire pe monah, a cărui

viaţă rivalizează cu a îngerilor fără pată şi fără trebuinţe materiale, Sfântul Calinic a rămas prin viaţa lui

de nevoinţe un monah chiar şi după ce a ajuns episcop, continuând a se îmbrăca în aceeaşi haină groasă

de şiac, ţinând acelaşi post aspru şi dormind tot aşa de puţin. Iar la sfârşitul vieţii s-a întors la aceeaşi

135112 Arhimandrit ANASTASIE BALDOVIN, Viaţa şi nevoinţele monahale ale Prea Cuviosului Episcop al Râmnicului Noul Severin, publicată de C. Erbiceanu în Biserica Ortodoxă Română 1898-1899 şi reluată în volum de Icon. D. LUNGULESCU, Viaţa şi minunile Episcopului Calinic cel Sfânt al Râmnicului Noul Severin, Craiova, 1930, p. 26.

136 CASIAN CERNICANUL, op. cit, p. 87-90137 Op. cit., 90-91138 Op. cit, p. 129139 ANASTASIE BALDOVIN, ibidem, p. 23-25.

viaţă de simplu monah, în chilia mănăstirii lui de metanie.

Dar Sfântul Calinic nu avea doar grija negativă de a-şi veşteji poftele trupeşti cu postul şi cu

privegherea. Scopul lui era nu numai acela de a dezrădăcina patimile, ci şi de a pune în locul lor virtuţile

contrare. Astfel, în locul iuţimii a dezvol tat blândeţea, bunătatea şi iubirea, iar în locul mândriei, sme -

renia. La dânsul se vedea smerenia cea mai adâncă. El avea dragostea cea adevărată către toţi semenii.

De aceea, „de ve dea pe vreunul scârbit împreună pătimea, pe cei bolnavi din ale sale puteri îi mângâia,

când se ocăra, grăia de bine, când se nedreptăţea, îndată pe acela îl miluia şi cu ce putea îl aju ta" 140 . „Toţi

călugării, bătrâni şi tineri, îl admirau şi-1 iubeau cu inima curată, pentru că era blând şi smerit cu

adevărat fără prefacere, fără ură şi viclenie, supunându-se tuturor". „Atâta era de blând şi smerit cu

inima, încât credea cineva că are în faţa sa un înger ceresc, cu care vorbeşte, dar nu un om pământesc" 141 .

Pe cât de aspru era cu sine, pe atât de bun şi blând era cu alţii.

Cu deosebire a luptat Sfântul Calinic împotriva poftei greu de biruit a avuţiei, vieţuind într-o

adevărată renunţare la si ne. Toată viaţa n-a agonisit şi n-a ţinut nimic pentru sine. în chilia lui de călugăr

nu se găsea decât un ulcior de apă 142 . Toată viaţa a umblat într-o haină groasă călugărească şi Ia trecerea

din viaţa aceasta n-a lăsat nici o avere, încât toată cheltuiala înmormântării a suportat-o Minişterul

Cultelor. El însuşi spune în diata sa: „N-am adunat aur şi argint, n-am voit să am nici haine de prisos,

nici orice fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului, că necâştigarea călu gărească, cu duhul

şi cu lucrul, după puţinţă m-am sârguit a păzi, neîngrijind de sine-mi, ci puindu-mi toată nădejdea în

purtarea de grijă a lui Dumnezeu... Drept aceea nimenea să nu ostenească după moartea mea, cercând

sau iscodind orice fel de adunare a chiliei mele, că eu nici de îngropare nici de pomenire nu las ceva...,

ca să se arate că lui Dumnezeu cred, că mai primit îi va fi lui Dumnezeu de nu va rămâne după moartea

mea nici un ban, decât de s-ar împărţi cea mai mare strânsoare după mine. Şi dacă n-ar voi nimeni ca pre

mine cel atât de sărac să mă dea obişnuitei îngropări, apoi mă rog acelora care-şi aduc aminte de moartea

lor, să-mi târască pă cătosul meu trup la oricare biserică săracă şi acolo lângă tru puri să-1 îngroape" 143 .

Dar Sfântul Calinic n-a fost lipsit, pentru că n-a fost în stare să câştige, sau pentru că a fost

un'risipitor, ci pentru că a avut prea multă milă de săraci şi a fost prea ocupat de în zestrarea bisericilor,

ca să ţină ceva la sine. Sărăcia lui totală îşi are pricina în milostenia lui nereţinută şi în avântul de a zidi

locaşuri de închinare, şi de a Ie înzestra din belşug cu cele de trebuinţă pentru o îndelungată dăinuire. N-

am putea spu ne că el n-a cunoscut preţul bunurilor materiale, dar el le-a socotit ca mijloace de cumpărare

a bunurilor cereşti, aşa cum le-au cunoscut în tot trecutul Bisericii sfinţii care au strălucit prin virtutea

milosteniei. Sfântul Calinic nu s-a mulţumit nici aci numai cu latura negativă a dezrădăcinării poftei

egoiste de avuţie, ci a sădit şi dezvoltat în locul ei virtutea milosteniei. Căci numai când omul a înaintat

de la o patimă până la vir tutea contrară ei şi nu s-a oprit la starea neutră dintre ele, a dezrădăcinat cu

140 CASIAN, op. cit, p. 88-89141 anastasieBaldovin, ibidem, p. 26-28142 CASIAN, op. cit, p. 89143 La CASIAN, op. cit, p. 133-134

adevărat patima din sine, a tămăduit cu ade vărat firea sa de boala egoismului, a străbătut deplin de la

viaţa chinuită în păcat şi întuneric la viaţa desăvârşită şi feri cită în Dumnezeu, care este lumină şi iubire.

în milostenie îşi găseşte egoismul înfrângerea totală şi iubirea de oameni în coronarea ei. Ea e şi

contemplarea lui Hristos în semeni, dai şi iubirea lor cu fapta. Iubirea cu fapta se întâlneşte cu vede rea în

adâncime a insului, cu vederea lui Hristos. De aceea Sfântul Calinic a cultivat milostenia cu o osârdie

neostenită. Ea e, pe lângă asprimea vieţii, a doua virtute de căpetenie a lui. în aceasta el depăşeşte

spiritualitatea sinaită, care pune accentul principal pe lucrarea minţii, cum face şi spirituali tatea paisiană,

dar şi cea athonită, care se opreşte în general la asceză. Sfântul Calinic îşi dădea seama că trăind între

oa meni, nu într-un munte locuit numai de monahi, iubirea de Dumnezeu impune şi iubirea practicată de

oameni. El a îm păcat asceza, ca preocupare de desăvârşirea personală, cu virtutea socială a milosteniei,

dovedind că asceza nu închide pe om în închisoarea unor preocupări individualiste, cum s-a afirmat de

atâtea ori 144 , ci bine înţeleasă, e tocmai mijlocul de omorâre a egoismului, care e piedica principală în

calea ade văratelor dăruiri generoase ale omului.

