sesiune comunicari UNAP (1)

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I”

APLICAREA NORMELOR DE DREPT OPERAŢIONALÎN CONTEXT INTERNAŢIONAL (NAŢIONAL)

SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE

COLEGIUL DE RĂZBOI– 10 IULIE, 2006, BUCUREŞTI –

DREPT

Coordonator:col. conf. univ. dr. Constantin IORDACHE

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE „CAROL I”BUCUREŞTI, 2006

1

Moderatori: col.conf.univ.dr. Constantin IORDACHElector univ.drd. Daniela COMAN

Comitet ştiinţific:

lt.col.just.mil.drd. Sofia BALABANlector univ.dr. Nasty VLĂDOIU;lector univ.drd. Daniela COMANlector univ.drd. Simona-Valentina MĂLESCU;lt.just.mil. Sorina RĂDUICĂ

Secretar ştiinţific: col.conf.univ.dr. Constantin IORDACHE

Coperta: Elena PLEŞANU

COPYRIGHT: Sunt autorizate orice reproduceri, fără perceperea taxelor aferente, cu condiţia precizării sursei.

Responsabilitatea privind conţinutul revine în totalitate autorilor.

ISBN (10) 973-663-402-7ISBN (13) 978-973-663-402-4

2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiAPLICAREA NORMELOR DE DREPT OPERAŢIONAL ÎN CONTEXT INTERNAŢIONAL (NAŢIONAL). SESIUNE DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE (2006; Bucureşti)

Aplicarea normelor de drept operaţional în context internaţional (naţional) : Sesiunea de comunicări ştiinţifice: Bucureşti, iulie 2006 – Colegiul de război – domeniul drept / Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”. – Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2006

ISBN (10) 973-663-402-7; ISBN (13) 978-973-663-402-4

341.3(063)

CUPRINS

MISIUNEA „ALTHEA” A UNIUNII EUROPENE ÎN BOSNIA HERŢEGOVINA ..........7Prof.dr.Ion DRAGOMAN

ALTHEA OPERATION A STRONG CONTRIBUTION TO THE STABILIZATION AND INTEGRATION OF BOSNIA AND HERZEGOVINA INTO THE EUROPEAN FAMILY OF NATIONS: ..........................................................13

Capt.Cder. Ion COLCIGEANU

PRELUAREA ACQUIS-ULUI COMUNITAR ÎN LEGISLAŢIA ROMÂNĂ ÎN DOMENIUL DREPTULUI COMUNITAR AL MUNCII ............................................19

Conf.univ.dr.Vlad BARBUAsist.univ.drd.Cosmin CERNAT

DREPTUL COMUNITAR PREZENT ŞI PERSPECTIVE ................................................33Lt.col.Sofia BALABANConsilier juridicGabriela MORARIU

ROLUL FACTORULUI POLITIC ŞI AL ORGANISMELOR INTRNAŢIONALE ÎN CONDUCEREA OPERAŢIILOR ÎN SPRIJINUL PĂCII ............................................41

Col.prof.univ.dr. Dănuţ MANTACpt.cdor.univ.dr. Ioan CRĂCIUN

GRUPURILE TACTICE DE LUPTĂ – INSTRUMENTE OPERAŢIONALE ALE STRATEGIEI EUROPENE DE SECURITATE .......................................................51

Prof. dr. Ion DRAGOMANSlt. Marius MILITARU

ASISTENŢA JURIDICĂ ÎN PREGĂTIREA ŞI DESFĂŞURAREA ACŢIUNILOR MILITARE ÎNTRUNITE ........................................57

Col.conf.univ.dr. Constantin IORDACHE

ARMATA ROMÂNĂ ŞI TERORISMUL ..........................................................................63Col.Florin CHIŢU

RECEPTAREA REGLEMENTĂRILOR INTERNAŢIONALE REFERITOARE LA PRIZONIERII DE RĂZBOI ÎN LEGISLAŢIA MILITARĂ ROMÎNEASCĂ, DUPĂ ANUL 1949 .............................................................................................................79

Colonel (r) Dumitru – Mircea SOCOLOV

PROTECŢIA POPULAŢIEI CIVILE ŞI A PERSOANELOR CIVILE ÎN CAZ DE CONFLICT ARMAT ....................................................................................................83

Col. (r). Valentin-Stelian BĂDESCU

CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA EMBLEMA MIŞCĂRII INTERNAŢIONALE DE CRUCE ROŞIE ......................................................89

Lt.col. Dumitru CODIŢĂLect.univ.dr. Florin OLTEAN

ASPECTE REFERITOARE LA TRATAMENTUL PERSOANELOR CAPTURATE DIN PERSPECTIVA DENUMIRII LOCULUI DE INTERNARE ....................................97

Lt.col. Dumitru CODIŢĂ

INSTANŢELE INTERNAŢIONALE PENALE AD-HOC. TRIBUNALUL MILITAR INTERNAŢIONAL DE LA NURENBERG. TRIBUNALUL MILITAR INTERNAŢIONAL DE LA TOKIO ................................................................................107

Lect.univ.drd. Daniela COMAN

3

ACQUIS-UL COMUNITAR ÎN DOMENIUL POLITICII EXTERNE ŞI DE SECURITATE COMUNĂ .....................................................................................113

Lt.(just.mil.) Sorina RĂDUICĂ

ROMÂNIA ÎN PROCESUL DE ADOPTARE A ACQUIS-ULUIÎN DOMENIUL POLITICII EXTERNE ŞI DE SECURITATE COMUNĂ ...................123

Lt.(just.mil.) Răduică Sorina

CONSTITUŢIA EUROPEANĂ – OPORTUNITATE, REALITATE ŞI PERSPECTIVE .....................................................................................127


ADOPTAREA CONSTITUŢIEI EUROPENE ŞI EFECTELE ACESTEIA – O PROVOCARE A SECOLULUI XXI ............................................................................131


PROTECŢIA DREPTURILOR SALARIAŢILOR ÎN CAZUL TRENSFERULUI ÎNTEPRINDERII ÎN CONTEXTUL ADERĂRII ROMÂNIEI LA U.E. ....................................................................................135

Asist.univ.drd. Cosmin CERNAT

CARACTERISTICI ALE CONFLICTELOR ARMATE MODERNE ÎN CONDIŢIILE NOILOR RISCURI ŞI AMENINŢĂRI GLOBALE ............................141

Col.drd. Mircea RADU

ASPECTE TEORETICE PRIVIND CADRUL DE DESFĂŞURARE AL OPERAŢIILOR MILITARE MODERNE ..................................................................157


SECURITATEA ROMÂNIEI LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI TREI ÎN CONDIŢIILE ADÂNCIRII PROCESULUI DE GLOBALIZARE ............................169

Drd. cms. şef Marian ŢIGĂNUŞ

IMPLICAŢIILE FENOMENULUI DE GLOBALIZARE ASUPRA SECURITĂŢII .....175Drd. cms. şef Viorel ZBURĂTURĂ

REFLECTAREA JURIDICĂ A CONCEPTULUI DE INTEGRITATE FIZICĂ ...........181 Lector univ.dr. Nasty VLĂDOIU

CARACTERUL ABSOLUT AL DREPTULUI LA INTEGRITATE FIZICĂ ................187 Lector univ.dr. Nasty VLĂDOIU

DREPTUL MĂRII ............................................................................................................191Lector univ.drd. Simona-Valentina MĂLESCU

DREPTUL LA TRECERE INOFENSIVĂ .......................................................................197Lector univ.drd. Simona-Valentina MĂLESCU

ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE ŞI TIPURILE DE INTERVENŢII APLICABILE ...................................................................................203

Expert parlamentar Ioana MATEŞ

NOUA DIMENSIUNE A CONTROLULUI DEMOCRATIC CIVIL PRIVIND ARMATA ........................................................................................................211

Drd.Ileana BIRCHI

4

DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE DEMOCRATICEDREPTURILE OMULUI – CADRUL GENEROS AL VIEŢII, ACTIVITĂŢII ŞI REALIZĂRII PERSOANEI UMANE .........................................................................215

Drd. Mihaela Agatador POPESCU

IMPACTUL MEDIULUI INTERNAŢIONAL DE SECURITATE ASUPRA RISCURILOR ŞI AMENINŢĂRILOR LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE .. .229

Masterand Marius PĂUNIŢĂ

THE RIGHTS OF SELF-DEFENSE WITHIN THE CONSTRAINTS OF RULES OF ENGAGEMENT .........................................................................................................233

Capt. Cder. Ion COLCIGEANU

PLANIFICAREA ACŢIUNILOR NATO ÎN OPERAŢII DE COMBATERE A TERORISMULUI .........................................................................................................241

Lt.col.instr.sup.drd. Gheorghe DEACONU

PARTICIPAREA JANDARMERIEI ROMÂNE LA LUPTA ÎMPOTRIVA TERORISMULUI ......................................................................................251

Lt.col.Mircea OLARU

JURNALISTII, INVESTIGAŢILIILE ŞI PROTECTIA LOR JURIDICĂÎN TIMPUL CONFLICTELOR ARMATE ......................................................................255

Mr. lect. univ. dr. Gabriel-Liviu VOICU

Lt.col.instr.sup.drd. Gheorghe DEACONU

POSIBILE DELICTE DE PRESĂ ALE JURNALISTILOR CORESPONDENŢI DE RĂZBOI ŞI DE INVESTIGAŢIE PE TERITORIUL ROMANESC .........................261

Mr. lect. univ. dr. Gabriel-Liviu VOICUMr. drd. Valentin PETRE Mr. Costel LĂCĂTUŞU

DIPLOMAŢIA - ISTORIC ŞI EVOLUŢIE. IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATIC ŞI CONSULAR .........................................271

Locotenent colonel Cristi CORUŢ

PRINCIPIUL NERECURGERII LA FORŢĂ SAU LA AMENINŢAREA CU FORŢA ..........................................................................275

Mr.ing.drd. Mirela BĂDEANAMr.ing. Sorin FLOREA

NOŢIUNI DE CRIMINALITATE INFORMATICĂ .......................................................279Mr.ing.drd. Mirela BĂDEANAMr.ing. Sorin FLOREA

SECURITATEA CA PACE ..............................................................................................285Mr. Costel LĂCĂTUŞ

ACTELE PARLAMENTULUI ÎN ROMÂNIA ...............................................................291Mr. Gigel ABAGIU

TRATATELE INTERNAŢIONALE ................................................................................307Cpt. Florentin ILIE

5

ROLUL ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE ÎN PREVENIREA ŞI COMBATEREA TERORISMULUI .............................................311

Consilier juridic Laura-Andreea DUMITRESCU

NECESITATEA UNEI STRATEGII TRANS-ATLANTICE ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE ......................................................................................317

Anca-Daria COTOC

EURO-MITURI – FALSA PERCEPŢIE A INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ..........................................................................................323

Locotenent colonel Ion STOIAN

PRINCIPIILE DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE ALE UNIUNII EUROPENE .............................................................................................329

Alina-Elena COMĂNIŢĂ

PRINCIPIUL NON-DISCRIMINĂRIIÎN CADRUL CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI .....................343

P.c.c. Magdalena BREABAN

UN NOU CONCEPT AL SECOLULUI XX – GENOCIDUL .........................................351P.c.c. Magdalena BREABAN

ISTORICUL POLITICII EXTERNE SI DE SECURITATE COMUNA .........................363Mr. Gabriela UNGUREANU

PRINCIPII ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL APLICABIL ÎN CONFLICTELE ARMATE; EFECTELE RĂZBOIULUI ASUPRA MEDIULUI NATURAL ..................................................................................371

Lt. Cdor. Marian MOCANU

SEMNE ŞI SEMNALE DISTINCTE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR ....................................................................................387

Cpt.just.mil. Valentin ACHIM

REGULI DE ANGAJARE PE TIMPUL OPERAŢIILOR AERIENE .............................385Căpitan Valentin ACHIM

DREPTURILE OMULUI ŞI REFORMA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE DIN ROMÂNIA ................................................................................................................399

Cpt. Petre MOCAN

INSTIGAREA ...................................................................................................................413Cpt. Petre MOCAN

ASPECTE ALE ORDINULUI MILITAR REIEŞITEDIN DREPTUL INTERNAŢIONAL APLICABIL CONFLICTELOR ARMATE .........417

Cpt. Daniel FRIGURĂ

REPERE JURIDICE ALE ACTIVITĂŢII FORŢELOR DE ORDINE PUBLICĂ ÎN CADRUL MISIUNILOR INTERNAŢIONALE DE MENŢINERE A PĂCII ...........429

Lt. David UNGUREANU

ÎNCĂLCAREA NORMELOR DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR ..............443Lt. Valentin CHIRIAC

DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR ÎN TEATRUL DE OPERAŢII ...............449Slt.Luiza SÎRBU

6

MISIUNEA „ALTHEA” A UNIUNII EUROPENEÎN BOSNIA HERŢEGOVINA

Prof.dr. Ion DRAGOMAN

Eleven years ago IFOR deployed its first contingent to Bosnia Herzegovina, in order to implement the Dayton agreement. After the successful NATO mission, the EU assumes a new responsibility and commitment. EUFOR will mesh with the EU’ s substantial engagement in so many areas: a formidable economic commitment, a Police mission deployed, a solid political relationship. Date of Transfer of Authority/launch of the EU operation was 2 December 2004. The EU will deploy a robust force-storting at the same force levels as SFOR (7,000 troops)-with a Chapter VII mission to safe and secure environment in BiH. In addition to twenty-two EU Member States, the following third counties participate in the Althea Operation: Albania, Argentina, Bulgaria, Canada, Chile, Morocco, New Zealand, Norway, Romania, Switzerland, Turkey.

Scurt istoric. La 12 iulie 2004, Consiliul UE1 reunit la Bruxelles a adoptat în baza art.14, art.25.3, art.26 şi art. 28.3 ale Tratatului UE (TUE) decizia de organizare în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) a UE, a misiunii de Politică Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) de gestionare militară a crizelor în Bosnia Herţegovina, cu denumirea ALTHEA. Între considerentele politice, juridice, militare şi istorice avute în vedere la luarea deciziei a fost şi anunţul conform căruia Consiliul European era deja dispus să aprobe o misiune cu componentă militară în Bosnia Herţegovina în domeniul PESA iar Acordul – cadru general pentru pace în această ţară conţinea dispoziţii referitoare la stabilirea unei forţe militare multinaţionale pentru implementarea şi stabilirea păcii; la aceeaşi dată cu decizia de lansare a operaţiunii militare, Consiliul a decretat tot în domeniul PESC Mandatul Reprezentantului Special al UE (RSUE) în Bosnia în scopul favorizării coordonării politicii generale europene în statul respectiv, în care prezenţa autonomă distinctă a UE există încă de la 11 martie 2002 când s-a lansat Acţiunea comună privind Misiunea de poliţie a UE (MPUE) cu obiectivul de a stabili şi întări dispozitivele de poliţie locală în special la nivel statal şi în lupta împotriva crimei organizate. De asemenea, la 26 aprilie 2004, Consiliul aprobase concepţia generală pentru o misiune cu componentă militară în Bosnia în cadrul PESA iar la 17-18 iunie acelaşi an adoptase o politică globală faţă de stabilizarea situaţiei în regiune. Pe de altă parte, şefii de state şi de guverne din NATO 1 Pentru semnificaţia termenilor din dreptul internaţional comunitar european vezi Ion Jinga, A.Popescu, Integrarea europeană – dicţionar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

7

au decis la Istambul la 28-29 iunie 2004 să încheie în cursul anului respectiv operaţiile NATO desfăşurate de SFOR în Bosnia iar Rezoluţia nr.1551 din 7 iulie 2004 a Consiliului de Securitate al ONU a salutat cu satisfacţie intenţia UE de a stabili în Bosnia începând cu decembrie 2004 o misiune europeană autonomă având şi o componentă militară conform Scrisorii adresată la 29 iunie de Preşedinţia Consiliului UE (ministrul de externe al Irlandei) către Preşedintele Consiliului de Securitate al ONU. De altfel, acesta din urmă a decis că Acordul privind Statutul forţelor (SOFA) anexat la Acordul – cadru general de pace în Bosnia, se va aplica provizoriu la viitoarea misiune a UE şi forţelor sale încă de la începutul desfăşurării lor în Bosnia prin anticiparea înţelegerii poziţiilor în acest sens.

În linii generale, Consiliul UE a convenit ca operaţia militară a UE trebuie să joace un rol de descurajare a violenţei, asigurând respectarea continuă a obligaţiei de a îndeplini misiunea definită în Acordul-cadru general de pace în Bosnia şi a contribui conform mandatului la realizarea climatului de securitate şi siguranţă indispensabil realizării sarcinilor fundamentale prevăzute în Planul de operaţii al misiunii al Biroului Înaltului Reprezentant şi în cadrul procesului de stabilizare şi asociere2 (PSA). Concepţia europeană se baza pe ideea că operaţia militară preconizată trebuia să întărească abordarea globală a UE faţă de Bosnia şi să susţină progresele acesteia pentru integrarea în UE, obiectivul pe termen mediu fiind semnarea unui acord de stabilizare şi asociere; de asemenea, noua operaţie militară autonomă europeană trebuia să aibă toată autoritatea necesară, exercitată prin intermediul Comandantului Forţei pentru îndeplinirea misiunii, supraveghind respectarea aspectelor militare ale Acordului – cadru general de pace şi evaluarea nerespectării dispoziţiilor sale de către părţi, pentru a le remedia. Dincolo de contactele deja stabilite în ceea ce priveşte activităţile sale în Bosnia, UE trebuia să menţină contacte strânse cu autorităţile publice locale, în special cu ministrul apărării, în ceea ce priveşte conducerea operaţiei militare europene şi să aibă consultări cu NATO pe baza unor dispoziţii pertinente prevăzute într-un schimb de scrisori între Secretarul General/Înaltul Reprezentant (SG/HR) al UE şi Secretarul General al NATO din martie 2003 şi iunie 2004; în această privinţă, Consiliul Nord Atlantic a acceptat să pună la dispoziţie adjunctul SACEUR pentru a îndeplini funcţia de comandant al operaţiei europene şi a fost de acord ca statul major al acesteia să fie instalat la SHAPE.

În cadrul UE se convenise deja ca direcţia strategică şi controlul politic al operaţiei să fie exercitată de către COPS (Consiliul Politic şi de Securitate), care putea lua decizii adecvate în acest sens conform art.25.3 al TUE; în acelaşi domeniu, conform orientărilor definite de Consiliul European de la Nisa din 7-9 decembrie 2000, rolul SG/HR era determinant chiar prin decizia de lansare a misiunii, pe baza art.18 şi 26 din TUE. De asemenea, la operaţia militară europeană era deschisă şi participarea statelor terţe conform orientărilor definite de Consiliul European şi, potrivit art.28.3 din TUE, cheltuielile operaţionale aferente din domeniul militar urmând să rămână în sarcina statelor membre prin aplicarea mecanismului ATHENA de gestionare a finanţării costurilor comune 2 E vorba de Înaltul Reprezentant al UE pentru PESC, Javier Solana şi de intenţia de a se încheia cu Bosnia la fel ca şi cu alte state din fosta Iugoslavie a unui Acord de stabilizare şi asociere în vederea pregătirii pentru o viitoare aderare.

8

ale operaţiilor UE având implicaţii militare sau în domeniul apărării; din moment ce art.14.1 al TUE prevedea că Acţiunea comună fixează mijloacele ce trebuie puse la dispoziţia UE, nivelul de referinţă financiară pentru costurile comune ale operaţiei militare europene constituiau cea mai bună estimare la momentul respectiv şi nu prejudiciau cifrele definitive care vor fi incorporate într-un buget înainte de a fi aprobate conform principiilor enunţate în mecanismul ATHENA. Un ultim considerent avut în vedere la adoptarea deciziei Consiliului UE de a lansa misiunea militară în Bosnia avea caracter particular şi se referea la faptul ca în conformitate cu art.6 din Protocolul privind poziţia Danemarcei anexat la TUE, acest stat nu participă la elaborarea şi aplicarea deciziilor şi acţiunilor UE cu implicaţii în materia apărării, deci nici la operaţia militară din Bosnia. Să mai notăm că fiind un act juridic, decizia Consiliului UE de lansare a misiunii e structurată pe articole pe care le vom examina în continuare încercând să le sistematizăm conţinutul pe cât posibil.

Misiunea şi structura acesteia. Sub rezerva unei decizii ulterioare a Consiliului UE privind lansarea efectivă a operaţiei, Acţiunea comună decretată la 12 iulie 2004 a stabilit în art.1 că din momentul în care au fost luate toate deciziile pertinente, UE desfăşoară o operaţie militară în Bosnia, denumită ALTHEA, în scopul de a juca un rol disuasiv, de a asigura de o manieră continuă respectarea obligaţiilor de îndeplinire a misiunii definite în anexele 1A şi 2 ale Acordului-cadru general de pace în Bosnia şi a contribui, conform mandatului său, la realizarea unui climat de siguranţă şi securitate indispensabil realizării sarcinilor fundamentale prevăzute în Planul de aplicare a misiunii al Biroului Înaltului Reprezentant şi în cadrul procesului de stabilizare şi asociere, operaţie înscrisă în cadrul misiunii generale europene în Bosnia cu titlul de PESA; forţele desfăşurate în acest scop operează conform concepţiei generale aprobate de Consiliul UE, operaţia militară europeană realizându-se prin recursul la mijloacele şi capacităţile comune cu NATO, pe o bază stabilită cu acesta din urmă. Comandant al operaţiei europene este numit locţiitorul SACEUR, amiralul R.Feist (art.2), Statul major fiind instalat la SHAPE (art.3) iar comandant al Forţei Europene (EUFOR) a fost desemnat generalul de decizie D.Leaky (art.4). Consiliul a hotărât, de asemenea, ca lansarea operaţiei militare europene să aibă loc după aprobarea Planului de operaţii (OPLAN) şi a Regulilor de Angajare (ROE) ca şi a oricărei alte decizii necesare (art.5), moment ce va fi realizat după aproape cinci luni.

Controlul politic şi direcţia strategică a operaţiei sunt stabilite în art.6 al Acţiunii Comune care dă această responsabilitate în sarcina COPS sub responsabilitatea Consiliului UE care-l poate autoriza să ia deciziile adecvate conform art.25 din TUE; autorizarea se referă în special la competenţele necesare pentru modificarea documentelor de planificare, inclusiv a OPLAN, ROE şi a lanţului de comandă precum şi la competenţele pentru luarea deciziilor ulterioare privind numirea comandantului operaţiei militare şi/sau al forţelor europene. Puterea de decizie referitoare la obiectivele şi scopul operaţiei rămâne însă în permanenţă în

9

atribuţia Consiliului UE asistat de SG/HR. Oricum, COPS raportează Consiliului la intervale regulate despre modul în care a exercitat controlul politic şi direcţia strategică a operaţiei şi primeşte la rândul său rapoarte periodice ale Preşedintelui Comitetului Militar al UE (CMUE) în ceea ce priveşte conducerea operaţiei, putându-l invita pe comandantul acesteia sau al forţei la reuniunile sale dacă este necesar. Tot în cadrul controlului politic şi direcţiei strategice a misiunii, art.7 al Deciziei Consiliului UE face referire la coerenţa răspunsului UE în sensul că operaţia se înscrie în cadrul unei prezenţe europene în Bosnia făcând obiectul unei strânse coordonări; în concret, tot Consiliul veghează ca acţiunea UE în Bosnia să fie sub toate aspectele ei (politice, poliţieneşti, militare, economice) cât mai coerentă şi mai eficace posibil. De aceea, fără a prejudicia competenţa Comunităţii, RSUE favorizează coordonarea politică generală a UE în Bosnia, prezidând un grup de coordonare compus din toţi actorii europeni prezenţi pe teren, inclusiv Comandantul Forţei, acesta din urmă ţinând cont ( fără a prejudicia lanţul de comandă) de avizul politic dat la faţa locului de către RSUE, mai ales pentru problemele în care acesta joacă un rol special sau bine definit, în limitele mandatului său, stabilindu-se să ţină cont de orice cerere a acestuia; în caz de necesitate, Comandantul Forţei UE asigură legătura ca Misiunea de Poliţie a UE. În ceea ce priveşte conducerea militară subordonată celei politice, Comitetul Militar al UE urmăreşte o bună realizare a conducerii operaţiei sub responsabilitatea comandantului acesteia, de la care primeşte rapoarte regulate şi pe care îl poate invita, la fel ca şi pe Comandantul Forţei, la reuniunile sale dacă este necesar; în concret, Preşedintele CMUE face oficiul de punct de contact principal cu Comandantul operaţiei.

Relaţia cu Bosnia, cu NATO3 şi participarea statelor terţe. În cadrul mandatelor lor specifice, SG/HR şi RSUE reprezintă principalele puncte de contact cu autorităţile bosniace pentru problemele legate de aplicarea Acţiunii Comune a Consiliului, Preşedinţia fiind informată regulat şi rapid de contactele stabilite, iar Comandantul Forţei menţine contactul cu autorităţile locale, în strânsă coordonare cu RSUE în ce priveşte probleme raportate la atribuţiile sale (art.9). Referitor la coordonare şi legătură, se prevede că, fără a prejudicia lanţul de comandă, comandanţii UE acţionează în strânsă legătură cu RSUE pentru ca operaţia să se înscrie coerent în cadrul general al activităţilor europene în Bosnia, asigurând legătura dacă e cazul cu alţi actori internaţionali prezenţi în regiune (art.10). Astfel, relaţiile cu NATO se desfăşoară conform dispoziţiilor pertinente enunţate în schimbul de scrisori din martie 2003 între SG/HR şi Secretarul General al NATO; deşi se precizează că cel aflat la comanda operaţiei răspunde de conducerea operaţiei exclusiv în faţa instanţelor europene, art.13 dispune că, lanţul de comandă al forţei europene rămâne sub controlul politic şi direcţia strategică a UE pe întreaga durată a operaţiei după consultări între UE şi NATO, aceasta din urmă fiind informată de evoluţia situaţiei prin instituţiile adecvate, în special COPS şi Preşedintele CMUE. În acest scop, art.14 prevede în ce priveşte comunicarea 3 Relaţia cu NATO e menţionată special datorită implicării acestei organizaţii în identitatea europeană de apărare, datorită faptului că EUFOR înlocuieşte de fapt SFOR organizată de NATO, care îşi păstrează în zonă o mică prezenţă militară.

10

informaţiilor către NATO şi statele terţe, că SG/HR e autorizat să comunice celor asociaţi la Acţiunea Comună documentele clasificate ale UE elaborate pentru operaţie, conform regulilor de securitate pertinente ale Consiliului, terţilor asociaţi li se pot comunica şi documentele neclasificate privind deliberările Consiliului relative la operaţie. Referitor la participarea statelor terţe, art.11 dispune că statele membre NATO care nu fac parte din UE (inclusiv Canada) pot participa la operaţie dacă doresc în timp ce ţările candidate la aderare în UE pot fi invitate să participe la operaţie, la fel ca şi alţi potenţiali parteneri; pentru luarea deciziilor în acest sens, a fost autorizat COPS, care ţine seama de recomandările comandantului operaţiei şi ale CMUE. Participarea terţilor face obiectul unui acord (conform art.24 din TUE) care poate fi negociat de SR/HR în numele Preşedenţiei, fiind valabile Acordurile – cadru de participare a statelor terţe la operaţiile europene de gestionare a crizelor4 .Statele terţe care aduc contribuţii militare semnificative la operaţie au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi statele membre ale UE în ceea e priveşte gestionarea concretă a acesteia, iar COPS e autorizat să ia deciziile adecvate privind stabilirea unui comitet al contributorilor în cazul în care statele terţe aduc contribuţii militare semnificative.

Finanţarea operaţiei şi acţiunea comunitară. În art.12 consacrat dispoziţiilor financiare se precizează că toate costurile operaţionale comune sunt gestionate conform mecanismului ATHENA, nefiind considerate costuri comune cele aferente cazării forţelor şi transportului acestora în ansamblul lor; nivelul de referinţă financiară pentru costurile comune este anticipat la 71,7 milioane euro, stabilindu-se că procedurile de înscriere a pieţelor pentru această operaţie sunt deschise subantreprenorilor statelor membre ale UE care contribuie la finanţarea operaţiei. Referitor la acţiunea comunitară, în art.15 se dispune că tot Consiliul UE ia act de intenţia Comisiei de a-şi orienta acţiunea, dacă e cazul, spre realizarea Acţiunii Comune care organizează operaţia militară a UE.

Procesul de examinare al îndeplinirii misiunii prevede un examen semestrial pentru a permite COPS să determine modificările necesare privind mărimea forţei, mandatul şi misiunea operaţiei şi data la care ar trebui să înceteze (respectând lanţul de comandă), inclusiv în ceea ce priveşte redimensionarea misiunii componentei poliţieneşti şi „stat de drept”, Consiliul evaluând urmările operaţiei cel mai târziu la 31 decembrie 2005 (art.16). Ca orice act juridic al Consiliului, art.17 dispune că respectiva Acţiune Comună intră în vigoare la data adoptării şi publicării ei în Jurnalul Oficial al UE5 , iar operaţia militară europeană va înceta la o dată pe care o va stabili Consiliul, când, după retragerea ansamblului forţelor europene conform planurilor aprobate pentru încetarea operaţiei, va fi abrogată şi respectiva Acţiune Comună.

Lecţiile învăţate din adoptarea Acţiunii Comune a UE privind Misiunea ALTHEA în Bosnia se referă la faptul că deşi a intervenit recent în procesul operaţional de prevenire a conflictelor şi gestionare a crizelor, Uniunea are

4 Cum este şi acordul semnat de România, ratificat prin OUG nr.117/2004 şi publicat în Mon.Of.nr.1124/2004.5 Vezi textul integral în Cahier de Chaillot no.75/2005, p.212 şi următoarele dar şi p.228, 249, 272 şi 346.

11

capacitatea instituţională, organizatorică şi funcţională de a face faţă creativ şi eficace provocărilor enumerate în Strategia sa de Securitate. Bazându-se atât pe tradiţiile constituţionale ale statelor membre cât şi pe experienţele manageriale din domeniul politic, economic şi diplomatic şi preluând învăţămintele rezultate din operaţiile militare ale altor organizaţii militare şi ale altor organizaţii de securitate, ea a dovedit în textul Deciziei Consiliului adoptat din 12 iulie 2004 că ştie să organizeze în cele mai mici amănunte o misiune militară europeană autonomă şi subordonată complet şi exclusiv propriilor sale instituţii. Chiar dacă e vorba de o operaţie tip Petersberg (numai operaţiile altele decât războiul intrând în competenţele asumate ale UE) şi în pofida unui sistem instituţional complex, misiunea ALTHEA va demonstra prin fapte intenţia UE de a deveni mai activă, mai capabilă şi mai eficace în afacerile politice de confruntare cu provocările începutului de secol. Că lucrurile stau aşa este justificat şi de aprobarea la 13 septembrie 2004 a Concepţiei operaţiei ALTHEA de către Consiliu, de analizarea progreselor în planificarea şi pregătirea misiunii în reuniunea informală a miniştrilor apărării din UE din 17 septembrie şi în Consiliul Afaceri Generale şi Relaţii Externe din 1 octombrie şi, în sfârşit de lansarea propriu-zisă a operaţiei la 2 decembrie 2004 la Sarajevo prin integrarea în EUFOR a unei unităţi de poliţie pentru facilitarea prinderii criminalilor de război, moment în care s-a anunţat că la misiune participă 22 de state membre şi 11 state terţe între care şi România. Pentru ţara noastră, lecţiile învăţate se referă la continuarea aplicării poziţiilor şi acţiunilor comune ale UE din domeniul PESC6 în vederea facilitării aderării în 2007.

Nu în ultimul rând ca importanţă trebuie menţionat că prin generalitatea lor, lecţiile învăţate din documentele europene ale misiunii ALTHEA ar putea fi un prilej de eficientizare a organismului politico-militar românesc, având un impact strategic şi pentru alte misiuni interne şi externe ale armatei României.

6 Vezi participarea României la misiunile de poliţie din Macedonia şi Bosnia, inclusiv aplicarea poziţiilor comune în Mon.of.nr.258/2005.

12

ALTHEA OPERATIONA STRONG CONTRIBUTION TO THE STABILIZATION AND

INTEGRATION OF BOSNIA AND HERZEGOVINA INTO THE EUROPEAN FAMILY OF NATIONS:

The name Althea is derived from the Greek word "Altho", meaning "to heal". Althea is an erect perennial herb, reaching a height of up to 2 to 4 feet. The light red to pale pink or

white flowers appear from June to September in the second year. Red united stamens grow on short stalks in the upper axils. Its medicinal qualities have been recognized since Ancient Egyptian times. Thus it is easy to understand why the European Council decided to choose the name “ALTHEA” for a mission that will bring security, prosperity and welfare to a country so recently beset by war, grief and death. EUFOR is

in Bosnia Herzegovina to bring “healing and wholesome health” in the same way the Althea plant brings it.

The 2003 Thessaloniki Declaration confirmed that the future of the Western Balkans, of which Bosnia and Herzegovina is both a central and significant part, lies within the European Union. Operation ALTHEA is one facet of a comprehensive and coherent European Union commitment to Bosnia and Herzegovina. It adds an extra dimension to the existing political engagement, assistance programmes and police and monitoring missions that are already underway.

ALTHEA is the third and largest military operation that the EU has embarked upon to date. The European Military Force, known as EUFOR, is a manifestation of the European Security and Defence Policy (ESDP). From the ESDP has evolved the Common Foreign Security Policy (CFSP). The CFSP, in addition to the objective of strengthening the security of the Union in all ways, also has a prime objective of preserving peace and strengthening international security in accordance with the principles of the United Nations Charter.

The operation:The EU has decided to launch a military operation in Bosnia and

Herzegovina (BiH) - (Operation EUFOR - ALTHEA). This follows the decision by NATO to conclude its SFOR mission. Date of Transfer of Authority and launch of the EU Operation was 2 December 2004. The EU will deployed a robust force (EUFOR) - at the same force levels as SFOR (7,000 troops) - with a Chapter VII mission to ensure continued compliance with the Dayton/Paris

13

Agreement and to contribute to a safe and secure environment in BiH. The key objectives of ALTHEA are: - to provide deterrence and continued compliance with the responsibility to fulfil the role specified in Annexes 1A and 2 of the Dayton/Paris Agreement (General Framework Agreement for Peace in BiH); and - to contribute to a safe and secure environment in BiH, in line with its mandate, and to achieve core tasks in the OHR's Mission Implementation Plan and the Stabilization and Association Process (SAP).

The EU operation will be part of a coherent EU approach. It will add in a significant way to the EU's political engagement, its assistance programs (its ongoing police and monitoring missions) with a view to helping BiH make further progress towards European integration in the context of the Stabilization and Association Process.

United Nations Security Council (UNSC) Resolution 1575, adopted unanimously on 22 November 2004, welcomed the EU’s intention to launch an EU military operation in BiH. It authorized the Member States acting through or in cooperation with the EU to establish a multinational stabilization force (EUFOR) as a legal successor to SFOR under unified command and control, which will fulfil its missions in relation to the implementation of Annex 1-A and Annex 2 of the Dayton/Paris Agreement. EUFOR will have the main peace stabilization role under the military aspects of the Peace Agreement.

• The Resolution also welcomed the EU’s increasing engagement in BiH.• UNSC Resolution 1551, adopted unanimously on 9 July 2004, had

welcomed the EU's intention to launch such a mission.• The decision by the EU to launch ALTHEA follows the decision by

NATO to conclude its successful SFOR-operation.• ALTHEA will be carried out with recourse to NATO assets and

capabilities, on the basis agreed with NATO ("Berlin Plus").• The Headquarters of EUFOR will be established in Sarajevo ( Butmir

Camp).• Status of Forces Agreement (SOFA) and Host Nation Support (HNS)

arrangements will be established.• An Integrated Police Unit (IPU)will have executive powers, derived

from the EUFOR mandate.• The key supporting tasks of the EU-led force will be to; provide support

to the International Criminal Tribunal for the Former Yugoslavia (ICTY) and relevant authorities, including the detention of PIFWCs; provide the security environment in which the police can act against the organized criminal network.

EU Political Objectives:• A strong commitment to the international community remains necessary

in BiH to help build a secure, self-sustaining and democratic country. The June 2003 Thessaloniki Declaration confirmed that the future of the Western Balkans is within the EU. The Stabilization and Association Process (SAP) is the framework for the European course of BiH, all the way to future accession. It is

14

within this wider context of European integration that a comprehensive policy for addressing BiH’s security needs has to be situated.

• EUFOR will assist in creating the conditions to deliver the long term political objective of a stable, viable, peaceful and multiethnic BiH, co-operating peacefully with its neighbours and irreversibly on track towards EU membership.

The short Term objective will be to ensure a seamless transition from SFOR to the EU Force (EUFOR) in order to help maintain a secure environment for the implementation of the Dayton/Paris Peace Agreement Chain of command:

• The basic decisions on the operation are taken by the Council of The European Union. The Council decided to launch of the operation following its approval of the Operation Plan (OPLAN) and the Rules of Engagement (RoE).

• The EU's Political and Security Committee (PSC) will exercise the political control and strategic direction of the operation, under the responsibility of the Council. Powers of decision with respect to the objectives and termination of the military operation will remain vested in the Council, assisted by the SG/HR.

• The EU Military Committee (EUMC) will monitor the proper execution of the EU military operation.

• General John REITH (UK), Deputy Supreme Allied Commander Europe (D-SACEUR), has been appointed EU Operation Commander (OpCdr) for ALTHEA with the EU Operation Headquarters (OHQ) located at SHAPE.

• Major General A. David LEAKEY (UK) has been appointed EU Force Commander.

Overall EU coherence: • The operation will reinforce the EU's comprehensive approach towards

BiH, and support BiH's progress towards EU integration by its own efforts. • The operation will be part of the overall European Security and Defence

Policy (ESDP) mission in BiH and of a closely co-ordinated EU presence in BiH.

• The EU Special Representative (EUSR), Lord Ashdown, will promote overall EU political co-ordination in BiH. EU Commanders will co-ordinate closely with the EUSR in BiH with a view to ensuring consistency of the EU military operation with the broader context of the EU activities in BiH.

Budget:• Common costs of the EU military operation to be administered by the

"ATHENA" mechanism (contributions by Member States on a GDP-based key). The common costs of the operation are € 71.7 million. Personnel and other items are on a "costs lie where they fall" basis. Force Elements:

• A total of 33 nations including Member States and non-EU Troop Contributing Nations (TCN) will provide the necessary capabilities. In addition

15

to twenty-two EU Member States, the following countries will participate in the Althea Operation: Albania, Argentina, Bulgaria, Canada, Chile, Morocco, New Zealand, Norway, Romania, Switzerland, Turkey.

• Bosnia and Herzegovina is divided into three military areas of operation each comprising multinational task forces commanded by British (NW), Finnish (N) and French (S) officers respectively, reporting to the HQ in Sarajevo.

Integrated European approachThe EU operation will be part of a coherent EU approach. It will add in a

significant way to the EU’s political engagement, its assistance programmes (its ongoing police and monitoring missions) with a view to helping BiH make further progress towards European integration in the context of the Stabilisation and Association Process.

EU military operation in Bosnia and Herzegovina As many people will have noticed, there are two main headquarters

at Camp Butmir in Sarajevo. In Building 200 you will find Headquarters EUFOR (HQ EUFOR), commanded by Major General David Leakey, and NATO Headquarters Sarajevo (NHQ-Sa), commanded by Brigadier General Stephen Schook.

When the NATO-led Stabilization Force (SFOR) came to a successful conclusion on 2 December 2004, NATO did not disappear from Bosnia and Herzegovina. NATO maintains a headquarters in Sarajevo in order to advise BiH on Defence Reform, assists in the continuing search for ICTY indicted PIFWCs, and to help BiH authorities’ combat terrorism. NATO will focus its efforts on a leadership role in the Defense Reform Commission to promote an ambitious defense reform agenda.

There are several participants in Defense Reform: The Defense Reform Commission (DRC) is co-chaired by NATO and

BiH representatives. It proposes and advises on programs to develop the Armed Forces of BiH (AFBiH) in accordance with NATO standards and its mandate from the High Representative.

The International Community (IC) contributes experts to the DRC and to DRTs.

The DRC Secretariat operates as an administrative, coordinating and analytical body for the DRC.

The NATO Advisory Team (NAT) comprises NATO military experts and members of the DRTs.

The Defense Reform Teams (DRTs) advise and assist the AFBiH with the goals established by the DRC. They are co-chaired by NAT/IC officials with counterparts from the BiH Ministry of Defense.

The NATO Advisory Team (NAT) is a newly formed unit. NAT advises on Defense Reform issues associated with the Armed Forces of BiH and to advise and report on the Partnership for Peace (PfP) Planning and Review Process in order to sustain progress towards the achievement of PfP status and

16

eventual NATO membership for BiH. NAT teams will assist, monitor and guide the changes and the restructuring of the Armed Forces of BiH at the state level.

The main challenges of the BiH Armed Forces are to make progress toward a single military force, become interoperable with NATO to join the PfP Program, and reshape to meet realistic BiH defense requirements.

Force elements:Bosnia and Herzegovina is divided into three military areas op operation each

comprising EUFOR multinational task forces commanded by British (NW), Finnish (N) and French (SE) officers respectively, reporting to the EUFOR HQ in Sarajevo.

The Integrated Police Unit covers the entire area of Bosnia and Herzegovina. In addition there are Theatre Troops spread out over the country that provide supporting services to these units.

Multinational Task Force North (MNTF N)• Headquarters MNTF-N is located at Tuzla.• MNTF-N has approximately 1,800

personnel.Multinational Task Force Southeast

(MNTF SE)• Headquarters MNTF-SE is located at Mostar.• MNTF-SE has approximately 1,800 personnel.Multinational Task Force Northwest (MNTF NW)• Headquarters MNTF-NW is located at Banja Luka.• MNTF-NW has approximately 1,600 personnel.Multinational Task Force North-West is composed of 11 EU and other

participating nations – Austria, Bulgaria, Canada, Chile, Italy, Netherlands, New Zealand, Norway, Romania, Switzerland and United Kingdom. (?)

The total amount of troops in Multinational Task Force North-West is about 1,600.

Headquarters of MNTF(NW) are based at Banja Luka in the Banja Luka Metal Factory (BLMF). There is a second large base where the Dutch Infantry and Support Coys are based, Dutch Base Bugojno.

The Area of Operations (AO) of MNTF(NW) covers Canton 1, Canton 6 and Canton 10 and the Western Republika Srpska.

MNTF(NW) consists of Headquarters, Signals Unit, Medical Unit, Aviation Unit and Multinational Battlegroup. The Multinational Battlegroup has two Manoeuvre Companies and a Security Company, with units from the United Kingdom and The Netherlands.

MNTF(NW) has 16 Liaison and Observation Teams (LOT) that live and work in the local communities. LOT teams are based at Bihac, Cazin and Sanski Most (Canton 1), Travnik, Bugojno and Vitez (Canton 6), Livno, Drvar and Tomislavgrad (Canton 10), BLMF, Banja Luka (2x), Bosanska Gradiska, Prijedor, Prnjavor and Mrkonjic Grad (Western Republika Srpska).

17

The Aviation Unit had last year British Seaking and Romanian Socat helicopters.

MNTF(NW) is commanded by Brigadier Ian Liles A true blend of personnel can be found upon entering the gates of the

Metal Factory in Banja Luka. The differing of dialects and uniforms are probably the most diverse for such a small camp.

Representatives from 11 countries from all three services could be found in an area of 42 000 square meters seamlessly coming together, bounding language and cultural barriers, to create an effective operational environment carrying out the directives from HQ EUFOR. A Romanian Air Force detachment made up of four IAR-330 SOCAT helicopters and their crews (40 troops) joined EUFOR in January 2005.

Based on the Banja Luka Metal Factory (BLMF) they brought more helicopter capability to MNTF(North-West), adding to the British Sea Kings.

A Romanian Defense Ministry’s spokesperson told to the press, “The action mirrors the continuity of the Romanian Army’s efforts aimed at reconstruction, security and stability in the Balkans and the support granted to the European Union’s wider involvement in the region. The move is part of a wider Romanian participation in the European security and defense policy, both as a candidate to EU accession and a NATO member.”

BIBLIOGRAPHY:

EUFOR Forum No 2,3,4,5.

AJOSOC Acting Director, PhD Candidate.

18

PRELUAREA ACQUIS-ULUI COMUNITAR ÎN LEGISLAŢIA ROMÂNĂ ÎN DOMENIUL DREPTULUI COMUNITAR

AL MUNCII

Conf.univ. dr. Vlad BARBU

Asit. univ.drd. Cosmin CERNAT

Procesul de armonizare a legislatiei românesti cu reglementãrile comunitare reprezÎntã un obiectiv esential, care se regãseste în strategia de aderare a tuturor statelor candidate la calitatea de membru al Uniunii Europene si, în acelasi timp, o obligatie juridicã ce decurge din Acordul European de asociere România-Uniunea Europeanã, ratificat prin Legea nr. 20/1993.

Armonizarea legislatiei nationale cu acquis-ul comunitar este totodatã una din conditiile care determÎnã progresul în procesul de negocieri pentru aderare, angajamentele asumate de România în documentele de pozitie referÎndu-se în mare mãsurã la adoptarea de acte normative de bazã pentru domeniul respectiv.

Procesul de compatibilizare a legislatiei românesti cu normele comunitare desemneaza În acest context procesul de “armonizare” legislativa.

1. Legislaţia muncii

Unul dintre progresele cele mai evidente în ce priveşte transpunerea acquis-ului cu privire la legislaţia muncii este adoptarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii7, care a Întrat în vigoare la data de 1 martie 2003.

Noul Cod al Muncii a echilibrat, din perspectiva economiei de piaţă, raporturile dintre salariaţi şi angajator şi a consolidat dialogul dintre partenerii sociali – sindicate – patronat – la toate nivelurile şi între ei şi factorii guvernamentali.

Statuând necesitatea dialogului social, la toate nivelurile, Codul Muncii urmăreşte armonizarea Întereselor angajatorilor cu cele ale salariaţilor, de la nivelul de angajator până la scară naţională şi, totodată, oferă modalităţi concrete de realizare a democraţiei economice, sociale, parte Întegrantă a democraţiei politice.

În consens cu practicile existente în statele membre ale Uniunii Europene, partenerii sociali sunt consultaţi şi îşi exprimă opÎniile referitoare la diverse decizii ale angajatorului sau coparticipă la aplicarea politicilor sociale.

Pe planul strict al raporturilor dintre angajatori şi salariaţi, noul Cod reglementează, în acord cu cele mai recente documente ale Uniunii Europene şi

7 Legea nr. 53/2003 din 24/01/2003 – Codul Muncii, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 72 din 05/02/2003

19

http://www.mie.ro/../Armonizare/Romana/acord_ro.exe?PHPSESSID=791596bd8ebdfeb31da883fd5c64a050

http://www.mie.ro/../Armonizare/Romana/acord_ro.exe?PHPSESSID=791596bd8ebdfeb31da883fd5c64a050

ale dreptului Înternaţional al muncii, drepturile şi obligaţiile ce revÎn atât salariaţilor, cât şi angajatorilor.

Regula Îndiscutabilă a dreptului Înternaţional al muncii contemporan – încheierea contractului Îndividual de muncă pe durată nedetermÎnată – se regăseşte pe tot parcursul Codului, urmărÎndu-se aplicarea strictă a principiului stabilităţii salariaţilor în muncă.

Prevederile Codului muncii au fost armonizate cu acquis-ul comunitar în domenii precum:

- muncă cu fracţiune de normă (Directiva 97/81/CE8) ;- contractul de muncă pe durată determÎnată (Directiva 99/70/CE9) ;- protecţia tÎnerilor în muncă;- organizarea timpului de lucru (Înclusiv Înstituirea unor limite; ex:

timp de muncă de maximum 48 ore/saptămână - Directiva 93/104/CE10 şi Directiva 2003/88-CE11)

- concedierile colective- Înformarea lucrătorii asupra condiţiilor aplicabile contractului sau

raportului de muncă (Directiva 91/533/CEE12). Noul Cod al muncii marchează apariţia unor Înstitutuţii juridice noi, în

legătură cu raporturile Individual şi colective de muncă: - clauzele de mobilitate- clauzele de neconcurenţă şi de confidenţialitate- muncă temporară (Directiva 99/70/CE13)- contractul Îndividual de muncă cu timp parţial (Directiva

99/70/CE)- muncă la domiciliu- norma de muncă (Directiva 97/81/CE14)- contractul de calificare profesională şi contractul de adaptare

profesională- contractul de ucenicie la locul de muncă- fondul de garantare pentru plata salariului- reprezentanţii salariaţilor.Codul muncii a Întrodus, de asemenea, o serie de modificări importante

care vizează:

8 Directiva Consiliului 97/81/EC din 15 December 1997 privind Contractul Cadru privind munca part-time încheiat de UNICE, CEEP şi ETUC - Anexa : Contractul de munca part-time (OJ L 14, 20.1.1998, p. 9)9 Directiva Consiliului 1999/70/EC din 28 iunie 1999 privind contractul cadru referitor la munca termen fix încheiat de UNICE şi CEEP (OJ L 175, 10.7.1999, p. 43)10 Directiva Consiliului 93/104/EC din 2 iunie 1993 privind contractul cadru referitor la munca termen fix încheiat de UNICE şi CEEP (OJ L 15, 3.7.1993, p. 43)11 Directiva 2003/88/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de muncă (OJ L 299, 18.11.2003, p. 9)12 Directiva Consiliului 91/533/EEC din 14 octombrie 1991 privind obligatia angajatorului de a informa angajatii asupra conditiilor aplicabile contractului relatiilor de munca (OJ L 288, 18.10.1991, p. 32)13 Directiva Consiliului 1999/70/EC din 28 iunie 1999 privind contractul cadru referitor la munca termen fix încheiat ETUC, UNICE şi CEEP (OJ L 175, 10.7.1999, p. 43)14 Directiva Consiliului 97/81/EC din 15 decembrie 1997 privind contractul cadru referitor la munca termen fix încheiat de UNICE, CEEP and the ETUC - Anexa : Contractul de munca part-time (OJ L 14, 20.1.1998, p. 9)

20

- detaşarea lucrătorilor în cadrul furnizării de servicii (Directiva 96/71/CE15)

- concedierile colective (Directiva 98/59/CE16)- protecţia salariaţilor în cazul Insolvabilităţii patronului (Directiva

80/987/CEE17).Modificările ulterioare ale Codului Muncii au preluat, de asemenea, o

serie de prevederi ale acquis-ului comunitar. Printre acestea amÎntim Legea nr. 371/200518 pentru aprobarea OUG nr. 65/200519 de modificare şi completare a Legii nr. 53/2003.

În perioada următoare adoptării Codului Muncii au fost adoptate unele acte normative care îl modifică şi îl completează, în scopul adaptării acestuia la cerÎnţele legislaţiei comunitare. Astfel, prevederile art. 296 si 298 din Legea nr. 53/2003 referitoare la carnetele de muncă au fost modificate prin Legea nr. 541/200320 pentru modificarea unor dispoziţii din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, în sensul prorogării termenului de menţÎnere a carnetelor de muncă până la data de 31 decembrie 2006, urmând ca Decretul nr. 92/197621 privind carnetul de muncă să fie abrogat începând cu data de 1 ianuarie 2007.

În scopul implementării legislaţiei secundare Legii nr. 53/2003 - Codul muncii şi în temeiul dispoziţiilor art. 87 alÎn.(3) teza II din această lege, cu modificările ulterioare, a fost aprobată HG nr. 938/200422 privind condiţiile de înfiÎnţare şi funcţionare, precum şi procedura de autorizare a agentului de muncă temporară, care a Întrat în vigoare la data de 1.09.2004. Hotărârea de Guvern reglementează condiţiile de înfiÎnţare şi de autorizare a agentului de muncă temporară, funcţionarea agentului de muncă temporară şi înfiÎnţarea de către MMSSF a Registrului naţional al agenţilor de muncă temporară autorizaţi, cu rolul de a ţÎne evidenţa agenţilor de muncă temporară.

Tot ca legislaţie complementară Codului Muncii a fost adoptată de curând şi legea 67/200623 privind protecţia drepturilor salariaţilor în cazul transferului întreprinderii, al unităţii sau a unor părţi ale acestora, care transpune prevederile Directivei 2001/23/CE24. 15 Directiva 96/71/EC Parlamentului European si a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind plasarea angajaţilor în contexul prestării de servicii (OJ L 18, 21.1.1997, p. 1)16 Council Directive 98/59/EC of 20 July 1998 on the approximation of the laws of the Member States relating to collective redundancies (OJ L 225, 12.8.1998, p. 16)17 Council Directive 80/987/EEC of 20 October 1980 on the approximation of the laws of the Member States relating to the protection of employees in the event of the insolvency of their employer (OJ L 283, 28.10.1980, p. 23)18 Lege nr. 371/2005 din 13/12/2005, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1147 din 19/12/2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii19 Ordonanţă de urgenţă nr. 65/2005 din 29/06/2005 publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 05/07/2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii20 Lege nr. 541/2003 din 18/12/2003 pentru modificarea unor dispoziţii ale Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 913 din 19/12/200321 Lege nr. 541/2003 din 18/12/2003 pentru modificarea unor dispoziţii ale Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 913 din 19/12/200322 Lege nr. 541/2003 din 18/12/2003 pentru modificarea unor dispoziţii ale Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 913 din 19/12/200323 Lege nr. 67/2006 din 22/03/2006 privind protecţia drepturilor salariaţilor în cazul transferului întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acestora, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 276 din 28/03/200624 Council Directive 2001/23/EC of 12 March 2001 on the approximation of the laws of the Member States relating to the safeguarding of employees' rights in the event of transfers of undertakings, businesses or parts of undertakings or businesses (OJ L 82, 22.3.2001, p. 16)

21

O altă serie de acte normative întregesc cadrul legislativ Întern şi îl alÎniază politicilor şi principiilor comunitare. Astfel HG nr. 290/200425 pentru modificarea şi completarea HG nr. 247/200326 privind întocmirea şi completarea registrului general de evidenţă a salariaţilor a modificat metodologia de întocmire şi de efectuare a înscrierilor în registrul general de evidenţă a salariaţilor, iar HG nr. 617/200427 privind înfiÎnţarea şi organizarea Comitetului naţional director pentru prevenirea şi combaterea exploatării copiilor prin muncă stabileşte organismul de coordonare şi monitorizare a programelor desfăşurate în România pentru prevenirea şi elimÎnarea celor mai grave forme ale muncii copilului, în coordonarea mÎnistrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei. De asemenea, prin adoptarea Legii nr. 203/200028 pentru ratificarea Convenţiei Organizaţiei Înternaţionale a Muncii nr. 182/1999 privind Înterzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor, se realizează transpunerea Directivei 94/33/CEE29 referitoare la protecţia tÎnerilor în muncă.

În ce priveşte legislaţia sectorială europeană privind timpul de lucru, la 3 noiembrie 2003 a Întrat în vigoare Ordinul comun nr. 43/393/200330 al mÎnistrului transporturilor, construcţiilor şi turismului şi al mÎnistrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei privind limitarea timpului de muncă pentru personalul aeronautic civil navigant şi stabilirea unor drepturi ale acestuia. Prin acest act normativ au fost transpuse prevederile Directivei 2000/79/CE31 referitoare la Acordul European privind Organizarea Timpului de Muncă al Personalului Navigant din Aviaţia Civilă încheiat între Asociaţia Companiilor Aeriene Europene, Federaţia Europeană a Lucrătorilor din Transporturi, Asociaţia Europeană a Personalului de CabÎnă, Asociaţia Europeană a Companiilor Aeriene Regionale şi Asociaţia Înternaţională a Transportatorilor Aerieni. În contÎnuare, pentru transpunerea secţiunilor referitoare la Acordul de organizare a timpului de lucru pentru personalul navigant din Directiva Consiliului 99/63/CE32, a fost aprobat Ordinul mÎnistrului lucrarilor publice, transporturilor si locuinţei nr. 678/200233 pentru aprobarea „Înstructiunilor de examÎnare medicală şi psihologică a personalului din transporturi cu responsabilităţi în siguranţa circulaţiei şi a

25 Hotărâre nr. 290/2004 din 04/03/2004 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 247/2003 privind întocmirea şi completarea registrului general de evidenţă a salariaţilor, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 238 din 18/03/200426 Hotărâre nr. 247/2003 din 04/03/2003 privind întocmirea şi completarea registrului general de evidenţă a salariaţilor, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 164 din 14/03/200327 Hotărâre nr. 617/2004 din 21/04/2004 privind înfiinţarea şi organizarea Comitetului naţional director pentru prevenirea şi combaterea exploatării copiilor prin muncă, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 391 din 03/05/200428 Lege nr. 203/2000 din 15/11/2000 pentru ratificarea Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi acţiunea imediată în vederea eliminării lor, adoptată la cea de-a 87-a sesiune a Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii la Geneva la 17 iunie 1999, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 577 din 17/11/200029 Council Directive 94/33/EC of 22 June 1994 on the protection of young people at work (OJ L 216, 20.8.1994, p. 12)30 Ordin nr. 43/2003 din 07/08/2003 privind limitarea timpului de muncă pentru personalul aeronautic civil navigant şi stabilirea unor drepturi ale acestuia publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 632 din 03/09/200331 Council Directive 2001/23/EC of 12 March 2001 on the approximation of the laws of the Member States relating to the safeguarding of employees' rights in the event of transfers of undertakings, businesses or parts of undertakings or businesses (OJ L 82, 22.3.2001, p. 16)32 Council Directive 1999/63/EC of 21 June 1999 concerning the Agreement on the organisation of working time of seafarers concluded by the European Community Shipowners' Association (ECSA) and the Federation of Transport Workers' Unions in the European Union (FST) - Annex: European Agreement on the organisation of working time of seafarers (OJ L 167, 2.7.1999, p. 33)33 Council Directive 1999/63/EC of 21 June 1999 concerning the Agreement on the organisation of working time of seafarers concluded by the European Community Shipowners' Association (ECSA) and the Federation of Transport Workers' Unions in the European Union (FST) - Annex: European Agreement on the organisation of working time of seafarers (OJ L 167, 2.7.1999, p. 33)

22

navigaţiei, precum şi organizarea, funcţionarea şi componenţa comisiilor medicale şi psihologice de siguranţa circulaţiei” 34.

Prin adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 247/200335 privind întocmirea şi completarea registrului de evidenţă a salariaţilor, evidenţiarea activităţii angajaţilor în baza contractelor Individual de muncă se realizează de catre angajatori într-un registru special de evidenţă, care devÎne document oficial. Registrul cuprinde toate elementele de identificare a salariaţilor, elementele ce caracterizează contractul Îndividual de muncă al acestora, precum şi toate situaţiile ce ÎntervÎn pe parcursul desfăşurării relaţiilor de muncă în legătură cu executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului Îndividual de muncă.

În ceea ce priveşte Recomandarea 92/443/CEE36 privind promovarea participării angajaţilor la profiturile şi rezultatele întreprinderii (Înclusiv participarea echitabilă), aceasta este parţial armonizată prin O.G. nr. 23/199637

privind repartizarea profitului în regiile autonome şi prin O.G. nr. 26/199538

privind impozitul pe dividende. În funcţie de evoluţia macroeconomică, a produsului Întern brut şi reducerea deficitului bugetar, s-au avut în vedere elaborarea de noi scheme de participare fÎnanciară şi revizuirea celor existente.

Prin Ordinul mÎnistrului muncii şi solidarităţii sociale nr. 64/200339

modificat şi completat prin Ordinul nr. 76/200340 s-a aprobat modelul-cadru al contractului Îndividual de muncă.

A fost adoptată Legea nr. 217/200541 prin care este reglementată înfiÎnţarea, organizarea şi funcţionarea Comitetului European de Întreprindere, lege prin care sunt transpuse prevederile Directivei 94/45/EC42.

În domeniul concedierilor colective, Directiva 98/59/CE43 a fost transpusă Îniţial în legislaţia română prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 98/199944 privind protecţia socială a persoanelor a căror contracte Individual de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, ce oferă un cadru unitar pentru aplicarea măsurilor de protecţie socială a persoanelor disponibilizate prin concedieri colective. Ordonanţa a fost modificată ulterior

34 Raport asupra progreselor înregistrate în pregatirea pentru aderarea la Uniunea Europeana pe anul 2003, pag. 24335 Hotărâre nr. 247/2003 din 04/03/2003 privind întocmirea şi completarea registrului general de evidenţă a salariaţilor publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 164 din 14/03/200336 92/443/EEC: Council recommendation of 27 July 1992 concerning the promotion of participation by employed persons in profits and enterprise results (including equity participation) (OJ L 245, 26.8.1992, p. 53)37 Ordonanţă nr. 23/1996 din 26/07/1996 privind repartizarea profitului la regiile autonome, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 175 din 05/08/199638 Ordonanţă nr. 26/1995 din 18/08/1995 privind impozitul pe dividende, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 201 din 30/08/199539 Ordonanţă nr. 26/1995 din 18/08/1995 privind impozitul pe dividende publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 201 din 30/08/199540 Ordonanţă nr. 26/1995 din 18/08/1995 privind impozitul pe dividende, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 201 din 30/08/199541 Ordonanţă nr. 26/1995 din 18/08/1995 privind impozitul pe dividende publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 201 din 30/08/199542 Council Directive 94/45/EC of 22 September 1994 on the establishment of a European Works Council or a procedure in Community-scale undertakings and Community-scale groups of undertakings for the purposes of informing and consulting employees (OJ L 254, 30.9.1994, p. 64)43 Council Directive 98/59/EC of 20 July 1998 on the approximation of the laws of the Member States relating to collective redundancies(OJ L 225, 12.8.1998, p. 16)44 Ordonanţă de urgenţă nr. 98/1999 din 24/06/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 303 din 29/06/1999

23

prin ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 185/199945 si nr. 77/200046, potrivit cărora compensaţiile băneşti se suportă din fondurile angajatorului.

Ulterior, în scopul alinierii la prevederile comunitare a fost adoptată legea nr. 312/200147. Aceasta a reglementat condiţiile de acces ale salariaţilor disponibilizaţi la măsurile de protecţie socială, prevede excepţiile pentru care nu se aplică si stabileşte procedurile de Înformare şi consultare a salariaţilor înaÎnte de concedierea colectivă. Notificarea concedierilor colective către agenţiile judetene de ocupare a forţei de muncă se efectuează după aprobarea programelor de restructurare de către autorităţile competente: Comitetul de direcţie al Autorităţii pentru Privatizare şi AdmÎnistrarea Participaţiilor Statului, mÎnisterul de resort sau autoritatea centrală coordonatoare şi consiliile locale sau judeţene.

În vederea suplimentării măsurilor de îmbunătăţire a condiţiilor la locul de muncă al tuturor salariaţilor, în concordanţă cu Directiva 91/383/CEE48, a fost adoptată Legea nr. 436/200149 pentru aprobarea OUG nr. 99/200050 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme. Actul normativ prevede că, în perioadele cu temperaturi extreme, angajatorii să ia toate măsurile prevăzute de Legea protecţiei muncii nr. 90/199651 pentru asigurarea condiţiilor de microclimat la locul de muncă în limitele prevăzute de normele generale de protecţie a muncii.

Prin OG nr. 52/200152 pentru a fost ratificată Convenţia nr. 163/1987 privind bunăstarea navigatorilor pe mare şi în port, adoptată la cea de-a 74-a sesiune a ConferÎnţei generale a Organizaţiei Înternaţionale a Muncii.

Eforturile de transpunere a legislaţiei comunitare înregistrează şi evoluţii mai recente. Astfel, a fost aprobat de Guvern în data de 26 ianuarie 2006 proiectul de lege privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, care transpune prevederile Directivei 80/987/CEE53.

În ceea ce priveşte măsurile ce trebuie întreprinse în cazul insolvabilităţii patronului, Legea nr. 64/199554 privind procedura reorganizării judiciare şi a 45 Ordonanţă de urgenţă nr. 185/1999 din 18/11/1999 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 564 din 19/11/199946 Ordonanţă de urgenţă nr. 77/2000 din 16/06/2000 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 283 din 22/06/200047 Lege nr. 312/2001 din 18/06/2001pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 06/07/200148 Council Directive 91/383/EEC of 25 June 1991 supplementing the measures to encourage improvements in the safety and health at work of workers with a fixed- duration employment relationship or a temporary employment relationship (OJ L 206, 29.7.1991, p. 19)49 Lege nr. 436/2001 din 18/07/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor încadrate în muncă, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 404 din 20/07/200150 Ordonanţă de urgenţă nr. 99/2000 din 29/06/2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor încadrate în muncă, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 304 din 04/07/200051 Lege nr. 90/1996 (r1)din 12/07/1996 - Legea protecţiei muncii, republicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 47 din 29/01/200152 Ordonanţă nr. 52/2001 din 30/08/2001 pentru ratificarea Convenţiei nr. 163/1987 privind bunăstarea navigatorilor pe mare şi în port, adoptată la cea de-a 74-a sesiune a Conferinţei generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, la Geneva la 8 octombrie 1987, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 531 din 31/08/200153 Council Directive 80/987/EEC of 20 October 1980 on the approximation of the laws of the Member States relating to the protection of employees in the event of the insolvency of their employer (OJ L 283, 28.10.1980, p. 23)54 Lege nr. 64/1995 (r2) din 22/06/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1066 din 17/11/2004

24

falimentului (republicată), prevede plata creanţelor rezultate din contracte de muncă încheiate cu cel mult 6 luni înaÎntea deschiderii procedurii. Armonizarea cu legislaţia comunitară în domeniu (Directiva 80/987/CEE55) s-a realizat prin noul Cod al Muncii şi prin normele privind constituirea Fondului de garantare pentru protecţia salariaţilor în cazul Insolvabilităţii sau falimentului angajatorului.

2. Dialogul social

Bazele dialogului social au fost consolidate în mod real odată cu adoptarea Legii de revizuire a Constituţiei României nr. 429/200356, în care s-a specificat explicit rolul sÎndicatelor, patronatelor şi asociaţiilor profesionale. Astfel, art. 9 din Constituţie precizează că „sÎndicatele, patrontele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea Întereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor”.

Măsuri legislative pentru pentru dezvoltarea miscării sÎndicalePrin adoptarea Legii nr. 54/200357 – Legea sÎndicatelor, s-a îmbunătăţit

cadrul legislativ care reglementează organizarea şi funcţionarea acestor organizaţii, în concordanţă cu noile realităţi economico-sociale, cu exigenţele legislaţiei Uniunii Europene şi ale convenţiilor Organizaţiei Înternaţionale a Muncii.

Astfel, pentru constituirea unei organizaţii sÎndicale este necesar un număr de cel puţin 15 persoane din aceeaşi ramură sau profesiune, chiar dacă îşi desfăşoară activitatea la angajatori diferiţi. Persoanele încadrate în muncă şi functionarii publici au dreptul să constituie organizaţii sÎndicale si să adere la acestea.

De asemenea, persoanele care exercită potrivit legii o meserie sau o profesiune în mod Îndependent, agricultorii, precum şi persoanele în curs de calificare au dreptul, fără nici o îngrădire sau autorizare prealabilă, să adere la o organizaţie sÎndicală. Salariaţii mÎnori pot fi membri ai unei organizaţii sÎndicale de la împlÎnirea vârstei de 16 ani, fără a fi necesară încuviÎnţarea prealabilă a reprezenţantilor lor legali.

În organele de conducere pot fi aleşi membri ai organizaţiei sindicale fără a exista restricţii de naţionalitate, asigurând astfel transpunerea prevederilor directivei 38/2004/ CEE58 cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii.

55 Council Directive 80/987/EEC of 20 October 1980 on the approximation of the laws of the Member States relating to the protection of employees in the event of the insolvency of their employer (OJ L 283, 28.10.1980, p. 23)56 Lege nr. 429/2003 din 23/10/2003 de revizuire a Constituţiei României, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 758 din 29/10/200357 Lege nr. 54/2003 din 24/01/2003 - Legea sindicatelor, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 73 din 05/02/200358 Directiva 2004/38/EC of the European Parliament and of the Council of 29 April 2004 on the right of citizens of the Union and their family members to move and reside freely within the territory of the Member States amending Regulation (EEC) No 1612/68 and repealing Directives 64/221/EEC, 68/360/EEC, 72/194/EEC, 73/148/EEC, 75/34/EEC, 75/35/EEC, 90/364/EEC, 90/365/EEC and 93/96/EEC

25

În timpul mandatului şi în termen de 2 ani de la încetarea acestuia, reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sÎndicale nu li se poate modifica sau desface contractul Îndividual de muncă pentru motive neimputabile lor, decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere ales al organizaţiei sÎndicale.

În apărarea drepturilor membrilor lor, organizaţiile sÎndicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, Înclusiv de a formula acţiune În justiţie în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză.

Acţiunea nu va putea fi Întrodusă sau contÎnuată de organizaţia sindicală dăcă cel în cauză se opune sau renunţa la judecată.

În vederea realizării scopului pentru care sunt constituite, organizaţiile sÎndicale au dreptul să folosească mijloace specifice, cum sunt: negocierile, procedurile de soluţionare a litigiilor prin mediere, arbitraj sau conciliere, petiţia, protestul, mitÎngul, demonstraţia şi greva.

Organizaţiile sÎndicale legal constituite se pot asocia dupa criteriul ramurii de activitate, al profesiunii sau după criteriul teritorial. Două sau mai multe organizaţii sÎndicale constituite la nivelul unor unităţi diferite din aceeaşi ramură de activitate sau profesiune se pot asocia în vederea constituirii unei federaţii sÎndicale. Două sau mai multe federaţii sÎndicale din ramuri de activitate sau profesiuni diferite se pot asocia în vederea constituirii unei confederaţii sÎndicale. Federaţiile sÎndicale şi confederaţiile pot constitui, din sÎndicatele componente, uniuni sÎndicale.

Măsuri legislative pentru promovarea dialogului social bipartitLegea nr. 53/2003 – Codul muncii reprezÎntă unul din principale

Înstrumente utilizate pentru promovarea dialogului social bipartit. Astfel, prin acest act normativ se transferă competenţe partenerilor sociali pentru a reglementa prin contractele colective de muncă diferite aspecte ale relaţiilor de muncă şi ale relaţiilor Îndustriale. Câteva exemple de aspecte care trebuie reglementare de către patronate şi sÎndicate prin contractele colective de muncă, sunt:

- obţÎnerea certificatului medical la nivelul unităţilor fără factori de risc;- modalităţile prin care urmează să se realizeze verificarea prealabilă a

aptitudinilor profesionale şi personale înaÎntea angajării;- cuantumul şi condiţiile în care se acordă Îndemnizaţiile de delegare şi

detaşare;- cuantumul şi condiţiile de acordare a compensaţiilor în cazul concedierii

datorită Încapacităţii fizice şi psihice a salariatului;- criteriile după care se fac concedierele colective;- durata programului normal de lucru pentru anumite sectoare de

activitate, unităţi sau profesii;- programul Îndividualizat de muncă şi programul inegal de lucru;- nivelul şi condiţiile de acordare a sporurilor;

26

- procedura de reexamÎnare a normelor de muncă;- durata concediului de odihnă;- durata concediului fără plată, numărul zilelor libere plătite şi

evenimentele familiale deosebite;- nivelul salariilor şi sistemele de salarizare;- planul de formare profesională de la nivelul întreprinderii.Alte progrese de armonizare cu cadrul comunitar care pot fi menţionate în

acest domeniu pot fi evidenţiate următoarele acte normative:- HG nr. 1086/200159 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor

paritare. Comisiile paritare sunt constituite în cadrul autorităţilor şi Înstituţiilor publice, în scopul participării la stabilirea măsurilor privind condiţiile de muncă, privind sănătatea şi securitatea muncii, a funcţionărilor publici în timpul exercitării atribuţiilor lor si pentru buna desfaşurare a activităţii autorităţilor sau Înstituţiilor publice.

- HG nr. 1083/200160 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplÎnă din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Conform acestui act normativ, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice sunt constituite comisii de disciplÎnă care cercetează faptele sesizate ca abateri disciplinare şi propun sancţiuni disciplÎnare aplicabile funcţionarilor publici care le-au săvârşit.

Prin HG nr. 569/200261 pentru modificarea şi completarea HG nr. 314/200162 privind înfiÎnţarea, organizarea şi funcţionarea comisiilor de dialog social în cadrul unor mÎnistere şi al prefecturilor au fost modificate prevederile legale care reglementează funcţionarea comisiilor de dialog social de la nivel judeţean.

Măsuri legislative pentru promovarea dialogului social tripartitPentru dezvoltarea dialogului social tripartit, a fost adoptată Legea

76/200263 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, prin care s-a reglementat cadrul legal pentru înfiÎnţarea Comisiei Naţionale de Promovare a Ocupării Forţei de muncă, alcătuită din reprezentanţi ai mÎnisterelor, agenţiilor şi departamentelor din subordinea Guvernului sau autonome, la nivel de secretar de stat, şi din preşedinţii organizaţiilor sÎndicale şi asociaţiilor patronale reprezentative la nivel naţional.

Rolul instituţiilor în promovarea dialogului socialPrin descentralizarea deciziei administrative în domeniul raporturilor de

muncă, partenerii sociali sunt implicaţi în coordonarea politicilor sociale privind

59 Hotărâre nr. 1086/2001 din 25/10/2001 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor paritare, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 710 din 07/11/200160 Hotărâre nr. 1083/2001 din 25/10/2001 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 707 din 07/11/200161 Hotărâre nr. 569/2002 din 05/06/2002 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 314/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea comisiilor de dialog social în cadrul unor ministere şi al prefecturilor, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 407 din 12/06/200262 Hotărâre nr. 314/2001 din 15/03/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea comisiilor de dialog social în cadrul unor ministere şi al prefecturilor, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 22/03/200163 Lege nr. 76/2002 din 16/01/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă - publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 103 din 06/02/2002

27

formarea profesională, ocuparea forţei de muncă, asigurările, asistenţă şi protecţia socială.

În acest sens functionează: Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de muncă, cu atribuţii în domeniul ocupării; Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor, cu rol consultativ în promovarea politicilor şi strategiilor privind formarea profesională a adulţilor; Consiliul pentru Standarde Ocupaţionale şi Atestare cu rol în certificarea şi evaluarea competenţelor profesionale; Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale care gestionează sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale; Casa Naţională de Asigurări de Sănătate care asigură coordonarea şi funcţionarea unitară a sistemului de asigurări sociale de sănătate.

În domeniul ocupării forţei de muncă, Consiliul de Administraţie tripartit şi consiliile consultative tripartite judeţene ale Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de muncă au responsabilitatea administrării Fondului pentru plata ajutorului de şomaj.

Prin HG nr. 737/200364, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei a primit noi atribuţii în domeniul dialogului social şi al relaţiilor Îndustriale. Astfel, un segment important al atribuţiilor MÎnisterului a fost orientat spre parteneriatul social. În acest sens, MMSSF :

- realizează coordonarea relaţiei Guvernului de parteneriat social atât în ceea ce priveşte raporturile cu organizaţiile patronale şi sÎndicale, cât şi cu alte organizaţii ale societăţii civile;

- elaborează politici, programe şi proiecte de acte normative în domeniul parteneriatului social şi urmăreşte aplicarea acestora;

- elaborează metodologia şi asigura asistenţă metodologică privind formele de derulare a parteneriatului social;

- pregăteşte, elaborează, negociaza si urmăreşte încheierea înţelegerilor cu partenerii sociali;

- avizează şi controlează conformitatea reprezentativităţii partenerilor sociali cu prevederile legale în vigoare;

- constituie şi gestionează baza de date şi registrele de evidenţă privind organizaţiile patronale, sÎndicale şi alte organizaţii ale societăţii civile;

- elaborează criteriile şi formele activităţii de mediere a conflictelor de muncă şi reglementează formarea mediatorilor în domeniu;

- iniţiază, coordonează şi urmăreşte realizarea programelor de dezvoltare a parteneriatului social în colaborare cu admÎnistraţia publică centrală şi locală, patronatele, sÎndicatele şi alte structuri ale societăţii civile organizate, precum şi cu organisme şi Înstituţii Înternaţionale în domeniu;

- asigură consultarea permanentă a partenerilor sociali asupra initiaţivelor legislative din sfera sa de activitate;

64 Hotărâre nr. 737/2003 din 03/07/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 483 din 07/07/2003

28

- coordonează metodologic activitatea de dialog social desfăşurată la nivelul admÎnistraţiei publice centrale şi locale;

- analizează şi avizează actele normative elaborate de mÎnistere şi alte organe centrale în domeniul parteneriatului social;

- asigură legătura cu Parlamentul, Consiliul Economic şi Social, sÎndicatele, patronatele şi alţi parteneri ai societăţii civile în problemele specifice activităţii sale.

Prin Ordinul nr. 132/200365 a fost aprobat Regulamentul de organizare şi functionare a Comitetului consultativ pentru dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Comitetul consultativ pentru dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii este un organism consultativ, fără personalitate juridică, reprezentând un forum pentru dezbaterea situaţiei sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii. În cadrul acestui forum, organele de specialitate ale admÎnistraţiei publice centrale, reprezentanţii camerelor de comerţ şi Îndustrie, ai patronatelor şi organizaţiilor neguvernamentale de reprezentare a întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi întreprinzătorii pot să îşi exprime punctele de vedere şi propunerile sau pot să îşi manifeste Înteresul, acordul şi susţinerea pentru realizarea efectivă a proiectelor, programelor şi strategiilor de dezvoltare a sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, la nivel naţional, regional şi local. Comitetul contribuie la creşterea gradului de transparenţă a deciziilor admÎnistraţiei publice, asigurând Înformarea, consultarea şi participarea activă a reprezentanţilor patronatelor întreprinderilor mici şi mijlocii, ai organizaţiilor neguvernamentale şi a întreprinzatorilor la luarea deciziilor admÎnistrative şi în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative din domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii. Comitetul este compus din reprezentanţi ai diferitelor mÎnistere, organizaţii sÎndicale şi patronale şi alte instituţii.

O serie întreagă de alte instituţii au introdus în actele de funcţionare prevederi privind dialogul social. Exemplificativ, pot fi menţionate:

- HG nr. 8/200166 privind înfiÎnţarea, organizarea şi funcţionarea MÎnisterului AdmÎnistraţiei Publice, s-a stabilit cadrul pentru consultarea reprezentanţilor salariaţilor din admÎnistraţia publică. Astfel, MAP îndeplineşte următoarele atribuţii principale în domeniul relaţiilor cu sindicatele şi patronatul:

a) conlucrează cu organizaţiile sÎndicale de ramură şi cu patronatul în vederea găsirii unor soluţii eficiente pentru îmbunătăţirea activităţii în domeniul serviciilor publice pentru populaţie. Totodată, actionează pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă ale personalului, pentru dezamorsarea unor situaţii care pot genera conflicte de muncă şi pentru soluţionarea, în condiţiile legii, a conflictelor de muncă declanşate;

65 Ordin nr. 132/2003 din 06/06/2003 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comitetului consultativ pentru dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi a componenţei acestuia, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 452 din 25/06/200366 Hotărâre nr. 8/2001 din 04/01/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei Publice, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 15 din 10/01/2001

29

b) colaborează cu organizaţiile sÎndicale ale funcţionarilor publici în vederea elaborării de propuneri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale acestora;

c) organizează, împreună cu patronatul şi cu sindicatele de ramură, consfătuiri, simpozioane şi alte asemenea manifestări având ca obiect dezbaterea unor probleme stringente ale domeniului şi elaborarea de măsuri corespunzatoare soluţionării acestora.

- Prin Hotărârea Guvernului nr. 16/200167 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării şi Prognozei (MDP), s-a stabilit cadrul pentru consultarea partenerilor sociali asupra politicilor de dezvoltare a României. În acest sens, MDP consultă patronatele, sÎndicatele şi alte organizaţii neguvernamentale asupra strategiilor sectoriale de dezvoltare economică şi socială şi răspunde solicitărilor acestora pentru identificarea de măsuri privind soluţionarea unor probleme economice cu impact social.

- În cadrul procesului de Întegrare europeană: HG nr. 14/200168 privind organizarea şi funcţionarea MÎnisterului Întegrării Europene (MIE), s-a constituit Comitetul ÎntermÎnisterial pentru Întegrare europeană, ca organ operativ de lucru care coordonează, analizează şi dezbate documentele elaborate de Înstituţiile cu responsabilităţi privind aderarea la Uniunea Europeană şi discută orice alte probleme legate de bunul mers al proceselor de pregătire a aderării. La lucrările Comitetului ÎntermÎnisterial pentru Întegrare europeană, care se desfăşoară în plen şi în grupe de lucru, la convocarea presedintelui acestuia, pot fi Învitaţi şi reprezentanţi ai partenerilor sociali, ai societăţii civile şi ai altor grupuri de Înterese.

- Prin HG nr. 758/200269 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării şi Prognozei, au Întrat în vigoare reglementările reproiectate care vor guverna funcţionarea acestei Înstituţii în perioada următoare, Înclusiv cele referitoare la dialogul social. În acest sens, Ministerul Dezvoltarii şi Prognozei are obligaţia de a consulta patronatele, sÎndicatele şi alte organisme neguvernamentale asupra strategiilor sectoriale de dezvoltare economică şi socială şi de a răspunde solicitărilor acestora pentru identificarea de măsuri privind soluţionarea unor probleme economice cu impact social. Totodată, conform noilor reglementări, MDP participă la activitatea de monitorizare a Acordului social şi organizează şi asigură buna funcţionare a Comisiei de dialog social constituită la nivelul mÎnisterului.

Coordonarea metodologică a comisilor de dialog social se asigură de catre Ministerul Muncii şi Solidărităţii Sociale.

Consultarea partenerilor sociali asupra deciziilor executivului în plan teritorial şi sectorial:67 Hotărâre nr. 16/2001 din 04/01/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării şi Prognozei, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 13 din 10/01/200168 Hotărâre nr. 14/2001 din 04/01/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Integrării Europene, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 16 din 10/01/200169 Hotărâre nr. 758/2002 din 18/07/2002 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării şi Prognozei, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 545 din 25/07/2002

30

Prin HG nr. 314/200170 privind înfiÎnţarea, organizarea şi funcţionarea comisiilor de dialog social în cadrul unor ministere şi al prefecturilor, s-a reorganizat platforma de consultare a partenerilor sociali în plan teritorial şi sectorial. Astfel, în cadrul ministerelor şi al Autorităţii pentru Privatizare şi AdmÎnistrarea Participaţiilor Statului, precum şi în cadrul prefecturilor functionează comisii de dialog social între administraţia publică, patronat şi sindicate.

Organizarea, funcţionarea şi conducerea comisilor de dialog social se asigură la nivelul fiecărui mÎnister şi al Autorităţii pentru Privatizare şi AdmÎnistrarea Participaţiilor Statului, de către un secretar de stat sau, în situaţii speciale - cu acordul partenerilor de dialog social - de către un alt reprezentant al mÎnisterului, împuternicit prin ordin al mÎnistrului, iar la nivel teritorial, de către subprefect. Secretariatul comisilor de dialog social se asigură de instituţia în cadrul căreia acestea funcţionează, respectiv ministerul, Autoritatea pentru Privatizare şi AdmÎnistrarea Participaţiilor Statului sau prefectura, după caz.

Implicarea partenerilor sociali în gestionarea sistemului de pensii şi alte drepturi de asigurări de sănătate:

Prin HG nr. 258/200171 privind aprobarea Statutului Casei Naţionale de Pensii si Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS), s-a fÎnalizat cadrul institutional pentru funcţionarea efectivă a CNPAS. Din Consiliul de Administraţie al CNPAS fac parte: 6 reprezentanţi ai Guvernului, 6 reprezentanţi ai patronatului, 3 reprezentanţi ai confederaţiilor sindicale reprezentative, 3 reprezentanţi ai organizaţiilor naţionale ale pensionarilor şi un preşedinte.

Consultarea partenerilor sociali în stabilirea politicilor salariale la nivelul agentilor economici cu capital de stat:

Prin Legea bugetului de stat pe anul 2001 - Legea nr. 216/200172, s-a stabilit că la regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, aflate sub autoritatea unor mÎnistere sau organe centrale, fondul de salarii prevăzut în bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul 2001 să fie propus şi dimensionat de către fiecare mÎnister sau organ central prin consultare cu asociaţiile patronale şi organizaţiile sÎndicale din domeniu.

Consultarea partenerilor sociali în implementarea strategiilor şi politicilor privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi:

Prin HG nr. 1273/200073 privind aprobarea Planului naţional de acţiune pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, s-au reglementat formele de consultare a partenerilor sociali în realizarea obiectivelor proiectate. În acest sens, pentru promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi în viaţa economică, obiectivul operaţional îl constituie dezvoltarea strategiilor de încurajare a abordării Întegratoare a egalităţii de gen în politicile economice. Pentru realizarea acestui obiectiv se are în vedere şi dezvoltarea cooperării 70 Hotărâre nr. 314/2001 din 15/03/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea comisiilor de dialog social în cadrul unor ministere şi al prefecturilor, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 22/03/200171 Hotărâre nr. 258/2001 din 22/02/2001 privind aprobarea Statutului Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 110 din 05/03/200172 Lege nr. 216/2001 din 26/04/2001 bugetului de stat pe anul 2001, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 214 din 26/04/200173 Lege nr. 216/2001 din 26/04/2001 bugetului de stat pe anul 2001, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 214 din 26/04/2001

31

agenţilor economici cu partenerii sociali pentru a contribui la realizarea egalităţii de gen în relaţiile de muncă.

Un alt obiectiv al planului care implică partenerii sociali îl constituie reconcilierea vieţii profesionale cu viaţa de familie prin dezvoltarea programelor de sprijinire a familiei. În raport cu acest obiectiv se urmăreşte dezvoltarea, prin acorduri între partenerii sociali, a programelor de ocupare flexibile şi cu timp parţial de lucru, la care să aibă acces egal femeile şi bărbaţii.

Relaţiile Guvernului cu partenerii sociali şi coordonarea politicilor sociale

Prin HG nr. 4/200174 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, s-a reglementat consultarea partenerilor sociali în domeniul muncii, protecţiei şi solidarităţii sociale.

Legea nr. 356/200175, Legea patronatelor, ca şi Legea sindicatelor determÎnă accentuarea procesului de consolidare a cadrului pentru funcţionarea dialogului social bipartit şi conduce la dezvoltarea premiselor pentru implementarea Deciziei 98/500/CE76 privind înfiÎnţarea Comitetelor Sectoriale de Dialog Social în scopul promovării dialogului social la nivel european.

ConcluziiAcquis-ul privind politica sociala si de ocupare a fortei de munca este

extrem de divers, reglementând domenii de mare importanţă pentru stabilitatea socială şi economică. Prin transpunerea şi implementarea acquis-ului acestui capitol, România va contribui la realizarea obiectivului stabilit în cadrul Consiliului European de primăvară de la Lisabona din anul 2000, privind “transformarea Europei în cel mai competitiv şi dinamic spaţiu economic bazat pe cunoaştere din lume, capabil să genereze locuri de muncă mai multe şi mai bune, precum şi o coeziune socială mai puternică”.

, Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza” Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”

DREPTUL COMUNITAR:

74 Hotărâre nr. 4/2001 din 04/01/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 9 din 09/01/200175 Lege nr. 356/2001 din 10/07/2001 - Legea patronatelor, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 380 din 12/07/200176 98/500/EC: Commission Decision of 20 May 1998 on the establishment of Sectoral Dialogue Committees promoting the Dialogue between the social partners at European level (notified under document number C(1998) 2334) (Text with EEA relevance) (OJ L 225, 12.8.1998, p. 27)

32

PREZENT ŞI PERSPECTIVE

Lt.col. Sofia BALABAN*

Consilier juridic Gabriela MORARIU**

Pentru că intrarea în vigoare a Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa se va produce, cel mai probabil, la o dată apropiată de aderarea României la Uniunea Europeană şi datorită importanţei cunoaşterii de către cetăţeni, în special de către jurişti, a prevederilor textului constituţional european, dar mai ales a instrumentelor legale şi modalităţilor de legiferare, considerăm necesar acest demers de prezentare pe larg a ordinii juridice comunitare, a surselor dreptului comunitar sub două aspecte: în prezent şi după intrarea în vigoare a noii Constituţii europene.

În sens larg, ordinea juridică comunitară reprezintă ansamblul de norme care guvernează raporturile în care se găsesc Comunităţile europene. În mod concret, această ordine cuprinde: raporturile dintre Comunităţile europene şi statele membre, raporturile dintre persoanele fizice şi juridice aparţinătoare sau nu statelor membre, raporturile dintre Comunităţile membre şi alte organizaţii internaţionale.

Ordinea juridică a Comunităţilor europene este dată de două categorii principale de norme77:

- norme cu valoare de legi fundamentale, constituţionale - Tratatele institutive şi modificatoare;

- norme cu valoare de legi ordinare, elaborate de instituţii, în existenţa şi funcţionarea lor - izvoare derivate, izvoare complementare.

Dreptul primarDe la început, putem spune că, dreptul primar reprezintă acea parte

a Dreptului comunitar în care: se definesc Comunităţile Europene, se enunţă obiectivele acestora, se descriu instituţiile responsabile cu realizarea acestor obiective, se stabilesc competenţele materiale şi formale ale instituţiilor, în scopul realizării obiectivelor.

Totalitatea deciziilor juridice care formează dreptul primar nu reprezintă emanaţii ale instituţiilor comunitare, ci ale statelor membre, fiind cuprinse în Tratatele constitutive ale comunităţilor şi în modificările ulterioare.

De aceea, se poate afirma că dreptul primar nu era al Comunităţilor Europene, ci referitor la Comunităţile Europene. 78 Dimpotrivă, dreptul derivat, fiind rezultatul deciziilor adoptate de către instituţiile comunitare în exercitarea competenţelor acestora recunoscute de către dreptul originar, se poate defini ca drept al comunităţilor europene.

77 Conf.univ.dr. Augustin Fuerea, Drept comunitar european, All Beck, B ucureşti 200378Diplomat .dr. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la ECONOMIC la POLITIC, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005

33

Sursa primară a ordinii juridice comunitare o constituie Tratatele Europene şi protocoalele anexe, stabilite în baza acordurilor dintre statele membre. Fundamentale pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice sunt, deci:

1. „Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului“, semnat la Paris, la 18 aprilie 1951;

2. „Tratatul constitutiv al Comunităţii Economice Europene“, semnat la Roma la 25 martie 1957;

3. „Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice“, semnat la Roma, la 25 martie 1957.

Fundamentale sunt, de asemenea, şi diversele documente care figurează, în multe cazuri, drept anexe la respectivele Tratate. O relevanţă specială în acest sens, o are „Protocolul de la Bruxelles, din 17 aprilie 1957, referitor la Curtea de Justiţie“. Protocoalele şi acordurile anexe au, deci, caracter de „surse comune“ pentru cele trei comunităţi.

Dreptul derivat - este format din totalitatea actelor normative adoptate de către instituţiile comunitare în exercitarea competenţelor atribuite lor de către tratatele constitutive, în scopul atingerii finalităţilor acestora. Puterea de decizie se manifestă prin intermediul a trei tipuri de acte normative, numite şi acte angajante sau cu putere juridică:

- Regulamentul;- Directiva;- Decizia.

RegulamentulAre un caracter general, este obligatoriu în toate elementele sale şi direct

aplicabil tuturor statelor membre. Constituie actul cel mai solemn şi mai important din întreg blocul legislativ comunitar. El reprezintă principala sursă a dreptului secundar, nu atât prin numărul mare de sectoare pe care poate şi trebuie să le reglementeze, ci — mai ales — pentru că este unica sursă de drept secundar care permite autorităţilor comunitare să impună obligaţii sau să creeze drepturi cetăţenilor statelor membre fără aprobarea guvernelor naţionale. În acest sens, paragraful 2 al art. 189 TCE, ca şi art. 161 TCEEA, prevede că: „Regulamentul va avea aplicabilitate generală. Va fi obligatoriu în toate elementele sale şi direct aplicabil fiecărui stat“. O primă caracteristică, deci, este cea a caracterului general79.

O altă caracteristică este cea a obligativităţii sale pentru toţi destinatarii, fie că sunt state membre sau autorităţi comunitare.

În fine, Regulamentul este direct aplicabil în statele membre, el devenind automat „parte a ordinii juridice statale“. Obligaţiile derivate din Regulament au efecte imediate în teritoriul fiecărui stat, fără necesitatea ca o normă naţională să dezvolte sau să facă aplicabil respectivul Regulament. Norma naţională poate clarifica Regulamentul, dar nu îl poate împiedica. Aplicarea Regulamentului se face de la intrarea sa în vigoare şi nu de la intrarea în vigoare a eventualei norme 79 Diplomat dr.Iordan Gheorghe Bărbulescu, „UE aprofundare şi extindere”, suport de curs, SNSPA, Buc. 2005

34

naţionale referitoare la el. Regulamentul reprezintă „adevărata putere europeană“ deoarece, prin el, Comunitatea dobândeşte dreptul de „a legisla direct, fără intermedierea naţională“.80

În concluzie, în acele sectoare în care se legislează prin Regulamente, se poate vorbi despre „o adevărată delegare a suveranităţii dinspre statele membre spre CEE“.

Regulamentul intră în vigoare la o dată prevăzută în textul său, iar dacă nu se precizează acest lucru intră în vigoare automat la 20 de zile de la publicarea sa (art. 191 TCE şi art. 162 TCEEA) în Jurnalul Oficial Comunităţilor Europene (JOCE), denumit în prezent Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L (legislaţie).

Regulamentele se pot clasifica astfel:- Regulamente de Bază;- Regulamente de Aplicare sau Dezvoltare.

Primul, este cel de care am vorbit până acum; celălalt îl întâlnim atunci când se elaborează un Regulament pentru dezvoltarea normativă a celui dintâi.

Regulamentele, conform art. 189 TCE, pot fi adoptate de către Consiliu şi Comisie. În redactarea dată acestui articol prin TUE, se stabileşte că Regulamentele pot fi adoptate de Consiliu şi PE, în comun. În practică, Regulamentele de Bază sunt cele elaborate de către Consiliu, iar cele de Aplicare sunt ale Consiliului sau ale Comisiei (art. 155 TCE sau 124 TCEEA).

Între Regulament şi Directivă nu există ierarhie. Nici unul nu este subordonat juridic celuilalt, ci amândouă dreptului primar. Singura ierarhie este cea deja amintită între cele două tipuri de Regulamente. Altfel spus, dacă ceva a fost regularizat prin Directivă aceasta nu înseamnă că nu va putea fi regularizat şi prin Regulament, sau invers81.

DirectivaObligă toate statele membre în legătură cu finalitatea lor, dar lasă—la

nivelul instanţelor naţionale — alegerea formei şi a mijloacelor necesare atingerii acesteia.

Directiva poate fi generală sau particulară, se adresează statelor membre şi se aplică prin intermediul acestora. Conform paragrafului trei al art. 189 TCE şi art. 161 TCEEA, „Directiva va obliga statul membru căruia i se adresează, asupra rezultatului la care va trebui să ajungă lăsându-i acestuia libertatea de a alege forma şi mijloacele“. Altfel spus, Directiva apare ca o „lege-cadru“, pe care fiecare stat trebuie să o aplice punând în vigoare, în acest sens, normele sale naţionale. Doar adoptarea normelor interne duce la aplicarea Directivei, acestea urmând procedurile constituţionale din fiecare ţară, ceea ce conduce la ideea de simplitate a aplicării unui Regulament (aplicare directă) comparativ cu caracterul complicat al Directivei.

Directiva, ca şi Regulamentul, poate apărea în orice domeniu fiind considerată „mijlocul de armonizare al legislaţiilor naţionale“, în principal în

80 Diplomat dr. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la ECONOMIC la POLITIC, Editura Tritonic, Bucureşti, 200581 Idem

35

ceea ce priveşte Piaţa Internă.82 Ceea ce caracterizează Directiva este nu este un act cu „caracter general“ ci un act având un „adresant precis“: un stat membru sau chiar toate statele. Directiva nu este direct aplicabilă, spre deosebire de Regulament, în sensul că nu creează direct drepturi şi obligaţii cetăţenilor statelor cărora li se adresează.

Directivele sunt adoptate de către PE împreună cu Consiliul, de către Consiliu şi Comisie. În general, Consiliul este cel care elaborează Directive, în baza propunerilor Comisiei, prin unanimitate sau majoritate calificată.

Publicarea Directivelor în JOUE nu înseamnă şi aplicarea lor, dat fiind „caracterul normativ indirect“ al acestora, normele naţionale ce dezvoltă directiva fiind cele care regularizează aplicarea lor propriu-zisă.

DeciziaEste obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii ei. Este vorba

despre un act individual, al cărui destinatar nu trebuie să fie neapărat un stat membru.

Decizia, spre deosebire de Regulament, nu are caracter general şi abstract. Decizia poate fi considerată ca act administrativ, adică un act cu valoare juridică limitată la un sector sau caz. În timp ce Regulamentul se referă exclusiv la un stat, mai multe sau toate, Decizia se poate referi şi la entităţi ne-statale (de ex particulari).

Decizia se diferenţiază şi de Recomandări şi Avize, prin aceea că acestea nu sunt angajante. Exista însă şi Decizii (ale Consiliului) de caracter general, ale căror efecte se aseamănă cu cele ale Regulamentelor sau ale Directivelor.

Deciziile ca şi Directivele au efect începând cu notificarea acestora, celor interesaţi, fără a fi necesară publicarea în JOCE/DOCE. Aceasta se face doar spre informare. Conform art. 190 al TCE şi art. 162 al TCEEA Directivele, la fel ca Regulamentele sau Deciziile, trebuie motivate.

Actele ne-angajante de drept derivatRecomandări şi AvizeIndependent de deciziile juridice angajante, Consiliul şi Comisia pot

adopta unele decizii ne-angajante din punct de vedere juridic, a căror „forţă politică”83 diferă în funcţie de gradul de integrare a respectivei activităţi comunitare. Este vorba despre Avize sau Recomandări al căror conţinut, cum indică Tratatele de la Roma, nu obligă statele membre.

Recomandarea sau Avizul sunt anterioare adoptării de acte normative obligatorii, precum Regulamentele, Deciziile sau Directivele. Trebuie să mai spunem că, deşi nu sunt obligatorii, ele „delimitează subiectul“ ce urmează a fi regularizat prin actele angajante, ceea ce le dă o deosebită relevanţă. În ceea ce le priveşte, în timp ce „Avizele“ au mai mult un caracter tehnic, „Recomandările“ constituie un instrument utilizat pentru a „invita“, „provoca“ statele membre în adoptarea de „atitudini“ faţă de problematica specifică diferitelor sectoare comunitare84.

82 Diplomat dr.Iordan Gheorghe Bărbulescu, „UE aprofundare şi extindere”, suport de curs, SNSPA, Buc. 200583 Diplomat dr. Iordan Gheorghe Bărbulescu, „UE aprofundare şi extindere”, suport de curs, SNSPA, Buc. 200584 Idem

36

Poziţii şi acţiuni comuneDreptul derivat există numai pentru Comunităţile Europene. Când este

vorba despre un obiectiv al Tratatului Uniunii Europene aflat în afara zonei de influenţă a celor trei comunităţi, acesta nu poate fi realizat prin adoptarea de Regulamente, Directive sau alte acte tipice dreptului derivat. Având în vedere că UE (excepţie primul pilier-cel al comunităţilor) este mai degrabă o organizaţie internaţională clasică (acţionând mai mult pe baza cooperării decât a integrării) nu trebuie să ne mire că, pentru a atinge obiective ale UE, care nu sunt şi ale comunităţilor (PESC, de exemplu), nu s-a prevăzut ca UE să adopte acte comunitare de tipul celor anterior menţionate. De aceea, în acest caz (PESC sau JAI), Consiliul poate adopta Poziţii sau Acţiuni Comune, conform art. J.2. şi J.3. pentru PESC şi K.3 pentru JAI.

„Poziţiile Comune“ reprezintă acorduri ale Consiliului Uniunii care determină, ulterior, comportamentul statelor membre. Conform art. J.2., „statele membre vor veghea pentru ca politica lor naţională să fie conformă cu Poziţiile Comune“. Acestea urmăresc garantarea atingerii unui obiectiv comun prin coordonarea diferitelor politici naţionale, şi sunt de fapt, acorduri ale Consiliului Uniunii (adoptate în conformitate cu orientările Consiliului European), având ca scop identificarea şi adoptarea măsurilor concrete necesare atingerii unui obiectiv. În acordul prin care Consiliul adoptă o Acţiune comună, se stabileşte şi forma în care Consiliul va adopta deciziile de executare ale acesteia (majoritate simplă, calificată sau unanimitate).

În concluzie se poate afirma că, Dreptul Comunitar creează norme care primează asupra celor naţionale, statele membre angajându-se să cedeze Comunităţilor supravegherea aplicării corecte a acestei reguli

JurisprudenţaJurisprudenţa Comunităţilor constituie o sursă esenţială a dreptului

comunitar. Prin jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie completează şi precizează, în numeroase aspecte, dispoziţiile Tratatelor asigurând, totodată, respectarea acestora.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene este instituţia comunitară căreia tratatele i-au încredinţat misiunea de a veghea pentru corecta interpretare şi aplicare a Dreptului comunitar.

Curtea de Justiţie chiar dacă veghează exclusiv asupra interpretării unitare a dreptului comunitar astfel încât să fie garantată înţelegerea sa omogenă de către diferite tribunale naţionale, nu înseamnă că este şi singura instituţie care garantează corecta aplicare a dreptului comunitar. Comisia, de exemplu, are şi ea atribuţii în garantarea aplicării corecte a legislaţiei comunitare, motiv pentru care şi este considerată „garantul Tratatelor“.

Am prezentat până aici instrumentele juridice comunitare aşa cum sunt ele reglementate în prezent. Vom continua cu prezentarea acestora conform prevederilor din cuprinsul Tratatului Constituţional, respectiv din Cap.I al Titlului V, articolul I-33 „Actele juridice ale Uniunii”.

În exercitarea competenţelor Uniunii instituţiile acesteia utilizează ca instrumente juridice, în conformitate cu dispoziţiile Părţii a III-a, legea

37

europeană, legea-cadru europeană, regulamentul european, decizia europeană, recomandările şi avizele. Acestea sunt definite în textul Tratatului Constituţionale astfel:

„Legea europeană este un act legislativ cu caracter general. Ea este obligatorie în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre.

Legea-cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatele care trebuie obţinute, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în privinţa alegerii formei şi a mijloacelor.

Regulamentul european este un act nelegislativ, cu caracter general, de punere în aplicare a actelor legislative şi a anumitor dispoziţii specifice ale Constituţiei. Acesta este fie obligatoriu în toate elementele sale şi direct aplicabil în toate statele membre, fie obligatoriu pentru orice stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie obţinut, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în privinţa alegerii formei şi a mijloacelor.

Decizia europeană este un act nelegislativ care este obligatoriu în toate elementele sale. Atunci când desemnează destinatarii, decizia europeană nu este obligatorie decât pentru aceştia.

Recomandările şi avizele adoptate de către instituţii nu au caracter obligatoriu”.

Se poate observa deci că actele normative aşa cum sunt enumerate şi definite mai sus, sunt o preluare a celor prevăzute de articolul 249 al TCE. Astfel:

- legea europeană urmează a înlocui actualul regulament;- legea - cadru europeană va înlocui directiva;- regulamentul, spre deosebire de forma actuală a acestuia, va reprezenta

un act non-legislativ edictat pentru aplicarea unor acte sau a unor prevederi specifice ale Constituţiei, fie obligatoriu şi direct aplicabil, fie obligatoriu în ceea ce priveşte rezultatele, lăsând statelor membre libertatea alegerii mijloacelor.

- decizia îşi păstrează caracterul de act non-legislativ obligatoriu în întregul său;

- recomandările şi avizele sunt acte fără forţă juridică obligatorie.Din modul în care sunt prezentate aceste instrumente se observă o

ierarhizare a acestora pe trei categorii: acte legislative, acte nonlegislative şi acte fără forţă juridică obligatorie. Între actele legislative şi cele nonlegislative nu există o ierarhie, din punctul de vedere al forţei juridice, fiind dificil să se facă distincţia din punctul de vedere al separǎrii tradiţionale a executivului de legislativ. Spre exemplu, Consiliul are atribuţii atât în plan legislativ, dar şi executiv. Există situaţii particulare prevăzute în textul Constituţiei în care iniţiativa legislativă pentru adoptarea de legi sau legi-cadru europene poate aparţine unui grup de state membre, Parlamentului, Băncii Centrale Europene, Băncii Europene de Investiţii sau Curţii Europene de Justiţie.0

Denumirile acordate actelor sunt dovada unei integrări politice mai profunde. Astfel, fără a se opera schimbări radicale pe fond, introducerea denumirilor de legi europene şi legi-cadru europene este de natură să

38

dovedească evoluţia Uniunii către o structură competentă să emită acte legislative apropiate în caracteristicile lor de cele emise în dreptul intern al statelor. De asemenea, noua structură actelor UE e de natură să aducă simplificare şi mai multă transparenţă faţă de cetăţenii europeni85.

Acte legislativeLegile europene şi legile-cadru europene, reglementate de prevederile

articolului I-34, care au statutul regulamentelor, respectiv directivelor actuale, au ca procedură de adoptare co-decizia, denumită procedură legislativă. Iniţiativa legislativă aparţine în exclusivitate Comisiei, iar adoptarea unui proiect legislativ se va face în comun de către Parlament şi Consiliu.

Procedura co-deciziei este extinsă ca regulă a adoptării actelor Uniunii, asigurându-se un nivel ridicat de transparenţă prin aceea că şedinţele PE şi Consiliului UE pentru adoptarea unor acte legislative vor avea caracter public, până acum fiind publice doar reuniunile PE. Există însă, şi o serie de excepţii prevăzute de paragraful (2) al articolului I-34 de la regula adoptării actelor în urma procedurii co-deciziei, situaţii în care, legile europene şi legile-cadru europene urmează a fi adoptate de către Parlamentul European, cu participarea Consiliului sau de către acesta din urmă, cu participarea Parlamentului European.

Acte non-legislative sunt reglementate prin prevederile articolului I-35 Tratatului Consituţional.

„Consiliul European adoptă decizii europene în situaţiile prevăzute de Constituţie”

„Consiliul şi Comisia şi Banca Centrală Europeană în cazurile prevăzute expres în Constituţie, adoptă regulamente europene sau decizii europene.

Consiliul European adoptă recomandări” „Comisia, precum şi Banca Centrală Europeană, atunci când Constituţia

o autorizează, adoptă recomandări”.Cu caracter de noutate Tratatul Constituţional introduce prin articolul I-

36, denumirea de regulamente-delegate în sensul că legile şi legile-cadru europene pot delega Comisiei competenţa de a edita regulamente delegate care completează sau modifică anumite elemente neesenţiale ale legii sau ale legii-cadru. Regulamentele delegate preiau aceste amănunte, contribuindu-se şi pe această cale la simplificarea şi transparenţa legislaţiei UE pentru cetăţeni. Regulamentele delegate nu sunt un nou tip de acte, ci unele regulamente vor avea această calitate de a fi delegate. Legile şi legile-cadru delimitează în mod explicit obiectivele, conţinutul, scopul şi durata delegării, precum şi elementele esenţiale ale unui domeniu rezervat legii sau legii-cadru şi care nu pot face obiectul delegării. Instituţia regulamentelor delegate este similară instituţiei delegării legislative din sistemele constituţionale interne.

În ceea ce priveşte modul de aplicare a actelor Uniunii, prin articolul I-37 se reafirmă principiul potrivit căruia statele membre deţin competenţa de a implementa, prin măsurile adoptate la nivel naţional, actele Uniunii. În cazul în 85 www.mae.ro/Tratat_Constitutie_UE/pdf text comentat şi adnotat

39

http://www.mae.ro/Tratat_Constitutie_UE/pdf

care sunt necesare condiţii uniforme pentru aplicare, competenţa de aplicare îi revine, ca regulă generală, Comisiei, în temeiul actului juridic a cărui aplicare se cere, , iar în cazul actelor din cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună, Consiliului. Prin legi europene se vor adopta principii şi reguli, instituindu-se un mecanism de control al actelor, la fel ca şi în cazul regulamentelor delegate. Actele de aplicare vor fi reprezentate de regulamente europenele de aplicare şi deciziile europene de aplicare.

Instituţiile Uniunii au libertatea, conform principiului libertăţii de alegere a actului juridic, să aleagă tipul de act adecvat scopului lor, cu obligaţia de a respecta principiul proporţionalităţii, iar în ceea ce priveşte obligativitatea motivării, legile, legile-cadru europene, regulamentele şi deciziile vor conţine obligatoriu „raţiunile care s-au aflat la baza adoptării”86 acestora, precum şi propunerile sau avizele în baza cărora au fost elaborate.

Privitor la semnarea şi intrarea în vigoare a actelor normative europene conform prevederilor Tratatului Constituţional, acestea se vor face, în mare măsură, la fel ca şi în prezent, respectiv:

- actele adoptate în procedură ordinară (reamintesc aici că procedura „codeciziei” va deveni ordinară), mai exact legile şi legile-cadru europene, vor fi semnate de către preşedintele Parlamentului şi cel al Consiliului; acestea vor fi publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi vor intra în vigoare la o dată ulterioară prevăzută în text, sau în lipsa prevederii acesteia, în a douăzecea zi de la publicare;

- în cazul regulamentele şi deciziilor europene, atunci când nu se indică destinatarii, se vor semna de către preşedintele instituţiei care le adoptă; în ceea ce priveşte intrarea în vigoare, rămâne valabilă regula prezentată anterior;

- celelalte decizii vor produce efecte de la data notificării lor destinatarilor acestora.

*Direcţia Legislaţie şi Asistenţă Juridică** Direcţia Legislaţie şi Asistenţă Juridică

ROLUL FACTORULUI POLITICŞI AL ORGANISMELOR INTERNAŢIONALE

ÎN CONDUCEREA OPERAŢIILORÎN SPRIJINUL PĂCII

Col.prof.univ.dr. Dănuţ MANTA*

86 www.mae.ro/Tratat_Constitutie_UE/pdf, text comentat şi adnotat

40

http://www.mae.ro/Tratat_Constitutie_UE/pdf

Cpt.cdor.conf.univ.dr. Ioan CRĂCIUN**

AbstractInternational organizations as United Nations, OSCE, European Union and NATO,

play an important role in preserving peace and stability. One of the most important tool of their work consist in peace support operations. This research paper analyzes international organizations involvement in organizing and conducting peace support operations

Comanda militară a operaţiilor în sprijinul păcii se exercită pe trei nivele de competenţă: la comandamentul central al ONU, la nivelul întregii forţe participante şi la nivelul comenzii directe a fiecărui contingent naţional. La primul nivel, Secretarul General al ONU este comandantul suprem al tuturor forţelor de menţinere a păcii instituite de Naţiunile Unite, având aşadar, atribuţii de comandă în exercitarea cărora este ajutat de către consilieri pe probleme militare din Departamentul Operaţiunilor de Menţinere a Păcii. La nivelul întregii forţe constituite pentru o misiune de pace sunt investiţi cu atribuţii de conducere militară comandantul forţei, personalul din comandamentul forţei subordonat nemijlocit acestuia şi statul major militar şi civil.

La nivelul contingentelor naţionale au atribuţii de conducere comandanţii unităţilor şi formaţiunilor participante la operaţie, fiind subordonate Comandantului Forţei, care este investit cu autoritate deplină de comandă din punct de vedere operativ asupra contingentelor naţionale, cu excepţia deciziilor administrative şi disciplinare. Comandanţii contingentelor naţionale au responsabilitatea asigurării ordinii şi disciplinei în unităţile proprii, investiţi în funcţie de guvernul ţării lor cu acordul ONU.

Din practica misiunilor desfăşurate până în prezent, Consiliul de Securitate, este autoritatea politică superioară care poate decide declanşarea şi încheierea unei operaţii, mandatul şi obiectivele de îndeplinit pe timpul acesteia. Astfel de atribuţii deţine şi Adunarea generală. Autoritatea politică a Consiliului de Securitate este caracterizată ca fiind superioară în raport cu aceea a Secretarului General: în timp ce Consiliul nu stabileşte decât liniile directoare ale organizării operaţiei, Secretarul General exercită conducerea politică, operativă a acestuia, răspunzând personal în faţa Consiliului de derularea activităţilor autorizate. Prin intermediul unor rapoarte periodice, Secretarul General furnizează Consiliului de Securitate informaţii complete despre modul de îndeplinire a mandatului încredinţat precum şi date referitoare la problemele ce pot afecta natura şi eficienţa misiunilor. Pe această bază, Consiliul de Securitate analizează şi autorizează periodic fiecare misiune de pace, de obicei la şase luni87.

87 U.N. Downplys US Directive on Peacekeeping, Inter Press Service, May 6, 1994

41

Acest mod de organizare a conducerii politice a operaţiei asigură îndeplinirea politicii Naţiunilor Unite în domeniul păcii şi securităţii internaţionale, permiţând Consiliului de Securitate să adopte rapid decizii dacă situaţia ar impune şi lăsând la nivelul Secretarului General competenţa conducerii directe şi operative. Prin analogie cu prerogativele autorităţilor publice interne ale statului în domeniul conducerii activităţilor militare, Consiliul de Securitate apare ca având atribuţii parlamentare, iar Secretarul General ar putea fi comparat cu şeful statului care, de obicei, este comandantul suprem al forţelor armate şi are atribuţii executive.

Secretarul general îşi îndeplineşte atribuţiile de conducere a operaţiei prin intermediul elementelor structurale ale Secretariatului, între care mai importante în acest domeniu sunt:

- Consiliul Militar, care funcţionează în cadrul Oficiului Secretarului General, în locul Comitetului de Stat Major care nu a fost înfiinţat, cu sarcina de aprezenta date, concluzii şi propuneri de natură militară în probleme de menţinere a păcii;

- Departamentul Operaţiilor de Menţinere a Păcii (DPKO) care are competenţa planificării, organizării, funcţionării şi urmăririi desfăşurării misiunilor de menţinere a păcii. Acesta este condus de un Subsecretar General şi are în componenţa sa următoarele formaţiuni: Biroul Consilierului Militar; Centrul de Situaţii; Biroul Executiv; Compartimentul de Politică şi Analize; Secţia de Planificare şi Sprijin, compusă din Divizia Planificare şi Divizia de Administraţie şi Logistică în teren; Secţia Operaţii, compusă din Diviziile regionale. Ele sunt încadrate cu civili şi militari numiţi de Secretarul General în conformitate cu Regulamentul aprobat de Adunarea Generală88. Oricare membru al departamentului este un funcţionar internaţional în serviciul lumii, el servind totodată interesele cele mai înalte ale propriei sale ţări. Personalul DPKO se află în serviciul lumii şi participă la procesul de concepere, planificare, pregătire şi desfăşurare a operaţiilor militare altele decât războiul, având următoarele atribuţii: organizarea statului major administrativ civil pentru operaţiunea respectivă şi conducerea sa în teren; transportarea pe calea aerului a contingentelor naţionale în zona de operaţii; procurarea de bunuri şi aprovizionarea cu materiale a forţei; pregătirea şi prezentarea bugetului forţei şi comitetele speciale ale Adunării Generale; furnizarea de informaţii în legătură cu toate aceste probleme;

- Departamentul Afacerilor Politice (DPA) cu rol consultativ în iniţierea operaţiilor de menţinere a păcii;

- Oficiul de programe, Planificare, Buget şi Finanţe din cadrul Departamentului de Administraţie şi Management (DAM) care include şi un sector pentru probleme financiare ale forţelor de menţinere a păcii.

88 Ibidem

42

În anul 1993, s-a decis o delimitare mai clară a atribuţiilor organismelor internaţionale datorită multitudinii acestora. Astfel, Departamentul de Menţinere a Păcii a fost întărit prin includerea în acesta a Sectorului pentru Operaţii în Teren. În 1994 s-au luat măsuri de reorganizare a Secretariatului în vederea asigurării unei mai bune coordonări a activităţii, impunându-se o cooperare foarte strânsă între Departamentul Afacerilor Politice, cel al Operaţiilor de Menţinere a Păcii şi cel al Problemelor Umanitare. Amploarea activităţilor de menţinere a păcii a influenţat profund întreaga organizaţie. Fiecare unitate administrativă a Secretariatului şi-a alocat personalul la una sau mai multe operaţii în teren, iar funcţionarii rămaşi în sediu şi-au asumat sarcinile îndeplinite altădată de colegii lor plecaţi în misiune.

În cadrul OSCE, conducerea politică a operaţiilor în sprijinul păcii este supusă unor reguli asemănătoare ONU, fiind încredinţată Consiliului acestei organizaţii sau Comitetului Înalţilor Funcţionari. Aceste organisme vor încredinţa conducerea operaţională a misiunii Preşedintelui în exerciţiu asistat de un grup stabilit de Centrul de Prevenire a Conflictelor (CPC). Preşedintele în exerciţiu va prezida grupul ad-hoc; în această calitate, va fi responsabil în faţa grupului primind în numele acestuia rapoartele şefului de Misiune89. Grupul ad-hoc va asigura întregul sprijin operaţional pentru misiune şi va supraveghea desfăşurarea acestuia. El va acţiona ca un punct de contact aflat permanent la dispoziţia şefului misiunii asistându-1 pe acesta oricând va fi necesar. Legătura constantă între operaţiune şi toate statele participante va fi asigurată de Comitetul Consultativ al CPC prin intermediul informaţiilor regulate primite din partea grupului ad-hoc.

Conducerea politică a unei forţe militare multinaţionale la nivel zonal poate fi realizată prin acordurile încheiate între statele interesate. În cazul când în Consiliul de Securitate nu se cade de acord cu organizarea unei misiuni, trebuie prevăzute soluţii de conducere politică a gestionării crizei dacă se creează organisme internaţionale provizorii.

În cazul în care participă la o operaţie de menţinere a păcii, NATO dispune de un mecanism operaţional propriu de conducere politică, bazat pe consultări între statele membre. Aceste consultări se desfăşoară, de obicei în cadrul Consiliului Nord-Atlantic şi al Comitetului Planificării Apărării asistate de Comitetul Militar, Comitetul Politic şi alte comitete civile.

In principiu, nu există reglementări precise pentru executarea activităţilor de Comandă şi Control (C2) ale operaţiilor militare multinaţionale decât la nivelul NATO şi UE.

Comanda operaţiilor militare altele decât războiul poate fi definită ca fiind procesul prin care comandantul îşi impune voinţa şi intenţiile asupra subordonaţilor pentru desfăşurarea forţelor cu scopul de a-şi îndeplini misiunile.

Controlul unor astfel de operaţii este definit astfel: procesul prin care comandantul, asistat de statul său major, organizează, direcţionează şi

89 Manta Dănuţ, Operaţii Multinaţionale, Ed. AISM, Bucureşti, 2002, p. 55-56

43

coordonează activităţile foiţelor alocate. Pentru a atinge acest scop, el şi statul său major folosesc proceduri standard.

Împreună, aceste două procese formează un ansamblu C2 pe care Comandantul Forţei întrunite Multinaţionale (COMMJF), statul său major şi subordonaţii săi îl pot folosi la planificarea, direcţionarea, coordonarea şi controlul operaţiilor, având la bază următoarele principii: (unitatea de comandă; integrarea structurii C2; subordonarea bine definită; continuitatea C2; responsabilitatea comenzii şi libertatea de acţiune).

Unitatea de comandă, este indispensabilă angajării operaţionale economice şi eficiente a forţelor şi resurselor, fiind obţinută prin dobândirea autorităţii de a direcţiona şi coordona acţiunea tuturor forţelor şi mijloacelor de către un singur comandant.

Relaţiile de comandă prin care această autoritate este obţinută, va fi determinată în primul rând de compoziţia forţei multinaţionale întrunite (FMI). Ca o cerinţă minimă, pentru a asigura unitatea de comandă, comandantul forţei întrunite multinaţionale (COMMJF) va avea în mod normal controlul operaţional asupra tuturor forţelor alocate sau ataşate.

Integrarea structurii C2. Structura de comandă trebuie să se asigure că posibilităţile categoriilor de forţe armate pot fi integrate în modul cel mai eficient. Structura de comandă în care sunt integrate componentele naţionale va fi atât funcţională cât şi de serviciu şi va fi în cel mai potrivit mod combinată pentru a îndeplini cerinţa operaţională.

Poate fi, de asemenea, necesar să se înfiinţeze componente de comandă naţionale separate, de exemplu atunci când o forţă întrunită multinaţională este în subordinea COMMJF.

Subordonare bine definită. Structura unui sistem C2 este în mod normal ierarhică. Unde este necesar şi adecvat, direcţionarea şi ordinele către următorul subordonat vor include sarcini pentru elementele specifice forţei sale.

Continuitatea C2. Comanda şi controlul militar trebuie să fie continuă pe parcursul campaniei. Pentru a obţine aceasta, comandanţii trebuie să organizeze o succesiune la comandă şi un stat major alternativ care să facă faţă cerinţelor operaţionale.

Responsabilitatea comenzii şi libertatea de acţiune. ResponsabilitateaCOMMJF pentru îndeplinirea misiuni sale este indivizibilă, dar delegarea

autorităţii poate fi necesară sau dezirabilă.La delegare, comandanţii de la toate nivelele trebuie să stabilească clar

intenţiile lor, să desemneze obiectivele ce trebuie atinse şi să asigure resursele şi autoritatea cerută de subordonaţii pentru îndeplinirea sarcinilor acestora.

Astfel, comandantul dă libertate de acţiune subordonaţilor în cadrul limitelor stabilite de intenţiile sale încât să poată reacţiona rapid la evoluţiile neaşteptate ale situaţiei sau să exploateze favorabil oportunităţile.

Pentru a fi duse la îndeplinire în condiţii corespunzătoare, operaţiile multinaţionale trebuie să se concentreze de la început pe realizarea unităţii de

44

efort. Naţiunile participante trebuie să asigure comandantului forţei multinaţionale o autoritate suficientă asupra forţelor lor naţionale, pentru realizarea acestei unităţi.

Comandanţii forţei multinaţionale şi statele lor majore îşi exercită autoritatea în scopul unificării eforturilor forţei multinaţionale pentru realizarea obiectivelor comune. Comandanţii de unităţi şi subordonaţii lor trebuie să aibă mandatul de a fi flexibil pentru a putea să modifice la faţa locului aranjamentele standard şi să acţioneze pentru a determina funcţionarea perfectă a C2.

În cadrul alianţelor s-au dezvoltat structuri, sisteme şi proceduri C2 tipice. Forţele aliate reflectă în mod tipic structura organizaţiei, naţiunea predominantă furnizând comandantul forţei aliate. Statele majore sunt integrate, iar comandamentele subordonate sunt adeseori conduse de reprezentanţii superiori ai naţiunilor membre.

Stabilirea unor relaţii de comandă şi proceduri de acţiune în cadrul unei forţe militare multinaţionale implică aspecte complexe care necesită disponibilitatea faţă de ajungerea la un compromis, în scopul realizării obiectivelor comune în cele mai bune condiţii. Mândria şi prestigiul naţional pot limita opţiunile de organizare a comenzii coaliţiei deoarece multe naţiuni preferă sa nu-şi subordoneze forţele altor naţiuni.

În cadrul operaţiilor militare altele decât războiul există trei opţiuni reale pentru comanda şi controlul unei forţe multinaţionale90, astfel:

a) comanda paralelă - există atunci când naţiunile îşi păstrează controlul asupra forţelor lor dislocate. Dacă o naţiune din cadrul unei coaliţii doreşte să-şi exercite controlul independent asupra forţei sale, va exista o structură paralelă de comandă constituită din naţiunile implicate într-un efort comun, fiecare păstrând controlul naţional.

Comanda paralelă reprezintă cel mai simplu mod de a stabili şi de a organiza alegerea opţiunii. Forţele coaliţiei controlează operaţiunile prin intermediul structurii de comandă naţională existente.

Deciziile coaliţiei sunt luate printr-un efort coordonat al conducerii militare superioare şi al celei politice ale naţiunilor şi forţelor membre.

b) comanda naţiunii conducătoare; în acest aranjament, naţiunea care furnizează majoritatea forţelor şi resurselor asigură de obicei comandantul forţelor coaliţiei. Naţiunea conducătoare poate să-şi păstreze structura sa C2 utilizând alte forţe naţionale ca formaţiuni subordonate.

De obicei, comanda naţiunii conducătoare se caracterizează printr-o oarecare integrare a statelor majore. Compunerea statelor majore este determinată de conducerea coaliţiei. Combinaţia dintre structura de comandă

90 US Army, Field Manual 90-41, JTF Liasion Handbook,Multiservice Tactics, Techniques and Procedures for Joint Task Force (JTF) Liasion Operations, Fort Monroe, Va: US Army Training and Doctrine Command, August, 1998, p. III-1

45

paralelă şi cea a naţiunii conducătoare poate exista într-o coaliţie. Această combinaţie se întâlneşte când două sau mai multe misiuni servesc drept elemente de control pentru o reunire de forţe internaţionale.

c) opţiunea alianţă regională - depinde de voinţa şi abilitatea naţiunilor dintr-o zonă de a realiza un efort de coaliţie; în acest caz, aranjamentele în materie de C2 pot depinde de poziţia de lider regional a unei ţări şi de influenţa pe care aceasta o exercită.

La nivelul politic, C2 se asigură de către Secretarul General al ONU, care este comandantul suprem al tuturor forţelor de menţinere a păcii instituite de Naţiunile Unite, în cadrul acestor forţe constituite pentru misiunile de pace au atribuţii de conducere militară comandantul forţei, personalul din comandamentul forţei subordonat nemijlocit acestuia, statul major militar şi statul major civil91.

Comandantul forţei este desemnat de către Secretarul General cu acordul Consiliului de Securitate, al părţilor în dispută şi guvernul ţării gazdă şi răspunde în faţa Secretarului General de îndeplinirea mandatului încredinţat subordonân-du-se direct acestuia.

Comandanţii de forţe sunt selecţionaţi din ţările care contribuie în mod obişnuit la constituirea misiunilor. Comandamentului Suprem al Forţelor i se subordonează întreg personalul din comandamentul acestora şi din contingentele naţionale. Acesta stabileşte structura ierarhică a forţei făcând apel la ofiţerii comandamentului ONU şi la comandanţii contingentelor naţionale.

Comandamentul forţei reprezintă organul de conducere al tuturor activităţilor ce se desfăşoară în cadrul operaţiunii şi este compus din personal subordonat direct comandantului, statului major militar şi statului major civil. Amploarea lui este determinată şi de criterii politice datorate în special ţării gazdă care va fi suspicioasă dacă o misiune apare concepută exagerat faţă de nevoile sale92.

Decizia privind calitatea şi numărul personalului din cadrul comandamentului se ia cu prilejul încheierii acordurilor de constituire a forţei, neexistând un standard obligatoriu de organizare a acesteia, diferenţele existente între forţe reflectând anumite necesităţi locale.

Statul major militar este compartimentul de bază prin care comandantul realizează conducerea forţelor subordonate, constituind centrul unde se elaborează în mod unitar măsurile militare privind pregătirea şi desfăşurarea operaţiei. Este condus de şeful de Stat Major pe baza hotărârilor comandantului şi a deciziilor politice luate de eşaloanele superioare.

Statul major civil face parte din statul major militar şi reprezintă componenta civilă a misiunii şi este compus din serviciul Aadministraţiei civile CAO şi şeful acestuia, desemnat de Biroul Subsecretarului General pentru

91 David S Alberts, Richard E Hayes, Command Arrangements for Peace Operations, National Dfense University Press, Fort Lesley J. Mc Nair, Washington DC, 1995, p. 87-9192 Ibidem, p. 78

46

Administraţie şi Management. CAO are o dublă subordonare: atât Comandamentului Forţei pe orizontală, cât şi şefului sectorului Diviziei de Administraţie şi Logistică în Teren (FALD) din cadrul DPKO pe verticală, în probleme de specialitate.

La nivelul contingentelor naţionale, au atribuţii de conducere comandanţii unităţilor şi formaţiunilor respective. Un contingent cuprinde întreaga contribuţie a unei ţări: forţa combativă; elementele de serviciu; ofiţeri de stat major din cartierele generale ale forţei.

Din punct de vedere operaţional şi al materialelor logistice, comandantul unei forţe are autoritatea deplină de comandă, excepţia facând-o materialele de administraţie naţională, precum şi măsurile disciplinare. Un comandant are o responsabilitate generală pentru o bună ordine şi disciplină a forţei sale, putând cere investigaţii care să conducă la lămuriri şi să solicite rapoarte şi consultaţii pentru informare.

Comandanţii contingentelor naţionale sunt responsabili pentru acţiunea disciplinară împreună cu contigentele proprii în concordanţă cu codurile naţionale ale legilor lor militare. În eventualitatea unei încălcări disciplinare majore care produce unui contingent o imagine nefavorabilă, un comandant al forţei va discuta cazul cu comandantul acelui contingent, după care va trebui să trimită problemele direct Secretarului General şi Guvernului care contribuie cu trupe.

Un comandant de forţe şi statul său major sunt în relaţii strânse cu comandanţii unităţilor. Comandanţii contingentelor sunt ofiţerii cu grad superior din oricare ţară contribuabilă. Ei nu sunt neapărat comandanţi de unităţi, iar în situaţia când sunt, ei exercită funcţii la cartierul general al forţei.

Un comandant de unitate trebuie să primească asigurări că ordinele pe care le primeşte sunt investite cu autoritatea comandantului forţei. Comandantul de unitate nu poate accepta ordine din alte surse, indiferent dacă acestea vin de la statul gazdă, părţile în dispută sau de la propriul guvern, cu excepţia sferei limitate a disciplinei sau a altor probleme93.

In operaţiunile desfăşurate de OSCE, conducerea unitară a forţei se realizează prin intermediul şefului misiunii care este desemnat după consultări corespunzătoare cu Preşedintele în exerciţiu şi confirmat de CIF, şeful misiunii va exercita comanda operaţională în zona misiunii consultând şi urmărind directivele grupului ad-hoc; el va fi responsabil în faţa preşedintelui în exerciţiu care este considerat comandantul suprem al tuturor forţelor OSCE. Acest mod de organizare a conducerii misiunilor este, de asemenea, compatibil cu principiul comenzii naţionale a fiecărui contingent naţional94.

In concepţia NATO, unitatea de comandă a forţelor militare este considerată ca esenţială. De aceea, structura de comandă a operaţiunii trebuie să ia în considerare specificitatea fiecărei misiuni şi modalităţile de care se

93 Ibidem94 Ibidem

47

dispune pentru a fi dusa la îndeplinire de către ONU sau OSCE ori de către statele participante, respectându-se cerinţa eficienţei militare. NATO consideră că pentru a fi pe deplin eficientă, o operaţiune militară multinaţională la care ea participă trebuie să asigure o concordanţă deplină între toate aspectele misiunii: politic, civil, administrativ, juridic, umanitar şi militar.

La nivelul adecvat al unei crize, o forţă militară întrunită multinaţională poate fi constituită când misiunea propusă implică forţe de la două sau mai multe state, precum şi categorii de forţe pe o scară ca cea de integrare sau cel puţin de coordonare a efortului aşa cum este cerut în zona de operaţii.

Abordarea structurii de comandă trebuie făcută printr-o manieră largă, pe baza exemplarelor istorice. Alianţele şi coaliţiile trebuie să creeze un cadru care să soluţioneze nevoile, realităţile diplomatice, constrângerile şi obiectivele ţărilor

participante.Alianţa poate fi definită ca fiind rezultatul acordurilor oficiale dintre

două sau mai multe naţiuni asupra unor obiective largi pe termen lung. Operaţiile alianţei sunt operaţii combinate din punct de vedere tehnic, deşi în limbaj comun termenul „combinat" se utilizează adesea ca sinonim pentru operaţiile multinaţionale.

Coaliţia, la rândul ei, se defineşte ca fiind un aranjament ad-hoc între două sau mai multe naţiuni, pentru desfăşurarea unei acţiuni comune - de exemplu coaliţia care a înfrânt agresiunea irakiană împotriva Kuweitului în Războiul din Golf( 1990-1991).

Operaţiile multinaţionale întrunite, ca parte a unei alianţe sau coaliţii, necesită o strânsă cooperare între toate forţele şi pot servi la concentrarea eforturilor, pot reduce punctele vulnerabile şi asigura legitimitatea. Fiind planificate şi executate eficient, operaţiile multinaţionale ar trebui, în afara atingerii obiectivelor comune, să faciliteze unitatea de efort, fără a diminua libertatea de acţiune, păstrând integritatea unităţii şi sprijinul neîntrerupt al acesteia.

Urmărirea obiectivelor, contribuţia proprie şi sprijinirea acţiunilor reprezintă roluri importante în operaţiile multinaţionale, adesea la fel de importante ca şi conducerea. Interesele sunt mari, cerând ca liderii militari ai naţiunilor membre să pună accent pe obiectivele comune, ca şi pe sprijinul şi respectul reciproc.

Avându-se în vedere obiective majore pe termen lung, alianţele sunt formate pe baza acordurilor formale dintre două sau mai multe naţiuni.

În cadrul alianţelor sunt stabilite : acordul pentru obiectivele de realizat; proceduri de operare standard; planuri pentru diferite situaţii şi desfăşurarea de exerciţii pentru susţinerea lor; un teatru de operaţii.

Cooperarea între membrii unei alianţe, aşa cum este NATO, este avantajoasă pentru că există proceduri pentru elaborarea şi executarea

48

deciziilor. Chiar în condiţiile în care aliaţii acţionează în afara teritoriului alianţei, procedurile sunt viabile şi scurtează timpul de adaptare.

Alianţele sunt organizate, în mod obişnuit, sub forma unei structuri de comandă integrată care asigură unitatea de comandă într-o organizare multinaţională.

Elementele de bază într-o structură aliată de comandă sunt: desemnarea unui singur comandant; statul major va fî compus din reprezentanţi ai tuturor naţiunilor membre; subordonaţii şi statele majore vor fi integrate pentru a îndeplini misiunile.

În situaţia în care există unităţi multinaţionale subordonate unui comandament naţional, membrii alianţei vor determina modul de comandă al acestor unităţi. Statele majore vor fi integrate şi va fi dezvoltată legătura dintre forţe.

Coaliţiile se formează ca un răspuns rapid pentru crize neprevăzute şi reprezintă aranjamente ad-hoc între două sau mai multe naţiuni pentru acţiune comună. Activităţile din cadrul coaliţiei, la început, se bazează pe sistemele lor de conducere pentru a direcţiona activitatea forţelor proprii, în consecinţă, acordurile iniţiale în cadrul coaliţiei prevăd o structură de comandă paralelă.

Naţiunile membre deţin, în mod obişnuit, controlul asupra forţelor naţionale. Deciziile coaliţiei sunt luate printr-un efort comun al participanţilor. Metoda înfiinţării unui centru de coordonare este practicată pentru a facilita schimbul de informaţii şi pentru asigurarea cooperării pe timpul operaţiilor şi asigurarea unui organism pentru soluţionarea problemelor curente de stat major.

Naţiunile membre ale coaliţiei pot alege să centralizeze efortul lor în stabilirea unei naţiuni conducătoare în cadrul structurii de comandă; în această situaţie, toţi membrii coaliţiei sunt sub conducerea unui singur partener, de regulă naţiunea care asigură cea mai mare parte a forţelor şi resurselor. Contingentele naţionale sunt comandate de comandanţii naţionali, menţinând integritatea naţională. Naţiunea conducătoare stabileşte secţii de stat major integrate cu compunerea determinată de conducerea coaliţiei95.

Acordurile internaţionale trebuie să stabilească, înainte de începerea operaţiei, gradul de autoritate pentru comandanţii forţelor multinaţionale şi procedurile care asigură unitatea de comandă, de efort. De regulă, alianţa ori coaliţia va desemna un singur comandant militar pentru a conduce eforturile multinaţionale ale forţelor participante.

Activitatea pe timpul îndeplinirii unei misiuni este reglementată de documente cum ar fi96: procedura de desfăşurare a acţiunilor în aria de operaţii (proceduri de operare standard); protocolul pentru misiune încheiat între părţi.

Principiul unităţii de comandă, în cadrul operaţiilor militare multinaţionale, trebuie respectat. Dacă acesta nu va fi aplicat, complexitatea şi

95 Manta Dănuţ, op. Cit., p. 6996 Ibidem

49

necesitatea pentru o continuă coordonare între activitatea militară şi civilă va crea confuzie şi acţiuni disperate, uneori chiar contradictorii, ceea ce va pune în pericol îndeplinirea misiunii forţei multinaţionale în sprijinul păcii.

Comandantul forţei multinaţionale va fi responsabil pentru toate aspectele misiunii în aria de operaţii, incluzând negocieri cu părţile pentru rezolvarea problemelor specifice. Comandantul forţei multinaţionale va avea controlul operaţional asupra contingentelor militare naţionale.

Comandanţii trebuie să ia în considerare relaţiile dorite între membrii forţei militare multinaţionale şi să acţioneze pentru o continuă vitalitate a alianţei sau coaliţiei. Când sunt angajate, forţele unei naţiuni membre trebuie sa aibă misiuni conform posibilităţilor lor. O subordonare bine definită şi o structură de comandă şi control corespunzătoare sunt esenţiale pentru desfăşurarea cu succes a operaţiilor militare multinaţionale. Trebuie recunoscut că nici o componentă a categoriilor de forţe armate, de una singură, nu avea numărul sau tipul necesar de forţe pentru a asigura obiectivele politice ale alianţei, respectiv coaliţiei.

Ansamblul unei forţe militare multinaţionale, numirea unui comandant potrivit, înarmat cu o directivă clară a misiunii, precum şi o demonstrare a abilităţii alianţei sau coaliţiei de a angaja o asemenea forţă către o zonă ameninţată, pot constitui atuuri importante de stabilizare a situaţiei.

Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”

GRUPURILE TACTICE DE LUPTĂ – INSTRUMENTE OPERAŢIONALE ALE STRATEGIEI

EUROPENE DE SECURITATE

Prof. dr. Ion DRAGOMAN

Slt. Marius MILITARU

Après le succés de lòpération Artémis conduite durant l`été 2003 en République démocratique du Congo, la France, lÀllemagne et la Grande-Bretagne proposent en commun la creation de grupes de combat (battle groups) dùne capacite dènviron 1500

50

hommes rapidement déployables afin dàméliorer la capacité de réaction rapide et autonome de lÙnion. Cette initiative permet en autre de donner une nouvelle orientation à lòbjéctif global 2010. Le concept du groupe de combat, développé séparément par les trois pays, sera entériné ensuite par lènsamble de lÙnion. Á nìmporte quel moment au cours de 2005-2006, lÙE devrait être en mesure de fournir au moins un groupement tactique complet et cohérent, capable dèntreprende une opération destiné à une force de la taille d ùn groupement tactique. La capacité operationnelle totale sera atteinte en 2007 quand lÙE devrait avoir la capacité dèntreprende de concert deux opération de réaction rapide avec une force de la taille dùn groupement tactique.

Ca efect al globalizării, riscurile la adresa comunităţilor umane organizate

în state îşi schimbă natura, ponderea, conţinutul, cauzele, impactul şi consecinţele astfel încât se resimte nevoia permanentă de a adapta politicile de securitate la noile evoluţii care ameninţă societăţi întregi, anumite grupuri sociale şi chiar fiecare persoană în parte. Pe măsura „organizării” pericolelor în era globalizării, statele îşi transformă strategiile de securitate în sensul de a defini cu claritate vulnerabilităţile cu care se confruntă şi, în special, în sensul adoptării măsurilor cele mai eficace de contracarare a efectelor acestora prin sporirea caracterului preventiv, coerent şi sinergic al acţiunilor protectoare a siguranţei tuturor cetăţenilor săi; în acest sens, spre deosebire de trecut, când mobilizarea naţiunii pentru a susţine cu succes un război contra pericolelor externe cerea eforturi îndelungate în timp, de concentrare a eforturilor de apărare a intereselor naţionale, în ultimii ani, în paralel cu reducerea efectivelor militare, s-a trecut la constituirea unor forţe naţionale de reacţie rapidă97 care să răspundă prompt provocărilor la adresa securităţii.

O atitudine asemănătoare o întâlnim şi în cazul organizaţiilor internaţionale de securitate care depun eforturi permanente de a se transforma în sensul dorit de managmentul creativ şi eficient al prevenirii conflictelor şi al gestionării crizelor. Naţiunile Unite, spre exemplu, conştiente că după adoptarea rezoluţiilor de intervenţie în soluţionarea diferitelor conflicte internaţionale şi interne nu este în măsură să-şi creeze rapid forţele necesare îndeplinirii mandatului, preferă să abiliteze o organizaţie regională sau o coaliţie de state pentru a îndeplini deciziile internaţionale în favoarea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale; pentru aceleaşi motive, în lipsa propriilor sale forţe militare de implementare a rezoluţiilor Consiliului de Securitate, Naţiunile Unite au cerut statelor să aibă în permanenţă forţe disponibile „stand by” pentru constituirea promtă a misiunilor de sprijinire a păcii, aşa cum este Brigada cu capacitate de luptă ridicată iniţiată de câteva state europene98. Într-un proces profund de transformare din aceleaşi cauze şi cu aceleaşi obiective se află şi NATO care, pe baza noului concept strategic al alianţei şi-a constituit propria

97 M. Mureşan, G.Văduva, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, pp.276-285.98 Vezi, în acest sens, Hotărârea Parlamentului privind participarea României la Sistemul de Aranjamente pentru Forţe în aşteptare ale ONU, în Mon.of. nr. 364/2002 şi Acordul între statele părţi la SHIRBRIG, în Mon. of. nr. 469/2002.

51

forţă de răspuns99 rapid la ameninţările existente în noul început de mileniu iar criticile la adresa ineficacităţii OSCE se bazează pe acelaşi fundament al lipsei capacităţilor operaţionale de intervenţie rapidă pentru îndeplinirea obiectivelor pe care această organizaţie şi le-a propus în favoarea siguranţei statelor şi cetăţenilor.

În cadrul Politicii sale Externe şi de Securitate Comună (PESC), Uniunea Europeană a dezvoltat după adaptările de la Maastricht survenite la Nisa în anul 2000, o adevărată Politică Eoropeană de Securitate şi Apărare (PESA) care a înglobat şi obiectivele UEO cu intenţia ca în viitor să se ajungă la o apărare europeană comună. Acest adevărat sistem de securitate europeană care s-a dezvoltat activ şi coerent în ultimii ani a trecut deja la formele sale instituţionale la cele operaţionale, UE reuşind să conceapă şi să desfăşoare mai multe operaţii proprii până în acest moment100. La baza sistemului respectiv stă Strategia Europeană de Securitate care direcţionează eforturile celor 25 (din anul 2007, 27) de membri în direcţia dezvoltării culturii strategice pentru protecţia rapidă a securităţii, la nevoie chiar prin „intervenţie robustă”; cheltuind mai mult de 160 miliarde de euro pentru apărare, UE îşi propune să fie capabilă să susţină simultan câteva operaţii pentru care se cer capacităţi militare şi civile de reacţie rapidă, fiind necesar ca structurile sale militare să devină forţe mai flexibile şi mai mobile, capabile să se confrunte cu ameninţările iar resursele alocate acestui obiectiv să fie suficiente şi utilizate mai eficient. De asemenea, Strategia Europeană de Securitate prevede creşterea coerenţei şi sinergiei dar şi a comunicării între diferitele capabilităţi, militare şi civile, inclusiv cu cele poliţieneşti, administrative, juridice şi diplomatice.

Îndeplinirea acestor obiective de securitate europeană se realizează în fapt prin desfăşurarea perioadică a unor conferinţe în cadrul cărora statele membre oferă capabilităţile necesare militare şi civile. Spre exemplu, deoarece ca şi Naţiunile Unite, UE se confruntă cu o ofertă insuficientă a statelor pentru operaţiile poliţieneşti, Reuniunea Şefilor de Poliţie din UE referitoare la rolul poliţiei în cadrul PESA, din 25 octombrie 2004, a recunoscut rolul central al poliţiei în operaţiile de management al crizelor internaţionale şi a dispus crearea capacităţilor UE de gestionare civilă a crizelor prin implementarea Planului de Acţiune pentru aspectele civile ale PESA101; în acest context s-a luat şi iniţiativaînfiinţării unei Forţe de Jandarmerie Europene, cu o capacitate iniţială de reacţie rapidă de 800 de persoane în termen de 30 de zile102.

Până la crearea unei adevărate armate europene, acelaşi sistem ca şi în cazul forţelor poliţieneşti ori de jandarmerie se foloseşte şi pentru crearea Forţei Europene de Reacţie Rapidă. Astfel, la şedinţa Consiliului Afaceri Generale şi Relaţii Externe, ca organ de decizie al UE, desfăşurată la Bruxelles la 22

99 Nato Response Force (NRF) concretizează şi permanetizează ideea de „forţe ale NATO” şi CJTF.100 Cea mai cunoscută dintre ele este ALTHEA din Bosnia Herţegovina dar au fost şi altele în Macedonia, Congo sau Georgia.101 Vezi documantul în Chaiers de Chaillot nr.75/2005, Institute d`études de securité, UE, Paris, p. 307 şi 311.102 O. Antonescu, Jandarmeria de la peacekeping la peacebuilding; Editura CTEA, Bucureşti , 2006, p.224.

52

decembrie 2004, s-a analizat şi Direcţia Conferinţei Ofertelor de angajamente asupra capacităţilor militare103 a miniştrilor apărării naţionale din statele membre, ca iniţiativă de aplicare a Strategiei Europene de Securitate şi instrument în operaţionalizarea PESC, ocazie cu care s-a decis continuarea realizării obiectivului global 2010 prin constituirea în cadrul forţei de reacţie rapidă a grupurilor tactice104 ale UE formate de un stat sau de o coaliţie de state şi înregistrate într-o bază de date sub responsabilitatea Comitetului Militar al UE (EUMC). Prin intermediul acestora, UE are ambiţia de a fi în măsură de a lua decizia de a lansa o operaţie în cinci zile de la aprobarea concepţiei de gestionare a crizei către Consiliul UE, obiectivul în ceea ce priveşte desfăşurarea forţelor în teatru fiind ca acestea să-şi înceapă executarea misiunii pe teren într-un termen de 10 zile de la luarea deciziei UE de lansare a operaţiei, ceea ce înseamnă că grupările tactice respective vor trebui deci constituite plecând de la mijloace şi capacităţi mobilizabile între 5-10 zile, putând fi folosite pentru toate misiunile de tip Petersberg105 şi cele enunţate în Strategia Europeană de Securitate; ele trebuie să fie apte să-şi menţină puterea de luptă până la sfârşitul misiunii sau până la înlocuirea lor cu alte forţe desfăşurând operaţii pe o durată iniţială de 30 de zile, prelungită până la 120 de zile prin reaprovizionare cu resurse.

Miniştrii apărării din statele membre ale UE au declarat, de asemenea, că pentru a fi considerate ca unităţi militare ale UE, grupurile de luptă respective trebuie să fie conforme normelor stabilite deja în materie de capabilităţi militare precizate şi definite de comun acord şi anume disponibilitate, utilizabilitate şi desfăşurabilitate, stare de pregătire, supleţe, conectivitate, capacitate de a rezista şi a supravieţui, protecţie medicală, interoperabilitate, caracteristici care pot fi realizate cu sprijinul consistent al Agenţiei Europene de Apărare106. Consiliul UE hotărâse încă din mai 2004 ca la începutul anului 2005 grupurile tactice să aibă o capacitate iniţială, cea totală urmând să fie atinsă în cursul anului 2007, UE fiind în măsură ca între 2005-2007 să realizeze cel puţin o operaţie de reacţie rapidă cu un grup de luptă; după atingerea capacităţii operaţionale totale, Uniunea va putea întreprinde concertat două operaţii de reacţie rapidă cu o forţă de talia unui grup tactic, lansând aceste misiuni aproape simultan.

Având în vedere complementaritatea securităţii în Europa prin cooperarea cu NATO, Declaraţia miniştrilor apărării, bazându-se pe concluziile Consiliului European de la Nisa, a invitat statele membre să integreze în grupurile lor tactice şi forţe oferite de statele europene membre ale NATO care nu fac parte din UE ca şi de statele candidate la aderare de alţi parteneri potenţiali, ceea ce sporeşte caracterul multinaţional global al acestui concept. Se precizează, de altfel, că

103 Cahiers de Chaillot nr. 75/2005, p.316.104 În limba franceză textul original vorbeşte de “groupes de combat” iar în cea engleză de “battle groups”.105 Acestea sunt prevăzute în art. 17.2 al Tratatului UE şi vizează doar operaţiuni altele decât războiul.106 Agenţia Europeană de Apărare a fost creată printr-o acţiune comună a Consiliului UE din 12 iulie 2004 cu scopul de a sprijini PESC şi PESA în cadrul instituţional unic al UE, în domeniul dezvoltării capacităţilor de apărare, cercetare, achiziţii şi armament.

53

documentele privind forţa de reacţie a NATO (NRF) şi conceptul de grupuri tactice ale UE se completează şi se înlocuiesc reciproc ţinând cont de caracteristicile specifice ale celor două organizaţii astfel încât normele, metodele practice şi procedurile să fie compatibile pe cât posibil, în special prin schimburi constante de informaţii vizând asigurarea coerenţei globale şi complementaritatea dintre cele două forţe de reacţie rapidă pentru stabilirea, într-o manieră coerentă, transparentă şi complementară a nevoilor în materie de capacităţi comune ale celor două organizaţii de securitate.

De fapt, originea constituirii Grupurilor tactice de luptă ale UE poate fi găsită în formele anterioare de compunere militară operaţională a statelor prin integrarea unor subunităţi şi unităţi naţionale în formaţiuni multinaţionale de tipul Eurocorp, Euromar şi, de ce nu, în ceea ce ne priveşte, Batalionul mixt româno-ungar, Brigada din Sud-Estul Europei, Blackseafor ori Batalionul multinaţional de geniu „Tisa”. Acest gen de colaborare a statelor în domeniul securităţii lor militare a evoluat rapid sub impulsul globalizării relaţiilor internaţionale, astfel încât, după succesul operaţiei ARTEMIS desfăşurată de UE în Congo în 2003, Franţa, Germania şi Marea Britanie (participante la operaţia respectivă) au propus crearea unor unităţi permanente de circa 1500 militari107, rapid desfăşurabile pentru a ameliora capacitatea de reacţie autonomă şi rapidă a UE, într-o nouă orientare a obiectivului global 2010 al acesteia, în principal pentru a răspunde la cererile ONU mandatând operaţii în Capitolul VII al Cartei Naţiunilor Unite108. În timp ce conceptul UE de reacţie rapidă a fost iniţiat în 2003 cu intenţia de a obţine capabilităţi militare cu mare putere de răspuns imediat şi de a crea mecanismul de consultare, planificare şi decizie în acest scop, concepţia grupurilor de luptă nu face decât să-l dezvolte şi să-l concretizeze pe primul punând la dispoziţia UE forţa operaţională necesară materializării intenţiei.

În acest sens, iniţiatorii au integrat conceptul experimentat deja în alte forme în viziunea largă a UE pentru reacţie rapidă alături de alte elemente precum planificare avansată, mecanisme de finanţare permanentă, SOFA109

generice etc., stabilind următoarele elemente esenţiale ale grupurilor de luptă: mărime coerentă şi credibilă a pachetului de forţe (în valoare de 1500 militari) cu elemente de sprijin adecvate (atât operaţionale cât şi logistice), inclusiv transportul aerian strategic necesar şi capabilităţile de susţinere şi debarcare; desemnarea specifică a forţelor, cu menţiunea de a nu fi utilizate exclusiv ca răspuns la o cerere a ONU dar capabile să participe la o operaţie autonomă cu mandat provenit din Capitolul VII al Cartei; adecvarea lor pentru a fi utilizate (fără a se limita însă la asta) în statele slabe sau în curs de degradare a guvernării (cele mai multe astfel de state fiind în Africa); capabile să se desfăşoare în 15 zile pentru a răspunde unei crize, prin implicarea (consultativ) a

107 Vezi Conceptul de Grup de luptă în Cahiers de Chaillot, p.10.108 Adică acţiuni de constrângere cu folosirea forţei în caz de ameninţare sau violare a păcii ori de agresiune.109 Acorduri privind statutul forţelor în teritoriile străine.

54

Departamentului Operaţiilor de Menţinere a Păcii din Secretariatul ONU (DPKO). Au fost stabilite şi următoarele misiuni şi cerinţe: misiuni tip Petersberg în special intervenţie în prevenirea conflictelor; să acţioneze rapid şi decisiv în condiţii de eficacitate militară, credibilitate, coerenţă, capacitate de a rezolva singure misiunile; înaltă capacitate de luptă pentru a reuşi separarea beligeranţilor şi prevenirea conflictelor; specializarea generică a batalionului de infanterie dar ar putea fi vorba şi de specializări luptă urbană, munte, junglă, deşert, amfibii; caracter multinaţional cauzat de multinaţionalitatea situaţiilor în care ar putea fi implicat (mai ales pentru statele care nu pot forma singure un grup tactic); instruire cu caracter naţional a forţei.

Referitor la comandă şi control, grupul tactic european ar putea acţiona sub auspicii europene sau s-ar putea coordona cu un cartier general militar deja existent în teatru ori ar putea fi pus la dispoziţia unui cartier general al unei operaţiuni în desfăşurare conform Conceptului Naţiunii – Cadru al UE din 2002; de asemenea, generarea forţei respective ar putea fi făcută conform concepţiei EUMC din 2002 prin care s-au aprobat principiile generale şi procedurile pentru identificarea, generarea, activarea şi desfăşurarea forţelor UE. Putând fi complementare cu SHIRBRIG din cadrul ONU şi cu NRF din Alianţa Nord-Atlantică, grupurile tactice europene ar putea fi înlocuite sau să înlocuiască şi forţe ale altor organizaţii regionale şi chiar cu forţe naţionale de menţinere a păcii, cum ar fi cele din cadrul Politicii Comune a Uniunii Africane sau ale agenţiilor civile care urmează să desfăşoare operaţii de reconstrucţie politică şi economică. Oricum, în sistemul instituţional al UE, Preşedinţia (sprijinită de Statul Major al UE) va iniţia legături cu ONU în acest sens iar Comitetul Politic şi de Securitate (COPS) va autoriza EUMC să detalieze dezvoltarea grupurilor tactice ale statelor membre în evoluţia viitoare a Forţei Europene de Reacţie Rapidă.

Într-adevăr, la Conferinţa angajamentelor privind grupurile tactice din noiembrie 2004, Marea Britanie şi Franţa s-au angajat fiecare să formeze câte un grup în cursul primului semestru al anului 2005, iar Italia unul în semestrul al doilea; Franţa şi Germania vor face un grup comun în 2006 cu comandament alternativ cu sprijinul altor state (Belgia) iar Spania şi Italia vor constitui un grup multinaţional amfibiu şi de debarcare (cu Portugalia şi Grecia). În total, statele membre ale UE s-au angajat să realizeze 13 grupuri tactice naţionale şi multinaţionale iar 4 state au oferit şi capacităţi specializate de genul unităţilor medicale, de purificare a apei, de coordonare a transporturilor militare sau structurilor de Stat Major110. Paralel cu oferta de forţe pentru NATO, România a oferit capacităţi şi pentru grupurile tactice ale UE iar la 21 noiembrie 2005 ministrul apărării a semnat cu omologii săi din Grecia şi Cipru scrisoare de intenţie pentru înfiinţarea unui grup tactic care va deveni operaţional în 2007, după ce în mai 2005 se angajase pentru a participa cu Italia şi cu Turcia la un grup operaţionalizat în 2010. Măsurile respective reprezintă contribuţia ţării

110 Vezi Anexa A., Angajamente privind grupurile tactice ale UE, în Cahiers de Chaillot nr.75/2005, p.323.

55

noastre la apărarea colectivă dar au şi semnificaţia întăririi apărării naţionale, motiv pentru care militarii români trebuie să le cunoască şi să le înveţe astfel încât diplomaţia apărării desfăşurată de România să devină un pilon de securitate. Nu e deloc întâmplător că la analiza-bilanţ a MAN pe anul 2005, afirmându-se că integrarea în UE e o prioritate strategică pentru România, a fost bine apreciată de către factorii politici de decizie participarea Armatei la PESA; au fost menţionate şi câteva obiective în acest sens, şi anume participarea cu forţe la grupurile tactice de luptă ale UE, punerea la dispoziţie a unei noi oferte de forţe pentru perioada 2006-2010 şi participarea în continuare la operaţiile militare de participare a crizelor conduse de UE. Nu mai puţin importantă a fost şi evidenţierea faptului că apărarea teritoriului naţional a rămas o misiune de fond a Armatei Române dar ea şi-a dezvoltat capacitatea de a acoperi şi alte misiuni, cum ar fi cele de „luptă” împotriva dezastrelor sau cea de furnizor de securitate, alături de aliaţi, în afara teritoriului ţării ori, în sfârşit dar nu în ultimul rând ca element extraordinar de politică externă111.

Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” Jandarmeria Română

ASISTENŢA JURIDICĂ ÎN PREGĂTIREAŞI DESFĂŞURAREA ACŢIUNILOR MILITARE ÎNTRUNITE

Col.conf.univ.dr. Constantin IORDACHE

În armata României, ca în majoritatea armatelor moderne, comandantul forţelor angajate în acţiuni militare este investit cu responsabilitatea respectării dreptului aplicabil în conflictele armate. Multitudinea şi dinamica schimbării normelor juridice, în materie de drept public şi internaţional, faptul că multe din normele juridice ale dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate lasă la latitudinea comandanţilor aprecierea oportunităţii aplicării lor, impune asistenţa juridică a factorilor de răspundere. Este nevoie de o viziune globală asupra cadrului legislativ şi a dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate, viziune pe care nu o poate avea decât un specialist în domeniu. Ca urmare, după

111 Observatorul Militar nr. 8/2006, p. 2.

56

1990, luându-se model armatele occidentale şi revenindu-se la tradiţiile armatei române în domeniu, s-au instituit compartimentele juridice în cadrul comandamentelor marilor unităţi tactice şi operative.

Articolul 82, din Protocolul Adiţional nr.I – 1977, prevede necesitatea existenţei consilierilor militari la eşaloanele cu rang de mare unitate tactică şi mai mare, dar nu exlude posibilitatea funcţionării acestora şi la eşaloanele mai mici. În practica armatei române, la nivel de unitate militară, funcţia de consilier juridic este îndeplinită, prin cumul, de ofiţeri de comandă şi de stat major cu studii sau instruiţi anume în acest domeniu. Opinăm că la război trebuie să existe consilieri juridici militari chiar şi la nivel de batalion (divizion). Experienţa participărilor armatei române la misiunile militare internaţionale, de menţinere sau impunere a păcii, a demonstrat utilitatea consilierilor juridici la nivelul unităţilor (subunităţilor) militare.

În trecut consilierii juridici au fost prioritar angajaţi în soluţionarea problemelor de drept administrativ, pentru susţinerea intereselor armatei în litigiile în care aceasta era parte, preocuparea pentru extinderea activităţii acestora în domeniul dreptului conflictelor armate fiind de dată recentă. Faptul că în perioada postbelică, până în decembrie 1989, în armata noastră nu s-a urmărit cunoaşterea şi aplicarea dreptului conflictelor armate, insuficienta implementare, în regulamentele militare generale şi de luptă, a normelor dreptului umanitar internaţional, face dificilă asistenţa juridică pe timpul conflictelor armate. Un singur consilier juridic militar, la nivel de mare unitate, nu poate oferi asistenţă juridică tuturor combatanţilor. În aceste condiţii, asistenţa juridică, pe timpul conflictului armat, capătă eficienţă, dacă anterior, pe timp de pace, consilierul juridic a coordonat pregătirea, în domeniul dreptului umanitar internaţional, a militarilor din compunerea marii unităţi (unităţii). Pe timp de pace este necesar ca specialiştii în dreptul conflictelor armate să aprofundeze cunoştinţele militare şi tehnica de lucru pe care ofiţerii de comandă şi de stat major le aplică pentru planificarea, organizarea şi conducerea acţiunilor de luptă. Astfel, pe durata conflictelor armate, consilierii juridici să fie interlocutori utili pentru comandanţii şi colaboratorii acestora, dezideratul comun fiind îndeplinirea misiunii fără încălcarea normelor de drept. O solidă pregătire militară a consilierului juridic este reclamată şi de faptul că reglementările juridice specifice conflictelor armate trebuie aplicate corect şi oportun în situaţiile complexe care caracterizează operaţia (lupta) modernă. Neintegrarea consilierului juridic în cadrul militar de acţiune ar diminua încrederea comandantului în soluţiile juridice formulate de acesta. Asistenţa juridică nu trebuie să intervină tardiv ca un drept de "veto", ci constructiv şi oportun pe timpul elaborării deciziei, astfel încât ordinul comandantului să se încadreze în litera şi spiritul legilor naţionale, în prevederile regulamentelor, să nu violeze regulile de angajare militară stipulate în dreptul internaţional aplicabil în conflictele militare.

Asistenţa juridică nu limitează dreptul comandantului de a adopta, pe propria răspundere, decizii oportune şi optime pentru îndeplinirea misiunii primite de la eşalonul superior. Când comandantul nu ţine seama de propunerile fundamentale ale consilierului juridic şi violează grav dreptul internaţional

57

aplicabil în conflictele armate, consilierul este obligat să raporteze superiorului său pe linia specialităţii sale. Responsabilitatea consilierului juridic poate fi reclamată când dă un aviz eronat, refuză fără motive temeinice să asigure asistenţă juridică sau în caz de neglijenţă. Instituirea unui regim de responsabilitatea pentru consilierul juridic are menirea de a asigura autoritatea morală şi personală a acestuia, să confere o mai mare eficacitate asistenţei juridice pe care o desfăşoară.

Consilierul juridic are obligaţia de a raporta comandantului, imediat după ce a luat la cunoştinţă, despre producerea unor încălcări ale normelor dreptului intern şi internaţional aplicabil în conflictele armate în fâşia (zona) sa de responsabilitate. Comandantul, personal sau prin statul major, are responsabilitatea juridică de a lua măsurile necesare pentru încetarea violărilor în acest domeniu, de a dispune măsuri disciplinare.

Asistenţa juridică pe timpul conflictelor armate are drept obiective: asigurarea îndeplinirii misiunilor fără încălcarea normelor de drept; realizarea concordanţei dintre necesităţile militare şi restricţiile

impuse de reglementările juridice specifice (interne şi internaţionale) în vigoare;

discriminarea în selectarea obiectivelor şi limitarea pierderilor colaterale;

realizarea proporţionalităţii dintre mijloacele şi metodele folosite şi necesităţile militare;

prevenirea exceselor şi represaliilor pe timpul ducerii acţiunilor militare şi eliminarea crimelor, distrugerilor şi suferinţelor.

Dreptul operaţional introduce, în procesul decizional militar, unele limitări ce constau în constrângeri, restrângeri sau recomandări în plan acţional112. Obligaţiile se referă la ceea ce trebuie să facă combatanţii şi sunt temporale, spaţiale şi acţionale. Acestea se regăsesc în conţinutul planului de acţiune şi al directivei comandantului.

Restricţiile se referă la ceea ce nu are voie să facă combatantul şi pot fi sociale, morale, juridice, religioase. Restricţiile sunt prohibite şi, de regulă, nu se includ în conţinutul planului de acţiune.

Constrângerile îl obligă pe subiect la săvârşirea unei acţiuni, restrângerile îl obligă să se abţină de la săvârşirea acţiunii, iar recomandările lasă la aprecierea acestuia alegerea unei conduite. Ca urmare, pentru a asigura o asistenţă juridică eficientă, se vor avea în vedere toate aceste limitări, prioritare fiind cele referitoare la:

◙ ostilităţile militare, în general;◙ conducerea marilor unităţi, a unităţilor şi subunităţilor;◙ comportamentul faţă de persoane şi bunuri în timp de război;◙ tratamentul ce se acordă victimelor conflictelor armate;◙ administrarea şi ordinea în teritoriile ocupate.

O competentă asistenţă juridică, pe timpul conflictelor armate, dă comandantului, statului major, comandanţilor de unităţi, convingerea că acţiunile militare desfăşurate sunt legitime şi nu vor fi sancţionaţi pentru 112 A.N.-2, Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare, Bucureşti, 1998, art.124.

58

comiterea unor crime de război. Prin aceasta se amplifică demnitatea, onoarea şi prestigiul moral al armatei.

Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare A.N.-2/1998 prevede responsabilitatea compartimentului juridic de a-l consilia pe comandant în scopul asigurării legalităţii actului de comandă. Această prevedere nu trebuie să conducă automat la concluzia că asistenţa juridică se rezumă exclusiv la consilierea comandantului întrucât acesta adoptă deciziile şi conduce acţiunile militare prin activitatea întrunită a compartimentelor comandamentului, în cadrul căruia se realizează următoarele tipuri de relaţii organizatorice: ierarhice, funcţionale, de stat major, de cooperare şi de control. Ca urmare, pe timpul asistenţei juridice, compartimentul (consilierul) juridic se va afla, în relaţii funcţionale cu compartimentele comandamentului care au atribuţii pe linia aplicării dreptului conflictelor armate. Aceste relaţii se vor concretiza în transmiterea de către consilierul juridic a unor reglementări, indicaţii, proceduri şi prescripţii din domeniul specialităţii sale.

Un singur consilier juridic poate acoperi nevoile de asistenţă juridică în condiţiile în care ofiţerii statului major au pregătirea juridică necesară aplicării în domeniul lor de activitate a normelor de drept al conflictelor armate.

De regulă, comandanţii (compartimentele statelor majore) apelează la consilierul juridic pe timpul planificării acţiunilor militare, asistenţa juridică având un caracter constructiv şi preventiv. Consilierul juridic nu intervine pentru a da avizul după finalizarea concepţiei (deciziei), planului şi ordinului de acţiune. Consilierul juridic nu adoptă o atitudine de aşteptare a solicitărilor sprijinului de specialitate şi intervine: pentru stabilirea obiectivelor; alegerea mijloacelor de luptă şi determinarea procedeelor şi măsurilor necesare îndeplinirii misiunii pentru rezolvarea speţelor unde se încalcă normele de drept intern şi internaţional.

Activitatea consilierului juridic pe timpul planificării acţiunilor militare se rezumă, în principal, la:

participarea la orientarea personalului implicat în luptă, executată de comandant sau şeful de stat major;

analizarea situaţiei din domeniul său de responsabilitate, concomitent cu pregătirea estimărilor ce vizează limitările impuse de dreptul conflictelor armate asupra îndeplinirii misiunii;

colaborarea cu compartimentele statului major, în primul rând cu compartimentul operaţii, pentru elaborarea cursurilor acţiunilor militare (selectarea cursului optim), pentru a respecta concepţia eşalonului superior de îndeplinire a misiunii cu mijloacele disponibile, în condiţiile respectării dreptului conflictelor armate;

prezentarea estimărilor (concluziilor, recomandărilor şi propunerilor) referitoare la:- delimitarea obiectivelor militare de cele civile;- metodele şi mijloacele de luptă admise de dreptul umanitar

internaţional, ce pot fi utilizate pentru îndeplinirea misiunii;- asigurarea protecţiei victimelor de război (prizonieri, bolnavi,

răniţi);

59

- modul de informare şi cooperare cu marile unităţi vecine şi cu autorităţile civile din zona acţiunilor de luptă;

- atitudini ce trebuie adoptate faţă de mijloacele şi personalul ce se bucură de protecţie specială, conform reglementărilor internaţionale în vigoare (formaţiuni sanitare, personal religios etc.);

- alte date pe care le consideră necesare sau sunt solicitate de statul major;

întocmirea şi actualizarea documentelor de conducere (informare) specifice compartimentului său;

acordarea avizului juridic concepţiei acţiunii (concretizată în decizia comandantului), planului de acţiune al marii unităţi şi ordinului de acţiune al comandantului;

asistenţa celorlalte compartimente ale statului major pentru întocmirea corectă, din punct de vedere juridic, a documentelor de conducere şi informare, o atenţie deosebită acordându-se jurnalului acţiunilor militare.

Compartimentul (consilierul) juridic întocmeşte şi actualizează următoarele documente de conducere şi informare:

planul de acţiune al compartimentului, ca anexă la planul de acţiune al marii unităţi (anexa nr.4);

planul de activitate al compartimentului; raportul de informare a comandantului (datele, estimările, concluziile

şi propunerile) (anexa nr.4); informarea de specialitate a unităţilor subordonate şi a marilor unităţi

cu care se cooperează; documente diverse referitoare la cunoaşterea zonei de

responsabilitate, a actelor normative în vigoare etc.Planul de acţiune al compartimentului juridic este documentul care stă

la baza asistenţei juridice, pe timpul operaţiei (luptei), constituind suportul juridic al deciziei comandantului, al ordinelor şi dispoziţiilor date pe timpul pregătirii şi ducerii operaţiei (luptei).

Acest document se întocmeşte atât sub formă grafică (pe hartă) cât şi sub formă de text.

Partea grafică a planului de acţiune al compartimentului juridic cuprinde informaţii şi date de natură juridică referitoare la:

- obiectivele civile (bunuri) aflate sub protecţie specială;- agenţi economici sau lucrări de artă care conţin forţe

periculoase (centrale atomo-electrice, uzine chimice, baraje, diguri);- obiective cu imunitate culturală, aflate sub supraveghere

U.N.E.S.C.O.;- localităţi fără apărare;- zone demilitarizate;- locuri de intervenţie umanitară stabilite prin acord cu

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii;- amplasamentele taberelor prizonierilor de război;

60

- amplasamentele taberelor de internare a civililor, organizate pentru protejarea unor categorii de persoane (victime de război);

- comunicaţii destinate transporturilor sanitare efectuate de organele Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.);

- alte date necesare asistenţei juridice ce pot fi reprezentate grafic.

Partea de text a planului de acţiune al compartimentului juridic este determinată de volumul reglementărilor juridice în domeniu, de eşalonul la care se lucrează, de experienţa consilierilor juridici şi cuprinde, de regulă:

fundamentele juridice care stau la baza pregătirii şi desfăşurării acţiunii militare respective: ordinul de acţiune al eşalonului superior, concepţia (decizia) comandantului etc.;

situaţia juridică a desfăşurării conflictului armat, din perspectiva aplicării normelor dreptului internaţional (enumerarea eventualelor încălcări ale regulilor de angajare militară din partea inamicului sau a trupelor proprii);

acorduri, contracte comerciale, încheiate pe timpul pregătirii şi desfăşurării operaţiei (luptei) cu următoarele părţi:

- autorităţi politice şi militare ale ţării cu statut de stat protector pentru România;

- Comitetul Internaţional al Crucii Roşii;- organisme militare ale inamicului, prin care s-au stabilit zone

neutre sau demilitarizate; modul de desfăşurare a unor activităţi non-ostile în vederea adunării răniţilor şi bolnavilor de pe câmpul de luptă; notificări reciproce asupra schimbărilor în structura forţelor combatante sau în cazul ridicării imunităţii culturale a unor obiective civile;

- agenţi economici, în domeniul realizării activităţilor de aprovizionare a trupelor proprii;

situaţii, tabele, grafice care oferă informaţii cu caracter juridic asupra:

- statutului legal al combatanţilor;- modului de marcare a bunurilor şi locurilor aflate sub

protecţie specială;- numărului de prizonieri (modul de tratament);- gradului de informare a organismelor internaţionale, destinate

supravegherii conflictului armat;- gradului de executare a transporturilor sanitare de urgenţă cu

sprijinul Comitetului Internaţional al Crucii roşii;- asigurării, pentru combatanţi, a cărţilor de identitate;- modului de înhumare a morţilor şi înştiinţării rudelor despre

dispariţia lor; măsurile luate în planul asigurării juridice pentru:

- utilizarea legală şi oportună a semnelor şi emblemelor care conferă protecţie specială unor categorii de bunuri şi personal;

- cooperarea permanentă cu organismele internaţionale care sunt autorizate să acţioneze în spaţiul de conflict armat;

61

- tratamentul umanitar al prizonierilor de război sau al civililor aflaţi în lagărele de internare;

- sancţionarea abaterilor disciplinare sau penale pentru respectarea normelor imperative ale dreptului internaţional aplicabil conflictelor armate;

- soluţionarea unor acte de reclamaţie din partea unor persoane fizice sau juridice, ca urmare a încălcării drepturilor personale sau patrimoniale;

- respectarea legislaţiei interne şi internaţionale pe timpul ocupaţiei militare;

- încălcări de către adversar, a normelor dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate.

Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”

ARMATA ROMÂNĂ ŞI TERORISMUL

The terrorism is a famous subject in mass-media and in the security and strategical studies. The fight against terrorism involves not only defensive measures, but also offensive measures for the prevention of terrorism acts. The study is limited at the armed conflicts, as they have been defined by the international law and it proves that the armed conflicts law isn’t an obstacle in the fight against terrorism. It forbid all terrorism acts and it demands the states to warn and to punish the offend against that law.

I. INTRODUCERE

Niciodată de-alungul existenţei sale societatea omenească nu a fost confruntată cu asemenea pericole şi flageluri ca în acest început de mileniu. Acumularea nemăsurată de arme a creat pericolul autodistrugerii colective.

Violenţa pe toate planurile, criminalitatea sordidă şi terorismul reprezintă fenomene ce se manifestă cu tot mai multă tărie astăzi în lume, punând serios

62

sub semnul întrebării suportul moral al acestor societăţi, ca şi structurile pe care Formelor clasice în care s-a manifestat violenţa li s-au adăugat altele noi, mult mai periculoase. Victimele actelor de violenţă provin tot mai mult din rândul unor oameni nevinovaţi, care nu au nici o legătură cu scopul urmărit de autorii lor.

Terorismul este unul din fenomenele care bulversează serios societăţile occidentale contemporane, adăugând noi probleme şi preocupări celor deja existente. Având drept caracteristică intimidarea prin acte de cruzime şi violenţă, iar ca mijloace răpirea, asasinatul, execuţiile sumare sau alte forme ale violenţei oarbe (explozii, incendieri, distrugerea de edificii publice, sabotajul mijloacelor de comunicaţie, etc.) terorismul a fost prezent în toate epocile istorice.

Ar putea părea paradoxal, dar a devenit un mijloc şi o metodă de acţiune chiar şi pentru organizaţii şi grupări ce pretind a avea un caracter religios. Multiplicarea fără precedent a sectelor de diferite orientări, care, sub mantiile mistice în care se înconjoară, se dedau în fapt la comerţul cu droguri, speculaţii financiare şi imobiliare este însoţită de acte de răfuieli şi concurenţă între acestea, violenţa şi terorismul fiind metodele cel mai adesea utilizate.

În esenţă, terorismul este neîndoielnic şi un război psihologic, dar realitatea lui este mult mai complexă, el este rezultatul unui summum de factori care nu pot fi în mod simplist separaţi. El este expresia radicală a unui conflict profund.

Prin amploarea şi diversiunea formelor sale, terorismul a dobândit un caracter global, extins la scara întregii planete.

După unii autori„în esenţă terorismul este cel mai nociv efect al puterii, în sensul că legitimizează forţa cea mai brutală şi folosirea ei lipsită de orice scrupul, în condiţiile în care singura regula este dictată de terorism, fie el un individ, un grup sau un stat.”

Terorismul este, deci, un război. Un război al cărui teatru de acţiuni este planeta. Adică un război împotriva ordinii actuale a lumii. Un război mondial?!. E drept, un război care nu are – cel puţin la nivelul cunoaşterii noastre de azi – o conducere centralizată, un cartier general şi nici o strategie coerentă. El constă din însumarea unor acţiuni disparate, numeroase şi cu o arie de răspândire nelimitată, în toate mediile, care au efecte, mai ales psihologice, ce nu pot fi neglijate. Efectul cel mai periculos al terorismului este teama, adică insecuritatea persoanei, a sistemelor de conducere şi de comunicare, a organismelor sociale. Deci, terorismul este un război care are ca scop principal să înspăimânte. Distrugerea, crima, asasinatul reprezintă doar mijloace. Obiectivul strategic este spaima, înspăimântarea.

Teroriştii nu-şi propun (cel puţin cei care au acţionat până acum) să distrugă planeta. Ei nu au nimic cu planeta. Ei îşi propun să-i distrugă pe cei pe care-i urăsc, pe cei care le stau în cale, să realizeze, într-o anumită regiune (ţară etc.) ordinea (sau dezordinea) pe care ei o doresc, să impună, adică, prin forţă o stare, un regim, o conduită. După atacurile din 11 septembrie 2001, s-a desprins concluzia că terorismul este război şi, deci, trebuie acţionat pe măsură.

Terorismul a fost considerat până acum o treabă a poliţiei şi, eventual, a unora din forţele speciale. Forţele speciale n-au fost create totuşi pentru combaterea terorismului, ci pentru acţiuni militare speciale, în special pentru cercetare, obţinere de informaţii, diversiune şi acţiuni în adâncimea

63

dispozitivului inamic, la sute de kilometri, de mare importanţă şi de mare risc. Practic, în afara structurilor de informaţii şi a celor de ordine internă şi de ordine publică, nu există, la ora actuală, structuri viabile care să combată terorismul internaţional. Convenţiile încheiate şi celelalte documente internaţionale au avut toată grija să deceleze între actele teroriste – care au fost considerate acţiuni ale unor extremişti pentru a obţine unele avantaje: bani, eliberarea unor camarazi etc. – şi acţiunile cu conotaţie politică. Se dorea să nu se amestece lupta pentru libertăţi democratice (îndeosebi din ţările care, pe vremea aceea, erau comuniste şi din ţările lumii a treia)

şi mişcările teroriste care, în viziunea legiuitorului internaţional, erau altceva. Viziunea s-a schimbat, terorismul se consideră o ameninţare asimetrică la adresa întregii lumi şi, ca atare, lumea va trebui să-i constituie structuri de protecţie şi de combatere a acestei ameninţări.

Acestea se cer realizate atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional şi constau în principiu în:

legislaţie foarte clară şi rapidă în domeniu, la care să adere, pe cât posibil, toate statele şi toate naţiunile, care să scoată definitiv terorismul în afara legii şi să instituie o reacţie mondială a lumii civilizate, a întregii lumi, împotriva lui;

structuri integrate (la nivelul comunităţilor internaţionale şi la niveluri naţionale) pentru descoperirea şi combaterea organizaţiilor teroriste şi a acţiunilor acestora;

structuri ale societăţii civile, care să ducă la eradicarea, prin mijloace culturale şi ale educaţiei civice a terorismului din viaţa societăţilor.

Structurile militare obişnuite nu sunt destinate pentru lupta împotriva terorismului. Dar, în condiţiile date, ele pot fi instruite şi pentru astfel de misiuni.

II. TERORISMUL

2.1. Scurt istoric.Terorismul a apărut din cele mai vechi timpuri, el a precedat strategia

terorii113 pe care legiunile romane le exercitau în zonele ocupate asupra populaţiei băştinaşe. Teroarea în lumea antică era folosită în mod frecvent.. Legiunile romane folosea această tactică pentru a pacifica şi a supune (pax romana. Atât egiptenii cât şi asoro-babilonienii foloseau pentru „omogenizare etnică, deportările masive de populaţii, fenomen descris îndeosebi în Biblie – Vechiul Testament

În Evul Mediu, noţiunea de terorism şi-a schimbat sensul. Prima consemnare istoriografică a terorismului în forma sa avansată structural şi conceptual ne este oferită, de apariţia, în jurul anului 1000, în nordul Iranului actual, a “Sectei Asasinilor”. Secta era compusă din musulmani şiiti extremişti, iar liderul ei, Hasan Sabbah, îşi trimitea adepţii să comită atentate sinucigaşe atât împotriva cruciaţilor creştini, care luptau pentru eliberarea Mormântului Sfânt şi a Ierusalimului, cât si a oricărui lider musulman, ce încheia intelegeri cu creştinii. Cultivandu-li-se fanatismul religios, pe fondul dependentei cronice de hasis (de unde denumirea de Secta “Hasisinilor”, termen ce a dat naştere cuvântului ‚,asasin”) adepţii Sectei au ucis numeroşi conducători islamici sau cruciaţi, instituind astfel „teroarea” faţă de orice 113 Se consideră a fi una din primele forme de manifestare ale terorismului de stat

64

lider care contrazicea idealurile de “puritate” religioasă114. Obiectivele ”Sectei Asasinilor” nu au putut fi niciodată atinse115.Cruciaţii iau numit pe aceşti musulmani „terorişti”. Deşi legea islamică interzice sinuciderea, de atunci s-a năsut o credinţă sectară în virtutea căreia murind pentru Allah credinciosul, pentru gestul său, va fi răsplătit prin aşezarea lui direct în Paradis. Aceasta este geneza Intifadei şi a Jihadului islamic, baza terorismului arab, adică denuri ce sunt date atacarilor asupra evreilor şi a celor care îi susţin. În aparenţă această intoleranţă pare o luptă de apărare a fiinţei naţionale arabe,dar când ea este îndreptată asupra populaţiei civile neînarmate reprezintă acte de terorism.

Ulterior, Europa avea sa cunoască diferite accepţiuni ale termenului de ”teroare” .Sistemul sau “regimul terorii” dintre 1793-1794 a fost adoptat ca metoda de stabilire a ordinii in perioada de tulburări anarhice si de revolte de după Revoluţia Franceză116. Spre deosebire de accepţiunea de azi, potrivit căreia organizaţiile nonstatale sau din sânul unei naţiuni întreprind activitati revoluţionare sau antistatale, ”regimul terorii” a reprezentat un instrument de guvernare al proaspătului, pe atunci, stat revoluţionar. El avea ca scop consolidarea puterii noului guvern prin descurajarea contrarevoluţionarilor si a tuturor disidenţilor pe care noul regim ii considera „duşmani ai poporului”. Comitetul Siguranţei Generale si Tribunalul Revoluţionar au fost investite cu puteri ample de arestare şi judecare, condamnându-i la moarte prin ghilotinare pe cei invinuiţi de trădare, adică de atitudine reacţionară. În acest fel se dădea o lecţie clară tuturor celor care s-ar fi opus revoluţiei ori s-ar fi dovedit nostalgici după vechiul regim117.

Pe măsură ce secolul al-XIX-lea se apropia de sfârşit, adepţii filosofului rus Bakunin (Apostolul anarhismului) au recurs tot mai des la violenţa politică şi asasinate pentru a determina răsturnarea ordini existente. Persoanele vizate erau personalitati proeminente ale autorităţii statale, şefi de state din întreaga Europa şi chiar din S.U.A.

În Rusia, anarhiştii au pus bazele unei organizaţii secrete Narodnaia Volga (Voinţa Poporului), in 1879, având ca obiectiv principal asasinarea Ţarului Alexandru al-II-lea. Peste doi ani de la înfiinţare, organizaţia şi-a atins obiectivul, Ţarul cazând victima unui atentat cu bombă118.

Exemplul lor se va propaga cu repeziciune în rândul intelectualităţii europene aflate în căutarea celor mai adecvate căi de promovare a schimbărilor sociale119. Anarhiştii epocii moderne au crezut ca folosirea violenţei împotriva conducătorilor politici ai vremii constituie remediul universal la problemele sociale reale cu care se confruntau120.

Atentatul terorist de la Sarajevo din 1914 asupra Arhiducelui Frantz Ferdinand a fost punctul culminant al unei adevărate campanii de lichidare a reprezentanţilor monarhiei bicefale. Primul război mondial a avut ca scânteie tocmai acest atentat terorist.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, asasinarea regelui Alexandru al Iugoslaviei şi a ministrului de externe francez, Louis Barthou, la Marsilia 1933, au atras atenţia Ligii Naţiunilor, care a iniţiat adoptarea unor documente internaţionale care încriminau deschis actele teroriste şi se instituiau sancţiuni severe împotriva celor vinovaţi de comiterea lor121.

114 A.Nastase – Organizarea internationala, Universitatea Xxx, Targoviste, 2002, p.358115 V.Tismareanu – Arheologia terorii, Editura Alfa, Bucuresti, 1996, p.34116 A.Andreescu – Conflictele sfaritului de mileniu, Editura Timpolis, Bucuresti, 1999, p.76117M.Ferchedau – Terorismul-istorie, forme, combatere, Culegere de studii, Editura Omega, Bucureşti, 2001, p. 11118 C. Jura – Terorismul internaţional, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 14119 A. Nastase – op. cit. ,p. 359120 B.Mc.Connell – Istoria asasinatelor, Aurora Publishers, Inc. Nashville, 1970, p. 367 121 Revista de drept comercial – Anul XI, nr.11\2001, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 14

65

Terorismul contemporan, în special, în ultimul deceniu, forme din ce in ce mai grave şi mai complexe de manifestare, producând pagube imense în rândul populaţiei civile. Dacă în anii 1970 şi 1980 majoritatea organizaţiilor teroriste acţionau pentru obţinerea atenţiei publice faţă de obiectivele lor politice prin organizarea unor atentate izolate, cu puţine victime omeneşti şi de cele mai multe ori cu pagube materiale, în ultimul deceniu atacurile teroriste apelează la mijloace tot mai distructive, vizând aspecte cantitative, precum uciderea unui număr cât mai mare de persoane şi distrugeri materiale cât mai mari122.

Două momente istorice petrecute în secolul trecut în spaţiul arab sunt demne de menţionat. Unul îl constituie lupta de eliberare naţională a popoarelor arabe dusă împotriva otomanilor, de aceeaşi religie cu ei, în timpul Primului Război Mondial, susţinuţi de armata britanică de religie creştină, când intoleranţa şi fanatismul confesional nu s-au manifestat, lăsând loc raţiunii. Pe acest fond corect, arabii şi-au dobândit libertatea. Al doilea moment este marcat de manipularea sentimentului religios al arabilor, de către nazişti, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu scopul de a slăbi influenta franco-britanică în zonă. Hitler avea o atitudine extrem de favorabilă faţă de terorism. Unul din principiile după care se ghida şi pe care-l enunţă în „Mein Kampf“ era acela potrivit căruia „singurul mijloc de a câştiga cu uşurinţă împotriva raţiunii îl reprezintă teroarea şi forţa“. Exact această propagandă hitleristă criminală a deturnat spiritul pasiv al arabilor, convinşi că totul este predestinat de Allah şi ce se întâmpla trebuia să se întâmple. Prin urmare, că lupta şi împotrivirea nu-şi au loc. Astfel, naziştii au readus în actualitate mentalităţi de mult părăsite de arabi după cruciade şi chiar după expediţia lui Napoleon Bonaparte în Egipt şi Orientul Apropiat. Întărâtaţi împotriva atât a englezilor creştini, dar şi a evreilor, fanaticii islamici arabi şi nu numai au devenit, de-a lungul deceniilor, exponenţii terorismului antioccidental. Prin mimetism, terorismul apare astăzi nu numai la musulmani, dar şi la alte popoare, ca, de pildă, la japonezi, tamili, bengalezi, talibani etc., la care sinuciderea rituală este considerată un gest de onoare şi supremă jertfă. Indiferent cum se petrece, dacă această sinucidere are ca efect asasinarea deliberată a unor oameni nevinovaţi, ea devine un act de terorism, condamnat de societate.

Islamul nu trebuie considerată o religie a terorismuşlui. Islamul este religie a păcii şi a iertării şi consideră terorismul ca fiind un act extrem, ceva interzis, nepermis. În CORAN se spune: „Allah nu vă opreşte să faceti bine celor care nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, şi nu v-au alungat din caminele voastre şi nici să fiţi drepti cu ei, căci Allah îi iubeşte pe cei drepţi”(60:8). Profetul Muhammad îi îndeamnă pe soldaţii săi să nu ucidă femei sau copii şi îi sfatuieşte: „Nu fii exagerat, nu ucide copii nou născuţi, nu trăda”. Şi tot el spune: „Crima este una din marile păcate.”

În dreptul Islamic şi în alte texte islamice distrugerea caselor şi propietăţilor, incitarea la acte de violenţă, bombardarea şi mutilarea oamenilor nevinovaţi sunt considerate acte interzise şi blamabile de către musulmani şi religia islamică. Musulmanii urmează religia păcii, a faptelor bune, a toleranţei şi a iertării şi marea majoritate nu au nimic în comun cu anumite evenimente violente care sunt asociate cu musulmanii. Dacă un musulman comite un act de terorism acea persoană se face vinovată de încălcarea legilor islamice . 122 Dreptul – Anul XIII, Seria a-III-a, nr.2\2002, p. 127

66

Sfârşitul secolului XX a dus la reorientarea motivaţiei terorismului, de la latura ideologică către cea etnică şi religioasă123, dar şi la intensificarea atacurilor teroriste, în special în anumite zone care de mult timp erau confruntate cu acest fenomen (Orientul Mijlociu, Ţara Bascilor, Irlanda de Nord). S-a constatat o revigorare a activităţii unor organizaţii cunoscute, cum sunt : ”Brigăzile Roşii”, E.T.A. (uciderea în mai 2001 a lui Manuel Abad – membru marcant al Partidului de la Saragosa).

Un moment de răscruce al istoriei omenirii la început de mileniu III îl reprezintă data de 11 septembrie. La această dată, S.U.A., simbolul democraţiei şi civilizaţiei, este atacată de terorişti, nu în afara ei, ci chiar la ea acasă, doua avioane cu călători fiind deturnate şi apoi catapultate în cele două turnuri gemene din New York, emblema puterii financiare a acestui stat. Cel de-al treilea a lovit Pentagonul, unicul centru de putere şi decizie militară. Atentatele s-au soldat cu mii de victime124.

Europa este încercată şi ea de cel mai sângeros atentat din istoria sa, prin atentatele de la Madrid din 11 martie 2004, soldate cu 190 de morţi şi 1900 de răniţi125. Războiul terorist declanşat la începutul mileniului trei ne arată, dacă mai era nevoie, că drama umanităţii continuă126.

Terorismul, ca fenomen al lumii contemporane, şi-a găsit manifestarea şi pe teritoriul romanesc127.

În istoria ţării noastre sunt cunoscute situaţii când anumiţi domnitori sau oameni politici au căzut victima actelor teroriste, tocmai pentru că diplomaţia secretă, dar şi cea oficială, se dovediseră ineficiente în a-i face să-şi schimbe anumite opţiuni politice128.

În vederea ocupării Bucovinei diplomaţia austriacă a recurs la cele mai diverse metode de corupţie, de spionaj, de teroare şi asasinate. Datorită uneltirilor puse la cale de spionajul imperiului habsburgic, G. Ghica, domnitorul Moldovei, care depusese toate eforturile pentru a împiedica ciontirea Moldovei, a fost omorât de turci.