Preocuparea de milostenie era aşa de puternică la Sfântul Calinic, încât suferea cumplit când nu avea

cu ce să ajute pe cei lipsiţi. Biograful lui, arhimandritul Anastasie Baldovin, spune: „Era atât de milostiv,

încât când nu avea ce să dea milostenie, îşi da hainele de pe Prea Sfinţia Sa şi plângând se ruga de mine

nevrednicul, ca să caut bani de unde voi şti, ca să aibă să dea la fraţii lui Hristos, pentru că aşa numea

prea fericitul pe săraci şi neputincioşi" 145 . „Pentru oraşe avea liste de persoane cărora li se cuvenea ajutor",

având în fiecare oraş câte o persoană de încredere pentru distribuirea ajutoarelor. Sumele ce i se dădeau

pentru serviciile divine, de familiile înstărite, prin vreun preot din preajma lui, nu le primea nici odată în

mână, ci poruncea respectivului preot cui să le ducă 146 . Pentru hirotonirea tinerilor preoţi nu lua nimic, ci

după ce-i sfătuia cu de-amănuntul, îi, trimitea, dându-le bani de drum 147 .

Această preocupare de milostenie, şi ajutorare se mani festa h Sfântul Calinic şi în formă unei

activităţi gospodăreşti neobosite. Prin aceasta el căuta să asigure condiţiile materi ale pentru viaţa de

credinţă a semenilor, pentru slujirea lui Dumnezeu din partea comunităţilor creştine, în cadrul cărora îşi

dobândesc inşii mântuirea personală. El vedea lucrurile în perspectiva timpului şi a sobornicităţii, slujită

de aşezăminte obşteşti. El voia să pună temelie trainică instituţiilor şi voia să asigure funcţiunea lor de

viitor. El nu are privirea îngus tată la clipa prezentă şi la desfătarea spirituală momentană a individului,

cum le e propriu firilor visătoare, lipsită de forţă robustă de stăpânire şi de organizare a realităţii

exterioare, atât de rezistentă şi de multiplă. Dar Sfântul Calinic foloseşte această forţă nu pentru a supune

realitatea poftelor sale, ci spiritului, pentru a face din ea un instrument al mântuirii oamenilor, al slujirii

lui Dumnezeu. Punând realitatea exte rioară în slujba intereselor veşnice ale oamenilor, el e un eco nom al

144 SERGHIE ZARIN, Asketism po povroslavno-hristianskomu uceniu, tom I, Skt. Petersburg, 1907. Trebuie să amintim aci şi de atitudinea neînţelegătoare a lui Berdiaev faţă de ascetism

145 La LUNGULESCU, op. cit, p. 45146 Ibidem, p. 77147 Ibidem, p. 47.

mântuirii, un gospodar al lui Dumnezeu. El e ca un alt Solomon şi Neemia, ca un alt Vasile cel Mare. E un

Sfânt zidi tor de locaşuri bisericeşti. Aceasta e a treia mare virtute a lui.

Realismul Sfântului Calinic se vede atât în râvna, cât şi în capacitatea lui de constructor şi

organizator. Oriunde ajunge el, răsar în jurul lui, cu repeziciune, biserici şi aşezăminte pentru viaţa

religioasă. El zideşte biserici mari, luminoase, adevărate catedrale, mergând prin acceptarea acestui stil

şi a unei picturi realiste în întâmpinarea timpurilor noi. Din da rurile ce curg la el, atrase de uriaşul lui

prestigiu spiritual, repară biserica Sfântului Nicolae de la Cernica, zideşte marea biserică a Sfântului

Gheorghe din aceeaşi mănăstire, pe care o împodobeşte cu pictura ce se păstrează până astăzi, clădeşte în

jurul ei cetatea de chilii aşa cum o vedem şi acum, înzes trează mănăstirea cu mijloace îmbelşugate de

existenţă, zi deşte biserica mănăstirii Pasărea, mănăstirea Frăsinei, biseri ca şi palatul episcopal, împreună

cu seminarul şi cu tiparniţa de al Râmnicu Vâlcea, precum şi un şir întreg de biserici pa rohiale.

Sfântul Calinic era el însuşi un om practic, priceput într-o mulţime de lucruri dea artă, încă din

tinereţe, ca frate de mănăstire săpa cruciuliţe148, iar planurile bisericilor Sfântul Gheorghe de la Cernica,

de la Râmnicu Vâlcea şi de la Frăsinei sunt făcute de el. Mai mult chiar, încheierea boiţilor o făcea el

însuşi, încingându-se cu şorţul şi urcându-se pe schele149.

Dar practicismul acesta nu excludea la Sfântul Calinic viaţa de taină, ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.

Ci, dimpotrivă, aceasta se boltea peste toată viaţa lui. îndeletnicirile lui se întindeau pe toate treptele unei

vieţi complete: de la culmile contemplaţiei tainelor lui Dumnezeu, până la amănuntele ce ţin de atenta

conducere a oamenilor şi de procurarea şi buna gospodărire a tuturor celor necesare traiului lor

pământesc. Era în acelaşi timp un mare rugător şi un neîntrecut organizator.

Sfântul Grigorie al Nyssei spune că o viaţă ascunsă în contemplaţia lui Dumnezeu şi a lucrurilor în

Dumnezeu, care nu se arată în fapte bune, e o cântare fără cuvinte, iar o viaţă ce constă numai în fapte

bune, fără contemplaţia lui Dumnezeu, e o vorbire fără melodie. Dar viaţa în care se unesc amândouă

acestea e o cântare cuvântătoare, e un psalm cântat lui Dumnezeu150. Un astfel de psalm melodios a fost

viaţa Sfântului Calinic.

E uimitor cum încăpeau şi se armonizau în el contemplaţia lumii dumnezeieşti şi privirea atentă la

amănuntele vieţii concrete, trezia care urmăreşte gândurile cele mai subţiri ale minţii şi atenţia care

combină şi realizează planuri prudente şi precise de zidire, organizare şi gospodărie. Unitatea se realiza

poate prin faptul că cele de jos le vedea în lumina şi sub imboldul celor de sus. în armonia frumoasă a

raţiunilor divine Sfântul Calinic contempla scliema ordonată a planurilor ce avea să le realizeze jos, iar în

cele de jos surprindea razele luminii de sus. Dacă ziua sculpta cruciuliţe sau întocmea planuri de biserici,

avântul acesta făţuitor şi chipurile în care înfăptuia aceste lucruri, le primea, ca dîntr-un izvor nesecat,

din citirile şi rugăciunea de noapte151. Căci Sfântul Calinic a iubit cărţile şi a fost un om al rugăciunii.

148 CASIAN, op. Cit., p. 86. 149 D. LUNGULESCU, op. cit, p. 78150 In Psalmos, PG 44, 496151 CASIAN, op. cit, p. 86

El însuşi declară că n-a agonisit în viaţa lui decât „sfinte cărţi" şi a îngrijit personal biblioteca

mănăstirii, pe care a înzestrat-o necontenit cu cărţi ziditoare de suflet. Pe de altă parte, toată viaţa şi-a

împlinit cu regularitate pravila rugăciunilor DE noapte şi chiar când era greu bolnav punea pe al^îi oă i-o

citească în chilia sa152. Dar el petrecea cu Dumnezeu în rugăciune şi în afară de timpul pravilei sau a

sfintelor slujbe de obşte. Datorită rugăciunii şi a luptei cu gândurile, încă din tinereţe „a înaintat cu darul

lui Dumnezeu la atâta curăţie a minţii, încât lumina înaintea tuturor ca o adevărată lumină cerească"153.

Stând necontenit de strajă împotriva „slăbiciunilor trupeşti şi vrăjmaşilor nevăzuţi ce dau luptă

neîncetată în inima omului", „cu ajutorul lui Dumnezeu a ajuns vas curat şi luminat al Sfântului Duh"154,

încât cine îl cunoştea, „credea că are în faţa sa un înger ceresc şi nu un om pământesc"155.

Multa rugăciune însoţită de o simţită dragoste de Dumnezeu îi înmuiase inima în aşa măsură, încât o

prefăcuse într-un izvor de lacrimi care-i curgeau foarte adeseori. De multe ori gândul la Dumnezeu îi

pricinuia adevărate răpiri, în cursul cărora i se descopereau mari taine ale vieţii cereşti şi evenimentele

viitoare. În acele clipe era absent faţă de toate cel din jurul său, iar când înceta extazul îi porneau din ochi

şiroaie de lacrimi156. Ucenicul său, Anastasie Baldovin, mărturiseşte că era covârşit de miracolul vieţii lui,

dar declară că Sfântul Calinic nu ia împărtăşit decât unele din tainele vieţii lui minunate, pe cel pe care le

putea cuprinde mintea sa. „Mă minunam, zicea el, de o aşa viaţă supranaturală, mă minunam mai mult

pentru că citisem vieţile tuturor Sfinţilor Părinţi şi acum vedeam că servesc un Sfânt viu în viaţă. De

aceea îndrăzneam de multe ori şi-1 întrebam câte ceva despre tainele dumnezeieşti, şi dânsul ceea ce

cunoştea că-mi este de folos şi cât putea să încapă în mintea mea cea slabă şi întunecată îmi descoperea,

iar dacă înaintam cu întrebările mai departe, îmi zicea că nu este acum timpul pentru asemenea

întrebări"157. Cea mai minunată dintre prevestirile Sfântului Calinic relatată de arhimandritul Anastasie

Baldovin (şi publicată în revista Biserica Ortodoxă Română în 1899) este aceea despre primul război

mondial158.

O manifestare a lumii cereşti în care petrecea Sfântul Calinic încă de pe pământ s-a făcut cunoscută

celor din jurul lui, în preajma trecerii sale din această viaţă. Iată cum desene Anastasie Baldovin această

minunată întâmplare: „într-o dimineaţă, pe când terminasem rugăciunea de noapte, pentru că-i citeam în

casă toată pravila, fiindcă nu putea să se scoale din pat, am văzut împreună cu părinţii care erau în casă,

că iese un glob de lumină ce nu se poate descrie, de lângă Sfinţia Sa, şi cu toţii de frică am căzut la

pământ; această minunată lumini a trecut prin geamuri şi s-a dus drept către răsărit până ce nu s-a mai

văzut. în seara următoare l-am întrebat şi i-am spus ce am văzut. Prea Sfinţia Sa s-a uitat lung şi cu

atenţie la mine, apoi mi-a zis: Fiţi cu luare-aminte că în această casă vin neîncetat îngerii şi alţi oameni

152 Anastasie Baldovin, la Lungulescu, op. cit, p. 54153 Ibidem, p. 26154 Ibidem, p. 24-28155 Ibidem, p. 28156 Ibidem, p. 26.157 Ibidem, p. 38-39158 Ibidem, p. 50

cereşti; adu-ţi aminte de toate câte ţi-am spus şi ţi-am arătat159. Petrecând în comunicare tot mai

frecventă cu lumea nevăzută, Sfântul Calinic şi-a prevestit sfârşitul vieţii pământeşti cu 13 zile mai

înainte. „Când s-au împlinit aceste zile, spune Anastasie Baldovin, s-a făcut sănătos deplin, s-a sculat şi

s-a îmbrăcat cu hainele de îngropare, pentru că toate celelalte le dăruise de pomană; s-a spălat singur pe

faţă, s-a pieptănat şi ne-a binecuvântat pe toţi câţi eram în casă; şi cum sta pe picioare s-a rezemat pe

pieptul călugărului Ghermano, zicând: «Să-ne vedem în fericire pe cealaltă lume», şi suflând de trei ori

din sfintele sale buze, a rămas rezemat de pieptul călugărului Ghermano"160. A sfârşit pe picioare, ca un

ostaş pe care nici moartea nu 1-a putut doborî la pământ.

Dar rugăciunea lui, ridicându-1 în Dumnezeu, nu-i deschidea numai ochii minţii pentru cunoaşterea

viitorului şi citirea în sufletele altora, ci făcea să se sălăşluiască în el şi darul dumnezeiesc al facerii de

minuni. Cu puterea rugăciunii a izbăvit el la 1821 obştea călugărilor şi mulţimea de bucureşteni refugiaţi

la Cernica de urgia turcilor care înconjurau mănăstirea cu hotărârea de a omorî pe toţi cei din ea161.

Anastasie Baldovin istoriseşte, ca martor ocular, cum Sfântul a tămăduit prin rugăciunea sa pe o femeie

stăpânită de duh necurat, vait prin citirea de către el a rugăciunii de dezlegare a celor morţi, s-a prefăcut

într-o clipă în ţărână trupul neputrezit al unui mort162. Iar meşterul Costache, care a lucrat la clădirea

Bisericii Catedrale de la Râmnic, istoriseşte cum Sfântul Calinic i-a tămăduit prin rugăciune pe fiul său,

bolnav de epilepsie163. De aceeaşi boală a tămăduit prin rugăciune pe fiica unui sătean din Muierească-

Vâlcea, care se îmbolnăvise pentru că trecuse din greşeală, alergând după o ită, dincolo de hotarul dintre

sat şi schitul Frăsinei, la care Sfântul Calinic aşezase o tăbliţă, oprind sub blestem trecerea femeilor spre

schit164.

Din toată fiinţa Sfântului Calinic se răspândeşte suprafirescul. El era cu adevărat un înger în trup, un

templu al Duhului Sfânt, poartă prin care străbătea cerul pe pământ. Aşa a fost simţit chiar de

contemporanii săi. Marele istoric Nicolae Iorga îl socoteşte reprezentatul unei lumi care dispărea

prelungindu-şi viaţa într-o lume pe care n-o înţelegea şi pe care totuşi a combătut-o165.

Dar trebuie socotit mai degrabă că Sfântul Calinic a înţeles valorile pozitive ce se ascundeau în lumea

care răsărea şi de aceea nu a combătut-o, precum această lume, la rândul ei, 1-a înţeles oarecum, prin

instinct pe el. Dovada o avem în faptul că reprezentanţii ei, cum sunt boierii din conspiraţiile care au

pregătit Revoluţia din 1848, sau Barbu Ştirbei, sau Cuza Vodă166, l-au preţuit, venerat, ajutat şi l-au

chemat la colaborare, iar Sfântul Calinic a primit să colaboreze cu ei, zidind şi restaurând cu ajutorul lor

un şir de biserici şi mănăstiri. Sfântul Calinic a înţeles că conţinutul esenţial al lumii celei noi e

159 Ibidem, p. 54160 Ibidem, p. 54-55161 CASIAN, op. cit, p. 96-101162 Anastasie Baldovin, ibidem, p. 41-42163 La LUNGULESCU, op. cit, p. 73164 Pr. NICOLAE POPESCU, Preoţi de mir adormiţi în Domnul, Bucureşti 1942, p. 194165 NICOLAE IORGA, Istoria Bisericii Româneşti, vol. II, p. 251166 Anastasie Baldovin, ibidem, p. 48-49.

afirmarea libertăţii umane şi naţionale şi o înţelegere mai adâncă a marii valori a omului şi a egalei

îndreptăţiri a fiecăruia la bunurile vieţii şi la stima celorlalţi. Iar între acest conţinut şi conţinutul autentic

creştin, pe care îl reprezenta şi-1 afirma el cu toată intensitatea, îşi dădea seama că nu există în fond vreo

opoziţie. Lucrul acesta poate nu i s-a descoperit Sfântului Calinic decât ceva mai târziu. Acest sens

trebuie să aibă faptul că, de unde până la o vreme el aştepta anul 1848 ca sfârşitul lumii şi nu se putea

hotărî să zidească biserica Sfântul Gheorghe, pe la anul 1833 primeşte într-o vedenie înştiinţarea că va

mai trece mult până la sfârşitul lumii, deci să se apuce de clădirea bisericii.