Vasnicul luptător pentru eliberarea ţării de sub jugul turcesc, T. Vladimirescu, este omorât de eterişti în urma planurilor criminale ale lui Ipsilante şi trădarea unora din oamenii săi.

După apariţia legii secularizării averilor mănăstireşti grecul Nylos pune la cale suprimarea domnitorului Cuza. Planul său eşuează, dar pentru a împiedica punerea în practica a actului secularizării, călugării greci au apelat la criminali în vederea suprimării lui Cuza. Au făcut recurs la toate relaţiile şi la toată influenţa de care se bucurau în Europa, încercând chiar provocarea unui război, cu intenţia de a aduce la ocupare militară a principatelor. De altfel, Rusia ţaristă şi Austria habsburgică concentraseră trupe la graniţa, gata să intervină la prima ocazie. Datorita conspiratorilor externi şi interni, care acţionau în ţară, Al. Ioan Cuza a fost arestat şi înlăturat de la domnie129.

Anumite guverne s-au folosit şi se folosesc de metode teroriste contra unei părţi a populaţiei din interiorul ţării, pentru a se menţine la putere şi a-şi impune o dictatură. În România, apare semnificativă răscoala ţărănească din 1907, nu numai cea mai puternică din istoria noastră, dar şi din Europa de la începutul secolului XX. Răscoala din 1907 a fost

123 C. Jura – op. cit. ,p. 3 124 D.V.Diaconu – Terorismul, repere juridice si istorice, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 245125 Dreptul – Anul XVI, Seria a-III-a, Nr.2\2005, Bucuresti, p.12 126 V.Simileanu – Radiografia terorismului, Editura Top Form, Bucuresti, 2004, p. 100127 D.V.Diaconu – op. cit. ,p. 52128 I.Bodunescu – Flagelul terorismului international. Editura Militara, Bucuresti, 1978, p. 74129 I. Bodunescu si I. Rusu – Descifrarea unei istorii necunoscute, Editura Militară, 1973, p.123

67

reprimată prin acte de teroare, fiind ucişi, din ordinul guvernului şi al suveranului statului, 11 000 de ţărani nevinovaţi130.

Putem menţiona aici şi atentatele în care au fost ucişi doi prim-miniştri, I.G. Duca in 1934 şi A.Călinescu în 1939, cât şi pe cele în care au fost ucişi istoricul N. Iorga şi ministrul V.Madgearu în 1940.

Organizaţia teroristă de extremă dreaptă, Garda de Fier, ca răspuns a scoaterii ei în afara legii de către guvernul român condus de I.G.Duca, planifică un atentat în gara din Sinaia. Astfel, în momentul în care premierul discuta pe peronul gării cu un grup de tineri liberali, doi legionari au aruncat petarde care au umplut de fum peronul, creând panică în rândul călătorilor şi distrăgând atenţia forţelor de ordine. Profitând de confuzia creată, şeful comandoului terorist s-a apropiat de Duca, i-a lipit pistolul în ceafă şi a tras cinci cartuşe unul după altul.

Ţinta terorismului Gărzii de Fier a fost şi ilustrul diplomat al României, Nicolae Titulescu131. Dictatura legionară - antonesciană „forma de guvernământ teroristă a grupărilor celor mai reacţionare” a inaugurat un capitol dureros în istoria României, ultimile drepturi cetăţeneşti fiind suprimate „trecându-se la metode dictatorial-teroriste de guvernare”132.

Toate aceste asasinate, individuale sau în masă, au caracteristicile actelor de teroare specifice terorismului. Cei care au trăit în perioada aceea încă nu au uitat actele de violenţă săvârşite de bande organizate, care au creat o stare de intimidare şi de groază în întreaga ţară.

Nu trebuie să omitem din această succintă prezentare cel mai dureros episod din istoria Transilvaniei, Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, din care României i-a fost smulsa partea de nord a Transilvaniei. În urma ocupării de către horthysti ai acestui teritoriu, trupelele de henovezi133 au procedat la atentate în masă. Într-o corespondenţă din Turda se relatează că primul măcel s-a comis în 5 colonii din imediata vecinătate a frontierei. Din primele ore ale ocupaţiei, românii au fost măcelariti. Uliţele şi casele erau pline cu pete de sânge, iar în jurul lor, se înfăţişa ochilor peisajul unui abator: femei ciopârţite, picioare retezate cu topoarele, capete terciuite şi mâini învineţite deprinse din încheieturi134.

România cunoaşte deci, preţul scump pe care a trebuit să-l plătescă de-a lungul secolelor datorită actelor de violenţă extremă şi de terorism.

2.2.Definiţia conceptului de terorism.Noţiunea de „terorism” este, din punct de vedere etimologic, un derivat de la cea de

„teroare”, având originea în limba latină135. Încă de la romani, influenţaăi de mitologia greacă, teroarea (Phobos) şi frică (Deimos), erau numele date celor doi care trăgeau carul de luptă a lui Ares, zeul războiului136. Simbolistica acestor cuvinte este semnificativă. Războiul, lupta, conflictul, presupun recurgerea la folosirea forţei, a mijloacelor violente, distructive. Resorturile psihologice ale acestui proces sunt: frica şi teroarea. Grecii subliniau independenţa relativă dintre aceste doua concepte ce se interrelationează. Frica era cunoscută de ei ca o reacţie la lucruri noi şi ciudate, neaşteptate şi periculoase .Teroarea era percepută ca folosirea sistematică a fricii pentru a obţine ceva.

Prin noţiunea de teroare - luată de sine stătător – se înţelege o stare de teamă extremă care înspăimantă, tulbură şi paralizează.

130 Răscoala taranilor din 1907 - Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1967, p. 45131 M.Fatu – Garda de Fier, Organizatie terorista de tip fasciat, Editura Politica, Bucuresti, 1996, p.67132 A. Simion – Nopţile bucureştene ale cuţitelor lungi, Magazin istoric, Anul II, nr 12/1968133 M.Musat – Teroarea horthysto-fascista in N-V Romaniei, Editura Militara, Bucuresti, 1998, p. 34 134 J. Servier – Terorismul, Editura Institutul European, Iasi, 2002, p. 13 135 I.V.Maxim - Terorismul. Cauze, efecte si masuri de combatere,Editura politica, Bucuresti, 1989, p.57 136 V.Simileanu – op. cit. , p. 100

68

Sensurile date termenului „terorism” în dicţionare sau enciclopedii: terorism – frică, spaimă, groază provocată în mod intenţionat prin dierse mijloace

de intimidare, de timorare137; teroare – groază138;Până în prezent nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte definirea

terorismulului. Dificultatea definirii provine atât din complexitatea sa cât şi dintr-o largă divergenţă de poziţii ale persoanelor, organizaţiilor sau statelor implicate în lupta antiteroristă.

Dificultatea definirii terorismului este o problemă de percepţie culturală, politică şi socială a actului de violenţă şi a scopului politic urmărit prin teroare.

În timpul „Conferinţelor Internaţionale pentru Unificarea Legii Penale”, au apărut primele încercări de definire a terorismului din punct de vedere juridic prin intermediul lui Quintilliano Saladana, care a introdus, în 1925, în cadrul Academiei de la Haga, conceptul de „crimă internaţională” (ce includea în sfera sa de definire crimele împotriva drepturilor omului şi crimele comise împotriva şefilor statelor străine sau a reprezentanţilor diplomatici ai acestora). Datorită inabilităţii statelor de a cădea de acord asupra definirii „crimei politice” sau a determinării exacte a ceea ce constituie un act terorist, patru conferinţe internaţionale au eşuat în încercarea de a defini terorismul.

În anul 1935, în cadrul conferinţei de la Copenhaga, se ajunge la definirea juridică a terorismului ca fiind un „act voluntar comis împotriva vieţii, integrităţii fizice, sănătăţii sau libertăţii oficialităţilor; orice act care primejduieşte o comunitate, creează o stare de teroare în vederea schimbării autorităţi publice sau împiedicarea acţiunilor acesteia, sau care urmăreşte deranjarea relaţiilor internaţionale ”.

Într-un studiu al terorismului139, Alex Schmid, analizează conţinutul pentru 109 definiţii ale terorismului găsind umrmătoarea frecvenţă a conceptelor folosite:

Violenţă şi forţă (apar în 83.5% dintre definiţii) ; Motivaţii politice (65%); Frică, accent pe teroare (51%); Ameninţare (47%); Efecte psihologice şi reacţii anticipate (41.5%); Discrepanţă Între obiective şi victime (37.5%); Acţiuni intenţionate, planificate, organizate şi sistematice (32%); Metodă de luptă, strategie şi tactică (30.5%);

Britanicii – printre primii care au reacţionat faţă de recrudescenţa fenomenului terorist, în a doua jumătate a secolului trecut – îl defineau într-o lege din 1974, astfel: „Folosirea violenţei în scopuri politice, incluzând orice recurgere la violenţă în scopul de a plasa publicul sau orice secţiune a publicului într-o stare de teamă". Nici această definiţie nu este suficient de riguroasă, căci demonstraţiile de stradă violente, de exemplu, nu pot fi considerate acte de terorism.

137 Mic Dictionar encyclopedic, Editura enciclopedica romana, Bucuresti , 1970, p. 64138 Saineanu – Dictionar universal al limbii romane, Editura Scrisul Romanesc, Bucuresti , 1985, p. 456139 Alex Schimd et. al., Political Terrorism: A New Guide To Actors, Authors, Concepts, Data Bases, Theories, And Literature , 1984 ;

69

http://www.amazon.com/exec/obidos/tg/detail/-/1412804698/qid=1128744057/sr=1-1/ref=sr_1_1/102-3817748-0538543?v=glance&s=books

http://www.amazon.com/exec/obidos/tg/detail/-/1412804698/qid=1128744057/sr=1-1/ref=sr_1_1/102-3817748-0538543?v=glance&s=books

În legea140 adoptată în 2000 în Marea Britanie, definţia actului de terorism este atât de largă încât include nu numai orice folosire a violenţei şi a ameninţării pentru atingerea unor obiective politice, ideologice sau religioase, dar şi "perturbarea sau interferenţa serioasă în funcţionarea unui sistem electronic."

De asemenea sunt considerate ca acte teroriste acţiuni de ameninţare cu folosirea armelor de foc sau a explozivilor care nu au ca scop influenţarea guvernului sau crearea unei stări de teroare.

Aceasta lege este foarte criticată, pe motiv că permite o definire mult prea largă a termenului de terorism şi crează un potenţial pentru abuzuri din partea guvernului.

Liga Naţiunilor definea, în anul 1937, terorismul ca reprezentând. „Toate actele criminale îndreptate împotriva unui stat sau făcute ori planificate pentru a crea o stare de teroare în mintea anumitor persoane, a unui grup de persoane sau a publicului larg.” Această definiţie largă şi voit ambiguă, reflectă preocupările guvernelor interbelice de a face faţă pericolului pus de mişcările anarhiste, comuniste cât şi a celor de eliberare de sub ocupaţia colonială.

În Codul Federal al Statelor Unite terorismul reprezintă: „Folosirea ilegală a forţei şi violenţei împotriva unor persoane sau proprietăţi, pentru intimidarea sau pedepsirea unui guvern, a populaţiei civile, sau a unui segment de populaţie, facută în scopul atingerii unor obiective politice sau sociale”. Aceasta definiţie este criticată pentru introducerea conceptului de "act terorist pentru pedepsire", în urma atentatului terorist din Oklahoma' atentat al cărui principal motiv se pare că a fost pedepsirea FBI-ului pentru intervenţia impotriva secţei Davidienilor din Waco, Texas.

În 1972, administraţia americană a înaintat, în cadrul celei de-a şasea Adunări Generale a ONU, memoriul „Propunerea SUA privind legiferarea convenţiei pentru prevenirea şi pedepsirea anumitor acte de terorism internaţional”, finalizată cu decizia ONU de a stabili un „Comitet Ad Hoc pentru terorismul internaţional”.

La 9 decembrie 1985, ONU a adoptat pentru prima dată o rezoluţie de condamnare a actelor teroriste, definindu-le ca „acte criminale”.

„Terorismul este o problemă a oamenilor care plonjează într-o logică a urii fără limite, pentru care toate valorile ce fundamentează societatea noastră occidentală şi mai ales respectul faţă de viaţa umană nu mai au curs“141.

Parlamentul României a adoptat Legea nr. 535/2004 privind prevenirea si combaterea terorismului care la art.1 defineşte terorismul ca fiind: " ansamblul de acţiuni şi/sau ameninţări care prezintă pericol public şi afectează securitatea naţională, având următoarele caracteristici:

140 Legea Terorismului din Marea Britanie, 2000; http://www.opsi.gov.uk/acts/acts2000/00011-ag.htm#end

141 La guerre contre le terrorisme, de Christian Delanghe, general (r) de corp de armată, 18.09.2001,www.fr.strategie.org.

70

http://www.opsi.gov.uk/acts/acts2000/00011--b.htm#1

a. sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de concepţii şi atitudini extremiste, ostile faţă de alte entităţi, împotriva cărora acţionează prin modalităţi violente şi/sau distructive;

b. au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică;c. vizează factori umani şi/sau factori materiali din cadrul autorităţilor

şi instituţiilor publice, populaţiei civile sau al oricărui alt segment aparţinând acestora;

d. produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populaţiei, menit să atragă atenţia asupra scopurilor urmărite.”

Consider că şi această definiţie are limite, deoarece se referă numai la terorismul "de natură politică", ori terorismul se manifestă în cvarii moduri după cum vom arăta în capitolele următoare.

Realizarea unei definiţii complete şi inţelegeri corecte a fenomenului de terorism sunt absolut necesare pentru elaborarea unor strategii si tactici eficiente de luptă antiteroristă. Pentru că nu există un model general valabil, definirea şi analiza terorismului trebuie facută pentru fiecare caz în parte. Principalele elemente de definire a terorismului sunt:

1. Mijloace: acţiuni violente; 2. Metoda: inducerea fricii pentru cetăţeni; 3. Ţinta: civili (necombatanţi); 4. Scop: producerea unei schimbări politice majore; 5. Actori: indivizi sau grupuri nonstatale;

2.3. Caracteristicile terorismului Date fiind dificultatile semnalate, se apreciază că în locul formulării unei

definiţii universal acceptate, o cale mai rezonabilă de definire conceptuală ar consta în identificarea caracteristicilor terorismului fără să se ţină cont de elementele sau combinaţiile de elemente prezente în fiecare caz dat. Din definiţiile enunţate putem desprinde următoarele caracteristici ale actelor de terorism:

Existenţa unui grup de regulă strict organizat axat pe un ideal programatic - ideologic, social, naţional, religios – comun sau pe identificarea şi identitatea unui anumit inamic142. Sunt foarte rare cazurile importante de terorism realizate de indivizi singulari, neafiliaţi la nici un grup, dar, chiar şi atunci, aceştia, actionează având conştiinţa apartenenţei sale la un anumit grup şi la un anumit scop programatic stabilit143.

Acţiunea este ilicită din punct de vedere al normelor juridice recunoscute de comunitatea internaţională, nefiind un act de beligeranţă caracteristic conflictelor convenţionale. Grupul terorist neagă utilizarea căilor democratice sau paşnice de realizare a propriilor revendicări. Acţiunea teroristă afectează funcţionarea corespunzătoare a instituţiilor guvernamentale144.

Pentru ca teroriştii să poată instala frica, ei trebuie să-şi facă publicitate pentru acţiunile lor. Deoarece publicitatea este atât de importantă, dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă a influenţat terorismul modern mai mult decât progresele înregistrate în domeniul tehnologiei armamentului. Exemplu: evenimentele care au avut loc pe teritoriul Americii în 2001 au făcut obiectul

142 A. Nastase – op. cit. , p. 363143 Ghe. Aradavoaice – op. cit. , p. 17 144 C.Jura – op. cit. , p. 341

71

unor uriaşe desfăşurări mediatice. Din acest punct de vedere, al ecoului mediatic, autorii crimelor au obţinut cel mai mare succes din istoria terorismului. Cu o investiţie cu doar câteva mii de dolari, aceste atentate au dus la cheltuiala mai multor miliarde pentru prezentarea lor în presă145.

Prin modul de realizare care creează frica generalizată şi dezechilibre sociale, prin utilizarea nediscriminatorie a violenţei, prin negarea oricăror modalităţi legitime de soluţionare a diferendelor şi satisfacere a revendicărilor, ca şi prin posibila escaladare a relaţiilor dintre ţările victime şi ţările „sponsor” terorismul constituie o gravă ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale.146

2.4.. Clasificarea actiunilor teroriste

Încercăm să clasifică terorismul având în vedere faptul că acţiunile teroriste se manifestă sub multiple aspecte, în schimb scopurile şi mobilurile acestuia nu sunt mereu aceleaşi.

1. Acţiunile teroriste calificate după modalităţile de executare: terorismul direct care vizează un scop diversionist imediat, acesta

constituind însuşi obiectivul acţiunii propriu-zise; terorismul indirect în care se încadrează toate actele distructive care

vin în sprijinul înfăptuirii actului principal căci actul terorist nu este pregătit la întâmplare.

2. Acţiunile teroriste clasificate după mobilul care stă la baza actului terorist:

terorismul de drept comun caracterizat printr-o violenţă de amploare folosită pe timpul realizării scopului propus. Este de fapt terorismul folosit în scopuri personale;

terorismul social folosit la schimbarea ordinii de drept într-o ţară. Se caracterizează prin faptul că nu depăşeste graniţa unui stat;

terorismul politic este dirijat împotriva statului şi a organelor sale democratice. Vizează ruperea relaţiilor dintre state, agresarea acestora, influenţarea politicii interne sau externe;

terorismul de stat reprezintă forma cea mai gravă şi cea mai distrugătoare, mai este numit şi terorism politico-guvernamental armat. Terorismul de stat a apărut odată cu statul. Manifestarea lui constă în: sabotaj, diversiuni, influenţa psihologică etc.

3. Acţiunile teroriste clasificate după spaţiul în care se practică: terorism naţional sau intern, când toate elementele constitutive ale

acestuia, se desfăşoară pe teritoriul unui stat; terorism internaţional când forţele angajate sau implicate precum şi

efectele actelor teroriste se prelungesc pe teritoriul mai multor state. 4. Acţiunile teroriste clasificate după tipologia formelor de manifestare: terorismul organizaţional specific grupărilor mici care nu dispun de

sprijin popular; 145 J.L.Marret –Tehnicile terorismului,Editura Corint,Bucuresti, 2002, p. 14 146 A.Nastase – op.cit. , p. 363

72

terorismul practicat în contextul insurgenţelor, menit să erodeze credibilitatea guvernului, legitimitatea politică prin terorizarea civililor;

terorismul sponsorizat, care implică sprijinirea unor grupări teroriste de către state suverane.

III. ARMATA ROMÂNĂ ŞI TERORISMUL.

3.1. Rolul şi locul României în cadrul coaliţiei împotriva terorismuluiNoua strategie de combatere a terorismului adoptată de NATO şi cea a

Uniunii Europene implică, şi pentru România, responsabilităţi deosebite. Acestea vizează atât protecţia ţării şi a intereselor în România ale NATO şi Uniunii Europene, cât şi acţiunea efectivă a ţării noastre în cadrul coaliţiei antiteroriste. Ţara noastră poate participa la acţiunile pentru combaterea terorismului pe toate palierele strategice, operative şi tactice şi prin toate mijloacele adecvate. Combaterea criminalităţii economice şi sociale, lichidarea corupţiei, reducerea infracţionalităţii, crearea unui mediu de afaceri sigur şi bine protejat (prin lege, dar şi prin acţiuni specifice), distrugerea reţelelor de traficanţi şi securizarea frontierelor sunt doar câteva dintre măsurile absolut necesare pentru dezactivarea unui mediu favorabil terorismului. La 15 aprilie 2004, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat Sistemul naţional de alertă teroristă, propus de Serviciul Român de Informaţii, ca mijloc adecvat de prevenire, descurajare şi combatere a acţiunilor de pregătire şi desfăşurare a unor eventuale atentate pe teritoriul României147. El cuprinde, în ordinea crescătoare, cinci grade de alertă (1 – verde; 2 – albastru; 3 – galben; 4 –portocaliu; 5 – roşu) şi se referă la pericolele unor atentate, în funcţie de informaţiile deţinute:

CRITIC (roşu) - Informaţiile disponibile şi evenimentele recente evidenţiază că există un risc iminent de producere a unor atentate.

RIDICAT (portocaliu) - Informaţiile disponibile şi evenimentele recente evidenţiază că există un risc semnificativ de producere a unor atentate teroriste şi se estimează că un atentat este probabil.

MODERAT (galben) - Informaţiile disponibile şi evenimentele recente evidenţiază că există un risc general de producere a unor atentate teroriste şi se estimează că un atentat este posibil.

PRECAUT (albastru) - Informaţiile disponibile şi evenimentele recente estimează existenţa unui risc scăzut de producere a unui atentat terorist.

SCĂZUT (verde) - Informaţiile disponibile şi evenimentele recente estimează că un atentat este puţin probabil.

Pentru combaterea terorismului, SRI, care reprezintă autoritatea naţională în materie antiteroristă, a pus în funcţiune Departamentul pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului, care răspunde de planificarea, organizarea şi executarea, într-o concepţie unitară, a activităţilor de prevenire, descoperire, neutralizare şi anihilare a acţiunilor teroriste pe teritoriul României. Strategia acestui departament urmăreşte completarea şi reaşezarea direcţiilor tactice, necesare protejării eficiente a teritoriului naţional faţă de noile manifestări ale fenomenului terorist prin promovarea, potrivit competenţelor asumate, a unei concepţii integrate la nivel naţional, pe de o parte, şi pe linia cooperării externe, 147 http://www.sri.ro/, Sistemul naţional de alertă teroristă.

73

pe de altă parte, pentru combaterea oricărei forme de terorism, cu precădere a terorismului fundamentalistislamic, a celui religios şi separatist, a bioterorismului, urmărind prevenirea producerii pe teritoriul său de acte teroriste, a constituirii bazelor logistice şi a filialelor unor organizaţii extremist-teroriste cu reprezentare internaţională. De asemenea, angrenarea ţării noastre pe linia descurajării statelor care sprijină sau sponsorizează terorismul implică demersuri susţinute de valorizare a prevenţiei în lupta antiteroristă, precum şi a redimensionării performante a activităţii specifice în domeniu, pe linia contracarării surselor de alimentare şi întreţinere a fenomenului terorist.148

România participă nemijlocit la acţiunile de gestionare a crizelor şi de combatere a terorismului cu forţe ale armatei, jandarmeriei şi de poliţie, în teatrele de operaţii active, dar şi cu servicii şi structuri specializate.

3.2. Rolul şi locul instituţiei militare în combaterea terorismului

Chiar dacă funcţia principală a instituţiei militare nu este să lupte împotriva terorismului, în condiţiile actuale, cvasitotalitatea armatelor din lume se implică în mod direct în gestionarea şi combaterea acestui fenomen. Aşa cum se arată în Comunicatul cu privire la summit-ul de la Istanbul, lupta împotriva terorismului va continua să fie multiformă şi globală şi se va desfăşura prin mijloace politice, diplomatice, economice şi, la nevoie, militare.149 „Apărarea împotriva terorismului cuprinde o serie de activităţi desfăşurate de forţele militare ale NATO, pe baza deciziei Consiliului Atlanticului de Nord, cu scopul de a evita şi dezorganiza atacurile sau ameninţările teroriste conduse din exterior contra populaţiei, teritoriului, infrastructurii şi forţelor oricărui stat membru, pentru a se apăra şi a se proteja împotriva acestora, inclusiv prin luarea unor măsuri împotriva teroriştilor şi celor care-i adăpostesc.“150 De aici rezultă foarte clar orizontul de acţiune şi misiunile care revin forţelor armate în combaterea terorismului. Prin structurile şi funcţiunile sale, armata României răspunde prompt acestor cerinţe, fiind prezentă în teatrele de operaţii şi pregătindu-se în mod concret pentru îndeplinirea unei game diversificate de misiuni împotriva terorismului. Aceste cerinţe şi exigenţe se regăsesc în doctrinele de luptă ale categoriilor de forţe, precum şi într-o doctrină specială cu privire la combaterea terorismului.

Misiunile armatei151 se pot considera ca un mandat încredinţat instituţiei militare de către societate, în general, şi de către instituţiile statului abilitate prin lege să facă acest lucru, în special. Mandatul se referă la: principalele competenţe ale armatei, atât în domeniul securităţii şi apărării ţării, cât şi al promovării intereselor naţionale, oriunde în lume; obligaţiile pe care România şi 148Ibidem.149 http://www.nato.int/docu/pr/2004/p04-096f.htm, Communiqué du Sommet d’Istanbul, publicat de şefii de state şi de guverne participanţi la reuniunea Consiliului Atlanticului de Nord, ţinută la Istanbul la 28 iunie 2004.150 Ibidem.151 Coordonatori: Dr. Constantin Moştoflei; Dr. Nicolae Dolghin „Studii de securitate şi apărare”,volumul 1, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p. 12

74

le-a asumat, prin tratate şi convenţii internaţionale, în ceea ce priveşte securitatea zonală, regională şi globală; responsabilităţile ce revin unor structuri militare naţionale în executarea unor misiuni în afara frontierelor ţării, datorită calităţii României de stat membru cu drepturi depline al Alianţei Nord-Atlantice.

Potrivit exigenţelor NATO şi posibilităţilor concrete ale ţării, Armata României se află într-un proces de reformă şi restructurare, Principalele coordonate ale acestui amplu şi destul de îndelungat proces sunt determinate de opţiunile politice ale ţării, de noul concept de securitate euro-atlantică, de integrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană, de riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile specifice acestei perioade de tranziţie şi de alţi factori care configurează geostrategia spaţiului euro-atlantic, eurasiatic şi a zonei Mării Negre.

În decursul celor aproape zece ani, armata română a acumulat o experienţă destul de bogată în constituirea unei forţe de reacţie rapidă, fundamentată teoretic prin studii, lucrări şi prin

numeroase exerciţii şi experimentări ale unor structuri destinate acestui scop. De altfel, experienţa dobândită stă la baza proiectării Forţei Obiectiv 2007 Revizuită Fundamental, concepţie pe baza căreia se preconizează viitoarea structură de forţe a armatei române.

În prezent, problema pregătirii şi deplasării forţelor Alianţei acolo unde se impune este rezolvată, atât tehnic, cât şi organizaţional. În fine, NATO, la Summit-ul de la Istanbul (2004) a adoptat o strategie proactivă, ce are drept principal scop descurajarea atacurile armate, prin surprindere, ale vreunui stat împotriva membrilor respectivei Alianţe.

Apărarea naţională, în cazul unei ţări membră a NATO, este o componentă a sistemului apărării colective specifice acestei Alianţe. Aceasta trebuie să răspundă prompt, oportun şi optim cerinţelor impuse de Alianţă fiecărui stat membru în ceea ce priveşte dimensiunile, calitatea, instruirea, pregătirea şi dotarea cu mijloace de luptă a forţelor armate naţionale. Desigur, pentru ţara noastră se impune o abordare realistă a cerinţelor şi exigenţelor, în planul apărării şi securităţii naţionale privind posibila sa integrare în Uniunea Europeană. Aceasta din urmă doreşte să-şi creeze o structură militară proprie, deşi majoritatea statelor ce o compun fac parte şi din Alianţa Nord-Atlantică. De aici se pot ivi unele divergenţe între cele două organizaţii - NATO şi UE. În acest context, politica de securitate şi apărare a ţării noastre ar trebui să se bazeze pe certitudini, cum ar fi calitatea de membru al NATO şi Parteneriatul Strategic Intensificat cu Statele Unite, dar fără a adopta o atitudine ostentativă sau exclusivă de raliere la punctele de vedere ale Alianţei Nord-Atlantice sau ale Washingtonului152. Totodată, în România, reforma armatei a urmat o cale specifică statelor membre ale unei alianţe politico-militare redutabile şi active pe plan internaţional. Aceasta se poate constata din analiza:

structurii şi dimensiunilor marilor unităţi şi unităţi din compunerea categoriilor de forţe ale armatei; mărimea efectivelor armatei naţionale – s-a preferat o armată de profesionişti, de mici dimensiuni, flexibilă şi suplă, uneia de masă, cu efective numeroase, „fixată” la teren. De fapt, s-a adoptat „…o nouă concepţie de structurare a entităţilor militare luptătoare, care trebuie să

152 Politica de securitate şi apărare va accentua dilemele României, în ziarul Cotidianul din 29.07.2004, p. 4

75

răspundă următoarelor cerinţe: supleţe, mare mobilitate şi putere de foc, capacitate ridicată de dislocare şi de autosusţinere în teatru, timp redus de reacţie, capabilitate de îndeplinire a tuturor misiunilor ce revin Alianţei (conform articolului 5 şi în afara acestuia)”15378;

amplasarea marilor unităţi şi unităţi pe teritoriul naţional s-a făcut după criterii noi, proprii unei armate a unui stat ce este parte componentă a unei alianţe politico-militare; pregătirea şi instruirea efectivelor, dotarea lor cu armament şi tehnică de luptă etc. s-a făcut şi se face potrivit principiilor, normelor şi procedurilor Alianţei Nord-Atlantice;participării unor structuri militare româneşti la misiuni diverse în afara frontierelor naţionale. Studiul avansează o serie de posibile scenarii în ceea ce priveşte politica europeană de securitate şi apărare, relaţiile transatlantice şi raportarea României la acestea şi oferă câteva concluzii şi recomandări pentru o posibilă abordare pe termen scurt a situaţiei.

În acelaşi timp, s-a avut în vedere infrastructura care „…constituie suportul material pentru realizarea corelaţiei apărare naţională - apărare colectivă de la spaţii de lucru pentru elaborarea concepţiei, a planurilor şi programelor, până la căi de comunicaţii pentru transmiterea informaţiilor, respectiv, pentru transportul materialelor şi al personalului şi, de asemenea, simulatoare, terenuri şi poligoane pentru instrucţie etc.”154. Toate acestea dovedesc că, la nivelul societăţii româneşti şi, respectiv, al armatei naţionale, se derulează un proces de transformare a mentalităţilor şi obiceiurilor în direcţia însuşirii a noi modele comportamentale ce derivă din statutul României de stat membru cu drepturi depline al Alianţei.

Atât înainte, dar mai ales după accederea în Alianţă, România cooperează strâns în afirmarea noii dimensiuni a strategiei organizaţiei, prin participarea cu trupe în teatrele de operaţii, prin susţinerea: politică, economică, financiară, informaţională etc. a ofensivei contra terorismului. Pe de altă parte, ţara noastră conlucrează, pentru combaterea terorismului internaţional, cu UE, ONU şi OSCE. Notabile sunt activitatea României în SEEGROUP, ce funcţionează în cadrul Iniţiativei NATO pentru Sud-Estul Europei, punerea în aplicare, din 2002, a unei Strategii naţionale de prevenire şi combatere a terorismului şi racordarea, prin structuri specifice, la campania antiteroristă internaţională.

ÎN LOC DE CONCLUZII

1. Cred că s-ar impune ca de la o abordare de ansamblu privind terorismul, pe care am relatat-o în aceste pagini, lupta antiteroristă şi câteva referiri la rolul României şi a armatei sale privind implicarea în lupta acestui flagel, să încerc să-mi expun doar câteva idei cu privire la militarul român care participă direct la misiunile din teatrele de operaţi.

2. Anthony Giddens remarcă155 faptul că “toate fiinţele umane sunt agenţi competenţi. Toţi actorii sociali au o cunoaştere remarcabilă a condiţiilor

153 Gl. mr. dr. Orzeaţă, Mihai, Cerinţe şi măsuri în domeniul militar pentru a realiza corelaţia apărare naţională - apărare colectivă, în revista Gândirea militară românească nr. 6/2003, p. 12.154 Ibidem, p. 14.155 Anthony Giddens, La constitution de la société. Elements de la theorie de la structuration, Paris, PUF, 1987, p. 75.

76

şi consecinţelor asupra a ceea ce fac în viaţa lor de toate zilele.” Această cunoaştere nu are numai formă discursivă, ci şi practică, de o complexitate extraordinară. În general oamenii pot da seama discursiv de ceea ce fac, pot prezenta motivele care au stat la baza acţiunilor lor dacă ceilalţi actori le-o cer. Consider că sociologii români şi nu numai ei s-au aplecat foarte puţin asupracondiţiei umane a militarului român, subliniez, militarului român aflat în teatrul de operaţii. Se pune firesc întrebarea: „Cel determină pe militarul român să participe la astfel de operaţii militare?”. Sigur că cei care nu sunt implicaţi în activitatea militară primul răspuns pe care şi-l dau se rezumă la bani. Este adevărat că unul din argumente este acesta. Militarul român este un militar sărac. Nici din acest punct de vedere sociologii nu se aplecă îndeajuns să studieze fenomenul.

Armata română are detaşamente în teatrele de operaţii din Kosovo, Bosnia Herşegovina, Afganistan, Irak, observatori ONU, în comandamente şi reprezentanţe militare internaţionale unde şi-au făcut pe deplin datoria. Motivaţia, consider, că este şi faptul că au dorit, doresc şi sunt sigur că vor dori să arate lumii că şcoala militară românească are tradiţie, că sunt compatibili cu militarii din oricare armată a lumii, că pot gestiona crize, că pot îndeplini ori ce misiune de luptă chiar şi aceea de luptă antiteroristă.

În plan social, consecinţele acestei participări ar trebui să constituie subuiect de studiu mult mai amplu. Dacă am apela la statistică, ar fi interesant să răspundem la unele întrebări:

1. A crescut nivelul de trai al militarului dupî înapoierea din misiune? 2. Ce implicaţii are o astfel de misiune în plan familial? ( divorţuri şi

alte disfuncţii);3. Ce implicaţii psihice are asupra organismului militarului şi ce

presupune ca durată recuperarea sa?4. Câţi militari au renunţat la „meseria armelor” după o astfel de

misiune şi din ce motive?5. Care este percepţia societăţii fată de activitate militarilor aflaţi în

teatru?Interesant ar fi de remarcat şi reflectarea activităţii militarilor noştri în

mass media. Dacă din teatrele de operaţii din Afganistan şi Irak s-au facut relatări, în schimb ce se ştie despre reprezentanţii militari ca observatori ONU? Nimic.

Consider că lupta împotriva terorismului trebuie să înceapă cu educatea fiecăruia dintre noi privind fenomenul terorismului, atât din punct de vedere al cetăţeanului cât şi din punct de vedere vedere al specialistului. Cel mai elocvent exemplu este acela că marea victorie pe care au repurtat-o teroriştii la 11 septembrie 2003 nu a constat în paguba produsă Americii ci publicitatea ce i s-a făcut, publicitate ce a creat panică, teroare, frică, sentimentul de insecuritate. Per a contrario cum sunt reprezentate în presa audio vizuală sau scrisă succesele privind lupta împotriva terorismului?

Succesul luptei împotriva acestui flagel constă, aşa cum arată profesorul Virgil Măgureanu, în dialog, negociere şi compromis, adică în democraţie.156

156 V. Măgureanu – Putere şi terorism, Sociologie românească, Vol. I, nr. 1-2/2003.

77

i Col. Florin Chiţu, Statul Major General

RECEPTAREA REGLEMENTĂRILOR INTERNAŢIONALE REFERITOARE LA PRIZONIERII DE RĂZBOIÎN LEGISLAŢIA MILITARĂ ROMÎNEASCĂ,

DUPĂ ANUL 1949

Colonel (r) Dumitru – Mircea SOCOLOV

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a găsit România în sfera de influenţă sovietică. Această situaţie a avut unele repercursiuni asupra modului de receptare, de către România, a reglementărilor internaţionale referitoare la prizonierii de război. Astfel, Convenţia a III-a de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război din 12 august 1949, a fost ratificată de România abia la 1 iunie 1954. Ratificarea s-a făcut cu unele rezerve,157 generate de politica sferelor de influenţă a marilor puteri, astfel:

- România nu recunoştea cererile adresate de către ţara deţinătoare unui stat neutru sau unui organism umanitar de a asuma sarcinile atribuite ţărilor protectoare, în cazul când consimţământul respectiv al guvernului ţării ai cărei resortisanţi erau persoane protejate nu era obţinut;

157 Gabriel Oprea, Ion Suceavă şi Ionel Cloşcă, Dreptul Internaţional Umanitar –Instrumente Juridice Internaţionale, Regia Autonomă MONITORUL OFICIAL , Bucureşti, 2003, p.261.

78

- România nu considera valabilă eliberarea ţării deţinătoare, care transfera unei alte ţări prizonierii de război, de responsabilitatea aplicării Convenţiei acestor prizonieri de război;

- România nu se considera legată de obligaţia de a extinde aplicarea Convenţiei prizonierilor de război condamnaţi în virtutea ţării deţinătoare.

De asemenea Protocolul I adiţional din iunie 1977, la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949,158 a fost ratificat de statul român la 11 mai 1990, după Revoluţia din decembrie 1989, când România a revenit pe drumul democraţiei.

În perioada analizată au apărut o serie de instrucţiuni şi regulamente în armata României cu privire la prizonierii de război, astfel:

- Instrucţiuni cu privire la interogarea prizonierilor de război, studierea armamentului, tehnicii de luptă şi documentelor capturate sau găsite pe câmpul de luptă. Acest regulament a fost elaborat în anul 1968 atunci când situaţia politico-militată a fost deosebit de tensionată pe plan extern. Invadarea Cehoslovaciei de unele state membre ale Tratatului de la Varşovia, neparticiparea României la această agresiune, pericolul iminent ce plana asupra ţării noastre, au dus la elaborarea unor documente şi regulamente printre care şi cel precizat mai sus.

În prima parte a regulamentului se prezintă unele noţiuni explicative referitoare la: prizonier de război, transfug, dezertor, refugiat, evadat, interogatoriu.

Prin prizonieri de război se înţeleg ,, militari izolaţi sau în grup, precum şi alte persoane care acţionează în timp de război de partea inamicului şi care în urma unor acţiuni sau ca rezultat al luptelor ( bătăliilor) defavorabile pentru inamic, au fost capturaţi sau au căzut sub puterea părţii adverse şi pe care aceasta îi reţine de a nu participa pe mai departe la ostilităţile ce se desfăşoară’’159

În continuare se fac referiri la ofiţerii destinaţi cu interogarea prizonierilor de război şi modalităţile de desfăşurare a interogatoriilor.

Capitolul al II-lea se referă la atribuţiunile comandanţilor, şefilor de state majore şi organelor de cercetare pe linia interogării prizonierilor de război, astfel: 160

- să conducă întreaga activitate a persoanelor destinate cu interogarea prizonierilor şi verificarea documentelor acestora;

- să asigure încadrarea în statele de organizare a persoanelor competente pentru a putea executa interogarea prizonierilor de război;

- să conducă personal interogarea unor prizonieri care prezintă mare valoare informativă, sau a căror informaţii implică luarea unor măsuri urgente;

- să studieze personal unele documente de operaţii capturate de la inamic sau găsite pe câmpul de luptă.

158 Protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, cu privire la protecţia victimelor de război, Editura Militară, Bucureşti, 1992.159 Instrucţiuni cu privire la interogarea prizonierilor de război, M.F.A., M.St.M., 1968, p.3160 Ibidem, p.13-19.

79

În afara acestor atribuţiuni generale mai sunt precizate sarcinile ce revin şefului cercetării regimentului, al diviziei, al armatei, al frontului şi a şefului Direcţiei informaţii de pe lângă Comandamentul Suprem.

În capitolul al III-lea se prezintă organizarea şi desfăşurarea activităţilor de interogare a prizonierilor de război, la nivel de: grupă, pluton companie, batalion, regiment, divizie, armată, front şi Comandament Suprem.161

Pe lângă acest regulament, cu destinaţie precisă la prizonierii de război, în cuprinsul altor regulamente militare sunt prevăzute reglementări legate de prizonierii de război astfel:

- Regulamentul de luptă al infanteriei şi vânătorilor de munte ( A.N.-4) din 1989, conţinea un cod de conduită umanitară, iar în ultimul capitol se face referire la atitudinea faţă de prizonierii de război, care trebuie să fie în concordanţă cu Convenţiile internaţionale la care România este parte, iar aceştia – prizonierii – trebuie să fie trataţi tot timpul cu omenie.

- Regulamentul general al acţiunilor militare ( A.N.1) din 1996, instituia prin conţinutul unor articole asistenţa juridică a acţiunilor militare.’’...asistenţa juridică trebuie să vegheze permanent ca acţiunile militare să se desfăşoare.... ...prin eliminarea crimelor, distrugerilor şi suferinţelor inutile pe câmpul de luptă.”’162

- Regulamentul general al conducerii acţiunilor militare(A.N.-2) din 1998, prin care se instituie în cadrul comandamentelor militare un compartiment juridic care îl consiliază pe comandant în domeniul legislaţiei.

- Doctrina operaţională a Trupelor de Uscat din 1999, constituie un ,, ,, ,,minicod de comportament în planificarea şi ducerea luptei ’’..combatantul inamic, care nu se mai află în poziţia de a lupta, nu va mai fi atacat, ci va fi protejat ( el este făcut prizonier nu pentru a fi pedepsit, ci pentru a fi împiedicat să continue lupta). 163

- Manual pentru instruirea militarilor în Dreptul Internaţional Umanitar ( D.I.U.-1) din 2005,164 unde în capitolul V sunt precizate : noţiunea de prizonier de război ( Orice combatant care cade în puterea părţii adverse este prizonier de război), tratamentul prizonierilor de război în zona de luptă (Combatanţii capturaţi în zona în care se desfăşoară luptele sunt prizonieri de război, chiar dacă s-au predat sau nu. Conform normelor dreptului internaţional umanitar, devin persoane protejate), drepturi şi obligaţii ale prizonierilor ( vor fi protejaţi şi trataţi cu umanitate în toate împrejurările; au dreptul la respec cu cu privire la persoana şi onoarea lor; femeile şi copiii beneficiază de protecţie specială; nu vor fi internaţi în penitenciare decât în cazuri speciale), răspunderi ce revin Puterii care a capturat prizonierii de război

161 Ibidem, p.20.162 Regulamentul general al acţiunilor militare ( A.N.1) , S.M.G., Bucureşti, 1996.163 Doctrina operaţională a Trupelor de Uscat, S.M.G. Bucureşti, 1999.164 Manual pentru instruirea militarilor în Dreptul Internaţional Umanitar ( D.I.U.-1), Ploieşti, 2005.

80

( Prizonierii de război sunt sub autoritatea Puterii inamice, şi nu a indivizilor sau structurilor militare care i-au capturat).

Acest manual este documentul de referinţă privind statutul prizonierilor de război, difuzat în armata română.

- Manual pentru instruirea personalului armatei României privind statutul persoanelor capturate (D.I.U.-2) din 2006, în acest manual tot la capitolul V sunt arătate ,,Atribuţiile structurilor militare privind prizonierii de război’’ în cadrul cărora se precizează răspunderile generale ale principalelor structuri din cadrul Statului Major General (Biroul pentru Prizonierii de Război) pe timp de pace şi la război. În manual mai sunt cuprinse problemele administrative, aspectele disciplinare, munca şi controlul, ce revin în sarcina acestor structuri.

Manualul precizează faptul că, în caz de război, se va constituii la nivelul statelor majore ale categoriilor de forţe ale armatei, un Compartiment pentru prizonierii de război.

În capitolul VI se arată modalităţile de cooperare cu alte structuri la gestionarea situaţiei prizonierilor de război – Biroul Naţional de Informaţii, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.), Puterea protectoare, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei, Societatea Naţională de Cruce Roşie din România şi alte organizaţii umanitare nonguvernamentale (ONG), reprezentanţii mass-media.165

România a aderat la toate documentele de drept internaţional, elaborate, cu privire la statutul prizonierilor de război, demonstrând caracterul paşnic al poporului român, dorinţa sa de pace şi înţelegere între state. Pentru cunoaşterea prevederilor acestor documente în rândul armatei au fost redactate o serie de regulamente şi instrucţiuni - cele arătate mai sus - , în care au fost incluse aceste norme de protecţie a prizonierilor de război.

B I B L I O G R A F I E*** Convenţia de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de

război, din 12 august 1949, Buletinul Oficial nr.25 din 21 mai 1954.CLOŞCĂ,Ionel; SUCEAVĂ Ion., Drept internaţional umanitar,

Bucureşti, Casa de Editură şi Presă Şansa-SRL, 1996.*** Drept internaţional umanitar al conflictelor armate, documente,

Bucureşti, Casa de Editură şi Presă Şansa-SRL, 1993.*** Doctrina operaţională a Trupelor de Uscat, Bucureşti, Statul Major

al Trupelor de Uscat, 1999.*** Instrucţiuni cu privire la interogarea prizonierilor de război,

studierea armamentului, tehnicii deluptă şi documentelor capturate sau găsite pe câmpul de luptă, Bucureşti, 1968.

IORDACHE, Constantin , Conf.univ.dr., Drept operaţional, Bucureşti, Editura U.N.Ap., 2003.

165 Manual pentru instruirea personalului armatei României prevind statutul persoanelor capturate (D.I.U.-2), Ploieşti, 2006.

81

OPREA, Gabriel; SUCEAVĂ, Ion; CLOŞCĂ, Ionel. Dreptul internaţional umanitar - Instrumente juridice internaţionale, Bucureşti: Regia autonomă MONITORUL OFICIAL, 2003.

*** Manual pentru instruirea militarilor în Dreptul Internaţional Umanitar ( D.I.U.-1), Ploieşti, 2005.

*** Manual pentru instruirea personalului armatei României prevind statutul persoanelor capturate (D.I.U.-2), Ploieşti, 2006.

*** Protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, cu privire la protecţia victimelor de război, Editura Militară, Bucureşti, 1992.

*** Regulamentul de luptă al infanteriei şi vânătorilor de munte ( A.N.-4), Bucureşti, Ministerul Apărării Naţionale, 1989.

*** Regulamentul general al acţiunilor militare ( A.N.1), Bucureşti, Ministerul Apărării Naţionale, 1996.

Director administrativ în Colegiul de Război din Universitatea Naţională de Apărare ,,Carol I”

PROTECŢIA POPULAŢIEI CIVILE ŞI A PERSOANELOR CIVILE ÎN CAZ DE CONFLICT ARMAT

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Normele cu privire la protecţia populaţiei civile erau reduse în dreptul internaţional, deoarece se aprecia ca ea nu participă la conflicte armate şi ca urmare nu este expusă pericolelor.

Odată cu perfecţionarea tehnică şi a metodelor de luptă au crescut şi pericolele la care este expusă populaţia civilă. Au apărut astfel unele principii generale în legătură cu necesitatea protecţiei ei. Declaraţia da la Sankt Petersburg din 1868 preciza că unicul scop legitim al războiului îl constituie diminuarea forţelor armate ale inamicului, ceea ce presupune oprirea operaţiunilor militare împotriva populaţiei civile. Regulamentul anexă la cea de a patra Convenţie de la Haga din 1907, art. 25, interzice atacarea obiectivelor militare, în secţiunea a treia fiind precizate câteva reguli privind protecţia populaţiei civile. Până după al doilea război mondial, acestea erau singurele reguli privind protecţia populaţiei civile. După primul război mondial CICR a

82

iniţiat diverse propuneri menite să pună la adăpost populaţia civilă contra bombardamentelor nediscriminatorii, de a interzice abuzurile autorităţilor de ocupaţie împotriva populaţiei civile, deportarea în masă, luarea de ostateci, precum şi tratamentele numeroase aplicate acestora.

După izbucnirea celui de al doilea război mondial CICR a adresat un apel tuturor statelor cerându-le să acorde protecţie populaţiei civile, să definească obiectivele militare, să renunţe la bombardamentele nediscriminatorii şi la represalii. Efectele acestui război au pus cu mai multă acuitate problema protecţiei populaţiei civile împotriva mijloacelor şi metodelor de luptă tot mai distrugătoare ale războiului.

2. PROTECŢIA POPULAŢIEI CIVILE ÎN CONVENŢII INTERNAŢIONALE

În 1949, la Conferinţa diplomatică de la Geneva pentru dreptul internaţional umanitar, s-a adoptat cea de-a IV-a Convenţie privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război. Dispoziţiile Convenţiei se împart în două grupe:

1) Prima grupă protejează persoanele civile împotriva abuzurilor puterii de ocupaţie. Situaţia persoanelor nerepatriate va fi reglementată de dispoziţiile referitoare la tratamentul civililor în timp de pace. Astfel, ele au dreptul la respectarea persoanei lor, a onoarei, drepturilor familiale, convingerilor şi practicilor religioase, obiceiurilor şi cutumelor. Vor fi tratate întotdeauna cu omenie şi protejate împotriva oricărui act de violenţă sau intimidare, a insultelor şi curiozităţii publice. Femeile vor fi protejate împotriva oricărei atingeri a onoarei lor. Persoanele civile nu vor putea fi folosite pentru a pune la adăpost anumite puncte sau regiuni de operaţiile militare şi nici nu vor fi constrânse fizic sau moral pentru a obţine de la ele informaţii. Se interzice orice măsură de natură a cauza fie suferinţe fizice, fie exterminarea persoanelor protejate, aflate în puterea părţilor în conflict. Prin aceasta se interzic nu numai uciderea, tortura, pedepsele corporale, experimentele medicale sau ştiinţifice neimpuse de tratamentul medical, ci şi alte brutalităţi comise de agenţi civili sau militari. Este interzisă utilizarea pedepselor colective pentru fapte individuale. Persoanele civile au dreptul la ajutoare individuale sau colective, la tratament medical şi îngrijiri spitaliceşti, au dreptul de a-şi practica religia şi de a primi asistenţa spirituală.

2) A doua grupă cuprinde dispoziţii referitoare la: crearea de zone şi localităţi sanitare şi de securitate şi zone neutralizate; protecţia spitalelor civile organizate pentru a acorda îngrijiri răniţilor, bolnavilor, femeilor însărcinate, pentru asigurarea de măsuri speciale în favoarea copiilor sub 15 ani, orfani sau separaţi de familie şi schimbul de scrisori familiale.

Această Convenţie a fost primul instrument internaţional care a avut la bază situaţia celui de-al doilea război mondial şi este consacrat protecţiei persoanelor civile în caz de război.

83

Principala lacună a acestei Convenţii constă în faptul că ea protejează numai persoanele civile şi nu populaţia civilă în întregul ei, ceea ce reprezintă foarte puţin în raport cu pericolele existente pentru populaţia civilă, cauzate de bombardamente şi de noile mijloace şi metode de luptă.

La 8 iunie 1977, Conferinţa diplomatică de la Geneva a adoptat Protocolul 1 care cuprinde norme cu privire la protecţia populaţiei civile

2.1. DEFINIREA CONCEPTELORa) Definirea persoanelor civile şi a populaţiei civileDistincţia între persoanele care participă direct la ostilităţi şi cele care nu

iau parte nemijlocit la acestea constituie principiul de bază al dreptului internaţional umanitar. Dezbaterile din cadrul Conferinţei diplomatice de la Geneva s-au desfăşurat pe ideea formulării unei definiţii negative. S-a propus să se excludă din categoria de populaţie civilă persoanele care participă direct la ostilităţi. Într-o interpretare restrictivă, expresia „participare directă la ostilităţi”, acţiune distinctă de „efortul de război” propune comiterea unui act de război care loveşte în mod concret potenţialul militar al inamicului. Persoanele care nu participă direct la ostilităţi, apreciau experţii, chiar dacă ele ajută indirect efortul de război, nu ar putea fi atacate deoarece aceasta ar deschide calea abuzurilor. În categoria de civili intră toate persoanele aflate pe teritoriul părţilor în conflict, care nu fac parte din forţele armate. Astfel, în afara forţelor armate, cărora Protocolul le dă o nouă definiţie, toate persoanele aflate pe teritoriul părţilor în conflict sunt civile.

b) Definiţia ataculuiArt. 49 din Protocolul I arată că prin expresia „atacuri” se înţeleg actele de

violenţă împotriva adversarului, chiar dacă aceste acte sunt ofensive sau defensive.În vorbirea curentă, termenul „atac” înseamnă „a începe o luptă”, „a da

primele lovituri”, în timp ce in Protocol el are un sens mult mai larg, cuprinzând toate acţiunile care ar putea afecta populaţia civilă, atât pe linie ofensivă, cât şi defensivă.

2.2. REGULI FUNDAMENTALE DE PROTECŢIEProtocolul I, art.51, prevede că populaţia civilă şi civilii individuali

trebuie să se bucure de protecţie generală împotriva pericolelor ce decurg din operaţiile militare. Regulile pe care protocolul le prevede in această privinţa sunt complementare celorlalte reguli de drept internaţional.

Principalele reguli înscrise în Protocolul I sunt: nesupunerea populaţiei civile atacului şi interzicerea de a o expune unor acte sau ameninţări ce au ca scop principal terorizarea acesteia; interzicerea atacurilor nediscriminatorii (de natură a lovi obiective militare şi nemilitare fără distincţie) şi anume atacurile care:

nu sunt îndreptate spre un obiectiv militar determinant;

84

folosesc mijloace sau metode de luptă care nu pot fi îndreptate spre un obiectiv militar precis;

utilizează o metodă sau un mijloc de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate aşa cum se cere în acest protocol.

În categoria regulilor fundamentale cu privire la protecţia populaţiei civile se apreciază ca trebuie menţionate şi unele reguli. Aceste reguli din Convenţia a IV-a se referă la:

- crearea unor zone şi localităţi sanitare;- încheierea de acorduri pentru evacuarea persoanelor;- obligaţia de a proteja spitalele civile, personalul acestora, transportul şi

aeronavele folosite pentru răniţi şi bolnavi civili;- permiterea trecerii libere a transportului de medicamente şi de material

sanitar destinate exclusiv populaţiei civile.

2.3. MĂSURI DE PRECAUŢIEOperaţiile militare trebuie conduse cu grijă pentru a proteja populaţia

civilă, persoanele civile şi bunurile cu caracter civil.1) Cu privire la atacuri, trebuie luate următoarele măsuri de precauţie:a) cei care decid sau pregătesc atacul să verifice că obiectivele de atac nu

sunt nici persoane civile, nici bunuri cu caracter civil, ci sunt obiective militare; să aleagă mijloacele şi metodele de atac pentru a evita sau reduce la minimum pierderile de vieţi omeneşti; să evite un atac de la care se poate aştepta că se va termina cu pierderi de vieţi omeneşti din rândul populaţiei civile şi distrugeri de bunuri cu caracter civil;

b) atacul sa fie anulat atunci când obiectivul nu este militar sau când acesta beneficiază de o protecţie specială;

c) atacurile ce pot afecta populaţia civila trebuie anunţate în timp util prin mijloace eficace de avertisment, exceptând cazul când împrejurările nu permit.

2) Dintre mai multe obiective, trebuie ales acela care prezintă cel mai redus pericol pentru persoanele şi bunurile civile.

3) În operaţiunile militare pe mare şi în aer, fiecare parte de conflict trebuie să ia masuri de precauţie pentru a evita pierderile de vieţi omeneşti din rândul populaţiei civile şi pagube cauzate bunurilor civile.

2.4. PROTECŢIA POPULAŢIEI CIVILE IN TERITORIILE OCUPATE

Statutul persoanelor civile aflate în puterea părţii adverse a fost stabilit prin Regulamentul de la Haga din 1907 şi prin Convenţia a IV-a de la Geneva.

Aprovizionarea populaţiei civile cu alimente, medicamente şi îmbrăcăminte de pe un teritoriu ocupat, revine puterii de ocupaţie. În cazul când populaţia civilă dintr-un teritoriu sub controlul unei părţi în conflict este insuficient aprovizionata cu alimente şi materiale, vor trebui întreprinse acţiuni de asistenţă cu caracter umanitar. Pentru ca aceste acţiuni să se realizeze este

85

necesară stabilirea unui acord între părţi. În desfăşurarea acţiunilor de ajutor trebuie să fie respectate caracterul lor umanitar şi imparţial. Oferta de ajutor nu trebuie considerată ca amestec în conflictul armat. La distribuirea ajutoarelor vor avea prioritate copii, mamele care alăptează, infirmii şi bătrânii. Trimiterea de ajutoare va beneficia de protecţie, iar acţiunile de ajutorare se vor bucura de facilităţi din partea părţilor în conflict.

Conform prevederilor din Protocolul I, personalul care însoţeşte transportul şi distribuirea ajutoarelor va trebui să aibă acordul părţii pe teritoriul căreia îşi desfăşoară activitatea. Acest personal va fi respectat şi protejat, iar deplasările sale nu vor trebui să fie limitate sau reduse, decât în caz de necesitate.

2.5. PROTECŢIA SPECIALĂ ACORDATĂ FEMEILOR ŞI COPIILORFemeile şi copii sunt persoanele cele mai vulnerabile în situaţii de conflict

armat. Reguli cu privire la protecţia lor se găsesc în Convenţia a IV-a de la Geneva, precum şi în Protocolul din 1977. Femeile vor trebui respectate şi protejate contra violului, prostituţiei şi a oricăror forme de atentare la pudoare; femeile însărcinate şi cu copii mici, arestate, deţinute sau internate în legătură cu conflictul armat, vor fi examinate cu prioritate; părţile la conflict vor evita pronunţarea pedepsei cu moartea împotriva femeilor însărcinate sau a celor cu copii mici, pentru fapte legate de conflictul armat. Condamnarea pronunţată nu va fi executată. Copii vor face obiectul unui respect special iar părţile în conflict le vor acorda îngrijirile şi asistenţa de care au nevoie, ţinând cont de vârsta lor.

Părţile în conflict vor lua toate măsurile posibile pentru a împiedica participarea directă la ostilităţi a copiilor sub 15 ani, şi în special, se vor abţine de la recrutarea lor în forţele armate. Atunci când ele încorporează persoane de peste 15 ani, dar sub 18, părţile în conflict se vor strădui să acorde prioritate celor mai în vârstă.

În cazul în care copii sunt arestaţi, deţinuţi sau internaţi pentru motive legate de conflictul armat, ei vor fi deţinuţi separat de adulţi, afară de cazul când pot sta împreună cu familia lor. O condamnare la moarte pentru o infracţiune legată de conflictul armat nu va fi executată asupra copiilor sub 18 ani. Trebuie precizat că părţile în conflict au dreptul să evacueze într-o ţară străină numai pe copiii care sunt cetăţenii lor şi numai temporar, când există motive puternice în legătură cu sănătatea şi tratamentul medical ce le poate fi acordat sau dacă, cu excepţia copiilor din teritoriul ocupat, securitatea lor impune luarea unei asemenea măsuri. Dar, pentru ca această măsură să poată fi luată, este necesar consimţământul părinţilor, tutorilor sau, în lipsa acestora, a oricăror persoane care potrivit legii sau obiceiului, au principala răspundere pentru îngrijirea copiilor. Pe durata evacuării se va asigura copiilor o educaţie corespunzătoare. Copii care sunt evacuaţi vor avea fişe cu date personale pe care se vor aplica fotografii eliberate de un organism al CICR.

86

3. PROTECŢIA CIVILA A POPULAŢIEI

Prin protecţie civilă se înţelege îndeplinirea sarcinilor umanitare destinate sa protejeze populaţia civilă împotriva pericolelor ostilităţilor şi s-o ajute să depăşească efectele lor imediate, asigurând condiţiile necesare supravieţuirii acesteia.

În situaţii de conflict armat, protecţia civilă este reglementată de art. 61-67 din Protocolul I de la Geneva.

Ca structură, în unele ţări au fost concepute ca organisme în întregime civile, în altele ele sunt mixte, cuprinzând într-o măsură mai mare sau mai mică şi militari, ofiţeri şi soldaţi, primii activi sau în rezervă. Sarcinile principale ale organismelor de protecţie civilă sunt:

a) Serviciile de alertă. În timp de război să avertizeze populaţia civilă în caz de atacuri aeriene, de înaintare a trupelor inamice;

b) Evacuarea este dirijarea populaţiei civile, în caz de pericole spre adăposturi şi mai ales sprijinirea persoanelor netransportabile pentru a realiza acest transfer. Organismele de protecţie civilă nu au dreptul să forţeze persoanele care refuză evacuarea;

c) Administrarea de adăposturi. Sarcina se rezumă nu numai la construirea sau identificarea clădirilor ce pot fi folosite ca adăposturi, ci trebuie să asigure şi centre de aprovizionare cu alimente şi servicii sanitare. Totodată, trebuie să înfiinţeze servicii de informare care să înştiinţeze populaţia despre momentul trecerii pericolului, a întoarcerii la locuinţele lor, locul şi data distribuirii alimentelor.

d) Acţiunea de salvare. Printre acţiunile de salvare se poate menţiona scoaterea persoanelor de sub dărâmăturile datorate bombardamentelor. La operaţiunile de salvare trebuie să participe persoane calificate din mai multe domenii (protecţie civilă, poliţie, pompieri, Crucea Roşie, forţele armate), dotate cu mijloace adecvate;

e) Asistenţa medicală. Sarcina serviciilor sanitare constă în acordarea primelor ajutoare victimelor conflictelor armate;

f) Asistenţa în caz de urgenţă pentru stabilirea şi menţinerea ordinii în zonele sinistrate. Organismele de protecţie civilă trebuie să acorde ajutor poliţiei pentru restabilirea şi menţinerea ordinii. În zonele de ostilitate, organismele de protecţie civilă pot să ajute la menţinerea ordinii. Expresia „în caz de urgenţă” defineşte situaţii în care pot interveni ajutorul şi caracterul excepţional, iar cea de „zonă sinistrată” se referă la regiunile în care administraţia publică nu mai poate acţiona eficient în caz de pericol şi care, în caz de conflict armat, poate viza orice zonă a unui stat. În aceste zone organismele de protecţie civilă pot ajuta la evacuarea populaţiei civile, asigura paza depozitelor cu produse necesare supravieţuirii, controlează modul de distribuire a acestora.

87

Inspector – Primăria sect.5, Bucureşti

CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA EMBLEMAMIŞCĂRII INTERNAŢIONALE DE CRUCE ROŞIE


Lect.univ.dr. Florin OLTEANU

Milioane de victime ale conflictelor armate sau catastrofelor naturale, în momente deosebit de grele ale vieţii lor, au văzut în emblema crucii roşii şi semilunii roşii o speranţă care să-i protejeze contra violenţei luptelor şi arbitrarului inamicului, o mână întinsă peste dezastrul general care îi înconjoară.

Încă de la adoptare, folosirea acestor simboluri, a avut două scopuri. În primul rând s-a urmărit să se asigure un rol protector serviciilor de sănătate militare şi civile în timp de conflict iar în cel de-al doilea au avut un rol indicator pentru Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.

Acest din urmă aspect a generat numeroase dificultăţi şi discuţii aproape permanente care chiar dacă au respectat spiritul de toleranţă autentică şi dorinţa de a găsi soluţii au purtat amprenta frustrărilor şi au fost uneori dominate de reacţii emotive şi intolerante1.

În ultimii ani, Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie a iniţiat consultări noi cu privire la embleme, în vederea găsirii unei soluţii pentru

88

http://us.f330.mail.yahoo.com/ym/ShowLetter?box=Inbox&MsgId=1118_25507385_139158_1703_77705_0_90877_237532_1502039497&bodyPart=2&tnef=&YY=41943&order=down&sort=date&pos=0&ViewAttach=1&Idx=20#02000001%2302000001

o chestiune rămasă încă nerezolvată. Motivul – asigurarea condiţiilor ca Mişcarea să poată îndeplini principiul universalităţii.

Scopul demersului nostru este de a analiza situaţia juridică pe baza căreia Mişcarea foloseşte emblemele actuale şi care sunt raţiunile ce stau la baza adoptării unei embleme noi.

I. Principalele momente ale adoptării şi folosirii emblemelor protectoare.

O importanţă crucială pentru apariţia Mişcării a avut-o bătălia de la Solferino din 24 iunie 1859. Cei peste 40.000 de oameni morţi şi răniţi2 rămaşi pe câmpul de luptă l-au împresionat pe omul de afaceri elveţian Henry Dunant, care în lucrarea sa „Un souvenir de Solferino” a formulat unele idei şi propuneri. Ele vizau pe de o parte crearea în fiecare ţară de „societăţi voluntare de ajutor cu scopul de a asigura în caz de război, îngrijiri răniţilor” şi pe de altă parte afirmarea „unui principiu internaţional, convenţional şi sacru” care să asigure o bază şi un sprijin societăţilor de ajutor3.

În anul 1863, la patru ani după bătălia de la Solferino şi la un an după apariţia lucrării lui Dunant, un comitet privat condus de generalul G.H. Dufour (viitorul CICR) a organizat la Geneva un congres la care au participat 16 ţări. Acest congres a recomandat crearea de Societăţi naţionale de ajutor şi a cerut guvernelor să asigure sprijin acestor societăţi.

Prezenta interes pentru studiul de faţă faptul că în aceste împrejurări s-a exprimat ideea ca în timp de război, puterile beligerante să considere neutre, astfel spus protejate şi inviolabile, lazaretele şi spitalele de campanie iar protecţia să se extindă şi asupra personalului sanitar al armatelor, voluntarilor şi răniţilor. Pentru a identifica şi recunoaşte persoanele şi bunurile menţionate mai sus guvernele urmau să stabilească un semn distinctiv. Acesta a fost ales în 1864 la Conferinţa diplomatică de la Geneva şi era „semnul heraldic al crucii roşii pe fond alb”.

În acest sens articolul 7 al Convenţiei din 22 august 18644 avea următorul conţinut:

„Un drapel distinctiv şi uniform va fi adoptat pentru spitale, ambulanţe şi evacuări. El va trebui să fie, în toate împrejurările, dublat de drapelul naţional.

O brasardă va fi de asemenea admisă pentru personalul care beneficiază de neutralitate, însă eliberarea acesteia va fi încredinţată autorităţii militare.

Drapelul şi brasarda vor purta crucea roşie pe fond alb”5. Constatăm astfel de la început că adoptarea unui semn distinctiv uniform

a reprezentat una din condiţiile esenţiale ale inviolabilităţii serviciilor de sănătate a armatelor, ambulanţelor şi infirmierilor voluntari.

Experţii în domeniu prezintă astfel raţiunile şi semnificaţia alegerii ca semn distinctiv, a emblemei crucii roşii pe fond alb.

Drapelul alb a reprezentat din totdeauna semnul distinctiv al negociatorilor (parlamentarilor) sau al persoanei care se predă. Atacarea celor care afişează acest drapel este interzisă. Adăugarea unei cruci roşii îi conferă o semnificaţie suplimentară: respectarea răniţilor şi a tuturor celor care le vin în

89





ajutor. Totodată, crucea este un semn uşor de confecţionat iar culoarea roşie contrastantă îi asigură vizibilitatea de la distanţă6.

În perioada pe parcursul căreia acest semn s-a impus ca reprezentând neutralitatea serviciilor sanitare a forţelor armate şi a protecţiei de care beneficiază s-a adoptat un semn obţinut prin inversarea culorilor federale. Ca urmare Elveţia va beneficia de un statut de neutralitate permanent consolidat de-a lungul timpului şi confirmat de Tratatele de la Viena şi Paris din 1815.

După cum putem constata până la acest moment nimeni nu a avut în vedere a da o semnificaţie religioasă acestui semn distinctiv. Singura intenţie a fost aceea de a fi depăşită divizarea popoarelor angajate în conflicte armate şi diferende politice şi de a rămâne deasupra neînţelegerilor în numele celui mai nobil sentiment care face deosebirea dintre om şi animal – umanitatea.

Încă de la început Mişcarea s-a dorit universală şi neutră. Conflictul ruso-turc din 1876 – 1878 va influenţa ulterior decisiv caracterul unitar al Mişcării.

Pe timpul conflictului, Imperiul Otoman care aderase la Convenţia de la Geneva din 1864, a declarat unilateral, printr-o notă, la 16 noiembrie 1876 că va continua să respecte semnul crucii roşii care protejează ambulanţele inamice dar va adopta pentru indicarea ambulanţelor sale semiluna roşie. Sublima Poartă afirma că „în exercitarea drepturilor care decurg din Convenţii, Turcia a fost până în prezent, blocată prin natura însăşi a semnului distinctiv al Convenţiei care afecta susceptibilitatea soldatului musulman”7.

După o serie de discuţii la Conferinţele de pace din 1899 şi 1907 şi a Conferinţei de revizuire din 1906 delegaţii Imperiului Otoman, Persiei şi Siamului au solicitat recunoaşterea unor embleme particulare pentru semnalizarea ambulanţelor şi navelor spital a acestor ţări. Astfel, Imperiul Otoman solicita – semiluna roşie, Persia – leul şi soarele iar Siamul – flacăra roşie.

Conferinţele menţionate au acceptat ca cele trei state să facă rezerve ceea ce însemna de fapt o acceptare a solicitării şi ca efect o ruptură definitivă pe viitor a principiului unităţii emblemei protectoare.

Pentru a sublinia faptul că emblema crucii roşii folosită până la acest moment nu avea o semnificaţie religioasă, Conferinţa din 1906 va adopta un text care aminteşte că emblema fusese formată prin inversarea culorilor federale.

„Ca omagiu pentru Elveţia, semnul heraldic al crucii roşii pe fond alb, format prin inversarea culorilor federale, este menţinut ca emblemă şi semn distinctiv de serviciul sanitar al armatelor”8.

Anul 1929 a însemnat o nouă revizuire a Convenţiei de la Geneva. Profitând de această ocazie, delegaţii Turciei, Persiei şi Egiptului au insistat să fie recunoscute emblemele semilunii roşii şi leului şi soarelui roşu menţionând că folosirea lor pe timpul primului război nu a întâmpinat greutăţi, aceasta devenind un fapt împlinit. În urma discuţiilor s-a decis ca solicitarea celor trei state să fie adoptată. Ca urmare în Convenţia adoptată la 27 iulie 1929 se menţionează alături de paragraful vechii convenţii următorul:

„Totodată, pentru ţările care folosesc deja, în locul crucii roşii, semiluna roşie sau leul şi soarele roşu pe fond alb ca semn distinctiv, aceste embleme sunt egal admise în sensul prezentei Convenţii”9.

90





Rezolvarea este apreciată ca o soluţie de compromis. Ea a dat satisfacţie celor trei ţări dar a menţionat ca pe viitor solicitări similare nu vor mai fi acceptate. Vom vedea!

Această soluţie nu era valabilă decât în situaţia în care una din cele trei ţări ar fi repetat o solicitare asemănătoare. Solicitarea altor sate nu ar fi fost justificată să fie respinsă. Că este aşa o demonstrează informarea primită de CICR în 1931 din partea Palestinei prin care se semnalează constituirea în Palestina a unei societăţi de ajutor care foloseşte scutul lui David roşu10.

În 1935 guvernul afgan la răndul său solicita recunoaşterea Societăţii Arcul Roşu („Mehrab-e-Ahmar”)11.

Aceste încercări au fost respinse, statele fiind de acord că proliferarea emblemelor ar fi fost fatală pentru Mişcare şi au adoptat în consecinţă unul din semnele deja recunoscute.

Au fost însă unele state pentru care alegerea s-a dovedit imposibilă astfel că societăţile lor de întrajutorare au rămas în afara Mişcării.

După cel de-al doilea război mondial, în 1949, când s-au revizuit Convenţiile de la Geneva s-au ridicat cu privire la semnele protectoare trei probleme:

a. o propunere olandeză în vederea adoptării unui semn unic nou, altul decât crucea roşie, pentru Mişcare;

b. intenţia celei de-a XVII-a Conferinţă a Crucii Roşii reunită la Stockholm în 1948 de a se reveni la semnul unic al crucii roşii;

c. o propunere israeliană în vederea recunoaşterii, unei noi embleme, scutul lui David roşu, care era folosit ca semn distinctiv de forţele armate israeliene.

Primele două propuneri au fost abandonate relativ repede. Ce-a de-a treia a făcut însă obiectul unor dezbateri aprinse.

Propunerea israeliană care a fost respinsă de Prima Comisie a Conferinţei, a ajuns şi în Plenul Conferinţei care a respins-o cu un singur vot în favoarea majorităţii (22 la 21 şi 7 abţineri).

Scorul strâns cu care propunerea a fost respinsă, a generat noi discuţii în plenul conferinţei şi la un nou vot s-a înregistrat un scor de 24 la 18 şi 3 abţineri pentru respingerea ei12.

În aceste condiţii Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie din 1949 reproduce formularea din art. 19 al Convenţiei din 1929.

Urmare a situaţiei create şi a efectului dezbaterilor Conferinţei au făcut ca problema să fie reluată şi cu alte ocazii.

Astfel la Conferinţa diplomatică privind reafirmarea şi dezvoltarea DIU din perioada 1974 – 1977, Israelul a făcut o nouă tentativă pentru a obţine recunoaşterea internaţională a semnului scutul lui David roşu. Propunerea a fost retrasă însă înainte de a fi supusă la vot.

Referitor la leul şi soarele roşu este de menţionat faptul că folosirea acestui semn a fost revendicată de Persia la Conferinţa de la Haga din 1899. Totodată printr-o notă din 4 septembrie 1980 Republica Islamică Iran anunţă că renunţă la semnul leul şi soarele roşu în favoarea semilunii roşii13. Ca urmare a nefolosirii acestui semn în Statutul Mişcării revizuit în 1986 nu se mai menţionează această emblemă şi nici o indicaţie echivalentă.

91

http://us.f330.mail.yahoo.com/ym/ShowLetter?box=Inbox&MsgId=1118_25507385_139158_1703_77705_0_90877_237532_1502039497&bodyPart=2&tnef=&YY=41943&order=down&sort=date&pos=0&ViewAttach=1&Idx=20#0200000D%230200000D

http://us.f330.mail.yahoo.com/ym/ShowLetter?box=Inbox&MsgId=1118_25507385_139158_1703_77705_0_90877_237532_1502039497&bodyPart=2&tnef=&YY=41943&order=down&sort=date&pos=0&ViewAttach=1&Idx=20#0200000C%230200000C

http://us.f330.mail.yahoo.com/ym/ShowLetter?box=Inbox&MsgId=1118_25507385_139158_1703_77705_0_90877_237532_1502039497&bodyPart=2&tnef=&YY=41943&order=down&sort=date&pos=0&ViewAttach=1&Idx=20#0200000B%230200000B

http://us.f330.mail.yahoo.com/ym/ShowLetter?box=Inbox&MsgId=1118_25507385_139158_1703_77705_0_90877_237532_1502039497&bodyPart=2&tnef=&YY=41943&order=down&sort=date&pos=0&ViewAttach=1&Idx=20#0200000A%230200000A

Un alt aspect cu privire la emblema Mişcării este cel referitor la dubla emblemă.

Aceasta se bazează pe articolul 38 al Primei Convenţii de la Geneva şi pe libertatea condiţiilor de recunoaştere a noilor Societăţi naţionale, CICR a considerat întotdeauna că prin Convenţii se autoriza folosirea semilunii roşii în locul crucii roşii şi semilunii roşii pe fond alb. Drept consecinţă CICR nu a recunoscut societăţi cum ar fi cele din Kazakhstan şi Eritreea atâta timp cât au folosit o dublă emblemă. Rezervele sunt generate de faptul că utilizarea simultană a celor două semne ar putea conduce la divizarea unei societăţi naţionale.

II. Radiografia situaţiei juridice actuale

Orice demers de prezentare a reglementărilor referitoare la folosirea semnelor distinctive trebuie să aibă în vedere cele două ordini juridice instituite prin:

a. dispoziţiile Cenvenţiilor de la Geneva şi Protocoalele lor adiţionale referitoare la emblema protectoare a serviciilor de sănătate precum şi a emblemei şi denumirii Societăţilor naţionale;

b. prevederile Statutelor Mişcării şi Statutelor Federaţiei cu privire la emblemă, denumirea şi recunoaşterea Societăţilor naţionale.

Deşi există evident interdependenţe între dispoziţiile convenţionale şi cele statutare spiritul acestora este respectat şi apărat în ambele situaţii.

Situaţia juridică actuală prezintă serioase inconveniente pe care CICR le recunoaşte14 şi care într-o succintă enumerare se referă la următoarele aspecte:

a. Situaţia actuală creează impresia unei păreri preconcepute în favoarea ţărilor de orientare creştină şi musulmană în detrimentul altor religii (iudaism, hinduism, budism etc.).

Contrapunerea celor două embleme – crucea roşie şi semiluna roşie – proiectează asupra emblemei originale o conotaţie religioasă şi pe care aceasta nu a avut-o la început15.

b. Coexistenţa a două embleme nu reflectă principiul unităţii al Mişcării şi poartă în ea germenele unei divizări. La adoptarea noilor Statute ale Mişcării în 1986, s-a subliniat că unitatea acesteia se va întări prin faptul că cele două semne sunt considerate perfect egale. Aceasta nu împiedică pe unii observatori ai Crucii Roşii şi Semilunii Roşii să accepte cu greutate că o Mişcare de solidaritate internaţională nu se poate recunoaşte într-o emblemă unică.

c. Situaţia poate afecta universalitatea Mişcării, pentru că majoritatea populaţiei israeliene nu va putea să se regăsească în nici unul din cele două embleme recunoscute în prezent.

d. Situaţia este o invitaţie la noi fricţiuni. Solicitarea israeliană nu este singura în cauză. Se ştie că alte state şi alte Societăţi naţionale au cerut să fie recunoscute noi embleme.

e. Coexistenţa a două embleme pe plan internaţional este o sursă de dificultăţi în ţările unde coabitează comunităţi religioase diferite. Oricâte eforturi ar face pentru a servi ansamblul populaţiei, Societatea naţională va fi identificată

92

http://us.f330.mail.yahoo.com/ym/ShowLetter?box=Inbox&MsgId=1118_25507385_139158_1703_77705_0_90877_237532_1502039497&bodyPart=2&tnef=&YY=41943&order=down&sort=date&pos=0&ViewAttach=1&Idx=20#0200000F%230200000F

http://us.f330.mail.yahoo.com/ym/ShowLetter?box=Inbox&MsgId=1118_25507385_139158_1703_77705_0_90877_237532_1502039497&bodyPart=2&tnef=&YY=41943&order=down&sort=date&pos=0&ViewAttach=1&Idx=20#0200000E%230200000E

cu grupul social care se regăseşte în emblema Societăţii naţionale. Posibilităţile de dezvoltare sunt dificile şi în caz de conflict intern sunt sortite eşecului.

f. Cel mai grav este faptul că existenţa simultană a două embleme, trei după adoptarea solicitării israeliene, compromite valoarea lor protectoare, deoarece fiecare parte în caz de conflict va folosi o emblemă diferită. În loc să apară ca un semn al neutralităţii, semnul distinctiv se va afla în situaţia să fie identificat cu una sau alta din părţi. Într-adevăr, pe de altă parte dispoziţiile convenţionale, care dau valoare protectoare emblemei, sunt identice pentru amici şi adversari. Chiar dacă unitatea semnului este afectată, respectul emblemei – şi deci securitatea răniţilor şi a tuturor celor care asigură ajutor – este compromisă.

În baza acestor raţiuni s-a acţionat pentru găsirea unei soluţii care să permită pe cât posibil depăşirea dificultăţilor prezentate.

La sfârşitul anilor 1990, un compromis a fost acceptat pentru a pune capăt la o controversă mai veche de o sută de ani cu riscul de a conduce spre o proliferare a semnului. Se va accepta o singură şi ultimă emblemă adiţională în afara oricărei conotaţii naţionale, culturale şi religioase. Ea va putea fi folosită de toţi cei care nu s-au putut ralia la una din emblemele recunoscute până acum sau, în cazuri excepţionale, de actorii umanitari care acţionează în mod normal sub o altă emblemă.

În decembrie 2003 la cea de-a XXVIII-a Conferinţă internaţională a Mişcării de Cruce Roşie şi Semilună Roşie exprima dorinţa de a ajunge „imediat ce circumstanţele vor permite, la o soluţie globală şi durabilă în chestiunea emblemei (…) pe baza proiectului celui de-al treilea protocol adiţional”.

După o analiză profundă urmată de apelurile repetate ale Mişcării şi a numeroase State părţi, Depozitarul a decis să reia, în luna martie a anului 2005, consultările în vederea adoptării Protocolului şi ca urmare a numit un ambasador cu misiune specială. În acord şi în strânsă legătură cu Comisia permanentă a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii s-a reuşit o apropiere treptată între punctele de vedere exprimate.

Avantajul pe care l-a evidenţiat procesul început în 2000, a fost acela că asigurat o apropiere a poziţiilor diferite care au caracterizat în timp Mişcarea cu efect direct în realizarea universalităţii şi unităţii la care ea aspiră.

Procedând în această manevră Depozitarul şi Comisia permanentă a Mişcării au dorit totodată să ţină seama de poziţia Statelor părţi care – fără să se opună în principiu adoptării celui de-al treilea protocol sau prevederilor sale – aveau rezerve asupra calendarului.

Urmare a contactelor informale care au avut loc la Geneva şi în alte capitale, Consiliul Federal Elveţian în calitate de depozitar a Convenţiilor de la Geneva, a început la sfârşitul lunii mai 2005 o consultare scrisă invitând printr-o notă diplomatică Înaltele Părţi Contractante să transmită comentariile lor cu privire la regulamentul intern al Conferinţei ca şi toate observaţiile asupra chestiunii emblemei, în vederea adoptării unei poziţii în viitor. În scopul obţinerii unui rezultat cât mai corect posibil, Depozitarul a aşteptat mai mult de o lună, înainte să finalizeze concluziile pe baza răspunsurilor primite.

Pe baza acestora Depozitarul, care este în primul rând agentul statelor părţi şi executorul fidel al voinţei acestora, s-a considerat obligat să continue

93

demersurile pentru a fi în măsură să convoace Conferinţa diplomatică în ultima săptămână a lunii octombrie.

După transmiterea notei la sfârşitul lunii iulie la care invitaţii au putut participa la discuţii, Depozitarul a fost oficial informat de adoptarea de un grup de state a unei rezoluţii asupra chestiunii.

Această rezoluţie a exprimat în special o rezervă cu privire la calendar. Un anumit număr de state aparţinând acestui grup au confirmat apoi printr-o notă Depozitarului, că această rezoluţie reflectă şi poziţia lor naţională. Depozitarul a trebuit astfel să constate că nu exista un consens în acel moment asupra „modalităţilor unei Conferinţe”, pentru a răspunde expresiei utilizate de Depozitar în nota sa de la sfârşitul lunii iulie 2005.

Depozitarul dorea, la începutul acestor discuţii, să lanseze un apel tuturor participanţilor în sensul rezolvării divergenţelor cu scopul de a înţelege şi depăşi împreună oportunitatea de a soluţiona un dosar care a slăbit Mişcarea de decenii şi a împiedicat-o să -şi atingă obiectivul său de universalitate.

„Am parcurs – se arată în intervenţia Depozitarului din septembrie 2005 cu privire la modalităţile de organizare şi desfăşurare a unei Conferinţe Diplomatice asupra adoptării unui al treilea Protocol adiţional la Convenţiile de la Geneva din 1949 – un drum lung şi suntem mai aproape ca niciodată de obiectiv. Reprezintă expresia bunei credinţe şi înţelegerii mutuale, şi de aceea dorim să fim în măsură să păşim împreună pentru ca într-un viitor apropiat, să dăm un semnal de unitate de care lumea noastră are nevoie şi să celebrăm astfel un mare succes pentru întreaga mişcare umanitară.

Unele catastrofe naturale recente cu consecinţele lor tragice ne-au amintit cu claritate necesitatea ca Mişcarea să poată acţiona solidar şi unitar. Victimele acestor evenimente sunt în drept să aştepte de la noi să facem în aşa fel încât cooperarea internaţională să nu fie slăbită sau divizată şi ca toate resursele disponibile să poată fi mobilizate fără rezerve în favoarea lor”16.

Urmare a unor eforturi remarcabile în 5 – 6 decembrie 2005 s-a organizat Conferinţa Diplomatică al cărei scop viza adoptarea celui de-al treilea protocol.

Au fost prezenţi reprezentanţii a 157 state şi 4 entităţi nonstatale. Între acestea desigur şi România cu o delegaţie formată din şase persoane condusă de reprezentantul permanent pe lângă Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva.

Conferinţa Diplomatică din decembrie 2005 a adoptat cel de-al treilea Protocol care urmează să fie semnat şi ratificat de statele interesate.

„Pentru prima dată în istoria Mişcării, o soluţie globală şi durabilă a chestiunii emblemei ne este la îndemână, şi nu vizează doar corectarea moştenirii trecutului dar permite şi construirea viitorului. Trebuie să arătăm şi să demonstrăm că simbolurile Mişcării sunt simbolurile speranţei, toleranţei şi universalităţii”17.

1 Vers une solution globale de la question de l’embléme, Francois Buguion, CICR, août, 2005, pag. 5.

2 Jurnalele franceze şi publicaţiile au arătat că în momentul semnării tratatului de pace dintre Austria şi Franţa, feldmareşalul Hess a menţionat că austriecii au avut în bătălia de la Solferino aproape 50.000 de oameni scoşi în

94



afara luptei, ca urmare a faptului că „tunurile franceze au decimat rezervele noastre”. Asupra exactităţii acestui număr există unele îndoieli.

3 Un souvenir de Solférino, Henry Dumont, Genève, 1862, pag. 129.4 Convenţia pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi în armatele în

campanie, Geneva, 22 august 1864.5 Dreptul Internaţional Umanitar, instrumente juridice internaţionale,

Gabriel Oprea, Ion Suceavă, Ionel Cloşcă, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003, pag.200.

6 Semnul crucii este menţionat din cele mai vechi timpuri la diferite civilizaţii. Reprezintă în general un simbol al fiinţei umane şi a poziţiei sale în lume. Linia orizontală reprezintă braţele întinse în direcţia punctelor cardinale (relaţia cu lumea) în timp ce axa verticală simbolizează relaţia cu divinitatea. Primilor creştini le este atribuit un simbol care este anterior creştinismului şi l-au identificat cu instrumentul suferinţei lui Hristos, deşi crucea ca instrument de tortură avea mai mult forma literei T.

7 Depeşa Sublimei Porţi către Consiliul Federal, 16 noiembrie 1876, reprodusă în Bulletin international des Sociétés de Secours aux Militaires blessés, Nr. 29, ianuarie 1877, pag. 36.

8 Convenţia de la Geneva din 6 iulie 1906, art. 18.9 Convenţia de la Geneva din 27 iulie 1929, art. 19.10 Emblema folosită de Societatea israeliană de ajutor este o stea cu şase

braţe sau o hexogramă, formată din două triunghiuri echilaterale suprapuse unul cu un vârf în partea superioară şi celălalt către bază.

11 Emblema propusă era o moschee roşie pe fond alb. Ministrul Afganistanului la Londra pe care guvernul îl însărcinase să întreprindă demersuri pe lângă CICR pentru a fi recunoscut semnul a tradus numele prin acela de „Societatea Arcul Roşu” („Red Archway Society”). Cuvântul „mehrab”, din arabă, desemnează o nişă în formă de arc (boltă) amenajată în peretele unei moschei. Nişa în care se plasează imamul indică direcţia spre Mecca („quihla”) care este şi direcţia spre care se închină musulmanii.

12 Actele Conferinţei Diplomatice de la Geneva, Berna, 1949, 4 volume, vol. II – B, pag. 215-224 şi 248-255.

13 Revue internationale de la Croix – Rouge, Nr. 726, novembre-decembre 1980, pag. 324 – 325.

14 Cea de-a XXIV-a Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii, Manilla, noiembrie 1981. „Chestiunea emblemei”, alocuţiunea prezentată de M. Alexandre Hay, reprodusă în Revue Internationale de la Croix – Rouge, nr. 733, ianuarie – februarie 1982, pag. 36 – 38.

15 Vezi note 1, pag. 25.16 Acesta este punctul de vedere al CICR prezentat încă din 1877 „Va fi

foarte uşor să se opună Crucii de la Geneva, în care musulmanii văd pe nedrept o emblemă religioasă, Semiluna, care este o altă emblemă religioasă. O asemenea opoziţie va putea fi evitată peste tot în caz de război sau de fanatism rasial şi exacerbat al credincioşilor?” scria CICR cu privire la proiectul de substituire a Crucii Roşii cu Semiluna Roşie (Bulletin international des Societès de Secours aux Militaires blessés, nr. 30, aprilie 1877, pag. 44.

95

17 Vezi note 1, pag. 44.

Locotenent colonel, Centrul de Drept Internaţional Umanitar Lector universitar doctor, Universitatea Petrol şi Gaze

ASPECTE REFERITOARE LA TRATAMENTUL PERSOANELOR CAPTURATE DIN PERSPECTIVA

DENUMIRII LOCULUI DE INTERNARE


Încă din cele mai vechi timpuri, confruntările dintre armate, fie că s-au numit lupte, bătălii sau războaie aveau printre consecinţe capturarea atât a persoanelor care participau direct la luptă cât şi a populaţiei civile care era bănuită a fi de partea adversarului.

Aceste persoane au reprezentat multă vreme o sursă de venit pentru învingător, fiind la discreţia acestuia.

Soarta victimelor conflictelor, a urmat tendinţa generală a societăţii, fiind în acord cu dezvoltarea concepţiilor despre om, a conştientizării locului şi rolului în transformarea propriei existenţe. Pe timpul cât se aflau în puterea celui care i-a capturat – persoană, formaţiune militară sau altă autoritate naţională – se punea problema plasării lor în locuri de detenţie special amenajate.

În prezent există numeroase reglementări juridice internaţionale care stabilesc în mod expres standarde umanitare cu privire la tratamentul persoanelor aflate temporar în custodia părţii adverse.

I. Evoluţia prevederilor şi reglementărilor internaţionale referitoare la locurile de detenţie a persoanelor capturate.

96

Antichitatea în care viaţa celor aparţinând „categoriilor inferioare” nu avea prea multă valoare s-a caracterizat prin transformarea persoanelor capturate în sclavi. Considerate „unelte vorbitoare” reprezentau bunuri ale învingătorului care avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor. De cele mai multe ori din rândul celor capturaţi se recrutau gladiatorii luptelor din arene.

Ulterior în perioada cavalerismului funcţie de rangul social, persoanele capturate erau folosite ca monedă de schimb pentru eliberarea propriilor cetăţeni aflaţi la adversar.

Începând cu secolul XIX odată cu angajarea în războaie a unor mase mari de oameni şi adoptarea primelor convenţii care urmăreau să atenueze consecinţele acestui fenomen, s-a schimbat şi soarta celor care vor fi denumiţi prizonieri de război. Pentru prima dată „Prizonierii de război sunt în puterea guvernului inamic şi nu a indivizilor care i-au capturat”1.

Un element important după care ne putem forma o imagine despre tratamentul aplicat în diferite perioade persoanelor capturate, priveşte condiţiile care se asigurau acestora pe timpul cât se aflau în puterea adversarului.

Vom analiza preocuparea celor care îşi exercitau prerogativele de a avea în custodie cetăţeni ai părţii adverse, combatanţi sau nu, prin prisma denumirii pe care a avut-o locul în care aceştia erau internaţi.

În trecut, legaţi în lanţuri, ostatecii, erau închişi în temniţe sau turnurile izolate ale cetăţilor. Alţii erau folosiţi la munci cu un grad mare de pericol fiind ţinuţi sub pază şi de cele mai multe ori cazaţi în condiţii mizere în zona în care lucrau, fie că era vorba de o mină, salină sau carieră de piatră. A fost perioada când şi numărul celor capturaţi era relativ redus.

Din perspectiva analizei de faţă, prezenţa închisorilor şi plasarea în aceste locuri a prizonierilor era ceva normal. Lipsa unor obligaţii pentru deţinător în a proteja viaţa celor capturaţi, conducea şi la o lipsă de preocupare pentru asigurarea condiţiilor minime în locurile de detenţie.

Când armatele au crescut ca număr, tot mai mulţi au fost şi combatanţii care cădeau în puterea adversarului. Reţinerea lor devenea o problemă complexă. Aşa a apărut necesitatea reglementării aspectelor cu privire la gestionarea tratamentului prizonierilor de război printr-o serie de tratate internaţionale. În acest sens în Convenţia a IV-a de la Haga se menţionează: „Prizonierii de război pot să fie supuşi internării într-un oraş, fortăreaţă, câmp sau localitate oarecare, cu îndatorirea de a nu se depărta dincolo de anumite limite; însă nu pot fi închişi decât ca măsură de siguranţă neapărat trebuitoare şi numai cât timp ţin împrejurările care fac necesară această măsură”2.

Limitele şi imperfecţiunile acestei convenţii constatate pe timpul primei conflagraţii mondiale au încercat să fie înlăturate prin adoptarea la 27 iulie 1929 a Convenţiei privitoare la tratamentul prizonierilor de război3. Referitor la locurile de detenţie se fac următoarele precizări: „În timpul cel mai scurt, după capturarea lor, prizonierii de război vor fi evacuaţi spre depozite organizate

97




într-o regiune destul de îndepărtată de câmpul luptelor spre a fi puşi în afară de primejdie”4.

În secţiunea a doua intitulată „Despre lagărele prizonierilor” se stipulează: „Prizonierii de război vor fi duşi în oraşe, fortăreţe sau alte locuri, cu obligaţia să nu se îndepărteze dincolo de oarecare limite determinate. Ei vor fi de asemenea, în câmpuri împrejmuite, dar nu vor putea fi închişi sau consemnaţi decât ca o măsură neapărată de siguranţă sau de igienă şi numai atât timp cât ţin împrejurările care au impus această măsură.

Prizonierii capturaţi în regiuni nesănătoase sau a căror climă este periculoasă pentru persoanele venind din regiuni temperate, vor fi transportaţi cât mai curând într-o climă mai favorabilă.

Beligeranţii se vor feri pe cât cu putinţă să adune laolaltă, în acelaşi lagăr, prizonieri de rase sau naţionalităţi diferite…”5.

Pentru a asigura viaţa şi sănătatea persoanelor capturate, Convenţia din 1929 în capitolul intitulat „Despre instalarea lagărelor” sunt menţionate condiţiile pe care trebuie să le întrunească aceste locaţii. „Prizonierii de război vor fi aşezaţi în edificii sau barăci care dau toate garanţiile cu putinţă de igienă şi de salubritate. Încăperile vor trebui să fie cu totul ferite de umezeală, încălzite şi luminate îndestulător. Toate precauţiile vor trebui luate în contra primejdiei de foc.

În ce priveşte dormitoarele: suprafaţa totală, cubajul de aer minim, instalarea şi materialul de culcare, condiţiile vor fi aceleaşi ca pentru trupele de depozit ale Statului deţinător”6.

În aceeaşi manieră articolele 13, 14 şi 15 ale Convenţiei stipulează standardele de igienă pe care trebuie să le asigure lagărele. Avem de-a face cu stabilimente speciale care trebuiau să ofere garanţii că prizonierii vor beneficia de condiţii de trai decente până la eliberare.

Reţinem până aici faptul că pentru locaţiile în care sunt internaţi prizonierii se foloseşte denumirea de depozit sau lagăr.

Caracterul formal şi nesocotirea prevederilor acestei Convenţii s-au văzut pe timpul celui de-al doilea război mondial. Lagărele au devenit simbolul morţii, fiind locul în care omenirea a consemnat cele mai mari atrocităţi.

Respectul pentru viaţă, sănătatea şi traiul prizonierilor de război au fost practic chestiuni inexistente. Singurul scop al lagărelor era lichidarea fizică a celor aflaţi în detenţie. Aşa au stat lucrurile atât în lagărele naziste în care exterminarea pe criterii etnice a fost ridicată la politică de stat cât şi în cele sovietice plasate în condiţiile deosebit de vitrege ale climei siberiene.