Prin activitatea lui calitativă şi gospodărească ne arată că a redescoperit împreună cu timpurile noi

preţul omului, dreptul la cinstire şi la ajutorare a omului de rând, dar prin asceza şi viaţa lui Dumnezeu

arată că această înţelegere a omului îşi are izvorul cel mai adânc în trăirea creştină. Sfân tul Calinic

aducea din trecut asceza, dar aproba şi lupta timpurilor noi împotriva iobăgiei şi robiei naţionale a

trecutului, care acoperea sub un obroc lumina omului. El a înţeles printre cei dintâi că spiritualitatea

creştină a trecutului şi valoarea omului redescoperită de timpurile noi se cer una pe alta ca să se

completeze şi că una fără alta suferă.

Fără îndoială, sinteza deplină între ideile şi formele lumii noi şi cele pe care le aducea Sfântul Calinic

din trecutul creştinismului nu avea să se înfăptuiască dîntr-o dată. Trebuia să mai treacă timp până când

ideile lumii noi aveau să se străbată de duhul creştin şi învăţătura creştină despre preţul omului, mai

mare decât al lumii întregi, despre datoriile faţă de el, sa se îmbrace în înfăţişarea umanismului modern

şi să devină evidente reprezentaţilor ideilor noi. Nu e mai puţin adevărat că prin acceptarea ideilor lumii

noi şi prin afirmarea în acelaşi timp a sfinţeniei autentice în faţa lor, Sfântul Calinic a pus începutul

apropierii sporite de mai târziu.

Astfel Sfântul Calinic ne dă cheia acestei împăcări, ne arată chipul în care putem spori până la

sfinţenie creştinătatea noastră în timpurile de azi. El ne arată că eliberarea modernă a omului de

constrângerile exterioare trebuie să mear ga mână în mână cu o disciplinare şi cu o îngrădire pe care

omul trebuie să şi-o impună din interiorul sau, dacă vrea să crească cu adevărat şi să nu cadă pradă

patimilor egoismului, care pustieşte pe individ şi dezorganizează viaţa socială. Iar aceasta este asceza.

De aceea, dacă pe toţi Sfinţii îi simţim azi aproape de noi, datorită luminii puternice şi accentului de

maximă intensitate cu care sfinţenia lor a evidenţiat măreţia omului, cu atât mai apropiat îl simţim pe

Sfântul Calinic, datorită faptului că ne arată reiata pozitivă a sfinţeniei creştineşti de totdeauna şi

valabilitatea ei faţă de lumea nouă. El arată omului de azi cum poate fi sfânt, fără să renunţe la nici o

notă de sfinţenie autentică creştină, dar şi fără a se simţi străin între oamenii timpului nostru. El ne arată

puţinţe şi modul de comunicare între sfinţenia de totdeauna şi lumea de azi, cu ideile şi cu nevoile ei. El

a arătat ca Sfântul nu este un neadaptat în nici o vreme, că e oricând actual, ştie să răspundă necesităţilor

din orice timp şi orice timp are necesităţi care se tămăduiesc prin leacurile sfinţeniei. El ne arată pe omul

de azi accesibil sfinţeniei şi pe sfânt deschis vremii de azi, sau vremea de azi deschisă Sfântului. El ne-a

descoperit perspectiva pozitivă a Sfântului asupra timpurilor noi, şi ne-a arătat cum pot fi sfinţite

îndeletnicirile şi peste tot viaţa omului de azi.

Cu alte cuvinte, Sfântul Calinic ne e aproape prin largul registru al virtuţilor lui, care se întind de la

nevoinţele ascetice şi de la culmile contemplaţiei lui Dumnezeu, prin care şi-a înfrumuseţat chipul său

personal cu aurul Dumnezeirii, până la roadele lor practice şi sociale, arătate în milostenie şi în priceputa

sporire şi gospodărire a bunurilor materiale ale Bisericii şi aşezămintelor mănăstireşti, roade atât de

necesare şi de preţuite în timpurile noi. El ne e aproape prin modul cum a integrat în sfinţenia trăirii

creştine multiplele laturi ale vieţii omului dîntr-un timp în care omul e solicitat de preocupări mai multe

ca în alte vremuri, dovedindu-se că această viaţă integrală se poate înfăptui cu toată bogăţia ei de activi-

tăţi. Sfântul Calinic ne e aproape prin sfinţenia lui activă în dragostea de oameni, ne e aproape prin

înţelegerea timpurilor noi care şi-au pus pe toate planurile ca problemă principală ridicarea omului,

descoperirea valorii lui, a libertăţii lui, a tainei lui vrednice de cel mai mare respect. Sfinţenia practică a

Sfântului Calinic se mişcă între cei doi poli între care se rezolvă just şi deplin satisfăcător întreaga

problemă a omului: între iubirea de oameni şi credinţa în Dumnezeu. Omul trăind în Dumnezeu şi iubind

pe semeni îşi descoperă toată măreţia sa şi a semenilor săi. Sfântul Calinic a realizat sfinţenia înţeleasă de

fiecare om şi folositoare fiecăruia. El a dezvăluit în sine măreţia şi frumuseţea unanimităţii simple şi

apropiate ca a lui Hristos, dar dispunând de această calitate pentru că stă cu creştetul ascuns în înălţimile

curăţitoare şi înfrăgezi-toare ale lumii taborice.

Prin toate acestea chipul lui duhovnicesc are o înfăţişare de universalism creştin. El e pildă pentru

credincioşii Bisericii de pretutindeni şi de orice nivel. Căci a actualizat în sine potenţele universale ale

omenirii, devenind omul îndumnezeit şi iubind omenescul universal în fiecare om.

Aceasta ne încredinţează că şi acolo sus, în faţa Domnului Iisus Hristos, se roagă pentru credincioşii

de pretutindeni, simţindu-se aproape de fiecare frate al său întru umanitate.

De aceea cu admiraţie şi cu iubire îi strigăm:

Bucură-te, cel ce prin vieţuirea ta pe pământ ne-ai fost pildă de adevărată vieţuire omenească!

Bucură-te, cel ce trăind în trup ai fost bun şi curat ca un înger în cer!

Bucură-te, cel ce ai luminat tuturor calea adevărată a desăvârşirii şi iubirii de oameni ca o lumină

cerească!

Bucură-te, cela ce cu milostivirea ta ai fost sprijinul săracilor şi al văduvelor şi al orfanilor, al fiecărui

om care are lipsă de înţelegere şi ajutor!

Bucură-te că au fost de faţă la cinstirea ta Patriarhi şi Ierarhi ai Bisericii drept-măritoare de

pretutindeni, mărind virtuţile tale şi ducând vestirea lor în toate laturile Bisericii lui Hristos!

Bucură-te, cel ce cu rugăciunile tale câştigi ca şi odinioară, mila, iertarea şi darul lui Dumnezeu

pentru cei ce aleargă la tine!

Bucură-te, Sfinte Ierarh Calinic!

Bibliografie generală

A. Izvoare.

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, S. B. I. R, 1988. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. Sfântului Sinod al BOR, Bucureşti, 1995.*** Proloagele, Editura mitropoliei Olteniei, vol. I şi II, Craiova, 1991 şi retipărite la Bacău, Editura

Buna-Vestire, în 1995.*** Sfânta Scriptură, EIBMBOR. , Bucureşti, 1994. *** Vieţile Sfinţilor, pe cele 12 luni, editate de Episcopia Romanului, 1993-1999.

B.Opere patristice,

*** PREDICILE PĂRINTELUI CLEOPA ILIE, Din COLECŢIA Omul Creştin, Ed. Scara, Bucureşti, p. 37.

FECIORU, Pr. Prof. Dumitru, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, trad. , introducere şi note de, EIBMBOR, Bucureşti, 1998.

FECIORU, trad. de D., DAMASCHIN, Ioan, Cultul sfintelor icoane, Bucureşti, 1937.FECIORU, Pr. Dr. Dumitru, Scrierile Părinţilor Apostolici, trad, note şi indici de, EIBMBOR,

Bucureşti, 1995. ILIE, Arhim. Cleopa, Despre credinţa ortodoxă, Bucureşti, 1981. IOANICHIE, Ieromonah Bălan, Pateric Românesc, Bucureşti, 1980. NIŢU, trad. în rom. De Pr. Gh. N., Constituţiile Sfinţilor Apostoli, Bucureşti, 1907.

II. Manuale, dicţionare, lucrări.

*** Dicţionar al sfinţilor ortodocşi, Editura „Lucman”, Bucureşti, 2000.*** Dogmatica, Manual pentru uzul Seminariilor Teologice, Bucureşti, 1958. *** Teologia Dogmatică, Manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991. *** Teologia Dogmatică şi Simbolică, Manual pentru Institutele Teologice, vol. II, Bucureşti,

1958. BĂBUŞ, Pr. Emanoil, Introducere în Istoria Bisericească Universală, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003.BRANIŞTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar Enciclopedic de cunoştinţe

religioase, Ed. Diecezană Caransebeş, 2001. BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, ediţia a II-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1994.

*** Idem, Credinţa pe care o mărturisim, EIBMBOR, Bucureşti, 1994*** Idem, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Bucureşti, 1999.

CABASILA, Nicolae, Despre Viaţa în Hristos, trad. de Prof. T. Bodogae, Sibiu 1946. CHIFĂR, Pr. Nicolae, Istoria creştinismului. Vol. II, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000, Vol. III, Ed. Trinitas,

Iaşi, 2002.CLEOPA, Arhim. ILIE, Călăuza în credinţa ortodoxă, Ed. Episcopiei Romanului, 2000, p.341.

*** Idem, Arhim. I., Despre credinta ortodoxă, Bucuresti, 1981.DAVID, Diac. P.I., Caută şi vei afla, cu sinaxar Muntenia, Oltenia, Moldova, Edit. Europolis

Constanţa, Bucureşti – Iaşi – Craiova, 2002; Idem, Editura Eparhiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1995; Idem, Ed. Tomisului, cu Sinaxar dobrogean, Constanţa, 1997; Idem, Ed. Arhiepiscopiei Alba-Iulia, cu sinaxar ardelean, Alba Iulia, 1998;

*** Idem, Din Istoria Sfinţilor poporului român, Ed. Rompit, Bucureşti, 1992.DEHELEANU, Pr. Prof Dr, Petru, Cultul sfinţilor şi al îngerilor, în „Manual de Sectologie”,

Diecezană, Arad, 1948, p. 140-158. EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, trad. în rom. De Arhiereu vicar Dr. Irineu Ioan Popa, EIBMBOR,

Bucureşti, 1996.*** Idem, Arta icoanei - o teologie a frumuseţii, Ed. Meridiane 1992, p. 168.

FLOCA, Pr. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu 1991. FURTUNĂ, D., Ucenicii Stareţului Paisie în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani, Bucureşti, 1927,

175 p.IORGA, Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti, vol. II, ed. II, Bucureşti, 1932.MARION, Jean-Luc, Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană - o privire fenomenologică, Ed.

Deisis, Sibiu 2000, p. 108. MIHĂLCESCU, †Irineu Mitropolitul, Teologia luptătoare, ediţia a II-a, Ed. Episcopiei Romanului

şi Huşilor, 1994. MIRCEA, Pr. Dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, 1984. MIRON, Arhimandrit Lector Univ. Dr. Vasile, Cultul divin public ortodox, din punct de vedere

istoric, tipiconal, doctrinar şi simbolic, EIBMBOR, Bucureşti, 2005.PASCHIA, Pr. Gh. , Sfânt şi Sfinţenie, Bucureşti, 1940.

PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, Vol. Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987;

*** Idem, Dicţionarul Teologilor români, Bucureşti, 1996.*** Idem, Vol. Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă. Momente aniversare în Biserica Ortodoxă

Română, 1995, Bucureşti, 1995, p.5-242.PLĂMĂDEALĂ, IPS Antonie, Cuvinte la zile mari, Sibiu 1989.REZUŞ, P., Aghiologie ortodoxă, Caransebeş, 1940, p. 91. RUS, Prof. univ. Remus, Oxford, Dicţionar al Sfinţilor, trad.., în lb. rom. Studii şi completări cu

Sfinţi români, Ed. Univers enciclopedic, Buceureşti, 1999.RUSU, I.I., Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenţa latino-romanică.

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981 SEBU, Pr. Prof. Univ. Sebastian - Metodica predării religiei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002SIBIESCU, Vasile Gh., Fontes Historiae Daco-romanae, II, Bucureşti, 1970.STAN, Pr. Prof. Dr. Liviu, Sfinţii români, Sibiu, 1945, p. 38. STAN, Pr. Conf. Dr. Alexandru, Prof. Dr. Remus Rus, Istoria religiilor. Manual pentru Seminariile

teologice, EIBMBOR, Bucureşti, 1991. STĂNILOAE, Pr. prof. dr. D., Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, E.I.B.M.B.O.R., Buc.

2000.TIA, Arhimandrit Teofil, Reîncreştinarea Europei? Teologia religiei în pastorala şi misiologia

occidentală contemporană, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003. VAPORIS, Pr. Nomikos Mihail, Mărturisitori ai lui Hristos. Vieţile Noilor Mucenici ortodocşi din

vremea stăpânirii turceşti (1437-1860), trad. de Constantin Făgeţan, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002.