Extinderea măsurii de internare a populaţiei civile şi desconsiderarea totală a fiinţei umane în aceste locuri de detenţie a determinat comunitatea internaţională să adopte noi reglementări care să facă eficientă protecţia persoanelor capturate. Aşa au fost elaborate Convenţiile de la Geneva din august 1949. Una dintre convenţii vizează statutul prizonierilor de război7 iar o alta priveşte pentru prima dată protecţia populaţiei civile în caz de conflict armat8.

98






În „Convenţia referitoare la statutul prizonierilor de război” se foloseşte ca denumire pentru locurile în care sunt deţinuţi prizonierii lagăre de tranzit şi lagăre iar convenţia care vizează protecţia populaţiei civile foloseşte denumirea de locuri de internare pentru civili. Cele două convenţii conţin 143 respectiv 159 de articole în care sunt reglementate amănunţit obligaţiile ce revin statului care organizează astfel de locaţii.

Cu privire la condiţiile pe care trebuie să le întrunească lagărele, Convenţia a III-a precizează că: „Prizonierii de război nu vor putea fi internaţi decât în clădiri situate pe uscat şi prezentând toate garanţiile de igienă şi salubritate, …”9 „…ori de câte ori condiţiile de ordin militar o vor îngădui, lagărele de prizonieri de război vor fi semnalate în timpul zilei prin literele PG sau PW, aşezate astfel încât să fie văzute în mod distinct de la înălţime…”10 şi „Lagărele de tranzit sau de triaj cu caracter permanent vor fi amenajate în condiţii asemănătoare celor prevăzute în prezenta secţiune, iar prizonierii de război vor beneficia acolo de acelaşi regim ca şi în celelalte lagăre”11.

Pe aceeaşi linie Convenţia a IV-a în capitolul intitulat „Locuri de internare” menţionează că: „Puterea deţinătoare are obligaţia de a lua toate măsurile necesare şi posibile ca persoanele protejate să fie cazate, de la începutul internării lor, în clădiri sau cantonamente care prezintă toate garanţiile de igienă şi salubritate…”, „…Localurile vor trebui să fie pe deplin apărate împotriva umezelii, suficient de încălzite şi luminate…Dormitoarele vor trebui să fie suficient de spaţioase şi bine aerisite…”12. „…Locurile de internare vor fi marcate prin literele IC…”13.

Observăm din cele prezentate până acum că o lungă perioadă de timp locurile de internare a prizonierilor de război s-au numit lagăre. Ele nu puteau fi organizate în închisori. Totuşi în lagăre pot fi amenajate locuri asemănătoare închisorilor. Pedeapsa cu închisoarea poate fi aplicată temporar şi numai în anumite condiţii determinate de raţiuni de siguranţă sau igienă.

În prezent, fizionomia conflictelor s-a schimbat. Ponderea acţiunilor desfăşurate de forţele armate o reprezintă operaţiunile multinaţionale pentru menţinerea păcii, pentru asigurarea respectării drepturilor omului şi mai recent pentru combaterea terorismului internaţional.

Părţile implicate reţin din diferite motive persoanele suspectate de fapte ilegale. Fie că ei se numesc ostateci, prizonieri, deţinuţi sau pur şi simplu persoane reţinute, trebuie să beneficieze de tratamentul rezervat prizonierilor de război.

Firesc vom analiza situaţia în care forţele armate care acţionează în alianţe sau coaliţii militare sub egida unor organisme mondiale sau regionale, respectă prevederile tratatelor internaţionale în ceea ce priveşte locaţiile în care sunt reţinute persoanele capturate până ce un tribunal competent le stabileşte statutul exact.

Fără a face referiri la aşa numitele „metode de interogare” ca abuzuri flagrante şi nejustificate aplicate unor suspecţi care nici măcar nu erau puşi sub

99

http://us.f330.mail.yahoo.com/ym/ShowLetter?box=Inbox&MsgId=1118_25507385_139158_1703_77705_0_90877_237532_1502039497&bodyPart=3&tnef=&YY=41943&order=down&sort=date&pos=0&ViewAttach=1&Idx=20#0200000D%230200000D

http://us.f330.mail.yahoo.com/ym/ShowLetter?box=Inbox&MsgId=1118_25507385_139158_1703_77705_0_90877_237532_1502039497&bodyPart=3&tnef=&YY=41943&order=down&sort=date&pos=0&ViewAttach=1&Idx=20#0200000C%230200000C

http://us.f330.mail.yahoo.com/ym/ShowLetter?box=Inbox&MsgId=1118_25507385_139158_1703_77705_0_90877_237532_1502039497&bodyPart=3&tnef=&YY=41943&order=down&sort=date&pos=0&ViewAttach=1&Idx=20#0200000B%230200000B

http://us.f330.mail.yahoo.com/ym/ShowLetter?box=Inbox&MsgId=1118_25507385_139158_1703_77705_0_90877_237532_1502039497&bodyPart=3&tnef=&YY=41943&order=down&sort=date&pos=0&ViewAttach=1&Idx=20#0200000A%230200000A


acuzare pentru vreo crimă anume14 vom preciza faptul că locurile de internare fie că se numesc tabere, campusuri (în franceză), centre de detenţie (Guantanamo Bay), închisori (Abu Ghraib), închisori secrete (în Europa de Est sau Orientul Mijlociu) sau arest (Tribunalul Penal Internaţional de la Haga), dispun de dotările impuse de Convenţiile de la Geneva din perspectiva asigurării condiţiilor de trai. Ideea de închisoare are azi o altă semnificaţie decât cea din trecut. Se menţine caracterul izolatoriu al măsurii de a închide anumite persoane, dar condiţiile sunt cu totul altele. Mai mult decât atât cei închişi sunt protejaţi contra torturii şi relelor tratamente15 şi tocmai de aceea atunci când apar situaţii de genul închisorilor din Afganistan, Guantanamo sau a presupuselor închisori secrete ale CIA, ele sunt întâmpinate de o reacţie puternică a opiniei publice.

Lipsa de pregătire în vederea cunoaşterii prevederilor tratatelor internaţionale de drept umanitar a condus la situaţii deosebit de grave la gestionarea persoanelor capturate în cazul unor conflicte actuale. Statelor le revin obligaţii deosebite în acest sens. Prin urmare, în afara răspunderilor individuale, există şi o răspundere la nivelul statului a cărei imagine în opinia publică poate fi afectată ca urmare violării normelor general acceptate de tratare a persoanelor capturate.

II. Particularităţi ale evoluţiei denumirii locului de internare a persoanelor capturate în caz de conflict armat în România.

În confruntările cu adversarii, pe care de-a lungul vremii trupele române i-a întâlnit, s-a manifestat caracteristica generală a societăţii omeneşti, specifică zonei şi momentului în tratamentul persoanelor capturate. Atenţia noastră focalizată asupra evoluţiei condiţiei persoanelor capturate prin prisma denumirii locului de internare respectă traseul prezentat în prima parte a lucrării.

Au existat însă şi particularităţi. Asupra acestora vom arunca o scurtă privire retrospectivă pe care o vom susţine cu prezentarea unor exemple concrete.

În antichitate, ne vom opri asupra anului 292 î.e.n.Confruntarea dintre oştile lui Dromichaetes şi Lysimah s-a soldat cu

capturarea oştilor macedoniene. Contrar obiceiurilor vremii prizonierii au fost ospătaţi şi eliberaţi în intenţia de a demonstra faptul că se doreşte o conveţuire paşnică16 alături de vecini.

Este un prim exemplu care dincolo de valenţele lui politico-diplomatice pune bazele unei tradiţii în comportamentul militarilor români pe timp de conflict armat.

Evul mediu este dominat de preocuparea de a elimina fizic adversarul. Cel care era capturat de una din tabere era ucis şi expus curiozităţii publice în semn de răzbunare şi înfricoşare a adversarului.

100


http://us.f330.mail.yahoo.com/ym/ShowLetter?box=Inbox&MsgId=1118_25507385_139158_1703_77705_0_90877_237532_1502039497&bodyPart=3&tnef=&YY=41943&order=down&sort=date&pos=0&ViewAttach=1&Idx=20#0200000F%230200000F

http://us.f330.mail.yahoo.com/ym/ShowLetter?box=Inbox&MsgId=1118_25507385_139158_1703_77705_0_90877_237532_1502039497&bodyPart=3&tnef=&YY=41943&order=down&sort=date&pos=0&ViewAttach=1&Idx=20#0200000E%230200000E

Codul onoarei îi obliga pe combatanţi să nu se predea ci să lupte până la moarte. Moartea era preferată căderii în prizonierat.

Referitor la acest aspect se impune o precizare. Cruzimea caracteristică perioadei era aplicată unui adversar care venea cu gând de jaf şi cotropire, un adversar care se comporta fără milă faţă de populaţia civilă care era luată în robie şi tratată fără milă.

Armata română modernă a acţionat, fie că este vorba de războiul de independenţă (1877-1878), războiul de întregire naţională (1914-1919) sau cel de-al doilea război mondial, în toate situaţiile conform tradiţiilor umanitare ale poporului român.

Astfel în documentele vremii se consemnează faptul că în războiul din 1877-1878 „în urma discuţiilor dintre generalul rus Skobelef (2138 ofiţeri şi 432.000 trupă – total prizonieri) partea română să ia 10.227 prizonieri trupă, 2 paşi, 25 ofiţeri superiori şi 200 ofiţeri inferiori (1.190 soldaţi răniţi)…”17.

„Tratarea prizonierilor turci în România este cea mai afabilă. Pentru întreţinerea lor, camera a votat un credit extraordinar. Mulţi dintre ei umblă liberi pe străzile Bucureştilor, unde poporaţiunea îi întâmpină cu purtare foarte simpatică. Relatând despre aceasta „Deutsche Zeitung” scrie: „Trebuie să recunoaştem că românii sunt fără seamăn în exercitarea binefacerilor”18.

Cu alte cuvinte, chiar dacă o convenţie care să se refere la detenţia prizonierilor de război în condiţii civilizate va fi adoptată abia în 1907, în România ostaşilor turci li s-a aplicat un tratament umanitar şi responsabil.

Reglementările de la Haga din 1907 vor fi aplicate în primul război mondial ameliorând sensibil soarta prizonierilor. Regulamentul anexă la această convenţie avea ca principale reglementări: condiţii de locuit, sanitare şi alimentare. Prevederile nu au fost însă respectate în primul război deoarece o serie de state nu le-au introdus în dreptul lor intern şi pe de altă parte regulamentul conţinea clauza si omnes. Cu toate acestea România punând pe primul plan aspectele umanitare a acţionat începând de la cel mai înalt nivel pentru înlăturarea exceselor de cruzime. În acest scop trupele au primit ordine ca „indiferent de provocările anterioare cei ce vor cădea în mâinile noastre să fie trataţi cu blândeţe”.

Pentru dezvoltarea sistemului de protecţie ce şi-a dovedit limitele în cazul primei conflagraţii, în 1929 s-a adoptat Convenţia de la Geneva cu privire la statutul prizonierilor de război.

Imprecizia regulilor referitoare la asistenţă şi la captivitate a lipsit prizonierii de multe drepturi, situaţia lor fiind catastrofală în timpul celui de-al doilea război mondial.

Nu acelaşi lucru îl putem arăta şi în cazul prizonierilor capturaţi de armata română fie că aceştia au fost americani, englezi, olandezi, iugoslavi, ruşi până la 23 august 1944 sau germani, maghiari, ucrainieni, italieni sau francezi după această dată. Pentru prizonieri au fost organizate lagăre în ţară. Ei au beneficiat

101



de un tratament corespunzător, mulţi fiind după un timp repartizaţi pe lângă familiile de români pentru a ajuta la muncile agricole.

Cazarea a fost făcută în localurile şcolilor, garnizoanele îndepărtate de zona luptelor, unităţile şi şcolile militare, clădiri ale unor instituţii publice sau spitale respectându-se poziţia în ierarhia militară, naţionalitatea, vârsta şi sexul.

Cel de-al doilea război mondial a creat pentru România o situaţie specială. În prima parte a războiului alături de Puterile Axei a capturat în lupte prizonieri ruşi. Prin alăturarea ei Puterilor Centrale într-un moment când pe teritoriul naţional se aflau numeroase trupe germane, a trebuit să captureze o mare parte a acestora.

De interes pentru studiul de faţă este faptul că locurile de internare s-au numit lagăre. Este de asemeni semnificativ şi aspectul referitor la locaţiile în care ele au fost organizate. Iată câteva exemple în acest sens.

Într-o notă a ministrului apărării naţionale, referitoare la conţinutul unui demers făcut de prizonierii anglo-americani, după întoarcerea armelor se arată: „Faţă de anumite cereri - precizează nota – am apreciat că lagărul de prizonieri anglo-americani (896 prizonieri ofiţeri şi subofiţeri) internaţi în prezent în Spitalul Militar din Capitală, să fie mutat în cazarma Regimentului 4 vânători…”.

Deoarece numărul prizonierilor era foarte mare au fost organizate centre de colectare19 prin care aceştia erau repartizaţi în lagăre. De menţionat că repartiţia se făcea atât în funcţie de criteriul naţionalităţii cât şi al sexului.

Având în vedere alăturarea Puterilor Centrale şi atitudinea arogantă şi de pe poziţii de superioritate, de altfel deloc îndreptăţită, a Armatei Sovietice, s-a procedat la evacuarea unui număr de prizonieri capturaţi şi internaţi în lagăre din România în Uniunea Sovietică, în ciuda opoziţiei manifestate la nivelurile cele mai înalte ale conducerii militare.

Elocvent este conţinutul scrisorii şefului Marelui Stat Major adresată la 8 septembrie 1944 generalului Rodion Malinovschi, referitor la necesitatea păstrării prizonierilor de război germani la dispoziţia statului român. „Am onoarea a vă aduce la cunoştinţă următoarele: la diferitele lagăre de prizonieri germani din Capitală şi de pe teritoriul României s-au prezentat ofiţeri şi gărzi ale armatei sovietice pentru a lua în primire prizonierii germani. Cum noi am aderat la convenţiile referitoare la prizonieri; Cum aceşti prizonieri sunt făcuţi în luptele dintre armatele română şi germană; Cum, conform uzanţelor dreptului internaţional, ei aparţin statului care i-a capturat, respectiv statului român; Cum România, la rândul său, are în Germania, pe lângă prizonieri făcuţi în lupte, o serie întreagă de ofiţeri, elevi, subofiţeri şi trupă ce au urmat diferite cursuri de specializare şi şcoli militare, precum şi numeroase comisii de recepţie pe lângă fabricile de armament şi materiale şi cum aceştia – prin reciprocitate – ar putea să primească din partea germanilor un regim cu totul în afara convenţiilor internaţionale; Cu onoare vă rugăm să binevoiţi a aprecia această situaţie excepţională şi a da dispoziţiunile Dvs. ca chestiunea să fie

102


amânată – prin rămânerea la dispoziţia statului român – până la încheierea armistiţiului”20.

Tratamentul inegal aplicat prizonierilor români aflaţi la ruşi se reflectă în faptul că deşi aliaţi aceştia au fost menţinuţi în captivitate, contrar normelor cutumiare sau prevederilor tratatelor internaţionale.

În raportul nr. 972817 al şefului Marelui Stat Major adresat Preşedintelui Consiliului de Miniştri referitor la situaţia celor peste 2000 de prizonieri români din portul Odessa se arată: „Aceşti ostaşi sunt cu hainele zdrenţuite, slăbiţi şi muncesc zi şi noapte, cărând fiare, pământ etc. Ca dormitor – în acest anotimp – au o magazie acoperită, doar cu pereţi de gratii. Ofiţerii care se găsesc printre prizonieri muncesc cot la cot, la fel ca trupa. Printre ei s-a văzut un maior în haine zdrenţuite care avea galoane numai pe un umăr. Faţă de tragica situaţie a acestor prizonieri români am onoarea a vă ruga să binevoiţi a face intervenţiile necesare pentru a li se aplica un tratament omenesc şi în conformitate cu legile internaţionale în vigoare”21.

Desigur, cu toate eforturile făcute, în condiţiile în care România a fost considerată ţară învinsă, soarta românilor aflaţi în lagărele sovietice a rămas practic nerezolvată. A fost o situaţie anormală care nu trebuie să se mai repete şi tocmai de aceea România s-a aflat întotdeauna printre primele ţări care a aderat la tratatele internaţionale din domeniul dreptului umanitar.

III. Preocupari actuale de reglementare a tratamentului aplicat persoanelor capturate de forţele armate.

În prezent, există numeroase reglementări juridice internaţionale care stabilesc în mod expres standarde umanitare cu privire la gestionarea persoanelor aflate temporar în custodia părţii adverse.

Semnatară a tratatelor internaţionale în domeniu, România şi-a asumat răspunderea aplicării prevederilor acestora.

Ministerului Apărării Naţionale îi revin sarcini deosebite şi aceasta cu atât mai mult cu cât armata noastră este prezentă în teatre de operaţii din întreaga lume.

Pentru armonizarea prevederilor actelor normative actuale, cu specific militar, cu cele ale statelor partenere în cadrul alianţei nord-atlantice, în ceea ce priveşte gestionarea persoanelor capturate, a fost elaborat un Manual de instruire a personalului armatei privind statutul persoanelor capturate 22.

În cuprinsul manualului s-au utilizat o serie de expresii, pentru a desemna locul în care sunt reţinute persoanele capturate, în raport cu eşaloanele care le organizează.

Facem precizarea că la adoptarea acestor denumiri s-a avut în vedere ca ele să fie în acord cu cele utilizate de armatele ţărilor membre NATO.

Astfel, imediat după capturare, persoanele sunt predate la „punctul de colectare” (Collecting Point). Ulterior sunt transferate spre „zona de deţinere”

103




(Holding Area). După care ajung într-un „centru de detenţie pe termen lung” unde vor fi reţinuţi până la eliberare sau repatriere.

Denumirea este adoptată în locul celei de lagăr prevăzută de tratatele internaţionale, din două considerente.

Primul îl reprezintă necesitatea de a adopta o denumire care să exprime realitatea şi apropiată de cea folosită de partenerii NATO (Long – Term Detention Facilities ).

Al doilea aspect îl reprezintă faptul că s-a urmărit ca prin expresia „centru de detenţie” să se evite denumirea de tristă amintire a lagărelor, sinonimă cu exterminarea.

Expresia „pe termen lung” s-a folosit pentru a ne apropia de denumirea în engleză dar şi pentru a sugera faptul că aceste locaţii sunt construcţii solide şi stabile cu o anumită structură şi organizare care nu este temporară şi mobilă, pentru a putea fi mutată dintr-un loc în altul.

Prin „termen lung” nu trebuie să se înţeleagă faptul că prizonierii vor fi păstraţi în acest centru o perioadă nelimitată. Convenţiile de la Geneva prevăd obligaţia statului deţinător, de a stabili cât mai repede posibil statutul exact al persoanelor internate pe de o parte şi pe de altă parte de a-i elibera condiţionat pe timpul ostilităţilor şi obligatoriu la încetarea ostilităţilor.

Nu s-a reţinut cuvântul „facilităţi” pentru a evita interpretarea posibilă că prizonierii ar putea fi ţinuţi în spaţii amenajate, cuşti sau dispozitive la bordul unor nave, aeronave sau construcţii sumare de tip uşor.

După cum este firesc, manualul abordează chestiunea prizonierilor de război din perspectivă operaţională specifică unor conflicte clasice în care sunt angajate forţele armate regulate.

Particularităţile misiunilor la care în prezent participă şi militarii români sunt acelea că într-o alianţă sau coaliţie militară, în baza unor înţelegeri prealabile, persoanele capturate sunt predate structurilor specializate din cadrul forţelor multinaţionale. În acest context, răspunderea revine acestor structuri, dar care la un moment dat ar putea să fie gestionată de statul nostru. Totodată tratatele internaţionale conţin precizarea că statul care a predat prizonieri altui stat trebuie să intervină atunci când aceştia nu sunt trataţi corespunzător.

(…) în cazul în care Puterea primitoare nu îşi îndeplineşte obligaţiile de a executa dispoziţiile Convenţiei (III – n.n.) asupra oricărui punct important, Puterea prin care prizonierii de război au fost transferaţi trebuie (…) să ia măsuri eficace pentru remedierea situaţiei sau să ceară înapoierea prizonierilor de război”23.

Iată un argument că standardele umanitare internaţionale referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească locaţiile în care sunt plasaţi prizonierii şi tratamentul care trebuie să li se aplice acestora, se impun a fi cunoscute şi respectate.

104


1 Regulamentul privitor la legile şi obiceiurile războiului terestru, anexă a Convenţiei a IV-a de la Haga, 18 octombrie 1907, art. 4 (H IV R). România a devenit parte după promulgarea prin Decret regal nr. 442 din 1 februarie 1912.

2 H IV R, 53 Convenţia dezvoltă regulile cuprinse în H IV R. Convenţia este

considerată a fi drept „Cod al prizonierilor de război” România a devenit parte la Convenţie la 28 octombrie 1931.

4 Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război, Geneva, 27 iulie 1929, art. 7.

5 Idem, art. 96 Idem, art. 107 Convenţia a III-a de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de

război, 12 august 1949 (G III).8 Este vorba despre Convenţia a IV-a de la Geneva privitoare la protecţia

persoanelor civile în timp de război, 12 august 1949 (G IV).9 G III, 2210 G III, 2211 G III, 2312 G IV, 8513 G IV, 8314 Ion Dragoman, Elemente de legislaţie militară, drepturi şi libertăţi

fundamentale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, „Carol I”, Bucureşti, 2005, pag. 51

15 Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime inumane sau degradante. Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 dec. 1984 prin Rezoluţia 39/46. A intrat în vigoare la 26 iunie 1987. România a devenit parte la Convenţie la 10 august 1990.

16 DIU – 2, Manual de instruire a personalului forţelor armate privind statutul persoanelor capturate, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Ploieşti, 2006.

17 Dumitru Codiţă şi colectiv, Prevederile DIU şi comportamentul militarilor români pe timp de conflict armat (documente – 1877 –1945), Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, 1999, pag. 176.

18 Revista Familia, nr. 3, pag. 18, Bucureşti, februarie 1878.19 Idem nota 17, pag. 167 – 168.20 Notă a Marelui Stat Major referitoare la situaţia prizonierilor de război

germani internaţi la cazarma Regimentului 21 Infanterie din Bucureşti, Arhiva M.Ap.N., fond 948, fila 2.

21 Şefii Marelui Stat Major Român, Destine la răscruce, 1941 –1945, Editura Militară, Bucureşti, 1995, pag. 196.

22 DIU – 2, Manual instruirii personalului Armatei României privind statutul persoanelor capturate, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Ploieşti, 2006.

105

23 G III, 12.

Locotenent colonel, Centrul de Drept Internaţional Umanitar

INSTANŢELE INTERNAŢIONALE PENALE AD-HOC. TRIBUNALUL MILITAR INTERNAŢIONAL DE LA

NURENBERG. TRIBUNALUL MILITAR INTERNAŢIONAL DE LA TOKIO


In acest articol am prezentat contextul istoric si politic in care au fost create cele doua instante militare internationale, precum si premizele clare de la care s-a pornit. Totodata, am aratat modul de organizare si functionare al acestora, dar si cuantificarea eficientei lor. Desigur, am aratat in cadrul concluziilor faptul ca dincolo de toate neîmplinirile şi inconsecvenţele sale, activitatea Tribunalului de la Nurenberg va reprezenta un moment absolut fundamental pentru dezvoltarea Dreptului Internaţional166, şi pentru ideea de justiţie penală internaţională, prin principiile pe care jurisprudenta sa le-a impus mai intai pe cale cutumiara, iar mai tarziu pe cale conventionala.

1. Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg

Consideraţii introductive

166 S-a vorbit chiar de un „Drept de la Nurenberg”.

106

Imaginaţia malignă a oamenilor s-a dovedit, de-a lungul timpului, a fi extrem de fertilă, găsind noi forme, încă nemaivăzute şi neimaginate, de săvârşire a celor mai condamnabile atrocităţi. În plus, s-a confirmat faptul, că diferite state şi diverşi conducători ai acestora167, pot semna orice fel de act internaţional de alianţă, de pace sau de respectare a drepturilor omului, dar că aceste texte nu au avut evident decât o valoare de arhivă din moment ce nu au fost dublate de voinţa politică de a respecta angajamentele asumate.

Germania hitleristă a reuşit să depăşească cu mult violările aduse „moralei internaţionale şi respectării sfinte a tratatelor”, comise în epoca militaristă a Kaiserului Wilhelm al-II-lea. Prevederi ale tratatelor de pace, angajamente internaţionale, Liga Naţiunilor, dreptul la libertate şi independenţă al fiecărui popor, vor fi tot atâtea concepte pur şi simplu ignorate în cavalcada spre înfrângerea şi distrugerea propriei naţiuni condusă de Hitler şi acoliţii săi, pe care din păcate i-a lăsat singuri în boxa acuzaţilor de la Nurenberg. Aceste nenumărate violări ale celor mai elementare norme internaţionale au fost dublate de o adevărată politică sistematică, organizată cu rigurozitatea tipic teutonă, de eliminare fizică a unor grupuri politice, rasiale, religioase sau etnice, necunoscute lumii civilizate nici măcar în epoca invaziilor mongole şi pentru care omenirea a fost obligată să inventeze noţiunea de „genocid” pentru a se putea referi la fapte de o asemenea natură.

Au fost, aşadar, incredibilele atrocităţi comise chiar în prima parte a celui de al doilea război mondial, care au condus la realizarea Acordului de la Saint James Palace, semnat la Londra în anul 1942. Cu această ocazie, se stabilea înfiinţarea unei „Comisii a Naţiunilor Unite pentru descoperirea şi pedepsirea crimele de război”168. Chiar dacă termenul de „Naţiuni Unite”169 nu includea la acel moment decât Aliaţii Occidentali – SUA şi Marea Britanie - se poate afirma că era un pas important ce dovedea o intenţie clară şi decisă pentru perioada postbelică.

În această acţiune a fost ulterior cooptată şi Uniunea Sovietică. Prin declaraţia solemnă adoptată la Moscova, la data de 30 octombrie 1943, în numele celor trei mari state aliate, se arăta în mod explicit : ”când un armistiţiu va fi acordat unui nou guvern format în Germania, oricare va fi acesta, ofiţerii şi soldaţii germani sau oficialii nazişti care sunt responsabili, sau care şi-au dat consimţământul la comiterea atrocităţilor, masacrelor şi execuţiilor despre care se cunoaşte, vor fi trimişi în ţările pe teritoriul cărora au comis abominabilele fapte menţionate, pentru a fi judecaţi şi pedepsiţi în conformitate cu legile acelor ţări eliberate de către guvernele libere din aceste ţări. Liste vor fi întocmite, cu toate detaliile posibile, de către toate ţările interesate. De asemenea, germanii care au luat parte la execuţiile în masă ale ofiţerilor polonezi, că şi la împuşcarea ostatecilor francezi, olandezi, belgieni, norvegieni şi greci, sau cei care au participat la masacrele comise în Polonia şi pe teritoriile ocupate din Uniunea Sovietică vor fi aduşi la locul crimelor şi judecaţi în acel loc de către populaţia pe

167 Nu numai Germania fiind în această situaţie.168 Care urma evident să funcţioneze la terminarea războiului.169 Neavând sensul dobândit mai târziu.

107

care au martirizat-o. În acest fel şi cei care, până în acest moment, nu şi-au pătat mâinile cu sânge nevinovat trebuie să ştie că vor fi pedepsiţi dacă vor comite fapte similare. Deoarece este indubitabil că cele trei puteri aliate îi vor urmări până la capătul lumii şi îi vor preda în mâinile acuzatorilor lor pentru a se face dreptate”170.

Este demn de remarcat, că la acel moment numai crimele de război păreau să intre în competenţa acestei Comisii. Începând cu anul 1944, umanitatea a început, însă, să descopere date despre genocidul comis împotriva celor 6 milioane de evrei din Europa171 şi în acest fel se va ajunge la un alt nou concept – cel de „crime împotriva umanităţii”. Astfel, s-au pus bazele conceptuale avansate ale noţiunii de „crime internaţionale” care, în forma lor perfecţionată, vor fi preluate şi incluse, o jumătate de secol mai târziu, în competenţa Tribunalelor Penale pentru Yugoslavia şi Rwanda, ca şi a Curţii Penale Internaţionale.

Revelaţia faţă de lumea întreagă a exterminării a milioane de persoane pe criterii rasiale, etnice sau religioase de către autorităţile naziste, ca şi încălcarea celor mai elementare reguli cutumiare sau scrise privind purtarea războaielor de către Germania, a dus la înţelegerea necesităţii creării unei forme de justiţie internaţională, care să depăşească forma inadecvată a unei simple „comisii de anchetă”.

Sediul materieiCondiţiile fiind, deci, împlinite, la data de 8 august 1945, a fost semnat,

la Londra, "Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene ale Axei", prin care s-a hotărât instituirea unui Tribunal Militar Internaţional, rămas în istorie sub numele de „Tribunalul de la Nurenberg”, care să judece criminalii de război ale căror crime erau fără localizare geografică precisă. Înţelegerea a reprezentat voinţa celor 4 state învingătoare, respectiv, Statele Unite ale Americii, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi Franţa care au reuşit să găsească un compromis acceptabil, subsumat ideii de a pune în practică principiile enunţate anterior.

Acordul cuprindea, în cadrul anexei, Statutul Tribunalului, care prevedea reguli de constituire, de jurisdicţie şi de funcţionare a acestuia.

Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg a funcţionat în perioada 20 noiembrie 1945 şi 1 octombrie 1946, dată la care şi-a încheiat lucrările şi existenţa.

SediulS-a convenit că sediul acestui Tribunal să fie în oraşul Nurnberg, în Germania.În prevederile articolului 5 al acestui Statut era cuprinsă o dispoziţie,

potrivit căreia, în caz de necesitate, determinată de numărul mare al proceselor, se puteau înfiinţa şi alte tribunale, cu o componenţă, competenţă şi procedură, identice cu cele prevăzute în Statut.

Structura170 Este evidentă în exprimare influenţa şi tonul deja specifice ale conducătorului sovietic Iosif Visarionovici Stalin.171 Termenul „genocid” fiind inventat în anul 1944 de un ziarist american de origine iudaica Raphael Lemkin şi utilizat în cartea sa „Legile Axei în Europa Ocupată”.

108

Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg era compus din patru membri şi patru supleanţi, reprezentând cele patru mari puteri învingătoare în război, Preşedinţia acestuia fiind asigurată pe rând de către unul din judecători, potrivit principiului rotaţiei.

Pentru descoperirea criminalilor de război, efectuarea actelor de urmărire penală, pregătirea actului de acuzare şi susţinerea acestuia în faţa tribunalului, Statutul prevedea constituirea unei Comisii de instrucţie şi urmărire a marilor criminali de război, compusă din reprezentanţi ai Ministerului public din cele patru ţări semnatare ale Acordului.

Hotărârile erau adoptate cu votul majorităţii membrilor săi, în caz de egalitate prevalând votul preşedintelui. Prin urmare, pentru a se hotărî condamnarea, era necesar votul a cel puţin trei judecători. Hotărârea tribunalului, prin care se constata vinovăţia inculpatului sau prin care era achitat de orice penalităţi, era, potrivit articolului 26 al Statutului, definitivă şi nesusceptibilă de revizuire şi trebuia să fie motivată.

Competenţa ratione personaeTribunalul era competent să judece orice persoană care, acţionând în

numele ţărilor europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlu de membru al unei organizaţii, oricare din crimele menţionate expres în Statut.

În cazul în care, în cadrul unui proces, se constata că un inculpat, vinovat de o anumită faptă, face parte dintr-un grup sau organizaţie, Tribunalul era abilitat să declare faptul, că grupul sau organizaţia respectivă sunt criminale. În virtutea acestui text, Gestapo-ul, S.S.-ul şi conducerea partidului nazist german au fost declarate criminale. O asemenea declaraţie îndreptăţea autorităţile competente, ale fiecăruia dintre statele care au constituit tribunalul, să defere tribunalelor militare naţionale pe oricare din membrii organizaţiei sau grupului declarat că având caracter criminal, în virtutea simplei lor afilieri la un asemenea grup sau organizaţie, al căror caracter criminal rămânea stabilit şi nu putea fi contestat.

Tribunalul era împuternicit să judece acuzaţii şi în contumacie, indiferent dacă aceştia nu au fost descoperiţi sau nu se prezentau, dacă se considera că judecarea lor era în interesul justiţiei.

PedepseTribunalul putea să pronunţe, în caz de constatare a vinovăţiei, pedeapsa

cu moartea sau orice altă pedeapsă pe care o considera că justă, având şi dreptul de a ordona confiscarea oricăror bunuri furate de către condamnat, care erau remise Consiliului de Control al Aliaţilor din Germania.

Executarea pedepselor era încredinţată Consiliului de Control al Aliaţilor, care avea şi dreptul de a modifica sau reduce pedepsele aplicate, fără, însă, a le agrava.

În final, 24 de persoane au fost puse sub acuzare de către Procuror, că fiind cei mai mari criminali de război. Dintre aceştia, doar 22 au fost judecaţi.

Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg s-a pronunţat, condamnând la pedeapsa capitală - 12 persoane, printre care Goering, Keitel,

109

Jodl şi Ribbentrop, la muncă silnică pe viaţă - 3 persoane, la închisoarea între 10 şi 20 de ani - alte 4 persoane, iar în privinţa a 3 inculpaţi s-a dispus achitarea.

Henri Donnedieu de Vabre, judecătorul francez de la Nurenberg, a spus despre crimele împotriva umanităţii că „au fost introduse pe uşa din spate şi că au fost pur şi simplu volatilizate în cursul procesului”. Această apreciere reflectă doar una dintre evidentele lipsuri şi neîmpliniri ale Tribunalului de la Nurenberg, în fapt, în toate condamnările emise nu a fost făcută o diferenţiere netă şi clară între crimele de război şi cele împotriva umanităţii, aşa cum erau prevăzute în Statut.

2. Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio

Relativ în paralel cu procesul de la Nurenberg şi puternic influenţat de sistemul adoptat de acesta, îşi va desfăşura activitatea şi Tribunalul de la Tokio, pentru judecarea criminalilor de război japonezi. Este interesant de remarcat faptul, că acesta din urmă nu a fost constituit printr-un acord al Aliaţilor, ci printr-o simplă proclamaţie a generalului MacArthur – comandantul militar şef al forţelor de ocupaţie. Practic, acesta a funcţionat că o instanţă americană „exportată”, având, în acest fel, o legitimitate chiar şi mai contestabilă, că şi o semnificaţie mult mai redusă pentru Dreptul Penal Internaţional. Acesta este, de fapt, Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient, cunoscut că Tribunalul de la Tokio, după sediul său, care a fost stabilit în acest oraş. El a fost înfiinţat în condiţii istorice asemănătoare cu cele ale Tribunalului de la Nurenberg.

Sediul materieiInfiinţarea acestui tribunal a fost convenită în cuprinsul "Declaraţiei de la

Postdam", din data de 26 iulie 1945, semnată de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi China şi cuprindea condiţiile de capitulare a Japoniei. Potrivit acestui document, una din condiţiile capitulării Japoniei a fost aceea de a-i aduce în faţa justiţiei pe criminalii de război. La această Declaraţie, a aderat la data de 8 august 1945, odată cu intrarea să în război contra acestei ţări şi fosta U.R.S.S. Acest act a fost acceptat de Japonia, după înfrângerea sa, la data de 1 septembrie 1945.

În baza acestei Declaraţii, Comandantul Suprem al forţelor aliate din Extremul Orient, generalul Mac Arthur, a aprobat, la data de 19 ianuarie 1946, "Carta Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul Orient", care oferea cadrul juridic de a pedepsi, cu promptitudine, pe militarii japonezi şi ei răspunzători de crimele de război comise în această parte a lumii.

Generalul american Mac Arthur avea, potrivit acestei Carte, atribuţia de a numi preşedintele tribunalului şi judecătorii, de pe o listă, propusă de statele care au semnat actul de capitulare a Japoniei şi de alte state care au aderat la acesta.

El exercita, totodată şi alte funcţii legate de numirea preşedintelui Consiliului care îndeplinea atribuţiile de instruire, urmărire penală şi susţinere a acuzării sau de executare, modificare ori atenuare a pedepselor pronunţate, exercitând, în fapt, supravegherea asupra întregii activităţi a tribunalului.

110

În linii generale, Carta Tribunalului de la Tokio, cuprindea principii şi reglementări similare cu cele ale Statutului Tribunalului de la Nurenberg, dar avea şi unele deosebiri: astfel, Tribunalul era compus din cel puţin 6 membri şi cel mult 11 membri, judecând în complet de 6 judecători.

Tribunalul, comparativ cu cel de la Nurnberg, nu era abilitat să declare criminale anumite grupuri sau organizaţii, competenţa Tribunalului "ratione personae" limitându-se la persoanele învinuite a fi comis crime grave.

Regulile de procedură şi garanţiile judiciare, precum şi cele privind responsabilitatea acuzaţiilor sau pedepsele ce se puteau aplica erau similare celor din Statutul Tribunalului de la Nurenberg.

Nu erau cuprinse în Cartă menţiuni despre caracterul definitiv sau nerevizuibil al hotărârii, hotărârea fiind executorie la ordinul Comandantului Suprem al forţelor aliate, respectiv, a generalului Mac Arthur, singurul pentru care se prevedea dreptul de a o modifica.

Tribunalul Militar de la Tokio şi-a încheiat lucrările la data de 12 noiembrie 1948, condamnând la pedeapsa capitală 7 persoane, la închisoare pe viaţă 11 persoane, iar alte 7 persoane la detenţie.

Dacă în Germania au mai fost judecaţi alţi 15 000 de criminali de război, de către fiecare Aliat, separat, în zona să de ocupaţie172, în Japonia nu a mai existat practic o altă instanţă, autorităţile americane de ocupaţie optând, fără ezitare, pentru o conciliere, care a însemnat, însă, abandonarea ideii de justiţie internaţională.

3. Concluzii privind Tribunalele Militare de la Nurenberg şi TokyoTribunalele de la Nurenberg şi Tokyo au fost acuzate, în mod evident, că

fiind expresia unei justiţii a învingătorilor. Este la fel de evident, că aplicarea pedepsei cu moartea a posteriori, pentru fapte care la data comiterii lor nu erau reglementate în nici un act intern sau internaţional că infracţiuni, apare că o soluţie cel puţin contestabilă din punct de vedere strict juridic. De asemenea, constituirea Tribunalului de la Tokio printr-o simplă proclamaţie, care statua puteri majore în cadrul procesului de judecata unui comandant militar, este la fel de contestabilă din punct de vedere juridic. Cu toate acestea, este fără nici un dubiu faptul, că aceste instanţe marchează momentul istoric al primei acţiuni concrete prin care comunitatea naţiunilor s-a manifestat ferm în sensul instituirii unei justiţii penale internaţionale. Cu această ocazie, dincolo de mesajul politic, se afirmă o serie de principii fundamentale care vor fi preluate, modernizate şi adaptate ulterior şi care stau astăzi la baza dreptului penal internaţional.

Un prim principiu de menţionat, aşa cum rezultă el statuat din activitatea Tribunalului de la Nurenberg, este acela că există o responsabilitate penală individuală în faţa unor norme internaţionale, indiferent de eventualele norme interne care ar contrazice acest sistem – practic toate crimele comise de nazişti au fost „legitime” în conformitate cu legislaţia germană existentă la acel moment.

În al doilea rând, s-a afirmat şi impus principiul că imunitatea dată de calitatea de şef de stat, de ministru, sau de orice altă demnitate, este lipsită de efect în faţa unei justiţii internaţionale activată de săvârşirea unor crime de natură universală. Mai mult, această calitate de conducător a fost

172 10 000 numai de către Uniunea Sovietică.

111

considerată chiar un element agravant, pe deplin justificat de rolul jucat în organizarea şi comiterea respectivelor crime.

Un alt principiu esenţial este cel al înlăturării exonerării de răspundere penală, în cazul ordinului superiorului în cazul săvârşirii unei crime internaţionale, aşa cum au fost acestea definite în cursul proceselor de la Nurenberg şi Tokyo, putând fi eventual considerat că o circumstanţă atenuantă. Aşa cum afirma un vestit jurist „începând cu Nurenberg nimeni nu se mai poate apăra spunând că aşa a primit ordin!”.

Extrem de important a fost şi principiul asigurării unui proces echitabil – „fair-trial”- care să ofere minimele garanţii procesuale chiar şi persoanelor acuzate de cele mai grave crime internaţionale.

Dincolo de toate neîmplinirile şi inconsecvenţele sale, activitatea Tribunalului de la Nurenberg va reprezenta un moment absolut fundamental pentru dezvoltarea Dreptului Internaţional173, şi pentru ideea de justiţie penală internaţională.

ACQUIS-UL COMUNITAR ÎN DOMENIUL POLITICII EXTERNE ŞI DE SECURITATE COMUNĂ

Lt.(just.mil.) Sorina RĂDUICĂ

Politica externă şi de securitate comună la nivel european constituie una din modalităţile de realizare a relaţiilor externe ale Uniunii Europene. Reglementarea sa juridică a fost realizată relativ târziu faţă de restul construcţiei europene, având în vedere natura sensibilă a acestei politici care în continuare se regăseşte în sfera competenţelor statelor membre.

De-a lungul timpului, s-au făcut o serie de încercări, mai mult sau mai puţin reuşite, de realizare a unei politici externe şi de securitate comună la nivelul continentului european. Astfel, pe 11 august 1950, în cadrul celei de-a cincea sesiuni a Adunării Consultative a Consiliului Europei, Winston Churchill propunea crearea imediată a unei Armate Europene Unite, sub control democratic european şi care să acţioneze în colaborare deplină cu S.U.A. şi Canada. În acelaşi timp, Germania urma să primească asigurări în privinţa siguranţei şi independenţei. Preşedintele Consiliului de la acea dată, primul-ministru francez René Pléven, lansa Planul pentru o Comunitate Europeană pentru Apărare (C.E.A.), prezentat Adunării Naţionale a Franţei, la 24 octombrie 1950. Implicarea Franţei, în primul rând, şi apoi a Marii Britanii se datora 173 S-a vorbit chiar de un „Drept de la Nurenberg”.

112

faptului că doar ele erau şi puteri nucleare în acel moment. Se prevedea, crearea unei armate europene, compuse din unităţi furnizate de statele membre C.E.C.O., condusă de un ministru european al apărării, cu un buget comun şi sub controlul Adunării Parlamentare Europene.

Tratatul de constituire a C.E.A. şi protocoalele de cooperare a acestui organism cu N.A.T.O., au fost semnate la Paris, de statele membre C.E.C.O., la 25 mai 1952. Începând cu iulie 1953, prin Actul de Securitate Reciprocă, jumătate din ajutoarele militare americane destinate Europei erau alocate viitoarei C.E.A. Tratatul cuprindea şi referiri la o Adunare care urma să devină o Comunitate Politică Europeană (C.P.E.). Integrarea în domeniul apărării era considerată ultimul pas spre o integrare politică, dorindu-se crearea unei armate europene pentru apărarea comună, strâns legată de instituţiile politice ale Europei unite. Până în august 1954, Tratatul C.E.A. a fost ratificat de cinci state membre (Italia, Germania, Belgia, Luxemburg şi Ţările de Jos). Respingerea întregului proiect de către Adunarea Naţională a Franţei printr-un vot prealabil, fără măcar a lua în discuţie conţinutul său, a reprezentat sfârşitul C.E.A. şi „decesul" prematur al C.P.E. Acest prim eşec al procesului european de cooperare la nivelul politicii de securitate comună marchează începutul adaptării comunităţii la problemele interne ale statelor, în special la cele politice, şi la cele internaţionale marcate de crize şi conflicte în contextul divizării Europei în două mari blocuri (socialist şi capitalist).174

Nevoia unei politici externe comune bazate pe cooperarea statelor a făcut ca, anterior apariţiei U.E., politica externă între statele membre ale Comunităţilor europene să se desfăşoare în cadrul cooperării politice europene. Aceasta din urmă a fost lansată în iunie 1970, în urma raportului miniştrilor afacerilor externe ai statelor membre ale Comunităţilor Europene de la Luxemburg şi extinsă prin Actul Unic European (AUE) din anul 1986. Cooperarea politică europeană consta în consultări periodice între miniştri afacerilor externe şi în contacte permanente dintre administraţiile acestora. Ei conveniseră să se informeze reciproc cu privire la orice problemă importantă de politică externă, să ajungă la un punct de vedere comun şi, în măsura în care este posibil, să adopte o poziţie comună. Orice decizie trebuia luată cu unanimitate de voturi. Problemele ce priveau securitatea se limitau însă la aspectele politice şi economice, adică nu includeau şi domeniul apărării.

Necesitatea existenţei unei politici externe şi de securitate comună în toate domeniile la nivel european s-a accentuat în momentul când Franţa s-a retras din structurile militare ale N.A.T.O., la 7 martie 1976 ca urmare a constatării preşedintelui de Gaulle că „repartiţia lumii în două blocuri militare răspunde din ce în ce mai puţin situaţiei reale". Din punctul de vedere al securităţii militare, Europa Occidentală a rămas ataşată Americii, însă, la iniţiativa britanicilor, s-a constituit „un grup european în Alianţă" (Eurogroup), fără personalitate juridică, ce promova cooperarea europenilor în sectoare militare ca: Eurotrain (instrucţia militară), Eurolog (logistica), Euromed (medicina militară), Eurocom (telecomunicaţiile). Apărarea europeană era văzută nu ca un răspuns imediat la o ameninţare militară urgentă şi precisă, ci ca un test, reînnoit tot timpul, al priorităţilor respective ale europenilor, al voinţei lor de uniune, al voinţei şi capacităţii lor de a refuza veto-urile externe. În raportul care îi poartă numele, 174 Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997.

113

premierul belgian Leo Tindemans, a fost de părere că Uniunea Europeană rămâne incompletă atâta timp cât nu va avea o politică de apărare comună. În acel moment, erau considerate drept obstacole în calea realizării unei apărări comune europene, o serie de cauze printre care: imposibilitatea creării unei forţe nucleare europene datorită poziţiilor diferite în această problemă a Franţei şi Marii Britanii; interzicerea transferurilor de tehnologie nucleară militară; existenţa unor constrângeri economice şi psihologice, în special pentru mărirea cheltuielilor militare anuale şi necesitatea convingerii opiniei publice în această privinţă, etc. Însă speranţele pentru realizarea unei politici europene de apărare comună au apărut relativ repede din perspectiva anumitor conjuncturi precum: garanţia nucleară americană oferită pe termen mediu; instalarea unui sistem european de apărare convenţională, prin utilizarea noilor „arme ghidate cu precizie"; avantajul tehnologic al forţelor europene occidentale faţă de cele ale Pactului de la Varşovia şi transformarea industriilor europene de armament într-un element constitutiv al apărării comune.

În privinţa problemelor de securitate şi cooperare, capacitatea comunităţii europene a fost mai întâi testată pe timpul fazelor elaborării Actului final de la Helsinki. Securitatea continentului european a devenit fondul cooperării politice între statele membre ale comunităţii europene şi subiect al diverselor sesiuni ale Consiliului European, care a sesizat importanţa relaţiilor est – vest. În Declaraţia de la Dublin, din 4 decembrie 1984, cele zece state membre ale comunităţii europene de la acea dată U.E. recunoşteau că „au o responsabilitate privind pacea şi stabilitatea în Europa şi securitatea populaţiilor lor. Ele estimau că opera de construcţie europeană pe care o întreprind şi pe care o continuă cu hotărâre are din acest punct de vedere o valoare iminentă. Ele se declarau decise să menţină şi să-şi intensifice contribuţia la ameliorarea raporturilor între Est şi Vest".

Actuala politică de securitate şi cooperare comună la nivel european, se bazează atât pe stabilitatea politică, cât şi pe cea militară. Politica de securitate bazată pe cooperare renunţă la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul este promovarea cooperării în vederea prevenirii conflictelor în sfera politică şi a reducerii pericolului confruntării armate. De asemenea, scopul politicii de securitate bazată pe cooperare este de a evita escaladarea potenţialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea transparenţei.

Politica externă şi de securitate comuna (P.E.S.C.) a Uniunii Europene nu dispune de multe instrumente juridice obligatorii (directive, regulamente), cu excepţia tratatelor originare sau modificatoare ale primelor. Instrumentele sale cele mai uzuale sunt acţiunile comune, poziţiile comune, declaraţiile şi concluziile Consiliului European şi ale Consiliului Uniunii Europene. Cea mai mare parte a acquis-ului ţine de cooperarea interguvernamentală. De asemenea, P.E.S.C. este implementată prin măsuri negative, de interzicere a anumitor acţiuni sau de instituire a unor măsuri prohibitive, cel mai adesea limitate în timp.

Datorită naturii specifice a acquis-ului corespunzător acestui capitol nu este necesară nici o transpunere în ordinea juridică naţională a ţărilor candidate. Cu toate acestea, ca viitoare state membre, aceste ţări trebuie să se angajeze în sensul acordării de sprijin activ şi necondiţionat pentru implementarea politicii

114

externe şi de securitate comună, în spiritul loialităţii şi al solidarităţii reciproce. Statele membre trebuie să ofere certitudinea că politicile lor naţionale sunt conforme cu poziţiile comune şi să apere aceste poziţii comune în forurile internaţionale.

1. Baza legală Prin Tratatul de la Maastricht, completat prin Tratatul de la Amsterdam,

Uniunea Europeană şi-a stabilit printre altele şi obiectivul afirmării sale pe scena internaţională, în special prin punerea în practică a unei politici externe şi de securitate comună, incluzând definirea în timp a unei politici de apărare, care ar putea conduce, la momentul potrivit, la o apărare comună. Conform Tratatului de la Maastricht, politica externă şi de securitate comună (P.E.S.C.) constituie cel de-al doilea pilon al U.E., alături de Comunitatea Economică Europeană (pilon întâi) şi Justiţia şi Afacerile Interne (pilonul al treilea).

În titlul V, art. J.4, paragraful 1 din Tratatul de la Maastricht se stipulează că „Uniunea Europeană cere Uniunii Europei Occidentale, care este parte integrantă a dezvoltării Uniunii, să elaboreze şi să ducă la îndeplinire deciziile şi acţiunile Uniunii cu implicaţii în domeniul apărării". Se mai precizează că P.E.S.C. nu afectează caracterul specific al politicii de securitate şi de apărare a anumitor state membre şi respectă obligaţiile ce decurg pentru anumite state din Tratatul Atlanticului de Nord. Aşadar, baza legală a P.E.S.C. este dată de Tratatul de instituire a Uniunii Europene prin dispoziţiile Titlului V intitulat ,,Dispoziţii referitoare la politica externă şi de securitate comună’’- articolele 11-28.

Tratatele de la Amsterdam (1997) şi Nisa (2000) constituie momentul intrării în scenă în mod activ a P.E.S.C. Deşi Tratatul de la Amsterdam nu aduce modificări semnificative Titlului V din Tratatul de la Maastricht, este creat un dispozitiv de acţiune autonomă dotat cu un cadru juridic solid datorită cooperării dintre state. Astfel, în ceea ce priveşte actele în domeniul politicii externe şi de securitate comună, sunt luate decizii de principiu, sunt formulate poziţii comune, şi sunt încheiate acţiuni şi măsuri comune. O altă noutate adusă prin Tratatul de la Amsterdam în materia P.E.S.C. este crearea unui Înalt Reprezentant pentru P.E.S.C., care este în acelaşi timp şi Secretarul General al Consiliului. Acesta are rolul de a contribui la realizarea unei politici externe comune la nivelul U.E. ceea ce constituie un progres în materie de politică externă. În ceea ce priveşte Tratatul de la Nisa, acesta aduce unele schimbări semnificative în privinţa P.E.S.C. dacă ţinem cont de faptul că Tratatul transformă în politică a U.E. progresele realizate la Consiliile europene de la Koln (iunie 1999) şi Helsinki (decembrie 1999) şi anume crearea în viitor a unei forţe de intervenţie europene constituită din 60.000 militari şi noi organisme politico-militare care să funcţioneze în cadrul Consiliului.

În perspectivă, în măsura în care proiectul de Tratat, instituind o Constituţie pentru Europa, va intra în vigoare, acesta va elimina actuala structură a UE bazată pe cei trei piloni, P.E.S.C. devenind o politică internă a Uniunii Europene, realizată prin intermediul instituţiilor proprii acesteia. Tratatul, instituind o Constituţie pentru Europa, prevede detaliat în Titlul V: Acţiunea externă a Uniunii, Capitolul II: Politica externă şi de securitate comună modalitatea de realizare a politicii externe şi de securitate la nivel european.

115

Baza legală actuală a P.E.S.C. precizează şi obiectivele sale; acestea sunt: apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii; întărirea securităţii Uniunii şi statelor membre sub toate formele; menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, conform principiilor Cartei O.N.U., a principiilor Actului final de la Helsinki şi a obiectivelor Cartei de la Paris; promovarea cooperării internaţionale; dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Spre deosebire de metoda comunitară, proprie integrării economice, metodele P.E.S.C. se caracterizează prin cooperarea între statele membre, pentru conducerea politicilor şi prin punerea graduală în practică a unor acţiuni comune, în domeniile în care statele membre au interese comune. În acelaşi timp, statele îşi asumă angajamentul de a sprijini activ şi fără rezerve P.E.S.C., de a se abţine de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii, de a veghea la conformitatea politicilor lor naţionale cu poziţiile comune, de a se informa reciproc asupra oricăror probleme de politică externă şi de securitate şi de a susţine poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale.

2. Uniunea Europei Occidentale şi rolul ei în asigurarea unei politici externe şi de securitate comună a Europei

Originile organizaţiei se găsesc în „Tratatul asupra colaborării economice, sociale şi culturale şi privind autoapărarea colectivă", semnat la 17 martie 1948, la Bruxelles. Preambulul tratatului formulează drept scop garantarea reciprocă „a securităţii statelor semnatare şi angajamentul ferm al acestora de a lua toate măsurile necesare în cazul revenirii Germaniei la o politică de agresiune". În continuare, la articolul 5 se stipulează că: „statele semnatare se obligă să acorde tot ajutorul militar şi toată asistenţa ce le stau în putere oricărui stat membru care ar face obiectul unui atac armat în Europa".

Prin Acordurile de la Paris din anul 1954, când au aderat la tratat Republica Federală Germania şi Italia, organizaţia este rebotezată: Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.). Cu toate că U.E.O. îi erau acordate competenţe largi prin Tratatul de la Bruxelles, foarte repede activităţile principale vor fi încredinţate altor organizaţii. Imediat după semnarea Tratatului Atlanticului de Nord în 1951, în plan militar, structurile operaţionale şi Statul Major General al Forţelor U.E.O. de la Fontainebleau şi Versailles au fost transferate Alianţei. De fapt, conţinutul modificat al Tratatului de la Bruxelles confirma opţiunea pentru apropierea decisivă de N.A.T.O.: „în executarea Tratatului, Înaltele Părţi contractante şi toate organizaţiile create de ele în cadrul Tratatului vor coopera strâns cu Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord". Pentru a se evita „orice dublă întrebuinţare cu statele majore ale N.A.T.O., Consiliul şi Agenţia pentru controlul armamentelor se vor adresa autorităţilor militare corespunzătoare din cadrul N.A.T.O. pentru orice informaţii şi orice aviz asupra chestiunilor militare".

Deposedată de dreptul de a-şi dezvolta orice fel de structuri militare pentru o lungă perioadă de timp U.E.O. nu s-a manifestat pe scena europeană. Abia la începutul anilor ´80, în contextul preocupărilor.

116

Comunităţii Europene de a se concentra unei politici de apărare comune şi manifestării tendinţei statelor europene de a crea pilonul european în cadrul N.A.T.O., U.E.O. începe să-şi dezvolte şi structuri militare.

Prima acţiune concretă în acest sens este elaborarea din iniţiativa preşedintelui François Mitterand, a „Memorandumului Franţei" cu privire la U.E.O. şi trimis guvernelor statelor membre. Ideea documentului este că „U.E.O. este singura instanţă europeană competentă în materie de apărare". Rezultatul a fost reactivarea Consiliului de Miniştri al U.E.O., alcătuit din miniştrii de externe şi miniştrii apărării din statele membre.

„ Declaraţia de la Roma", din octombrie 1984, a Consiliului de Miniştri cuprinde noile obiective politice şi schimbările structurale ale organizaţiei. S-a stabilit, ca misiune principală, definirea identităţii europene de securitate şi apărare, confirmând astfel dorinţa membrilor de cooperare şi armonizare a punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeană.

Reunit la Haga în octombrie 1987, Consiliul U.E.O. a adoptat o „Platformă asupra intereselor europene în materie de securitate", în care îşi afirma în mod solemn hotărârea de a dezvolta pilonul european al N.A.T.O., oferind, în acelaşi timp, o dimensiune de securitate şi apărare pentru o Europă integrată. Platforma defineşte şi raporturile dintre U.E.O. şi N.A.T.O., precum şi cu alte instanţe şi precizează modalităţile de lărgire a U.E.O. şi condiţiile necesare întăririi rolului său, ca forum unde vor avea loc dezbateri asupra problemelor de apărare şi securitate.

3. Evoluţii ale Uniunii Europei Occidentale în asigurarea politicii externe şi de securitate comună a Europei

La 19 iunie 1992, miniştrii afacerilor externe şi ai apărării din statele membre ale U.E./U.E.O., reuniţi lângă Berlin, au adăugat şi dat publicităţii „Declaraţia de la Petersburg", care, pe baza Tratatului de la Maastricht, enunţa liniile directoare pentru dezvoltarea viitoare a organizaţiei. Membrii U.E.O. se angajează să susţină acţiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, în cooperare cu alte instituţii de securitate. S-a hotărât crearea unei Celule de Planificare Militară şi punerea la dispoziţie a unor unităţi militare operative din trupele de uscat, aviaţia militară şi din marina militară, care vor rămâne dislocate pe teritoriile de origine, dar, la nevoie, vor acţiona împreună sub comanda U.E.O.

Aceste forţe, constituite într-o structură comună (F.A. W.E.U. – Forces Anwerable to West European Union) urmau să îndeplinească trei tipuri de misiuni: umanitare sau de evacuare a resortisanţilor; de menţinere a păcii şi de gestiune a crizelor, inclusiv operaţiuni de restabilire a păcii. Misiunea principală a Celulei consta în pregătirea operaţiunilor sub egida U.E.O., la care se adăugau şi responsabilităţile pe linia gestionării F.A. W.E.U. şi a actualizării regulilor de angajare.

Cu aceeaşi ocazie, în scopul extinderii cooperării U.E.O. cu ţările din Europa Centrală şi de Est, Consiliul de Miniştri, a invitat miniştrii Afacerilor Externe şi ai Apărării din această zonă să formeze un „Forum de Consultare", care s-a reunit pentru prima oară la Londra pe 14 octombrie 1992. Următorul pas

117

în realizarea componentei de apărare a U.E. s-a făcut cu ocazia reuniunii la nivel înalt a Alianţei Atlanticului de Nord, din 1994, de la Bruxelles, când statele N.A.T.O. şi-au exprimat sprijinul deplin faţă de dezvoltarea unei „Identităţi Europene de Securitate şi Apărare" (I.E.S.A.) şi faţă de „pilonul european al Alianţei" prin intermediul U.E.O., ca o componentă a U.E. N.A.T.O. a fost de acord să pună la dispoziţia U.E.O. infrastructura şi baza materială a N.A.T.O. din Europa, în special mijloacele de comunicaţii şi cercetare strategică prin satelit, pentru organizarea şi desfăşurarea unor eventuale operaţiuni militare în spaţiul Europei, exclusiv sub autoritatea U.E.O. În contextul acceptării I.E.S.A. a fost introdus şi conceptul de „Forţe Operative Inter-arme Multinaţionale" (F.O.M.I.), destinat ducerii operaţiunilor militare organizate şi conduse de U.E.O., cu folosirea facilităţilor N.A.T.O. Condiţia este ca, după utilizare, aceste facilităţi să revină sub controlul N.A.T.O.

În planul securităţii europene şi euro-atlantice au loc două procese: realizarea I.E.S.A. în cadrul N.A.T.O. şi a P.E.S.C. în cadrul U.E. Acestea sunt concepte complementare şi nu concurenţiale, de unde şi principiul „separabil, dar nu separat" de N.A.T.O. în privinţa utilizării forţelor şi mijloacelor. Din evoluţia organizaţiei face parte şi decizia Consiliului Uniunii de a crea un Comitet Militar cu scopul de a întări şi clarifica rolul şefilor Statelor Majore ale Armatelor. Începând cu anul 1992, pentru o perioadă de timp, cele două alianţe militare distincte – una exclusiv europeană, U.E.O., şi una euroatlantică, N.A.T.O. – vor coexista, vor coopera, dar nu se pot confunda şi nu au raporturi de subordonare una faţă de alta.

Reuniunea din mai 1994 de la Luxemburg a adoptat „Declaraţia de la Kirchberg" prin care „Forumul de Consultare" este suspendat, iar celor 9 ţări din Europa Centrală şi de Est li se acordă statutul de partener asociat. Are loc o structurare pe patru paliere: membri (toţi membrii U.E.O. sunt şi membri N.A.T.O. şi ai U.E.); membri asociaţi – state membre N.A.T.O. dar care nu sunt şi membre ale U.E.; parteneri asociaţi – state care nu sunt membre nici ale N.A.T.O., nici ale U.E.; observatori – membrii ai N.A.T.O. şi/sau ai U.E.

„Declaraţia de la Ostend" din 19 noiembrie 1996 este un document de referinţă ce atestă dezvoltarea rolului U.E.O. Aceasta reprezintă un punct de plecare în declanşarea unei operaţii importante, integrarea industriilor de apărare din statele membre ale U.E., şi pe această bază, apariţia unei pieţe de armament unice, cu reglementări legislative standard. Este declanşat procesul de regrupare, restructurare şi concentrare a industriilor militare din spaţiul U.E. – ca fundament material al U.E.O. şi crearea pieţei unice, integrate, de armament a U.E. / U.E.O.

„Declaraţia de la Rhodos" din mai 1998 constată definitivarea realizării tuturor instrumentelor operaţionale care să-i permită U.E.O. organizarea şi desfăşurarea de operaţiuni militare sub conducere proprie. Referirile la relaţiile dintre N.A.T.O. şi U.E.O. cuprind convingerea că „Alianţa Atlanticului de Nord continuă să constituie baza unui concept colectiv de securitate potrivit prevederilor Tratatului de la Washington şi va rămâne forumul principal de consultaţii între aliaţi, într-un context în care aliaţii europeni îşi asumă responsabilităţi sporite pentru propria lor securitate şi apărare".

Raportul reuniunii Consiliului European întrunit la Koln în zilele de 3-4 iunie 1999 a propus integrarea cât mai rapidă a U.E.O. în U.E., ca o primă etapă

118

şi, ulterior, crearea unei armate europene. Liderii nord-europeni au considerat că ,,episodul Kosovo a confirmat pe deplin necesitatea şi chiar urgenţa afirmării unei Europe a Apărării, care să acţioneze fie în sânul Alianţei Atlantice, fie de manieră autonomă, în funcţie de natura crizelor".

Proiectul elaborat la summit-ul de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, afirmă disponibilitatea statelor membre de a dezvolta mijloacele care le vor permite să facă faţă în mod autonom, gestiunii militare şi nemilitare a crizelor. În raport cu N.A.T.O., forţa ce va fi creată va opera în concentrare şi în totală transparenţă, în scopul principal de a evita repetările sau eventualele paralelisme. Această cooperare şi transparenţă deplină şi integrală între U.E. şi N.A.T.O. va fi definită ţinând seama de nevoile tuturor membrilor U.E., precum şi de cele ale altor state. Problemele care apar ţin de poziţia U.E. faţă de N.A.T.O. şi de competenţele exacte ale noilor structuri specific europene, cărora le va da naştere această opţiune, de situaţia statelor membre ale U.E. şi de a celor care fac parte din N.A.T.O. dar nu încă din U.E. Spre exemplu, în prezent, Austria, Finlanda, Irlanda şi Suedia fac parte din U.E., dar nu şi din N.A.T.O., pe când România, Turcia, Bulgaria şi Islanda sunt membre N.A.T.O., dar nu fac parte din U.E.

Documentele discutate şi aprobate la Feira (Portugalia) în iunie 2000 ating şi dimensiunea relaţiei de securitate dintre U.E. şi N.A.T.O. şi conţin propuneri concrete asupra eventualelor modalităţi de implicare a ţărilor care nu sunt membre N.A.T.O. sau U.E. în situaţiile de criză monitorizate de U.E. Ca modalităţi de consultare şi cooperare cu N.A.T.O., Consiliul U.E. a propus crearea a patru „grupuri de lucru ad-hoc" având ca atribuţii cooperarea cu structurile N.A.T.O. şi identificarea problemelor privitoare la: securitate, capacităţi militare, modalităţi ce permit accesul U.E. la bunurile şi capacităţile N.A.T.O. şi definirea aranjamentelor permanente de consultare U.E.-N.A.T.O. Pentru U.E. prioritatea este partea civilă a managementului de criză, prin dezvoltarea instrumentelor de intervenţie şi reacţie precum şi crearea unei forţe de reacţie rapidă, acest lucru permiţând U.E. să-şi sporească sprijinul acordat în operaţiuni conduse de organizaţii internaţionale şi regionale. S-a decis de asemenea, crearea unui „Comitet de Management al Crizelor Civile", copie a unui organism existent deja în cadrul N.A.T.O., înfiinţarea unei structuri permanente politice şi militare şi construirea unui sistem european de supraveghere prin satelit, menit să reducă dependenţa actuală faţă de sistemul american de informaţii.

Pe 13 noiembrie 2000 s-a semnat la Marsilia actul de încetare a activităţii U.E.O., care şi-a cedat prerogativele U.E. Concret, Institutul de Studii Strategice din Paris şi Centrul de Sateliţi de la Torrejan (Spania) a trecut sub autoritatea U.E. Transformarea U.E.O. s-a realizat progresiv, încheindu-se în 2001. Statul Major al U.E.O. a fost dizolvat şi înlocuit cu cel al U.E. Totuşi, cea dintâi menţine o structură care continuă să funcţioneze pentru a veghea la garantarea apărării reciproce, iar U.E. se va concentra asupra operaţiunilor de gestionare a crizelor. În acelaşi timp, s-a aprobat crearea a trei organe politico-militare europene permanente: un comitet politic şi de securitate, un comitet militar şi un stat major. Au fost stabilite de asemenea, mecanismele de evaluare a forţei comune de reacţie rapidă şi a relaţiilor permanente pe care le propun Alianţei şi

119

altor 15 ţări europene din estul continentului, pe baza „principiului fundamental al autonomiei de decizie a U.E.".

4. Politica externă şi de securitate comună în contextul actual Cu prilejul reuniunii informale a miniştrilor apărării ai statelor membre

N.A.T.O., care a avut loc la Varşovia între 24 şi 25 septembrie 2002, a fost lansată iniţiativa NATO Response Force. Ea vizează constituirea unei forţe de reacţie rapidă a N.A.T.O., cu un efectiv de aproximativ 21.000 de militari, compusă din elemente terestre, aeriene şi navale, cu capacitate de desfăşurare în termen scurt (7 zile), puternic susţinute logistic şi informativ. Acest mecanism va constitui instrumentul de proiecţie a forţei N.A.T.O. dincolo de graniţele Alianţei. Perioada de timp, de aproximativ doi ani, prevăzută pentru crearea şi operaţionalizarea forţei subliniază importanţa acordată iniţiativei în procesul de restructurare şi modernizare a N.A.T.O. în faţa noilor ameninţări asimetrice ale secolului XXI. 175

Forţa de Reacţie Rapidă (F.R.R.) este o structură militară concepută să se implice în prevenirea şi soluţionarea conflictelor regionale, cu un efectiv militar care să poată fi mobilizat în maxim 60 de zile şi desfăşurat în zonele de conflict pe o perioadă de un an de zile. Aceste forţe vor putea fi folosite pentru misiuni ale U.E., cât şi pentru misiuni ale N.A.T.O. Statele candidate la aderare care au fost invitate să participe la această forţă, vor avea dreptul să trimită trupe în cadrul F.R.R., însă nu vor putea participa la luarea deciziilor. Se discută în acest sens despre crearea unei structuri consultative, în care să fie cooptate şi statele candidate.

Eforturile pentru dezvoltarea identităţii europene demonstrează o creştere a ponderii, răspunderii şi nivelului fizic de implicare a europenilor în ceea ce ei definesc „afaceri europene care trebuie gestionate de europeni". Pentru realizarea acestui obiectiv ambiţios trebuie depăşite atât reticenţele aliatului transatlantic, cât şi cele interne legate de problemele suveranităţii naţionale şi cheltuielile militare. În privinţa bugetelor militare, chestiunea nu constă în creşterea acestora, de către statele U.E., ci în mai eficienta lor folosire, căci, deşi europenii folosesc cam jumătate din sumele alocate apărării de S.U.A., capacitatea lor militară reprezintă cam o zecime din cea a americanilor.

Premisele unei armate europene există, aceasta fiind perfect operaţională, funcţionând acum în cadrul structurii N.A.T.O., integrată în Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate din Europa, sub forma Corpului de Reacţie Rapidă (C.R.R.), constituit din divizii naţionale, divizii de cooperare şi divizii multinaţionale.

5. Acţiuni comune ale statelor în domeniul industriei de apărare O identitate europeană reală de securitate şi apărare presupune formularea

unei politici comune în domeniul apărării, aceasta incluzând o viziune şi o acţiune comună în zona industriei de apărare. Pe 11 mai 2000 Comisia Europeană a autorizat proiectul creării companiei E.A.D.S. (European Aeronautic Defence and Space Company), în care vor fuziona competenţele unora dintre cele mai puternice companii europene din domeniul industriei militare: francezii de la Aerospaţiale-Matra, germanii de la Daimler-Chrysler

175 Strategia de securitate a Uniunii Europene, 2003.

120

AG şi spaniolii de la Sociedad Estatal de Participaciones Industriales. Domeniile de activitate sunt aeronautica, telecomunicaţii, industria spaţială şi de apărare.

Piaţa pe care va opera E.A.D.S. este cea a avioanelor comerciale, a echipamentelor de telecomunicaţii, a elicopterelor comerciale şi militare, a industriei spaţiale, a armelor teleghidate, a avioanelor fără pilot folosite în cadrul operaţiilor militare, a avioanelor militare şi a echipamentelor electronice destinate sectorului apărării. Această societate, în calitate de contractant principal european şi de furnizor direct, va prelua producţia echipamentelor necesare dotării europene, fiind vorba de un sector în care superioritatea ofertei americane era incontestabilă în raport cu industriile naţionale de armament europene. Competenţele E.A.D.S. vor acoperi sectoarele transport strategic, culegere de informaţii, comandă şi control, asigurând independenţa de mişcare a noilor structuri militare europene.

6. Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi N.A.T.O. Apărarea şi securitatea comună bazată pe cooperare reprezintă un

instrument fundamental al politicii internaţionale de securitate. Aplicarea principiului subsidiarităţii în organizarea securităţii europene presupune luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: U.E., O.S.C.E., N.A.T.O. şi O.N.U. Angajarea pe unul sau mai multe din aceste nivele va depinde de specificul sarcinilor de securitate avute în vedere. Necesitatea unei corelări, a optimizării cooperării între diferitele instituţii de securitate devine mai evidentă ca oricând. Evoluţiile în U.E., competiţia dintre U.E. şi N.A.T.O., posibilitatea ca interesele naţionale ale unor state occidentale să prevaleze asupra celor comune, evaluarea securităţii de pe poziţii ideologice şi nu financiare, lipsa unei diviziuni corecte a muncii între statele participante, sunt principalii factori care influenţează edificarea unui sistem eficient în domeniul securităţii europene. Nivelul de interoperabilitate pe care se întemeiază relaţiile între U.E. şi N.A.T.O. dau conţinut capacităţii europene colective de gestionare a crizelor.

Realizarea I.E.S.A. (Identităţii Europene de Securitate şi Apărare) este un proces ireversibil al cărui cadru instituţional va fi construit prin dezvoltarea relaţiei existente între N.A.T.O. şi U.E., pe măsură ce procesul de constituire a unei politici comune de securitate şi apărare se va dezvolta. Chiar dacă toate statele membre N.A.T.O. au recunoscut că este necesar ca europenii să dispună de o forţă militară independentă de contribuţia S.U.A. pentru promovarea politicii externe şi de securitate comună a U.E., a existat temerea că aceasta ar putea duce la crearea unei alianţe pur europene şi la discriminarea statelor europene care sunt membre ale N.A.T.O. dar nu şi ale U.E., precum şi la o dublare a asumării sarcinilor şi alocării resurselor de către N.A.T.O. şi U.E.

Dezvoltarea I.E.S.A. în cadrul N.A.T.O. şi aplicarea principiului creării unei forţe europene „separabile, dar nu separate", afirmat în iunie 1996 la Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin, sunt destinate evitării acestor probleme. Formula aprobată la Washington în 1999 oferă europenilor mai multă greutate în luarea deciziilor în cadrul Alianţei, iar U.E. instrumentele de care are nevoie pentru a-şi îndeplini misiunile asumate. Aceasta se întemeiază pe următoarele elemente: reafirmarea angajamentului de a întări legătura transatlantică, inclusiv starea de pregătire de luptă, pentru a îndeplini obiectivele de securitate comune, prin intermediul Alianţei, ori de câte ori va fi nevoie; continuarea procesului de

121

întărire a pilonului european al Alianţei, în baza Declaraţiei de la Bruxelles, din 1994, şi a principiilor convenite la Berlin în 1996 (sunt incluse aici şi opţiunile referitoare la selectarea unui comandant general european şi a unui cartier general N.A.T.O., pentru acţiuni controlate de U.E.); dezvoltarea sistemului de legătură între cele două organizaţii, inclusiv planificarea, exerciţiile şi consultarea; recunoaşterea faptului că un rol european intensificat va contribui la întărirea Alianţei, constituind temelia apărării colective a membrilor.

În noul concept strategic al Alianţei Nord-Atlantice se consideră că dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comună, care include elaborarea progresivă a unei politici comune de apărare aşa cum s-a cerut în Tratatul de la Amsterdam, este compatibilă cu politica comună de securitate şi apărare, stabilită în cuprinsul Tratatului de la Washington.176 Creşterea mediului de securitate este direct proporţională cu sporirea responsabilităţilor şi capacităţilor aliaţilor europeni, cu accent pe securitate şi apărare.

Consilier juridic Universitatea Naţională "Carol I".

ROMÂNIA ÎN PROCESUL DE ADOPTARE A ACQUIS-ULUIÎN DOMENIUL POLITICII EXTERNE

ŞI DE SECURITATE COMUNĂ

Lt.(just.mil.) Răduică Sorina

România a închis provizoriu acest capitol în prima jumătate a anului 2000 şi este deja un participant activ la dialogul politic multilateral din cadrul P.E.S.C. În România se consideră că există deja structurile necesare participării la definirea şi implementarea P.E.S.C. În documentul de poziţie prezentat pentru acest capitol, România a confirmat voinţa de a-şi asuma integral obligaţiile de membru, de a prelua întregul acquis şi de a se conforma angajamentelor subsecvente ce derivă din P.E.S.C. odată cu aderarea la Uniunea Europeană.

Având în vedere natura specifică a acquis-ului corespunzător acestui capitol, care nu are nevoie de o transpunere în ordinea juridică naţională a ţărilor candidate, România trebuie să se angajeze în sensul acordării de sprijin activ şi

176 Manualul NATO, Bruxelles, 2001.

122

necondiţionat pentru implementarea politicii externe şi de securitate comune, în spiritul loialităţii şi al solidarităţii reciproce. România trebuie să ofere certitudinea că politicile ei naţionale sunt conforme cu poziţiile comune şi să apere aceste poziţii comune în forurile internaţionale. De aceea, în cadrul analizei alinierii ţării noastre la acquis-ul privind politica externă şi de securitate comună ne vom referi la relaţiile cu statele vecine, participarea la dialogul politic, alinierea la politica U.E. privind zona Balcanilor, a spaţiului euro-mediteranean şi Orientul Mijlociu.

1. Relaţiile cu statele vecine

Dialogul politic dintre U.E. şi România are ca principală orientare amplificarea relaţiilor cu statele din vecinătate, dintr-o perspectivă europeană. În acest sens, accentul este pus atât pe sprijinirea U.E. şi N.A.T.O. în eforturile lor vizând integrarea ţărilor fostei Iugoslavii în sistemul predominant de valori din Europa, cât şi promovarea orientărilor pro-europene din Republica Moldova şi din Ucraina, precum şi din alte ţări din bazinul Mării Negre.

Pe parcursul anului 2002, cât a deţinut preşedinţia O.S.C.E., România a cooperat eficient cu preşedinţiile suedeză şi belgiană ale U.E., cu Înaltul Reprezentant pentru P.E.S.C. şi cu Comisia Europeană asupra unei game largi de probleme şi în special în ceea ce priveşte situaţia din Rusia, Republica Moldova, Ucraina, Balcanii de Vest, conflictele din zona Asiei Centrale şi Caucazului şi în ce priveşte capacităţile civile pentru managementul crizelor.

De asemenea, în perioada deţinerii co-preşedinţiei Mesei III a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (P.S.E.S.E.), România a avut contribuţii substanţiale la o serie de proiecte, printre care: inventarierea tuturor iniţiativelor în cadrul proiectului reformei sectorului de securitate din statele participante la P.S.E.S.E.; inaugurarea centrului regional de la Belgrad privind gestionarea problematicii S.A.L.W. (Small Arms Light Weapons) şi constituirea Grupului permanent format din Punctele

Naţionale Focale ale statelor din regiune; iniţierea discuţiilor privind demararea unui proiect de cercetare a fenomenului terorismului în sud-estul Europei şi de inventariere a tuturor măsurilor de combatere a acestuia în regiune; desfăşurarea primului exerciţiu comun regional în domeniul prevenirii dezastrelor; reducerea stocurilor de mine în regiune; distrugerea unor cantităţi importante de S.A.L.W. Modul de participare la reuniunile Mesei III a

123

P.S.E.S.E. este considerat, de statele occidentale, un indicator al gradului de implicare a unei ţări în eforturile de consolidare a stabilităţii şi securităţii în Europa de sud-est.

Priorităţile avute în vedere de România pentru consolidarea relaţiilor cu vecinii sunt: întărirea cooperării cu statele vecine în diverse domenii; acordarea sprijinului politic şi practic pentru implementarea planului de evaluare a riscurilor în Europa de Sud- Est şi întărirea rolului Centrului Regional pentru luptă împotriva criminalităţii transfrontaliere.

În planul relaţiilor bilaterale cu statele vecine, România a continuat să promoveze o politică de bună vecinătate, bazată pe cooperare şi ajutor reciproc. Astfel, la 1 august 2003, cu ocazia întâlnirii dintre Preşedinţii României şi Republicii Moldovei, s-a propus realizarea unui Parteneriat European între cele două state, care să pună bazele unei cooperări pragmatice şi eficiente între ele. La 17 iulie 2003, s-a semnat la Cernăuţi Tratatul dintre România şi Ucraina privind regimul frontierei de stat, cooperarea şi asistenţa reciprocă în chestiunile referitoare la frontieră, iar la 4 iulie 2003, a fost semnat la Moscova, Tratatul privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare între România şi Federaţia Rusă. Toate aceste documente sunt redactate conform acquis-ului comunitar şi cutumelor internaţionale şi instituie cadrul unei cooperări întărite în diverse domenii (juridic, economic, cultural, politic şi militar) şi la diverse niveluri (parlamentar, guvernamental, departamental, la nivelul administraţiilor locale sau la nivelul O.N.G.-urilor).177

2. Participarea la dialogul politic

România a manifestat un interes pentru dezvoltarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare (P.E.S.A.) ca parte a P.E.S.C. şi a participat activ la schimbul de idei privind acest subiect alături de U.E. în formula U.E. +15. În acest sens pot fi menţionate o serie de întâlniri, la nivel european cu reprezentanţi ai preşedinţiei Consiliului U.E. şi cu directori generali pentru afaceri europene. Alinierea României la poziţiile şi declaraţiile U.E. a avut loc, de fiecare dată, prin asocierea la poziţiile şi acţiunile comune şi prin respectarea sancţiunilor internaţionale şi a măsurilor restrictive impuse de către U.E. şi O.N.U.

177 Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti 2001

124

3. Alinierea la politica U.E. privind zona Balcanilor, spaţiul euro-mediteranean şi Orientul Mijlociu

România îşi păstrează linia promovată până în prezent faţă de statele din Balcani, Europa mediteraneană şi Orientul Mijlociu, subliniind importanţa menţinerii deschiderii manifestate de U.E. faţă de statele din aceste regiuni. Cu prilejul Summit-ului U.E. de la Salonic din 21 iunie 2003, România a reafirmat importanţa statelor balcanice pentru stabilitatea regiunii şi a apreciat mesajul politic adresat de către U.E. statelor din această zonă.

În ceea ce priveşte alinierea la politica U.E. faţă de statele din spaţiul euro-mediteranean şi din Orientul Mijlociu, reuniunile de la Sharm-El-Sheik şi Aqaba privind procesul de pace în Orientul Mijlociu au oferit României posibilitatea de a continua să susţină aplicarea măsurilor de stabilire şi normalizare a relaţiilor dintre Israel şi Palestina. În ultima perioadă vizitele autorităţilor române, la nivel guvernamental, în Liban, Maroc şi Kuweit au urmărit, în acest sens, dezvoltarea şi consolidarea relaţiilor tradiţionale cu aceste state, din perspectiva noului statut euroatlantic şi european al României.

Faţă de situaţia din Irak, România a adoptat o politică de susţinere activă a eforturilor de democratizare a vieţii politice şi a întregii societăţi irakiene, sprijinind direct realizarea acestui deziderat prin formarea unor structuri instituţionale viabile, cu adevărat democratice. În acest sens, au fost adoptate o serie de acte normative, în plan naţional, care transpun acquis-ul comunitar în domeniu.

Consilier juridic Universitatea Naţională "Carol I".

125

CONSTITUŢIA EUROPEANĂ – OPORTUNITATE,REALITATE ŞI PERSPECTIVE


Am evidentiat aici punctele tari, dar si aspectele de noutate pe care Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa le aduce ordinii juridice comunitare. Ceea ce s-a reglementat în Tratatul constituţional este absolut remarcabil. Am amintit aici, tripla sa personalitate juridică, simplificarea tratatelor constitutive prin includerea într-un instrument unic a acestora şi implicit a dreptului Uniunii, includerea şi ridicarea la rang de drept primar a Cartei Fundamentale a Drepturilor Omului, adoptată la Nisa, şi implicit forţa juridică obligatorie a acesteia, punerea bazelor dreptului comunitar constituţional, durata nelimitată de aplicare a Constituţiei Europene, procedura simplificată de revizuire, includerea principiului democraţiei participative sunt numai câteva aspecte pe care le consacră Constituţia Europeană.

Perspectiva extinderii Uniunii Europene cu încă 10 state a ridicat o problemă de o importanţă majoră: consolidarea unei Uniuni mai eficiente, capabila să facă faţă noilor cerinţe cu care se confruntă, capabilă să asigure tuturor cetăţenilor săi drepturi egale. Şi iată că, în anul 2004, răspunsurile

s-au concretizat în Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa.Adoptarea unei Constituţii Europene178 va reprezenta cu siguranţă un

pas important pentru ca Uniunea Europeană - în formula sa extinsă – să devină un actor esenţial pe scena societăţii internaţionale, în condiţiile în care

178 Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, concretizat la 17 şi 18 iunie 2004 la Roma.

126

adoptarea noului proiect constituţional aprofundează, în mod decisiv, integrarea politică la nivelul Uniunii, prin dispariţia „tradiţionalilor” piloni179.

Rezultatul Conferinţei interguvernamentale reflectă concretizarea unei voinţe politice comune a statelor participante la Convenţia privind viitorul Europei, manifestată la Consiliul European de primăvară180. Un al doilea “eşec” al negocierilor ar fi reprezentat compromiterea proiectului constituţional pentru o perioadă îndelungată181.

Deşi se poate constata că textul agreat în urma Conferinţei Interguvernamentale reprezintă un regres faţă de unele formule stabilite de Convenţia pentru viitorul Europei în anul 2003, în raport cu situaţia „status-quo-ului”, cu siguranţă este un progres. Formula rezultată în urma negocierilor, care au durat aproximativ 9 luni, reprezintă, probabil, maximul posibil în acest stadiu al integrării europene.

Este Tratatul constituţional „cel mai bun drum pentru evolutia Uniunii Europene”? – este întrebarea pe care şi-au adresat-o participanţii la cel de-al XXV-lea colocviu de drept comunitar organizat de Asser Institute din Haga182. Nu putem răspunde dacă este „cel mai bun drum”, dar cu siguranţă reprezintă un pas pozitiv. Însăşi ideea de „Constituţie” reprezintă un progres imens în direcţia aprofundării integrării şi a apropierii Uniunii Europene de cetăţeni.

Cum se poate caracteriza compromisul la care s-a ajuns? Este prea mult? Este prea puţin? Atât Presedinţia italiană, cât şi cea irlandeză au abordat rezolvarea problemelor sensibile “în pachet”, încercându-se obţinerea aşa numitului “fair balance”. Presedinţia a afirmat că într-un astfel de compromis vor exista întotdeauna nemultumiţi şi a încercat să ofere cât mai multe compensaţii posibile unor state, precum Marea Britanie - în domeniul extinderii majoritaţii calificate, Spania şi Polonia - în domeniul definirii majorităţii calificate, Olanda – în materie bugetară.

Miza agreării definiţiei majoritaţii calificate a fost reprezentată de menţinerea influenţei asupra deciziilor de către anumite state, care au fost favorizate de formula din Tratatul de la Nisa183. Formula propusă de Convenţie – votul cu dubla majoritate de state şi populaţie – a fost în final acceptată de adepţii sistemului Nisa, ceea ce a fost discutat la nivel înalt fiind procentele pentru fiecare variabilă. Totodată, este de apreciat compromisul pe care l-au acceptat cele 13 state mici, între care 9 membri noi, care apreciau că formula în dezbatere184 conferă o influenţă prea mare statelor cu o populaţie numeroasă.

Formula convenita în final a fost cea propusa de Presedinţie, respectiv 55% state –65% populaţie, variantă susţinută activ de statele mari, în special de către Franţa.

179 Pilonul comunitar, politica externă şi de securitate comună şi cooperarea în materie judiciară şi poliţienească - fosta J.A.I.

180 Depăşirea diferenţelor de poziţie care au determinat neadoptarea proiectului de Tratat constituţional în decembrie 2003; principalii actori implicaţi în această „divergenţă”au fost Franţa şi Germania, pe de o parte şi Spania şi Polonia, pe de altă parte).181 Preşedinţia olandeză a anunţat că nu va prelua între priorităţile sale definitivarea Tratatului Constituţional, pe perioada mandatului sau, în eventualitatea în care nu s-ar fi ajuns la un compromis.182 13-16 octombrie 2004183 Spania, Polonia184 Propunerea Presedinţiei irlandeze : 55% state – 65% populatie

127

De asemenea, aspectele instituţionale au prezentat un interes ridicat pentru statele participante la geneza Tratatului constituţional, aceste probleme ocupând un loc important în cadrul compromisului final.

Acordarea unui statut juridic Cartei Drepturilor Fundamentale reprezintă o altă realizare importantă a Constituţiei. Astfel, documentul care pâna în acest moment se bucura doar de valoare de soft law, dobândeşte statut constituţional.

Un rol deosebit de important în construcţia constituţională a fost reprezentat de obiectivul apropierii Uniunii Europene de cetaţeni: introducerea principiilor democraţiei reprezentative şi al democraţiei participative, creşterea transparenţei, deschiderea către public185, creşterea rolului Parlamentului European, introducerea iniţiativei legislative populare, creşterea rolului Parlamentelor naţionale, sporirea flexibilitaţii mecanismelor de adoptare a deciziilor în raport cu evoluţiile ulterioare.

De asemenea, trebuie menţionată dobândirea personalităţii juridice de către Uniunea Europeană186, precum şi înglobarea într-un text constituţional a regulii consacrate prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunitaţilor Europene, respectiv, a prioritaţii dreptului comunitar în raport cu dreptul intern al statelor.

Atribuirea, în mod expres, a unui statut constituţional noului Tratat reprezintă un element de noutate, subliniind tendinţa către o integrare din ce în ce mai accentuată nu numai în domeniul economic187, cât mai ales în plan politic188 şi social.

Ce ar fi reprezentat Tratatul Constituţional dacă ar fi avut acelaşi conţinut, însa denumirea de „Constituţie” ar fi fost omisă? - se interoga profesorul Joseph Weiler189. Ar fi reprezentat „o altă Nisa” – un oarecare progres rezultat din unificarea Tratatului instituind Comunitatea Europeană şi Tratatului asupra Uniunii Europene şi din aprofunadarea competenţelor Uniunii în anumite domenii. Atributul de text constituţional prezintă, însă, un puternic impact atât psihologic, cât şi juridic. Un text constituţional confera individualitate şi coerenţă sistemului ordinii juridice comunitare. Totodată, un text constituţional consacră voinţa statelor şi popoarelor Uniunii de a fundamenta o organizaţie care tinde să depaşească caracterul strict interguvernamental. Din punct de vedere formal, constituţia poate fi privita că un Tratat. Din punct de vedere substanţial, aceasta reprezintă cu adevarat o lege funamentală, în sensul teoriei clasice a dreptului constituţional – act care reglementează modalităţile de exercitare a puterii.

Tratatul constituţional se va caracteriza prin natură juridică multiplă, reprezentând, deopotrivă, un tratat internaţional – supus regulilor dreptului internaţional public; izvor al dreptului comunitar european; text constituţional – document ce constituie fundamentul unei ordini juridice, ordinea juridică comunitară. În acest sens, este emergentă „subramură” a dreptului comunitar: dreptul constituţional comunitar190.

185 Caracterul public al dezbaterilor Consiliului.186 Ce pune capat dezbaterilor teoretice controversate pe aceasta tema.187 Punct de plecare pentru constituirea Comunităţilor.188 Dorinţa realizării unei uniuni politice a existat încă de la început, dar nu a putut fi tradus în realitate mult timp; schimbarea contextului internaţional după 1990 face posibile evoluţii în acest sens.189 New York Law School.190A se vedea primul număr al Revistei de Drept Constituţional European/European Constitutional Law Review, editată de T.M.C. Asser Press – Haga în colaborare cu Cambridge University Press.

128

Valoarea constituţională a noului Tratat se justifică prin reglementarea şi delimitarea competenţelor între Uniune şi Statele membre191, dar şi prin prevederile privind cetăţenia şi drepturile fundamentale192.

S-a pus în discuţie dacă există diferenţa de regim juridic între cele patru părţi – dacă părţile I – dispoziţii fundamentale şi a II-a – drepturile fundamentale nu ar trebui considerate adevarata Constituţie a Uniunii Europene, bucurându-se de un statut juridic special. Chiar dacă, din punct de vedere juridic, cu siguranţă nu există diferenţe de regim între cele patru părţi, în mod evident, primele două părţi reunesc dispoziţii fundamentale193.

Foarte important de precizat este şi faptul că Tratatul de instituire a Constituţiei este încheiat pe o perioadă nelimitată194, spre deosebire de Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Carbunelui şi Oţelului, încheiat în 1951, a carui durata de valabilitate a fost de 50 de ani. Acest fapt conduce la creştere siguranţei ordinii juridice comunitare în spaţiul european, cu efecte benefice în viaţa socio-politică a entităţii de tip federativ, sugerând stabilitate pe toate planurile, îndeosebi, juridică.

Dezbaterile din jurul Constituţiei Europene ar putea părea fără implicaţii directe pentru viaţa de zi cu zi a cetăţeanului român. Cu toate acestea, cetăţeanul român va deveni în scurt timp şi cetăţean european.

Nu trebuie omisă aici poziţia României faţa de acest amplu exerciţiu de integrare. În calitate de stat candidat, aflat într-un stadiu avansat al procesului de aderare la UE, România a participat, încă de la lansarea demersului constituţional în octombrie 2003, cu statut de observator activ, la toate reuniunile CIG. Participarea României la lucrarile CIG a reprezentat, în primul rând, un util exerciţiu de contribuţie la marile decizii europene195. Ca stat participant la CIG, România a fost invitată să semneze, la 29 noiembrie 2004, Actul final al Conferinţei interguvernamentale care adopta Tratatul constituţional. Acest fapt are pentru România o semnificaţie importantă, în sensul apropiatei integrări a ţării noastre în ampla structură europeană. Deşi România a avut doar statutul de observator activ196, şi era un stat candidat, în momentul ratificării Tratatului Constituţional, România poate fi considerată şi ea un stat fondator la acest Tratat.

De asemenea, construcţia instituţională reflectă şi o poziţie avantajoasă pentru România din punctul de vedere al arhitecturii instituţionale. Astfel, după aderarea la UE în 2007, România va beneficia de un comisar de la momentul aderării până în 2014, urmând că apoi să deţina la fiecare ciclu de trei mandate ale Comisiei câte un comisar în două din cele trei mandate. În cadrul Consiliului, forul legislativ al UE, România va ocupa locul 7 că putere de influenţare a deciziilor. În ceea ce priveşte Parlamentul European, România va

191 Asemănător cu reglementarea separaţiei puterilor în stat.192 Prezenţa drepturilor fundamentale în Constituţie, deşi nu este obligatorie, este remarcată că o tendinţă a textelor contemporane.193 Op.cit. I. Gâlea şi alţii, p. 3 şi urm.194 În mod similar că actualele T.C.E. şi T.U.E.195 Au fost implicaţi în negocieri delegaţii de la nivelul cel mai înalt şi nivelul miniştrilor de externe pânăla cele la nivel de experţi.

196 Statutul de observator activ comportă posibilitatea de a-ţi exprima propria opinie şi viziune în cadrul procesului de reflecţie, redactare şi convenire a noii Constituţii.

129

beneficia de 35 de locuri197 de europarlamentari. După 2009, acest număr va fi modificat printr-o redistribuire a numărului de locuri alocat fiecărei ţări.

Cu siguranta ca aderarea României la Uniunea Europeană nu va coincide cu intrarea în vigoare a Constituţiei Europene, aşa cum se prevedea într-o opinie optimista.

Un lucru este însă cert: indiferent de nuanţele compromisului reflectat în textul final, statele şi popoarele Europei sunt conştiente că Uniunea Europeană are nevoie de o Constituţie dacă doreşte să îşi asigure un viitor temeinic şi să aspire la calitatea de actor cu vocaţie globală în relaţiile internaţionale198, o Constitutie a Europei care va fi adoptată în momentul în care Europa extinsă va fi pregatită să o ratifice!

ADOPTAREA CONSTITUŢIEI EUROPENE ŞI EFECTELE ACESTEIA - O PROVOCARE A SECOLULUI XXI


În acest articol, am surprins argumentele utilităţii adoptării Constituţiei europene,

pentru a sublinia importanta Tratatului constitutional. De asemenea, am aratat avantajele si

o parte din efectele pe care le va produce Tratatul constitutional, daca acesta va fi ratificat

de toate statele membre.

197 Declaraţia adoptată de Conferinţa Interguvernamentală.198 Op.cit. I.Gâlea şi alţii, p.6.

130

O jumătate de secol de integrare europeană a demonstrat că problema instituţiilor europene este aceea de a trimite statele şi societăţile199 la subiectele simbolice referitoare la statut şi rang, la suveranitate şi democraţie.

Semnele de întrebare care au apărut în doctrina de specialitate200 asupra relaţiei dintre un proiect al Constituţiei europene şi procesul de extindere a Uniunii Europene ce are loc la est şi sud pot fi clarificate prin argumentarea utilităţii unei Constituţii pentru Europa.

În cadrul procesului de extindere, reformele instituţionale201 au devenit necesare. Responsabilii politici, că şi analiştii celor cinsprezece state au insistat la Conferinţa Interguvernamentală202 asupra necesităţii de a finaliza reforma instituţională înainte de aderarea primului stat candidat, cu riscul unei diluări a competenţelor şi a unui blocaj al capacităţii de acţiune al Uniunii.

Referirea la o constituţie europeană care frământa cu intensitate dezbaterile publice naţionale din 1998, alături de mesajele politice contrastante, ne fac să ne întrebăm despre ce vorbim. În general, proiectul unei constituţii europene evocă din ce în ce mai puţin un act de drept public intern care ar trebui să fie elaborat de către un grup constituant ales în acest scop, apoi aprobat fie de acesta, fie de popoarele europene prin intermediul unui referendum. Constituţia europeană ne face, mai degrabă, să ne gândim la un tratat simplificat al cărui elaborare ar rămâne în cadrul unei conferinţe interguvernamentale şi al cărui atu principal ar fi acela de a reaminti cetăţenilor, în termeni simpli, fundamentele contractului care îi conectează la puterea politică europeană203.

La această a două definiţie făcea referire „noul Act european” propus de comisia care a prezidat în Franţa, în perspectiva CIG, prin profesorul Quermonne, la cererea comisarului general al Plan204. Acesta reunea toate propunerile ce vizau reorganizarea tratatelor în două părţi – una constituţională ce regrupa obiectivele, drepturile fundamentale şi procedurile de adoptare a deciziilor, şi alta care definea politicile particulare – formulate atât în raportul grupului Dehaene Emil pe 18 octombrie 1999 preşedintelui comisiei, Romano Prodi, cât şi în raportul Dimitrakopoulos-Leinen adoptat pe 10 noiembrie 1999

199Mai ales de la Maastricht.200 A se vedea Christian Lequesne, La Constitution de l'Europe, Institut d'Etudes Europeennes, edité par Paul Magnette, a II a ediţie, 2002, Etitions de l´universite de Bruxelles, p.85-88.201 Reforme ce au fost lăsate în suspensie la Amsterdam în iunie 1997.202 Care a început lucrările pe data de 14 februarie 2000.203 Op. cit. p.85-88.204 Raport publicat în 1999 de către Documentaţia franceză, Paris.

131

de către comisia afacerilor constituţionale ale Parlamentului European.205

Tocmai pe această definiţie minimalistă s-a bazat preşedintele ceh Vaclav Havel, lider politic al unei ţări candidate, la luarea unei poziţii referitoare la această problemă, din moment ce a emis, în martie 1999, necesitatea „unui text clar pentru toţi, prevăzut cu un preambul solemn ce descria pe scurt sensul şi ideea Uniunii înainte de a defini diferenţele instituţiilor, competenţele şi relaţiile lor mutuale”, fără a face „ca noile propuneri să fie indispensabile”.206

În perspectiva unui nou proces de extindere a Uniunii, punerea la dispoziţie a unui tratat simplificat, ce includea anumite articole denumite Constituţia Europeană, a putut trezi, într-adevăr, un anumit interes politic.

Dar pina la urma, de ce este utila adoptarea unui asemenea tratat constituţional?

În primul rând, acest tratat ar permite reamintirea guvernelor şi societăţilor ţărilor candidate că Uniunea nu este doar o convenţie, ci un sistem de guvernare ce este constituit dintr-un pachet de principii şi valori. Această clarificare ar permite evitarea neînţelegerilor intervenite în momentul aderărilor anterioare, mai ales în cazul Danemarcei, în 1973, când o majoritate a populaţiei a avut impresia că aderă la o convenţie şi nu la un sistem de guvernare.

În al doilea rând, o Constituţie Europeană va pune la dispoziţia cetăţenilor din toate statele membre un tratat concis – ca cel din 1978, de la constituţia spaniolă – reamintind drepturile specifice, dar stabilind, de asemenea, principiile organizării instituţionale a Uniunii.

În fine, o Constituţie Europeană ar oferi avantajul de a nu mai trebui revizuit şi ratificat întreg tratatul de către douăzeci şi cinci sau treizeci de state membre de fiecare dată când ar trebui schimbate detaliile politice comune, aceste din urmă dispoziţii figurând, de aici înainte, într-unul sau mai multe tratate separate ce pot fi modificate prin simpla decizie a consiliului ministerial prin aprobarea majorităţii calificate conform cu Parlamentul european (dacă este cazul, cu introducerea condiţiilor majorităţii).207

Luată în considerare din 2002, această noutate dă o notă instituţională, deci, pe de o parte, o necesitate de a reuşi să „constituţionalizeze” principiile şi fundamentele Uniunii, iar pe de altă parte „eliminarea tratării” dispoziţiilor referitoare la politicile particulare. Dar, tot atât de bine, această idee, atrăgătoare în aparenţă, trebuie să poată fi tradusă în termeni operaţionali, ceea ce nu este 205 Document A5-0058/1999.206 Discurs ţinut în plenul Senatului la Paris.207 Vezi raportul lui Dehaene-Simon-von Weizäcker emis pe 18 octombrie 1999 lui Romano Prodi, preşedintele Comisiei.

132

chiar atât de uşor. Pe de altă parte, dacă Uniunea extinsă întrevede evoluţia către mai multe diferenţe datorită unei aplicări mai eficiente a „cooperărilor consolidate”, aceasta nu va fi o contradicţie majoră cu proiectul unei Constituţii Europene care, prin esenţa sa stabileşte drepturi şi obligaţii identice pentru toţi?

În perspectiva extinderii, o astfel de Constituţie europeană oferă două avantaje. Primul este acela de a dispune, în sfârşit, de un text politic fondator prin evitarea tuturor obstacolelor ideologice care ar putea da naştere în cadrul noilor, ca şi în cadrul vechilor state membre, la convocarea unui element constituant. Al doilea avantaj este acela că acest text fondator nu ar fi susceptibil a fi revizuit şi ratificat la fiecare doi ani de către douăzeci şi cinci de state membre reunite de către CIG, ce contribuie astfel la reducerea sentimentului de nesiguranţă juridică ce are legătură cu un astfel de exerciţiu.

În acest articol, am văzut argumentele utilităţii adoptării Constituţiei europene. Ea a fost adoptată, însă pentru a-şi produce efectele, trebuie să intre în vigoare. În prezent, statele membre sunt angajate în procesul de ratificare a acestui document. După această fază, statele membre se vor bucura cu adevărat de avantajele la nivel instituţional pe care le prevede Constituţia şi nu numai.

Ca o concluzie, putem afirma ca prin Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, Uniunea Europeană a arătat că este pregătită la modificări majore în vederea apropierii de cetăţenii săi, care să-i asigure un plus de coerenţă pe scena internaţională. Astfel, Uniunea europeană dovedeşte că ea nu este un simplu accident al istoriei, ci un proiect ambiţios, în plină desfăşurare care necesită transformări şi adaptări în concordanţă cu exigenţele momentului.

În acest sens, reflecţia lui Napoleon se dovedeşte a fi extrem de reală:“Federaţia europeană va sosi mai devreme sau mai tîrziu prin forţa

lucrurilor.”

133

PROTECŢIA DREPTURILOR SALARIAŢILOR ÎN CAZUL TRENSFERULUI ÎNTEPRINDERI ÎN CONTEXTUL

ADERĂRII ROMÂNIEI LA U.E.

Asist.univ.drd. Cosmin CERNAT

În contextul aderării României la U.E., sunt necesare o serie de acţiuni în domeniul legislativ astfel încât să se armonizeze şi să se coreleze cadrul legislativ intern cu cel comunitar.

Legiuitorul român, pornind de la această necesitate- de armonizare şi corelarea- a adoptat şi/sau modificat numeroase acte normative, astfel încât România să nu fie „surprinsă” din punct de vedere legislativ în momentul intrării în Uniunea Europeană.

134

Un domeniu extrem de dinamic dar şi de interesant, acum în pragul aderării României la Uniunea Europeană, îl constituie cel al dreptului muncii şi al raporturilor juridice de muncă şi securitate socială208.

Chiar la nivelul Uniunii Europene, reglementările în domeniul raporturilor juridice de muncă209, au stârnit numeroase controverse şi au necesitat îndelungi dezbateri până să se ajungă la o formă finală şi nu de puţine ori rezultate de compromis.

În materia raporturilor juridice de muncă, legiuitorul român, în Codul Muncii, la art. 292, a dispus că „Potrivit obligaţiilor internaţionale asumate de România, legislaţia muncii va fi armonizată permanent cu normele Uniunii Europene, cu recomandările şi convenţiile O.I.M., cu normele dreptului internaţional al muncii”.

Pornind pe acest „drum spre Europa” s-au făcut eforturi legislative care, au avut în vedere nu doar necesitatea armonizării ci şi specificul şi natura raporturilor juridice de muncă în ţara noastră.

Aderarea României la Uniunea Europeană implică eforturi şi transformări din toate punctele de vedere, inclusiv în ceea ce priveşte piaţa forţei de muncă, libera circulaţie a lucrărilor în spaţiul comunitar cât şi protecţia propriilor salariaţi în diferite situaţii210.

Este cert că România şi piaţa forţei de muncă din ţara noastră va suporta transformări esenţiale odată cu intrarea în Uniunea Europeană, ceea ce impune din partea legiuitorului român anticiparea acestor situaţii şi dispunerea unor norme juridice încurajatoare şi protectoare pentru lucrătorii români.

Un prim aspect a fost avut în vedere, în ceea ce priveşte protecţia salariaţilor, prin apariţia Legii nr. 67/2006- privind protecţia drepturilor salariaţilor în cazul transferului întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acestora211. Se impune precizarea că acest act normativ, începe să-şi producă efectele juridice odată cu intrarea efectivă a României în Uniunea Europeană212.

Pornind de la principiul general ce guvernează dreptul muncii şi anume „protecţia salariaţilor” s-a avut în vedere nevoia de protecţie pe care o au salariaţii atunci când unitatea se transferă în totalitatea sau numai anumite părţi către un nou cesionar.

Analiza acestei măsuri de protecţie a salariaţilor în cazul transferului în totalitate sau în parte a întreprinderii, trebuie să înceapă cu originea principiului protecţiei salariaţilor.

208 Ovidiu Ţinca, Drept social comunitar- Drept comparat. Legislaţia Română, Editura Bucureşti, 2005,p.4. 209 A se vedea în acest sens forma adoptată a Directivei Bolkenstein ce a reprezentat un compromis al aprigelor dezbateri europene în domeniul serviciilor ce au durat din 2004 şi până în 2006.210 A se vedea Tratatul de aderare al României la Uniunea Europeană, semnat la 25 aprilie 2005.211 Legea nr. 67/2006- privind protecţia drepturilor salariaţilor în cazul transferului întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.276 din 28 martie 2006, care transpune în legislaţia noastră prevederile Directivei nr 2001/23/CEE referitoare la menţinerea drepturilor salariaţilor în cazul transferului întreprinderii, publicată în J.O.C.E.L 82 din 22 martie.212A se vedea art. 2 din Legea nr. 67/2006.

135

Protecţia salariaţilor se regăseşte, cu caracter general, în chiar legea fundamentală; Constituţia României la art. 22213, unde legiuitorul român consacră această libertate fundamentală.

Textul de lege amintit are în vedere garantarea integrităţii fizice şi psihice a persoanei214.

Tot în legea fundamentală215 se dispune că protecţia socială la care au dreptul salariaţii cuprinde securitatea şi sănătatea în muncă a femeilor şi tinerilor, salarizarea minimă permisă la nivelul ţării; timpul de muncă şi de formare profesională; dar şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege (ex. protecţia salariaţilor în cazul transferului întreprinderii).

În acelaşi sens, art. 6 alin. 1 din Codul muncii statorniceşte principiul că : „ orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de respectarea demnităţii şi consecinţei sale, fără nici o discriminare.”

Existenţa acestui principiu îşi trage sorgintea din prestarea muncii care implică nişte riscuri şi din vulnerabilitatea salariatului; din necesitatea protejării salariatului contra acestor riscuri; din raportul de subordonare al salariatului faţă de angajatori care dirijează conduita celui dintâi la locul de muncă.

Aşadar acest principiu al protecţiei salariaţilor are o sferă mult mai largă; contra prestaţia angajatorului, corespunzătoare efectuării muncii, nu se reduce numai la acordarea salariului, ci ea este mai complexă şi presupune în primul rând, asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă şi apoi, consecinţă a desfăşurării activităţii, plata salariilor.

Complexitatea acestui principiu incumbă şi protecţia salariaţilor în cazul transferului în tot sau în parte a întreprinderii, acum reglementată expres prin Legea nr. 67/2006.

Acest act normativ nu face altceva decât să transpună în legislaţia internă, dispoziţiile Directivei 2001/23/CE privind apropierea legislaţiei statelor membre referitoare la menţinerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unităţii, părţi de întreprinderi sau unităţi216, respectându-se în acest fel prevederile art.292 din Codul muncii217.

Trebuie pornit de la premiza că orice schimbare în conţinutul contractului individual de muncă trebuie să se realizeze cu respectarea cadrului legal dar şi a drepturilor salariaţilor. Or, în cazul transferului, în tot sau în parte, se schimbă cu certitudine angajatorului218.

213 Art. 22 din Constituţia României prevede: „(1) Dreptul la viaţă, precum şi la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.”214 Art.22 din Constituţia României dispune: “(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant” 215 A se vedea art.41 alin. 2 din Constituţia României.216 Această directivă sintetizează prevederile Directivelor 77/187/CEE din 14 februarie şi 98/50/CEE din 29 iunie 1998, şi a fost publicată în J.O.C.E.L. 82 din 22 martie 2001.217 Art.292 din Codul muncii prevede: “ potrivit obligaţiilor internaţionale asumate de România, legislaţia muncii va fi armonizată permanent cu convenţiile şi recomandările Organizaţiei Internaţionale a Muncii, cu normele dreptului internaţional al muncii”.218 A se vedea Ovidiu Ţinca, op.cit., p.188.

136

Acest angajator va trebui, respecte condiţiile negociate de salariaţi cu angajatorul iniţial statute prin încheierea de contracte individuale sau colective de muncă.

Până la analiza componenţelor acestui principiu al protecţiei salariaţilor într-o astfel de situaţie, se impune explicarea unor termeni sau concepte uzitate de legiuitorul în cadrul acestui act normativ.

În sensul prezentei legi prin „cedentul” avem în vedere persoana care îşi pierde calitatea de angajator faţă de salariaţii întreprinderii; „cesionar” persoana care dobândeşte calitatea de angajator faţă de salariaţii întreprinderii; „ transfer”- trecerea din proprietate cedentului în proprietatea cesionarului a unei întreprinderi; unităţi sau a unor părţi ale acestora cu scopul de a continua activitatea principală sau secundară (art. 4 din Legea nr.67/2006).

Aşadar se poate vorbi despre utilitatea unei astfel de măsuri de protecţie, doar în cazul în care raporturile juridice de muncă iniţiale între salariat şi angajator încetează şi se nasc astfel între aceeaşi salariaţi şi un nou angajator ca urmarea transferului întreprinderii în tot sau în parte de la primul angajator „cedentul” la cel de al doilea angajator „cesionarul”.

Cât priveşte mijloacele de protecţie într-o astfel de situaţie, trebuie avut în vedere, pe de o parte, procedura în care se realizează transferul întreprinderii (cu privire directă asupra salariaţilor), iar pe de altă parte efectele transferului întreprinderii asupra raporturilor juridice de muncă la momentul transferului întreprinderii.

Un mijloc de protecţiei al salariaţilor în cazul transferului întreprinderii este dat de procedura în care se realizează acest transfer.219

În vederea transferului, angajatorul cedent are obligaţia notificării cesionarului cu privire la drepturile şi obligaţiile care urmează a fi transferate acestuia(art.6).

Neîndeplinirea acestei obligaţii de notificare din partea cesionarului, nu va afecta drepturile sau obligaţiile salariatului care va fi transferat odată cu patrimoniul unităţii.

Tot ca mijloc de protecţie a salariatului în cazul transferului, legea impune respectarea de către cesionar dai şi de cedent a obligaţiei corelative de a menţine în funcţie salariaţii şi de a nu îi concedia într-o astfel de situaţie.

Altfel spus, transferul întreprinderii nu poate constitui motiv de concediere, fie că vorbim concediere individuală, fie că este vorba de concediere colectivă220.

Dacă însă condiţiile în care salariatul prestează munca sunt modificate în mod substanţial în detrimentul salariatului (ex. salariu mai mic, schimbarea felului muncii; schimbarea locului muncii care ar produce schimbări în sânul familiei-distanţă mare a noului amplasament al unităţii fără o retribuţie echivalentă), atunci încetarea contractului individual de muncă este imputabilă angajatorului şi se consideră că obligaţia acestuia prevăzută la art.7 din lege este încălcată.

219 Jean Pelissier, Alain Supiot, Antoine Jeammaud, Droit du travail, Editions Dalloy, 2002, p.690.220 A se vedea Alexandru Ţiclea, op.cit. p.98.

137

Dacă privim însă şi către contractul colectiv existent la momentul transferului, drept garant al drepturilor şi obligaţiilor părţilor raportului juridic de muncă, acest contract cu toate prevederile lui va fi menţinut până la data expirării lui sau rezilierii acestuia.

Legiuitorul recunoaşte posibilitatea părţilor contractante-cesionar şi reprezentanţii salariaţilor- să notifice clauzele contractului colectiv de muncă. Pentru a împiedica orice abuz din partea cesionarului, asupra salariaţilor, în vederea modificării contractului colectiv de muncă, legiuitorul impune un termen imperativ privind posibilitatea acestei modificări(art.8).

În acest sens, contractul colectiv de muncă nu poate fi modificat, nici chiar în urma negocierilor, mai devreme de un an de la data transferului.

Totuşi, este admisă o excepţie de la această normă imperativă, ce statuează termenul de un an. Excepţia se referă la acea situaţie când în urma transferului, întreprinderea nu îşi mai păstrează autonomia, fuzionând cu o altă unitate, unde există un contract colectiv de muncă mai favorabil. În această situaţie părţile contractante, în urma negocierii, pot conveni să aplice contractul colectiv mai favorabil, chiar dacă nu a trecut un an de la data transferului (art.9 alin. 3).

Se naşte însă o întrebare:„Ce se va întâmpla cu reprezentanţii salariaţilor în caz de transfer?”Statutul acestora este diferit în funcţie de soarta întreprinderii. Dacă, în

urma transferului, întreprinderea îşi păstrează autonomia atunci şi reprezentanţii salariaţilor îşi păstrează şi menţin statutul de reprezentanţi ai salariaţilor „cedaţi”. Însă, dacă în urma transferului întreprinderea cesionarului, până la constituirea sau învestirea unor noi reprezentanţi(art.10 alin.2).

Atunci când sunt preconizate măsuri în privinţa salariaţilor proprii, cesionarul se va consulta cu aceştia în scopul ajungerii la un acord.

Acest acord trebuie să se realizeze cu cel puţin 30 de zile înainte de transfer.

Legiuitorul este lacunar în ceea ce priveşte sancţiunea pentru realizarea acordului în timp util. În tăcerea legii, mergem pe fundamentul acestui act normativ şi anume pe protecţia salariaţilor care vor fi protejaţi împotriva acestor măsuri. Aşadar nu se vor putea pune în aplicarea acele măsuri, asupra cărora nu s-a convenit cu cel puţin 30 de zile.

Informarea salariaţilor, de către cesionar sau cedent, se va realiza în scris, cu privire la transferul întreprinderii.

Documentul prin care se realizează în formarea salariaţilor trebuie să conţină data transferului, motivele transferului; consecinţele juridice şi socio-economice ale transferului pentru salariaţi măsurile preconizat e cu privire la salariaţi; condiţiile de muncă şi de încadrare.

Forma pe care trebuie să o îmbrace această obligaţie de informare este cea scrisă şi este cerută ad validitatem.

Totuşi nu trebuie să înţelegem că dacă informarea salariaţilor despre transfer, nu îmbracă forma scrisă este împiedicat transferul întreprinderii.

Sancţiunea, prevăzută de lege în acest caz, este aceea de amendă cu o valoare între 1500 RON şi 3000 RON.

138

Apreciem ca bine venită încercarea legiuitorului român de a proteja salariaţii în cazul transferului întreprinderii, şi implicit de a pune în aplicare, în cele mai amănunţite forme principiul „protecţiei salariaţilor”.

Însă este de remarcat aspectul lacunar al actului normativ analizat, sub mai multe forme. Spre exemplu termenul de un an în care este împiedicată concedierea individuală sau colectivă, în urma transferului, nu vine în sprijinul stabilităţii în muncă, dând posibilitatea noului angajator să dispună mult prea repede de soarta salariatului.

O altă dispoziţie criticabilă este legată de valabilitatea contractului colectiv de muncă. Efectele acestui contract, ce conferă drepturi şi obligaţii salariaţilor, pot înceta şi ca urmare a rezilierii acestuia.

Or, rezilierea contractului colectiv de muncă, poate fi dispusă prin înţelegerea reprezentanţilor salariaţilor şi angajatorul.

Însă pot apare probleme mari când întreprinderea îşi pierde autonomia ca urmare a transferului, iar salariaţii transferaţi, vor fi reprezentaţi de liderii întreprinderii unde au fost transferaţi. Este lăsată, cel puţin ideatic, o poartă către abuzul exercitat de angajator.

O altă prevedere criticabilă este lipsa oricărei sancţiuni esenţiale, ce ar face imposibilă transferarea întreprinderii dacă, ar fi nesocotite ori încălcate drepturile şi interesele salariaţilor statuate prin contractele individuale de muncă şi/sau cele colective.

Singura sancţiune şi aceasta de natură pecuniară, fără o valoare semnificativă însă, este aceea cu privire la neîndeplinirea obligaţiei de informare a salariaţilor, de către angajator, cu privire la transferarea întreprinderii.

Este de apreciat, intenţia legiuitorului român, de a armoniza cadrul intern cu cel comunitar în materie, conform dispoziţiilor art.292 din Codul muncii, însă se impune o mai mare atenţie şi rigurozitate în adoptarea unor acte normative. În acest sens considerăm că actul normativ ar trebui modificat în cel puţin cele arătate prin critică dar şi a momentului la care îşi produce efectul (aderarea României) ce ar trebui să fie mult mai curând.

În doctrina dreptului comunitar221 s-au evidenţiat două aspecte importante pe care Curtea de Justiţie consideră că trebuie să le aibă în atenţie instanţa naţională atunci când se pronunţă cu privire la existenţa transferului:

a) dacă întreprinderea sau stabilimentul continuă sau reiese aceeaşi activitate sau o activitate analoagă, elementul esenţial fiind menţinerea sau reluarea unei activităţii;

b) aprecierea circumstanţelor de fapt care permit să se constate că a avut loc transferul aceleiaşi întreprinderi sau stabiliment (transferul al elementelor materiale, preluare unor elemente nemateriale, folosirea unui număr important din vechiul efectiv de către noul angajator, transferul clientelei).

Prin îmbinarea acestor criterii întreprinderea sau stabilimentul este identificat atât prin activitatea pe care o desfăşoară sub conducerea noului angajator, cât şi prin elementele care duc la concluzia că întreprinderea sau stabilimentul este alcătuit dintr-un ansamblu organizat de mijloace materiale, intelectuale şi umane pus în slujba unei finalităţi economice. În acest ansamblu,

221 Fracois Gaudu, Rayonde Vatinet, Les contracts du travail, L.G.D.J., 2001, p.370.

139

factorul uman reprezintă un component al noţiunii de întreprindere, iar transferul efectivului de salariaţi constituie un indice al existenţei aceleaşi întreprinderi222.

În mod constant Curtea de Justiţie a apreciat că noţiunea de întreprindere, în sensul dispoziţiilor comunitare în materia menţinerii drepturilor lucrătorilor în cazul transferului întreprinderilor, reprezintă un ansamblu organizat de persoane şi de elemente care permit exercitarea unei activităţi economice223.

Mai trebuie menţionată poziţia curţii de Justiţie conform căreia transferul unei întreprinderi poate avea loc chiar şi atunci când nici un lucrător nu era angajat în momentul transferului.

Concluzia este că fiecare element reprezintă un indiciu care trebuie avut în vedere, dar „nici unul nu este absolut indispensabil”.

ACADEMIA DE POLIŢIE „AL. I. CUZA”

CARACTERISTICI ALE CONFLICTELOR ARMATE MODERNE ÎN CONDIŢIILE NOILOR RISCURI

ŞI AMENINŢĂRI GLOBALE


222 Pierre Rodiere, Droit social de L’Union Europeenne, Libraire Generale de Droit et de Jurisprudence, 1998, p.393.223 Hotărârea din 11 martie 1997, în cauza c-13/95, Suzen, Rec., p. 1259.

140

În prezent, se remarcă în general înlocuirea termenului de „război” cu cel de „conflict” iar în aprecierea intensităţii conflictelor se folosesc criterii cum sunt: caracteristicile calitative ale armamentului; cantitatea pierderilor şi gradul distrugerilor; numărul militarilor participanţi; resursele utilizate şi încadrările în timp.

„Războiul” sau mai nou, conflictul armat este privit în prezent ca fenomen social, ca o continuare a politicii cu alte mijloace, o confruntare violentă între toate componentele activităţii sociale, politice, economice, diplomatice, ideologice, psiho-morale, informaţionale, iar confruntarea militară (lupta armată specifică) ca instrument al promovării intereselor statului. Caracteristicile conflictului armat modern în condiţiile actuale se identifică prin: praguri diferite de violenţă; ponderea diferită a confruntărilor din domenii şi medii multiple; aplicarea unor legi şi principii proprii; alternarea formelor şi procedeelor de ducere a războiului; organizarea specifică şi specializarea strictă a forţelor şi mijloacelor participante; respectarea unor reguli şi norme juridice speciale; când pierderile umane sunt limitate războiul îmbracă forma unei conflictualităţi ori ameninţări politico-militare active.

Conflictele armate moderne pot fi caracterizate şi de anumite elemente definitorii şi anume: confruntare discretă de multe ori „banală” pe baza unei strategii adecvate aplicată într-un proces reglator; evidenţierea unei stări de pace „încordată, dură şi fierbinte”; starea de pace şi cea de război nu vor mai avea sensuri antinomice: pacea va coexista cu războiul; ponderea mijloacelor şi acţiunilor nonviolente va creşte considerabil; forţele şi mijloacele vor fi mai „paşnice” şi ecologice iar confruntările majore se vor angaja în sfera informaţiilor şi decriptării intenţiilor adversarului; nu se va desfăşura între marile puteri ci în spaţiul zonelor de interes şi control al acestora; durata confruntărilor poate creşte considerabil iar continuitatea acţională va fi evidentă; concepţia va fi în sfera gândirii şi acţiunii umane, decizia va fi de natură informaţională iar execuţia va aparţine mijloacelor ultraperfecţionate viabile, inteligente, selective şi de mare eficienţă; percepţia războiului este simţită şi afectează dar în plan acţional victimele umane sunt reduse şi nu se vede aproape nimic; conflictul armat modern se transferă integral din domeniul strategiei militare în cel al strategiei de securitate; problemele păcii şi războiului se contopesc aproape până la similitudine; acţiunile militare devin complementare celor nonviolente, de natură şi intensitate diferite; confruntarea militară poate fi prevenită şi descurajată, prin măsuri de menţinere, impunere sprijinire şi implementare a păcii.

Cu ajutorul elementelor de conţinut existente ce influenţează fizionomia conflictelor militare adică formele şi procedeele de ducere a acţiunilor militare, forţele şi mijloacele angajate pentru îndeplinirea scopurilor, conducerea, logistica şi, prin prezenţa criteriilor ce se au în vedere pentru conturarea

141

fizionomiei – scopul acţiunilor şi finalizarea acestora, modul de întrebuinţare a forţelor şi mijloacelor, ajungem la determinarea factorilor ce vor influenţa conflictele militare moderne în condiţiile noilor riscuri şi ameninţări globale. Aceşti factori sunt trataţi în regulamentele militare în lucrări de specialitate, articole şi cursuri a diferitelor instituţii militare dar simt nevoia să evidenţiez pe cei mai importanţi: situaţiile politice şi strategice în care se vor declanşa conflictele militare; scopurile strategice generale ale acestora; forţele şi mijloacele participante şi nivelul de înzestrare cu arme nucleare şi arme convenţionale – sisteme de armament de înaltă precizie, mijloace electronice informaţionale şi tehnologice – caracteristicile tehnico-tactice ale armamentelor şi gradul de înzestrare şi profesionalism al trupelor; concepţia şi intensitatea conflictului – atitudinea faţă de adversar; spaţiul de desfăşurare şi gradul de pregătire a terenului pentru război; importanţa obiectivelor vizate prin conflict; mediul de desfăşurare, compunerea şi capacitatea de luptă al inamicului, valoarea (superioară, egală, inferioară) a grupărilor de forţe angajate, posibilităţile lor în timp şi spaţiu, caracterul şi tăria forţelor adverse, starea morală a trupelor acestora; apartenenţa forţelor care se confruntă; tipuri dominante de acţiune; criterii de clasificare şi modul de manifestare a violenţei armate în acţiunile ofensive şi defensive în spaţiul de luptă fluid. Un factor al viitorului care probabil va avea un caracter permanent în acţiunile militare în general şi în conflictele militare este războiul informaţional cu o componentă demnă de luat în considerare de orice strateg ce îşi doreşte victoria: imagologia – este o ştiinţă socio-umană de graniţă, interdisciplinară, care formează confluenţa psiho-sociologiei, filozofiei, antropologiei, logicii, semioticii marketingului economic, filologiei, ecologiei umane şi ingineriei sociale, precum şi a altor discipline ştiinţifice – prin folosirea imagologiei imaginea unui popor sau a unei armate poate fi deformată grav având ca scop politico-militar prăbuşirea morală şi pierderea oricărei dorinţe – voinţe de a mai opune rezistenţă în faţa adversarului. SUN TZI spunea că: „cei ce sunt experţi în arta războiului supun armata inamică fără luptă” – în acest mod trupele rămân neatinse şi victoria va fi totală. Această metodă de ducere a războiului este valabilă şi astăzi iar una din consecinţele ei o reprezintă dezvoltarea tehnologiilor războiului atipic.

Pentru obţinerea unui efect pozitiv de către un sistem militar din perspectiva scopurilor pe care le urmăreşte, nu are altceva de făcut decât să caute acele mijloace care să modifice informaţia de intrare la grupurile ţintă, fie să afecteze sistemul de referinţă al acestora, prin folosirea substanţelor psihotrope. Conflictele armate moderne vor fi desfăşurate între puteri sau entităţi supertehnologizate şi informaţionale, pentru o anume supremaţie tehnică şi informaţională – vor exista probabil în viitor, atâtea tipuri de războaie câte tipuri de entităţi se vor confrunta iar confruntarea armată violentă, cu pierderi de

142

vieţi omeneşti şi distrugeri materiale să fie pus în întregime sau în cea mai mare parte sub control şi chiar să dispară, cedând locul unui alt tip de confruntare. Conflictul armat modern fiind o exprimare a politicii prin forţa şi mijloace violente va ajunge pe măsură ce procesul globalizării avansează, să devină în ultima instanţă un mijloc, un instrument al politicii comunităţii internaţionale de impunere prin forţă a unor decizii sau de gestionare a crizelor existente la un moment dat. În acest sens se va continua politica de modernizare a armatelor, se vor dezvolta armatele profesioniste şi componentele internaţionale integrate ale acestora.

Specialiştii în domeniu afirmă că după toate probabilităţile vor exista patru tipuri de entităţi militare: armate profesioniste ale marilor puteri supertehnologizate; structuri militare integrate ale comunităţilor internaţionale îndeosebi ale NATO şi UE; forţe armate ale celorlalte state (forţe armate naţionale); structuri înarmate ilegal (armate de eliberare, structuri înarmate ale diferitelor grupări politice, ale organizaţiilor şi reţelelor teroriste sau mafiote). Primele două vor avea rolul de a gestiona crizele şi conflictele; de a preveni războiul local şi confruntările locale violente, tactice, insurecţiile; de a combate reţelele teroriste şi pe cele ale traficanţilor. Forţele armate ale statelor şi altor entităţi vor duce la nevoie, acţiuni de afirmare a acestor identităţi de oprire a procesului de globalizare şi de apărare a intereselor proprii – iar cele ale organizaţiilor teroriste şi reţelelor mafiote vor crea şi întreţine starea de haos propice funcţionării lumii interlope şi accentuării efectelor de falie224. La început de mileniu conflictele militare se vor baza pe strategii de descurajare, pe efortul comunităţii internaţionale de oprire a violenţelor, folosirea dialogului diplomaţiei şi presiunilor politice, economice, militare pentru rezolvarea diferendelor. Marile puteri, organizaţiile şi organismele internaţionale vor parcurge în următorii ani o epocă a parteneriatelor strategice reprezentată de strategii indirecte de regrupare şi reorganizare a forţelor şi acţiunilor astfel încât să se prevină fragmentarea excesivă a intereselor şi apariţia unor focare de criză greu de stăpânit şi de gestionat. Parteneriatele strategice nu sunt soluţii pe termen lung ci doar modalităţi de armonizare a intereselor şi nu exclud conflictul armat. Parteneriatele strategice pun într-o relaţie de complementaritate entităţile politice reducând vulnerabilităţile acestora cât şi ameninţările sau riscurile adiacente.

Evaluarea conflictelor armate moderne relevă creşterea spectaculoasă a dimensiunii neconvenţionale a acestora – analiştii apreciază că în secolul XXI conflictul armat va fi preponderent informaţional. În structura conflictului

224 Gral dr. MIRCEA MUREŞAN; Gral bg ® dr. GHEORGHE VĂDUVA, „Războiul viitorului, viitorul războiului”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004

143

armat se încadrează latura imagologică, dimensiune puternic ancorată în societatea actuală şi mai ales în cea viitoare.

1. Tipuri de conflicte militare moderne previzibile în ordinea mondială actuală - războiul viitorului

Conflictul armat este o formă de violenţă având drept caracteristică principală aceea de a fi metodic şi organizat sub raportul grupurilor care îl duc şi al modului în care îl poartă. El este limitat în timp şi spaţiu; totodată supus unor reguli juridice speciale, extrem de variabile potrivit locului şi epocii –sângeros atunci când comportă pierderea de vieţi omeneşti sau doar un conflict diplomatic, economic sau un schimb de ameninţări.

În spectrul conflictului armat intră: a).conflictul de mare intensitate reprezintă un război între două state, şi aliaţii acestora în care părţile beligerante îşi propun obiective decisive, utilizează tehnologii moderne şi toate categoriile de armament existente, (inclusiv nuclear, bacteriologic şi chimic), b).conflictul de intensitate medie reprezintă un război între state şi coaliţii de state, în care fiecare îşi propune obiective relativ limitate, iar pentru realizarea acestora se utilizează, în principal mijloace convenţionale de luptă; totuşi nu este exclusă întrebuinţarea, în proporţii limitate a armamentului nuclear şi chimic; asemenea conflicte sunt de durată însă sunt limitate la dimensiunile zonelor geografice ce pot fi acoperite prin acţiunile de luptă; c). conflictul de joasă intensitate, reprezintă un război limitat, dus pentru realizarea obiectivelor politice, sociale, economice şi psihologice. Acesta are deseori un caracter de durată şi include de la presiuni diplomatice, economice şi sociale, până la terorism şi mişcarea insurecţională şi d). conflictele de mică (joasă) intensitate sunt de obicei limitate la o zonă geografică şi se caracterizează prin întrebuinţarea limitată a armamentului şi violenţei.

În secolul al XXI – lea se vor manifesta două mari tendinţe: prima ar fi aceea că statele dezvoltate din punct de vedere economic şi militar şi, în special, marile puteri vor căuta să restrângă gama tipologiei de conflicte la cele convenabile lor şi ce-a de-a doua că statele subdezvoltate şi chiar cele în curs de dezvoltare vor trebui să facă faţă unui game mai largi de conflicte, unele preluate chiar din secolul actual.

Tendinţa secolului XXI este de a se transforma în secolul informaticii; armatele numeroase vor ceda locul celor relativ mici cu specialişti-profesionişti capabili să nimicească inamicul fără a intra într-un conflict direct. Conducerea acestor armate va fi preponderent politico-militară, vor acţiona de la distanţe mari iar implicarea lor directă nu va putea fi probată. Băncile de date şi logistica informativă, vor constitui cel mai reprezentativ potenţial de putere şi vor face din posesorii lor un fel de caste atotputernice ce se vor manifesta ca stăpâni

144

absoluţi ai lumii. Războiul în secţiunea sa militară va fi gândit ca instrument în slujba unui scop politic, devenind însă în primul rând un mijloc de descurajare, influenţare, intimidare sau sancţionare. Războiul de comandă şi control – blocarea, distorsionarea comenzii şi conducerii; războiul cibernetic „cyberwar”; războiul informaţional „infowar”; folosirea mas-mediei „războiul mediatic”; războiul economic; războiul psihologic; războiul cosmic; războiul cultural; războiul geofizic; războiul genetic şi nu în ultimul rând războiul purtat prin mijloace militare sunt formele prin care le poate lua războiul viitorului, ce se înscrie într-un spectru foarte larg de acţiuni şi reacţii într-un spaţiu multidimensional. Aceste războaie ale viitorului au ca scop principal substituirea distructivităţii, emblematică pentru acest secol cu influenţarea comportamentului statelor şi naţiunilor. Noile tipuri de războaie pot fi influenţate de: noile generaţii de arme (armele inteligente);vor permite anihilarea şi reducerea performanţelor mijloacelor clasice, lovirea selectivă a obiectivelor, predeterminarea deciziei adversarului, transformarea luptătorului advers din inamic în amic; inter-relaţia clasică existentă între beligeranţi pe câmpul de luptă „om - tehnică - om” va suferii modificări radicale luând forma confruntării „tehnică - tehnică” „tehnică - om” „om – mesaj - om”. În aceste viitoare războaie participanţii vor ieşi în evidenţă şi se vor afirma prin: echipamentele cosmice capabile să susţină războiul stelelor şi să execute cercetarea şi lovirea dispozitivelor strategice, operative şi tactice; soldaţii cu echipamente speciale (soldaţii digitizaţi); roboţi de diferite tipuri şi în mod deosebit din seria „micro” de dimensiunile unei furnici, care pot deregla radare sau funcţionarea motoarelor; „nanotehnologiile” capabile să modifice structura moleculară a materialelor; mijloacele apte să facă inutilizabil armamentul ca şi cele menite să scoată din funcţiune sau să programeze computerele în avantajul propriu; armele ecologice – undele electromagnetice, provocarea de cutremure, erupţii vulcanice, inundaţii, invazii de insecte şi dăunători ai recoltelor, modificări meteorologice, străpungerea păturii de ozon; realizările „revoluţiei informaticii” – pentru anihilarea, determinarea şi convertirea luptătorilor adverşi şi prin generatoare puternice de infrasunete pentru controlul mulţimilor prin producerea unor fenomene psihice de masă şi a unor comportamente individuale „programate”. Atunci când puterile informatice impun războiul acesta va avea o intensitate nepercepută de adversar cel puţin în faza lui iniţială. Adversarului îi vor fi îndreptaţi pe toate căile paşii către greşeli economice şi sociale, în aşa fel încât populaţiile să vadă vinovaţii în proprii lor guvernanţi; o altă metodă prin care se realizează o terapie a haosului cu ajutorul unor grupuri mici de militari şi civili specializaţi care se va traduce prin instaurarea şi menţinerea unei stări permanente de dezordine. Autoritatea şi legitimitatea organelor supreme ale statului sunt erodate prin intermediul acestei stări de haos. Totodată este influenţată decisiv decizia la toate nivelurile afectată capacitatea de a organiza o

145

ripostă adecvată şi eficientă în faţa presiunilor şi ameninţărilor de diferite tipuri şi astfel este posibilă aplicarea strategiilor de convertire spirituală a populaţiei. Se produc rupturi iremediabile, între elitele politice, culturale şi mase, acţionându-se în permanenţă pentru dezbinarea lor. Acest gen de „războaie” provoacă adversarului: involuţii în diferite domenii (în planul dezvoltării economico – sociale şi a nivelului de trai); întârzierii în realizarea anumitor obiective vitale; pierderea unor poziţii şi a prestigiului internaţional; inconsecvenţa şi o ripostă fragilă în spaţiul propriu de interes; un comportament nesigur; lipsa credibilităţii şi a vigorii necesare pentru promovarea şi apărarea intereselor fundamentale.

O astfel de agresiune indirectă poate fi de lungă durată ducând în mod sigur la capitularea adversarului. În secolul XXI se poate afirma că motivaţiile, scopurile politico – militare, caracterul, fizionomia, durata şi chiar mijloacele de luptă utilizate în aceste războaie/ conflicte militare vor fi „induse”, „permise”, „sugerate” sau „impuse” de marile puteri militare. Entităţile aflate pe trepte inferioare de dezvoltare vor rămâne în continuare dependente de arme pentru rezolvarea conflictelor. Ele vor trebui să facă faţă războaielor pe orizontală duse între state şi coaliţii cu niveluri apropiate de dezvoltare, sau celor pe verticală care vor implica state cu decalaje sensibile de civilizaţie şi putere. În conflictele armate moderne (ale viitorului) primul tip de acţiuni vor fi ca şi până acum raportul de forţe (puterea militară) iar pentru cel de al doilea asimetria de cunoştinţe şi de informaţii, precum şi capacitatea de operaţionalizare a acestora. Mai poate exista o variantă pe care mulţi analişti militari au prezis-o, atunci când războiul va suporta o banalizare, devenind o strategie normală, obişnuită a procesului reglator. Va fi un fel de pace dură, fierbinte neordonată ceea ce va reprezenta o mutaţie faţă de momentul actual când însăşi pacea este „războiul dintre războaie” – starea de pace şi cea de război nu vor mai avea un sens contradictoriu, distincţia dintre ele devenind practic irelevantă. În prezent pacea este considerată perioada în care nu trag armele, iar relaţiile între state nu sunt mediate diplomatic şi prin alte mijloace neviolente.

Noul tip de război purtat cu armele relaţii paşnice ale cunoaşterii, va duce la crearea unor adevărate coridoare între supra-puteri şi zonele de interes. Faptele existente în lume, tendinţele, zonele de influenţă şi interes, apariţia a tot mai multe mijloace de presiune şi de intimidare folosite la maximum, arată că deja este mai puţina pace şi mai mult război, însă de un alt tip unul care se simte, afectează dar nu ucide şi nu se vede. Cele prezentate şi argumentate mă face să afirm cu certitudine că nici în acest mileniu III, războaiele / conflictele militare nu vor ieşi din sfera politicului.

2. Caracteristicile noilor tipuri de conflicte armate moderne

146

Conflictele actuale au ieşit din tiparele cunoscute, au apărut noi tipuri de conflicte; noutăţile intrinseci a acestora fiind prezentate prin formule ca: „postmoderne”; „degenerate” sau „descompuse”; „identitare”; „etnice”. Conflictele armate clasice:

Prima problemă esenţială legată de noile tipuri de conflicte ale mileniului III o constituie entitatea titulară de „jus ad bellum”, dreptul de a recurge la război adică de actorii care pot să-şi asume drepturi şi obligaţii în cadrul conflictului armat – subiectul de drept umanitar fiind statul ori o entitate cu personalitate juridică internaţională (exemplu: pentru conflictul internaţional – mişcarea de eliberare naţională, guvern provizoriu; pentru conflictul neinternaţional – guvernul şi mişcarea insurgentă organizată pe teritoriul statului respectiv). A doua problemă esenţială, este identificarea subiectului de drept umanitar în cazul unui război terorist care este de multe ori foarte dificil de realizat, exemplificând aici cu încadrarea făcută în cazul conflictului din Orientul Mijlociu unde teroriştii sunt cei care fac parte din organizaţiile palestiniene Hamas şi Jihadul Islamic etc., dar unii afirmă că şi guvernul israelian – ambele tabere atacând fără discriminare populaţia civilă. Pentru rezolvarea celor două probleme, trebuie definită în Dreptul Internaţional Umanitar crima de terorism adaptându-se măsuri pentru prevenirea şi reprimarea ei. Considerăm că în Statutul Curţii Penale Internaţionale de la Roma ar trebui inclusă printre infracţiuni şi crima de terorism. Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 asupra unor centre de New York şi Washington a adus în discuţie o nouă categorie de luptători denumiţi de unii autori combatanţi ilegali. Lucrările de specialitate consideră pe bună dreptate că spionii şi mercenarii sunt combatanţi ilegali – nici unii, nici ceilalţi nu se bucură de vreo protecţie a DIU atunci când sunt capturaţi, judecaţi după dreptul comun al captorului. De foarte multe ori teroriştii ating interesele unor state ferm angajate în lichidarea acestei odioase acţiuni fără reguli şi principii TERORISMUL. În terorismul multinaţional, global, teroriştii sunt indivizi de diverse naţionalităţi iar organizaţiile criminale care îi dirijează şi finanţează îşi au sediile în diferite state.

Conflictele armate clasice: conflictul armat interstatal, conflictul armat cu caracter intern, tulburările şi tensiunile interne nu vor dispărea şi li se vor adăuga noi caracteristici precum: asimetria, demilitarizarea, privatizarea, comercializarea războaielor.

Tipul de conflict armat asimetric presupune existenţa beligeranţilor având o tehnologie diferită – tehnologia avansată accelerează războiul în vederea obţinerii unei victorii rapide iar tehnologia primară încetineşte ritmul războiului (gherilele).Asimetria este considerată în epoca actuală forţa silenţioasă a noilor războaie. Asimetria în forţă se bazează pe capacităţile de accelerare care surprind adversarul, aşa cum asimetria în slăbiciune este bazată

147

pe abilitatea de a încetini pacea. Superioritatea armatei SUA a ţinut la distanţă toţi potenţialii inamici în ultimele două decade şi se datorează capacităţii sale de a exploata variantele oportunităţii pentru accelerarea procesului de pace la diverse niveluri de lupte. Odată cu dezvoltarea războiului urmează constant necesitatea accelerării lui şi asta în orice conflict, victoria obţinând-o acela care are cel mai mare potenţial de al accelera (grăbi) şi abilitatea de a folosi acest lucru. Preţul accelerării constă înainte de toate în dezvoltarea logisticii, păstrării unei proporţionalităţi a forţelor de luptă din numărul total al trupelor, costuri ascendente pentru echiparea trupelor cu arme moderne şi la final în potenţialul aparatului militar. Cei care au respins procesul accelerării au folosit strategia de gherilă pentru a obţine victoria. Analiştii militari consideră că lumea dezvoltată din punct de vedere economic şi social este vulnerabilă tocmai datorită dezvoltării ei, chiar dacă are o superioritate militară. Preocupările SUA în diverse proiecte de stabilire a apărării cu rachete, sunt pentru a o face invulnerabilă fiecare sistem de rachete nu mai este acum îndreptat înspre URSS ci asupra acelor inamici care din cauza slăbiciunilor lor relative ridică o adevărată problemă prin deţinerea de arme şi focoase nucleare alături de câteva sisteme de lansare. În astfel de situaţii războiul nu mai este doar unul politic ci şi unul economic – neatractiv pentru statele superdezvoltate. Costurile înving profiturile care de multe ori se reduc la asigurarea securităţii şi păcii în lume, scop care odată atins are o valoare imensă pentru conservarea vieţii umane şi intensificarea stării de bine a populaţiei.

Războaiele secolului XXI vor fi predominant asimetrice contrar celor aşa numite în mod clasic „Războaiele Europei” istorice din secolul XVII care au fost caracterizate prin simetrie. În războaiele asimetrice există o tendinţă pentru care violenţa se împrăştie şi accede în toate domeniile vieţii sociale – acest lucru este posibil pentru că în războaiele asimetrice partea mai slab pregătită foloseşte populaţia civilă ca mod de acoperire şi baze logistice pentru a iniţia atacuri împotriva forţelor militare superioare. Punctul de plecare al acestui proces a fost marcat prin acţiunile de gherilă şi în final, în prezent culminează cu terorismul internaţional.

Tipul de conflict demilitarizat include războaie ce nu sunt purtate numai de militari şi nu numai împotriva ţintelor militare producând confuzii chiar şi asupra regulilor umanitare aplicabile în conflictele destructurate sau transnaţionale.

Demilitarizarea războiului înseamnă că în secolul XXI conflictele armate vor fi susţinute, doar în parte de militari şi nu vor mai fi direcţionate spre obiective militare. Ţintele civile de importante, obiectivele militare, simbolurile unor state vor fi ţinta predilectă a comandourilor teroriste, evenimente dezastroase, din ce în ce mai puţin cu caracter militar – atacul din 11 septembrie 2001 a fost posibil prin transformarea civililor în arme de atac. Operaţiile

148

teroriste au transformat propriile trupuri în arme şi legat de acest fapt, să repurteze cu succes uzul de forţă chiar cu preţul vieţii. Bombele sinucigaşe compensau inferioritatea militară a teroriştilor dându-le o şansă de supravieţuire războaielor lor. Această nouă armă a noilor războaie devine instrument cu adevărat periculos şi dovada sângeroasă a vulnerabilităţii societăţilor atacate. Noile forme de acţiuni teroriste aduc un mesaj conform căruia aceea care au fost gata să se sacrifice pe ei însăşi, câştigă sau iau în avantaj dureros pentru ambele părţi. Iată un exemplu de viitoare creativitate strategică, care, pentru Clausewitz este o caracteristică a cameleonului – război(nimic nu este imobil, totul se transformă, se adaptează la noile condiţii). Referitor la demilitarizarea combatanţilor – în cazul conflictelor destructurate, când autoritatea statală se prăbuşeşte (cum a fost în Somalia, Angola sau chiar în fosta Iugoslavie) există în Dreptul Militar două reglementări cu privire la civili care iau parte la ostilităţi: una cu caracter cutumiar referitoare la populaţia civilă care la apropierea inamicului ia spontan armele, fără să fi avut timp de a se organiza, statutul creşte limitat, cu condiţia să acţioneze grupat deci nu ca partizani; a doua regulă, consemnată în art. 51, pct. 3 din Protocolul V se referă la persoanele civile care participă direct la ostilităţi şi care nu beneficiază astfel de nici o protecţie.

În tipul de conflict privat pot figura grupuri comerciale sau teroriste transnaţionale, ceea ce conduce la războaie private între state şi aceeaşi noi actori internaţionali. În conflictele armate moderne asistăm la o reîntoarcere la privatizarea şi comercializarea războiului. Multe războaie nu sunt purtate de armate bine echipate, ostilii recrutează miliţii, armele folosite sunt ieftine, armamentul greu este rar folosit şi acolo unde există, acesta este format din rămăşiţe ale stocurilor făcute în războiul rece. Rezultatul acestor războaie nu se decide pe câmpul de luptă, dar atrag în mijlocul lor, în interminabile violenţe populaţia civilă. Dacă războaiele simetrice presupun pregătiri pentru susţinerea lor în noile tipuri de războaie se trece direct la fapte, la atacuri cu mijloace ieftine; asta nu înseamnă însă că tot costul social al războiului este la fel de mic pe tot parcursul desfăşurării acţiunilor de luptă. Pe termen lung costurile cresc vertiginos, consecinţele unui război sunt dezastroase: distrugerea infrastructurilor; devastarea teritoriului naţional, infestarea cu arme de ucidere în masă distrugerea drumurilor, infestarea cu mine antipersonal, tinerii şi copii nu învaţă altceva decât violenţa.

Aceste costuri nu interesează pe cei care le-au provocat şi pe protagoniştii războiului – şefii războaielor fac orice pentru a-şi mării profiturile obţinute din război. Aceste tipuri de războaie funcţionează în acele state aşa numite sărace, unde nu există instituţii capabile să-i oprească să naţionalizeze costurile, să pună bariere şi limite acestor bande înarmate care pot controla, la un moment dat, zone, resurse naturale şi chiar politica statului respectiv. Singura şansă de salvare o reprezintă intervenţia puterilor din afară – puterile participante aduc

149

pacea în aceste ţări sau chiar ei însăşi se angajează în conflict, transformându-l în conflict transnaţional – Angola, Somalia, Congo, Afganistan fiind emblematice în astfel de conflicte. În noile războaie pentru cei ce posedă arme şi sunt gata să le şi folosească în mod frecvent, devine un mijloc de îmbogăţire iar vechea axiomă „războiul hrăneşte războiul” încă funcţionează. Nu există scrupule pentru a obţine profit din război; chiar se recurge la angajarea în luptă a copiilor – soldaţi, care se dovedesc a fi o formă ieftină şi eficientă de susţinere a războiului. Din estimările făcute de organizaţii acreditate există aproximativ 300.000 de copii – soldaţi în lumea întreagă cuprinşi în segmentul de vârstă 8 – 14 ani. Lorzii războaielor folosesc toate mijloacele ilegale şi frauduloase să-şi finanţeze războaiele lor, acumulând averi uriaşe traficând droguri şi oameni.

Doi factori importanţi iau parte în mod crucial la amestecul în noile războaie: abilitatea financiară şi dezvoltarea pieţei de bunuri şi capitalul garantat de fenomenul globalizării. Războiul este cameleonul care se adaptează la configuraţia socio – politică actuală; devenirea lui viitoare fiind doar violenţa primară – 11 septembrie a oferit doar o idee despre noile forme ale războiului şi acest lucru se va extinde în conceptul demilitarizare gradată a conflictelor armate. Actele de război şi criminalitatea au devenit unul şi aceleaşi lucru, războiul nu a mai creat nici o portiţă pentru încheierea unei păci care să-l oprească. Asemenea războaie care deja sau înmulţit în anii 1980 – 1990 au stat la baza cursei violenţei în secolul XXI în multe părţi ale lumii. Reîntoarcerea la stabilitatea statală în lume la nivel mondial va fi singura cale de a frânge privatizarea războiului, creşterea simetriei în rândul strategiei şi demilitarizării. Siguranţa statală este subiectul criteriului raţionamentului politic. În lumina tendinţelor actuale subscrise termenului „globalizare” orice demers de naţionalizare a nivelului politic pare îndoielnică. Dacă lumea va avea elite capabile să reziste corupţiei, atunci statele vor deveni puternice. Războaiele celui de al XX-lea secol vor fi în majoritatea cazurilor neprovocate prin puteri de foc majore şi armamente sofisticate, ci vor avea o tendinţă de a nu se şti momentul începutului şi nici a sfârşitului – se va face cu greutate distincţia între părţile angajate (una fiind din rândul primei organizate; cealaltă devenind din ce în ce mai confuză).

3. Necesitatea actuală şi obiectivă privind existenţa unui drept aplicabil în conflictele armate

Nu se pot analiza conflictele armate, moderne în condiţiile noilor riscuri şi ameninţări globale fără o cunoaştere exactă a dreptului ce se aplică în aceste conflicte – dreptul conflictelor armate. Dreptul conflictelor armate este un sistem de norme juridice internaţionale care reglementează relaţiile între state în

150

timpul unui conflict armat în scopul de a limita pe timpul războiului, folosirea mijloacelor şi metodelor barbare, de a proteja victimele şi de a preciza responsabilităţile celor care le încalcă. Dreptul internaţional umanitar are două ramuri de bază prima fiind dreptul războiului propriu – zis (sau dreptul de la Haga) denumit în prezent dreptul conflictelor armate fixează drepturile şi îndatoririle părţilor beligerante în desfăşurarea operaţiunilor militare şi limitează alegerea mijloacelor şi metodelor de vătămare a adversarului, dreptul conflictelor armate fiind destinat să guverneze desfăşurarea ostilităţilor este axat pe de o parte pe necesităţile militare şi conservarea statului, iar pe de altă parte pe principiul proporţionalităţii care impune beligeranţilor obligaţia de a nu provoca inamicului pierderi şi distrugeri mai mari decât cele impuse strict de necesităţile militare şi să nu folosească mijloace şi metode de război care ar produce asemenea efecte şi această ramură este de inspiraţie umanitară normele care alcătuiesc această ramură sunt consacrate în Convenţiile de la Haga din 1899 revizuite 1907, în Convenţia de la Haga din 1954 referitoare la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat precum şi într-o serie de alte convenţii. Întrucât majoritatea convenţiilor din această categorie au fost încheiate în centrul administrativ al Olandei ele sunt primite şi reunite în conceptul de „dreptul de la Haga”. A doua ramură este dreptul umanitar propriu-zis (sau dreptul de la Geneva) care urmăreşte să-i protejeze pe militarii scoşi din luptă (răniţi, bolnavi, naufragiaţi, prizonieri) precum şi persoanele care nu participă la ostilităţi (populaţia şi persoanele civile) şi bunurile cu caracter civil; dreptul umanitar propriu-zis, care din titlu subliniază scopurile umanitare ale dreptului aplicabil în conflictele armate, a fost elaborat exclusiv în profitul victimelor având drept prioritate omul şi principiile umanitare, ca elemente primordiale de pace şi civilizaţie. Normele din această categorie sunt în prezent concretizate în cele patru Convenţii elaborate la Geneva la 12 august 1949 şi în cele două Protocoale adiţionale la aceste convenţii, adoptate la 8 iunie 1977 numeroasele tratate internaţionale care reglementează conflictele armate aparţin unor epoci diferite: principalele Convenţii de la Haga din 1907, Convenţiile de la Geneva din 1949, şi Convenţia de la Haga cu privire la bunurile culturale din 1954, Protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 1977 şi Convenţia cu privire la anumite arme clasice din 1980. Această diversitate de tratate reflectă, de asemenea exigenţele, concepţiile, circumstanţele şi limbajul timpului lor. Datorită complexităţii crescânde a conflictelor armate moderne, dreptul conflictelor armate devine din ce în ce mai complicat. Astfel şi pentru militari, sporeşte dificultatea de a alege ce este important. Statele care au adoptat tratatele internaţionale privind dreptul conflictelor armate se obligă să respecte şi să facă respectate aceste tratate în toate împrejurările. Dreptul conflictelor armate nu poate acoperi toate situaţiile într-o manieră detailată. Trebuie precizat faptul că acest lucru nu poate fi făcut decât la nivel naţional, deoarece se aplică în funcţie

151

de situaţia şi nevoile specifice fiecărui stat. În fiecare stat, dreptul conflictului armat modern trebuie să fie abordat într-o perspectivă strategică. Situaţia strategică (geografică, demografică, economico-politică, militară) a statului este hotărâtoare în determinarea clasificărilor şi precizărilor indispensabile respectării efective a dreptului conflictelor armate. Datorită implicării crescânde a populaţiei civile în conflictele armate, dreptul conflictului armat modern a devenit subiect de preocupare comun pentru toate organismele şi agenţii de stat, încă din timp de pace. Scopul dreptului conflictelor armate în sens obiectiv nu este de a interzice războiul ci de a-i micşora urmările distructive, de a împuţina suferinţele ce le cauzează şi de a elimina pierderile şi pagubele inutile, deci de a asigura protecţia drepturilor omului în caz de conflict armat. Aplicarea dreptului internaţional umanitar reprezintă o problemă de maximă importanţă pentru îndeplinirea scopului acestuia de a micşora suferinţele şi distrugerile provocate de războaie. Ea se bazează pe ansamblul complex de măsuri de cunoaştere, difuzare, respectare a normelor cutumiare şi convenţionale iar atunci când acestea sunt încălcate, pe reprimarea violărilor, ansamblu de măsuri care intră în responsabilitatea principală a statelor şi agenţilor lor, în special a autorităţilor militare, dar şi în responsabilitatea unor organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale, a unor entităţi non-statale şi a indivizilor. Din păcate punerea în aplicare a dreptului internaţional umanitar se dovedeşte a fi uneori deosebit de anevoioasă că nici dreptul umanitar nu reuşeşte să înfrângă slăbiciunile sistemului internaţional actual a cărei funcţionare se bazează fundamental pe bunăvoinţa statelor suverane, în ciuda organizării comunităţii internaţionale pe baza Cartei Naţiunilor Unite. Credem că este dificil pentru un stat care-şi trimite combatanţii să lupte împotriva unui adversar pe care-l consideră un obstacol în promovarea intereselor sale naţionale, să „diminueze” capacitatea şi motivaţia de a lupta prin impunerea restricţiilor juridice ale convenţiilor de drept umanitar. Mai mult, ne-am putea întreba de ce statul care violează deliberat dreptul internaţional, declanşând un conflict armat prin încălcare deliberată a principiului fundamental neechivoc al nerecurgerii la forţa armată, ar respecta mai mult dreptul internaţional umanitar. În realitate, ca orice sistem juridic dreptul umanitar este aplicat şi respectat de cei convinşi de forţa dreptului şi încălcat de cei care sfidează ordinea juridică; doar că, mai întotdeauna, violările se văd mai repede şi mai bine şi au un impact mai mare asupra opiniei publice, creându-se impresia imposibilităţii aplicării dreptului în conflictele armate care se bazează pe dreptul forţei. În ciuda numeroaselor violări ale dreptului internaţional umanitar comise zilnic, aşa cum demonstrează titlurile mânjite cu sânge din mass-media, nu putem să ignorăm faptul că el are o contribuţie majoră la salvarea multor vieţi, la diminuarea suferinţelor provocate de război fie prin respectarea legilor războiului, fie pentru că obiceiurile războiului au fost asimilate şi acceptate, fie în interesul reciproc al

152

beligeranţilor, fie de teama sancţiunilor sau al oprobriului internaţional. Există o multitudine de argumente în favoarea necesităţii aplicării şi respectării dreptului internaţional umanitar. În primul rând este vorba de faptul că odată ratificate, convenţiile de drept umanitar trebuie aplicate cu bună credinţă de către statele contractante iar valoarea lor universală ar trebui să asigure universalitatea respectării lor; de aceea receptând legile şi obiceiurile războiului în legislaţia militară naţională, statele ar trebui să-i determine pe combatanţi şi necombatanţi să înţeleagă că încălcarea acestora constituie o infracţiune ce va fi pedepsită. Pe de altă parte respectarea dreptului de la Haga şi de la Geneva este cerută de regulile unei minime conduite corecte şi morale a actorilor din raporturile internaţionale; orice stat civilizat împărtăşind şi promovând doar valorile compatibile cu dreptul umanitar; este firesc, în aceste condiţii, să ne aşteptăm ca şi adversarul să respecte aceleaşi valori225 chiar dacă aplicarea dreptului umanitar nu este grevată de condiţia reciprocităţii. Nu trebuie uitat că violarea convenţiilor umanitare este condamnată de opinia publică internă şi internaţională iar curentul de opinie ostil în rândul populaţiei erodează efortul de război cum a fost cazul militarilor americani în Vietnam a căror misiune devenise deosebit de dificilă; ca să nu mai vorbim de faptul că, departe de a sprijini obţinerea victoriei, crimele de război au consecinţe negative asupra spiritului de disciplină militară afectând eficacitatea acţiunii. De asemenea, încălcarea obligaţiilor umanitare de comportament periclitează pe termen lung posibilităţile de reconciliere paşnică între adversari ba chiar întăreşte voinţa adversarului de a opune rezistenţă. Foarte adevărat că aproape în fiecare conflict armat beligeranţii au comis infracţiuni la dreptul internaţional umanitar. Dar tot atât de adevărat este că acesta s-a dezvoltat şi reafirmat mereu astfel încât astăzi nu mai există prea multe state care să aplice o politică de încălcare sistematică a normelor sale. Rapoartele internaţionale publicate ca şi constatările interne ale statelor demonstrează că prevederile protectoare ale dreptului internaţional umanitar au oprit sau au redus destul de mult, în foarte multe cazuri, suferinţele şi consecinţele distructive potenţiale ale ostilităţile armate. Fără a intra în amănunte, amintim următorii factori care pot determina părţile la un conflict armat să contracareze nerespectarea dreptului aplicabil în război şi astfel să aplice regulile umanitare de comportament: consideraţia datorată opiniei publice; interesele reciproce ale părţilor la conflict; menţinerea disciplinei; teama de represalii; sancţiunile penale şi disciplinare; teama de plata despăgubirilor de război, activitatea Puterilor protectoare; comisia internaţională de stabilire a faptelor; activitatea CICR; activităţile diplomatice; aplicarea

225 Spre exemplu, în conflictul din Malvine, ambele părţi au evitat, în general, situaţiile de a fi acuzate de încălcarea dreptului umanitar; vezi, în acest sens Nicolae Uscoi, „Aplicarea dreptului internaţional umanitar în conflictul armat din insulele Falkland / Malvine”, în RRDU nr. 15/1997, p.35 .

153

naţională a convenţiilor difuzarea dreptului umanitar; convingerile personale şi responsabilitatea individuală226 .

Literatura de specialitate consemnează existenţa la baza aplicării, dreptului internaţional umanitar a unor adevărate principii generale rezultate din textele convenţionale şi confirmate de practica internaţională227 Astfel, în conflictele armate internaţionale, un prim principiu general este acela al egalităţii juridice a beligeranţilor faţă de dreptul internaţional umanitar în sensul că părţile la un conflict armat trebuie să respecte la fel legile şi obiceiurile războiului indiferent de legitimitatea şi legalitatea motivului pentru care se desfăşoară acţiunile militare , un al doilea principiu este acela al respingerii clauzei „si omnes” care restrângea aplicarea dreptului clasic al războiului la acele conflicte în care toate părţile beligerante ratificaseră convenţiile respective; este evident că respingerea clauzei „si omnes” are valoare doar în cazul instrumentelor juridice care conţin norme cu caracter cutumiar sau al acelora care sunt acceptate şi aplicate de statele care nu le-au ratificat prin declaraţie unilaterală. Caracterului unilateral şi nereciproc al angajamentului solemn asumat de state de a respecta şi a face respectat dreptul internaţional aplicabil conflictelor armate „în orice împrejurări” adică independent de respectarea acestuia de către adversari; respingerea clauzei de reciprocitate a aplicării este în concordanţă cu prioritatea principiului protecţiei victimelor şi cu regula excluderii represaliilor fără a evidenţia însă situaţia unui beligerant parte la convenţiile umanitare faţă de adversarul său care nu le-a ratificat. În clauza Martens se impune respectarea legilor şi obiceiurilor războiului în situaţiile neprevăzute de instrumentele juridice, aşa cum rezultă din uzanţele stabilite din principiile umanităţii şi din exigenţele conştiinţei publice (aplicarea dreptului umanitar prin efectul clauzei Martens a fost invocat de Curtea Internaţională de Justiţie în cazul „Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua şi contra acesteia”).

Pentru conflictele armate fără caracter internaţional este valabilă doar clauza Martens care reaminteşte că, în cazurile neprevăzute de dreptul în vigoare, persoana umană rămâne sub incidenţa principiilor umanitare şi exigenţelor conştiinţei publice. Excluderea „uzanţelor stabilite” din enumerarea protectoare a clauzei Martens a fost cerută de statele care au apreciat că nu există un drept cutumiar care să se aplice conflictelor armate interne. Naţiunile Unite şi-au asumat roluri mereu crescute pe linia implementării dreptului războiului, de la rezoluţiile Adunării Generale şi Consiliului de Securitate în domeniu, la supravegherea şi investigarea violărilor de către Secretariatul General şi alte organe ale ONU, la autorizarea folosirii forţei pentru a reprima încălcările masive ale drepturilor omului, la crearea instanţelor internaţionale

226 „Humanitarian Law în Armed Conflicts, Manual”, Federal Ministry of Defance Germany, 1992, p.121. 227 ERIC DAVID, “Dreptul conflictelor armate”,Editura Bruylant, Bruxelles, pag.471-574

154

penale pentru judecarea crimelor de război la interzicerea şi limitarea utilizării anumitor arme şi metode de război228.

În cadrul organizaţiilor internaţionale regionale există astfel de preocupări permanente, de exemplu, în OSCE s-a adoptat în 1994 un cod de conduită privind aspectele politico militare ale securităţii, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995, care are mai multe dispoziţii privind aplicarea dreptului internaţional umanitar229.

Şi în cadrul NATO există instrumente specifice de aplicare a dreptului internaţional umanitar, în special prin intermediul consilierilor juridici din interiorul Comandamentului Aliat; aceştia întocmesc anexa juridică la planul de operaţii în cadrul căreia majoritatea procedurilor sunt de drept internaţional umanitar. Cercetarea şi urmărirea în justiţie a infracţiunilor grave la Convenţiile umanitare revine în răspunderea naţională a statelor contribuitoare cu trupe dar sunt raportate şi Comandamentului Aliat230. Există de asemenea, instrucţiuni standardizate în cadrul NATO pentru interogatoriul prizonierilor de război (STANAG 2033), procedurile de deţinere a prizonierilor de război (STANAG 2044), identificarea materialelor serviciilor sanitare militare (STANAG 2060), tratamentul „prizonierilor de război” în exerciţiile NATO (STANAG 2074), evaluarea şi exploatarea materialelor şi documentelor capturate de la adversar (STANAG 2084), utilizarea transportului aerian de către serviciul sanitar în zonele înaintate (STANAG 2087)231. Alte organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale precum Comisia de Drept Internaţional, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, Institutul Internaţional de Drept Umanitar sau Societatea internaţională de Drept Militar şi Dreptul Războiului îşi aduc propria contribuţie la asigurarea aplicării dreptului internaţional umanitar232.

Această temă va fi dezvoltată pe larg în cadrul referatului următor al cărui conţinut de studii şi cercetare este dreptul conflictelor armate moderne.

228 „Implementation of the Laws of War în Late 2 Oth-Century Conflicts”, „Security Dialogue”, vol. 29 nr.2, iunie 1998, p. 137-150 şi nr..3 septembrie 1998, p. 165- 179,229 Publicat în „Observatorul militar” din 20 ianuarie 1998230 „NATO Doctrine for peace support Operations”, SHAPE B-7010, Belgium Annex E-Legal.231 După “Droît de la guerre, Manuel d'instruction”, Bruxelles, 1992, Annexe E.232 Spre exemplu CICR a adoptat la cea de-a XXV – a Conferinţă din 1986 un set de măsuri pentru respectarea dreptului internaţional umanitar; SIDMDR a analizat la cel de –al XIV –lea Congres legile şi procedurile naţionale de urmărire a violărilor dreptului umanitar; iar IIDU organizează anual mai multe cursuri de instruire în dreptul internaţional umanitar

Universitatea Naţională de Apărare „CAROL I”

155

Colonel drd. Mircea Radu, Direcţia Management Resurse Umane

ASPECTE TEORETICE PRIVIND CADRULDE DESFĂŞURARE AL OPERAŢIILOR

MILITARE MODERNE


156

Sfârşitul „războiului rece” a fost urmat de o serie de evenimente care au condus la schimbări majore în situaţia politico-militară şi mondială. Dispariţia Tratatului de la Varşovia a avut drept urmare înlăturarea confruntării Est - Vest şi destrămarea sistemului de securitate al continentului bazat pe echilibru relativ dintre cele două blocuri militare. Pe continent a apărut o situaţie strategică nouă, complexă, caracterizată prin desfăşurarea simultană a unor procese contradictorii care pot degenera în conflicte militare deschise. În Vestul Europei asistăm la continuarea procesului de integrare economico-financiară şi politico-militară iar în Estul continentului, concomitent cu intensificarea acţiunilor pentru construirea unei societăţi democratice, la dezmembrarea unor state, apariţia unor noi riscuri şi ameninţări, a unor confruntări militare, formând un mediu de instabilitate la un moment dat. Europa occidentală a devenit principala sursă de putere (capital, tehnologie, informaţie, forţă militară) a continentului iar, partea sa centrală şi de răsărit cel mai important teren de manifestare a acesteia, ce ridică serioase semne de întrebare cu privire la viitorul continentului.

Europa se află la răscruce de drumuri: ori se integrează intrând cu adevărat în secolul XXI, ori se dezintegrează plonjând înapoi în negura vremurilor. Sensul acestui proces este influenţat de o serie de factori precum: voinţa vestului de a-şi menţine în continuare unitatea, succesul reformei din fostele state socialiste, capacitatea instituţiilor de securitate de a controla şi rezolva situaţiile conflictuale, situaţia şi evoluţia imprevizibilă în spaţiul ex-sovietic.

Tendinţa care se conturează este aceea de realizare a unui climat de securitate în care luarea celor mai importante decizii în probleme de securitate, să devină apanajul marilor puteri.

Există o serie de factori favorizanţi ai statelor de care se pot folosi pentru promovarea şi apărarea securităţii: creşterea rolului UE în gestionarea problematicii securităţii prin lărgirea sferei sale de acţiune, integrarea la noile condiţii europene şi creşterea aportului NATO în prevenirea şi gestionarea crizelor; menţinerea SUA ca parte integrantă a viitorului sistem de securitate european şi cooperarea între statele europene pentru prevenirea şi gestionarea crizelor pe continent.

Securitatea se bazează pe stabilitate politică, dar şi pe cea militară; succesul este asigurat prin consolidarea celor două componente.

Apărarea şi securitatea colectivă, pe de o parte şi securitatea bazată pe cooperare, pe de altă parte sunt instrumente fundamental diferite, dar complementare ale politicii internaţionale de securitate.

Devine tot mai evident faptul că interesele şi obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internaţională şi cuprinde forme de acţiune conjugată ale statelor care împărtăşesc interese şi valori comune.

Europa evoluează spre un mediu de securitate prin cooperare al cărui element definitoriu este integrarea politică şi economică şi extinderea

157

comunităţii statelor care împărtăşesc şi promovează valorile democratice. Aplicarea principiului nesolidarităţii în organizarea securităţii europene presupune luarea în calcul a unui sistem multietalat de securitate: UE, OSCE, NATO şi ONU.

Evoluţiile în UE, competiţia dintre UE şi NATO, posibilitatea ca interesele naţionale ale unor state occidentale să prevaleze asupra celor comune, evaluarea securităţii de pe poziţii ideologice şi nu financiare, lipsa unei diviziuni corecte a muncii între statele participante sunt principalii factori care influenţează edificarea unui sistem eficient în domeniul securităţii europene. Progresele instituţionale dau o formă concretă contribuţiei europenilor la securitatea euro-atlantică.

Nivelul de interoperabilitate pe care se întemeiază relaţiile între UE şi NATO dă conţinut capacităţii europene colective de gestionare a crizelor. Riscurile apariţiei unei confruntări militare majore pe continent s-au diminuat semnificativ, dar persistă fenomene de instabilitate şi criză la nivel subregional şi tendinţe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. O provocare serioasă la adresa sistemului internaţional este reprezentată de numărul în creştere al societăţilor fragile şi implicit de inabilitatea acestora de a controla evoluţiile din interiorul propriilor teritorii. Asistăm la dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securităţii continentale şi globale, bazate pe prevenirea conflictelor, creşterea rolului modalităţilor diplomatice şi a capacităţilor civile de management al crizelor.

Lumea s-a schimbat după 11 septembrie 2001. Avem de-a face cu dislocări frecvente şi riscante cu o perioadă nouă pe care nu am mai întâlnit-o de la Al Doilea Război Mondial – militarii sunt puşi în situaţia de a le fi ameninţată viaţa şi totodată vorbim despre pierderi cu impactul lor în relaţia armată - societate. 11 Septembrie 2001 a accentuat faptul că securitatea înseamnă mult mai mult decât securitatea militară şi ţinând cont de interdependenţele globale şi de noile riscuri, abordarea securităţii prin prisma factorului militar nu mai este suficientă, iar angajamentul global şi regional al comunităţii naţiunilor democrate de a întări cooperarea în confruntarea cu noile ameninţări, este soluţia optimă şi eficientă de răspuns. Europa politică, al cărei act de naştere îl constituie reuniunea de la Nisa, tinde spre construirea unei politici externe proprii pe aceleaşi baze ale promovării democraţiei şi statului de drept care reprezintă esenţa NOULUI CONCEPT STRATEGIC AL ALIANŢEI. Efortul NATO şi UE este direcţionat spre un scop comun, doar modalităţile de acţiune diferă. Procesele de lărgire ale NATO şi UE , deşi diferite, sunt complementare ,corespund la nivel procesual şi vor contribui la întărirea în cadrul Alianţei a pilonului european de securitate şi apărare.

Operaţiile militare moderne nu se vor desfăşura numai într-un spaţiu tridimensional (terestru, aerian şi maritim) ci într-unul cu cinci dimensiuni, luându-se în calcul cel cosmic şi cel informaţional. Tendinţa fundamentală a operaţiilor militare moderne o constituie demasificarea şi neutralizarea

158

mijloacelor prin distrugere selectivă şi punctuală a obiectivelor vitale cu armament de înaltă precizie. Tendinţa ce apare frecvent în scenariile acţiunilor militare moderne este aceea de a se urmării obţinerea unor efecte strategice cu forţe de valoare tactică; nu se va întrebuinţa arma nucleară dar nu se exclude posibilitatea folosirii armelor chimice şi biologice. Armatele statelor îşi reduc substanţial efectivele, întrebuinţează eficient resursele, se înarmează cu echipamente, arme avansate de înaltă precizie şi inteligenţă care asigură selectarea obiectivelor şi lovirea cu precizie. Angajarea în operaţii militare moderne se va face potrivit regulilor şi normelor specifice, care vor reflecta atât principiile dreptului internaţional, legile războiului cât şi interesele naţionale şi cele de alianţă. Trebuie să recunoaştem că iniţierea şi desfăşurarea operaţiilor militare moderne vor fi determinate de: raţiunea strategică, susţinerea de către opinia publică, oportunitatea recurgerii la lupta armată, corelaţia dintre regulile şi amploarea acţiunilor, intensificarea graduală şi controlată a violenţei ripostei armate şi, nu în ultimul rând, atragerea forţelor şi mijloacelor în funcţie de scopurile politice urmărite.

Apariţia tehnologiei de vârf în armată şi folosirea ei eficient va determina o creştere considerabilă a următorilor parametrilor operaţionali: mărirea distanţei de acţiune şi precizie, lovirea selectivă a unor obiective, capacitatea de a alege precizia la ţintă, cuprinsă între efectele psihologice neletale şi direct distrugătoare, realizarea atmosferei de confuzie necesară obţinerii surprinderii, sporirea capacităţii de reacţie, optimizarea conducerii şi realizarea vulnerabilităţii sistemelor acţionale.

Armatele ulterior primite în organizaţii ce vor să realizeze, menţină sau să impună securitatea şi pacea în lume, trebuie să-şi dezvolte capabilităţile, să se adapteze rapid la cerinţele impuse de aceea organizaţie din punct de vedere al înzestrării, pregătirii şi operabilităţii. Evoluţia tehnologiilor a sistemelor de conducere a celor informaţionale şi nu în ultimul rând a formelor, metodelor de acţiune în operaţiunile militare moderne determină în cea mai mare măsură configuraţia armatelor prezentului şi viitorului.

1. Fizionomia operaţiilor militare moderne

Ne aflăm într-o etapă în care toate armatele din lume se reconfigurează – considerăm că un astfel de proces reprezintă într-un fel, revenirea la armatele de invazie profesionalizate şi extrem de eficiente ale antichităţii. Profesionalizarea armatelor, reducerea numerică a acestora, realizarea unor structuri suple, introducerea masivă a sistemelor de arme la toate eşaloanele şi în toate structurile, integrarea completă aeroterestră, aeronavală şi aerospaţială a forţelor armate, modernizarea conducerii prin introducerea unor reţele de calculatoare şi a unor sisteme C4I digitalizate, în grătar, mobile, suple, protejate,

159

interconectabile şi adaptabile la orice situaţii, creşterea rolului componenţei aeriene şi a celei cosmice, creşterea rolului componentelor de reacţie rapidă şi a forţelor speciale, menţinerea capacităţii nucleare disuasive şi modernizarea continuă a acestuia, finalizarea proiectului HAARP (High Pregnancy Active Auroral Reseach Project) de către SUA şi a altor proiecte asemănătoare de către alte state (Rusia, Norvegia) – crearea unui sistem strategic de arme deosebit de eficient ce se bazează pe amplificarea de aproape două milioane de ori a undelor; această armă dezvoltă energii uriaşe şi potenţialuri nebănuite, aplicarea unei adevărate strategii a războiului informaţional, care va viza în mod deosebit sistemele de transmisiuni şi reţele de calculatoare din toată lumea şi totodată, crearea unor componente specializate ale armatelor pentru războiul calculatoarelor, sunt tendinţele cele mai importante pe care armatele acestui mileniu le va urma în procesul de reconfigurare. Cu ajutorul acestor armate se va răspunde la crizele existente la un moment dat şi se va rezolva prin forţă, dacă situaţia o cere problemele dificile233.

Apare tot mai clară tendinţa internaţionalizării armatelor, care este o necesitate, un rezultat al sistemelor de relaţii care se creează pentru realizarea unor structuri adecvate care corespund obiectivelor de securitate regională şi de încredere reciprocă – structuri de menţinere a păcii234 sau de cooperare în cazul calamităţilor naturale şi dezastrelor235. După proporţiile, natura şi scopul operaţiilor militare actuale, după structura forţelor participante şi mediul în care este proiectată (folosită) forţa, conflictele militare se deosebesc în principiu astfel: după proporţiile operaţiilor sunt locale şi regionale , după natură şi scop - războiul (conflictul armat de lungă durată şi operaţii de stabilitate (nu exclud folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa) acestea din urmă conţinând la rândul lor: a) operaţiile pentru pace (de menţinere şi impunere); b) apărarea internă cu sprijin extern (indirect, direct şi pentru sprijinul eforturilor naţiunii – gazdă, c) asistenţa umanitară şi civică; d) asistenţă în probleme de securitate; e) sprijinul insurgenţilor; f) sprijinul operaţiilor antidrog; g) combaterea terorismului ; h) operaţiile de evacuare a necombatanţilor; i) controlul armamentelor; j) demonstraţia de forţă; k) operaţiile de sprijin.

Modelul operaţiilor militare, pentru care s-au pregătit şi se pregătesc încă toate armatele lumii, este cel dat de al doilea război mondial.

S-au scurs de la încheierea acestuia şase decenii, iar lumea a mai trecut printr-un război, tot mondial – RĂZBOIUL RECE – efectul ultimului război mondial, deosebit de fierbinte, încă mai persistă.

Operaţiile militare specifice războiului sunt înţelese tot aşa, ca sisteme de acţiuni de mare amploare în teatre, adică în spaţiul luptei, care presupun angajarea violentă, armată contra armată, scopul lor fiind

233 S-a constituit deja la nivelul Uniunii Europene în cadrul conceptului Politicii Europene Comune de Securitate şi apărare (PECSA), Forţa de Reacţie rapidă Europeană de 60 000 de oameni, în măsură să îndeplinească misiuni tip Petersberg (menţinere a păcii, acţiuni umanitare, intervenţia în caz de calamităţi şi dezastre).234 Forţele multinaţionale de menţinere a păcii.235 Batalionul de geniu „Tisa” ucraineano-ungar-româno-slovac

160

derivat din războiul de tip CLAUSEWITZIAN, adică distrugerea adversarului sau obligarea lui să capituleze.

Conflictele locale, numeroasele crize şi războaie care au creat instabilitate în diferite regiuni ale lumii deşi au îmbrăcat forme diversificate: de la operaţii ofensive sau defensive de mare amploare, la acţiuni specifice gherilei; de la operaţii speciale (OPSPEC) la operaţii psihologice (PSYOPS), nu au infirmat modelul de operaţii creat de primul şi de cel de al doilea război mondial236 . Numeroasele lucrări de strategie apărute nu au infirmat nici ele acest gen de operaţii ci, doar au reliefat noile tendinţe pornind de la noile realităţi date de dezvoltarea armelor de distrugere în masă, a mijloacelor strategice (aviaţia de bombardament strategic, rachetele intercontinentale, submarinele nucleare, rachetele de croazieră, sistemele de arme de mare precizie şi armamentul neconvenţional) şi actualelor cauze ale războaielor şi conflictelor armate. Decalajele economice şi tehnologice uriaşe, evoluţia imprevizibilă a situaţiei internaţionale, globalizarea, recrudescenţa mişcărilor identitare, proliferarea terorismului şi a altor ameninţări asimetrice, care la rândul lor sunt foarte numeroase şi surprinzătoare, îşi pun în mod foarte pronunţat amprenta şi asupra operaţiilor militare moderne.

Au apărut noţiunile de: război disproporţionat, război de joasă intensitate, intensitate medie şi de mare intensitate, război terorist şi respectiv, război împotriva terorismului. Aceste tipuri de războaie cer altfel de operaţii militare, iar aceste tipuri noi de operaţii militare sunt diferite de cele efectuate în războaiele secolului trecut.

Războiul viitorului va solicita noi tipuri de operaţii dintre care vom enumera pe cele mai importante astfel: operaţii de descurajare sau de limitare (localizare, îngrădire) a conflictului armat; operaţii de impunere a voinţei comunităţii internaţionale; operaţii de răspuns la crize şi conflicte; operaţii internaţionale; operaţii speciale; operaţii aeriene; operaţii terestre; operaţii navale; operaţii aeronavale, aeroterestre; aeronavaloterestre; operaţii antiteroriste; operaţii contrateroriste; operaţii cosmice; operaţii geofizice; operaţii cibernetice; operaţii mediatice; operaţii psihologice; operaţii combinate; operaţii întrunite; operaţii integrate.

Aceste tipuri de operaţii şi altele, pe care nici nu le-am putea identifica în acest moment, se caracterizează prin complexitate, flexibilitate, multilateralism şi intensitate diferită.

Unele dintre operaţiile militare moderne vor caracteriza războiul frontalier însângerând zone geografice din Africa, Asia, Caucaz, America Latină, altele vor fi declanşate sub mandat ONU pentru gestionarea crizelor şi conflictelor, stabilizarea zonelor tensionate şi menţinerea sau impunerea păcii.

236 GRAL. DR. MIRCEA MUREŞAN; GRAL DE BRIGADĂ ® DR. GHEORGHE VĂDUVA, „Războiul viitorului, viitorul războiului”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, BUCUREŞTI, 2004

161

Vulnerabilităţile statelor şi grupurilor de state cresc, ameninţările asimetrice sporesc, conflictualitatea creşte, acţiunile sau reacţiile violente cu greu mai pot fi controlate, statele sau coaliţiile de state se feresc să declare război apelând fie la strategia faptului împlinit fie la numeroase alte strategii care fac războiul extrem de confuz şi greu de controlat. Această flexibilitate, dacă se poate numi aşa, din spaţiul conflictualităţii, care bulversează războiul şi fragmentează starea de pace, vor îngreuna din ce în ce mai mult posibilitatea de separarea a operaţiilor specifice războiului de cele post – război. De multe ori în diferite conflicte şi situaţii nu se poate stabili cu exactitate când încetează războiul şi când încep operaţiile de lichidare a urmărilor războiului, de refacere, reabilitare şi stabilitate.

Exemplul din Irak este edificator – după ce preşedintele american a declarat că războiul a încetat, au început intense şi violente acţiuni specifice războiului de gherilă împotriva forţelor militare de coaliţie. Acest război se pare că nu se mai termină, chiar dacă armata lui Saddam Hussein a fost distrusă iar forţele militare ale coaliţiei victorioase în război, s-a trecut la operaţiile de stabilizare a situaţiei şi de asigurare a condiţiilor pentru preluarea puterii de către un regim politic irakian democratic şi uman. Rebelii folosesc mijloace violente de opunere la aceste acţiuni ce vor să creeze stabilitate internă şi regională. Se poate spune că s-a trecut de la un tip de război clasic disproporţionat la un alt tip de război, asimetric şi disproporţionat.

În viitor vor mai exista cu siguranţă astfel de situaţii, poate chiar şi altele mult mai greu de încadrat în scheme, doctrine sau în strategii. Cercetarea în domeniul mutaţiilor sau tendinţelor operaţiilor militare moderne nu se va opri aici, va trebui să analizeze şi să desprindă de fiecare dată concluziile corespunzătoare pentru astfel de operaţii. Operaţiile militare moderne sunt realizate pe baza unor reguli ce definesc gradul şi modul de proiectare aplicare şi control al forţei. Aceste reguli furnizează comandamentelor instrucţiuni în ceea ce priveşte obiectivul militar şi cel politic purtând numele „reguli de angajare în conflict” care se aplică tuturor forţelor şi sunt utilizate în concordanţă cu reglementările dreptului internaţional umanitar. Operaţiile militare moderne pe care le-am precizat, cât şi alte forme de care vor evolua în viitor din cele actuale, vor fi posibilităţile sigure de asigurare a securităţii şi păcii în zone şi regiuni instabile.

Concluzionăm că războiul viitor va fi un război modern ce se va baza pe găsirea şi stabilirea luptătorilor ce corespund tuturor cerinţelor rezolvării obiectivelor şi scopurilor propuse dar şi pe folosirea celor mai performante mijloace de luptă, violente sau non-violente în care războiul informaţional electronic, psihologic şi ecologic va ocupa un loc important.

„PERSPECTIVA UNICA - 2010” (JOINT VISION - 2010), realizată de STATUL MAJOR INTERARME al armatei SUA, apreciază că potenţialul noii evoluţii în domeniul militar se va realiza dacă va fi creată superioritatea informaţională, pe baza următoarelor patru concepte operaţionale noi şi anume:

162

dominaţia manevrei; ducerea cu mare precizie a bătăliilor (luptelor); logistica strict direcţionată şi protecţia multilaterală a trupelor. În realizarea noilor sisteme de luptă, aspectele informaţionale ale acţiunilor militare şi obţinerea supremaţiei în sfera aero-cosmică ocupă locul central. Noţiuni tradiţionale printre care: superioritatea aeriană, lupta de tancuri, operaţii de desant maritim şi altele, îşi pierd importanţa sau chiar vor dispărea curând –locul acestora urmând a fi luat de noi forme de ducere a acţiunilor militare bazate pe: folosirea tehnicii de luptă inteligente şi invizibile cu distanţa mare de acţiune; executarea loviturilor la mare adâncime folosind dispozitive de luptă distribuite şi neliniare, pe operaţii în spaţiul informaţional – independente sau combinate cu alte tipuri de acţiuni militare şi pe operaţii militare în cosmos şi din cosmos.

Caracterul acţiunilor de luptă va fi influenţat şi de alţi factori cum ar fi: perfecţionarea continuă a tehnologiei informatice; trecerea la maşinile de luptă fără echipaj; folosirea largă a tehnologiei „STEALTH”; amplificarea fără precedent a războiului informaţional şi electronic; ducerea acţiunilor militare în cosmos; atacul în ciberspaţiu237.

Arsenalul combativ a războiului viitor este completat şi cu noul tip de luptător denumit „războinicul terestru” ,acesta dispune de armamentul necesar şi un complex informaţional de mijloace electronice ce cuprind: calculator; aparatură radio, colimate laser, cameră video şi display miniaturizate precum şi un aparat de indicare exactă a poziţiei la sol (GPS).

Războiul viitorului nu mai vizează zdrobirea adversarului prin invazii masive cu forţe armate numeroase ci paralizarea voinţei, moralului, conştiinţei şi suportului material al acestuia prin acţiuni militare de tip asimetric (vectori tehnici de angajare specifici erei informaţionale), având urmări nefaste asupra comportamentului şi deciziei până la cele mai înalte niveluri în stat şi cu mascarea evidentă a intervenţiei acolo unde interesele actorilor mari cer o angajare militară.

Demonstraţiile de violenţă şi de forţă, acţiunile şocante, uneori terorist diversioniste, încheiate cu acţiuni fulgerătoare, sunt arme ale prezentului care nu doar ameninţă ci şi atacă.

În armatele moderne sunt prezente noi concepţii de organizare şi dotare; sisteme pentru dezvoltarea războiului informaţional vizând controlul deciziilor; blocarea, alterarea sau deturnarea informaţiilor militare de conducere sau execuţie, crearea unei false atmosfere de nelinişte ori de mare încredere; manipularea informaţională a comandourilor, luptătorilor sau populaţiei; anihilarea funcţionării armelor inteligente (toate funcţiile incluse în C4I2 fiind integrate prin conceptul reţelei extinse: creşterea puterii de foc a mobilităţii şi protecţiei; dezvoltarea muniţiilor inteligente şi a minelor cu dispersie; sisteme integrate de apărare antiaeriană moderne necesare pentru apărarea antiaeriană şi 237 În loc să neutralizeze fiinţe omeneşti distruge şi dereglează reţelele de calculatoare şi sisteme de transmisiuni automatizate ale inamicului înainte în începerea atacului propriu-zis, prin folosirea de bombe logice şi viruşi de calculator foarte puternici care devorează imediat programele.

163

acţiunilor aeriene; integrarea în tehnica de luptă atât a posibilităţilor de distrugere cât şi a mijloacelor de protecţie care să diminueze sau chiar să anihileze descoperirea şi nimicirea lor de către adversar; integrarea asigurării globale de luptă a soldatului).

Fizionomia operaţiilor militare moderne prezintă un ansamblu de acţiuni desfăşurate de eşaloanele tactice, de amploare şi importanţă diferită, prin concentrarea raţională şi oportună a forţelor şi mijloacelor, executarea unor lovituri rapide şi decisive în condiţii deosebit de complexe. Structura funcţională a eşaloanelor tactice este un alt factor care determină funcţionalitatea şi capacitatea operaţională în câmpul de luptă. De asemenea specializarea forţelor angajate în acţiuni de luptă este un factor deosebit de important care determină sub aspectul acţional caracterul de acţiuni speciale. Caracteristicile geo-climatice ale teritoriului vor determina noile exigenţe ale luptei moderne; vor exercita o influenţă multiplă asupra fizionomiei acţiunilor, modului de constituire a grupărilor de forţe formelor şi procedurilor de acţiune pregătirii şi ducerii acţiunilor. Corelaţia spaţiu - luptă influenţează constituirea dispozitivelor acţionale, primul crescând considerabil, determinat de evoluţia armamentului şi tehnicii de luptă. În legătură cu spaţiul, timpul se comprimă în special prin desfăşurarea simultană a acţiunilor integrate. În câmpul de luptă al viitorului, structurile acţionale trebuie să dispună de posibilităţi reale şi multiple pentru o reală autonomie acţională în condiţiile în care misiunile sunt caracterizate de complexitate bine încadrate în timp şi spaţiu cu posibilităţi de adaptare rapidă la situaţiile noi. Lupta modernă presupune şi apariţia prematură a momentelor decisive în alte locuri decât cele preconizate cu o durată mai scurtă, având ca cerinţe viteza de reacţie sporită, omnidirecţionalitatea şi intensitatea acţiunilor.

Diferitele eşaloane se vor perfecţiona permanent multifuncţional şi structural vizând supleţea manevrabilitatea, ritmul înalt de acţiune adaptabilitatea, capacitatea de a acţiona întrunit sau modulat, mobilitatea cu un statut asemănător forţelor speciale, unităţilor de elită care să poată fi folosite în orice formă de război de la confruntarea modernă la ciocnirile de tip teritorial. Concepţia spaţiului luptei, delimitat de front şi adâncime este înlocuită cu concepţia câmpului de luptă extins în care nici o zonă nu va fi ferită de atacurile precise şi nimicitoare. Mobilitatea şi capacitatea ridicată de acţiune vor conduce la creşterea viabilităţii structurilor tactice pentru a răspunde tuturor acţiunilor de luptă. Câmpul de luptă al viitorului impune o sintagmă nouă „holografia războiului cibernetic” care dezvăluie legăturile energetico – informaţionale ale acestuia şi corespunde mai bine decât alte concepte şi sintagme, cerinţelor de dinamism şi de structură cibernetică.