H VASILE, Carte de învătătură creştină ortodoxă, Bucureşti, 1978, p. 128-130.VASILESCU, Diac. Prof. univ. Dr. Emilian, Istoria religiilor, ediţia a III-a, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1998. VASILIU, Cezar, Sfinţii Neamului Românesc, Târgovişte, 2002, passimVELIMIROVICI, H Nicolae, CREDINŢA SFINŢILOR - Catehismul Bisericii Ortodoxe, Trad. din lb.

sârbă de Petre-Valentin Lică Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului la Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004.

VLĂDUCEANU, V., Călăuza spre sfinţenie, vol. I, "Ieşit-a Semănătorul", Timişoara, 1974, p. 256.VORNICESCU, Nestor, Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV-XVI, Craiova, 1984.WINKLER, Dietmar W. , Klaus Augustin, Bisericile din Răsărit, Ed. Arhiepiscopiei romano-

catolice din Bucureşti, Bucureşti, 2003. YANNOULATOS, †Anastasios, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad. de Drd. Gabriel

Mândrilă şi Pr. prof. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003. ZAMFIRESCU, Dan, Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istoric, Ed. Roza

Vânturilor, Bucureşti, 1992

III. Opere colective.

*** Credinţa ortodoxă, Ed. Mitrop. Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1996.*** Îndrumări Misionare, EIBMBOR, Bucureşti, 1986.*** Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, cu aprobarea Sf. Sinod, EIBMBOR, Bucureşti,

2000. *** Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, Bucureşti, 1953.*** Pidalionul, cu orânduire nouă şi tâlcuiri de Arhimandrit Zosima Târâlă şi Haralambie

Popescu, Bucureşti, 1992.*** Pravila lui Matei Basarab (Îndreptarea Legii), ed. Acad. RPR; 1962.*** Vieţile Sfinţilor de peste tot anul, cu binecuvântarea PS. Părinte Galaction Episcopul

Alexandriei şi Teleormanului, Ed. Biserica Ortodoxă, Alaexandria, 2003.*** Colectiv., Sfinţi români apărători ai Legii strămoşeşti, EIBMBOR; Bucureşti, 1987.*** Idem, Studii de Teologie istorică, Craiova, 1998

Articole, studii, reviste:

*** Argeşul Ortodox, an VII, nr. 358, 10-16 aprilie 2008, p.2-3.*** Marile festivităţi religioase ale Bisericii Ortodoxe Române. Aniversarea a 70 de ani de

autocefalie. Generalizarea cultului unor sfinţi cu moaşte în ţara noastră., B. O. R. , LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 991-1221, p. 1137-1172.

*** B. O. R. , LXXIV (1956), nr. 10-11, p. 900-928. BALDOVIN, Arhimandrit ANASTASIE, Viaţa şi nevoinţele monahale ale Prea Cuviosului Episcop

al Râmnicului Noul Severin, publicată de C. Erbiceanu în Biserica Ortodoxă Română 1898-1899 şi reluată în volum de Icon. D. LUNGULESCU, Viaţa şi minunile Episcopului Calinic cel Sfânt al Râmnicului Noul Severin, Craiova, 1930; Idem, Viaţa şi faptele Sfântului Ierarh Calinic, Buc., 1995, ed. a II-a.

BALDOVIN, Arhim. A., Istoria Mânăstirii Cernica, în „B.O.R.”, nr. 12/1898; BELU, Pr. Prof. D. I., Cinstirea Sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,

an XLVI (1970), nr. 1-2, p. 24-36.BRANIŞTE, Ene, Pr. Prof. Ene, Despre cinstirea Sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în „Ortodoxia”, an

XXXII (1980), nr. 1, p. 46-67. *** Idem, Aspecte şi momente din activitatea Sfântului ierarh Calinic de la Cernica, în G. B. ,

XXVIII (1969), nr 1-2, p. 69.BRIA, Pr. prof. Ioan, Credinţa pe care o mărturisim, Bucureşti 1987, p. 126BUJOR, Constantin, 65 de ani de persecuţie a Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi - Octombrie

1924 - Decembrie 1989, tipărit cu binecuvântarea Î.P.S. Vlasie Mogârzan, arhiepiscop şi mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Răsărit din România, Editura ,,Schimbarea la Faţă”, 1999, p.1.

BURLUŞANU, Pr. Gr., Învăţătura Bisericii Ortodoxe despre sfinţi, în „Glasul Bisericii”, an XIII (1954), nr. 4-5, p. 209-215.

BUZESCU, Pr. Prof. Nicolae C., Sfinţenia ilustrată prin sfinţi în imnologia mineielor, în „Ortodoxia”, an XXXII (1980), nr. 1, p. 82-94.

CALINIC, P.S. Constantin Argatu, Istoria sfintelor manastiri Cernica si Caldarusani, lucrare diortosita si transliterata; Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1988

CALINIC, P.S. Constantin Argatu, Întrebări profane, lămuriri duhovniceşti, Întrebări cu Prea Sfinţitul Calinic, Episcopul Argeşului şi Muscelului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2001

CASIAN, Smeritul Monah, "Istoriile Sfintelor Monastiri Cernica şi Căldăruşani" de Cernicanul - Editura TIMPUL, Iaşi 2002.

CETFERICOV, Prot. SERGHIE, Paisie, stareţul mănăstirii Neamţu din Moldova, trad. de Patriarhul Nicodim, ed. 2, Neamţu, 1943, p. 288.

CIUREA, Alexandru I., Sfântul Calinic de la Cernica, episcop al Râmnicului-Noului Severin, în M.O., an XV, nr. 3-5, 1968, p. 363-395.

CIUREA, Alexandru I., Sfântul Calinic de la Cernica, episcop al Râmnicului-Noului Severin, în M.O., an XV, nr. 9-10, 1963, p. 667-685.

COCORA, Pr. G., şi Pr. H. Constantinescu, Poiana Mărului, în "Glasul Bisericii" nr. 5-6/1964, pag. 473.

CORNIŢESCU, Diac. Asist. Emilian, Cinstirea sfinţilor după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în „Glasul Bisericii”, an XXXIX (1980), nr. 3-5, p. 380-388.

CRAINIC, Pavel, Jurnalul convertirii de la zeiţa morţii la Împăratul Vieţii, Ediţie îngrijită de Danion Vasile, Bucureşti, 2002, p. 93-95.

CRISTEA, PS Gherasim, „Războiul de independenţă în documentele Episcopiei Râmnicului şi Argeşului", Ed. Sfintei Episcopii a Râmnicului, Rm. Vâlcea, 1977, 105 p. + 39 ilustr.;

CRISTEA, PS Gherasim, „Preotul Radu Şapca, omul şi epoca sa", Rm. Vâlcea, 1978, 125 p.;CRISTEA, PS Gherasim, „Un paşoptist de seamă - preotul Radu Şapcă", Rm. Vâlcea, 1988, 363 p.;CRISTEA, PS Gherasim, „Sfântul Calinic Cernicanul - un sfânt printre oameni", Rm.Vâlcea, 1966,

94 p.