Pentru a înţelege mai bine războiul cibernetic e necesar să prezentăm esenţa acestuia: calculul raportului de forţe nu mai este unilateral şi nici static ci trebuie coeficienţi de amanetare sau multiplicare informaţională şi structurală; dispariţia conceptului clasic de front atrage după sine şi dispariţia celui de sector

164

principal sau lateral impunând sintagmele de apărare omnidirecţională, de concentrare a vectorilor şi posibilităţi de acţiune, evident în dauna concentrării clasice şi statice de trupe; raportul clasic între forţele care atacă şi cele care se apără este drastic amendat de viteza şi posibilităţile acţionale ale sistemelor militare angajate; rezerva trebuie să fie multidimensională, plurivalentă, şi cu o viteză de reacţie cel puţin adecvată intervenţiei – trebuie să fie compatibilă acţional şi informaţional, potenţialul de luptă al sistemului militar trebuie să asigure exercitarea tuturor misiunilor; contraatacul rămâne acelaşi element de putere ca şi în cazul clasic, capabil să conducă la contramăsuri la preluarea iniţiativei de la inamic; victoria trebuie prezentată, obţinută şi evaluată în toate cele trei planuri238 pentru că altfel se transformă numai în succese parţiale şi înşelătoare, uneori chiar cu consecinţe mai mari decât o înfrângere evaluată; eşalonarea nu trebuie privită ca o separare de forţe ci ca o ierarhizare de funcţionalităţi, cu un element de flexibilitate şi adaptabilitate al sistemelor militare; obiectivul principal al luptei nu va mai fi distrugerea tehnicii, a dispozitivelor sau nimicirea forţei vii, ci mai degrabă, dezintegrarea sistemelor militare inamice iar riscul asumat va deveni un risc operaţional, cu evoluţie dinamică în timp şi totdeauna dependent de resursele la dispoziţie.

Câmpul de luptă al viitorului conturează o viziune holografică a războiului cu trei proiecţii: informaţională, structurală şi acţională. Poziţia dominantă este ocupată de proiecţia informaţională ca element de declanşare al structuralului şi de pregătire a acţionalului – apoi ca element de guvernare şi de legătură în proces. Militarii concep viitorul câmp de luptă complet automatizat în care un rol hotărâtor îl vor avea roboţii militari, tehnologia „Stealth” armele neletale, operaţiile speciale de război psihologic, acţiuni de simulare, diversiune şi acţiuni ale forţelor speciale.

Supremaţia Vestului nu se datorează atât echipamentelor de luptă, cât faptului că bazele sale militare sunt adevărate laboratoare iar ofiţerii sunt criere de cercetători şi de ingineri239. Viitorul câmp de luptă va fi întrunit şi multidimensional incluzând spaţiul cibernetic şi spectrul electromagnetic, precum şi elemente cosmice, aeriene, navale şi terestre reunite în conceptul „războiul bazat pe reţea”. Acest concept relativ nou transferă propriile avantaje în materie de informaţii într-o putere de luptă superioară pe câmpul de bătălie. La sfârşitul anilor '90 „network centric warfare” a devenit o parte integrală a strategiei de securitate naţională americană. Acest sistem a fost consacrat în armata americană ca dimensiune vitală a conflictului armat al secolului XXI. Network centric warfare utilizează posibilităţile epocii informaţionale pentru desfăşurarea mijloacelor militare. Întrebuinţarea unei infrastructuri IT corespunzătoare asigură accesul la serviciile informatice de înaltă calitate pentru toţi participanţii şi cuprinde: o reţea informaţională ce asigură informaţii,

238 Informaţional structural şi acţional239 Exprimă sociologul marocan Fatima Mernissi pasionată analistă a rolului SUA în războiul din Golf.

165

inclusiv procesarea, transferul şi protecţia pentru forţele armate întrunite sau combinate; o reţea de senzori ce asigură senzorii necesari pentru orice tip de misiune. Ea cuprinde atât senzori clasici precum radarul, cât şi senzori integraţi logistic sau sateliţi şi o reţea de producere a efectelor ce asigură legătura dintre sistemele de arme, statele majore, comandanţi şi trupele desfăşurate în scopul realizării efectului dorit asupra ţintelor. Network centric warfare impune întrebuinţarea activă a conexiunilor informaţionale într-o reţea totală şi robustă a forţelor armate (senzor/sistem de armament/factor de decizie). Toţi participanţii îşi pun la dispoziţie şi-şi asigură accesul reciproc la datele şi informaţiile de care dispun într-un spaţiu informaţional comun.

Se procesează datele şi informaţiile în conformitate cu nivelul la care acţionează beneficiarul prin intermediul unui sistem management informaţional.

Aceste date şi informaţii sunt apoi distribuite forţelor, în conformitate cu solicitările primite, sub forma unei imagini relevante luptei integrate, cu scopul manifest de a conştientiza existenţa unui câmp de luptă total. Cunoaşterea câmpului de luptă integrat este realizată prin intermediul factorilor de decizie susţinuţi de sisteme de management al cunoaşterii. Obiectivul principal al acestui act constă în crearea condiţiilor necesare autosincronizării forţelor. Datorită mijloacelor şi tehnologiilor proprii „network centric warfare” face posibilă înlocuirea parţială a măsurilor de redislocare a trupelor şi echipamentelor cu procese informaţionale ce asigură o expertiză corespunzătoare, necesară îndeplinirii misiunii, în orice moment şi în orice loc. Pe bazele unor structuri de comandă şi control adaptate se asigură o viteză operaţională mărită în combinaţie cu o flexibilitate şi un timp sau o viteză de reacţie sporite, fără ca nivelul stresului la care este supus individul să se schimbe.

Riscurile pentru forţele proprii se reduc considerabil iar eforturile în plan logistic pot fi reduse în mod substanţial. Sistemele de reţea permit separarea senzorilor şi armelor fără a reduce efectele lor pe timpul desfăşurării, în pofida distanţelor considerabile dintre amplasamentele acestora.

Are loc o reconsiderare a factorului spaţiu, iar principiul concentrării forţelor este înlocuit de principiul concentrării efectelor. În aceste condiţii are loc o dezvoltare de la strategia bazată pe platforme (puţine şi costisitoare) la o strategie bazată pe reţele (multe şi ieftine). Network centric warfare presupune realizarea unor condiţii indispensabile precum interoperabilitatea, flexibilitatea şi abordarea întrunită cuprinzătoare. Această superioritate va trebui să conducă la o bună cunoaştere a câmpului de luptă integrat evitându-se supraabundenţa de date şi informaţii iar ofiţerii şi trupa să-şi schimbe mentalitatea de grup. Transformarea unui organism militar conform cerinţelor „network centric warfare” impune adaptarea şi ajustarea tuturor factorilor care asigură funcţionabilitatea forţelor armate: doctrină, organizare, instruire, achiziţii de arme şi echipamente, leadership, personal şi facilităţi.

166

2. Ordinea mondială politică a mileniului III

Lumea este considerată un spaţiu foarte dezordonat dar, întreaga turbulenţă reflectă o ordine dominantă a politicii globale existente bazate pe aranjamente şi relaţii pe care unele guverne le contestă, deci poate exista ordinea în dezordine iar dezordinea temporară e marcată de prezumţia unei ordini fundamentale. Prin urmare rezultă o nouă lume globală încă neexperimentată. Având anumite considerente personale asimilate din exemplele existente în lume şi din studiul parcurs pot exprima ideea că, nu va mai exista niciodată deplina armonie cum a fost cea a echilibrului puterii din secolul al XIX-lea; aranjamentele pentru soluţionarea ameninţărilor internaţionale erau relativ ordonate şi provocările la adresa structurilor existente ale politicii mondiale erau sporadice şi de durată relativ scurtă. Turbulenţa ce caracterizează actuala ordine mondială trebuie văzută drept complexitate şi dinamism sporit a societăţii moderne ce trece de la o etapă de dezvoltare industrială la una postindustrială. Complexitatea şi dinamismul – nu vor determina întoarcerea la modelele mai simple ale trecutului ci, vor determina schimbarea modelului statal anterior şi apariţia unor noi aranjamente globale, a unei ordini în curs de afirmare, fără precedent în istorie; această schimbare se crede că va fi ambiguă, împletind continuitatea cu elemente de discontinuitate şi se va întinde pe o mare perioadă de timp. Există două orientări, două atitudini contradictorii faţă de politica externă: cea văzând America un far şi cea văzând America un cruciat. Cele două atitudini consideră normală ordinea actuală internaţională globală bazată pe democraţie, schimburi comerciale libere şi legi internaţionale.

Principalele structuri şi mecanisme ale acestei ordini mondiale se regăsesc în Carta Naţiunilor Unite dar începutul mileniului al III-lea anticipează schimbări de proporţii în devenirea istorică a marilor puteri a lumii. Evenimentele geopolitice din ultimii ani argumentează că direcţia şi tendinţele de edificare a noi ordini mondiale a fost în mare parte stabilite şi afirmate. Germania s-a reunificat redevenind „motorul” economic al Europei. Fostul imperiu sovietic s-a destrămat, iar urmaşul său Federaţia Rusă a fost „degradat” din rangul de super putere – încercând să-şi recâştige poziţia prin readucerea accesului său prin mărirea repetată a preţurilor la bogăţiile naturale ale solului având astfel un punct de vedere la masa tratativelor ori de câte ori a vrut. Din bastionul comunismului dur, China a devenit o ţară comunisto-capitalistă iar marile puteri europene ca Marea Britanie, Franţa, Germania doresc să reunească toate statele bătrânului continent în UNIUNEA EUROPEANĂ, care va juca un rol capital în ierarhia puterii mondiale. Japonia - putere economică, încearcă prin capacităţile pe care le dezvoltă să se afirme şi ca mare putere militară.

STATELE UNITE ALE AMERICII (în accepţiunea unor cunoscuţi analişti şi politologi) beneficiind de avantajele conferite de un sistem democratic funcţional şi pragmatic, de o economie performantă şi eficientă, de resurse

167

financiare şi militare impresionante, în lipsa unui challenger pe măsură, s-a afirmat ca singură super putere mondială, reală - megaputere.

Tendinţele actuale ce se manifestă în afirmarea şi consacrarea noilor centre de putere sunt consecinţe directe ale evenimentelor petrecute în mediul de securitate.

Fenomenele şi condiţiile apărute au determinat o nouă fizionomie a mediului de securitate caracterizată prin: transformarea radicală a configuraţiei geopolitice şi strategice a zonei în urma destructurării „Tratatului de la Varşovia ”;conturarea unui spaţiu deficitar de securitate în centrul şi sud-estul Europei, pe fondul dispariţiei unei „umbrele protectoare”; dezgheţul conflictelor teritoriale şi etnice; dificultăţile tranziţiei la statul de drept şi economia de piaţă generatoare de vulnerabilităţi şi riscuri specifice de insecuritate.

Toate acestea sunt posibile datorită anarhiei sistemului mondial şi ar putea fi rezolvate printr-o nouă ordine juridică, politică şi militară la care să adere toate statele. Colonel drd. Mircea Radu, Direcţia Management Resurse Umane

SECURITATEA ROMÂNIEI LA ÎNCEPUTUL MILENIULUITREI ÎN CONDIŢIILE ADÂNCIRII PROCESULUI

DE GLOBALIZARE

Drd. cms. şef Marian ŢIGĂNUŞ

1.Mediul de securitate la început de secol sub impactul accelerării procesului globalizării

Mediul de securitate al secolului XXI este caracterizat de transformări substanţiale, care necesită adaptarea criteriilor clasice de analiză a securităţii

168

internaţionale. Noile provocări la adresa securităţii, generate de suprapunerea unor fenomene precum globalizarea şi fragmentarea, se adaugă unor forme clasice de riscuri şi vulnerabilităţi regionale. Se menţin focare de tensiune tradiţionale, dar modul lor de dezvoltare este influenţat în mod intrinsec de apariţia unor riscuri neconvenţionale şi transfrontaliere, precum terorismul, crima organizată şi proliferarea armelor de distrugere în masă.

Unele grupuri de state au intrat într-o etapă post-industrială de dezvoltare, în vreme ce altele se află într-o perioadă de tranziţie politică şi economică spre modernitate. În anumite regiuni a crescut numărul „societăţilor fragile” şi, implicit, inabilitatea acestora de a controla evoluţiile de pe teritoriile naţionale proprii.

Abordarea riscurilor neconvenţionale după încheierea antagonismului bipolar impune necesitatea dezvoltării unor noi tipuri de solidaritate internaţională. Transformările profunde ale începutului de secol se află într-o relaţie de proporţionalitate directă atât cu creşterea rolului comunităţii internaţionale în prevenirea conflictelor, managementul şi soluţionarea crizelor, cât şi cu extinderea geografică a procesului de democratizare.

Evoluţiile post 11 septembrie 2001 au accentuat faptul că abordarea securităţii prin prisma strictă a factorului militar nu mai este suficientă. Condiţia sine qua non pentru un management cooperativ al securităţii nu este reprezentată doar de reformele instituţionale, ci şi de principiile indivizibilităţii cooperativ al securităţii nu este reprezentată doar de reformele instituţionale, ci şi de principiile indivizibilităţii securităţii, transparenţei şi angajamentului global şi regional al comunităţii internaţionale.

Principalele procese generatoare de securitate în plan continental sunt lărgirea NATO şi a Uniunii Europene. La acestea se adaugă dezvoltarea formelor de cooperare subregională, precum şi tendinţele de dezvoltare a unor sisteme de management al crizelor, prin coordonarea organizaţiilor cu responsabilităţi în domeniu (ONU; NATO; UE; OSCE). De asemenea, în noul context de securitate, adaptarea şi transformarea NATO va conduce la configurarea a unor noi parteneriate şi forme de cooperare, precum şi la crearea unor instrumente specifice de contracarare a riscurilor neconvenţionale.

Politica de securitate a României, stat care a devenit membru NATO în data de 29 martie 2004 şi ţară care şi-a fixat termenul de 1 ianuarie 2007 ca dată a aderării la Uniunea Europeană, se înscrie în politica de securitate a comunităţii euroatlantice şi are la bază un ansamblu unitar de principii, direcţii de acţiune şi modalităţi de realizare a obiectivelor strategice din Strategia de Securitate Naţională a României în vederea promovării intereselor naţionale.

În acest sens, conceptul de securitate urmăreşte asigurarea independenţei şi integrităţii teritoriale a statului, a prosperităţii, siguranţei şi dezvoltării durabile a societăţii în ansamblul său.

169

Pentru promovarea şi apărarea intereselor naţionale, România va acţiona atât prin mijloace proprii de natură politică, juridică, diplomatică, economică, socială, militară, de informaţii, cât şi prin cooperarea cu alte state şi participarea la procese multinaţionale şi în organizaţii internaţionale. Asigurarea prin mijloace politice a intereselor proprii ale României şi ale aliaţilor şi partenerilor ei este esenţială pentru politica românească de securitate şi, ca urmare, România va recurge doar în ultimă instanţă la forţa armată. În calitate de stat membru al Alianţei Nord Altantice, România va participa la efortul de apărare colectivă, considerând că orice atac asupra unui stat membru NATO reprezintă un atac împotriva tuturor aliaţilor, asigurându-şi capacităţile proprii de acţiune politică şi militară pentru a participa la acţiunile de răspuns la o asemenea agresiune.

2. Impactul mediului internaţional de securitate asupra riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii naţionale

Începutul secolului al XXI-lea este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate. Lumea devine tot mai complexă şi interdependentă, iar fenomenul globalizării se afirmă tot mai mult ca fiind ireversibil.

Sfidările induse de procesul globalizării, suprapunerea acestuia cu tendinţele spre regionalizare şi fragmentare, generează noi tensiuni şi noi factori de risc. Multiplicarea continuă a numărului de entităţi ce acţionează pe scena globală prin afirmarea actorilor nonstatali, conduce la creşterea complexităţii procesului de luare a deciziilor în politica externă şi de securitate a statelor. Acestor sfidări trebuie să li se răspundă prin forme noi de solidaritate, capabile să ducă la gestionarea unui spectru larg de tensiuni şi riscuri şi într-o gamă variată de manifestare a acestora, gamă ce poate cuprinde: tensiunile etnice, traficul de droguri şi substanţele radioactive, traficul de fiinţe umane, migraţia, criminalitatea organizată, instabilitatea politică a unor regiuni, reîmpărţirea unor zone de influenţă şi altele.

Marile discrepanţe în nivelul de dezvoltare economică, care se accentuează tot mai mult în condiţiile unor progrese tehnologice fără precedent, accesul discriminatoriu la educaţie şi apărarea sănătăţii, la resurse vitale ale vieţii, la informaţie şi cunoaştere, provoacă grave crize sociale, generează frustrări şi stârnesc nemulţumiri. În condiţiile globalizării economice, crizele sociale sunt însoţite, nu o dată, de crize de identitate, generatoare de violenţe neaşteptate.

În acest context, devine tot mai evident faptul că interesele şi obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internaţională, care să se manifeste nu numai în situaţii-limită, precum sunt cele create în urma atacului asupra S.U.A. din 11 septembrie 2001, ci şi în tot contextul problematic – economic, social, financiar – al lumii de astăzi. Această nouă resolidarizare a statelor lumii se poate exprima în domenii multiple, prin stabilirea unor forme

170

de acţiune conjugată a tuturor naţiunilor care împărtăşesc interese şi valori comune.

Atacurile teroriste săvârşite asupra Statelor Unite ale Americii, ca şi ameninţările ulterioare, evidenţiază cu atât mai mult, necesitatea unor asemenea noi forme de solidaritate internaţională, care să permită nu numai prevenirea şi contracararea acestor tipuri de acţiuni, ci şi dezvoltarea unor modalităţi adecvate de construcţie a stabilităţii politice, economice şi sociale în lume.

Terorismul constituie unul dintre cele mai periculoase fenomene, fiind încurajat de virulenţa curentelor fundamentaliste, care se sprijină pe starea de frustrare şi sărăcire extremă a unor zone largi ale planetei.

Prin imprevizibilitatea sa, prin sfidarea normelor şi raţiunii vieţii civilizate, prin efectele sale emoţionale asupra opiniei publice, terorismul poate genera riposte care să destabilizeze comunitatea internaţională, să deturneze omenirea spre izolare, suspiciune şi soluţii unilaterale. Sfidarea virulentă a terorismului, precum şi celelalte provocări sau riscuri nonmilitare ale lumii de astăzi vor putea fi eliminate numai prin cooperare deschisă, multilaterală, echilibrată şi perseverentă, îndreptată spre eradicarea rădăcinilor şi cauzelor profunde, în special a sărăciei extreme.

Interesele şi obiectivele de securitate ale statelor europene nu sunt însă generatoare de stări conflictuale, mediul de securitate fiind influenţat pozitiv de procesele de integrare europeană şi euroatlantică, de extinderea comunităţii statelor care împărtăşesc şi promovează valorile democraţiei şi economiei de piaţă, de adâncirea colaborării regionale. Riscurile apariţiei unei confruntări militare tradiţionale pe continentul european s-au diminuat semnificativ. Totuşi persistă fenomene de instabilitate şi criză la nivel subregional şi tendinţele de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. Ţări din Europa Centrală, de Est şi de Sud-Est se confruntă cu dificultăţi economice, sociale şi politice asociate procesului de tranziţie spre societatea bazată pe principiile democraţiei şi ale economiei de piaţă, care pot genera destule riscuri la adresa securităţii statelor din regiune.

Uniunea Europeană trece printr-un profund proces de reforma internă, concomitent cu derularea procedurilor pentru primirea de noi membri. Progresele în evoluţia politicii externe şi de securitate comune, implicarea şi soluţiile alese de organizaţiile internaţionale şi europene în rezolvarea situaţiilor dificile de pe continent demonstrează că Europa se pregăteşte să îşi asume un rol substanţial în arhitectura propriei securităţi, inclusiv în cea de apărare, şi să ofere modele de aşezare, pe baze raţionale, echitabile, a relaţiilor dintre state şi naţiuni, prin armonizarea intereselor lor.

Pentru România îndeplinirea criteriilor comunitare de aderare este un proces necesar în primul rând din punct de vedere intern, al vieţii economice şi sociale româneşti, având în mod evident influenţe directe şi asupra securităţii

171

naţionale. Şi aceasta pentru ca realizarea Planului naţional de aderare la Uniunea Europeană va avea efecte asupra spaţiului românesc, va accelera dezvoltarea economică, va adânci şi va consolida democraţia, va amplifica toleranţa şi dialogul, va consolida exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, protecţia minorităţilor şi a identităţii etnice şi culturale, va stimula rezolvarea prin dialog şi acţiuni comune a problemelor.

În paralel cu eforturile pentru îndeplinirea criteriilor de aderare, România trebuie să îşi asume responsabilitatea de a formula un punct de vedere românesc, o viziune proprie asupra viitorului Europei. Aceasta va fi o contribuţie necesară nu numai la dezbaterea generală, care are loc în prezent, pe aceeaşi temă în mai toate ţările europene, ci şi un aport la consolidarea conceptului de securitate naţională în condiţiile viitoarei arhitecturi a continentului.

Pe baza experienţei acumulate în ultimul deceniu sunt necesare identificarea şi lichidarea blocajelor şi adoptarea neîntârziată a soluţiilor care permit o relansare reală. Este nevoie de o abordare coerentă, care să reunească energiile societăţii, să canalizeze resursele acesteia în direcţia construirii unei economii performante, capabilă să elimine starea de incertitudine şi insecuritate la nivel social. Relansarea economică trebuie consolidată prin crearea unui mediu de afaceri atractiv şi stabil şi prin racordarea adecvată la marile fluxuri economico-financiare, tehnologice şi comerciale. Accelerarea creşterii economice vizează în primul rând asigurarea prosperităţii cetăţenilor şi sprijinirea procesului democratic intern. Creşterea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului este posibilă numai în condiţiile promovării consecvente a principiilor statului de drept, a drepturilor fundamentale ale cetăţeanului.

Dificultăţile întâmpinate de România sunt similare cu problemele altor zone ale Europei, ce fac obiectul unor mai largi preocupări internaţionale. Menţinerea unui climat de instabilitate în plan subregional, cu impact negativ asupra mediului economic, a accentuat incapacitatea României de a angaja decizii în măsură să o apropie de sistemul economico-financiar caracteristic lumii democratice occidentale. În eforturile de promovare a reformei economice s-au concretizat destul de greu şi aleatoriu formule de încadrare şi racordare la structurile economice şi financiare din sistemul economic occidental. Crizele şi violenţele care s-au manifestat în vecinătate au dus la pierderea unor legături economice tradiţionale, au provocat României pierderi financiare grele, au împiedicat elaborarea şi promovarea unor strategii de dezvoltare pe termen lung, ceea ce a constituit o stavilă în încurajarea investitorilor străini, accentuând dificultăţile interne.

Îndeplinirea obligaţiilor asumate de România în procesul de integrare în structurile europene şi euroatlantice constituie o etapă decisivă pentru modernizarea societăţii româneşti şi consolidarea tendinţelor de creştere economică. Pe termen lung acestea vor aduce prosperitate şi vor spori

172

credibilitatea în eforturile de consolidare a securităţii europene. Prin urmare, nu teama de ameninţări, ci dorinţa de a asigura stabilitatea şi de a construi un viitor mai bun, de a-şi întări vocaţia de pilon al stabilităţii în zonă şi de apărător al valorilor democraţiei şi păcii motivează opţiunea României pentru integrare europeană şi euroatlantică.

Dificultăţile tranziţiei economice prelungite, scăderea calităţii vieţii, inegalităţile sociale, creşterea numărului celor care trăiesc sub pragul sărăciei, toate acestea pot produce intoleranţă, afectează solidaritatea socială, favorizează populismul, pot alimenta manifestările radicale şi extremiste, având efecte dintre cele mai grave asupra instituţiilor şi mecanismelor de funcţionare a statului.

Societatea românească este încă marcată de consecinţele managementului defectuos al procesului tranziţiei economice şi sociale, care a condus la diminuarea autorităţii şi eficienţei instituţiilor statului şi a afectat coeziunea civică şi echilibrul social.

Rezultatele, încă insuficient de concludente, în derularea reformei au determinat diminuarea în timp a resurselor alocate pentru modernizarea societăţii şi reducerea potenţialului de aşteptare al cetăţeanului confruntat cu un proces de pauperizare accelerată.

România a parcurs o etapă dificilă după Revoluţia din decembrie 1989, caracterizată de greutăţile specifice construirii statului de drept, a instituţiilor şi mecanismelor democratice, declanşării reformelor necesare pentru trecerea de la economia de comandă la economia de piaţă. Finalizarea acestor procese ireversibile, necesită încă eforturi costisitoare. În pofida neajunsurilor, rezultatele de până acum sunt de natură esenţială, inclusiv pentru securitatea ţării, şi constau în aceea ca societatea românească este organizată şi funcţionează pe baza principiilor, valorilor şi libertăţilor democratice fundamentale.

Acesta este un lucru de referinţă şi de necontestat în orice caracterizare ce s-ar face României de astăzi. Acceptarea pluralismului politic, a deosebirilor politice, ideologice şi culturale, a diversităţii etnice, respectarea drepturilor omului, stabilitatea politică incontestabilă şi experienţa pilduitoare a alternanţei paşnice, democratice, la guvernare, toate acestea constituie realităţi ale societăţii democratice româneşti şi totodată importante resurse pentru soluţionarea problemelor ţării, pentru tratarea securităţii naţionale pe baze mai solide şi mai eficiente.

173

IMPLICAŢIILE FENOMENULUI DE GLOBALIZAREASUPRA SECURITĂŢII

Drd. cms. şef Viorel ZBURĂTURĂ

1.“Securitatea” în contextul globalizăriiFactorii care declanşează şi alimentează mersul spre globalizare sunt de

natură tehnologică şi economică, în principal, şi instituie, accentuează şi consacră dependenţa dintre fenomene, procese între state, între popoare. Definiţiile existente acordate globalizării pot fi grupate în cel puţin trei curente: “cel al superglobaliştilor, cel al pesimiştilor şi cel al transformaliştilor”.

174

Superglobaliştii definesc acest fenomen ca fiind “noua epocă în care statele naţionale vor dispărea, se va crea o piaţă unică globală”, iar guvernele naţionale nu vor avea decât rolul de curea de legătură între capitalul global şi pieţele naţionale.

Noua economie globală va evolua prin noi forme de organizare social-globală şi noua societate emergentă se instituie ca “ sfârşit al istoriei” – conform expresiei lui Francis Fukuiama- sau ca un scop final. Cei mai puţin optimişti şi sceptici văd în globalizare un mit contemporan, venind cu argumente istorice. Ei consideră că fluxurile comerciale şi de investiţii prezente nu sunt deloc mai mari astăzi decât în secolul al XIX-lea şi că asistăm mai curând la un fenomen de “ regionalizare” decât la unul mondial, împărţind lumea în trei mari blocuri economice: Europa, Asia-Pacific şi America de Nord. Teza “transformaliştilor” susţine că globalizarea reconstituie puterea, funcţiunile şi autoritatea guvernelor naţionale, ajungându-se in final la divizarea forţei şi suveranităţii naţionale. Pentru ei, suveranitatea este un mijloc de negociere politică în cadrul unor reţele transnaţionale complexe, şi mai puţin ca simbolistică a unor bariere teritoriale.

2. De la securitatea individuală la securitatea globalăCăderea blocului comunist de tip sovietic, terminarea Războiului Rece

reprezintă fără îndoială una din transformările istorice de excepţională importanţă ale secolului anterior. Neprevăzută nici de universitari, nici de specialişti în studiul societăţii sovietice, transformarea sistemului bipolar într-unul anarhic dominat de câteva ţări supradezvoltate a generat un complex de factori generatori de conflicte cu tendinţe de globalizare.

Neorealiştii, precum Kenneth Waltz, cu influenta sa teorie structurală asupra politicii puterii, a pus motivul securităţii în centrul comportamentului statului într-un sistem politic anarhic: “ În anarhie, securitatea este scopul suprem… ţelul sistemului care încurajează căutările statelor este securitatea” (Waltz, 1983). Reputatul politolog nu face altceva decât să transpună în plan socio-statal conceptual de securitate individuală identificat cu un model de comportament, cât şi o posibilă condiţie universală pentru armonia internă şi externă a omului. Ideea de securitate cuprinde atât o dinamică a conflictului, cât şi a armoniei. Apărarea individului de ceea ce ar putea să-i prejudicieze dezvoltarea fizică şi psihică, evoluţia sa de la o fiinţă cu necesităţi şi funcţii neuro- fiziologice la o fiinţă educată, instruită, erudită, condiţionată inevitabil de manifestările celorlalte elemente ale speciei sale.

Abraham Maslow, în “piramida nevoilor” , situa nevoia de securitate a individului imediat după nevoile biologice, în topul nevoilor situându-se libertatea de a face orice fără a deranja spaţiul vital al celui de lângă tine, libertatea de a se exprima, libertatea de informare. Preluând ideea schiţării unei ierarhii de tip piramidal putem reprezenta nivelele de securitate spre care tinde omul în prezent (fig.1).

Armonia

175

Securitateglobală

Securitate colectivă

Securitate naţională

Securitate individuală

Nivelul cel mai înalt al piramidei este ocupat de o situaţie utopică echivalând cu ideea de pace continuă, înţelegere fără dispute sau conflict, “pacea perpetuă” a lui Immanuel Kant. Conceptele de securitate au fost frecvent asimilate cu apărarea militară, armament, raport de forţe, strategii şi tactici. Dar în ultimele decenii, termenul se extinde mult, pentru a include şi aspectele non-militare, operând la toate nivelurile: individual, statal şi sistematic. Astfel securitatea îşi lărgeşte competenţa în domenii precum: politica externă, politica economică, eliminarea provocărilor la adresa ordinii social-economice. Astăzi, securitatea ce trebuie să prevină un “război al tuturor împotriva tuturor” dobândind caracter transnaţional - precum traficul de droguri şi terorismul internaţional - confruntarea cu noile pericole la adresa ei nemaifiind posibilă doar prin instrumentul militar tradiţional, ci presupunând o acţiune concertată la nivel internaţional.

Conceptul de securitate dobândeşte diferitele dimensiuni în contextul globalizării: economică, politică, societală, ecologică, militară. Securitatea economică ar putea fi definită ca starea în care nici un pericol nu reduce bunăstarea economiei naţionale (acces la resurse, la pieţe şi capital etc.) sau ca autonomie şi protecţie împotriva vulnerabilităţilor acestui domeniu. Nu trebuie uitat că starea economică a unui stat constituie o condiţie primordială a securităţii militare şi politice. Securitatea politică este determinată şi de stabilitatea organizaţională a sistemului de guvernare şi a ideologiei care îl sprijină. Vorbeam de securitatea necesară individului de a evolua în cadrul societăţii, ce derivă din menţinerea şi dezvoltarea caracteristicilor de limbă, cultură, religie, obiceiuri, intr-un cuvânt de identitatea unei naţiuni, aceasta fiind numită securitate societală. Un subiect la modă, un paspartu, o marotă este şi delicate problemă a securităţii ecologice, menţinerea biosferei planetare, precum şi asigurarea resurselor indispensabile mediului ambiant şi supravieţuirii unei comunităţi umane.

Puterea militară convenţională nu şi-a pierdut rolul de a fi un “indice” al puterii unui stat şi de a constitui un descurajant pentru o gamă largă de agresiuni, însă “ securitatea militară nu mai înseamnă asigurarea inviolabilităţii teritoriale, ci protejarea individului împotriva violenţei militare, a traiului şi condiţiilor de viaţă” (M. Ionescu, 1993). Securitatea se referă în primul rând la securitatea colectivităţilor umane şi în subsidiar la securitatea personală a fiinţelor umane individuale. Întrucât statele sunt unităţile dominante, securitatea naţională este

176

problema centrală, atât când ne referim la stat, cât şi la elementele sale etno-culturale. În sistemul internaţional contemporan unitatea standard a securităţii este astfel statul suveran din punct de vedere teritorial. Tipul ideal este statul naţiune, în care graniţele etnice şi culturale coincid cu cele politice. “Securitatea naţională este capacitatea unei naţiuni de a-şi urmări cu succes interesele naţionale, aşa cum le concepe ea, oriunde în lume” (Buzan, 1991). Asemenea, “securitatea naţională poate fi definită drept capacitatea de a se opune agresiunii din exterior” (Buzan, 1991).

Generalizând, Arnold Wolfers notează că securitatea, în orice sens obiectiv, se referă la absenţa ameninţărilor la adresa valorilor dobândite, iar în sens subiectiv, la absenţa temerii că asemenea valori vor fi atacate. Recent datorită sofisticării căilor de agresiune asupra unui stat şi a modalităţilor de supravieţuire acestuia - rezultat al multiplicării pericolelor de natură non-militară - sfera securităţii s-a extins semnificativ. Securitatea naţională este trasată ca fiind o interfaţă între dinamica internă a statului şi cele externe ale sistemului mondial. Guvernului îi revine obligaţia de a găsi căi pentru a reconcilia aceste două grupuri de forţe. Faptul că nu există nici o altă agenţie pentru îndeplinirea acestei sarcini justifică primatul societăţii naţionale. În interiorul statului pot exista multe straturi de actori sub-statali, de la guvern şi diferitele sale organisme birocratice la organizaţiile economice, politice şi de mass-media, până la cetăţenii individuali, atât ca indivizi, cât şi ca acea entitate amorfă, dar nu şi abstractă, opinia publică. Mulţi dintre aceşti actori au un interes oarecare în securitatea naţională. Ziarele sunt interesate de acest subiect, dar suportă constrângeri asupra a ceea ce raportează din nevoia de a-şi vinde produsul cititorilor şi celor care fac publicitate. Poveştile despre scandaluri, necazuri, ameninţări, crize, management defectuos, conflicte şi moarte vând ziare mai bine decât analizele cu bătaie lungă şi complicate, distorsionând percepţia publică de la ceea ce este important pentru securitatea naţională. Într-o lume aflată în continuă interdependenţă securitatea unui stat nu mai poate fi privită solitar, ea fiind afectată tot mai mult, pozitiv şi uneori negativ, de relaţiile internaţionale, adăugând dimensiunea “supranaţională”, care a impus problematica “securităţii colective” şi a “securităţii comune”.

Dacă “apărarea colectivă” este sinonimă alianţelor, securitatea colectivă nu cunoaşte coaliţii predeterminate, nici inamici predeterminaţi. În acest sistem “nimeni nu este desemnat ca duşman, fiecare îşi asumă rolul de păstrător al păcii şi toţi (minus unul) sunt gata să acţioneze împotriva agresorului din mijlocul lor, autorizaţi de colectivitate. Scopul: apărarea status-quo-ului împotriva schimbării violente”. Cum unele ameninţări militare şi ecologice afectează condiţiile supravieţuirii întregii planete, există un sens important în care securitatea se aplică colectivităţii umanităţii în întregul ei. Securitatea colectivă, ca şi cea individuală este afectată de factori din cinci sectoare principale: militar, politic, economic, social şi de mediu. Aceste sectoare nu operează separate unul de altul.

177

Securitatea comună presupune asumarea “ necesităţilor de securitate ale oponentului ca, şi cum ar fi ale tale, nu din altruism, ci dintr-o percepţie logică a interesului propriu de securitate”. Securitatea comună este percepută ca acţionând doar în termeni defensive, sparge cercul vicios “înarmare – contra-înarmare” şi tinde să înlocuiască securitatea percepută unilateral cu forme de acţiune reciproc coordonate. În rândul aplicaţiilor practice s-a format un organism internaţional bazat pe securitate comună: Comunitatea Economică Europeană (U.E.).

Echivalentă cu noţiunea de “securitate colectivă” sintagma “ securitate regională’ denumeşte situaţia în care un subsistem distinct şi semnificativ de relaţii de securitate este format de un grup de state care au fost sortite să se găsească în apropiere geografică unele faţă de altele. Ideea unui sistem regional a mobilizat în istorie echilibrul European al puterii. Europa a fost şi este un sistem regional deoarece relaţiile de putere şi treptele evoluţiei lor au legat toate statele din ea laolaltă. Subsistemele de securitate regională provin din procesul simplu, prin care ameninţările politice şi militare îndeosebi se manifestă pe o rază restrânsă. În definirea securităţii regionale, elementul principal este modelul amiciţiei şi inamiciţiei dintre state. Prin amiciţie se înţelege un sistem de relaţii de la simpla prietenie, până la acordarea de protecţie şi ajutor. Inamiciţia se bazează pe suspiciune şi temă. Aceşti poli sunt separaţi printr-o bandă largă de indiferenţă şi neutralitate, în care amiciţia şi inamiciţia sunt prea slabe pentru a conta. Un punct de vedere radical susţine că cele două modele sunt produsul echilibrului puterii, în care statele îşi modifică alinierea în funcţie de comenzile mişcărilor de distribuţie a puterii.

În etapa actuală, problema asigurării securităţii naţionale în absenţa unor sisteme militare bine definite la nivelul statelor, poate fi pusă şi tratată doar ca ipoteză. Mediul actual de securitate este caracterizat printr-un grad relative ridicat de instabilitate, imprevizibilitate, manifestare a unor noi riscuri şi ameninţări, mai ales asimetrice, de redefinire a relaţiilor dintre marile puteri şi creştere a libertăţii de acţiune a factorilor regionali (statali şi nestatali).

Securitatea internaţională are ca subiecţi grupuri de state aflate în relaţii de inter-condiţionare din perspective propriei lor securităţi. În funcţie de natura legăturilor dintre ele (relaţii diplomatice, de alianţă, de asociere etc.), se poate vorbi despre securitate colectivă - în cazul alianţelor politico-militare - sau complexul de securitate - acolo unde există un grup de state în care toţi membrii grupului sunt puternic legaţi de ceilalţi membri şi în acelaşi timp, ca membri ai grupului sunt legaţi, dar slab, de statele din afara acestui grup. În funcţie de mărimea teritoriului ocupat de subiecţii securităţii internaţionale, aceasta mai poate fi caracterizată drept mondială (globală), continentală, zonală, regională, subregională. În consecinţă securitatea globală rămâne un deziderat, dacă este privită ca armonie universală, lipsă totală de conflicte, înţelegere şi colaborare reciprocă, nedisimulată. Nici cele două războaie mondiale nu au fost cu adevărat globale, cum ar sugera denumirea lor.

178

În prezent securitatea globală, ca ultimă etapă a dezvoltării şi evoluţiei conceptului de securitate şi a relaţiilor internaţionale este o utopie. Dacă, însă privim această noţiune ca fiind însumarea unor procese regionale, unor tentative de menţinere a păcii mondiale prin rezolvarea problemelor zonale putem păşii pe un teren mai puţin alunecos şi înşelător. Noile riscuri şi ameninţări cu caracter transnaţional au condus lumea spre o mobilizare conjugată, într-o cruciadă mondială împotriva terorismului, spre exemplu, condusă de Statele Unite ale Americii, chiar dacă motivaţiile acestui stat sunt discutabile şi contradictorii. Cert este că riscurile şi ameninţările au căpătat forme noi, iar lupta împotriva lor se desfăşoară într-o societate internaţională în care trebuie stabilit un dialog, nişte reguli, norme şi instituţii comune pentru întreţinerea relaţiilor bune interstatale.

3. Noi riscuri şi ameninţări la adresa securităţii în era globalizăriiInsecuritatea reflectă o combinaţie de ameninţări şi vulnerabilităţi, iar cele

două nu pot fi separate într-un mod raţional. Un stat poate să-şi reducă insecuritatea fie prin diminuarea vulnerabilităţilor lor, fie prin prevenirea ori micşorarea ameninţărilor. Aceste alternative stau la baza ideilor de securitate naţională şi internaţională.

În general, în istorie, războaiele s-au declanşat pe motive de religie, etnicitate, limbă şi cultură care duceau la destrămarea sau dispariţia unui stat. Marian Zulean leagă problema globalizării de dezintegrarea unei ţări şi afectarea suveranităţii ei: “am putea spune că globalizarea este forţa iniţială, declanşatoare, iar clivajele religioase, etnice, sociale sau culturale favorizează sau intermediază efectele globalizării”.

În prezent un stat nu mai este atât de mult marcat de declararea independenţei lui, iar tendinţe separatiste există numai în state în curs de dezvoltare, ci şi în state dezvoltate cum ar fi Italia (Liga Nordului) sau Spania (grupare bască ETA/ Catalonia). Globalizarea este adepta “porţilor deschise” facilitând schimbul de bunuri, capital, oameni, idei, dar pot facilita şi dezintegrarea acelui stat.

Exacerbarea naţionalismului şi multiplicarea conflictelor etnice pot contribui la destrămarea unor ţări. Migraţia facilitată de globalizare prin desfiinţarea graniţelor şi consecinţă a Războiului Rece constituie o problemă sensibilă. Alte ameninţări interne se alătură celor invocate mai sus: deciziile politice care încalcă Constituţia unei ţări sau semnarea unor tratate ce pun în pericol interesele ţării; pierderea controlului statului asupra unor domenii, sectoare sau obiective economice sau strategice, corupţia şi economia subterană, răspândirea unor maladii şi viruşi, creşterea consumului de droguri, deteriorarea sistemului educaţional, accidentele ecologice şi deteriorarea mediului înconjurător.

Dar principalele ameninţări ale securităţii globale în contextual globalizării rămân ameninţările trans-naţionale: terorismul global, traficul de droguri şi crima organizată.

179

Terorismul nu este o ameninţare nouă din punct de vedere istoric, dar formele îmbrăcate în prezent sunt radical influenţate de caracteristicile globalizării: deschiderea şi fluidizarea graniţelor, libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor, reţelele de comunicaţie.

Noul mod de operare al teroriştilor foloseşte impactul mass-media, aşa numitul “efect CNN” , pentru a atrage atenţia opiniei publice, pentru răspândirea terorii în lumea întreagă, pentru a face dintr-o cauză internă o problemă internaţională. Tot evoluţiile din domeniul tehnico-ştiinţific, dar de această dată în sectorul proliferării armelor de distrugere în masă au contribuit la amplificarea fenomenului terorismului global alături de o susţinere economico - financiară impresionantă în spatele cărora nu de puţine ori întâlnim interese mai mari şi importante decât ale teroristului manipulate să acţioneze în teren.

Crima organizată şi traficul de droguri devin fenomene din ce în ce mai complexe şi mai greu de depistat şi controlat. Reţelele de crimă organizată beneficiază de reţele globale de comunicaţii şi transport, precum şi de sistemele bancare globale pentru a-şi masca operaţiunile. Lângă aceste ameninţări transnaţionale, pot fi adăugate pericolul nuclear, nu neapărat în legătură cu terorismul, deteriorarea mediului şi calamităţile naturale, info-decalajele, subdezvoltarea în unele părţi ale lumii şi explozia demografică ce pot pune în pericol securitatea tuturor statelor.

REFLECTAREA JURIDICĂ A CONCEPTULUIDE INTEGRITATE FIZICĂ

Lector univ.dr. Nasty VLĂDOIU

Dreptul la integritate fizică a primit o deosebită atenţie în doctrina juridică românească, în special odată cu consacrarea sa constituţională în articolul 22 din Constituţia României din 1991.

180

Conform autorilor români, acest drept este parte a unei „triade sistemice esenţiale şi indispensabile realizării protecţiei fiinţei umane.” 240 Doctrina atrage atenţia asupra faptului că deşi cele trei drepturi consacrate în articolul 22 din Constituţie, se află într-o „legătură indisolubilă”, drepturile consacrate nu sunt confundabile din punct de vedere juridic.241

Majoritatea autorilor includ acest drept în categoria „inviolabilităţilor”, 242

sau în categoria drepturilor care ocrotesc fiinţa umană ca entitate biologică şi au fost considerate “universale, absolute şi perene”, protecţia acestor drepturi justificând fără nici un fel de condiţii prealabile, solidaritatea internaţională şi concertarea acţiunilor internaţionale alături de cele interne.243 Se consideră că este firesc ca prima categorie creată în sânul drepturilor fundamentale cetăţeneşti să cuprindă acele depturi care au ca obiect ocrotirea persoanei umane şi a vieţii ei private faţă de orice ingerinţă ilegală din afară. Caracteristica acestor drepturi este considerată a fi faptul că ele pot fi exercitate în mod independent de un raport social, în cadrul căruia alţi cetăţeni să fie implicaţi printr-o atitudine participativă. De acest drept, cetăţenii se pot bucura prin simplul fapt că s-au născut, fără să fie necesar concursul altora.244

În opinia autorilor români, dreptul la integritate fizică reprezintă dreptul individului la protecţia şi garantarea de către autorităţile publice a inviolabilităţii fizice a acestuia, împotriva faptelor comise de către o altă persoană, indiferent de statutul său legal şi indiferent dacă acţionează ca agent al autorităţii statului.245

În doctrina românească s-a atras atenţia asupra rolului pe care dreptul la viaţă intimă, familială şi privată îl are în protejarea integrităţii fizice a individului. În opinia unui autor, dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, aşa cum reiese din art. 26 din Constituţie, „sintetizează mai degrabă întrebări retorice decât prerogative”, deoarece în lumina progreselor în materia geneticii, „sub semnul acestui drept îşi aşteaptă încă răspunsul adecvat, problemele cruciale”. 246 Aceste probleme ţin de sterilitatea voluntară, fecundarea artificială, manipularea artificială a materialului ereditar, transplantul de organe, dar şi alte situaţii mult mai frecvent întâlnite, ca analizele în vederea stabilirii filiaţiei, controlul medical obligatoriu pentru desfăşurarea anumitor activităţi sau prealabil căsătoriei, vaccinarea obligatorie, represiunea alcoolismului şi a

240 Nicolae Pavel, Consideraţii teoretice referitoare la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, în Dreptul 5/2003, p. 37;241 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi Instituţii politice, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 200;242 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi Instituţii politice, Ed.Lumina Lex, 2001, p. 200;243 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 130;244 Tudor Drăganu, Drept constituţional şi Instituţii politice – Tratat de drept elementar, vol I, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 155;245 Nicolae Pavel, Consideraţii teoretice referitoare la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, în Dreptul 5/2003, p. 43;246 Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în Drept comparat şi în Dreptul românesc, Ed. Servo-sat, 2003, p. 422;

181

dependenţei de stupefiante, secretul medical şi problema consimţământului în cazul supunerii la tratamente medicale.247

Autorii români nu consideră acest drept ca fiind un drept absolut. Totuşi, acestuia i se pot aduce atingeri, numai dacă acest lucru se impune pe considerente de ordin social şi numai prin lege.248 Este vorba despre garantarea cel puţin la acelaşi nivel a altor drepturi fundamentale pentru protejarea unor alte valori deopotrivă de importante pentru societatea organizată în stat, în condiţiile prevăzute de articolul 53 din Constituţie. Ca exemplu, putem da vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice, efectuarea unei operaţii chirurgicale cu acordul pacientului, etc.249

Dispoziţiile constituţionale şi penale cu privire la protecţia integrităţii corporale a individului sunt foarte asemănătoare în întreaga lume. Fapte ca cele de lovire sau vătămare a unei persoane, sunt dispoziţii larg răspândite în legislaţiile naţionale. La acestea se adaugă incriminarea experimentelor medicale sau ştiinţifice, în lipsa consimţământului valabil al persoanei. Acest lucru se datorează în mare parte, faptului că au fost printre primele dispoziţii incluse în formele incipiente ale Codurilor penale din lume. La această stare de fapt au contribuit şi Convenţiile internaţionale care au impus la nivel internaţional un standard minim de protecţie al acestui drept fundamental al omului.

În prezent, poate doar legislaţiile inspirate din Islam, mai prezintă particularităţi care pot fi considerate şocante din punctul de vedere al legislaţiei statelor occidentale. În acest sens, vom da ca exemplu pedepsele prevăzute de legislaţia iraniană pentru infracţiunea de adulter. De regulă, această faptă este pedepsită cu moartea prin lapidare sau prin flagelarea publică cu lovituri de bici, tratamente interzise de practica Curţii europene a drepturilor omului.250

Majoritatea legislaţiilor naţionale consideră dreptul la integritate fizică, un drept de la care se poate deroga în anumite condiţii, prevăzute în mod expres şi limitativ de actele normative interne. În această secţiune ne vom concentra pe examinarea dispoziţiilor ce stabilesc echilibrul între dreptul la integritate fizică şi alte interese sau valori ale societăţii, printre care se numără şi înfăptuirea justiţiei sau apărarea drepturilor altor persoane. Noile tehnici medicale şi ştiinţifice au obligat legiuitorul să redefinească noţiunea de atingeri aduse integrităţii corporale şi să găsească noi modalităţi de garantare a acestui drept în faţa riscului derapajelor.

În ceea ce priveşte limitările aduse acestui drept, legislaţia naţională din statele occidentale, acordă o protecţie sporită dreptului la integritate fizică. În

247 Idem, p. 422;248 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi Instituţii politice, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 201;249 Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 37;250 A se vedea şi Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, 2005, p. 249;

182

acest sens, vom cita o hotărâre cu valoare de principiu a Curţii de Casaţie a Belgiei, conform căreia „în afara excepţiilor prevăzute de lege, interdicţia oricărei constrângeri asupra persoanei, precum şi a intruziunii în spaţiul său privat, constituie un principiu general de drept. Aceasta înseamnă că în afara cazurilor prevăzute de lege, orice constrângere asupra persoanei, în special în scopul de a o obliga să îndeplinească un act sau să se supună unei examinări fizice sau psihologice este interzisă.”251 Evident, dezbaterea priveşte ce atingeri pot fi considerate în conformitate cu legea şi ce argumente sunt de natură să le justifice.

O problemă aparte este cea a stabilirii filiaţiei pe baza testelor ADN. În acest caz, potenţialul părinte poate fi supus unei examinări fizice, care îi îngrădeşte în mod evident dreptul la integritate fizică. Legislaţiile naţionale au soluţionat în mod diferit problema, iar recent şi Curtea europeană a drepturilor omului a adus lămuririi valoroase. Cel mai adesea, tribunalele naţionale nu pot ordona constrângerea individului, dar au alte mijloace la îndemână pentru a soluţiona cazul. Refuzul de a se supune la o asemenea procedură, coroborat cu alte împrejurări dovedite, poate deveni o prezumţie foarte puternică, lăsată la aprecierea judecătorului.252

În state ca Marea Britanie sau Elveţia, judecătorul este liber să tragă anumite concluzii ca urmare a refuzului unei persoane de a se supune testărilor ştiinţifice. În aceste cazuri, soluţia instanţei poate fi pronunţată exclusiv pe baza acestui refuz, care operează asemănător unei răsturnări a sarcinii probei. Totuşi, constrângerea corporală a persoanei pentru a se supune acestui test, nu este permisă. În state ca Belgia şi Canada, dreptul la integritate fizică se bucură de o protecţie deosebită, a cărei încălcare poate fi justificată numai în cazuri excepţionale. În aceste cazuri, nu sunt prevăzute nici amenzi sau alte mijloace de constrângere „indirectă”, pentru facilitarea probei în procesele cu privire la stabilirea filiaţie.253

La polul opus se află ţări ca Germania şi statele nordice, în care în mod tradiţional, interesul copilului de a-şi stabili filiaţia primează asupra dreptului individului de a refuza o ingerinţă în viaţa sa privată. În cazul unui refuz, partea sau chiar şi terţii riscă să fie obligaţi la plata unei amenzi, să fie arestaţi sau chiar să fie supuşi manu militari testelor necesare.254

Reamintim aici jurisprudenţa recentă a Curţii europene a drepturilor omului,255 care s-a pronunţat în sensul că dreptul la integritate fizică va suporta

251 Hotărârea Curţii de Casaţie, Belgia, 7 martie 1975, citată de Nathalie Hustin-Denies, Droit belge de la filiation, în L’analyse genetyque a des fins de preuve et les droits de l’homme, Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 319;252 Nathalie Hustin-Denies, Droit belge de la filiation, în L’analyse genetyque a des fins de preuve et les droits de l’homme, Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 309;253 Marie-Therese Meulders-Klein, Les empreints genetiques et la filiation, în L’analyse genetyque a des fins de preuve et les droits de l’homme, Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 419;254 Marie-Therese Meulders-Klein, Les empreints genetiques et la filiation, în L’analyse genetyque a des fins de preuve et les droits de l’homme, Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 418;255 CEDO, Cauza Mikulic c. Croaţia, 7 februarie 2002, în Corneliu Liviu Popescu, Drepturile de procedură în jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului (2001-2002), Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 117;

183

unele restrângeri în faţa dreptului copilului la stabilirea identităţii biologice, dar numai în cazul în care altă modalitate nu este disponibilă. În acest caz, legislaţia Croaţiei nu prevedea nici o măsură de a determina potenţialul tată să se supună testului ADN dispus de instanţă şi nu exista nici o normă expresă cu privire la consecinţele juridice ale refuzului său. Totuşi, instanţele erau libere să cântărească valoarea probelor administrate.256 În aceste condiţii, chiar Curtea europeană este cea care impune legiuitorului naţional recurgerea în cazuri extreme la restrângerea dreptului la integritate fizică.

Instanţele din Olanda s-au confruntat şi cu alte speţe în care a fost necesară echilibrarea drepturilor a două persoane. S-a considerat că starea de necesitate justifică o restrângere a dreptului la integritate fizică. Curtea Supremă a Olandei a hotărât că victima unui viol poate cere ca agresorul său să fie constrâns să se supună unui test pentru a se determina dacă este sau nu infectat cu virusul HIV.257

Situaţia se complică atunci când este vorba nu numai despre dreptul la stabilirea identităţii unei singure persoane, ci despre înfăptuirea justiţiei. Totuşi, constrângerea individului pentru a se supune unor examinări fizice, este rareori permisă.

În jurisprudenţa mai veche a instanţelor canadiene, este consacrat principiul potrivit căruia, eşantioanele biologice pot fi folosite ca probe, numai dacă persoana de la care au fost prelevate a cunoscut scopul prelevării şi şi-a dat consimţământul în cunoştinţă de cauză. Totuşi protecţia oferită de Carta Candiană a drepturilor şi libertăţilor persoanei din 1982, nu se mai aplică şi în situaţiile în care persoana nu mai suferă atingeri stricto sensu ale integrităţii sale fizice. Ne aflăm în astfel de situaţii, atunci când anchetatorii folosesc eşantioane biologice provenite din reziduri aruncate de o anumită persoană, chiar dacă aceasta nu şi-a dat acordul la prelevarea acestora.258 Este vorba evident despre elemente corporale detaşabile şi regenerabile, ca sângele, părul, epiderma, etc.

Dificultăţile născute de această reglementare, au dus la revizuirea în 1996 a Codului penal canadian. În prezent judecătorul poate aproba obţinerea unor mostre biologice de la orice suspect, dar cu respectarea unor condiţii foarte stricte. În primul rând, procedura este permisă numai în cazul infracţiunilor de natură sexuală sau a celor comise cu violenţă, iar utilizarea probelor este limitată numai la scopul în care au fost obţinute, după care acestea trebuie distruse. În mod similar, şi Codul penal olandez a suferit modificări. În prezent, judecătorul poate ordona o asemenea măsură, în cazul unei infracţiuni pasibile cu o pedeapsă de opt ani sau mai mult, sau în cazul infracţiunii de viol, pasibile cu o

256 A se vedea Corneliu Liviu Popescu, Drepturile de procedură în jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului (2001-2002), Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 120;257 Marie-Noelle Verhaegen, Le system de preuve penale belge, în L’analyse genetyque a des fins de preuve et les droits de l’homme, Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 191;258 Manon Lapointe, Le system de preuve penale canadien, în L’analyse genetyque a des fins de preuve et les droits de l’homme, Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 247;

184

pedeasă de minim 6 ani.259 Legislaţia olandeză recurge deseori la alte metode, considerate drept “constrângeri indirecte”. De exemplu, sancţiunea refuzului, fără un motiv legitim, al testului de stabilire a alcoolemiei este aceeaşi ca cea pentru persoana găsită în stare de ebrietate.260

Integritatea fizică este adesea protejată ca o componentă a dreptului la viaţă privată. Felul în care statele lumii înţeleg să respecte acest drept şi ce anume conţine acesta, diferă considerabil. În cadrul dreptului la viaţă privată, integritatea fizică este protejată prin intermediul dreptului de a dispune cu privire la propriul său corp. În conţinutul acestui drept, un element esenţial este „consimţământul liber şi în prealabil exprimat”.

Un exemplu extrem de intervenţie a autorităţilor în viaţa privată a cetăţenilor este cel al sterilizărilor efectuate la nivel naţional în Peru. În 1988, a fost început un program guvernamental, care promitea femeilor sărace, unele beneficii materiale (alimente, haine) în schimbul supunerii la o procedură medicală de sterilizare. Autorităţile nu ofereau însă suficiente informaţii cu privire la consecinţele unei asemenea intervenţii, la opţiunile pe care femeile le au, sau la condiţiile în care această procedură urma să fie efectuată.261 În aceste condiţii, conform standardelor europene, consimţământul acestor femei a fost grav viciat, aducându-se atingere dreptului lor la viaţă privată, în cuprinsul căruia intră şi integritatea fizică. În final, aceste intervenţii s-au făcut în condiţii medicale improprii, cauzând vătămarea gravă şi uneori chiar moartea multor femei.

La polul opus, se află legislaţia unor ţări ca SUA, unde problema consimţământului clar, expres şi informat, este reglementată deosebit de riguros. Jurisprudenţa Curţilor din Statele Unite, consideră că intervenţiile medicale efectuate împotriva voinţei pacientului şi care sunt de natură să îl supună unor suferinţe fizice, sunt interzise în virtutea respectului dreptului la integritate fizică. În jurisprudenţa americană, inviolabilitatea corpului uman este considerată o componentă a dreptului la viaţă privată (right to privacy). Prin privacy se înţelege autonomia pe care un individ o are cu privire la propriul său corp, desemnând posibilitatea de a lua decizii fără ingerinţe exterioare din partea altor persoane sau chiar a autorităţilor publice.262 Autonomia persoanei, în ceea ce priveşte tratamentele medicale la care este supusă, trebuie respectată şi orice individ matur şi în deplinătatea facultăţilor mintale, are dreptul să determine ce doreşte să facă cu propriul corp. De aceea un chirurg nu poate face o operaţie în pofida voinţei pacientului său.

Tot acest principiu al autonomiei persoanei cu privire la propriul său corp, a fost cel care a stat la baza concluziei instanţei americane, cum că individul are 259 C. Hennau-Hublet, B. M. Knoppers, Conslusions generales în L’analyse genetyque a des fins de preuve et les droits de l’homme, Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 438;;260 Marie-Noelle Verhaegen, Le system de preuve penale belge, în L’analyse genetyque a des fins de preuve et les droits de l’homme, Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 195;261 New York Times, 15 februarie 1998;262 A se vedea pentru mai multe detalii Nathalie Hustin-Denies, Droit belge de la filiation, în L’analyse genetyque a des fins de preuve et les droits de l’homme, Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 324;

185

dreptul la informare, în lipsa căreia nu poate fi vorba de un consimţământ valabil. Această jurisprudenţă poate fi asemănată cu cea a CEDO, care stabileşte că administrarea unui tratament medical unui minor, incapabil de a-şi exprima consimţământul dar în ciuda opoziţiei părinţilor, constituie o încălcare a dreptului la viaţă privată. Nuanţarea acestei jurisprudenţe constă în faptul că aici era vorba despre viaţa şi sănătatea unui minor, nu a unui individ matur şi în deplinătatea facultăţilor mintale.

Lector univ.dr. Nasty VLĂDOIU, Baroul Bucureşti, Societate Civilă de Avocaţi „VLĂDOIU & ASOCIAŢII

CARACTERUL ABSOLUT AL DREPTULUILA INTEGRITATE FIZICĂ

În general, se consideră că interdicţia torturii şi a tratamentelor crude, inumane sau degradante reprezintă un drept absolut, în toate instrumentele de protecţie a drepturilor omului. Spre deosebire de dreptul la viaţă, care cunoaşte anumite excepţii, printre care cea mai notabilă este pedeapsa cu moartea, nici o limitare nu este prevăzută pentru protecţia integrităţii persoanei împotriva acestui tip de tratamente. Însă, în momentul în care ieşim din aria de protecţie

186

oferită de instrumentele internaţionale împotriva relelor tratamente, acest lucru nu mai este valabil. Integritatea fizică, atunci când reprezintă o componentă a noţiunii de „viaţă privată”, poate fi supusă anumitor limitări. Şi totuşi, chiar şi în cazul interdicţiei torturii şi a tratamentelor crude, inumane sau degradante, la un studiu mai atent, rămâne în picioare teza caracterului absolut?

Calificarea de drept „absolut”, a fost făcută de doctrinari, precum şi de forurile internaţionale, ca urmare a interpretării lipsei de limitări, excepţii sau derogări permise, chiar şi în vreme de război sau situaţii de urgenţă ce pun în pericol statul, prin intermediul principalelor instrumente internaţionale privind drepturile omului. În prezent, caracterul absolut al interdicţiei relelor tratamente, este considerat o componentă a jus cogens. Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, în cauza Furundzija, spunea că „datorită importanţei valorilor pe care le protejează, principiul interdicţiei torturii a devenit o normă imperativă sau jus cogens, adică o normă care se situează în ierarhia normelor internaţionale la un rang mai înalt decât dreptul convenţional şi chiar decât normele de drept cutumiar „ordinar”.263 De asemenea, Curtea interamericană a drepturilor omului a statuat că „atunci când un stat se confruntă cu tulburări interne, acest lucru nu trebuie să ducă la restrângeri ale protecţiei integrităţii fizice a persoanei.”264 Jurisprudenţa instanţei europene a confirmat acest curent internaţional, subliniind faptul că textul Convenţiei interzice „în termeni absoluţi” relele tratamente, indiferent de comportamentul victimei. „Spre deosebire de alte dispoziţii substanţiale ale Convenţiei ..., art. 3 nu conţine nici un fel de prevederi derogatorii.”265

Problema care se pune, ţine de definirea exactă a conţinutului relelor tratamente interzise în mod absolut. În acest sens, Curtea europeană a drepturilor omului recunoaşte faptul că aprecierea este relativă. Curtea a reiterat cu ocazia mai multor hotărâri, faptul că orice tratament vătămător trebuie să depăşească un anumit nivel de gravitate pentru ca acesta să constituie o încălcare a articolului 3 al Convenţiei şi să fie interzis în mod absolut. Aprecierea acestui „prag de intensitate” sau „gravitate” este, însă, relativă.

Pentru a califica actele ca rele tratamente, Curtea europeană a drepturilor omului, estimează că acestea trebuie privite în ansamblu. Aceasta depinde de circumstanţele cazului, printre care: perioada de timp în care a fost supusă tratamentului, vârsta sau sexul victimei, starea generală de sănătate şi efectele fizice sau psihice ale acestuia.266 De aceea, aceleaşi fapte pot constitui în anumite circumstanţe violări ale articolului 3, iar în altele să nu depăşească pragul de gravitate. Toate atingerile ce se situează sub acest „prag de gravitate”, nu vor constitui o violare a articolului 3 din Convenţia europeană. Sub acest prag, se poate considera că integritatea fizică a individului nu se mai bucură, nici măcar pe plan teoretic, de o protecţie absolută.

Dacă acceptăm că interdicţia relelor tratamente este absolută şi nici un stat nu poate recurge la practici ce pot fi calificate ca atare, în ciuda justificărilor de

263 Citată de Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, 2005, p. 206;264 Cauza Bamaca Velasquez c. Guatemala, 25 noiembrie 2000, în Helene Tigroudja, Ioannis K. Panoussis, La cour interamericaine des droits de l’homme, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2003, p. 197;265 CEDO, Irlanda c. Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, Culegere seria A 25;266 CEDO, Tekin v. Turcia, 9 iunie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV, p. 1517, § 52;

187

moment, nu acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte drepturi care implicit duc la protecţia integrităţii fizice. În ceea ce priveşte dreptul la viaţă privată şi componentele vieţii umane ce intră în acest concept, sunt permise derogări, cu respectarea anumitor condiţii. Conform Convenţiei europene a drepturilor omului, aceste ingerinţe ale autorităţilor publice trebuie să fie în conformitate cu legea, considerate necesare într-o societate democratică, pentru siguranţa naţională sau publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţă privată, sunt permise derogări de la principiul inviolabilităţii corpului uman, justificate de interesul general sau de cel medical. În vederea înfăptuirii justiţiei au loc cele mai multe atingeri la adresa integrităţii fizice. Totuşi, aşa cum vom vedea şi în secţiunea consacrată legislaţiilor străine, derogările sunt strict reglementate. Astfel, nu numai că pedepsele corporale sunt astăzi interzise în majoritatea ţărilor, dar şi alte atingeri mult mai puţin grave decât acestea, sunt riguros reglementate şi permise numai în mod excepţional.

În ceea ce priveşte derogările fundamentate pe argumente de ordin medical, putem considera că la nivelul statelor civilizate, s-a cristalizat principiul conform căruia nu se poate aduce atingere integrităţii fizice decât în situaţiile de necesitate medicală şi în principiu, doar cu acordul prealabil şi clar exprimat al persoanei. Acest consimţământ poate fi oricând retras.267 Se poate constata totuşi, o anumită supleţe a acestor principii atunci când este vorba despre dreptul de dispune de propriul corp. În acest sens putem da ca exemplu operaţiile estetice sau schimbarea voluntară de sex. Este evident că în ultimele două decenii astfel de intervenţii au reprezentat o victorie a acestei componente a dreptului la viaţă privată.

Terorismul este una dintre ameninţările actuale la adresa comunităţii internaţionale, faţă de care statele trebuie să îşi protejeze cetăţenii. Totuşi, actele de terorism capabile prin natura lor să facă victime printre populaţia civilă, nu reprezintă un fenomen nou şi au constituit întotdeauna o ameninţare la adresa siguranţei şi demnităţii persoanei. Datorită brutalităţii şi a numărului mare de victime, ce caracterizează atacurile teroriste recente, deseori s-a exprimat opinia că acestea ar trebui să fie incluse în categoria „crimelor împotriva umanităţii.” Terorismul, prin formele sale extreme de manifestare, neagă cele mai elementare principii ale umanităţii.

Deşi, terorismul atacă însăşi valorile fundamentale ale societăţilor democratice, aducând atingere celor mai elementare drepturi, unii autori susţin că acest fenomen nu reprezintă o violare a drepturilor omului per se.268 Aceasta deoarece în doctrina clasică a dreptului internaţional, statele sunt actorii principali. În cazul terorismului, cei care sunt responsabili pentru astfel de acte, nu sunt state, ci grupuri ce adeseori nu au o legătură foarte clară sau stabilă cu un anumit stat. În ceea ce priveşte statele, acestea nu pot fi acuzate că nu şi-au respectat obligaţia de diligenţă, de a lua toate măsurile posibile pentru a-şi 267 Pentru o tratare pe larg a problemei atingerilor aduse integrităţii fizice prin intermediul intervenţiilor medicale a se vedea Ion Deleanu, Biologie şi Drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983;268 Dinah Pokempner, Terrorism and Human Rights: The Legal Framework, în Terrorism and International Law – challenges and responses, International Institute of Humanitarian Law, San Remo, 2003, p. 19-30;

188

proteja rezidenţii împotriva unor astfel de acte. Atunci când anumite state sunt implicate în susţinerea unor organizaţii teroriste, prin mijloace financiare, logistice sau de altă natură, atunci problema se întoarce pe tărâmul dreptului internaţional clasic.

Totuşi, unii autori atrag atenţia asupra numeroase alte modalităţi prin care acest flagel al ultimului secol, generează încălcări ale drepturilor omului.269 În primul rând, se consideră că lupta de combatere a terorismului conduce din ce în ce mai mult la limitări ale drepturilor civile şi politice, în numele siguranţei naţionale. Astfel de tendinţe, par să dea naştere la acte ca privarea arbitrară de libertate, încălcarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la viaţă privată şi chiar a dreptului elementar la integritate fizică, ajungându-se până la acte de tortură sau tratamente crude, inumane sau degradante.

În opinia doctrinarilor, ameninţarea teroristă pune problema măsurii în care lupta de combatere a acestui fenomen, poate constitui o cauză justificativă pentru derogări de la drepturile omului. Este vorba despre terorism, ca situaţie de forţă majoră în dreptul internaţional. Acest fenomen aduce în prim plan problema echilibrului dintre priorităţile securităţii naţionale şi respectarea demnităţii omului.

În încercarea statelor de a-şi proteja cetăţenii, acestea nu trebuie să ajungă să justifice violări ale drepturilor omului şi să evite aplicarea „standardului minim” de protecţie, garantat de Convenţia de la Geneva. Într-o opinie,270 numai un mai mare respect pentru drepturile omului, democraţie şi lege, aşa cum sunt ele protejate de cele mai importante instrumente internaţionale, ca de exemplu Carta ONU, Pactele internaţionale şi Convenţiile de la Geneva, se va dovedi pe termen lung, un mijloc de combatere eficientă a terorismului.

Prima cauză în care Curtea europeană a drepturilor omului s-a confruntat cu problema terorismului, a fost cauza Irlanda c. Regatului Unit.271 În acest caz, aplicarea tratamentelor reprobate de Curte, au fost justificate de către autorităţi prin considerente ce ţineau de lupta împotriva terorismului. Acest argument, care poate fi considerat de unii ca fiind pe deplin corect, se loveşte pe plan juridic de caracterul absolut al interdicţiei torturii şi a altor tratamente inumane sau degradante. Jurisprudenţa instanţei europene a confirmat curentul de la nivel internaţional, subliniind faptul că textul Convenţiei interzice „în termeni absoluţi” relele tratamente, indiferent de comportamentul victimei.

În jurisprudenţa Curţii interamericane, întâlnim acelaşi gen de hotărâri cu valoare de principiu. „Exigenţele anchetelor necesare şi dificultăţile de netăgăduit, întâlnite în lupta împotriva terorismului, nu trebuie să ducă la restrângerea protecţiei dreptului la integritate fizică al persoanei.”272 O formulare asemănătoare regăsim în cauza Tomasi c. Franţei, unde Curtea europeană a atras atenţia asupra faptului că necesitatea efectuării unei anchete sau dificultăţile inerente luptei

269 A se vedea Terrorism and International Law – challenges and responses, International Institute of Humanitarian Law, San Remo, 2003, p. 164;270 Jovan Patrnogic, Introductory Remarks, în Terrorism and International Law – challenges and responses, International Institute of Humanitarian Law, San Remo, 2003, p. 7;271 CEDO, Irlanda c. Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, Culegere seria A 25;272 Curtea interamericană, Loayza Tamayo, 17 septembrie 1997, în Helene Tigroudja, Ioannis K. Panoussis, La cour interamericaine des droits de l’homme, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2003, p. 196;

189

împotriva terorismului nu permit limitarea protecţiei prevăzute de articolul 3. Integritatea fizică a individului, pe tărâmul articolului 3, beneficiază de o protecţie absolută.

În opinia multor autori, este evident faptul că scopul final al terorismului internaţional, este distrugerea a însăşi fundamentelor pe care s-au clădit civilizaţiile contemporane şi în care un loc esenţial, îl ocupă respectul pentru drepturile omului. În aceste condiţii, problema justificării unor eventuale derogări de la drepturile omului în numele combaterii terorismului, excede sfera juridicului. Este vorba despre o atingere adusă umanităţii şi nu atât a celor care cad victime acestor „derogări”, cât a tuturor membrilor societăţilor civilizate.

Lector univ.dr. Nasty VLĂDOIU, Baroul Bucureşti, Societate Civilă de Avocaţi „VLĂDOIU & ASOCIAŢII

DREPTUL MĂRII

Lector univ.drd. Simona-Valentina MĂLESCU

Mare "semideschisă" din punct de vedere geografic, Marea Neagră este caracterizată de numeroase asimetrii: platoul continental este foarte întins în nord-vest şi redus în sud şi est; ţărmurile sunt în general joase în nord-vest şi mai înalte în nord-est şi sud-est; fluviile importante sunt situate în nord-vest şi lipsesc cu desăvârşire în sud; lungimea litoralului de 4000 de km este distribuită neuniform între riverani (Turcia – 33%, Ucraina – 30%, Rusia – 13%, Georgia – 8%, România şi Bulgaria aproximativ 7%).

Controlul Turciei asupra strâmtorilor şi al României asupra gurilor Dunării le conferă un statut privilegiat între riverani.

190

Spaţiu intermediar între lumi diferite, Marea Neagră cu regiunile sale limitrofe se află la egală distanţă de zonele strategice de interes ale celor două superputeri nucleare.

În România, regimul juridic al mării teritoriale este reglementat prin Legea nr. 17 din 7 august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României273 (republicată), care stabileşte conceptele de: ape interioare, mare teritorială, zonă contiguă, zonă economică exclusivă, stabilind şi elementele asociate acestora, delimitarea lor în raport cu liniile de bază specificate în anexă, drepturile exercitate de statul român în această zonă, regimul juridic al navigaţiei, al staţionării navelor în porturi şi în marea teritorială, jurisdicţia statului român aplicabilă navelor străine (dreptul de trecere inofensivă), cât şi reglementarea activităţilor de cercetare ştiinţifică desfăşurate în această zonă, precum şi stabilirea regulilor privind protecţia mediului marin.

Prevederile acestei legi respectă, în general, regulile de drept internaţional şi, în special, prevederile Convenţiei de la Montego-Bay din 1982 referitoare la dreptul mării, ratificată şi de România prin Legea nr. 110/1996.

Articolul 1 al Legii nr. 17/1990 defineşte noţiunile de mare teritorială şi ape maritime interioare: "Marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului, ori după caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine (22.224 m) măsurată de la liniile de bază". Sunt linii de bază, în concepţia acestei legi, liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului în mare (locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente). Limita exterioară a mării teritoriale este fixată prin linia care are fiecare punct situat la o depărtare de 12 mile marine, distanţă măsurată de la punctul cel mai apropiat al liniilor de bază.

273 Republicată în Monitorul Oficial cu numărul 765 din data de 21 octombrie 2002, în temeiul art. III din Legea nr. 36/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 77 din 31 ianuarie 2002, dându-se articolelor şi alineatelor o nouă numerotare.Legea nr. 17/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 9 august 1990, a fost modificată şi completată prin Legea nr. 36/2002 şi textul art. 47 (fostul articol 33) a fost rectificat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 26 septembrie 2002.

191

Suprafeţele de apă situate între ţărmul mării şi liniile de bază constituie apele maritime interioare ale României.

Coordonatele geografice ale punctelor între care sunt trasate liniile de bază drepte sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din Legea 17/1990. În cazul unor evoluţii obiective de natură să influenţeze punctele între care sunt trasate liniile de bază drepte, coordonatele noilor puncte sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Limitele laterale ale mării teritoriale a României se determină împreună cu statele vecine, prin înţelegeri cu fiecare dintre aceste state, respectându-se principiile şi normele dreptului internaţional.

Marea teritorială este partea de mare adiacentă ţărmului, până la o anumită distanţă în larg, considerată ca făcând parte din teritoriul de stat şi supusă deci suveranităţii statului riveran, suveranitate care se extinde şi asupra solului şi subsolului acesteia.

Regimul juridic al mării teritoriale este stabilit prin legislaţia internă a statului riveran, ţinându-se seamă de prevederile dreptului internaţional.

În România, regimul juridic al mării teritoriale este reglementat prin Legea nr. 17/1990 care stabileşte modul de delimitare al mării teritoriale, drepturile exercitate de România în această zonă, reglementarea navigaţiei, jurisdicţia aplicabilă navelor străine, precum şi activităţile desfăşurate în această zonă. Orice stat are dreptul, conform Convenţiei de la Montego-Bay 1982, de a fixa lăţimea mării sale teritoriale, dar cu precizarea că aceasta nu poate depăşi douăsprezece mile marine, măsurate de la liniile de bază stabilite în conformitate cu această convenţie.

Statul riveran exercită toate drepturile ce decurg din suveranitatea sa, cum ar fi: navigaţia, exploatarea resurselor, explorare, pescuit, jurisdicţie, supraveghere şi control (vamal, sanitar etc.), protecţia mediului, dreptul de a lua orice măsuri considerate oportune pentru apărarea securităţii sale, cât şi îndeplinirea obligaţiilor corelative (de exemplu obligaţia asigurării dreptului de trecere inofensivă a navelor comerciale).

192

Potrivit art. 136, alin. 3 din Constituţia României "... plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice", fiind inalienabile.

Din interpretarea legislaţiei naţionale, în sensul reglementărilor Convenţiei din 1982, rezultă că pescuitul şi exploatarea resurselor naturale ale mării teritoriale şi elementelor asociate acestora aparţin în exclusivitate statului român, care poate încheia acorduri prin care să stabilească modalitatea şi condiţiile efectuării acestor acte, putând să o supună sau nu clauzei reciprocităţii.

Reglementarea navigaţiei în marea teritorială de către statul riveran are ca scop asigurarea securităţii traficului, separarea căilor de navigaţie, pilotajul, prevenirea abordajelor, protecţia cablurilor submarine şi conductelor petroliere, stabilirea semnalelor obişnuite şi de alarmă, folosirea aparaturii radio şi de comunicaţii de către navele străine etc.

Obligaţia corelativă ce decurge din acest drept este aceea de a comunica prin „avize pentru navigatori” orice modificare adusă reglementarilor şi efectuarea unei publicităţi corespunzătoare.

Dreptul de control si supraveghere vamală urmăreşte prevenirea contrabandei şi pirateriei, stabilirea actelor şi faptelor ce constituie infracţiuni sau contravenţii şi aplicarea de sancţiuni pentru fiecare din acestea. Pentru asigurarea acestora, navele comerciale străine au obligaţia de a staţiona în locuri determinate, de a nu încărca sau descărca mărfuri în afara punctelor de control stabilite prin lege. Controlul sanitar şi cel al documentelor se efectuează de către organele statale îndrituite pentru aceasta.

Cercetarea ştiinţifică în marea teritorială constituie apanajul exclusiv al statului şi se realizează de către instituţiile specializate cu acordul prealabil al organelor competente, cu precizarea că persoanele (fizice şi juridice străine) pot cere şi obţine autorizaţia de a efectua astfel de cercetări numai în condiţiile stabilite de legislaţia în vigoare.

Zona contiguă a României este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde spre largul mării până la distanţa de 24 de mile marine, măsurată de la liniile de bază. În zona sa contiguă, România exercită controlul pentru prevenirea şi reprimarea încălcărilor, pe teritoriul său, ale legilor şi reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar şi al trecerii frontierei de stat.

193

Zona economică exclusivă este fâşia adiacentă mării teritoriale, în care România îşi exercită drepturile suverane şi jurisdicţia asupra resurselor naturale ale fundului mării, subsolului acestuia şi coloanei de apă de deasupra, precum şi în ceea ce priveşte diferitele activităţi legate de explorarea, protecţia, conservarea mediului şi gestionarea acestora.

În condiţiile specifice determinate de dimensiunile Mării Negre, întinderea zonei economice exclusive a României se stabileşte prin delimitare, pe bază de acord încheiat cu statele vecine ale căror ţărmuri sunt limitrofe sau situate faţă în faţă cu litoralul românesc al Mării Negre, ţinându-se seama de faptul ca lăţimea maximă a zonei economice exclusive, în conformitate cu prevederile dreptului mării, poate fi de maxim 200 de mile marine măsurate de la liniile de bază.

România nu are încheiate acte bilaterale cu statele vecine în ceea ce priveşte marea teritorială, din această situaţie decurgând următoarele: frontiera maritimă cu Ucraina a rămas cea stabilită cu fosta URSS în 1948, acum acceptându-se (în lipsa unui acord ferm) mai mult o linie de demarcare respectată de comun acord; la frontiera cu Bulgaria nu există o linie asupra

194

căreia să se fi căzut de acord, vechea demarcaţie făcută de Legea nr. 39/1956 nemaifiind aplicabilă deoarece a fost abrogată prin Legea nr. 17/1990 care, însă, nu mai prevede nimic în această materie. În absenţa oricărei înţelegeri bilaterale problema a rămas nesoluţionată.

Partea română a încercat în mod repetat angajarea discuţiilor în această privinţă, însă toate s-au soldat cu refuzuri, invocându-se motivul că este vorba de o problemă legată de teritoriu şi de suveranitatea naţională.

Problema este cu atât mai gravă, cu cât conform prevederilor Convenţiei de la Montego-Bay din 1982 "în cazul în care coastele a două state sunt aşezate faţă în faţă sau limitrofe nici unul dintre acest state nu are dreptul în lipsa unui acord contrar între ele, să-şi extindă marea sa teritorială peste linia mediană ale cărei puncte sunt la distanţe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state".

Ţinând cont de faptul că România, precum şi Bulgaria, consideră că linia de frontieră maritimă este situată pe o axă care încalcă teritoriul celeilalte, ar fi trebuit să se ia măsuri pentru reglementarea acestei situaţii.

Jurisdicţia statului riveran asupra mării teritorialeExercitându-şi suveranitatea asupra mării teritoriale statul riveran supune

jurisdicţiei sale activităţile din această zonă.De asemenea, navele sale, indiferent de locul unde se află acestea, se

supun aceleiaşi jurisdicţii.Din interpretarea acestor două aspecte rezultă faptul că, în teritoriile

maritime, navelor le este aplicată cel puţin o dublă jurisdicţie, cea a statului riveran (ca regulă generală) şi cea a statului de pavilion, acesta din urmă acţionând mai mult ca o regulă de curtoazie internaţională274.

O precizare care se impune a fi făcută este aceea că între navele comerciale şi cele militare se face o distincţie clară, ele având un regim de reglementare diferit. Convenţia din 1982 (înlocuind şi completând-o pe cea din 1958) consacră titluri distincte pentru fiecare aspect din această categorie.

Pentru navele comerciale aflate în marea teritorială jurisdicţia penală a statului riveran se exercită la bordul acestora prin acte de arestare sau de instrucţie cu privire la infracţiunile săvârşite la bordul şi în timpul pasajului în următoarele cazuri: când consecinţele infracţiunii se extind asupra statului riveran; când a fost încălcată ordinea de drept a statului riveran; căpitanul navei, un agent consular sau diplomatic al statului de pavilion au cerut exercitarea jurisdicţiei; când se acţionează în scopul reprimării traficului ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope.

În această privinţă, Legea nr.17/1990 în art.17 mai adaugă un caz de aplicare a jurisdicţiei autorităţilor române şi anume când la bordul navei comerciale străine s-a săvârşit o infracţiune de către un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie cu domiciliul pe teritoriul României. Navele comerciale se bucură de protecţia legilor statului riveran, pe timpul cât se află în marea teritorială, având obligaţia respectării acestora.

Statul riveran poate recurge la acte de arestare şi de instrucţie şi la bordul navei străine care trece prin marea teritorială, după ce aceasta a părăsit apele sale

274 Constantin Andronovoci – Drept internaţional public, Editura Graphix, Iaşi, 1993.

195

maritime interioare. În apele teritoriale statul riveran are dreptul de vizită la bordul navelor, de captură sau chiar de reţinere a navelor, de confiscare a produselor interzise aflate la bordul lor şi de aplicare de sancţiuni băneşti sau personale. Dreptul de urmărire se aplică şi în cazul încălcării legislaţiei referitoare la zona economică exclusivă.

Jurisdicţia civilă a statului riveran nu se poate exercita asupra unei persoane aflată la bordul unei nave străine aflată în trecere prin marea sa teritorială, statul riveran putând doar dispune reţinerea, sechestrarea, ori executarea silită împotriva unei asemenea nave, dar numai în legătură cu obligaţiile contractuale asumate pe timpul pasajului pentru trecerea prin apele statului riveran. Cazurile cele mai frecvente, de la adoptarea Legii nr.17/1990 şi până în prezent, în marea lor majoritate, au fost neplata reparaţiilor şi ajutorului acordat în situaţiile de avarie pe timpul cât se aflau în marea teritorială şi în porturile României, navele străine fiind sechestrate până la executarea obligaţiilor.

În cazurile salvării navei sau încărcăturilor, compania care a efectuat salvarea are dreptul la o treime din contra-valoarea încărcăturii. S-au înregistrat cazuri în care neplata acestor datorii a impus sechestrarea navei şi a echipajului până la depunerea unei cauţiuni corespunzătoare sau până la stingerea integrală a obligaţiei.

De notat faptul că în cazul salvării, sau a cererilor de aprovizionare cu combustibil pe timpul cât nava se află în radă, radiograma trimisă de nava solicitantă este asimilată contractului încheiat, acesta fiind, alături de confirmarea primirii ajutorului sau combustibilului, suficientă pentru pronunţarea hotărârii judecătoreşti.

Navele militare străine, submarinele şi celelalte vehicule submersibile, precum şi navele aflate sub pavilion străin folosite pentru servicii guvernamentale pot intra în marea teritorială, în porturi şi rade numai cu aprobarea prealabilă a Guvernului român, exceptându-se cazurile de avarie sau adăpostire de furtună (art.21/Legea nr.17/1990). Submarinele aflate în imersiune care din cauza unei avarii nu pot ieşi la suprafaţă sunt obligate să semnalizeze prin toate mijloacele despre situaţia în care se află.

Singurele care se bucură de imunitate de jurisdicţie sunt navele de război şi navele guvernamentale străine afectate unor scopuri necomerciale, cu condiţia să respecte legile şi regulamentele în vigoare, în caz contrar putând fi obligate să părăsească marea teritorială. Statul sub al cărui pavilion navighează răspunde pentru daunele sau prejudiciile cauzate de respectiva navă.

DREPTUL LA TRECERE INOFENSIVĂ

Lector univ.drd. MĂLESCU SIMONA-VALENTINA

196

În ceea ce priveşte dreptul de trecere inofensivă prin marea teritorială a României, Legea nr. 17/1990 preia noţiunile stabilite de dreptul internaţional, şi în special prin Convenţia de la Montego-Bay din 1982, reglementând regulile aplicabile navelor străine folosite în scopuri comerciale, navelor militare străine, submarinelor şi celorlalte vehicule submersibile, precum şi navelor de stat folosite pentru serviciile guvernamentale.

În conformitate cu Legea nr. 17/1990, România îşi rezervă dreptul de urmărire în afara mării teritoriale a oricărei nave străine folosită în scopuri comerciale, aceasta putând fi reţinută pentru a fi trasă la răspundere, dar numai dacă există motive întemeiate să se creadă că acea navă a încălcat legile şi reglementările române, în apele maritime interioare, în marea teritorială sau în zona contiguă.

Activităţile de cercetare ştiinţifică, de prospectare şi amenajare a navigaţiei în marea teritorială a României se realizează, conform art. 37 al Legii nr. 17/1990, de către instituţiile specializate ale statului, în baza aprobărilor organelor române competente în această privinţă.

Protecţia mediului marin este prioritară, organele române competente stabilind reguli privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului marin, asigurând respectarea acestor norme în porturi, în apele maritime interioare, precum şi în marea teritorială a României, prevăzându-se şi sancţiunile specifice pentru nerespectarea acestor norme.

Apele maritime interioare, marea teritorială, solul şi subsolul acestora, precum şi spaţiul aerian de deasupra lor fac parte integrantă din teritoriul României.

În aceste spaţii România îşi exercită suveranitatea în conformitate cu legislaţia sa internă, cu prevederile convenţiilor internaţionale la care este parte şi ţinând seama de principiile şi normele dreptului internaţional.

Ca urmare a caracteristicilor situaţiei geopolitice actuale, se constată un interes crescând al marilor puteri pentru bazinul Mării Negre. Dimensiunea relaţiilor dintre statele care au interese majore în acest spaţiu este dată de cooperarea economică şi militară.

Dintre ţările riverane Mării Negre nu toate sunt membre ale Uniunii Europene. Dintre statele riverane, România şi Bulgaria au încheiat acorduri de aderare, în perspectiva anului 2007, la Uniunea Europeană, iar Rusia, Ucraina şi cele trei republici caucaziene (Georgia, Armenia şi Azerbaidjan) au încheiat acorduri de parteneriat şi cooperare cu Uniunea Europeană.

Cu o populaţie totală de aproape 200 de milioane de locuitori (la începutul mileniului trei), zona Mării Negre reprezintă o piaţă foarte largă pentru exporturile Uniunii Europene. Într-una din cele mai importante pieţe din zonă, Turcia, importurile din ţările Uniunii Europene reprezintă peste 50 la sută din totalul acestora. Totodată, se constată că interesele fundamentale ale Occidentului sunt promovate, în bazinul Mării Negre, de către Turcia.

197

Statele riverane Mării Negre (România, Turcia, Bulgaria, Federaţia Rusă, Ucraina şi Georgia) sunt interesate în crearea unui climat de stabilitate şi securitate, în care să se deruleze proiecte de cooperare şi dezvoltare economică şi socială.

Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN), creată în 1992, include ca membre cu drepturi depline şi Albania, Armenia, Azerbaidjan, Grecia şi Republica Moldova. Alte şapte state: Austria, Egipt, Israel, Italia, Polonia, Slovacia şi Tunisia au statut de observatori.

Organismul decizional CEMN este Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, al cărui secretariat internaţional are sediul permanent la Istanbul. Acesta este privit, în primul rând, ca un experiment cu scopul de a pregăti extinderea Uniunii Europene şi de a antrena în acest sens ţările candidate.

Aspectele cooperării militare în zonă încă nu au fost abordate la nivel regional de către statele din regiune, ci numai prin planuri de securitate bilaterale sau trilaterale. O speranţă într-o reglementare normală o poate aduce Organizaţia Cooperarea Economică a Mării Negre, în cadrul căreia s-au iniţiat o serie de măsuri pentru normalizarea situaţiei din această zonă şi de cooperare, pe multiple planuri, între toate statele membre.

Merită a fi subliniate relaţiile militare bilaterale şi multilaterale cu statele riverane Mării Negre, inclusiv cele cu ţările vecine: Bulgaria, Ucraina şi Moldova, dar şi proiectul Grupului de Cooperare Navală în Marea Neagră (BLACKSEAFOR) cu participarea României, Bulgariei, Georgiei, Federaţiei Ruse, Turciei şi Ucrainei. Cooperarea subregională multilaterală va marca participarea României, împreună cu Bulgaria, Grecia, Turcia, Macedonia, Albania (Slovenia şi SUA ca observatori) la Forţa Multinaţională de Pace din Sud-Estul Europei (MPF-SEE).

Recunoscut la începuturile sale ca o regulă de drept la cutuminar, consacrat apoi prin prima conferinţă asupra dreptului mării, trecerea inofensivă, aşa cum a fost reglementată în art.14-23 din Convenţia de la Montego-Bay, reprezintă un progres, prin adoptarea unor reglementări mai detaliate şi mai clare în comparaţie cu Convenţia din 1958.

Conform Convenţiei din 1958, prin „trecere” se înţelegea faptul de a naviga în marea teritorială fie pentru a o traversa fără a intra în apele interioare, fie pentru a intra în apele interioare, fie pentru a ieşi în larg, venind din apele interioare (art. 14, alin. 2).

O astfel de definire nu era suficient de precisă, rezultând că s-ar putea folosi orice parte a mării teritoriale pentru trecerea inofensivă. Alin. 3 din acelaşi articol precizează că „trecerea include oprirea şi ancorarea, dar numai în măsura în care acestea sunt incidentale navigaţiei obişnuite sau se impun navelor în stare de primejdie sau de forţă majoră”. Drept urmare, oprirea şi ancorarea sunt asimilate dreptului de trecere inofensivă numai în situaţii strict determinate de cerinţele navigaţiei ori de starea de necesitate sau forţă majoră. Dimpotrivă, lipsa unor asemenea situaţii nu justifică oprirea sau ancorarea, navele putând fi

198

suspectate de contrabandă sau de încercare de eludare a reglementărilor statului riveran.

În sfârşit, alin. 4 stipulează că trecerea este inofensivă atât timp cât nu aduce atingere liniştii, ordinii sau securităţii statului riveran. Trecerea trebuie să se efectueze în conformitate cu regulile prevăzute de convenţie şi de regulile de drept internaţional.

În cursul celei de-a treia Conferinţe ONU asupra dreptului mării (1973-1979), dreptul de trecere inofensivă a constituit o problemă de importanţă deosebită, deoarece statele riverane la mări şi oceane, confruntate cu pretenţii de extindere a mării teritoriale care au afectat mai multe căi maritime de comunicaţie, au fost interesate să consacre dispoziţii ferme în acest sens.

Pornind de la o asemenea necesitate, Convenţia din1982 conţine în art. 17-32 dispoziţii mai precise, concrete şi mai detaliate asupra dreptului de trecere inofensivă, a condiţiilor de exercitare a sa şi a tipurilor de activităţi care înlătură caracterul inofensiv al trecerii.

În condiţiile actuale, dreptul de trecere inofensivă este un principiu general al dreptului mării, el fiind recunoscut tuturor navelor comerciale străine şi fiind reglementat prin legi interne, ţinându-se seama de normele dreptului internaţional.

Termenul de trecere este aplicabil navelor comerciale străine care intră sau traversează marea teritorială spre porturile sau instalaţiile marine ale statului riveran spre apele interioare, porturile sau instalaţiile acestora sau dinspre acestea spre marea liberă precum şi navelor aflate în tranzit spre porturile altor state. Trecerea trebuie să fie continuă şi rapidă, ancorarea şi oprirea este permisă numai în măsura în care este un caz impus de nevoile navigaţiei sau în caz de forţa majoră ori avarie, pentru salvarea persoanelor, a navelor sau aeronavelor aflate în primejdie sau avariate.

În sensul Convenţiei din 1982, trecerea este inofensivă atât timp cât nu aduce atingere păcii, ordinii de drept, liniştii publice sau securităţii statului riveran. Trecerea trebuie să se efectueze în conformitate cu prevederile Convenţiei şi alte reguli ale dreptului internaţional. Art. 18 dispune că „prin trecere se înţelege faptul de a naviga în marea teritorială în scopul: de a traversa fără a intra în apele interioare sau a face escală într-o radă sau instalaţie portuară situată în afara apelor interioare; de a intra în apele teritoriale sau a le părăsi, sau de a face escală într-o asemenea radă sau instalaţie portuară, sau de a o părăsi”.

Prin urmare, potrivit Convenţiei din1982, trecerea înseamnă limitarea navigaţiei în marea teritorială în scopuri bine precizate şi în plus, primul caz nu presupune intrarea navei străine în apele teritoriale, iar al doilea caz include intrarea în apele teritoriale, dar în scopuri precis determinate. Este considerat, conform art.19 alin.2 al Convenţiei din 1982, că trecerea unei nave străine aduce atingere ordinii de drept sau securităţii statului riveran dacă, în timpul traversării, nava întreprinde una din următoarele acţiuni:

199

a) orice ameninţare sau orice recurgere la forţă împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a statului riveran sau orice altă acţiune consacrată în Carta Naţiunilor Unite;

b) orice exerciţiu sau manevră care comportă utilizarea armelor de orice fel;c) orice act având ca obiect culegerea de informaţii care pot aduce

prejudicii apărării sau securităţii statului suveran;d) orice act de propagandă având ca obiect prejudicierea apărării sau

securităţii statului riveran;e) lansarea, aterizarea sau îmbarcarea oricărei aeronave;f) lansarea, îmbarcarea sau debarcarea oricărei arme militare;g) îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, bani sau persoane prin violarea

reglementărilor statului riveran privind vama, fiscalitatea, imigrarea sau starea de sănătate;

h) orice act voluntar şi grav de poluare, contrar convenţiei;i) orice activităţi de pescuit (presa a relatat de mai multe ori despre nave

de pescuit turceşti prinse în flagrant – şi chiar reţinute – pescuind în apele teritoriale româneşti, incidente de această natură reprezentând încălcări a suveranităţii statului român şi a regulilor de drept internaţional);

j) efectuarea unor activităţi de cercetare sau luare de probe;k) orice act care urmăreşte perturbarea funcţionării oricărui sistem de

comunicare sau oricărui alt echipament sau instalaţii ale statului riveran;l) orice altă activitate care nu are raport direct cu trecerea.Aşadar, în Convenţia din 1982 dreptul de trecere inofensivă dobândeşte un

conţinut mai amplu, dar şi mai configurat în special prin determinarea exhaustivă a celor unsprezece activităţi nepermise şi a includerii clauzei cu caracter global „orice altă activitate care nu are legătură directă cu trecerea”, elemente care nu figurau în cuprinsul Convenţiei din 1958.