CRISTEA, PS Gherasim, „Istoria Mânăstirii Căldăruşani", Rm.Vâlcea, 1997, 180 p. + 50 ilustr.CRISTEA, PS Gherasim, „Date despre războiul de Independenţă în arhiva vlădicească de la

Râmnicu Vâlcea", în M.O., nr. 4-6, 1977, p. 307-310.CRISTEA, PS Gherasim, „Mănăstiri vâlcene în timpul revoluţiei de la 1821", în M.O., nr. 4-6, 1981,

p. 182-186.CRISTEA, PS Gherasim, „Câteva documente privind începutul învăţământului clerical în Oltenia",

în M.O., nr. 1-3, 1979, p. 106-112.CRISTEA, PS Gherasim, „Cronica aniversară privind comorile culturale ale trecutului românesc",

în M.O., nr. 11-12, 1978, p. 185-186.CRISTEA, PS Gherasim, „Vechimea folosirii limbii literare în Biserica Ortodoxă Română", în

Revista Luceafarul în Austria, Viena, anul IX, nr. 1-4, 1980, p. 8-9.CRISTEA, PS Gherasim, „Corespondenţa inedită a Mitropolitului Andrei Şaguna cu Episcopul

Calinic de Râmnic", în Telegraful român, nr. 1-2, 1984, p. 3.DAMŞA, Diac. Prof. Teodor V., Sfinţii-mijlocitori către Dumnezeu, în „Mitropolia Banatului”, an

XXXV (1985), nr. 11-12, p. 742-752.DAVID, Petre I., Cuviosul Paisie cel Mare (Velicicovski), un desăvârşit monah român – Noi

cercetări şi ipoteze, în B.O.R., an XCIII, nr. 1-2, 1975, p. 162-193 (şi în extras 32 p.).DAVID, Diac P. I., Cinstirea sfintelor moaşte, mijloc de întărire a evlaviei creştine, în „Mitropolia

Moldovei şi Sucevei” an LXIV (1988), nr. 1, p. 70-76. *** Idem, Canonizarea şi cunoaşterea la faţa locului a sfinţilor canonizaţi, BOR, nr.9-12 /

1992..*** Idem, Cinstirea sfintelor moaşte şi a obiectelor sfinte, „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr.

1/1988, p.70…DIACONESCU, Pr, Dr. Mihail, Canonizarea unor sfinţi români, în „B. O. R. ”, an CIV (1991), p.

110-123. DINU, Natalia, Viaţa şi activitatea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, în G.B., an XXVII, nr. 3-

4, 1968, p. 297-336.DUMITRIU, Anton, Cartea întâlnirilor admirabile, Bucureşti, 1981.DUMITRU, Dr. Pintea, Temeiuri dogmatice pentru cinstirea sfinţilor, în „Ortodoxia”, an XXXII

(1980) nr. 1, p. 137-158. ERBICEANU, C., Un fapt istoric bisericesc din secolul al XIV-lea privitor la români, în B. O. R. .

XXIX (1905), nr. 9, p. 1046. FURTUNĂ, Econ. D., Ucenicii stareţului Paisie în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani, Bucureşti,

1927, p. 50.GALERIU, Pr. Prof. Constantin, Cinstirea sfintelor moaşte, în „Mitropolia Banatului”, an XXXI

(1980), nr. 10-12, p. 635-651. GHEORGHESCU, Arhim. Chesarie, Cultul Sfinţilor în Biserică, în „Glasul Bisericii”, an XXXIX

(1980), nr 6-9, p. 506-509. IONESCU, Pr. Prof. Ion, „Sfântul Ierarh Calinic Cernicanul”, în vol.„Sfinţi români şi apărători…”,

ed. cit. , p.520. IONESCU, Ioan, Privire asupra cuvintelor cu sens religios din fondul principal lexical al limbii

române, în M.O., an VIII, nr. 6-7, 1956, p. 343-359.IZVORANU, Stelian, Sinoadele de sub regimul legilor lui Cuza, în BO.R., an LXXVIII, nr. 7-8,

1968, p. 658-682.KALINDERU, Ioan, Episcopul Melchisedec (discursul de recepţie –– rostit (de) în şedinţa solemnă

a Academiei Române), Bucureşti, 1894, p. 26. *** Lumina - (Ziarul - 2006-04-11), Sfantul Ierarh Calinic de la Cernica.

MICLE, Arhim. Veniamin, Cultul sfinţilor oglindit în predicile patristice, în „Ortodoxia”, an XXXII (1980), nr 1, p. 95-119.

MIHOC, Pr. Vasile, Preoţia după Noul Testament, în ”Mitropolia Ardealului” nr. 4-6, 1974. MIRCEA, Pr. Dr. Ioan, De ce îi venerăm pe sfinţi, în „Ortodoxia, an XXXII (1980), nr. 1. p. 68-81. MIRONESCU, Şerban, - Rugul aprins, un mod de a retrăi ortodoxia - Memoria, Nr. 62 / 2008.MLADIN, Ierom. N., Sfinţii în viaţa morală ortodoxă, în Studii de teologie morală, Sibiu, 1969, p.

21.

MOISE, Pr. Victor, Cultul sfinţilor, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an L (1974), nr. 7-8, p. 591-605.

MOLDOVAN, Pr. Prof. Dr., Ilie Adevăr şi Preamărire, în Ortodoxia, Valea Plopului-Prahova 1999, p. 215.

MOLDOVAN, Pr. Conf. Ilie, Cinstirea sfintelor moaşte în Biserica Ortodoxă, în „Ortodoxia”, an XXXII (1980) nr. 1, p. 120-136.

MORAR, Pr. Prof. Nicolae, Apostolicitatea cinstirii sfintelor moaşte, în „Mitropolia Banatului”, an XXXVIII (1988), nr 2, p. 9-14.

NAGHIU, Iosif E., Sfinţii care au pătimit mucenicia pe pământul românesc, în B. O. R. LVII (1940), 3-4, p. 190

NECULA, Pr. Lector Nicolae, La Duminica tuturor sfinţilor, în „Glasul Bisericii”, an XXXIV (1980), nr. 6-9, p. 484-487.

NICOLAE, Mitropolitul Ardealului, Sfinţii în viaţa morala ortodoxă, în „Studii de Teologie Morală”, Sibiu, 1969, p. 312-338.

PAPPAZOGLU, Dimitrie, Istoria Fondărei Oraşului Bucureşti Capitala Regatului Român, ed. I - Bucureşti 1891, Editura Minerva, ediţia a II-a, Bucureşti 2000, pag. 174.

PASCHIA, Pr. Gh. I., Predica prin viaţă la sfinţi, în vol. Sfânt şi Sfinţenie, Bucureşti, 1940,. p. 30; 33-34,

PĂCURARIU, Mircea, "Sfinţi daco-romani şi români", Ed.Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p.96-98.

PĂCURARIU, Pr. Prof. dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, manual pentru Seminariile Teologice Liceale, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p.385.

*** Idem, Istoria Bisericii Române, vol. I-II, EIBMBOR, Bucureşti, 1994.PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, Câteva consideraţii privind vechimea „autocefaliei” Bisericii

Ortodoxe Române, în M.A., an XXX, 1985, nr. 5-6, p.275-287; PĂCURARIU, Mircea, Revoluţia românească din Ţara Românească şi Banat din anii 1848-1849.

Contribuţia Bisericii, Sibiu, 1995, 230 p.PĂCURARIU, Mircea, Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române faţă de actul Unirii

Principatelor, în B.O.R., an LXXXV, nr. 1-2, 1967, p. 73-94.PĂCURARIU, Mircea, Politica statului ungar faţă de Biserica românească din Transilvania în

perioada dualismului (1867-1918), Sibiu, 1986, 303 p.PETRICĂ, Preot Ion, Meditaţii pentru contemporani, Ed. Marineasa, Timişoara, 2000, p.46.PLĂMĂDEALĂ, Dr. Antonie, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu1913, pag. 217.PLĂMĂDEALĂ, Î.P.S. Acad. Dr. Antonie, Rugul Aprins - Sibiu, 2002, p. 18.PLĂMĂDEALĂ, Dr. Antonie, Dascăli de cuget şi simţire românească, Sibiu, 1983, pag. 120.POPA, MIHAI, Îndrumar pentru restabilirea sănătăţii - Text îngrijit şi completat de Protosinghel

Sofian Ardelean - cu binecuvântarea Prea Sfinţitului CALINIC Episcopul Argeşului, Editată de Mănăstirea Brazi Bucureşti, 1999, p.104.

POPESCU, Pr. Gr., Calendar cu toţi sfinţii din an prăznuiţi în Biserica Ortodoxă a Răsăritului, întocmit dupa "Vieţile Sfinţilor", scrise de arhiepiscopul Dimitrie al Rostovului, după Mineie şi alte lucrări, în rev. "Biserica Ortodoxă Romană", an. 1956, nr. 1-2.

POPESCU, Marin, Spineni, procesul mănăstirilor închinate. Contribuţii la istoria socială românească, Bucureşti, 1936, 160 p.

POPESCU, Niculae M., Viaţa şi faptele părintelui Grigorie Dascălul, mitropolitul Ţării Româneşti, în B.O.R., nr. 5-6, 1934, p.289-305.

POPESCU, Pr. Nicolae, Preoţi de mir adormiţi în Domnul, Bucureşti, 1942.POPESCU, Prof. Teodor M., Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul sfinţilor, în „Studii

Teologice”, an III (1951), nr. 5-6, p. 292-320. POPESCU, T. M., Însemnătatea canonizării sfinţilor români, în B. O. R., 5-6, 1953, p. 501RADU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfânt şi sfinţenie la români, în „Biserica Ortodoxă Româna”, an CX

(1992), nr. 7-10, p. 29-48. RĂDULESCU, Prof.dr. Toma, Sf. Calinic de la Cernica s-a aflat printre electorii ce l-au ales domn

pe Cuza, M.O. Ediţie Specială din 24 ian. 2006. REMETE, Gheorghe, Cinstirea Sfintelor moaşte în lumina învăţăturii ortodoxe despre

îndumnezeirea omului, Mitropolia Ardealului, nr. 1-2, Sibiu 1985. p. 29RUSSO, D., Studii istorice greco-romane, Opere postume, Tom. I, Bucureşti, 1939, p. 189. SEMEN, Pr. Prof. Petre, Sfinţenia lui Dumnezeu şi sfinţenia oamenilor în Vechiul şi Noul Testament,

în „Teologie şi Viaţă”, an II (1992), nr. 1-3, p. 46-57. *** Idem, Învăţătura despre sfânt şi sfinţenie în cărţile Vechiului Testament, Teză de doctorat, în

„Teologie şi Viaţă”, an II (1992), nr. 4-7, p. 13-247. SIBIESCU, Pr. Prof. Dr. Vasile, Gh., Paisie Velicicovschi, vieţuitor la schitul Cârnu (jud. Buzău)

între anii 1744-146, articol în Spiritualitatea şi istorie la Întorsura Carpaţilor, vol. I, Buzău, 1983, pag. 353.

STAN, Pr. Prof. Liviu, Canonizarea sfinţilor după învăţătura şi după rânduielile Ortodoxiei, în M. O., XX (1968), nr. 5-6, p. 361-366.

STAN, Pr. Prof. Dr. Liviu, Sfinţii români, Sibiu, 1945, p. 38. STAN, Pr. Prof. Liviu, Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în „Ortodoxia” an II

(1950), nr. 2, p. 260-278. *** Idem, Canonizarea sfinţilor după învăţătura şi după rânduielile Ortodoxiei, în M. O. , XX

(1968), nr. 5-6, p. 361-366. STĂNILOAE, Pr. Prof. D., Predică rostită la 24 octombrie 1955, cu ocazia canonizării Sfântului

ierarh Calinic, la mânăstirea Cernica, în B. O. R. LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 1164.*** Idem, Filocalia, vol. 8, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 230.*** Idem, Sfinţenia în ortodoxie, în „Ortodoxia”, an XXXII (1980), nr. 1, p. 33-43. *** Idem, Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii, în B.O.R., an LXXXIX, nr.3-

4, 1969, p.355-390.ŞERBĂNESCU, Niculae, Atitudinea preoţimii ortodoxe faţă de dreptele năzuinţe ale poporului, în

B.O.R., an LXXV, ne. 3-4, 1957, p. 200-242.ŞERBĂNESCU, Niculae, 150 de ani de la naşterea lui Alexandru Ioan Cuza, în B.O.R., an

LXXXVIII, nr. 3-4, 1970, p. 351-407.TELEA, Prof. Drd. Marius, "Revista Teologica", revista oficiala a Mitropoliei Banatului, nr. 1/1995,

pag. 81-91.H TEOCTIST, Patriarhul Biserici Ortodoxe Române, Sfinţi în Biserica Ortodoxă, în „B. O. R. ”, an

CX (1992), nr. 7-10, p. 18-22. TIMUS, Pr. Gerasim, Acte privitoare la istoria Bisericii Române, în rev. ”Biserica Ortodoxă

Română", 18 (1895), p. 274-277. TREMBELAS, P., Comuniunea sfinţilor, trad. De Pr. Dr. Olimp N. Căciula în „Caiete creştine”, I,

Tip. Sfintei Mânăstiri Cernica, 1940. VICOVAN, Pr. Asist. Ioan, Sfinţi comuni în biserica rasăriteană şi cea apuseană, în „Teologie şi Viaţă”, an II, nr. 11-12, p. 53-74. VIZITIU, Pr. Lector Mihai, Sfânt şi sfinţenie după Noul Testament, în „Teologie şi Viaţă”, an II

(1992), nr. 11-12, p. 42-52.VORNICESCU, Dr. Nestor, Mănăstirea Tismana, în "Biserica Ortodoxă Română" nr. 11-12/1974,

pag. 1390.ZABOIANU, Drd. Corneliu, Rugăciunea lui Iisus în Imperiul bizantin, răspândirea ei în peninsula

Balcanică, în "Glasul Bisericii" nr. 11-22/1981, pag. 1100.

Curriculum Vitae.

[…]

Declaraţie.

Subsemnatul … (NUME PRENUME), absolvent al …(LICEU, SEMINAR, FACULTATE, ETC.)

din LOCALITATEA, domiciliat în …(ADRESA PE SCURT), fiu al lui (TATĂL) şi al (MAMA), declar

pe propria răspundere că prezenta lucrare de LICENŢĂ îmi aparţine în întregime, că nu am folosit alte

surse bibliografice decât cele menţionate în lucrare.

Precizez că îmi sunt cunoscute legile privitoare la pedepsirea celor ce dau declaraţii false în vederea

obţinerii unor grade şi titluri. Drept pentru care am dat prezenta, o susţin şi o semnez

01.07.2009

NUME PRENUME.

Sf. Calinic de La Cernica

Documents

Transcript of Sf. Calinic de La Cernica