O precizare ce se impune în legătură cu dreptul de trecere inofensivă, se referă la locul în care trebuie să se afle nava în momentul în care s-ar angaja în una dintre activităţile nepermise şi anume „în marea teritorială”, deoarece numai în această zonă beneficiază de dreptul de trecere inofensivă, în apele interioare neexistând un astfel de drept pentru navele străine.

Când este necesar, pentru asigurarea securităţii transportului, statul riveran poate să pretindă navelor aflate în trecere inofensivă să utilizeze culoarul de navigaţie şi să se conformeze sistemelor de separare a traficului prevăzute de el pentru regularizarea trecerii navelor, îndeosebi asupra navelor cu propulsie nucleară, celor care au la bord substanţe radio-active sau periculoase (nocive). Statul riveran are obligaţia de a ţine seama de prevederile internaţionale în materie de a face indicaţii în mod clar asupra hărţilor de navigaţie, cărora trebuie să le asigure publicitatea adecvată.

Intrarea navelor cu propulsie nucleară în marea teritorială este supusă în România (ca şi în alte state) unei aprobări prealabile. Aceste nave, precum şi cele care transportă substanţe radioactive sau alte substanţe periculoase, sunt obligate

200

ca atunci când se află în trecere inofensivă să ia măsuri speciale de precauţie. Submarinele şi celelalte nave submersibile au obligaţia ca în marea teritorială să navigheze la suprafaţă şi să arboreze pavilionul naţional.

Statul riveran are obligaţia de a nu împiedica trecerea inofensivă, de a semnala prin publicitatea necesară orice pericol cunoscut pentru navigaţia prin marea teritorială, de a indica prin hărţi maritime culoarele de navigaţie şi sistemele de separare a traficului.

Totodată, el are dreptul de a adopta şi aplica măsurile legale necesare pentru a împiedica orice trecere care nu este inofensivă; el poate interzice accesul navelor străine la intrarea în marea sa teritorială ori, dacă nava este în trecere, să-i ceară respectarea obligaţiilor aferente sau chiar părăsirea apelor naţionale. Împotriva navelor străine contraveniente, statul riveran poate exercita dreptul de urmărire a acestora în marea teritorială şi în anumite condiţii (nava a încălcat legile statului riveran pe timpul cât se află în apele sale naţionale, apele maritime sau marea teritorială) şi dincolo de limitele acesteia, în marea liberă.

Pentru trecerea navelor militare străine, Convenţiile din 1958 şi 1982 nu prevăd în mod expres reglementări exprese, condiţiile fiind recunoscute în mod indirect, prin interpretarea condiţiilor de trecere inofensivă acestea fiindu-le aplicabile şi lor, iar în cazul în care nu respectă legile şi reglementările statului riveran acesta poate soma nava să părăsească apele sale teritoriale.

Din această cauză, trecerea navelor militare străine este un principiu controversat în doctrina şi practica statelor, fiind necesară adoptarea unor reglementări cât mai cuprinzătoare şi clare de drept internaţional public, care să prevadă condiţiile pentru ca pasajul să fie considerat inofensiv.

Unele din legislaţiile naţionale din unele state subordonează dreptul de trecere, al navelor militare străine prin marea teritorială, unei aprobări prealabile a statului riveran. În România Legea nr.17/1990 reglementează în articolele 21-25 regulile aplicabile navelor militare aflate în marea teritorială a României.

Pentru a realiza respectarea tratatelor internaţionale privind prevenirea abordajelor pe mare şi pentru asigurarea securităţii şi a apărării naţionale, în cuprinsul Legii nr.17/1990, se prevăd reguli aplicabile pentru: navele străine folosite în scopuri comerciale; navele militare marine şi submarine; alte nave de stat folosite pentru servicii guvernamentale.În scopul protejării mării teritoriale şi a economiei naţionale sunt interzise: sabordarea275 sau eşuarea la ţărm a unei nave în perimetrul mării teritoriale şi a apelor interioare; intrarea în apele teritoriale româneşti sau în porturi fără aprobarea statului român sau pătrunderea într-un port închis ori zonă în care trecerea inofensivă a fost suspendată temporar; efectuarea fără aprobare sau cu încălcarea dispoziţiilor legale a unor activităţi de cercetare ştiinţifică, prospectarea ori desfă-şurarea oricărei alte activităţi; îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri sau persoane în afara locurilor stabilite; nerespectarea normelor prevăzute cu privire la securitatea navigaţiei şi la protecţia cablurilor submarine.

275 scufundarea intenţionată

201

Singura excepţie de la aceste prevederi este acceptată în cazul în care contravenţia sau infracţiunea a fost săvârşită cu scopul de a garanta securitatea navei, a salvării de vieţi omeneşti, ori pentru evitarea unor avarii la navă sau încărcătură.

202

ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALEŞI TIPURILE DE INTERVENŢII APLICABILE

Expert parlamentar Ioana MATEŞ

Evoluţia conceptului de intervenţie s-a bazat pe modificările fundamentale ale mediului internaţional de securitate de la sfârşitul războiului rece. Evoluţiile principiilor de drept internaţional, respectiv de la principiul inviolabil al non-intervenţiei la cel al intervenţiei limitate legitime au fost determinate de crize umanitare majore. Globalizarea, tendinţa integratoare la nivel mondial a condus la renunţări parţiale şi limitate ale suveranităţii statelor. Vechiul sistem westfalian a căzut parţial în desuetudine. Se impune reconsiderarea dreptului internaţional în sensul normării intervenţiei umanitare spre a stopa tendinţele unilateraliste ale unor state de a acţiona în numele umanităţii, dar în interes propriu.

Evoluţiile de la sistemul westfalian al statelor către renunţarea parţială la suveranitate în favoarea unor structuri suprastatale nu a condus în egală măsură şi la modificarea normelor de drept internaţional. Statele sunt extrem de reticente când este vorba de modificarea normelor intervenţioniste. Tendinţele şi intervenţiile coloniale au au fost justificate întotdeauna cu argumente legate de intenţia de “a face bine” de a promova “beneficiile civilizaţiei “, şi principiile bunei guvernări. Aplicarea dublului standard în privinţa justificării intervenţiilor au dus în plin secol XX la catastrofe umanitare care au pus în discuţie eficienţa instituţiei onusiene. Care sunt criteriile unei intervenţii militare legitime, fie ea umanitară sau preventivă? Care este motivul pentru intervenţia în Kosovo şi neintervenţia în Ruanda ? Neintervenţia în Ruanda aceleaşi cauze cu neintervenţia în Cecenia? Iată întrebări la care nu se poate răspunde din cauza lipsei normelor internaţionale. Legitimarea structurilor care intervin internaţional este considerată la fel de importantă ca şi modificarea normelor de drept.276 Însăşi legitimitate unui organism ca şi Consiliul de Securitate este vehement contestată. Sistemul P5 este căzut în desuetudine şi imuabilitatea lui provoacă frustrări la nivelul unor guverne care se consideră îndreptăţite să participe la procesul de luare a deciziilor. Modificarea structurală şi funcţională a Consiliului de Securitate şi crearea unei forţe de intervenţie rapidă a ONU

276 International Commission on Intervention and State Sovereignty, Responsability to Protect, http://www.iciss.ca/progress-en.asp, accesat la data de 15.05.2006

203

http://www.iciss.ca/progress-en.asp

sunt idei vehiculate în mediu onusian dar din cauza rigidităţii instituţionale, a imensului sistem birocratic, sunt încă rămase la nivel teoretic.

De asemenea , în evoluţia modificării normelor de drept privind intervenţia armată pot fi punctate următoarele elemente:

- În timpul războiului rece regula era intervenţia, şi nu nonintervenţia. În acea perioadă însă prevala intervenţia ideologică, războiul-conflictul de proximitate (war by proxy), în vederea menţinerii sferelor de influenţă şi a echilibrului de putere şi mai puţin în vederea prevenirii unor încălcări masive ale drepturilor omului. Modificarea normelor se observă chiar în cazul Irakului care nu a fost pedepsit pentru folosirea armelor chimice nici în cazul agresiunii asupra Iranului şi nici în cazul folosirii împotriva populaţiei civile;

- Pentru legitimarea intervenţiei, regula trebuie să fie decizia multilaterală.În acest sens Consiliul de Securitate trebuie să nu mai fie un obstacol în calea intervenţiei umanitare. Întrebarea este dacă doar Consiliul trebuie să aibă dreptul de a decide asupra necesităţii unei intervenţii umanitare!!!!

- De asemenea intervenţia militară trebuie urmată de asistenţa post conflict, pentru a nu se produce o disoluţie a statului. Trebuie de asemenea ca să se reconsidere normele intervenţioniste astfel încât să nu se producă abuzuri .

- Este deosebit de importantă statuarea unor norme de drept internaţional în vederea legitimării intervenţiilor umanitare. În conţinutul normei trebuie incluse şi situaţiile în care intervenţia militară poate fi legitimată, respectiv:

Violări masive ale drepturilor omului, iar statul nu vrea, sau nu este în măsură să îşi protejeze propria populaţie;

Toate mijloacele non-militare au fost epuizate sau când urgenţa situaţiei ar face inefectivă sau tardivă o atare măsură;

Când intervenţia militară are şanse masive de a stopa încălcare drepturilor omului ;

Când mijloacele militare sunt adecvate scopului şi sunt proporţionale cu situaţia dată ;

Când mijloacele militare nu provoacă un mai mare rău decât cel pe care intenţionează să îl stopeze.

În consultarea pe care ICISS a avut-o cu reprezentanţi ai celor 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitatee, Ministrul de Externe al Franţei , Hubert Védrine, a elevat în discuţie poziţia Franţei asupra schimbării normelor intervenţioniste. În acest context a afirmat că, în viziunea sa, suveranitatea nu mai este absolută. Statele îşi negociază limitele suveranităţii. Totuşi, consideră că nu este acceptabilă stabilirea unei ordini mondiale bazate pe dreptul de ingerinţă, indiferent de legitimitatea, nobleţea şi moralitatea ideii.

204

Pledând în defavoarea stabilirii unui precedent din intervenţia NATO în Kosovo, apreciind totuşi că aceasta a fost legitimă, Ministru Védrine propune un “Cod de Conduită” pe care cei cinci membri cu drept de veto în Consiliul de Securitate să îl utilizeze în procesul de luare a deciziilor, în eventualitatea unei intervenţii militare. În acest mod se considera că se conferă instituţiei onusiene mai multă credibilitate, predictibilitate , un mai mare nivel de încredere, datorită creşterii flexibilităţii decizionale şi a capacităţii de răspuns la criză. Participanţii la discuţii şi-au exprimat însă îngrijorarea legată de discrepanţa dintre retorică şi acţiune, precum şi neevaluarea repercursiunilor socio-politice ale intervenţiei.

Garethe Evans277 , într-un discurs ţinut în cadrul Universităţii Stanford 278

a susţinut că, dacă până la evenimentele de la 11 septembrie singura dilemă a dreptului internaţional a fost dreptul la intervenţie militară, respectiv dreptul statelor sau organizaţiilor internaţionale de a iniţia acţiune coercitivă împotriva guvernelor vinovate de violări masive ale drepturiloe omului, ulterior atenţie comunităţii internaţionale a fost focusată pe războiul împotriva terorismului, şi în acest context pe reevaluarea normelor şi criteriilor de legitimitate şi legalitate a intervenţiei preemptive. Evenimentele care au provocat o atare dezbatere s-au succedat cu foarte rapid: eşecul intervenţiei internaţionale în Somalia, 1993, genocidul din Rwanda 1994, “purificarea etnică din Bosnia 1995, Srebrenica, intervenţia NATO fără mandat din Kosovo, 1999;

De asemenea, Secretarul General ONU Kofi Annan a ridicat problema „intervenţiei umanitare” atât în faţa Adunării Generale din 1999 cât şi în 2000, în următorii termeni: „...if humanitarian intervention is, indeed, an unacceptable assault on sovereignty, how should we respond to a Rwanda, to a Srebrenica—to gross and systematic violations of human rights that affect every precept of our common humanity?.... Surely no legal principle – not even sovereignty – can ever shield crimes against humanity” (Dacă intervenţia umanitară este un asalt inacceptabil asupra suveranităţii statale, cum vom răspunde unei Rwanda, Srebenica, unor violără masive şi sistematice care afectează toate preceptele umanităţii noastre comune?.....În mod sigur nici un principiu legal, nici măcar suveranitatea nu mai poate proteja crimele împotriva umanităţii). Mai mult, în discursul său de la Premiile Nobel, Decembrie 2000, a reluat aceeaşi idee, afirmând că „suveranitatea statelor nu va mai constitui un scut pentru violările masive ale drepturilor omului”.279

Dezbaterile pe tema distincţiilor între „legalitate şi legitimitatea intervenţiilor au fost aprinse în cazul Kosovo. După 9.11 disputele s-au mutat

277 International Commission on Intervention and State Sovereignty, Responsability to Protect, http://www.iciss.ca/progress-en.asp, accesat la data de 15.05.2006278Gareth Evans, "The Responsibility to Protect: Humanitarian Intervention in the 21st Century".2002 Wesson Lecture in International Relations Theory and Practice, Stanford University.279 International Commission on Intervention and State Sovereignty, Responsability to Protect, http://www.iciss.ca/progress-en.asp, accesat la data de 15.05.2006

205



pe dezbaterea privitoare la legalitatea sau legitimitatea intervenţiei preemptive-preventive, aşa cum aceasta a fost formulată de administraţia americană. .

Pentru a răspunde voinţei comunităţii internaţionale de a formula un răspuns coerent în privinţa legalităţii intervenţiei umanitare şi ale altor tipuri de intervenţie militară specifice perioadei post- Război Rece, Guvernul Canadei, la iniţiativa Ministrului de Externe LLoyd Axworthy, cu suportul fundaţiilor americane, al guvernului britanic şi al celui elveţian, a fost stabilită Comisia Internaţională pentru Intervenţie şi Suveranitatea Statului (The International Commission on Intervention and State Sovereignty). În cadrul acestor dezbateri au fost formulate şi criteriile pentru intervenţia militară cu caracter umanitar, respectiv: justa cauză, intenţia corectă, intervenţia ca ultim resort, proporţionalitatea, legitimitatea autorităţii care efectuează intervenţia, evaluarea unor şanse rezonabile de reuşită ale intervenţiei.

Justa cauzăCauza intervenţiei trebuie să rezide în :* pierderi masive de vieţi omeneşti, cu intenţia de a comite genocid sau

nu, care poate fi sau nu rezultatul deliberat al unor acţiuni ale statului, ale neglijenţe sau ale unui stat „eşuat” care se află în imposibilitatea de a-şi mai proteja cetăţenii;

* purificarea etnică la scară largă, care poate fi efectuată prin acte de genocid, expulzare forţată, acte de teroare sau violuri

Intenţia corectăScopul, şi nu pretextul unei intervenţii umanitare trebuie să fie acela

de a opri suferinţa. Însă de multe ori statele puternice acţionează sub pretextul că doresc să oprească suferinţa unei populaţii dar în realşitate intervenţia lor este condusă fie din raţionamente geopolitice grefate pe necesităţi economice sau care ţin de powerpolitics. Răsturnarea unui regim opresiv nu poate fi o intervenţie care poate fi legitimată, chiar dacă rezultatul va fi înlăturarea suferinţei populaţiei.

Pentru a ne asiggura de îndeplinirea acestui criteriu, sunt necesare câteva condiţii. Două dintre acestea sunt :

- intervenţia militară să aibă caracter multilateral, în sensul să nu fie rezultatul acţiunii unui singur stat;

- să aibă suportul populaţiei în favoarea căreia intervine;

Intervenţia ca ultim resort Intervenţia militară trebuie să intervină doar atunci când toate

instrumentele politico-diplomatice au fost epuizate;

206

Mijloace Proporţionale Proporţia, durata, intensitatea intzervenţiei militare trebui să fie cele

minime pentru atingerea obiectivelor umanitare .Evaluarea consecinţelor intervenţiei trebuie avute în vedere.

Evaluarea unor şanse rezonabile de reuşită ale intervenţieiIntervenţia militară trebuie să aibă loc doar dacă şanse de succes ale

acţiunii sunt considerate rezonabile. O altă condiţie este ca intervenţia militară să nu provoace extinderea conflictului la scară largă. De aceea este foarte puţi probabilă intervenţia militară împotriva unei superputeri, în special a uneia dintre P5.

Legitimitatea autorităţii care efectuează intervenţia În privinţa intervenţiilor militare, statele membre ONU şi-au exprimat

voinţa ca acestea să fie rezultatul autorizării Consiliului de Securitate. Problema, care a fost pusă în urma intervenţiei NATO în Kosovo, a fost dacă structura onusiană, care s-a dovedit de multe ori ineficientă, trebuie să fie şi ultima sau singura autoritate în această privinţă.

Punctul de vedere francez în favoarea unei intervenţii umanitare include următoarele criterii:

în prezenţa unui mandat clar ca urmare a aplicării Capitolului VII din Carta ONU;

reguli ferme de angajare; un lanţ de comandă- chain of command prestabilit şi cu atribuţii

foarte clare; O strategie de retragere bine definită; Un risc acceptabil al pierderilor umane;În privinţa deciziei în cadrul Consiliului de Securitate, în privinţa statelor

membre permanente care îţi pot exprima şi dreptul de veto, trebuie remarcat că, dacă în general Franţa, Marea Britanie li Statele Unite acceptă la modul general ideea intervenţiei, dar devin foarte selective în privinţa implicării efective , China are o abordare mult mai specifică, abordând individual fiecare situaţie. Consensul în P5, în privinţa intervenţiei sau non-intervenţiei militare nu va fi niciodată atins dacă statele sunt fie prea interesate fie neinteresate , fie dacă există presiuni determinate de tendinţe în politica internă. În acest sens fie chiar şi adoptarea, aşa cum a fost propus de Franţa, a unui set de norme care să vizeze criteriile intervenţiilor militare , interpretarea pe care statele o vor da acestor reguli va fi diferită, în funcţie de ceea ce se cheamă raisons d’etat.

Trebuie însă să menţionăm că aceste criterii însă sunt aplicabile oricărui război just. Teoria războiului just, , JUS AD BELLUM, JUS IN BELLO, JUS POST BELLUM, şi criteriile stabilite pentru acestea sunt aplicabile şi intervenţiilor umanitare.

207

MODIFICAREA NORMELOR ETICE ALE INTERVENŢIEI.INTERVENŢIA UMANITARĂ.

Etica intervenţiei : relaţia dintre drepturile şi valorile statului şi drepturile şi valorile individuale, cum trebuie soluţionate conflictele dintre ele. Dilema constă, în cazul unei intervenţiei umanitare, unde dreptul de apărare al statului vine în conflict direct cu drepturile individuale ale cetăţenilor.280

Criza din Kosovo a reprezentat din punctul de vedere al analiştilor europeni placă turnantă în evoluţia sistemului internaţional. Intervenţia din Kosovo a reflectat mai puţin violarea normelor dreptului internaţional şi a principiilor internaţionale cât constrângerile unui sistem inadecvat ale cărui reguli au fostz trasate acum o jumătate de secol . 281

Într-un studiu pentru Institutul de Studii de Securitate al Uniunii Europene Martin Ortega 282propune un nou set de reguli care să coordoneze legătura dintre legalitate, legitimitate şi oportunitatea politică a intervenţiei militare , în condiţiile în care principiul non-intervenţiei în relaţiile internaţionale apare ca neadecvat în noul mediu internaţional de securitate.

În sistemul legal internaţional atitudinea faţă de intervenţie vs. suveranitate este considerată în funcţie de sistemul de drept care prevalează în statul respectiv. Statele care folosesc sistemul de common law, respectiv cel în care forţa precedentului judiciar prevalează, tind să favorizeze drepturile individuale ale cetăţenilor. În schimb, sistemul de drept francez-napolonian sau continental acordă o mai mare importanţă regulilor sau normelor scrise. De aici şi predilecţia politicienilor din Europa în favoarea normelor şi necesitatea acută de a norma practicile intervenţioniste.

Alte ţări în schimb aplică dublul standard în mod curent când se pune problema intervenţiei sau non-intervenţiei într-un stat.

Principiile dreptului internaţional trebuie să se coreleze cu modificările fundamentale din sistemul de relaţii internaţionale de la sfârşitul războiului rece.Deşi principiul suveranităţii naţionale şi a neamestecului în treburile interne ale statelor rămân principii de bază ale dreptului internaţional, aşa cum sunt ele fundamentate atât în carta Naţiunilor Unite cât şi în Convenţiile aferent, totuşi suveranitatea nu poate să se constituie ca pretext pentru genocid sau alte tipuri de violări grave ale drepturilor omului. Dilema fundamentală a sfârşitului de secol trecut a constat în încercarea de a combina respectul pentru suveranitatea statelor şi drepturile omului şi principiile auto-determinării. Se impune nu numai o reconsiderarea a normelor internaţionale dar şi a principiilor care stau la baza legitimării intervenţiilor militare internaţionale.280 War and Self Defense, Ethics and International Affairs Symposium,Carnegie Council , www.cceia.org, accesat la 12.05.2006281 Nicole Gnessoto, Chaillot Paper 45, www.iss-eu.org, accesat la 17.05.2006282 Martin Ortega, Intervenţia Militară şi Uniunea Europeană, Chaiilot Paper 45, www.iss-eu.org

208

http://www.iss-eu.org/

http://www.cceia.org/

Intervenţia militară a Alianţei Nord-atlantice în Kosovo a arătat că democraţiile europene sunt adepte ale unui sistem de valori în care drepturile omului şi valorile democratice prevalează asupra vechiului principiu al suveranităţii. Principiile realpolitik nu mai sunt aplicabile în noul mediu post-post război rece. S-a dovedit că intervenţiile militare, chiar dacă sunt nelegale, în sensul că se acţionează în afara normelor de drept internaţional şi fără acordul ONU, pot fi legitime , în sensul că apără valori considerate superioare principiilor sistemului westfalian. În condiţiile formulării şi consolidării componentei militare a Uniunii Europene , este necesar ca Uniunea Europeană să adopte un set de principii care să legitimizeze de jure aceste noi realităţi.

BIBLIOGRAFIE:

1. Charvin Robert, La guerre anti-americaine contre lIrak et le droit international, Actualite et Droit International, www.ridi.org/adi/articles/2003

2. Murswiek Dietrich, The American Strategy of Preemptive War an International Law, Institute of Public Law, Martie 2003, www.jura.uni-freiburg.de

3. Caraley, Demetrios James (ed.), The new American interventionism: Lessons from successes and failures, New York, Columbia University Press, 1999

4. Cohen, Samy (ed.), L’opinion, l’humanitaire et la guerre: une perspective comparative, Paris, Fondation pour les Etudes de Défense, 1996

5. Guicherd, Catherine, ‘International Law and the War in Kosovo’, Survival, Summer 1999

6. Haar, Barend ter, Peace or human rights? The dilemma of humanitarian intervention, The Hague, Netherlands Institute of International Relations (Clingendael)

7. Gardiner Nile, Reform The United Nations, Backrounder, Heritage Foundation,

8. Igor Ivanov, Politica externă a Rusiei în epoca globalizării, pag. 124, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 2003

9. Martin Ortega, Military Intervention and the European Union, Chaillot Paper nr. 45

10.Manualul NATO, Office of Information and Press, Brussels, 200111.UN Charter, http://www.un.org/aboutun/charter/12.Adrian Năstase, „Documente fundamentale ale dreptului internaţional şi

ale Relaţiilor Internaţionale”, volum 1a, pag. 52, Editura regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti 1997

209

http://www.un.org/aboutun/charter/

http://www.jura.uni-freiburg.de/

http://www.jura.uni-freiburg.de/

http://www.ridi.org/adi/articles/2003

13.Gareth Evans, "The Responsibility to Protect: Humanitarian Intervention in the 21st Century", 2002 Wesson Lecture in International Relations Theory and Practice, Stanford University

14.International Commission on Intervention and State Sovereignty, Responsability to Protect, http://www.iciss.ca/progress-en.asp, accesat la data de 15.05.2006

Comisia speciala a camerei deputatilor si senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra serviciului de informatii externe.Doctorand în relatii internationale

210


NOUA DIMENSIUNE A CONTROLULUI DEMOCRATICCIVIL PRIVIND ARMATA

Drd. Ileana Mirela BIRCHI

1. Managementul politic - limite şi perspective

Competenţa politică, în contextul actual, implică cunoştinţe şi abilităţi prin exercitarea influenţei şi direcţionarea vieţii sociale în sensul cerut de valorile democraţiei şi ale afirmării drepturilor omului. Spre deosebire de etapa în care dominau concepţiile ce exaltau “evoluţia spontană” şi “creativitatea liberă” (piaţa) astăzi a devenit evident că societăţile democratice au nevoie de o “creativitate organizată”. A devenit din ce în ce mai evidentă necesitatea asigurării unei stabilităţi sociale, ceea ce impune căutarea de noi structuri care să facă faţă noilor tipuri de ameninţări: degradarea ecologică, adâncirea discrepanţei dintre sărăcie şi bogăţie, creşterea criminalităţii, dezordinile urbane şi altele asemănătoare. În faţa acestor provocări, profesionalitatea politică implică o infuzie crescândă de inovaţie socială. Analiza politică urmează să se întemeieze, mai mult deci în trecut pe metode euristice, care permit analiştilor şi oamenilor politici să exerseze abilitatea de a explora alternative de dezvoltare, în loc să rămână prizonierii unor “reţete”, chiar dacă sunt motivate ideologic. Ideea de a stimula creativitatea politică şi de a învăţa factorii politici să exerseze “descoperirea”, sau mai bine spus “inventarea” alternativelor, a devenit un imperativ al noului mileniu.

În această ordine de idei un capitol esenţial în pregătirea profesioniştilor în viaţa politică va fi metapolitica. Acest capitol va cuprinde cunoştinţele teoretice şi metodologice despre “politica politicii”. Un asemenea segment de cunoştinţe va fi construit depăşind viziunile manageriale, întrucât mecanismele formării politicilor publice nu pot fi înghesuite în regulile ce ţin numai de succesul economic sau financiar. Dacă principiile manageriale sunt insensibile la problemele sociale, mecanismele elaborării politicilor publice (una din funcţiile esenţiale ale unui partid) sunt rezultatul unui compromis între raţional şi extraraţional, între constrângerile monetare şi nevoile diferitelor categorii sociale. “Politica politicii” se referă de asemenea la inovarea întregului sistem de elaborare a politicilor, cu importante consecinţe pentru sistemul democraţiei.

În acest context, sunt implicate şi aspectele normative ale unei societăţi. “Politica politicii” este sensibilă la lumea valorilor şi mai ales trebuie să fie

211

preocupată de exploatarea prospectivă în sfera valorilor.. Promovarea de valori noi este cerută de marea masă a cetăţenilor, care îşi manifestă opoziţia faţă de avântul criminalităţii şi a altor fenomene nocive. Noile valori sunt necesare şi pentru a reduce decalajele sociale generatoare de instabilitate, atât în interiorul societăţilor, cât şi la nivel global. Asemenea activităţi sunt străine managementului, dar sunt o obligaţie a ştiinţei şi artei conducerii politice.

Toate aceste aspecte, ca şi altele, prin conţinutul ideatic şi orientarea practică pledează pentru profesionalizarea politică pe o bază de cunoaştere mai avansată decât cunoştinţele furnizate de management. Calea către elaborarea unei ştiinţe şi arte a conducerii politice este deja deschisă.

2. Experienţa românească privind controlul democratic civil privind armata .

Perioada scursă din decembrie ’89 şi până în prezent a produs mutaţii calitative în managementul factorului politic privind armata la capitolele reformă şi restructurare.

Restabilirea misiunii tradiţionale a armatei concomitent cu începutul procesului de modernizare a organismului militar au reprezentat obiective fundamentale la începutul deceniului al 9-lea. De atunci, practic, procesul de reformă şi restructare s-a desfăşurat în mod neîntrerupt, în stadii şi cu diverse grade de intensitate şi de ritm.

Putem aprecia că, de la începutul anilor 90, controlul civil privind armata a funcţionat în bune condiţii.

În anul 1991 a fost adoptată Constituţia României, legea fundamentală, care a creat cadrul legal şi noile instituţii privind controlul civil, iar din 1992 şi-au intrat în rol Comisiile de apărare ale celor Două Camere ale Parlamentului.

Un ministru civil la Ministerul Apărării a fost numit din 1994, iar Colegiul Naţional de Apărare, instituţia interfaţă între mediile civil şi militar, s-a înfiinţat în 1992.

Statutul de candidat pentru NATO a reprezentat o motivaţie puternică pentru procesul de reformă şi restructurare a forţelor armate. Planul de aderare, detaliat anual, a reprezentat un instrument important, ajutând la disciplinarea procesului de reformă şi restructurare.

Măsurile luate în armată au fost în concordanţă cu politica socială generală a ţării. Cadrele care au părasit sistemul militar au primit compensaţii substanţiale la plecare, pe baza unui program derulat cu Ministerul Muncii şi finanţat de Banca Mondială, putând beneficia de asemenea de programe de reconversie o parte fiind absorbiţi de alte departamente şi ministere.

Bugetele pentru apărare au crescut practic an de an. Derularea procesului de reformă a dus la mutaţii importante şi anume :

- creşterea transparenţei politicilor de apărare;

212

- creşterea rolului controlului civil cu accent pe controlul parlamentar;- “civilirea” Ministerului Apărării;- un stil managerial participativ în armată;- imprimarea unei reale neutralităţi a armatei prin depolitizarea acesteia.Un management înţelept promovat de factorul politic, îndeplinirea

corectă a Planurilor Naţionale de Aderare şi adoptarea cadrului legislativ conform cerinţelor NATO, au creat premisele lansării invitaţiei de aderare a României la NATO.

3. Statutul de membru NATO şi exigenţele controlului civil privind armata.

a) Necesitatea consolidării controlului civil privind armataO dimensiune importantă a procesului de reformă o constituie abordarea,

într-o perspectivă democratică, a rolului Armatei României în cadrul statului de drept, precum şi elaborarea unei concepţii integrate privind relaţiile dintre armată şi societate, ca parte a reformei în societatea românească.

Relaţia armatei cu societatea civilă reprezintă o componentă importantă a triunghiului de relaţii „societate civilă – armată – autorităţi politice” şi a politicii de apărare, în general. În acest context, consolidarea relaţiilor civili-militari este fundamentală pentru politica de securitate naţională.

Necesitatea acestui control decurge nu numai dintr-o competenţă sporită a civililor în problemele de securitate şi apărare, ci din faptul că civilii, care exercită puterea politică, sunt responsabili faţă de alegători, în numele cărora formulează şi implementează anumite politici. Pe de altă parte, prin reglementări constituţionale, nu poate fi stabilit un grad similar de responsabilitate al armatei faţă de societate. Numai autorităţile civile, legal constituite, deţin puterea şi răspunderea (pe baza legitimării populare) de a elabora şi aplica politici, inclusiv în domeniul securităţii şi apărării.

Atribuţiile în problemele de securitate şi apărare sunt distribuite astfel:- Puterea executivă (Preşedintele, Guvernul) stabileşte dimensiunea,

tipul şi compoziţia forţelor armate. Puterea executivă defineşte concepte, prezintă programe şi propune bugete.

- Deciziile executivului sunt aprobate de către puterea legislativă (Parlamentul).

- Expertiza militarilor este utilizată pe parcursul întregului proces de elaborare şi implementare a deciziilor politice.

Stabilirea şi consolidarea controlului civil este un proces de acomodare reciprocă, având scopul de a încorpora armata în sistemul instituţiilor naţionale concomitent cu demarcarea, cât mai clară, a sferei sale de responsabilitate. În acest proces, prin creşterea profesionalismului în armată, se evită implicarea acesteia în politică(păstrarea echidistanţei politice) şi se protejează autonomia

213

instituţiei militare faţă de interferenţele neconstituţionale ale factorilor politici.

Etapa actuală vizează integrarea reformei militare în procesul mai larg de reformă a domeniului de securitate pe baza coordonării şi cooperării în asigurarea controlului civil asupra întregului spectru de forţe de securitate.

În prezent, controlul civil este orientat pe asigurarea corelării resurselor cu obiectivele politice, eficientizarea managementului organizaţional, îmbunătăţirea expertizei profesionale a funcţionarilor publici şi sprijinirea constituirii unei comunităţi de securitate în cadrul societăţii civile.-Anexa nr.6.

b) Noile exigenţe NATOEtapa post-aderare la NATO reprezintă un proces complex, uneori

contradictoriu de adaptare, restructurare şi de constituire de noi structuri în cadrul organismului militar românesc.

Câteva din obiectivele şi direcţiile principale de parcurs: asigurarea interoperabilităţii Armatei României cu armatele ţărilor

membre NATO (în conformitate cu PG. 00501-NATO); adoptarea sistemului de management al achiziţiilor la politicile şi

practicile achiziţiilor utilizate în cadrul NATO şi UE; participarea României, ca membră NATO la programe de

cooperare internaţională în domeniul sistemelor de armamente; optimizarea şi redimensionarea structurilor centrale ale

Ministerului Apărării Naţionale şi dezvoltarea grupurilor de lucru similare NATO respectiv:

- Consiliul de Planificare a Apărării;- Consiliul de Standardizare şi Interoperabilitate;- Consiliul de Achiziţii, etc. încadrarea structurilor NATO cu personal militar şi civil românesc -

Anexa nr. asigurarea priorităţilor privind modernizarea şi înzestrarea armatei -

conform „Cartei albe a securităţii şi apărării naţionale” ; buna funcţionare a noului sistem de management al carierei militare

promovat după standarde NATO; promovarea Catalogului Naţional pentru Sprijinul Naţiunii Gazdă –

privind infrastructura strategică; reforma serviciilor secrete; protecţia informaţiilor clasificate, etc.

214

DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE DEMOCRATICEDREPTURILE OMULUI – CADRUL GENEROS AL VIEŢII,

ACTIVITĂŢII ŞI REALIZĂRII PERSOANEI UMANE

Drd. Mihaela Agatador POPESCU

Mai întâi o chestiune de terminologie: formularea „drepturilor omului” îşi are rădăcinile în Declaraţia Revoluţiei franceze de la 1789 „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”, în timp ce în planul dreptului modern, formula folosită cu precădere este „libertăţi publice”. Aceste drepturi şi libertăţi nu se prezintă la fel în toate statele, unele state sunt mai „liberale”, adică acordă cetăţenilor numeroase drepturi şi libertăţi, altele mai puţine sau condiţii mai puţin favorabile de exercitare a lor.

Sursele, izvoarele de drept sunt: - naţionale: Constituţia, legi şi chiar cutuma: - Constituţia, legi şi chiar cutuma; - internaţionale, între care îndeosebi: declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea generală ONU la 10 decembrie 1948; Pactele adoptate de Naţiunile Unite în 1966, referitor la drepturile civile şi politice, precum şi cele referitor la drepturile economice, sociale şi culturale; Actul final de la Helsinki (1975) iar, pentru ţările europene, Convenţia europeană a drepturilor omului (1950).

Unele din aceste instrumentare, la care părţi sunt state şi nu indivizi, prevăd măsuri de garantare proclamate, mecanisme de control la care în anumite condiţii are acces şi cetăţeanul de rând.

1. FUNDAMENTUL, TITULARII ŞI GARANŢIILE

Fundamentul drepturilor şi libertăţilor publice:1.1. Există un fundament filosofic ce îşi împinge rădăcinile în aşa

numitele „drepturi naturale”, de origine creştină, dar care există şi în filosofia laică a renaşterii şi „epocii luminilor”. Ideea de bază este că orice om posedă un număr de drepturi fundamentale, inerente naturii umane, din care decurge demnitatea sa personală; statul nu face decât să le consacre juridic. Această concepţie este o construcţie filosofică, le-a restrâns aplicarea, fără să se jeneze de „caracterul absolut” al acestor drepturi, aşa cum îl pronează teoria drepturilor naturale.

1.2. O distincţie importantă în acest domeniu este aceea ce poate fi făcută între concepţia „individualistă” din punct de vedere filosofic şi „socială”, „comunitară” sau „socializanmtă” a acestor drepturi.

215

Concepţia individualistă consideră că societatea şi, respectiv statul, trebuie să permită individului deplina sa realizare, să-i procure, dacă nu „fericirea”, desigur în sensul pământean al cuvântului, măcar o viaţă demnă.

Cealaltă doctrină consideră omul „un animal social”, individul nu există decât în funcţie de societatea în care trăieşte, societatea fiind valoarea supremă şi nu indivizii care o compun, interesul social primând faţă de cel individual.

Statul de drept la care ne referim se inspiră din concepţia individualistă; este considerat esenţial de a permite indivizilor realizarea aspiraţiilor lor personale, de a se bucura de o autonomie de existenţă şi acţiune pe care statul nu o îngrădeşte decât cu un n umăr de reguli minime, care să evite abuzul de drept, acea faimoasă limită până unde se întinde un drept şi care este la punctul unde începe dreptul altuia.

1.3. Fundamentul politic. În statele la care ne referim, drepturile şi libertăţile publice sunt nu numai recunoscute, ci şi promovate şi garabtate, statul de drept având ca unul din principiile fundamentale, principiul democratic. Puterea publică îşi are legitimitatea în popor, în cer guvernanţi; guvernanţii sunt doar reprezentanţă ai poporului şi trebuie să exercite puterea în interesul poporului. Cu toate acestea, legătura dintre democraţie şi libertate nu trebuie exagerată, uneori în unele domenii şi regimurile democratice din aceste ţări sunt obligate să ia unele măsuri autoritare pentru a îngrădi libertatea duţmanilor libertăţii.

1.4. Fundamentul economic. Dintotdeauna, libertăţile economice au fost considerate esenţiale şi dintr-un anume unghi de vedere, chiar indispensabile pentru asigurarea condiţiilor de exercitare a libertăţilor publice; libertatea comerţului, a industriei, libertatea fiecăruia de a exersa activităţi economice potrivit dorinţei sale au scos însă în evidenţă necesitatea de preciza statului în economie. S-a observat că libertatea economică totală şi neintervenţia statului în economie, nu favorizează exerciţiul libertăţii publice, că liberalismul poate afecta negativ aceste libertăţi, simpla proclamare a libertăţilor publice, fără crearea condiţiilor economice pentru exercitarea lor crează riscul golirii lor de conţinut.

Pornind de la aceste realităţi a început să cîştige teren tendinţa de a recunoaşte, între anumite limite, un anumit rol al statului în economie, fără de care nu pot fi asigurate drepturile economice şi sociale ale individului (la formarea profesională, la muncă, la protecţie socială etc.).

1.5. Titularii (beneficiarii) libertăţilor publice sunt, în primul rând, cetăţenii ţărilor respective; pentru străini în toate aceste ţări au fost adoptate legi ce impun anumite restricţii în exercitarea drepturilor civile şi politice, precum şi a celor economice şi sociale. Este însă de subliniat, ca realizare contemporană, statutul comun, priveligiat, al cetăţenilor membre ale Uniunii Europene cărora, spre deosebire de străini în general, li se aplică reguli comunitare ce prevăd: libera circulaţie a indivizilot, egalitatea de acces la locurile de muncă (altele

216

decât în serviciul publiv), libertatea de a-şi instala sediul profesional, de presta servicii, libera circulaţie a mărfurilor şi capitalurilor şi altele.

1.6. Garanţiile juridice ale drepturilor omului şi libertăţilor publice. Ele sunt numeroase, având temeiul în Constituţie şi legi ca, de exemplu, controlul constituţionalităţii legilor la care ne-am mai referit.

Contribuie, de asemenea, la garantarea drepturilor şi libertăţilor: Procedurile de protecţie şi control precum şi activităţi ale unor instituţii ca: Verificatorul general, Curtea de conturi, Directorul alegerilor, Avocatul poporului, Ombudsmanul etc.

Promovarea principiilor ce conduc la separarea puterilor în stat, evitarea conflictului de interese, adică se consideră că doar puterea poate bara drumul puterii (o poate controla, contrabalansa) şi atunci cel ce face legile nu trebuie să fie acelaşi cu cel cel le aplică şi invers; cel ce judecă nu trebuie să fie cel care face legea etc.

Există forme şi modalităţi pentru ca cetăţenii să-şi poată apăra şi valorifica dreptul lor, inclusiv posibilităţile de a rezista opresiunii.

2. PRINCIPALELE DREPTURI ALE OMULUI ŞI LIBERTĂŢILE PUBLICE

O primă remarcă este că aceste drepturi au un caracter universal, adică de ele beneficiază toţi cetăţenii unei ţări, ele sunt cele prevăzute de Constituţia şi legile în vigoare, legea nefiind de regulă retroactivă.

În ţările la care ne referim terminologia folosită, gruparea sau detalierea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti prezintă specificităţi de la o ţară la alta.

Cum formularea acestor drepturi şi libertăţi a fost făcută într-o viziune integrată de Revoluţia franceză în faimoasa declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului (1789) vom folosi cu precădere terminologia de inspiraţie franceză, fără a nega valoarea altor formulări (în special din dreptul englez şi american).

3. LIBERTATEA DE EXISTENŢĂ ŞI ACŢIUNE A PERSOANEI UMANE

În definiţia cea mai generală, libertatea este dreptul de a face orice nu dăunează altuia.

3.1. Libertatea personală. Este dreptul la viaţă şi integritate (fizică şi psihică), interzicerea oricărei pedepse inumane ori degradante, precum şi dreptul de a ni fi reţinut sau încarcerat, decât în cazurile determinate de lege. Mai include regulile referitoare la percheziţie, reţinere, arestare, comunicarea motivelor, învinuirea ce i se aduce, dreptul la punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau cauţiune, precum şi afirmarea prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază orice persoană până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare.

217

Viaţa intimă, familiară şi privată, e ocrotită; persoana fizică are dreptul să dispuna de ea însăşi, dacă nu încalcă libertatea altora, ordinea publică şi bunele moravuri.

3.1.2. Măsurile de protecţie împotriva persoanelor periculoase pentru ordinea publică( alienaţi mintali, drogaţi deveniţi periculoşi).

3.1.3. Libertatea persoanei fizice, include dreptul la viaţă (este interzis ceea ce-i aduce atingere, inclusiv practicarea eutanasiei active). Întreruperea îngrijirilor medicale ce ţin în mod artificial în viaţă persoana, este o eutanasie pasivă, asimilată cu tratamentele excesive de supravieţuire.

Libertatea persoanei fizice include şi principiul consimţământului celui interesat, când se pune problema aplicării unor tratamente periculoase, ca şi pentru prelevarea de organe, chiar şi după deces, dacă s-a decis în consecinţă, în timpul vieţii.

Pedeapsa cu moartea există în unele ţări din cele la care ne referim (ex. în unele state din SUA), dar a fost abolită în altele (ex. Franţa ş.a.).

În unele ţări se creează o aureolă în jurul deciziei de a aboli pedeapsa cu moartea (care în trecut a existat în toate ţările). Părerile sunt împărţite, nu atât în doctrină – în general ataşată de valoarea în sine a vieţii pe care o dă Dumnezeu şi omul trebuie s-o respecte -, ci în evoluţia opiniei publice. Ţări ca SUA nu numai că o păstrează, dar chiar şi state care au abolit-o se gândesc să o reintroducă, şi nu pentru că aceste state ar fi nedemocratice. Recrudescenţa violenţei, a crimei organizate, a crimelor crapuloase prin agresiune sexuală şi torturi abjecte a unor copii sau bătrâni, obligă la a nu subestima două aspecte: valoarea disuasivă a pedepsei cu moartea şi dreptul societăţii de a se proteja de criminali înrăiţi, pierduţi iremediabil pentru societate, capabili de recidivă după ispăşirea pedepsei cu închisoarea. Singurul aspect necontroversat este că atunci când se pronunţă o pedeapsă cu moartea, executarea ei nu trebuie să se facă înainte de eliminarea oricăror îndoieli asupra vinovăţiei condamnatului. În aceste cazuri, eroarea judiciară este ireversibilă.

3.2. Libertatea domiciliuluiDe regulă, o persoană fizică are un singur domiciliu legal (dar mai multe

reşedinţe), sau nici unul. Cadru esenţial al vieţii private, domiciliul beneficiază de o protecţie deosebită. Iată câteva aspecte definitorii:

3.2.1. Orice persoană este liberă să aibă sau nu un domiciliu şi să-şi fixeze ea însăşi locul acestuia.

3.2.2. orice persoană are dreptul sa-şi schimbe oricând şi oriunde domiciliul, de a se stabili în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţara sa. (Limitările fiind doar cele prevăzute espres de lege).

3.2.3. Libertatea folosirii domiciliului şi aceea de a-l amenaja şi a-l stăpâni cum crede de cuviinţă.

3.2.4. Inviolabilitatea domiciliului este sacrosanctă şi, între anumite limite, se poate extinde chiar dacă este vorba de un domiciliu ocazional (camera

218

de hotel). Nimeni nu poate intra sau rămâne în domiciliul ori reşedinţa unei persoane, fără acordul acesteia,

Sediul nu se bucură de exact aceea şi protecţie, dar cum sediul este domiciliul persoanei juridice, protecţia este similară.

Localurile profesionale care funcţionează noaptea nu pot invoca excepţia pentru o perioadă 9 seara – 6 dimineaţa; ea nu este valabilă când sunt motive de ordine publică sau atingere la bunele moravuri.

Esenţial este însă că poliţia nu poate proceda la astfel de limitări ale drepturilor, decât cu mandat expres de la procuror/judecător care, de regulă, nu îl emite fără motive temeinice. Ele pot fi, între altele: executarea unui mandat judecătoresc, înlăturarea unei primejdii pentru viaţa sau bunurile unei persoane, prevenirea de epidemii, apărarea siguranţei naţionale.

3.3 Libertatea de circulaţie. Pentru cetăţeni, libertatea de circulaţie este reală atât în interiorul respectivei ţări, cât şi în exercitarea dreptului de a părăsi propria ţară, cu paşaport valabil. Restricţiile există, dar sunt de strictiră interpretare, majoritatea lor fiind de natură obiectivă, de bun simţ, sau în interesul general.

3.4. Libertatea corespondenţei. Secretul corespondenţei, scrisori, telegrame, alte trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice, fax etc. Inviolabilitatea corespondenţei este o valoare protejată de lege, iar violarea secretului acesteia este pedepsită de legea penală.

Ascultarea convorbirilor telefonice de către poliţie sau sistemul de transmisiuni este interzisă, iar autorizaţia de a înregistra astfel de convorbiri se acordă cu parcimonie şi numai în cazuri bine motivate de autorităţi, prevăzute în mod expres de lege.

Dacă funcţionari ai serviciilor de transmisiuni (telefonică, fax, telex) iau cunoştinţă – accidental – de transmisii ce nu le sunt adresate, se expun la sancţiuni disciplinare sau penale, dacă divulgă conţinutul acestora. Dezvoltarea vertiginoasă a tehnologiilor moderne nu a diminuat în drept, valoarea secretului corespondenţei şi transmiterilor, dar a făcut foarte dificil detectarea violării acestora, ca şi dovedirea încălcării prevederilor legale, atunci când este vorba despre profesionişti dotaţi cu tehnici de ultimă oră. Jurisprudenţa este constantă în a proteja aceste drepturi şi a pedepsi nerespectarea libertăţii acestora. Faţă de practicile din statele totalitare, elementul esenţial în statele de drept, este că interdicţia funcţionează şi sancţiunile operează, chiar şi împotriva funcţionarilor administraţiei şi poliţiei, dacă aceştia îşi permit să aducă atingere acestui drept cetăţenesc.

Conex libertăţii corespondenţei, dar ca un drept de reparaţie şi înlăturare a abuzurilor, este dreptul de petiţionare; exercitarea acestui drept este, de obicei, scutită de taxe, iar autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite de lege.

3.5. Libertatea de asociere. Potrivit legii franceze în materie (cunoscuta lege din 1 iulie 1901), o asociaţie fără scop licrativ (adică fără scopul de a obţine

219

câştiguri materiale) este definită astfel: „Convenţia prin care două sau mai multe persoane pun în comun, de o manieră permanentă, cunoştinţele sau activităţile lor într-un scop, altul decât acela de a împărţi beneficiile”.

Este, deci o grupare organizată, cu caracter permanent şi cu scop nelucrativ, ulterior s-a adăugat „recunoscută de utilitate publică”. Regimul juridic al acestui tip de asociaţie comportă următoarele precizări:

3.5.1. Asociaţiile se formează liber, nu este nevoie de vreo aprobare administrativă; cu toate acestea, pentru a căpăta personalitatea juridică şi a putea acţiona legal, asociaţia trebuie să se supună unor formalităţi administrative, ce prezintă specificităţi de la o ţară şa alta.

3.5.2. Asociaţia poate fi dizolvată:- Prin decizia membrilor săi;- Prin hotărâre judecătorească, dacă nu a fost legal constituită, sau are

scopuri contrare legilor şi bunelor moravuri;- Prin dizolvare administrativă, în cazuri excepţionale.3.5.3. Uneori autorizaţia administrativă nu este necesară dar, în acest caz,

asociaţia nu primeşte personalitate juridică (de exemplu, congregaţiile religioase). În unele ţări există limitări ale dreptului de asociere atunci când prganizaţia, prin scopurile sau activităţile ei, pune în pericol valorile de bază ale societăţii sau se instituie incompatibilitatea pentru cei ce deţin anumite funcţii (armata) de a face parte din sindicate. Unele legislaţii prevăd interdicţia de a înfiinţa asociaţii cu caracter secret.

3.6. Libertatea întrunirilor şi de a manifesta public. Manifestaţia ca şi întrunirea publică se caracterizează prin cîteva elemente:

3.6.1. Este anunţată public, prevăzută pentru o anumită dată şi loc. Este o formă organizată, cineva o anunţă administraţiei componente şi se ocupă de organozarea şi desfăşurarea ei normală. Manifestaţia se desfăşoară într-un loc public (traseu de străzi, parc); şi este menită să exprime o poziţie colectivă, in număr de idei; ea poate fi politică (revendicări), religioase (procesiuni, pelerinaj), socială (defilare) etc. Ea nu este în mod obligatoriu ostilă puterii, dimpotrivă, poate fi de sprijin pentru o politică a puterii, sau unui proiect al acesteia, după cum poate fi şi de marcare a doliului unei personalităţi importante sau a unei aniversări importante.

3.6.2. Regimul juridic al manifestaţiilor prevede anumite condiţii de exercitare a acestui drept şi anumite limitări între care:

- Chiar şi în cele mai liberale sisteme din ţările cu stat de drept manifestaţia trebuie cel puţin declarată şi anunţată autorităţilor.

- Autoritatea administrativă, de obicei primarul sau prefectul, pot interzice manifestaţia dacă apreciază că este periculoasă pentru ordinea publică.

- Manifestanţii se expun la sancţiuni dacă poartă arme.- daunele materiale cauzate de manifestanţi, sau poliţie, angajează

răspunderea statului; care însă, de regulă, poate reconsidera problema, şi dispune

220

recuperarea sumei de la organizatori (dacă li se dovedeşte vina – instigatori sau participanţi prinşi în flagrant delict).

3.7. Egalitatea (ca drept la ..., dar şi ca supunere la aceleaşi obligaţii). Principiul ca atare, cu rădăcini în dreptul natural, a fost afirmat în Declaraţia Revoluţiei franceze de la 1789, iar apoi, incorporat în numeroase Constituţii ale statelor la care ne referim. Este un principiu fundamental, legat de exercitarea publice. El este înţeles, în principal, ca o egalitate în drept, adică egalitate în faţa legii (în drepturi şi obligaţii), între cetăţenii statului respectiv, fără privilegii şi fără discriminări. (Nu se extinde şi la cetăţenii străini, în acelaşi fel). Se aplică, de asemenea, ca stare de nediscriminare bazată pe sex, rasă etc.

Principiul este general recunoscut în statele de drept din ţările la care ne referim, el are autoritate, se impune legislativului, poate fi invocat în faţa oricăror instanţe, autorităţi publice şi administrative.

Totuşi, egalitatea trebuie bine înţeleasă. Generozitatea princiului comportă anumite limitări în aplicarea lui concretă.

Egalitatea forţată, uniformizarea fără limite a comportamentului, a modului de a gândi al oamenilor, pune în pericol libertăţile; în context este de semnalat existenţa unui puternic „drept la diferenţă” a cărui respectare este şi ea importantă pentru personalitatea omului în statele de drept.

3.8. Libertatea gândirii şi de conştiinţă. Este vorba, bineînţeles, de cea exprimată, exteriorizată sau comunicată, (pentru că cea neexteriorizată în nici un fel, nu poate fi cenzurată de nici un sistem).

Cât priveşte gândul exteriorizat şi cu atât mai mult cel comunicat altora, a opiniilor, a credinţelor, a creaţiilor de orice fel, statul de drept din ţările la care ne referim le recunoaşte libertatea şi o garantează, indiferent de comunicarea lor prin viu grai, în scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comuhnicare în public.

Cenzura de orice fel a acestei libertăţi este interzisă.3.9. Libertatea cuvântului. Omul este liber să-şi exprime gândurile, să-şi

difuzeze opiniile în orice mod (oral sau în scris, imprimat pe banda magnetică, audio sau imagine) să o facă în cadru neorganizat, în relaţiile interumane, sau organizat, în adunări publice sau manifestaţii.

Există chiar şi o solidaritate a cetăţenilor, indiferent de opiniile lor, de a pretinde statului să garanteze şi să respecte această libertate pusă în evidenţă de faimosul dicton „nu sunt de acord cu ceea ce spui, îţi combat ideile pe care le propovăduieşti dar, poţi să fii sigur că mă voi bate cu străşnicie să poţi să-ţi exprimi aceste idei şi să ţi le pledezi argumentat”.

3.10. Libertatea cultelor religioase. Este garantată în toate ţările cu stat de drept. Statornicia acestui principiu s-a făcut cu unele dificultăţi în statele care s-au declarat laice (unde, de regulă, biserica este separată de stat şi şcoala de biserică), sau pentru alte religii, în ţări în care există o religie oficială de stat (în Anglia şeful statului este şi capul bisericii anglicane).

221

În prezent, această libertate este de a avea o credinţă sau nici una, fiind sancţionaţi penal cei ce ameninţă sau acţionează faţă de cineva, pentru a-l determina să exercita sai să nu exercită un cult religios. Raporturile stat – biserică sunt marcate de tradiţie.

În unele ţări există proceduri prin care şeful suprem al unui cult din ţară este recunoscut de autoritatea supremă din ţara respectivă; rădăcinile acestor proceduri de recunoaştere duc departe, în cutumele din perioada feudală ce permiteau regilor europeni de a se opune eventualelor abuzuri ale papalităţii; pentru ca şeful bisericii să fie o persoană agreată de şeful statului.

Autorităţile publice nu au dreptul să discrimineze cetăţenii în funcţie de credinţa lor religioasă, nici să acorde avantaje unora dintre ei. (Principiul neutralităţii statului).

Potrivit unor evoluţii mai recente, „obiectatorii” de conştiinţă – adică cei ce obiectează pe motive de conştiinţă să poarte arme – sunt scutiţi de serviciul militar obligatoriu, dar pot fi obligaţi să-l facă în serviciile de administraţie sau o formaţie civilă.

Recrudescenţa activităţii unor secte religioase, apariţia unor secte şi culte cu prozelitism şi practici antisociale, emoţia provocată în opini publică de ucideri/sinucideri ale adepţilor unor secte au determinat unele state din ţările la care ne referim să iasă din „neutralitatea” menţionată ca principiu şi să procedeze la cercetări, inclusiv percheziţii în localurile unor secte (SUA, Canada, Franţa, Elveţia). Raţiunile sunt cele de ordine publică, întrucât voinţa unor membri ai sectei apare a nu mai fi liberă, ci subjugată prin constrângeri fizice sau psihică de către şefii sectei respective; cînd s-au descoperit fapte antisociale grave, autorităţile de stat au luat măsuri de represiune/interzicere impotriva unor astfel de secte.

4. LIBERTATEA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI, DREPTUL LA ÎNVĂŢĂTURĂ

Înţeles ca un mod de acces la/de difuzare de cunoştinţe, de idei, opinii şi credinţe, învăţământul este poate principala sursă de formare a modului de gândi a individului.

În ţările la care ne referim, statul lasă familiei şi individului (când capătă conştiinţa de sine) să decidă asupra învăţământului pe care îl va frecventa. Este o libertate fundamentală pentru că pe ea se clădeşte libertatea spiritului; şcoala marchează profund formarea individului.

Demnitatea omului presupune ca el să posede un minimum de cunoştinţe, iar ceea ce este foarte important, fără un minimum de cunoştinţe, de instrucţie, individul nu poate fi un adevărat cetăţean, apt să-şi exprime opiniile în cunoştinţă de cauză, apt să participe la exerciţiul democraţiei în societatea în care trăieşte. Există, deci, recunoscut un drept de a primi un învăţământ care

222

până la un anumit număr de clase (ani) este obligatoriu pentru toată populaţia de vărstă şcolară.

Organizarea învăţământului chiar şi a celui elementar, obligatoriu, comportă specificităţi, de la o ţară la alta, este marcat de tradiţii.

4.1. Limba în care se organizează învăţământul este limba sau limbile oficiale ale ţării respective. Limba este în orice ţară un liant al coeziunii naţionale, contribuind la identitatea poporului respectiv.

Contribuţia financiară a indivizilor la finanţele statului fiind generală şi obligatorie, fără nici o distincţie (impozite, taxe etc.), şi cheltuirea banului contribuabilului se consideră normal să fie făcută nediscriminatoriu, inclusiv fără a privilegia grupuri restrânse. În ţările în care există minorităţi, statul consideră că este obligaţia sa de a suporta cheltuielile pentru o reţea naţională, cuprinzătoare, de învăţământ în limba oficială; dacă unele minorităţi depăşesc în unele localităţi un anumit procentaj al populaţiei pot fiinţa şi şcoli de stat cu limba de predare a minorităţii respective, fără ca prin aceasta statul să se poată elibera de obligaţia de a asigura în orice unitate teritorială existenţa unei reţele de şcoli în limba oficială. Orice minoritate (etnică sau religioasă) poate să creeze, pe alţi bani decât ai statului, orice fel de şcoli, dar statul când finanţează reţeaua de învăţământ are în vedere învăţământul în limba oficială.

Finanţarea de către stat ca învăţământ public a unor şcoli în altă limbă decât cea oficială sunt situaţii rare, bine motivate şi asupra căreia există un consens naţional.

Semnalez în context, că în Congresul SUA, există iniţiative recente de a stabili prin lege că engleza este limba oficială a ţării, că învăţământul se predă în reţeaua de stat în limba engleză. Chestiunea a devenit de actualitate ca urmare a faptului că în anumite localităţi şi comunităţi din sud-vestul SUA populaţia de limbă hispanică este covârşitor majoritară şi pretenţia ca învăţământul de stat obligatoriu să fie făcut în aceste localităţi nu în engleză, ci în spaniolă, nu este în asentimentul opiniei publice americane.

5. LIBERTATEA MIJLOACELOR DE COMUNICARE ÎN MASĂ, DREPTUL LA INFORMAŢIE

Istoriceşte vorbind, această libertate a fost iniţial libertatea cuvântului scris, în principal presa şi tipăriturile, în lupta spiritului renaşterii şi a corifeilor „epocii luminilor” împotriva cenzurii exercitate de stat, practic de administraţia statului.

În această materie „declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” (art.2) stipula „Comunicarea gândurilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai preţioase ale omului; orice cetăţean poate, deci, să vorbească, să scrie, să imprime în mod liber, dar va răspunde dacă va abuza de această libertate, în cazurile prevăzute de lege”.

223

În prezent, în ţările la care ne referim, libertatea mijloacelor de comunicaţie este o realitate, un bun câştigat ce asigură o amplă informare a cetăţeanului şi transparenţa vieţii publice. Să privim mai îndeaproape exerciţiul acestei libertăţi, garanţiile şi limitările.

5.1. Libertatea imprimantelor şi tipăriturilor. Prevăzută şi organizată de însuşi statul de drept, această libertate nu se poate realiza fără asigurarea libertăţii unor activităţi fără de care cuvântul scris nu poate ajunge la public.

Libertatea de a crea o imprimerie cu echipamente tehnice este supusă aceloraşi reguli ca pentru orice altă fabrică, atelier sau echipamente; nu există condiţii restrictive impuse doar în consideraţia faptului că imprimeria produce cărţi şi ziare şi nu un alt bun de larg consum.

Libertatea de a imprima şi multiplica spre difuzare; nu se exercită nici un control administrativ prealabil dar, dacă cele imprimate şi publicate conduc la infracţiuni penale prin atingeri aduse ordinii publice şi bunelor moravuri, se vor aplica sancţiuni penale. Pentru a putea fi aplicate la nevoie, legea prevede obligaţii de identificare obligatorie a tot ce se tipăreşte, precum şi depozitul legal de două sau mai multe exemplare.

Agenţiile de presă şi cele de ştiri pot fi create liber, la concurenţă cu existenţa eventuală a unei agenţii de stat sau a unei agenţii organism public (A.F.P.). Pentru ştirile pe care le pun în circulaţie agenţiile răspund în nume propriu; ziarele ce preiau ştirile unei agenţii pot fi ţinute şi ele responsabile, în subsidiar.

5.2. Regimul juridic al presei scrise comportă câteva particularităţi impuse de lege: În unele ţări se cere ca proprietarul, sau cel ce procură fondurile, să fie cetăţean al ţării respective.

Dacă directorul este parlamentar, trebuie să existe şi un codirector ce nu se bucură de imunitate, astfel ca orice jurnal să poată fi urmărit în justiţie (dat în judecată) în aceleaşi condiţii ale legii.

Se interzice finanţarea unui ziar de către un străin sau grupuri financiare străine.

Autorităţile administrative pot obliga ziarele la publicarea unor informaţii şi comunicate, precum şi la furnizarea unor informaţii în situaţii speciale; tribunalele pot aprecia în unele ţări legalitatea unor astfel de dispoziţii.

Există deja un număr de interdicţii prevăzute de lege şi respectate de presă, ca de exemplu: publicaţii obscene, fasciste, rasiste etc.

„Dreptul la replică” sau „de răspuns” este prevăzut de lege. Orice personală numită sau la care se face referire într-un ziar, poate pretinde publicarea gratuită a răspunsului său în ziar, în acelaşi loc (pagină, rubrică), cu aceleaşi caractere, dar fără a depăşi spaţiul textului în care a fost menţionat. Exercitarea dreptului de replică este garantată, la nevoie, prin obţinerea de către cel interesat a unei joncţiuni, a unei decizii judecătoreşti.

Cât priveşte exercitarea drepturilor şi obligaţiilor „celei de a patra puteri în stat” a se vedea şi paginile relevante din capitolul 12.

224

5.3. Afişajul, este liber, dar reglementat de lege. Deşi în toate ţările la care ne referim se încearcă reglementarea plasării afişelor doar în locuri şi spaţii special amenajate peste tot există şi proliferează afişajul ilegal, mai ales în locuri vizibile.

5.4. Libertatea radioului şi televiziunii. Sunt libertăţi mai recente, multă vreme în ţările la care ne referim transmiterea prin posturi naţionale de radio şi televiziune a fost monopol de stat. Şi acum, în majoritatea acestor ţări, există un sector public destul de puternic. Conştient de impactul formidabil al acestor mijloace de comunicare în masă „statul de drept” renunţând la monopolul asupra lor, a impus, totuşi, o îngrădire în exercitarea acestei libertăţi.

Deobicei, o autoritate administrativă independentă este investită cu numeroase atribuţii de reglementare şi de asigurare a concurenţei loiale şi transparenţei în acest domeniu.

6. LIBERTATEA SPECTACOLELOR

Libertatea teatrelor (se cere o licenţă administrativă, sala trebuie să fie securizată în ce priveşte prevenirea incendiilor, evacuarea în caz de primejdie etc.).

Libertatea cinematografului apare ceva mai îngrădită. Practic, nici un film nu poate fi difuzat fără viza unui anume organism administrativ, această „viză” fiind o formă sublimată de cenzură.

Pe motive de interes general în unele ţărti la care ne referim s-au luat măsuri de încurajare a producţiei naţionale şi de limitare a difuzării de producţii străine; se consideră că producţiile artistice nu sunt o marfă ca oricare alta, ele asigură înflorirea culturii naţionale şi pe acest temei se justifică încurajarea culturii naţionale inclusiv, prin măsuri protecţioniste.

7. LIBERTĂŢI ECONOMICE

Aceste libertăţi au prins contur ca derivate moderne ale dreptului de proprietate, sacro-sancta proprietate privată, reglementată cu atâta migală juridică încă de juriştii români.

Iniţial, acest drept de proprietate era conceput ca un drept absolut (o libertate absolută) de a stăpâni, folosi şi dispune de bunul respectiv (la un teren, în jos până în fundul pământului, iar în sus până la cer). Epoca modernă a adus un număr de limitări caracterului absolut ca întindere a proprietăţii asupra terenurilor (subsolul profund aparţine, de regulă, statului, iar în sus, dincolo de o anumită înălţime, dreptul proprietarului încetează, chiar şi la joasă înălţime se instituie o servitute de traversare cu aparate zburătoare etc.

7.1. Proprietatea ca libertate. În majoritatea covârşitoare a ţărilor la care ne referim, accesul la proprietate este liber, chiar şi pentru cetăţenii străini.

225

Folosinţa este reglementată printr-o serie de dispoziţii legale şi administrative ce creează un număr de obligaţii proprietarului; să o amenajeze, să o întreţină, să o repare iar, dacă o închiriază, mai ales locuinţele, există o stufoasă reglementare de inspiraţie social-democrată în ce priveşte mărimea chiriei şi drepturile chiriaşului. Folosinţa poate fi, de asemenea, afectată de rechiziţionări temporare ce arareori se fac cu plata unei îndemnităţi.

Privarea de dreptul de proprietate de către stat este însă reglementată în mod strict, ca forme şi modalităţi, tocmai pentru a preveni eventualele abuzuri. Naţionalizările se fac doar în anumite cazuri, precizate de lege şi ele aparţin, în majoritate, trecutului. Confiscarea se practică în continuare, dar mai ales, ca sancţiune penală, în cazuri foarte clar precizate de lege.

Exproprierea însă, pentru cauze de utilitate publică, este destul de frecventă, mai ales pentru a permite amenajarea unui teritoriu, a unui cartier, construirea unei autostrăzi, linii de cale ferată etc.

Esenţial pentru protecţia dreptului de proprietate este că această formă de deposedare a individului nu se poate face decât contra unei juste şi prealabile despăgubiri.

7.2. Libertatea comerţului şi industriei, libertatea de a întreprinde o activitate de producţie sau comercializare. Monopolul mobiliar, cândva, monopol al unor ghilde şi corporaţii în evul mediu, libertatea industriei şi a comerţului a fost liberalizată considerabil după Revoluţia franceză de la 1789. Treptat monopolurile au fost desfiinţate, dar statul continuă să exercite un control asupra acestor activităţi.

Fiscul (sistemul de impozite şi taxe) este un instrument foarte eficace de control asupra oricărei activităţi economice lucrative, presupuse a aduce venituri.

Relaţiile antreprenorului cu furnizorii şi clienţii sunt supuse unor reglementări.

Relaţiile antreprenorului cu personalul trebuie să respecte prevederile codului muncii, multe drepturi şi obligaţii reciproce sunt convenite de parteneri pe o bază convenţională, există şi convenţii colective valabile pentru întreaga ramură.

7.3. Rolul statului în economie este subiect de controverse şi practici diferite în ările la care ne referim şi chiar, în aceeaşi ţară de la o guvernare la alta. O extremă este liberalismul sălbatic (corectat în timp şi prin infuzia de concepte social-democrate) cealaltă este amestecul profund al statului în economie (considerat neproductiv, denunţat ca atare şi autolimitat de foarte multe guvernări, pentru a ieşi din recesiunea economică şi a relansa economia). Între cele două extreme există o multitudine de formule în ţările la care ne referim.

Dacă există un consens care se remarcă în toate ţările la care ne referim, acesta priveşte realitatea tristă că în lumea actuală „statul providenţă”, statul ce aruncă cu banii în toate părţile (în anii ’60 dispunea de resurse şi putea să

226

cheltuie cu generozitate) , acest stat nu mai există nicăieri. Peste tot s-a intrat în perioada „anilor de vaci slabe”, banul public trebuie bine chivernisit şi cheltuieli drămuite, pentru că, în toate aceste ţări datoria publică a atins proporţii mari.

8. LIBERTĂŢILE SALARIALE (cel mai adesea sindicale)

Aceste libertăţi sunt reale în toate ţările la care ne referim. Sindicatele sunt structuri puternice, adevăraţi parteneri sociali de dialog pentru patronat (ca reprezentant al capitalului), plurisindicalismul (ca şi pluralismul politic) sunt valori reale, stâlpi ai democraţiei. Salariatul poate adera sau nu la sindicat, iar dacă se hotărăşte să adere, poate să-şi aleagă sindicatul la care aderă. Paralelismul pe care îl facem între pluralismul sindical şi cel al partidelor politice se poate pune în evidenţă şi cu alte constatări. Aşa cum proliferarea excesivă de partide politice se dovedeşte dăunătoare pentru funcţionarea societăţii şi proliferarea excesivă a sindicatelor are efecte dăunătoare, uneori perverse, care merg chiar împotriva intereselor salariaţilor. Fărâmiţarea sindicală la o extremă (cu consecinţa că sunt mai puţine luate în seamă de patronat şi executiv), concentrarea excesivă în câteva sindicate la cealaltă extremă (cu consecinţa că acestea devin structuri birocratice cu interese proprii ca structură faţă de cele ale salariaţilor), s-au dovedit contraproductive. Dar dacă formula ideală este undeva la mijloc, nimeni nu poate preciza unde anume; mai ales că tradiţiile în acest domeniu intră în conflict cu dezvoltarea tehnică impetuoasă din acest secol.

De exemplu, în Germania, SUA, sindicatele sunt puţine la număr, nepolitizate, centralizate şi foarte puternice; în Franţa, Italia ele sunt numeroase, politizate şi individual slabe. Acest lucru marchează profund dialogul social cu patronatul şi executivul.

8.1. Spiritul de libertate în exercitarea libertăţilor sindicale, şi mai ales dreptul la grevă, este de o importanţă covârşitoare prin efectele ce le provoacă. Toată lumea în aceste ţări ştie că greva trebuie să fie ultimul mijloc la care să se recurgă pentru a soluţiona un conflict social; toată lumea ştie că greva costă enorm de mult, că o grevă prelungită poate ruina o întreprindere. Deci, logic, cartezian, dacă o întreprindere este fragilă, înregistrează pierderi, abia reuşite să nu pună salariaţii în şomaj, ultimul lucru ce-i lipseşte este o grevă, mai ales prelungită. Tocmai de aceea în Germania, de pildă, grevele sunt rare; partenerii sociali negociază cu simţ de răspundere, sindicatele nu cer măriri de salariu dacă productivitatea muncii nu a crescut, ba acceptă chiar plafonări şi reduceri de salarii, pentru a nu licenţia dacă întreprinderea merge prost şi înregistrează pierderi, iar patronatul face concesii, dacă cererile sindicatului sunt justificate. Această responsabilitate şi spirit de solidaritate faţă de bunul mers al întreprinderii există la partenerii sociali şi are efecte benefice pentru toţi. Convenţiile colective reglementează în detaliu acest echilibru de interese, nici o parte nu abuzează de drepturile conferite, iar statul mijloceşte şi mediază pentru

227

ca prin dialog partenerii sociali să găsească soluţii, fără a se ajunge la declararea grevei.

Şi totuşi, în ţările la care ne referim (mai ales în cele cu populaţie cu temperament latin), grevele sunt foarte frecvente, par chiar o fatalitate; este latura de iraţional, de „preţ al democraţiei” în acest tip de societate.

8.2. Remediile faţă de abuzul de drept în materie de greve pot duce la: Interzicerea grevei de către tribunal, prin hotărâre cu aplicare imediată sau, în ultimă instanţă, prin lege specială adoptată în regim de urgenţe şi cu aplicare imediată.

În statele de drept hotărârile judecătoreşti şi legea nu se discută ci se execută, chiar dacă există căi de atac împotriva lor; în astfel de situaţii, încetarea grevei este imediată, dacă localul întreprinderii este ocupat de grevişti, se procedează la eliberarea lui – la nevoie, cu forţa publică – iar promovarea căilor de atac împotriva hotărârii judecătoreşti respective sau controlul constituţionalităţii legii nu suspendă aplicarea ei.

Dacă în privinţa exercitării dreptului de grevă există abuzuri şi excese în unele din ţările la care ne referim este şi pentru că opinia publică din acele ţări simpatizează uşor cu greviştii, cultivă o anumită antipatie, apriorică, faţă de administraţie şi capital, iar în faţa daunelor considerabile invocă scuza „acesta este preţul democraţiei”! cam mare după părerea multora care admiră pe bună dreptate spiritul de răspundere şi solidaritate socială ce funcţionează în ţări ca Germania, SUA, Canada, Elveţia şi atâtea altele din cele la care ne referim. Este mult adevăr în afirmaţia că „acesta este preţul democraţiei” dar mulţi cetăţeni responsabili sunt de părere că ar trebui găsite soluţii pentru a evita plata acestui preţ – prin dialog şi concentrarea intereselor.

Reprezentarea sintetică a drepturilor şi libertăţilor democratice într-un stat de drept, este structurată potrivit modului în care doctrina franceză le enunţă şi le grupează în mod similar, cu foarte puţine variaţii de la un autor la altul, în tratatele şi cursurile universitare. Sintetică, pentru că, deşi simpla lor enumerare constituie o listă destul de lungă, fiecare din aceste drepturi şi libertăţi are o istorie; un mod anume de a fi înscrise în legislaţia ţărilor la care ne referim, au specificităţi de aplicare de la o ţară la alta (au dus la jurisprudenţă extrem de bogată) şi au inspirat zeci de tratate, sute de studii şi mii de articole în publicaţii de specialitate şi în presă. Şi aceasta nu întâmplător, ci pentru că aceste drepturi şi libertăţi fundamentale sunt cheile de boltă ce susţin edificiul statului de drept.

228

IMPACTUL MEDIULUI INTERNAŢIONAL DE SECURITATEASUPRA RISCURILOR ŞI AMENINŢĂRILOR

LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE

Masterand Marius PĂUNIŢĂ

Sfidările induse de procesul globalizării, suprapunerea acestuia cu tendinţele spre regionalizare şi fragmentare, generează noi tensiuni şi noi factori de risc. Multiplicarea continuă a numărului de entităţi ce acţionează pe scena globală prin afirmarea actorilor nonstatali, conduce la creşterea complexităţii procesului de luare a deciziilor în politica externă şi de securitate a statelor. Acestor sfidări trebuie să li se răspundă prin forme noi de solidaritate, capabile să ducă la gestionarea unui spectru larg de tensiuni şi riscuri şi într-o gamă variată de manifestare a acestora, gamă ce poate cuprinde: tensiunile etnice, traficul de droguri şi substanţele radioactive, traficul de fiinţe umane, migraţia, criminalitatea organizată, instabilitatea politică a unor regiuni, reîmpărţirea unor zone de influenţă şi altele.

Marile discrepanţe în nivelul de dezvoltare economică, care se accentuează tot mai mult în condiţiile unor progrese tehnologice fără precedent, accesul discriminatoriu la educaţie şi apărarea sănătăţii, la resurse vitale ale vieţii, la informaţie şi cunoaştere, provoacă grave crize sociale, generează frustrări şi stârnesc nemulţumiri. În condiţiile globalizării economice, crizele sociale sunt însoţite, nu o dată, de crize de identitate, generatoare de violenţe neaşteptate.

În acest context, devine tot mai evident faptul că interesele şi obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internaţională, care să se manifeste nu numai în situaţii-limită, precum sunt cele create în urma atacului asupra S.U.A. din 11 septembrie 2001, ci şi în tot contextul problematic – economic, social, financiar – al lumii de astăzi. Această nouă resolidarizare a statelor lumii se poate exprima în domenii multiple, prin stabilirea unor forme de acţiune conjugată a tuturor naţiunilor care împărtăşesc interese şi valori comune.

Atacurile teroriste săvârşite asupra Statelor Unite ale Americii, ca şi ameninţările ulterioare, evidenţiază cu atât mai mult, necesitatea unor asemenea noi forme de solidaritate internaţională, care să permită nu numai prevenirea şi contracararea acestor tipuri de acţiuni, ci şi dezvoltarea unor modalităţi adecvate de construcţie a stabilităţii politice, economice şi sociale în lume.

229

Terorismul constituie unul dintre cele mai periculoase fenomene, fiind încurajat de virulenţa curentelor fundamentaliste, care se sprijină pe starea de frustrare şi sărăcire extremă a unor zone largi ale planetei.

Prin imprevizibilitatea sa, prin sfidarea normelor şi raţiunii vieţii civilizate, prin efectele sale emoţionale asupra opiniei publice, terorismul poate genera riposte care să destabilizeze comunitatea internaţională, să deturneze omenirea spre izolare, suspiciune şi soluţii unilaterale. Sfidarea virulentă a terorismului, precum şi celelalte provocări sau riscuri nonmilitare ale lumii de astăzi vor putea fi eliminate numai prin cooperare deschisă, multilaterală, echilibrată şi perseverentă, îndreptată spre eradicarea rădăcinilor şi cauzelor profunde, în special a sărăciei extreme.

Interesele şi obiectivele de securitate ale statelor europene nu sunt însă generatoare de stări conflictuale, mediul de securitate fiind influenţat pozitiv de procesele de integrare europeană şi euroatlantică, de extinderea comunităţii statelor care împărtăşesc şi promovează valorile democraţiei şi economiei de piaţă, de adâncirea colaborării regionale. Riscurile apariţiei unei confruntări militare tradiţionale pe continentul european s-au diminuat semnificativ. Totuşi persistă fenomene de instabilitate şi criză la nivel subregional şi tendinţele de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. Ţări din Europa Centrală, de Est şi de Sud-Est se confruntă cu dificultăţi economice, sociale şi politice asociate procesului de tranziţie spre societatea bazată pe principiile democraţiei şi ale economiei de piaţă, care pot genera destule riscuri la adresa securităţii statelor din regiune.

Uniunea Europeană trece printr-un profund proces de reforma internă, concomitent cu derularea procedurilor pentru primirea de noi membri. Progresele în evoluţia politicii externe şi de securitate comune, implicarea şi soluţiile alese de organizaţiile internaţionale şi europene în rezolvarea situaţiilor dificile de pe continent demonstrează că Europa se pregăteşte să îşi asume un rol substanţial în arhitectura propriei securităţi, inclusiv în cea de apărare, şi să ofere modele de aşezare, pe baze raţionale, echitabile, a relaţiilor dintre state şi naţiuni, prin armonizarea intereselor lor.

Pentru România îndeplinirea criteriilor comunitare de aderare este un proces necesar în primul rând din punct de vedere intern, al vieţii economice şi sociale româneşti, având în mod evident influenţe directe şi asupra securităţii naţionale. Şi aceasta pentru ca realizarea Planului naţional de aderare la Uniunea Europeană va avea efecte asupra spaţiului românesc, va accelera dezvoltarea economică, va adânci şi va consolida democraţia, va amplifica toleranţa şi dialogul, va consolida exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, protecţia minorităţilor şi a identităţii etnice şi culturale, va stimula rezolvarea prin dialog şi acţiuni comune a problemelor.

În paralel cu eforturile pentru îndeplinirea criteriilor de aderare, România trebuie să îşi asume responsabilitatea de a formula un punct de vedere românesc, o viziune proprie asupra viitorului Europei. Aceasta va fi o contribuţie necesară

230

nu numai la dezbaterea generală, care are loc în prezent, pe aceeaşi temă în mai toate ţările europene, ci şi un aport la consolidarea conceptului de securitate naţională în condiţiile viitoarei arhitecturi a continentului.

Pe baza experienţei acumulate în ultimul deceniu sunt necesare identificarea şi lichidarea blocajelor şi adoptarea neîntârziată a soluţiilor care permit o relansare reală. Este nevoie de o abordare coerentă, care să reunească energiile societăţii, să canalizeze resursele acesteia în direcţia construirii unei economii performante, capabilă să elimine starea de incertitudine şi insecuritate la nivel social. Relansarea economică trebuie consolidată prin crearea unui mediu de afaceri atractiv şi stabil şi prin racordarea adecvată la marile fluxuri economico-financiare, tehnologice şi comerciale. Accelerarea creşterii economice vizează în primul rând asigurarea prosperităţii cetăţenilor şi sprijinirea procesului democratic intern. Creşterea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului este posibilă numai în condiţiile promovării consecvente a principiilor statului de drept, a drepturilor fundamentale ale cetăţeanului.

Dificultăţile întâmpinate de România sunt similare cu problemele altor zone ale Europei, ce fac obiectul unor mai largi preocupări internaţionale. Menţinerea unui climat de instabilitate în plan subregional, cu impact negativ asupra mediului economic, a accentuat incapacitatea României de a angaja decizii în măsură să o apropie de sistemul economico-financiar caracteristic lumii democratice occidentale. În eforturile de promovare a reformei economice s-au concretizat destul de greu şi aleatoriu formule de încadrare şi racordare la structurile economice şi financiare din sistemul economic occidental. Crizele şi violenţele care s-au manifestat în vecinătate au dus la pierderea unor legături economice tradiţionale, au provocat României pierderi financiare grele, au împiedicat elaborarea şi promovarea unor strategii de dezvoltare pe termen lung, ceea ce a constituit o stavilă în încurajarea investitorilor străini, accentuând dificultăţile interne.

Îndeplinirea obligaţiilor asumate de România în procesul de integrare în structurile europene şi euroatlantice constituie o etapă decisivă pentru modernizarea societăţii româneşti şi consolidarea tendinţelor de creştere economică. Pe termen lung acestea vor aduce prosperitate şi vor spori credibilitatea în eforturile de consolidare a securităţii europene. Prin urmare, nu teama de ameninţări, ci dorinţa de a asigura stabilitatea şi de a construi un viitor mai bun, de a-şi întări vocaţia de pilon al stabilităţii în zonă şi de apărător al valorilor democraţiei şi păcii motivează opţiunea României pentru integrare europeană şi euroatlantică.

Dificultăţile tranziţiei economice prelungite, scăderea calităţii vieţii, inegalităţile sociale, creşterea numărului celor care trăiesc sub pragul sărăciei, toate acestea pot produce intoleranţă, afectează solidaritatea socială, favorizează populismul, pot alimenta manifestările radicale şi extremiste, având efecte dintre cele mai grave asupra instituţiilor şi mecanismelor de funcţionare a statului.

231

Societatea românească este încă marcată de consecinţele managementului defectuos al procesului tranziţiei economice şi sociale, care a condus la diminuarea autorităţii şi eficienţei instituţiilor statului şi a afectat coeziunea civică şi echilibrul social.

Rezultatele, încă insuficient de concludente, în derularea reformei au determinat diminuarea în timp a resurselor alocate pentru modernizarea societăţii şi reducerea potenţialului de aşteptare al cetăţeanului confruntat cu un proces de pauperizare accelerată.

România a parcurs o etapă dificilă după Revoluţia din decembrie 1989, caracterizată de greutăţile specifice construirii statului de drept, a instituţiilor şi mecanismelor democratice, declanşării reformelor necesare pentru trecerea de la economia de comandă la economia de piaţă. Finalizarea acestor procese ireversibile, necesită încă eforturi costisitoare. În pofida neajunsurilor, rezultatele de până acum sunt de natură esenţială, inclusiv pentru securitatea ţării, şi constau în aceea ca societatea românească este organizată şi funcţionează pe baza principiilor, valorilor şi libertăţilor democratice fundamentale.

Acesta este un lucru de referinţă şi de necontestat în orice caracterizare ce s-ar face României de astăzi. Acceptarea pluralismului politic, a deosebirilor politice, ideologice şi culturale, a diversităţii etnice, respectarea drepturilor omului, stabilitatea politică incontestabilă şi experienţa pilduitoare a alternanţei paşnice, democratice, la guvernare, toate acestea constituie realităţi ale societăţii democratice româneşti şi totodată importante resurse pentru soluţionarea problemelor ţării, pentru tratarea securităţii naţionale pe baze mai solide şi mai eficiente.

232

THE RIGHTS OF SELF-DEFENSE WITHIN THE CONSTRAINTS OF RULES OF ENGAGEMENT

Capt. Cder. Ion COLCIGEANU

“The ordinary rule for the use of force is for the military command to receive the orders from the civilian authorities, then to gather and mass the troops, quartering the m together,. Nothing is harder than armed struggle.”

“Art of War” by Sun Tzu

1. THE ARMED FORCES AND THE RIGHT OF SELF-DEFENSE

The lawful limits for the use of force during military operations are defined by International Law, but the National Law may further limit the use of force by member states of a coalition in certain types of military operations or in certain situations. Within this legal framework the political authorities provide political direction for the conduct of military operations, including authorization for, and limitations on, the threat or use of force or actions which might be construed as provocative.

1.1 What might be understood by SELF DEFENCE?A definition of the term, according to MC 362/1, NATO Rules of

Engagement, says that self-defense is the use of such necessary and proportional force, including deadly force, to defend themselves against an attack or an imminent attack.

From the previous definition, actually we may easily recognize some principles stated within the International Law, actually within the Law of Armed Conflicts (LOAC). The principles, which constrain the use of force, are:

- Necessity – means the use of force is indispensable for securing self-defense ;

- Proportionality – means that in self-defense you should reply with a commensurate response with the perception of the level of the threat. Any force used must be limited to the degree, intensity and duration necessary for self-defense and no additional more.

These principles help define the peacetime justification to use force in self-defense, and ROE in operations other than war frequently contain restatements of these two principles. The most common ROE restatement of the

233

necessity principle is that friendly forces may engage only those forces committing hostile acts or clearly demonstrating hostile intent.

This formulation-a quite restrictive rule for the use of force, captures the essence of peacetime necessity under international law, that self-defense is justified only in cases in which “the necessity of that self-defense is instant, overwhelming and leaving no choice of means and no moment for deliberation.”

The rule of necessity applies to individuals as well as to military units or sovereign states.

Definitions of “hostile act” and “hostile intent” frequently accompany the necessity rule in the ROE and make it more concrete.

Hostile Act283: An attack or other use of force by a foreign force or terrorist unit against the ROU armed forces or other designated persons and property, or a use of force intended to preclude or impede the mission of ROU armed forces. A hostile act triggers the right to use proportional force in self-defense to deter, neutralize, or destroy the threat.

Hostile Intent284: The threat of imminent use of force by a foreign force or terrorist unit against the ROU armed forces, or other designated persons and property. When hostile intent is present, the right exists to use proportional force in self-defense to deter, neutralize, or destroy the threat.

Hostile Force285: Any force or unit that has committed a hostile act, demonstrated hostile intent, or has been declared hostile.

As we will see later on, the ROE do not limit a commander’s inherent authority and obligation to use all necessary means available and to take all appropriate action in self-defense of the commander’s unit and other friendly forces in the vicinity. The national political authorities or in NATO the NAC use to give to military authorities direction on the goals to be achieved when undertaking a mission.

The directions may include, as appropriate, limitations authorizations or restrictions on the scope of military action a commander may take to achieve the mission. Specific instructions on the degree of force permitted or restrictions on the use of force will be reflected in the ROE authorized for the mission.

International Law and National Law govern the lawful limits for the use of force in military operations. ROE never limit the right of self defense, but provide political, legal and policy direction for the conduct of military operation.

1.2 What is extended SELF DEFENCE?

283MC 362/1, NATO Rules of Engagement, Rules 422 & 424;

284 MC 362/1, NATO Rules of Engagement, Rules 421 & 423;285 MC 362/1, NATO Rules of Engagement, Rules 425 & 427 & 428 & 429;

234

The concept of extended self-defense is stated in accordance with MC 362-1, NATO Rules of Engagement, as a principle of the Alliance within the general concept of self – defense, where NATO/NATO-led forces and personnel also have the right to take appropriate measures, including the use of necessary and proportional force to defend other NATO/NATO-led forces and personnel from attack or imminent attack

This concept is very spread within the military doctrines and could be witnessed also in other non NATO or coalition forces.

National self-defense: The act of defending ROMANIA, and in certain circumstances, ROU citizens and their property, and ROU’s commercial assets from a hostile act, hostile intent, or hostile force.

Collective self defense: The act of defending designated non-ROU citizens, forces, property, and interests from a hostile act or hostile intent. Only the ROU superior national authorities may authorize the exercise of collective self-defense. Collective self-defense is generally implemented during combined operations.

Unit self defense: The act of defending elements or personnel of a defined unit, as well as ROU armed forces in the vicinity thereof, against a hostile act or hostile intent.

Individual self defense: The right to defend oneself and other ROU armed forces in the vicinity from a hostile act or hostile intent.

This is a subset of unit self-defense and an individual’s exercise of the right to self-defense must remain consistent with lawful orders of their superiors, the rules contained in the ROE, and other applicable rules of engagement promulgated for the mission or AOR.

Defense of mission & self-defense: The ROE usually distinguish between the right and obligation of self-defense, and the use of force for the accomplishment of an assigned mission. Authority to use force in mission accomplishment may be limited in light of political, military or legal concerns, but such limitations have NO impact on a commander’s right and obligation of self-defense.

Declaring Forces Hostile: Once a force is declared to be “hostile,” ROU armed forces may engage it without observing a hostile act or demonstration of hostile intent, in this case the basis for engagement shifts from conduct to status.

1.3 The inherent right of self-defenseA commander has the authority and the obligation to use all necessary

means available and to take all appropriate actions to defend that commander’s unit and other forces in the vicinity from a hostile act or demonstration hostile intent.

The ROE do not limit a commander’s inherent authority and obligation to use all necessary means available and to take all appropriate actions in self-defense of the commander’s unit and other ROU forces in the vicinity286.

286 Annex A, Compendium to MC 362-1, NATO Rules of Engagement

235

No rule of engagement may ever limit this inherent right and obligation, when individuals assigned to a unit respond to a hostile act or demonstrated hostile intent in the exercise of self-defense, their use of force must remain consistent with lawful orders of their superiors, and other applicable rules of engagement promulgated for the mission or AOR [area of responsibility].

1.4 ROE definition

In accordance with Joint Pub 1-02, Dictionary of Military and Associated Terms, Rules of Engagement (ROE) are directives issued by competent military authority to delineate the circumstances and limitations under which its own naval, ground, and air forces will initiate and/or continue combat engagement with other forces encountered.

In accordance with MC 362-1, NATO Rules of Engagement, Rules of Engagement (ROE) are directives to military forces (including individuals) that define the circumstances, conditions, degree, and manner in which force, or actions which might be construed as provocative, may be applied. ROE are not used to assign tasks or give tactical instructions.

Rules of Engagement (ROE) are the primary tool used to regulate the use of force, and thereby serve as one of the cornerstones of the Operational Law discipline.

The legal factors which serve as a foundation for ROE, that is customary and conventional law principles regarding the right of self defense and the laws of war, are varied and complex. They do not, however, stand-alone: non-legal issues, such as political objectives and military mission limitations, also play an essential role in the construction and application of ROE. Notwithstanding the importance of their role, we must understand that, ultimately, ROE are the commander’s rules and that those rules must be implemented by the soldier, sailor, or airman who executes the mission

In order to ensure that ROE are legally and tactically sound, versatile, understandable, and easily executed, we must understand the full breadth of policy, legal, and mission concerns they embrace.

1.5 Purposes of ROE.As a practical matter, ROE perform three functions:(1) Provide guidance from the national military authorities/higher

echelons to deployed units on the use of force;(2) Act as a control mechanism for the transition from peacetime to

combat operations (war); and(3) Provide a mechanism to facilitate planning. ROE provide a

framework that encompasses national policy goals, mission requirements, and the rule of law.

1.5.1. Political Purposes: ROE ensure that national policy and objectives are reflected in the action of commanders in the field, particularly under circumstances in which communication with higher authority is not possible.

236

For example, in reflecting national political and diplomatic purposes, the ROE may restrict the engagement of certain targets, or the use of particular weapons systems, out of a desire not to antagonize the enemy, tilt world opinion in a particular direction, or as a positive limit on the escalation of hostilities. Falling within the array of political concerns are such issues as the influence of international public opinion, particularly how it is affected by media coverage of a specific operation, the effect of host country law, and the status of forces agreements (i.e., SOFAs).

1.5.2. Military Purposes: ROE provide parameters within which the commander must operate in order to accomplish his assigned mission:

• ROE provide a ceiling on operations and ensure that ROU armed forces actions do not trigger undesired escalation, i.e., forcing a potential opponent into a “self defense” response.

• ROE may regulate a commander’s capability to influence a military action by granting or withholding the authority to use particular weapons systems by vesting or restricting authority to use certain types of weapons or tactics.

• ROE may also reemphasize the scope of a mission. Units deployed overseas may be limited to use of force only in self defense, reinforcing the training rather than combat nature of the mission

1.5.3. Legal Purposes: ROE provide restraints on a commander’s action consistent with both domestic and international law and may, under certain circumstances, impose greater restrictions on action than those required by the law. For many ROU armed forces contemporary missions, particularly peace operations, the mission is stated in a document such as a UN Security Council Resolution, e.g., UNSCR 1031 in Bosnia287. These Security Council Resolutions also detail the scope of force authorized to accomplish the purpose stated therein. Commanders must therefore be intimately familiar with the legal bases for their mission. The superior commander may issue ROE to reinforce principles of the law of war, such as prohibitions on the destruction of religious or cultural property, and minimization of injury to civilians and civilian property.

1.6. Romanian Armed Forces & Multinational ROE:The proposition of Clausewitz that war is but a means of achieving

political objectives288 is an obvious ancestor to the modern notion that ROE function as devices to help bring military operations in line with political purposes. Strategy sets fundamental conditions for conflict, establishes goals in theaters of operations, assigns forces, and provides assets, whereas ROE set specific concrete limits on weapons and targets to serve these strategic aims.

ROU armed forces will often participate within operations or exercises in a multinational environment. When that occurs, the multinational ROE will apply for mission accomplishment if authorized by the ROU superior national authorities. In all cases, ROU armed forces retain the right to use

287 www.UN.org288 von Clausewitz, On War

237

necessary and proportional force for unit and individual self-defense in response to a hostile act or demonstration of hostile intent.

The ROU armed forces currently deployed has combined ROE (CROE) with a number of nations and is continuing to work on CROE with additional nations. Some CROE may apply to all operations and others only to exercises. Functioning within multinational ROE can present specific legal challenges, because each nation understands of what triggers the right to self-defense is often different and will be applied differently across the multinational force. Each nation will have different perspectives on the law of war and will be party to different law of war obligations that will affect their ROE and ultimately, each nation is bound by its own domestic law and policy that will significantly affect its use of force and ROE.

1.7 The specific of ROE training in ROU military

The problem may arise when the soldier-having has been placed where the use of deadly force may be necessary-encounters something and may fails to assess correctly whether it is a threat. Then the soldier may either shoot someone whom posed no such threat, or surrenders some tactical advantage. The lost advantage may even permit a hostile element to kill the soldier or a comrade.

Once the mission specific ROE are received, usually from multinational higher echelon some questions appear, ”Do they fit with national law?”, “How can I as a commander help to ensure that the troops understand the ROE and are able to apply the rules reflected in the ROE?”

Also a legal advisor can play a significant role in assisting the training of individual soldiers, staff and leaders of the unit but it is the commander, not the legal advisor, who is responsible for training the soldiers assigned to the unit on the ROE and on every other mission essential task.

The commander normally turns to the principal staff for training, the G3 or S3, to plan and coordinate all units training. A legal advisor’s first task may be to help the commander see the value in organized ROE training. If the commander considers ROE training to be a “battle task,” and actually that is, a task that a subordinate command must accomplish in order to accomplish its mission, it is more likely that junior leaders will see the advantages of ROE training.

The task for the legal advisor is to help the commander and staff to realize that ROE is not a discreet subject but one that pervades all military operations and is best trained in conjunction with other skill training.

For when the shooting starts, soldiers follow those principles that repetitive or potent experiences have etched into their minds. If those principles conform both to tactical wisdom and to relevant legal constraints on the use of force, then the larger system of ROE governing the ground component in a particular deployment will best serve military objectives and national interests

The G3 (J3 or S3) is more likely to be willing to set aside training time for ROE training if it can be accomplished in conjunction with other unit training. It is only through integrated training where soldiers are practicing their skills in an ROE sensitive environment that true training on ROE issues will occur.

238

There are little regulations on how to specifically train soldiers on the mission-specific ROE. However, given that ROE are intended to be a control mechanism for operations in the field, there can be no substitute for individual and collective training programs.

Realistic, rigorous scenario training exercises have been validated by time and proved to be far superior to classroom instruction on ROE, but pay attention, ROE training should be conducted by the soldiers’ NCOs and officers.

The soldier will apply the ROE with his NCOs and officers, not with the legal advisor. If the soldiers at the squad and platoon level study and train to the ROE, they will be more likely to apply them as a team in the real world, and the legal advisor should be present when possible to observe training and to answer questions regarding the application of the ROE

Training begins with individual discussions between the soldier and the NCOs, on a one-on-one or small group basis. A soldier should be able to articulate the meaning of the terms hostile force, hostile act, hostile intent, and other key ROE principals.

The ROE training should be centered on a task that soldiers will perform during the mission or exercise. This involves the creation of a plausible scenario a soldier and his squad may face related to the relevant mission specific ROE.

Once they understand what actions they can take to defend themselves, members of their unit, and property, the mission specific ROE should be consulted and trained on the issue of third party defense of others.

Not only the soldiers are trained on the ROE, but the staff elements are trained as well. This is best accomplished in Field Training Exercises (FTXs) and Command Post Exercises (CPXs) or more recently Simulation Exercises (SIMEXs) performed prior to deployment. Prior to a real world deployment, ROE integration and synchronization is conducted to ensure that all staff elements understand the ROE and how each system will apply the rules. The commander should ensure that the planned course of action in terms of the application of the ROE is consistent with the ROE.

1.8 POCKET CARDSROE pocket cards are very useful in the field and consist of a summary or

extract of mission specific ROE. Developed as a clear, concise and UNCLASSIFIED distillation of the ROE, they serve as both a training and memory tool.

But it is all clear that when is confronted with a crisis in the field, the soldier will not be able to consult his pocket card—he must depend upon principles of ROE internalized during the training process. Notwithstanding that limitation, ROE cards are a particularly useful tool when they conform to certain parameters, as are:

• Brevity and clarity. Short sentences and words used are founded in the common vocabulary. Using unusual acronyms or abbreviations is avoided. It is expressed only one idea in each sentence, communicated in an active imperative format.

• Avoid qualified language. ROE are directives, advising subordinates of the commander’s desires and mission plan. They are as direct as any other order issued by the commander.

239

• Tailored to the Audience. ROE cards are intended for the widest distribution possible—ultimately, they will are to be put in the hands of an individual soldier. Being aware of the sophistication level of the audience, the card should be drafted accordingly. ALWAYS MUST BE REMEMBERED, ROE are written for commanders, their subordinates, and the individual service member charged with executing the mission —THEY ARE NOT AN EXERCISE IN LAWYERING.

Individual soldiers, as well as their units, must be capable of applying appropriate levels of force across the spectrum of military operations. The ROE must not only permit the field commander to assert the important interests of mission accomplishment and force security, but also must keep calibrated military force under legitimate civilian control.

2. CONCLUSIONS

The Romanian Armed Forces understand their right of self-defense and also the constraints of ROE. The prove is the way Romanian Armed Forces performed their tasks and accomplished their missions during deployment in almost all “hot spots” of the world.

The importance of ROE is so tremendous because in an age of an asymmetric warfare, the achievement of some long-term strategic goals through military operations is vulnerable both to killings of soldiers by terrorists but also to killings of defenseless noncombatants by the soldiers.

The unpredictability of armed engagements and the inherent cognitive limitations of humans under stress define the role ROE can play in guiding individual soldiers toward appropriate decisions about when to fire.

That role, although potentially decisive, is extremely narrow and must play itself out mostly before the shooting starts.

3. REFERENCES:

٭ MC 362-1, NATO Rules of Engagement;٭ MILITARY LAW REVIEW, 3/2003;٭ www.un.org٭ von Clausewitz, On War

240

AJOSOC Acting Director, PhD Candidate

PLANIFICAREA ACŢIUNILOR NATO ÎN OPERAŢIIDE COMBATERE A TERORISMULUI

Lt.col.instr.sup. Gheorghe DEACONU*

Atacurile teroriste de la 11 Septembrie 2001 îndreptate împotriva Statelor Unite ale Americii, demonstrează atât capabilitatea şi determinarea inamicului precum şi vulnerabilitatea membrilor Alianţei în faţa atacurilor teroriste la scară largă.

Articolul 5 al Tratatului NATO şi operaţiile care decurg din acesta au demonstrat hotărârea Alianţei de a gestiona această ameninţare.

La 18 decembrie 2001, ministerele apărării din ţările membre NATO au însărcinat Autorităţile Militare ale NATO cu pregătirea Conceptului Militar de Apărare împotriva terorismului, care să fie aprobat de Consiliul Nord-Atlantic.

Autorităţile militare aparţinând NATO au solicitat directiva politică pentru Consiliul Nord-Atlantic şi, în baza acesteia, au transmis conceptul spre aprobare.

Conceptul a fost aprobat de Consiliul Nord-Atlantic în sesiune permanentă şi apoi a fost ratificat de şefii de state şi de guverne la summit-ul din 21 Noiembrie 2002 de la Praga.

Conceptul militar NATO de apărare împotriva terorismului289

DEZVOLTAREA CONCEPTULUIPrincipiile majore care guvernează acest concept au fost:- Tratatul de la Washington;- Conceptul Strategic al Alianţei din 1999;- Declaraţia NATO cu privire la ameninţarea teroristă;Conceptul militar NATO de apărare împotriva terorismului a apărut în

urma unei hotărâri a politicului, care a realizat ameninţarea la care valorile umanităţii sunt supuse precum şi vulnerabilitatea statelor şi imposibilitatea lor de a se apăra singure.

Liniile politice care stau la baza conceptului, provin de la Consiliul Nord-Atlantic, care stipulează că acţiunile NATO ar trebui:

289 NATO's military concept for defence against terrorism, http://www.nato.int/docu/terrorism.htm

241

să aibă baze legale şi complete, conform prevederilor Cartei ONU şi altor norme internaţionale incluzând grija pentru drepturile omului şi acţiunile umanitare;

ajutorul, apărarea, fragmentarea şi protecţia împotriva atacurilor teroriste sau altor atacuri direcţionate din străinătate împotriva populaţiilor, teritoriului, infrastructurii şi forţelor oricăror state membre, inclusiv împotriva teroristilor şi tuturor acelora care îi sprijină;

să acţioneze, dacă este necesar, în sprijinul eforturilor comunităţilor internaţionale împotriva terorismului;

să asigure asistenţa necesară autorităţilor naţionale pentru respingerea atacurilor teroriste, în special acolo unde este folosită în astfel de atacuri arma chimică, biologică, radiologică sau nucleară;

să acţioneze sub presupunerea că este preferabilă prevenirea atacurilor teroriste, decât a se ocupa de urmările unor astfel de atacuri şi de a fi pregătiţi să pună la dispoziţie cele necesare acolo unde astfel de atacuri ar putea să apară.

EVALUAREA AMENINŢĂRII290 - Conceptul Militar NATO pentru Apărare Împotriva Terorismului a fost dezvoltat pentru a lupta împotriva ameninţărilor identificate prin Evaluarea NATO asupra ameninţării teroriste. Această evaluare presupune:

deşi extremismul religios este cel mai probabil de a deveni sursa celor mai noi ameninţări teroriste la adresa Alianţei, alte motivaţii pentru acte teroriste pot apărea şi din cauze economice, sociale, demografice sau politice, derivând din conflicte nerezolvate sau ciocnirea între ideologii diferite;

în plus, deşi sponsorizarea teroriştilor de către unele state este în declin, unele circumstaţe politice pot conduce la creşterea acestui fenomen, aducând astfel teroriştilor resurse considerabile şi un adăpost;

deşi forma predominanta a atacurilor teroriste va rămâne folosirea ingenioasă a armelor convenţionale şi a explozibilului, este de aşteptat ca unele grupări teroriste să lovească folosind unele dintre cele mai distructive mijloace existente, inclusiv prin folosirea armelor de nimicire în masă;

Roluri ale operaţiilor NATO de apărare împotriva terorismului291

În esenţă, Conceptul identifică patru roluri diferite pentru operaţiile militare de apărare împotriva terorismului. În fiecare dintre aceste roluri, un loc deosebit de important îl ocupă Protecţia Forţei.

Aceste patru roluri sunt: ANTITERORISM, constând, în esenţă, în măsuri defensive;

290 http://bisasters work/emgold/Terrorism.htm291 NATO's military concept for defence against terrorism, http://www.nato.int/docu/terrorism.htm

242

http://bisasters/

MANAGEMENTUL CONSECINŢELOR, care vizează reducerea efectelor datorate unor atacuri teroriste, odată ce acestea au avut loc;

CONTRATERORISMUL, constând în principal în măsuri ofensive;

COOPERAREA MILITARĂ;

PROTECŢIA FORŢEIProtecţia forţei trebuie să constituie partea fundamentală a oricărui Plan

militar care urmăreşte apărarea împotriva terorismului. Întrucât o protecţie totală a forţei este probabil un deziderat de neatins sau mult prea costisitoare chiar şi în cel mai bun mediu, comandanţii militari trebuie să cântărească foarte bine riscurile la care îşi expun forţele, în funcţie de obiectivele misiunii primite şi să decidă nivelul cel mai adecvat de protecţie a forţei, pe care să îl poată aplica efectiv.

Deciziile lor vor fi influenţate de evaluările cele mai recente cu privire la ameninţările teroriste.

ANTITERORISMULPresupune folosirea măsurilor defensive pentru reducerea vulnerabilităţii

forţelor, indivizilor şi proprietăţilor împotriva terorismului.Deşi naţiunile au resposabilitatea iniţială pentru apărarea infrastracturii şi

populaţiei proprii, un rol important în acest sens îi revine şi Alianţei, dacă o naţiune solicită ajutor (sprijin) în acest sens.

Serviciile de informaţii (Intelligence) sunt de o necesitate esenţială în realizarea protecţiei împotriva atacurilor teroriste, prin informaţiile precise şi oportune pe care ar trebui să le deţină cu privire la eventualitatea producerii unor astfel de atentate.

Acţiunile Aliate antiteroriste pot include: schimburi de informaţii; avertizarea de pericol terorist standardizat pe scară largă în NATO şi

standardizarea procedurilor defensive; asistenţă şi protecţie aeriană şi maritimă; asistenţă acordată naţiunii care doreşte să-şi retragă cetăţenii sau

forţele dintr-o zonă cu un mare grad de ameninţare teroristă;MANAGEMENTUL CONSECINŢELORManagementul consecinţelor presupune folosirea măsurilor reactive de

reducere (anihilare) a efectelor distructive ale terorismului, acestea intrând în responsabilitatea autorităţilor civile naţionale, dar Alianţa poate asigura o mare varietate de acţiuni de sprijin militar, cum ar fi:

planificarea detaliată şi asigurarea proceselor de generare a forţei în scopul identificării şi desfăşurării rapide a asistenţei specializate necesare; aceasta poate include de exemplu asistenţa imediată către

243

autorităţile civile în probleme cum ar fi: protecţie chimică, biologică, radiologică sau nucleară, logistică, managementul situaţiei refugiaţilor; crearea unui Registru al Alianţei privind capabilităţile disponibile

în timp scurt pentru sprijinul efortului naţional; stabilirea unei capabilităţi de antrenare şi coordonare pentru

dezvoltarea capacităţilor de răspuns naţionale; Celula de Coordonare a Răspunsului la Dezastre Euro-Atlantică,

care poate asigura nucleul necesar pentru creşterea coordonării între NATO şi naţiunile afectate de terorism;

CONTRATERORISMULReprezintă o acţiune militară ofensivă destinată să reducă capabilităţile

teroriştilor. Naţiunile aliate au căzut de acord asupra faptului că teroriştilor nu trebuie să li se permită să-şi creeze baze, să se antreneze, să planifice şi să execute acţiuni, precum şi asupra faptului că acţiunile pot fi îndreptate şi împotriva celor care îi găzduiesc.

În scopul creşterii gradului de succes al acestora, operaţiunile contrateroriste vor fi în principal de tipul "JOINT" şi vor fi desfăşurate de unele unităţi special antrenate în acest sens. Mai mult, de o importanţă vitală pentru succesul operaţiunilor contrateroriste, este câştigarea încrederii populaţiei locale.

Conceptul presupune două roluri cuprinzătoare pentru implicarea NATO în operaţiile contrateroriste292:

- NATO la conducerea operaţiei;- NATO în sprijinul operaţiei;

CONTRATERORISMUL ÎN OPERAŢIILE CONDUSE DE NATOConceptul statuează că, pentru a duce la bun sfârşit operaţiile

contrateroriste, NATO trebuie să dispună de structuri adecvate de Comandă-Control şi Intelligence, de forţe antrenate, cu experienţă şi menţinute la un nivel corespunzător de operativitate.

În timp ce capabilităţile necesare pentru executarea cu succes a operaţiilor contrateroriste fac parte din capabilităţile tradiţionale specifice oricărei operaţiuni întrunite, maniera în care acestea vor fi angrenate în luptă va fi diferită. De aceea, următoarele aspecte ale Planificării acţiunilor NATO vor necesita o atenţie specială:

procedurile şi capabilităţile care sprijină ciclurile accelerate de decizie;

în scopul de a executa detectarea şi atacarea cu succes a ţintelor care apar şi dispar rapid în mediul contraterorist, Statele Unite ale Americii au fundamentat şi experimentat conceptul de Război Bazat pe Reţea. Astfel, în 1998-2000, conceptul a fost experimentat în


244

aplicaţii ale categoriilor de forţe ale Alianţei Nord Atlantice, dar a fost folosit şi în operaţii militare cum au fost cele din Bosnia şi Afganistan. Acest concept se apreciază a fi pentru moment, situaţia adecvată pentru creşterea eficienţei contracarării ameninţărilor asimetrice;

accesul la tehnologie de luptă flexibilă şi ridicată, pornind de la armele de precizie auto-ghidate şi ajungând până la armamentul convenţional;

necesarul de cât mai multe forţe specializate în lupta împotriva teroriştilor;

CONTRATERORISMUL ÎN ACŢIUNI SPRIJINITE DE NATOConsiliul Nord-Atlantic a decis că pe baza unor analize individuale, de la

caz la caz, Alianţa poate să fie de acord şi să pună la dispoziţia operaţiilor de apărare împotriva terorismului, capabilităţile şi tehnica proprie, fie independent, fie în cooperare cu Uniunea Europeană sau alte organizaţii internaţionale, precum şi în diverse coaliţii cu participare Aliată.

Sprijinul posibil pentru Uniunea Europeană sau alte organizaţii internaţionale va fi bazat pe înţelegerile anterioare dintre NATO şi organizaţiile în cauză.

În acest context, operaţiunile de sprijin NATO vor include următoarele293: asumarea rolului de furnizor de interoperativitate sau de liant al

coaliţiei; abilitatea de a suplini cerinţele naţionale ale statelor participante; un

exemplu în acest sens a fost atunci când N.A.T.O. a dislocat capabilităţile sale în Statele Unite ale Americii, în scopul de a permite sistemului de control şi avertizare aeriană al S.U.A. (AWACS) să fie dislocat în Afghanistan;

dislocarea de forţe pentru sprijinul eforturilor coaliţiei; un exemplu a fost dislocarea Forţelor Maritime N.A.T.O. în estul Mediteranei;

exprimarea angajamentului politic şi militar; sprijinul practic manifestat sub forma asistenţei logistice sau a

sprijinului naţiunii gazdă, inclusiv sub forma dreptului de survol sau de folosire a aeroporturilor;

folosirea capacităţii operaţionale de planificare sau de generare a forţelor aparţinând N.A.T.O. pentru planificarea misiunilor şi generarea forţei unei coaliţii acţionând după principiile N.A.T.O. şi ajutor în susţinerea operaţiei propriu-zise;

COOPERAREA MILITARĂAu fost multe discuţii în cadrul unor organizaţii, referitoare la opţiunile de a

contracara ameninţarea teroristă. Tema comună apărută în toate aceste discuţii a fost aceea că numai acţiunile militare nu sunt suficiente pentru înlăturarea ameninţării


245

teroriste şi că aceste operaţii militare ar trebui să fie coordonate într-o manieră coerentă cu iniţiativele diplomatice, economice, sociale, juridice şi informaţionale.

În cele mai multe dintre ţările membre NATO, autorităţile civile cum ar fi: poliţia, vama, autorităţile de imigraţie, ministerele de finanţe, ministerele de afaceri interne, serviciile de securitate şi intelligence, sunt primele agenţii implicate în lupta cu terorismul, iar forţele militare trebuie să acţioneze în sprijinul şi în strânsă coordonare cu toate aceste agenţii. Conceptul presupune că NATO trebuie să armonizeze toate procedurile şi eforturile cu autorităţile civile ale statelor, în scopul de a maximiza eficienţa luptei împotriva terorismului.

NATO conlucrează cu organizaţiile majore internaţionale cum sunt. Organizaţia Naţiunilor Unite, O.S.C.E. şi Uniunea Europeană. În plus, NATO are câteva programe care pot facilita şi coordonarea cu ţările din afara Alianţei. Aceste programe includ: Parteneriatul pentru Pace, Consiliul NATO-Rusia, Comitetul NATO-Ucraina şi Iniţiativa de Dialog Mediteranean.

Conceptul scoate în evidenţă faptul că încrederea, transparenţa şi colaborarea, dezvoltate prin aceste seturi de relaţii, servesc ca un excelent mobil pentru coordonarea viitoare a măsurilor de combatere a terorismului şi recomandă pe mai departe intensificarea acestor relaţii.

Cerinţe pentru implementarea efectivă a conceptuluiConceptul identifică un număr de capabilităţi esenţiale care vor fi

necesare pentru implementarea sa. Aceste capabilităţi sunt: intensă activitate de intelligence; capacitate de dislocare şi grad de operativitate; odată ce sunt

cunoscute amplasamentul şi intenţiile teroriştilor, forţele militare trebuie să aibă capacitatea de a se disloca rapid în acea zonă; datorită probabilităţii relativ mare ca avertizările din partea teroriştilor să vină cu foarte puţin timp inainte de producerea atentatelor, gradul de operativitate al forţelor trebuie să fie extrem de ridicat;

angajarea efectivă în luptă; forţele trebuie să fie capabile să se angajeze efectiv în luptă; aceasta presupune existenţa armelor ghidate de mare precizie şi a armamentului capabil să reducă riscurile pierderilor colaterale;

protecţia forţei; există o cerinţă constantă în acest sens în sensul supravieţuirii forţelor Alianţei angajate în luptă;

apărarea chimică, bacteriologică, radiologică, nucleară; datorită posibilei folosiri a acestor tipuri de arme de către terorişti, aparării chimice, bacteriologice, radiologice şi nucleare trebuie să i se acorde o importanţă deosebită.

Proceduri NATO de luptă împotriva terorismuluiÎn afara capabilităţilor descrise mai sus, conceptul identifică şi câteva

proceduri care vor trebui dezvoltate sau intensificate.Acestea sunt:

246

identificarea vulnerabilităţilor Alianţei şi a modului adecvat de protejare a acesteia;

dezvoltarea unei strategii internaţionale cuprinzătoare pentru apărarea împotriva terorismului;

dezvoltarea de acorduri adecvate pentru asigurarea sprijinului substanţial acordat autorităţilor civile;

reducerea capacităţii teroriştilor de a dispune de arme de nimicire în masă, armament uşor şi mine, inclusiv prin proceduri de dezarmare şi neproliferare şi prin controlul armamentului;

transformarea procesului de luare a deciziei în cadrul Alianţei într-unul foarte rapid şi eficient, în scopul de a putea disloca şi angaja în luptă forţele Alianţei în mod adecvat.

Principalele concluzii ale Conceptului Militar NATO de Apărare Împotriva Terorismului sunt294:

NATO şi ţările membre au în faţă o ameninţare reală din partea terorismului, iar combaterea acestei ameninţări va fi în cele mai multe dintre cazuri critică din punct de vedere al timpului avut la dispozitie;

naţiunile au responsabilitatea principală în ceea ce priveşte apărarea propriei populaţii şi infrastructurii; de aceea, NATO va trebui să fie pregătit să suplimenteze eforturile naţionale în acest sens;

sunt un număr de patru roluri principale ale operaţiilor militare NATO de apararea împotriva terorismului, şi anume: antiterorismul, managementul, consecinţelor, contraterorismul, cooperarea militară.

operaţiile de contraterorism pot fi desfăşurate fie sub comanda NATO, fie cu sprijinul NATO;

în operaţiunile militare desfaşurate împotriva terorismului, un rol deosebit de important va fi acordat protecţiei forţelor;

Alianţa va trebui să fie pregătită să conducă operaţiuni militare de luptă împotriva teroriştilor şi a capacităţilor militare ale acestora, acolo unde şi cum se va decide de către Consiliul Nord-Atlantic.

Concepţia NATO de planificare a acţiunilor de combatere a terorismuluiPlanificarea acţiunilor de combatere a terorismului, respectă regulile şi fazele planificării oricărei acţiuni de luptă desfăşurată de trupele Alianţei.

Datorită complexităţii acţiunilor precum şi a faptului că la operaţii participă mai multe state şi mai multe categorii de forţe, se impune adoptarea unor procedee standard, care să fie cunoscute şi aplicabile tuturor participanţilor. Planificarea acţiunilor trebuie să respecte criteriile de flexibilitate şi

294 http://www.nato.int./ims/docu/terrorism.htm

247

adaptabilitate impuse de cursul acţiunilor de luptă. Sistemul planificării operaţionale cuprinde:

1. Categorii de planificare2. Ghidul funcţional de planificare3. Doctrine4. Concepte5. Acorduri

1.CATEGORII DE PLANIFICAREÎn cadrul N.A.T.O. sunt cunoscute mai multe categorii de planificare:

A. Planificarea anticipată (Advanced planning):– Planuri pentru o posibilă zonă de risc (Contingency planning)– Planuri de apărare de bază (Standing defense planning) - menite să

răspunda în timp scurt şi fără avertizare la riscuri potenţiale, în interiorul Art. 5

B. Planificarea de răspuns la criză (Crisis response planning) :– Răspunde unei crize curente sau unei crize în curs de desfăşurare– Produsul final este Planul de operaţii (OPLAN), pentru redactarea

caruia se pot folosi planuri deja existente pentru posibile zone de risc (COPs)

2.GHIDURI DE PLANIFICARE Ghidul Funcţional de Planificare (FPG)

– cuprinde instrucţiuni de planificare specifice unei zone– are conţinut asemănător OPLAN

Ghidul de Planificare Regional (RPG) – cuprinde instrucţiuni de planificare specifice unui comandament regional– are conţinut asemănător OPLAN

Ghidul de Planificare Specific (SPG) – destinat comandamentelor sub-regionale întrunite (JSRCs) sau

comenzilor componenteProcesul de planificare a acţiunilor N.A.T.O. cunoaşte următoarele faze295:1. Iniţierea;2. Orientarea;3. Elaborarea concepţiei operaţiei;4. Elaborarea planului;5. Revederea planului.Faza de iniţiere începe în baza solicitării O.N.U., O.S.C.E. sau la

sesizarea unui membru al Consiliului Nord-Atlantic, în baza unei directive de iniţiere transmisă autorităţilor militare ale N.A.T.O. În baza acestei directive de iniţiere, autorităţile militare întocmesc planurile iniţiale pentru operaţie care cuprind recomandări pentru planificatori.

295 Manta Dănuţ, „Teoria operaţiilor multinaţionale”, Editura A.I.S.M., Bucureşti 2001, pag.44-48

248

Directiva de iniţiere este instrumentul care coordonează şi demarează procesul de planificare. Ea conţine evaluarea situaţiei, estimări, constrângeri şi restricţii, elemente iniţiale ale regulilor de angajare, obiective, repere importante de timp, obiectivul final al misiunii, sarcini pentru comandant, direcţionări politice şi militare ale eşalonului superior, precum şi stabilirea produsului planificării.

Orientarea ca etapă a planificării începe după primirea Directivei de iniţiere şi constă în determinarea de către comandant a ceea ce trebuie realizat pentru îndeplinirea misiunii, produsul acestei etape fiind Directiva de planificare. Faza de orientare cuprinde mai multe etape, şi anume:

analiza misiunii reprezintă un proces cognitiv care are ca obiectiv să determine natura şi specificul problemei pe care trebuie să o rezolve comandantul şi să confirme rezultatele ce trebuie să fie obţinute.

misiunea este produsul procesului de analiză a situaţiei şi trebuie să determine precis detaliile misiunii;

informarea asupra analizei situaţiei reprezintă rezultatul analizei situaţiei care este prezentat comandantului;

directiva de planificare este un document oficial care poate servi ca Dispoziţiune preliminară pentru declanşarea planificării ulterioare.

Misiunile etapei de orientare sunt următoarele: evaluarea situaţiei (acţiunile/intenţiile inamicului - generalităţi) analiza misiunii eşalonului superior determinarea obiectivelor operativ-strategice identificarea limitărilor elaborarea presupunerilor identificarea Centrului de Greutate identificarea punctelor forte şi a celor slabe (a forţelor proprii şi ale

inamicului) determinarea Punctelor Decisive identificarea misiunilor (primite şi cele implicite) determinarea scopului final şi a criteriilor de succes elaborarea misiunii generale conducerea analizei structurii iniţiale a forţelor prezentarea analizei misiunii elaborarea si difuzarea Ghidului de Planificare al ComandantuluiÎn cadrul analizei misiunii, un moment esenţial îl reprezintă determinarea

punctelor decisive, adică acele etape care îndeplinite conduc la distrugerea centrului de greutate.

Noua dimensiune a terorismului determină nu numai o regândire a modului de combatere a acestuia, dar şi realizarea unui cadru juridic, conceptual şi acţional propice materializării măsurilor stabilite la nivelul deciziei politice.

Angajate în lupta împotriva crimei organizate, autorităţile statului trebuie să acopere un mare număr de domenii: economic, financiar, juridic şi să depăşească barierele sociale şi lingvistice. În acelaşi timp, trebuie să respecte

249

doctrinele democratice fundamentale cu privire la dreptul la o judecată corespunzătoare, precum şi alte drepturi civile. Dar ele se confruntă cu un grav paradox produs de globalizare: capacitatea crimei organizate transnaţionale de a exploata deschiderea frontierelor, pe de o parte şi modalităţile de aplicare a legii şi practicii judiciare, care rămân prerogativele suverane ale statului naţiune sau chiar ale guvernelor regionale şi locale, pe de altă parte.

BIBLIOGRAFIEColectiv, Terorismul.Dimensiune geopolitică şi geostrategică. Războiul

terorist.Războiul împotriva terorismului, Centrul de studii strategice de securitate, Editura A.I.S.M. Bucureşti 2003;

Lt.col. Manta Dănuţ, Teoria operaţiilor multinaţionale, Editura A.I.S.M., Bucureşti 2001;

General dr. Mircea Mureşan, General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIULUI, Editura UNAp Bucureşti 2004;

Arădăvoaice, Gheorghe; Iliescu, Dumitru; Niţă, Dan Laurenţiu, Terorism, antiterorism, contraterorism, Ed. Antet, Bucureşti, 1997;

Katzman, Kenneth, Terrorism: Near Eastern Groups and State Sponsors, Congresional Research Center Report for Congress, 2001;

Popa, N.; Mihăilescu, I.; Eremia, M., Sociologie juridică, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1997;

Rădulescu, Sorin M., Homo Sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Casa de editură şi presă “Şansa” – SRL, Bucureşti, 1994;

Snowden, Ben; Hayes, Laura, State-Sponsored Terrorism, 2001;Patterns of Global Terrorism – 2000, U.S. Department of State, 2001;Jeremy Rifkin, Bioterorisme high-tech et révolution genetique, Le

monde, 05.10.2001;Louise Leduc, Bioterorisme: de la science fiction ŕ la réalité, La presse,

04 septembre 2001;Brad Roberts, Biological weapons: weapons of the future?, Washington

DC, Center for Strategic and International Studies, 1993;Terrorisme: la guerre (Terrorism: the war),

www.strategic-road.com/dossier/terrorusa;François-Bernard, Huyghe – Twin Towers et Big Brothers, 09/2001,

www.strategic-Roads.com;Rapport 2000/02: Terrorisme chimique, biologique, radiologique et

nucleaire, Canada, 18 Decembre 1999;http://www.nato.int./ims/docu/terrorism.htp;http://www.bisasters.work/emgold/Terrorism.htm.

*Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”

250

http://www.bisasters.work/emgold/Terrorism.htm

http://www.nato.int./ims/docu/terrorism.htp

http://www.strategic-Roads.com/

http://www.strategic-road.com/dossier/terrorusa

PARTICIPAREA JANDARMERIEI ROMÂNE LA LUPTA ÎMPOTRIVA TERORISMULUI

Lt.col. Mircea OLARU*

La începutul acestui secol şi mileniu, omenirea încearcă să controleze şi să cunoască cât mai multe aspecte despre punctele sensibile din întreaga lume, prin organizaţiile şi organismele abilitate. Securitatea interna a Romaniei nu poate fi disociată de cea externă, îndeosebi de cea europeană. Problemele majore de securitate cu care se confruntă statele lumii au devenit şi problemele de interes ale României şi, în această situaţie, trebuie să identificăm soluţii viabile pentru integrarea în conceptul de securitate şi lupta colectivă împotriva inamicilor comuni.

Pe ansamblu, ameninţările majore de natură militară la adresa securităţii statelor s-au redus substanţial, însă asistăm la o escaladare fara precedent ale ameninţărilor non-militare, terorismul fiind pe primul loc pe scara probabilităţii de manifestare în forme din ce în ce mai violente şi mai distrugătoare.

Existenţa crizelor, riscului şi a conflictelor a făcut posibil ca instabilitabilitatea să câştige teren, iar terosismul să fie adăugat pe lista noilor ameninţări.

Scopurile terorismului au devenit îngrijorătoare, punând întregul mapamond în alertă. Azi omenirea este îngrozită, şi de cele mai multe ori neputincioasă în faţa actelor teroriste. Organizaţiile teroriste lovesc din ce în ce mai des în diverse colţuri ale lumii, teroriştii dezvoltând o îngrijorătoare înclinaţie către cultul morţii şi al terorii, fiecare acţiune, înregistrând o creştere exponenţială a victimelor din rândul persoanelor reprezentative ale instituţiilor statului sau a persoanelor nevinovate.

Terorismul ca mod de acţiune implică folosirea terorii. Cu cât acţiunile teroriştilor înregistrează mai multe victime, cu atât impactul asupra publicului este mai mare şi, implicit asupra factorilor de conducere a unor state, urmărind, în cele mai dese cazuri, atingerea unor obiective politice, economice sau chiar militare.

În concordanţă cu caracteristicile lumii noastre contemporane, considerăm terorismul ca fiind o infracţiune, un mod de acţiune caracterizat prin violenţă şi ameninţări în vederea îndeplinirii unui scop.

După septembrie 2001, omenirea a păşit într-o perioadă de tranziţie caracaterizată de globalizarea terorismului.

Terorismul ar trebui eradicat prin mijloace militare şi economice.

* Inspectoratul General al Jandarmeriei Romane

251

Gestionarea noilor ameninţări a facut imperios necesară cooperarea la nivel internaţional, deoarece aceste probleme nu mai pot fi rezolvate doar de un singur stat, această campanie transferându-se de la nivel regional la nivel global.

Participarea României la lupta globala împotriva terorismului prin mijloace economice şi militare este perfect justificată şi este susţinută de societatea civilă care sprijină Guvernul Romaniei să ia măsurile necesare împotriva acestui fenomen.

Până în 1989, România ca ţară comunistă, a dispus de un sistem de supraveghere atât pentru proprii cetăţeni cât şi pentru cei străini, teritoriul fiind foarte bine monitorizat astfel încât posibilele acte teroriste au putut fi anticipate şi contracarate.

Începutul unei noi etape, după anul 1990, aduce un flux masiv de străini (studenţi, oameni de afaceri, refugiaţi) fapt ce a dus la o creştere alarmantă a infracţiunilor de crimă organizată şi la crearea unor împrejurări propice producerii actelor teroriste.

În condiţiile creşterii migraţiei clandestine, supravegherea s-a intensificat semnificativ, întrucât cei vizaţi erau implicaţi în traficul de persoane, activităţi conexe cu terorismul, urmărind să ajungă în ţări din vestul Europei, prin mijloace clandestine, folosind România ca ţară de tranzit .

Pozitia geografică a României a atras persoanele implicate în activităţi specifice terorismului, determinându-i pe aceştia să contacteze grupurile de imigranţi în scopul punerii în aplicare a planurilor şi obiectivelor vizate de către aceştia.

Toate cele menţionate anterior a determinat Guvernul României să ia măsurile necesare pentru prevenirea şi declanşarea luptei împotriva terorismului, atât prin perfecţionarea cadrului legislativ cât şi prin înfiinţarea unor structuri specializate a căror sarcină este să descopere, neutralizeze şi să anihileze actele de terorism de pe teritoriul Romaniei.

Strategia naţională pentru prevenirea şi lupta împotriva terorismului a fost adoptată în scopul standardizării metodelor şi tehnicilor referitoare la lupta împotriva terorismului.

Prevenirea şi lupta împotriva terorismului, este realizată în concordanţă cu prevederile convenţiilor internaţionale la care România este parte, cât şi cu normele privind respectarea drepturilor omului.

Oraganizaţiile statului care sunt implicate în lupta împotriva terorismului sunt: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Justiţiei prin structurile lor specializate.

Serviciul Român de Informaţii, reprezintă autoritatea naţionala în domeniu, în cadrul căruia funcţionează Centrul pentru Coordonare Operaţinonală Antiteroristă, care coordonează Sistemul Naţional pentru prevenirea şi lupta împotriva terorismului. Drept urmare, acţiunile serviciilor

252

specializate în lupta antiteroristă sunt conduse de un singur organism care are sarcini concrete în prevenirea şi lupta împotriva terorismului şi constau în urmatoarele:

activităţi de culegere de informaţii; activităţi care vizează stoparea de resurse umane şi mijloace specifice

pentru organizaţiile teroriste; activităţi de pază şi protecţie; pregătire pentru intervenţie; identificarea persoanelor care au iniţiat, pregătit, comis şi facilitat

acte de terorism; intervenţia antiteroristă şi contrateroristă; participarea la lupta împotriva terorismului prin realizarea cooperarii

la nivel internaţional;

Pentru a-şi îndeplini sarcinile specifice în ceea ce priveşte prevenirea şi lupta împotriva actelor de terorism, Jandarmeria Română dispune de o structură la nivel central pentru coordonarea structurilor speciale-antiteroriste, un batalion antiterorist în cadrul Brigăzii Speciale de Intervenţie, detaşamente antiteroriste la nivel regional şi grupuri antiteroriste la nivelul fiecărui judeţ.

Fiind o componentă de bază a Ministerului de Administraţie şi Internelor, Jandarmeria Română are un rol semnificativ în lupta împotriva terorismului, iar sarcinile atribuite instituţiei s-au diversificat în vederea armonizării cu noul cadru legislativ, după cum urmează:

- paza şi apărarea unor obiective de importanţă deosebită, obiective diplomatice şi reprezentante ale unor agenţii internaţionale, precum şi sediile unor organisme internaţionale care desfăşoară activităţi în România conform prevederilor în vigoare;

- îndeplineşte în cooperare cu alte instituţii abilitate ale statului, misiuni de protecţie pe timpul vizitelor oficiale sau alte activităţi la care participă oficiali români sau străini în locurile de desfăşurare a acestora;

- execută intervenţia antiteroristă la obiectivele aflate în responsabilitatea sa, capturând sau neutralizând persoanele care folosesc arme de foc sau alte mijloace care pot pune în pericol siguranţa oamenilor şi a bunurilor;

- participă împreună cu alte structuri abilitate ale statului la misiuni de prevenire şi neutralizare a actelor teroriste pe teritoriul României;

- asigură paza transporturilor speciale de armament, muniţie, explozivi, substanţe toxice sau radioactive sau alte asemenea substanţe şi materiale periculoase;

Gestionarea eficientă a prevenirii şi combaterii terorismului nu se poate face decât prin conjugarea eforturilor cu toate statele şi organizaţiile interesate, îndeosebi cu Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi Uniunea

253

Europeană (UE) şi printr-o cooperare eficientă între instituţiile de profil, pe plan naţional.

În urma analizei fenomenului terorist internaţional şi implicaţiile acestuia asupra securităţii naţionale, România a luat măsuri concrete pentru completarea cadrului legal, având în vedere respectarea standardelor internaţionale specifice, care vizează următoarele :

- România nu adăposteşte cetăţenii străini care sunt suspectaţi ca fiind membri activi sau simpatizanţi ai organizaţiilor teroriste, sau care intenţionează să pregătească acte de terorism în România sau în exterior;

- monitorizează cetăţenii străini care provin din zone geografice care se confruntă cu ameninţări teroriste şi care nu prezintă motive plauzibile pentru rămânerea lor pe teritoriul naţional;

- interzice activităţile care au ca scop oferirea de sprijin pentru orice organizaţie teroristă;

Instituţiile din componenţa Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului (SNPCT) trebuie să regândească strategia, măsurile şi tacticile specifice de control ofensiv asupra ariilor de interes, care să aibă ca finalitate descurajarea oricăror intenţii sau acţiuni de natură să favorizeze manifestări teroriste pe teritoriul ţării noastre, să reevalueze măsurile de prevenire şi combatere a terorismului pe plan naţional, să găsească, să propună şi să impună soluţii în domeniu.

În aceste condiţii, lupta împotriva terorismului se bazează pe efortul întregii comunităţi internaţionale, şi a tuturor organismelor care au responsabilităţi în acest domeniu, cu scopul de a adopta cele mai bune metode şi căi pentru a contracara escaladarea violenţei împotriva valorilor umane universale.

254

JURNALISTII, INVESTIGAŢILIILEŞI PROTECTIA LOR JURIDICĂ

ÎN TIMPUL CONFLICTELOR ARMATE

The dangers posed to journalists and media staff working in dangerous situations and conflict zones are the subject of extensive record. The IFJ has recorded the deaths of more than 1000 journalists and media staff over the past ten years. In 2005 violence was increasing. 63 journalists killed while doing their job or for expressing their opinions, the highest annual toll since 1995 (when 64 were killed, 22 of them in Algeria). Five media assistants (fixers, drivers, translators, technicians, security staff and others) were also killed. More than 1,300 physically attacked or threatened, at least 807 journalists were arrested, 1,308 physically attacked or threatened and 1,006 media outlets censored. On 1 January 2006, 126 journalists and 70 cyber-dissidents were in jail around the world. For the third year running, Iraq was the world’s most dangerous country for the media, with 24 journalists and 5 media assistants killed. 76 journalists and media assistants have been killed there since the start of fighting in March 2003, more than in the 1955-75 Vietnam War. Terrorist strikes and Iraqi guerrilla attacks were the main cause but the US army killed three of them. Iraqi TV producer Wael al-Bakri, 30, was shot dead by US troops on 28 June. A US Third Infantry Division spokesman admitted the next day in Baghdad that a US unit was involved in his death and said an enquiry had been opened. No result has been announced, nor in the other investigated killings.The purpose of this paper is to discuss about the life and dangers of war correspondents and legal protection of them in time of conflicts.

Dacă ar fi să se realizeze vreodată, măcar la sfârşitul acestui secol de atâtea ori rănit de războaie, un muzeu dedicat ziaristului corespondent de război, nu vor lipsi desigur imaginile; documentare, filme, fragmente de benzi video, fotografii. Ei bine, dintre numeroasele fotografii de front aş pune-o în prim plan pe aceea, de altfel celebră, care îl înfăţişează pe Indro Montanelli încercând să-şi scrie corespondenţa în timp ce tancurile sovietice ocupau Budapesta, în 1956.

Conştient sau inconştient, fotograful care a surprins imaginea respectivă ne-a lăsat un cadru exact, foarte fidel, al modului în care lucra în acele timpuri un ziarist aflat în momentele de agitaţie care preced haosul războiului. Cu pardesiul pe umeri, aşezat pe un taburet, cu maşina de scris pe genunchi, Montanelli îşi scrie corespondenţa privind spre vagonul feroviar aflat în spatele său, atent să nu piardă acel tren ce-1 va duce acolo unde va reuşi, poate, să telefoneze la ziarul pentru care lucrează.

Foarte multe lucruri s-au schimbat de atunci, în esenţă şi în modurile de operare, în meseria de ziarist. Nu s-au schimbat, însă, cele două elemente

255

fundamentale: cruzimea războiului, cu aspectele sale inumane, cu devastările şi paroxismele sale, şi pericolele care te pîndesc, literalmente, în orice moment. În sprjinul acestei afirmaţii sunt foarte concludente statisiticile privind pierderile umane de specialişti din acest domeniu. În ultimii 12 ani peste 1.100 jurnalişti sau din managerii din mass-media au fost ucisi la datorie. (vezi graficul nr. 1)

Graficul nr. 1

Se poate spune că, pentru ziarist, acest risc este tot mai mare din mai multe motive: astăzi nu mai există ceea ce se numea "linia frontului", aşa-zisul "front", care oferea cel puţin adăpostul spatelui frontului; războaiele au astăzi ritmuri fulminante; locurile în care se desfăşoară luptele sunt deosebit de nesigure şi cumplite; în fine, tot mai des se încalcă faimoasele Convenţii de la Geneva (se trage şi asupra Crucii Roşii şi convoaielor umanitare, se iau ostatici).

În stabilirea statului juridic al forţelor destinate ducerii acţiunilor militare de apărare ne interesează tocmai modul în care dreptul conflictelor armate reglementează drepturile şi obligaţiile persoanelor fizice şi juridice. La conflictul armat participă o multitudine de categorii de indivizi, în mod individual sau grupaţi: luptători, comandanţi, subunităţi, unităţi, mercenari, spioni şi partizani, persoane civile şi populaţia civilă în ansamblu, ziarişti, personal medical şi religios etc. Din aceste categorii de indivizi mulţi ajung victime ale războiului: bolnavi, răniţi, persoane dispărute.

Fiecare categorie în parte din cele specificate anterior este reglementată în mod distinct de către dreptul conflictelor armate, atribuindu-i-se drepturi şi obligaţii specifice. Deoarece persoanele fizice şi juridice, care sunt şi elemente constitutive ale forţelor destinate ducerii acţiunilor militare, nu le este recunoscută calitatea de subiect de drept internaţional, vom opera cu noţiunea de “participanţi la conflict armat”.

256

În conformitate cu Manualul de drept al războiului pentru Forţele Armate, realizat de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi G.P.I, Anexa II, art. 79, corespondenţii de război sunt definiţi ca jurnaliştii care îndeplinesc misiuni profesionale periculoase în zonele de conflict armat sunt consideraţi persoane civile şi beneficiază de drepturile ce le oferă acest statut. 296 Ca actori în conflictele armate, ziariştii au statutul de de persoane civile şi în această calitate sunt protejaţi conformitate cu Convenţiile şi cu Protocol I Adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale, adoptat în 8 iunie 1977. Dintre obligaţiile lor o amintim pe aceea ”de a nu întreprinde nici o acţiune care să contravină statutului lor de persoane civile şi fără a renunţa la dreptul corespondenţilor de război acreditaţi pe lângă Forţele armate de a beneficia de statutul prevăzut la art. 4 alin. 4 al celei de-a III-a Convenţii.” 297

Ceea ce nu s-a schimbat, şi nici nu se va schimba vreodată, în meseria de corespondent de război este raportul cu moartea. Orice soldat este în contact cu moartea, în sensul câ o vede în jurul său; dar ziaristul care merge la luptă nu numai că este în contact cu ea, ci trebuie să o mai şi descrie. în fiecare zi, el trebuie să-i prezinte miile de faţete diferite, chinurile, ororile şi jalea produsă. Nu a trebuit, oare, ca, la o oră după masacrarea colegului ei, Carmen Lasorella, trimisă de Canalul italian de televiziune TG 2 la Mogadiscio, să-şi lase deoparte spaima, să-şi înnâbuşe durerea, pentru a oferi telespectatorului relatarea, străbătută de emoţie dar perfectă din punct de vedere jurnalistic, a tragediei? O "temă" făcută

296 Colonel Frédéric de Mulinen, Handbook on the Law of War for Armed Forces. (Manual de drept al războiului pentru forţele armate) Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. 297 Protocol I Adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale ( 8 iunie 1977), p. 85

257

http://www.ifj.org/pdfs/IFJ%20Report%20on%20Journalists%20Killed%202004.pdf

ca la manual, minuţioasă ca şi cum ar fi fost elaborată în redacţie, dar şi încărcată de stupoarea pe care ţi-o insuflă sacralitatea unei vieţi abia frânte.

Dar tocmai pentru că este pus în astfel de situaţii, trebuie să ne întrebăm dacă corespondentul de război poate fi, mereu, obiectiv. Neutralitatea constituie o condiţie esenţială pentru a fi obiectiv, dar războiul este contrariul acesteia. Deci, când trag armele şi când cei care luptă sunt soldaţi ai ţării sale, chiar şi ziaristul devine, din acest punct de vedere, soldat. Astfel, fiecare război a avut o caracteristică, o amprentă jurnalistică proprie. Limitându-ne la războaiele Italiei, am putea spune că în războiul din 1915-1918 a existat un jurnalism angajat în sublinierea legăturilor soldaţilor cu casele lor îndepărtate (lupta se ducea pe solul patriei, deci şi în apărarea propriilor case), în timp ce în războiul din Etiopia se prezentau măreţele scopuri ale unei expansiuni imperiale, desigur ambiţioase, dar aflate la îndemână. Un mod de exprimare total diferit au avut ziariştii italieni în Spania, adesea marcat ideologic cum, de altfel, ideologic a fost şi acel război civil.

în ceea ce priveşte ultimul război mondial, trebuie să se facă o distincţie între prima sa parte, când până şi retorica părea legitimata de perspectiva unui succes sigur, şi ultima parte a războiului, când nu puţine corespondenţe conţineau deja, mai mult sau mai puţin voalat, prevestiri şi preocupări deloc încurajatoare. Nu era uşor să se lase să transpară în articole anumite adevăruri amare; totuşi, nu au lipsit ziarişti care s-au străduit să facă acest lucru.

Este de amintit corespondentul de pe frontul rus al unui cotidian din Bologna care, în timpul marilor retrageri, descria de-a fir-a-păr toate aşa-zisele "scurtări ale frontului", recurgând, la sfârşitul articolului, la un expedient ciudat: "până aici - scria el - am reprodus exagerările transmise de sursele inamicului, care, deci, trebuie privite cu neîncredere". Pe scurt, se făcea apel la inteligenţa cititorului, dar şi la indulgenţa cenzurii.

Corespondentul de război are de-a face, în multe cazuri, cu cenzura. De cele mai multe ori, ea este doar de natură militară (pentru evitarea ştirilor utile inamicului), dar poate fi şi politică. O astfel de problemă s-a pus până şi într-o ţară cu o democraţie avansată cum este America. într-adevăr, dacă în războiul din Coreea şi în primii ani ai celui din Vietnam prevala aspectul militar, în faza finală a interminabilului conflict vietnamez au apărut probleme de natură diferită, care au influenţat în mod evident corespondenţele ziariştilor americani.

Deci, fără dubiu, sarcina cea mai dificilă care îi poate reveni unui ziarist este cea de a fi trimis acolo unde se duc lupte. De aceea, el trebuie sa posede două calităţi: curaj şi competenţă. Dar, în timp ce a vorbi despre curaj înseamnă să te referi la un lucru evident, discursul privind competenţa merită, în schimb, o anumită reflecţie. Nu este adevărat că un război îi oferă observatorului, în orice moment şi în orice loc, ceva demn de a fi transmis urmaşilor sau numai de a fi adus în atenţia cititorului sau telespectatorului. Chiar în condiţiile realităţii sale tragice, războiul are şi un anumit caracter de nedeterminare şi, deci, un caracter de insesizabilitate. Nu există soldat care să nu ştie acest lucru. Doar hărţile

258

geografice vorbesc despre vastitatea unui război; cel care îl trăieşte cunoaşte doar ceea ce îl priveşte, fie că se află într-o tranşee pe frontul italian, fie că străbate o pistă africană. De multe ori am fost pus în situaţia de a completa şi actualiza, de la Roma, pe baza comunicatelor agenţiilor de presă, informaţiile unor redactori care, de pe câmpurile de luptă, cereau veşti despre ceea ce se întâmpla în locurile unde se aflau. Iată de ce corespondentul de război nu poate face altceva decât să se refere la unele aspecte particulare, să recurgă doar la anumite episoade, să culeagă doar unele repere.

Toate acestea impun o competenţă de relatare ieşită din comun, pentru că a descrie ceea ce se întâmplă acolo unde se amestecă eroismul şi teama, generozitatea şi cruzimea este teribil de dificil. Hiperbola, retorica, compasiunea falsă, tonurile vibrante si emfatice pot deveni insuportabile pentru cititor sau ascultător. Aceasta şi pentru că cel care citeşte sau ascultă se află departe, nu "înăuntrul" acelui război, şi nu este, spre deosebire de autorul corespondenţei, martor direct. De pe terasa casei, el nu poate vedea fulgerele rachetelor de pe cerul Bagdadului.

Desigur, niciodată un război nu a fost aşa de riscant pentru un ziarist ca astăzi. Şi aceasta nu doar pentru că trebuie să ne prezinte, practic, zilnic războiul "în direct", ci şi pentru că actualele conflictele sunt, efectiv, lupte de gherilă (cazul Somaliei) sau războaie pe mai multe fronturi (cazul Bosniei). între o misiune şi alta, mulţi colegi mi-au vorbit despre ceea ce acum este definit drept palpitaţia "transmisiei în direct". Câţi telespectatori s-au gândit la pericolul la care se expuneau ziariştii şi ziaristele de la RAI când îşi transmiteau corespondenţele, în timp ce deasupra lor rachetele brăzdau cerul?

Există şi unii care şi-au lăsat tinereţea pe pământ somalez, precum neuitata Ilaria Alpi, ziaristă A POSTULUI italian TV RAI 1. Deci, în această profesiune râvnită şi invidiată, se poate plăti chiar şi preţul cel mai înalt: întâlnirea cu moartea, după ce de atâtea ori ai descris-o.

BIBLIOGRAFIE:*** Protocol I Adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale ( 8 iunie 1977).CLOŞCĂ, Ionel; SUCEAVĂ Ion., Drept internaţional umanitar, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă Şansa-SRL, 1996.*** Drept internaţional umanitar al conflictelor armate, documente, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă Şansa-SRL, 1993.*** Doctrina operaţională a Trupelor de Uscat, Bucureşti, Statul Major al Trupelor de Uscat, 1999.*** Dreptul umanitar la începutul secolului XXI, Bucureşti, Asociaţia Română de Drept Umanitar, 2003.IORDACHE, Constantin , Conf.univ.dr., Drept operaţional, Bucureşti, Editura U.N.Ap., 2003.

259

OPREA, Gabriel; SUCEAVĂ, Ion; CLOŞCĂ, Ionel. Dreptul internaţional umanitar - Instrumente juridice internaţionale, Bucureşti: Regia autonomă MONITORUL OFICIAL, 2003.Colonel MULINEN, Frédéric de, Handbook on the Law of War for Armed Forces. (Manual de drept al războiului pentru forţele armate) Comitetul Internaţional al Crucii Roşii.

Universitatea Naţională de Apărare „CAROL I”, Catedra Securitate şi Apărare Naţională

260

POSIBILE DELICTE DE PRESĂ ALE JURNALISTILOR CORESPONDENŢI DE RĂZBOI ŞI DE INVESTIGAŢIE

PE TERITORIUL ROMANESC

What are the rules for reporting from the battlefield on social investigation ? What protection does a journalist have in wartime and what laws could be broken by public gatekeepers? What are the rules and procedures to investigate press freedom violations ? Answers to these and other questions are in this paper. This study is meant to argue romanian law for war correspondents and investigative journalists the activity of this legislative modification.

Infracţiuni contra siguranţei statului

1.Propaganda în favoarea statului totalitar (art. 166 Cod penal)Propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar, săvârşită prin orice

mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

Alineatul 2 al art. 166 Cod penal defineşte noţiunea de propagandă, care constă în răspândirea în mod sistematic, sau în apologia unor idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi a atrage noi adepţi.

Statul totalitar este acela care controlează toate aspectele vieţii sociale şi individuale, sprijinindu-se pe represiune, pe violenţa. Particularităţile totalitarismului se exprimă prin:1 ,,a) dizolvarea legăturilor proprii societăţii civile prin dezorganizarea sistematică a multiplelor asociaţii, cluburi, grupuri profesionale sau confesionale; b) disoluţia solidarităţii locale prin politici ce subminează raporturile tradiţionale ale lumii ţărăneşti; c) promovarea de forme de integrare economică, instituţională (partid unic, ideologia oficială acceptată de toţi, planificare centralizată a tuturor activităţilor); d) ierarhizarea societăţii însoţită de supunerea individului la rigorile organizării piramidale; e) promovarea unor forme de mobilitate socială care asigură formarea de elite noi care împărtăşesc idealul totalitarismului".

La această infracţiune, interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 Cod penal (inclusiv dreptul de a exercita profesia) este obligatorie, întrucât legea prevede expres această pedeapsă.

2.Comunicarea de informaţii false (art. 168 indice 1, Cod penal)Comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de ştiri, date sau

informaţii false ori de doA doua variantă a infracţiunii prevăzute la art. 356 este răspândirea de ştiri tendenţioase sau inventate, de natură să servească

261

aţâţării la război. Acţiunea de răspândire se realizează prin aducerea la cunoştinţa publicului a unor ştiri tendenţioase (din care transpare reaua credinţă a autorului) sau inventate, prin care se urmăreşte provocarea, promovarea şi întreţinerea în rândul populaţiei a înverşunării în favoarea războiului.

A treia variantă a elementului material - „orice alte manifestări în favoarea dezlănţuirii unui război"- este stipulată de legiuitor în scopul de a preveni şi de a pedepsi orice alte activităţi în afara celor corespunzătoare primelor doua variante ale infracţiunii, care ar putea pune în pericol pacea.

O condiţie cerinţă esenţială, valabilă pentru toate cele trei variante este ca acţiunea sa aibă drept finalitate incitarea publicului la război.

3. Interzicerea dreptului de a profesa în domeniul jurnalisticîn primul rând, trebuie făcută distincţia între pedeapsa complimentară a

interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii şi măsura de siguranţă care constă în interzicerea unei funcţii sau profesii.

Oricare ar fi modul prin care se interzice exercitarea profesiei de către un ziarist, aceasta este o măgură foarte grava, şi este bine ca instanţele să manifeste o mare prudenţă înainte de a se pronunţa în acest sens, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile legale conţin termeni nerestrictivi şi lasă o mare libertate de apreciere judecătorului.

În materie de presă avem de-a face cu delicte de opinie, iar aprecierea vinovăţiei si a culpei profesionale este mult mai dificilă decât pentru orice altă profesie şi de aceea foarte uşor se poate ajunge la o încălcare a libertăţii de exprimare.

3.1. Pedeapsa complimentară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii (art. 64, lit. c, Cod penal)

Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, printre care şi cel prevăzut la art. 64, lit. c, Cod penal, poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită de judecător prin hotărârea de condamnare este de cel puţin 2 ani şi instanţa consideră că, faţa de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, pedeapsa este necesara.

Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi, inclusiv a dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, este obligatorie când legea prevede expres aceasta pedeapsa pentru săvârşirea anumitor infracţiuni. Este vorba de următoarele infracţiuni:

Propaganda în favoarea statului totalitar (art. 166, Cod penal) Defetismul (art. 349, Cod penal) Propaganda pentru război (art. 356 Cod penal)

262

Pentru celelalte infracţiuni ce pot fi săvârşite prin presă, aplicarea acestei pedepse rămâne la latitudinea instanţei, bineînţeles, dacă sunt îndeplinite şi condiţiile cerute de lege.

Durata pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi este stabilită de instanţă pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 10 ani (art. 53, punctul 2, lit. a, Cod penal).

Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei.

cumente falsificate, dacă fapta este de natură să aducă atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale ale României, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

În înţelesul legii, documentele falsificate sunt acele înscrisuri al căror conţinut a fost denaturat în orice mod, cum ar fi contrafacerea scrierii sau a subscrierii (a semnăturii) sau prin alterarea acestora în orice mod (adăugiri, ştersături etc). Prin contrafacerea unui înscris se înţelege confecţionarea unui alt înscris identic cu cel original prin diverse metode sau confecţionarea unui înscris nou care să creeze impresia că ar emana de la o persoană fizică sau juridică.

Pentru existenţa acestei infracţiuni, legea cere îndeplinirea unei condiţii cerinţă esenţiale, şi anume aceea ca informaţiile false sau documentele falsificate, odată aduse la cunoştinţa publică, să fie de natură să aducă atingere siguranţei statului ori relaţiilor internaţionale ale României.

În ceea ce priveşte noţiunea de siguranţă a statului, sub aspect juridic, aceasta este similară cu cea de siguranţă naţionala. Potrivit art.l din Legea 51/1991 privind siguranţa naţională a României, prin siguranţă naţionala se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politica necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democraţiei, stabilite prin Constituţie. Conform art. 2 din aceeaşi lege, siguranţa naţională se realizează prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne şi externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art.l.

Legea penala prevede drept condiţie alternativă pentru existenţa infracţiunii prevăzute la art. 168 indice 1 ca fapta să fie de natură să aducă atingere relaţiilor internaţionale ale României. Noţiunea de relaţii internaţionale este extrem de largă, astfel încât este uşor pretabilă la interpretări abuzive. Pare surprinzătoare folosirea unei expresii cu o arie atât de largă de interpretare într-un text penal care ar trebui caracterizat prin rigurozitate. Potrivit doctrinei juridice , „raporturile ce se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale2 sunt, în general, denumite relaţii internaţionale. Noţiunea de relaţii internaţionale desemnează, însă, mai multe categorii de raporturi sociale având ca trăsătură comună faptul ca

263

depăşesc limitele unui singur stat şi anume: a) raporturile dintre state şi dintre acestea şi celelalte entităţi ale societăţii internaţionale, în primtil rând organizaţiile internaţionale; b) raporturile la care participa persoanele fizice sau juridice din diverse state".

4. Divulgarea secretului care periclitează siguranţa naţională (art. 169, alin. 4, Cod penal)

Alineatul 4 din art. 169 pedepseşte cu închisoare de la 1 la 7 ani orice persoană care săvârşeşte vreuna din următoarele fapte:

■ divulgarea unor documente sau a unor date care constituie secrete de stat ori a altor documente sau date, dacă fapta este de natura să pună în pericol siguranţa naţională;

■ deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce constituie secret de stat, dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranţa naţionala a statului;

■ deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a altor documente în vederea divulgării, dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranţa naţională.

Alineatele 1, 2 si 3 presupun un subiect activ calificat, şi anume o persoană care are contact cu date ce constituie secret de stat sau alte date a căror divulgare ar putea pune în pericol siguranţa naţională, în virtutea atribuţiunilor de serviciu. Totuşi, alineatul 4 prevede, pentru orice persoană, o pedeapsă redusa în cazul săvârşirii vreuneia din faptele prevăzute în alineatele precedente. Ca atare, inclusiv ziariştii pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de divulgare a secretului care periclitează siguranţa naţională.

Noţiunea de „siguranţă naţională" a fost definită la paragraful anterior, referitor la infracţiunea „Comunicarea de informaţii false" .

Art. 12 din Legea siguranţei naţionale a României dispune că „Nici o persoana nu are dreptul să facă cunoscute activităţi secrete privind siguranţa naţională, prevalându-se de accesul neîngrădit la informaţii, de dreptul la difuzarea acestora şi de libera exprimare a opiniilor.

Divulgarea, prin orice mijloace, de date şi informaţii secrete care pot aduce prejudicii intereselor siguranţei naţionale, indiferent de modul în care au fost obţinute, este interzisa şi atrage, potrivit legii, răspunderea celor vinovaţi.

Prevederile alineatelor 1 şi 2 nu aduc atingere libertăţii de opinie şi exprimare, dreptului persoanei de a nu fi tulburată în vreun fel pentru opiniile sale, ca şi în acela de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii sau idei, prin orice mijloace de exprimare, daca acest drept se exercită în conformitate cu legile României".

Secretul de stat este definit în art. 2 din Legea 23/1971 privind apărarea secretului de stat: „Constituie secret de stat informaţiile, date şi documente ce prezintă în mod vădit acest caracter, precum şi cele calificate sau declarate astfel prin Hotărâre a Consiliului de Miniştri (actualmente, Hotărâre a

264

Guvernului)". Legea clasifică informaţiile cu caracter de secret de stat în: strict secrete de importanţă deosebită, strict secrete şi secrete. H.C.M. nr. 19/1972 privind unele masuri în legătură cu apărarea secretului de stat arată detaliat care anume informaţii se încadrează în fiecare dintre cele trei categorii. Aceste dispoziţii anacronice facilitează interpretările abuzive, reprezentând o serioasă ameninţare la adresa libertăţii de exprimare şi a dreptului la informaţie."

5. Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială

Infracţiunile din această categorie au drept obiect juridic generic ansamblul relaţiilor sociale a căror desfăşurare normala este condiţionată de apărarea regulilor de convieţuire socială. Aceste reguli presupun, printre altele, respect faţă de semeni, indiferent de naţionalitate, respectarea moralei şi a bunei cuviinţe aşa cum acestea sunt percepute de marea majoritate, respectarea legalităţii şi dezaprobarea faţă de faptele care constituie infracţiuni.

La aceste infracţiuni, subiect activ poate fi orice prersoană, iar subiect pasiv principal este statul.

5.1. Propaganda naţionalist şovină (art. 317, Cod penal)

265

Propaganda naţionalist şovină, aţâţarea urii de rasă sau naţionale, dacă fapta nu constituie infracţiunea prevăzută la art. 166 Cod penal (Propaganda în favoarea statului totalitar) se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile de convieţuire socială a căror normală evoluţie şi desfăşurare presupune asigurarea respectului şi înţelegerii reciproce între oameni, indiferent de naţionalitate.

Subiect pasiv secundar, adiacent este grupul naţional sau rasial împotriva căruia s-au desfăşurat acţiunile ce constituie element material al acestei infracţiuni.

In cadrul laturii obiective, elementul material îl constituie acţiunea de propagandă naţionalist şovină sau aţâţarea urii de rasă.

Termenul propagandă are o definiţie legală, prevăzută la art. 166, alin. 2 Cod penal. Pornind de la această definiţie, propaganda naţionalist şovină constă în răspândirea în mod sistematic sau în apologia unor idei, concepţii sau doctrine naţionalist şovine, cu intenţia de a convinge şi a atrage noi adepţi.

Prin această incriminare, legiuitorul a avut în vedere pedepsirea naţionalismului extrem şi anume a şovinismului, şi nu a simplelor idei, concepţii, atitudini naţionaliste, acestea din urmă având un rol benefic în dezvoltarea unui popor (spre exemplu, în păstrarea identităţii naţionale sau în lupta pentru autodeterminare). Aşadar, sintagma „naţionalist şovină" se referă La naţionalismul extrem, care se manifestă prin acţiuni de încălcare a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

Şovinismul constă în concepţii şi acţiuni care promovează exclusivismul, intoleranţa, naţională, duşmănia între naţiuni şi popoare, estt o expresie extremistă a patriotismului sau a naţionalismului .

La varianta aţâţării urii de rasă sau naţionale, elementul material constă într-o acţiune prin care se provoacă, încurajează sau întreţine, prin orice mijloc, ura împotriva persoanelor de alta rasă sau naţionalitate.

Urmarea imediata constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale ce constituie obiectul juridic al acestei infracţiuni. Ca atare, nu e necesar ca rezultatul să se fi produs, simpla realizare a acţiunii fiind suficientă pentru existenţa infracţiunii.

Latura subiectivă se prezintă sub forma intenţiei directe sau indirecte.În privinţa formelor infracţiunii, actele preparatorii şi tentativa sunt

posibile, însă nu sunt pedepsite.Infracţiunea există sub două modalităţi normative: propaganda naţionalist

şovină şi aţâţarea urii de rasă sau naţionale. în opinia noastră, adăugirea privind aţâţarea urii naţionale nu era necesară întrucât este inclusa în prima modalitate a infracţiunii.

5.2. Instigarea publică şi apologia infracţiunilor (art. 324, alin. 1, 3şi ultim, Cod penal)

Fapta de a îndemna publicul prin grai, prin scris sau prin orice alte mijloace de a nu respecta legile, ori de a săvârşi fapte ce constituie

266

infracţiuni, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani, fara a depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.

Dacă instigarea publică a avut ca urmare săvârşirea infracţiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune.

Lăudarea în public a celor care au săvârşit infracţiuni sau a infracţiunilor săvârşite de aceştia se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale a căror normală evoluţie şi desfăşurare este condiţionată de respectarea legalităţii.

Elementul material constă în acţiunea de îndemnare a publicului de a nu respecta legile sau de a săvârşi fapte ce constituie infracţiuni (alin.l) precum şi în acţiunea de lăudare în public a celor care au săvârşit infracţiuni sau a infracţiunilor săvârşite de aceştia (alin. ultim). Acţiunea se poate realiza prin scris şi orice alte mijloace, deci şi prin presă.

Urmarea imediată o reprezintă un pericol pentru starea de legalitate, indiferent dacă fapta a fost urmată sau nu de săvârşirea faptei la care s-a instigat.

Latura subiectivă se manifestă sub forma intenţiei directe sau indirecte.Prin presă, infracţiunea este posibilă sub modalităţile prevăzute la alin.

1 şi alin. ultim ale art. 324 Cod penal.Sub aspectul sancţiunilor, infracţiunea de instigare publică şi apologia

infracţiunilor prezintă elemente specifice. Daca instigarea publică nu a fost urmată de executare, pedeapsa este de la 3 luni la 3 ani, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune. Dacă, însă, instigarea a fost urmată de executare, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat.

5.3. Răspândirea de materiale obscene (art. 325, Cod penal)Fapta de a vinde sau răspândi, precum şi de a confecţiona sau deţine, în

vederea răspândirii, obiecte, desene, scrieri sau alte materiale cu caracter obscen se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau amendă.

Obiectul juridic special îl reprezintă apărarea moralei şi a bunei cuviinţe, aşa cum acestea sunt înţelese de publicul larg.

Infracţiunea are şi obiect material constând în obiecte, desene, scrieri, inclusiv înregistrări audio sau video cu caracter obscen.

Cuvântul „obscen" se traduce, în general, prin trivial, indecent, vulgar, pornografic etc, însă accepţiunea acestui cuvânt variază în timp şi în spaţiu.

Până acum, nici doctrina, nici practica nu au dat o definiţie a noţiunii de „obscen". Mai mult, atât în practica judiciară cât şi în legislaţie exista o totală confuzie cu privire la înţelesul acestei noţiuni, ceea ce a creat condiţiile unei adevărate industrii a pornografiei, scăpată total de sub controlul autorităţii statale. Aceste materiale se găsesc peste tot, la îndemâna copiilor şi sub ochii vârstnicilor, iar Guvernul percepe chiar şi taxe pentru comercializarea unor astfel de publicaţii .

Legislaţia în vigoare conţine doar o definiţie a noţiunii de „erotic". Potrivit Hotărârii Guvernului nr. 459 din 10 iunie 1999 pentru aprobarea Normelor

267

metodologice privind, stabilirea, vărsarea şi gestionarea sumelor ce constituie Fondul cultural naţional, „prin publicaţii sau casete audio cu conţinut erotic se înţelege materialele tipărite sau înregistrate, care conţin preponderent imagini, texte sau sunete, ce reprezintă nemijlocit organe sexuale, acte sau raporturi sexuale ori aspecte legate de viaţa sexuală, cu excepţia materialelor cu caracter didactic, educativ, ştiinţific sau sanitar". Faţă de aceasta definiţie, se pune întrebarea ce ar putea să mai însemne, în înţelesul legii, cuvântul obscen. Se pare că Guvernul a încercat astfel eludarea dispoziţiilor art. 325 Cod penal, percepând taxe şi de la răspânditorii de materiale erotice.

In aceste condiţii, încriminarea prevăzută la art. 325, Cod penal poate avea efecte contrarii celor avute în vedere de legiuitor: escaladarea fenomenului infracţional în domeniu sau, dimpotrivă, practici abuzive din partea autorităţilor statului.

6. Fapte care au caracter penal numai în timp de război

6.1. Defetismul (art. 349, Cod penal)Răspândirea sau publicarea în timp de război de zvonuri sau informaţii

false, exagerate sau tendenţioase relative la situaţia economică şi politică a ţarii, La starea morală a populaţiei în legătură cu declararea şi mersul războiului, precum şi săvârşirea altor asemenea fapte de natură să slăbească rezistenţa morală a populaţiei se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

O condiţie ce constituie situaţie premisă pentru existenţa infracţiunii este săvârşirea acesteia pe timp de război. In accepţiunea art. 153 din Codul penal, „în timp de război" înseamnă intervalul de timp de la data declarării mobilizării sau de la începerea operaţiilor de război până la data trecerii armatei la starea de pace.

La propunerea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, cele două camere ale Parlamentului se întrunesc în şedinţă comună pentru a hotărî în legătură cu declararea stării de război".

Elementul material al infracţiunii de defetism constă în două acţiuni alternative, respectiv răspândirea ori publicarea de zvonuri sau informaţii. Acţiunea de răspândire constă în aducerea la cunoştinţa publicului a zvonurilor sau informaţiilor false exagerate sau tendenţioase. Prin publicarea acestora se înţelege aducerea la cunoştinţa publică prin presă sau orice alte publicaţii, ca şi prin radio sau televiziune.

O alta condiţie esenţială ce priveşte acţiunile de răspândire sau publicare se referă la obiectul acestora, care trebuie să constea în zvonuri sau informaţii false, exagerate sau tendenţioase.

Zvonul este „o ştire neverificată despre un eveniment, fapt, persoană, care circulă oral, prin intermediul relaţiilor interpersonale şi care în cursul procesului de transmitere suferă deformări sau exagerări" .

268

7. Infracţiuni contra păcii şi omenirii

7.1. Propaganda pentru război (art. 356, Cod penal)Propaganda pentru război, răspândirea de ştiri tendenţioase sau inventate,

de natută să servească aţâţării la război, sau orice alte manifestări în favoarea dezlănţuirii unui război, săvârşite prin grai, scris, radio, televiziune, cinematograf sau prin alte asemenea mijloace, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl reprezintă relaţiile sociale ale căror evoluţie şi desfăşurare normala depind de menţinerea şi apărarea păcii, atât pe plan intern, cât şi în raporturile cu alte state.

Elementul material consta în mai multe acţiuni alternative prevăzute la art. 356, Cod penal, respectiv propaganda pentru război, răspândirea de ştiri tendenţioase sau inventate sau orice alte manifestări în favoarea dezlănţuirii unui război.

Varianta tip, care corespunde denumirii marginale a infracţiunii, este propaganda pentru război.

Noţiunea de propaganda are o definiţie legală prevăzută la art. 166 alin. 2 Cod penal şi constă în răspândirea în mod sistematic sau în apologia unor idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi a atrage noi adepţi. În dreptul internaţional, războiul este definit drept lupta armata între două sau mai multe state pentru a-şi realiza, prin forţa armelor, scopurile lor politice, economice sau de orice altă natură .

Legea nu specifică despre ce fel de război este vorba: război de agresiune sau război civil. In opinia noastră, prin infracţiunea prevăzuta la art. 356 Cod penal este incriminată şi propaganda pentru război civil, care constă în „izbucnirea de ostilităţi armate între doua sau mai multe părţi relativ importante ale unei societăţi"'. „Războiul civil se distinge de revoluţie printr-un echilibru aproximativ de forţe între combatanţi, iar o revoluţie poate precede, însoţi sau urma un război civil.

A doua variantă a infracţiunii prevăzute la art. 356 este răspândirea de ştiri tendenţioase sau inventate, de natură să servească aţâţării la război. Acţiunea de răspândire se realizează prin aducerea la cunoştinţa publicului a unor ştiri tendenţioase (din care transpare reaua credinţă a autorului) sau inventate, prin care se urmăreşte provocarea, promovarea şi întreţinerea în rândul populaţiei a înverşunării în favoarea războiului. A treia variantă a elementului material - „orice alte manifestări în favoarea dezlănţuirii unui război"- este stipulată de legiuitor în scopul de a preveni şi de a pedepsi orice alte activităţi în afara celor corespunzătoare primelor doua variante ale infracţiunii, care ar putea pune în pericol pacea.

O condiţie cerinţă esenţială, valabilă pentru toate cele trei variante este ca acţiunea sa aibă drept finalitate incitarea publicului la război.

269

BIBLIOGRAFIE: *** Codul penal pe înţelesul tuturor. Bucureşti, Editura Sylvi, 1996. COMAN Mihai. Introducere în sistemul mass-media. Editura Polirom, Iaşi,

1999.

Universitatea Naţională de Apărare „CAROL I”, Catedra Securitate şi Apărare Naţională

270

DIPLOMAŢIA - ISTORIC ŞI EVOLUŢIE.IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

Cuvântul diplomaţie îşi are originea în cuvântul grecesc „diploma”, denumire folosită în Grecia antică pentru tăbliţele încredinţate solilor, ca semn al împuternicirii lor. În sensul actual, termenul de diplomaţie a început să fie folosit în Europa occidentală, la sfârşitul secolului al XVII-lea, şi constituia activitatea specială a organelor statului de reprezentare a acestuia în relaţiile internaţionale.

Diplomaţia se realizează prin folosirea unor mijloace consacrate ca, de exemplu, tratativele, corespondenţa diplomatică, participarea la conferinţe şi congrese internaţionale, la activitatea organizaţiilor internaţionale, reprezentarea permanentă a statelor etc.

Activitatea diplomatică este exercitată atât de unele organe interne cu competenţă generală sau specializată, cât şi de organele de reprezentare pe teritoriul altor state.

Diplomaţia constituie unul dintre cele mai importante mijloace ale politicii interne a statelor, folosite în vederea realizării scopurilor acestora pe plan internaţional. Ca instrument al politicii externe a statelor, diplomaţia este determinată de orânduirea lor socială. Formele şi caracteristicile diplomaţiei au variat în decursul istoriei, după tipul de stat a cărui politică externă o slujeşte.

În antichitate, când relaţiile dintre state se caracterizau prin lupta pentru sporirea teritoriilor, dobândirea de sclavi şi de bogăţii străine, războiul domina diplomaţia, ca mijloc al politicii externe.

Cu toate acestea, diplomaţia, deşi nu era organizată şi condusă după reguli fixe sau uniforme, practicându-se doar „ocazional”, a jucat un rol însemnat în politica externă a statelor sclavagiste.

Relaţiile diplomatice dintre statele sclavagiste, în lipsa unei pieţe mondiale şi a unor legături internaţionale regulate, se desfăşurau mai ales în anumite regiuni geografice. Ele erau întreţinute prin misiuni temporare, ocazionale, folosite când se cerea rezolvată o problemă precisă şi mai ales pentru încheierea de alianţe militare sau politice. Egiptenii, asirienii, perşii ş.a. foloseau în relaţiile lor practica negocierilor. Regula inviolabilităţii solilor a apărut încă din acele timpuri.

În evul mediu, în condiţiile nenumăratelor războaie dintre feudali, activitatea diplomatică nu a cunoscut decât o slabă dezvoltare. În perioadele dintre războaie, feudalii purtau tratative şi încheiau tratate de pace, alianţe militare etc. Misiuni extraordinare temporare se alcătuiau, de obicei, din

271

reprezentanţi ai clerului, care întăreau actele diplomatice prin diferite practici religioase.

Bizanţul, spre deosebire de statele feudale din vestul Europei, avea relaţii diplomatice mult mai extinse, creându-şi chiar un departament special pentru afaceri externe, cu ceremonial diplomatic etc.

Odată cu formarea marilor state absolutiste centralizate, care duceau o politică de hegemonie, pe lângă armate permanente, se creează şi servicii diplomatice cu caracter permanent. Acestea se dezvoltă în cursul secolelor XV - XVII în întreaga Europă.

În epoca modernă, diplomaţia este folosită în lupta statelor capitaliste pentru cucerirea de pieţe, iar apoi, pentru reîmpărţirea lumii, în vederea obţinerii dominaţiei economice şi politice.

În stadiul premonopolist al dezvoltării capitalismului, diplomaţia a jucat un rol important în desfăşurarea victoriei mişcărilor de eliberare naţională şi în formarea unor state naţionale în America Latină şi în Europa de Sud-Est, precum şi în unificarea Germaniei şi a Italiei.

În 1866, în Ghidul diplomatic apărut la Liepzig, Charles des Martens considera că diplomaţia este „Ştiinţa raporturilor şi intereselor reciproce ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele.”

Un secol mai târziu, autorii „Micului dicţionar diplomatic român” (Bucureşti, 1967) definesc diplomaţia ca fiind „Activitatea oficială a organelor de stat pentru relaţii externe şi, în primul rând, a diplomaţilor, desfăşurată prin tratative, corespondenţă şi alte mijloace paşnice pentru scopurile şi sarcinile de politică externă a statului, pentru apărarea drepturilor şi intereselor statului respectiv în străinătate. Este cel mai însemnat mijloc de realizare a politicii externe a statelor”.

Diplomaţia a fost definită ca artă sau ştiinţă (Ludvik Dembinski, The Modern Law of Diplomaces, 1988, Boston) iar Harold Nicolson (Arta diplomatică, Editura politică, 1966), în esenţă, reduce diplomaţia la negociere.

Dincolo de diferenţele de nuanţă, din majoritatea definiţiilor se pot extrage următoarele caracteristici de bază ale diplomaţiei:

diplomaţia se exercită de către state, în primul rând de către subiecte de drept internaţional: din acest punct de vedere putem vorbi de o diplomaţie americană, franceză, românească, etc. – specificul fiind dat de maniera promovării ei de către fiecare stat în parte, dar şi de organizaţii internaţionale;

scopul diplomaţiei este de a realiza politica externă a unui stat sau sarcinile reieşite din statutul organizaţiei, folosind procedee specifice.

Diplomaţia este privită, de cele mai multe ori, cu admiraţia pe care o poate da ceremonialul desfăşurării ei. În fond, ea este o activitate zilnică, tenace, migăloasă, plină de neprevăzut şi mister. Strădania diplomaţilor este de a se

272

convinge zilnic şi de a se informa, pe baza unor documentări atente, care sunt adevăratele intenţii ale statului sau organizaţiei ţintă.

Forma specifică de aplicare a diplomaţiei o constituie relaţiile diplomatice. Relaţiile diplomatice sunt o parte a relaţiilor internaţionale. În cadrul comunităţii internaţionale se stabilesc raporturi dintre cele mai variate între entităţile comunităţii: statele pot încheia alianţe politice, organizaţii politice sau militare, pot stabili relaţii consulare, pot încheia tratate, fiecare constituind un mod de existenţă a relaţiilor internaţionale.

Dreptul diplomatic este o parte a dreptului internaţional care reglementează raporturile juridice dintre subiectele de drept internaţional (nu între organele acestor subiecte) şi cuprinde totalitatea normelor de drept internaţional care reglementează, de fond şi procedural, desfăşurarea activităţii diplomatice.

Materia care face obiectul dreptului diplomatic cuprinde diferitele aspecte ale activităţii diplomatice, desfăşurate de organele interne ale statelor, de organele externe create anume în acest scop - misiunile diplomatice permanente şi misiunile diplomatice ad-hoc, precum şi anumitele laturi ale activităţii conferinţelor sau organizaţiilor internaţionale.

Referitor la activitatea diplomatică a autorităţilor interne şi a misiunilor diplomatice, în special a celor permanente, normele dreptului diplomatic au avut un caracter precumpănitor cutumiar. În acest domeniu s-au încheiat, în trecut, şi unele convenţii multilaterale cât şi convenţii bilaterale între state. Prima convenţie multilaterală în această materie este regulamentul de la Viena din 1815 privitor la rangurile reprezentanţilor diplomatici, completată prin protocolul de la Aix-la-Chapelle din 1818. La 20 februarie 1928 s-a încheiat la Havana o convenţie multilaterală cu privire la funcţionarii diplomatici.

Codificarea dreptului diplomatic a constituit o preocupare a Comisiei de Drept Internaţional a ONU. Pe baza proiectului elaborat de comisie, conferinţa plenipotenţialilor, întrunită la Viena în 1961, a adoptat convenţia cu privire relaţiile diplomatice, semnată la 18 aprilie a aceluiaşi an. În convenţie se prevede că normele dreptului internaţional cutumiar vor continua să se aplice în problemele care nu au fost reglementate expres de dispoziţiile ei. Este de remarcat faptul că adoptarea convenţiei de la Viena de către un număr mare de state duce la transformarea dreptului diplomatic dintr-un drept cu un caracter precumpănitor cutumiar într-un drept cu caracter precumpănitor convenţional, principalul său izvor constituindu-l tratatul colectiv.

În afară de aceasta, în legislaţiile interne ale statelor se găsesc reglementări referitoare la funcţiile diplomatice ale organelor interne, precum şi la statutul reprezentanţilor diplomatici străini. Aceste reglementări, fără a fi un izvor al dreptului diplomatic, au contribuit la dezvoltarea lui.

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional stau la baza dreptului diplomatic, acestea reprezentând criteriul suprem în aprecierea legalităţii activităţii diplomatice. La aceasta se referă şi dispoziţia din preambulul

273

convenţiei din 1961, cu privire la relaţiile diplomatice, care evocă scopurile şi principiile Cartei ONU privitoare la egalitatea suverană a statelor, la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi la favorizarea dezvoltării de relaţii prieteneşti dintre state.

instructor, Centrul Operaţional pentru Perfecţionarea Pregătirii Informative, Direcţia Generală de Informaţii a Apărării

274

PRINCIPIUL NERECURGERII LA FORŢĂSAU LA AMENINŢAREA CU FORŢA

Mr.ing.drd. Mirela BĂDEANA

Mr.ing. Sorin FLOREA

Principiile generale de drept fac parte din izvoarele dreptului internaţional, alături de tratatul internaţional şi de mijloacele auxiliare. Aceste principii, menţionate în art.28 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, pot fi aplicate pentru soluţionarea unor speţe deduse în faţa Curţii. Dreptul internaţional cuprinde, ca oricare altă disciplină juridică, anumite principii generale, formate ca rezultat al abstractizării elementelor fundamentale ale normelor juridice care intră în competenţa acestui drept. Ele au apărut şi s-au dezvoltat în cadrul raporturilor dintre state, o dată cu evoluţia şi dezvoltarea dreptului internaţional de-a lungul diferitelor etape istorice. Unul dintre cele mai vechi principii ale dreptului internaţional este principiul "pacta sunt servanda"298. Principiul suveranităţii a fost formulat în evul mediu, în condiţiile luptei pentru afirmarea şi constituirea statelor naţionale. În epoca modernă se afirmă şi alte principii. Principiul neintervenţiei în treburile interne; principiul egalităţii în drepturi a statelor. Acestea au fost proclamate în Constituţia franceză, în 1793, ulterior în "doctrina MONROE" a S.U.A. Charta O.N.U., unul dintre cele mai importante tratate ale epocii contemporane, proclamă principiile după care trebuie să se călăuzească statele membre şi organizaţia în realizarea acţiunilor pe care le întreprind. Principiile au fost de asemenea consacrate în numeroase declaraţii ale unor importante conferinţe internaţionale ca şi în rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. Principiile dreptului internaţional prezintă următoarele caracteristici:

Maximă generalitate; Universalitatea exprimată în aplicarea lor; Valoarea lor de "jus cogens" - adică caracterul lor imperativ.Denumite şi standarde ale conduitei internaţionale pentru state, principiile

fundamentale ale dreptului internaţional constituie criterii supreme în aprecierea legalităţii oricărui act de justiţie în relaţiile internaţionale. Ele constituie şi determină conţinutul celorlalte principii, instituţii şi norme ale întregului sistem al dreptului internaţional, esenţa şi orientarea sa. În dreptul internaţional, războiul a fost interzis pentru prima oară, ca instrument de politică naţională în relaţiile lor reciproce299, prin Pactul Briand-Kellog, în anul 1928. Experienţa tristă a celui de-al doilea război mondial a determinat naţiunile să confere o sferă mai largă principiului nerecurgerii la forţă (neagresiunii). În acest sens, art.2,

298 Tratatele sunt obigatorii pentru părţile semnatare.299 6 S. Freud : "Puterea violenţei, inamicului acompaniază războiul, satisface instinctele primare ale omenirii".

275

pct.4 din Charta O.N.U. prevede: "Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în oricare alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite". Conţinutul juridic al acestui principiu a fost precizat şi dezvoltat, prin Declaraţia referitoare la definirea agresiunii din 1974 a Adunării Generale a O.N.U. ca şi prin Actul Final de la Helsinki – 1975. Extinderea aplicării lui la teritoriile submarine dincolo de jurisdicţia naţională, a spaţiului extraatmosferic (lună şi celelalte corpuri cereşti), este prevăzută expressis verbis prin tratatele speciale în materie. În legătură cu conţinutul juridic al acestui principiu trebuie, subliniat că noţiune de forţă nu se limitează doar la forţa armată ci şi la presiunile economice, politice sau de altă natură, îndreptate împotriva independenţei politice ori integrităţii teritoriale a vreunui stat, păcii şi securităţii internaţionale. De asemenea, chiar din denumirea principiului rezultă obligaţia statelor de a nu recurge la ameninţarea cu forţa, de a nu întreprinde nimic, nici o acţiune care, fără a reprezenta o folosire a forţei, este de natură a crea un pericol grav pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a altor state. Cu acţiuni de acest gen pot fi menţionate de exemplu: manevrele, demonstraţiile militare ale unui stat desfăşurate în apropierea frontierei altui stat, propaganda de război şi altele.

Charta O.N.U. şi celelalte documente de drept internaţional se referă la obligaţia statelor de a renunţa la forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale. Condiţiile care se cer îndeplinite pentru calificarea folosirii forţei armate ca un act de agresiune sunt relevate în Rezoluţia 3314 a Adunării Generale a O.N.U. (1974). Potrivit acestei rezoluţii, statul care a recurs la forţa armată, încălcând prevederile Chartei O.N.U., a comis un act de agresiune, fapt ce constituie dovada suficientă pentru calificarea sa ca agresor. Este vorba de un act comis cu intenţie, de o certă gravitate, care îl deosebeşte de acele acte de folosirea forţei, cum ar fi: incidentele sporadice de frontieră, adică "incidentele minore". Cazuri tipice de agresiune prevăzute exemplificativ şi nu limitativ în rezoluţia menţionată sunt:

Invadarea teritoriului altui stat; Bombardarea teritoriului care aparţine altui stat;Blocada porturilor sau a coastelor unui stat de către forţele armate ale altui stat;

Atacul armat al unui stat împotriva forţelor armate sau flotelor maritime şi aeriene civile ale altui stat.

Încălcarea de către un stat, ale cărui forţe armate sunt staţionate pe teritoriul altui stat (cu acordul acestuia) a condiţiilor şi a termenului de staţionare, etc.

De asemenea, în rezoluţie seprecizează că nici un considerent de natură politică, economică, militară nu poate justifica o agresiune şi se prevede răspunderea statelor pentru agresiune. Războiul de agresiune este considerat "o crimă împotriva păcii internaţionale". Interzicerea agresiunii armate - directe şi

276

indirecte - a căpătat o consacrare expresă, dar, actele de agresiune economică, presiunile politice şi constrângerea de orice natură care pot pune în primejdie suveranitatea şi independenţa statelor nu beneficiază, încă, de o definire în cadrul unui instrument juridic internaţional.

Intervenţia militară din martie 2003 în IRAK, unde S.U.A. şi Marea Britanie au fost principalii actori, este considerată de majoritatea juriştilor occidentali ca o acţiune ilegală. În planul politicii internaţionale s-a înregistrat un fiasco diplomatic iar O.N.U. nu a reuşit să se impună în rezolvarea acestei crize irakiene. A apărut pentru prima dată o falie între statele occidentale, în modul de abordare politico-juridică a acestei crize internaţionale. S.U.A. a aplicat un sistem progresiv de drept internaţional, asemănător sistemului juridic "Dreptul ginţilor" utilizat de Imperiul Roman în antichitate.

Se impun, cu acuitate, modificări ale normelor din Charta O.N.U., o reformă instituţională care să asigure un grad ridicat de reacţie şi acţiune efectivă în rezolvarea crizelor majore care se manifestă în diferitele zone de pe mapamond.

S.U.A. au invocat, ca argument forte al intervenţiei în IRAK, nerespectarea de către guvernul condus de SADAM HUSSEIN a rezoluţiilor emise de C.S./O.N.U. după primul război din GOLF - anul 1991. După anul 1991, pe durata a 12 ani, Consiliul de securitate a elaborat 16 rezoluţii pentru asigurarea punerii în aplicare a "Planului de pace" stabilit după războiul din Golf. Populaţia şiită din sudul Irakului a fost supusă unui genocid uman. Americanii au considerat că n-a fost un război împotriva poporului irakian, ci au acţionat pentru înlocuirea unui regim represiv, că S.U.A. sprijină respectarea libertăţii şi a drepturilor fundamentale în oricare regiune a lumii. Pentru S.U.A., forţa militară dominantă în lume, principiile respectării drepturilor omului prevalează faţă de celelalte principii inserate în Charta O.N.U.

Dreptul internaţional permite folosirea forţei armate în două situaţii: Folosirea forţei în baza hotărârii Consiliului de Securitate al O.N.U.; Exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă

împotriva unui atac armat.Folosirea forţei ca sancţiune colectivă împotriva statelor care săvârşesc

acte de agresiune, de ameninţare sau încălcare a păcii internaţionale, este prevăzută în art.42 din Charta O.N.U.300 La o asemenea hotărâre a recurs Consiliul de Securitate, împotriva IRAKULUI, ca urmare a ocupării de către acesta a KUWEITULUI, acţiune care s-a finalizat în martie 1991, cu eliberarea acestei ţări de către forţele unei coaliţii internaţionale.

300 Rezoluţia C.S./O.N.U. reprezintă baza juridică de constituire şi utilizare a unei forţe multinaţionale pentru rezolvarea unui conflict armat sau pentru prevenirea unei crize majore. Mandatul O.N.U. cuprinde referiri la: rolul forţei multinaţionale, regulile de angajare, suportul logistic, structura forţei, asistenţă juridică. S.U.A. au motivat invazia în IRAK ca fiind o reacţie la faptul că IRAKUL nu a respectat Rezoluţia O.N.U. 1041 din noiembrie 2002.

277

O.N.U. foloseşte forţe armate şi pentru operaţiunile de menţinere a păcii, forţe care sunt staţionate pe teritoriul unor state, cu acordul acestora, pentru a împiedica declanşarea operaţiilor militare şi a contribui la rezolvarea paşnică a unor situaţii conflictuale (Cipru, Liban, Israel, Bosnia-Herţegovina, etc.). Cât priveşte dreptul legitim la autoapărare, exercitarea acestuia este strict determinată în conţinutul art.51 din Charta O.N.U. La un astfel de drept nu se poate recurge în caz de agresiune economică sau constrângere de altă natură, după cum el nu poate fi invocat în scopuri preventive sau atunci când un pericol pare iminent, războiul preventiv fiind ilicit, contrar regulilor dreptului internaţional. Prin urmare, art.51 din Chartă, trebuie să fie interpretat restrictiv, dreptul de autoapărare individuală sau colectivă (în baza unui tratat) reprezentând o excepţie de la principiul nerecurgerii la forţă. În practica relaţiilor internaţionale, invocarea legitimei apărări reprezintă, uneori, o încercare de a da o aparenţă juridică politicii de forţă, de a justifica agresiunea.


NOŢIUNI DE CRIMINALITATE INFORMATICĂ

278

Mr.ing.drd. Mirela BĂDEANA

Mr.ing. Sorin FLOREA

Noua tehnologie a adus mari si numeroase avantaje administratiei, afacerilor si chiar particularului însusi.

Totodatã, aceastã dezvoltarea tehnologică şi utilizare pe scară largă a sistemelor informatice a adus după sine şi o serie de riscuri. Dependenţa din ce în ce mai accentuată a agenţilor economici, a instituţiilor publice şi chiar a utilizatorilor individuali de sistemele informatice ce le gestionează în mare măsură resursele, face ca aceştia să fie tot mai vulnerabili la

Impactul pe care îl pot avea infracţiunile ce se pot săvârşi cu ajutorul calculatorului.

Aparitia calculatorului a deschis si posibilitatea aparitiei unei game largi de actiuni ilegale cu un caracter extrem de sofisticat, el putând fi folosit si la comiterea sau la facilitarea comiterii unor infractiuni clasice cum ar fi furtul sau frauda.

Calculatoarele electronice au fost utilizate iniţial pentru a perfecţiona modul de comitere a unor infracţiuni tradiţionale, pentru ca în cele din urmă să apară noi forme de încălcări ilicite, specifice domeniului informatic.

Ele oferă un repertoriu deosebit de întins de tehnici şi strategii de înfăptuire a infracţiunilor, dar în acelaşi timp îmbogăţeşte sfera criminalităţii cu noi infracţiuni.

Majoritatea infracţiunilor care se pot săvârşi cu ajutorul calculatorului constituie elemente ale criminalităţii informatice.

Totuşi în prezent este foarte dificilă stabilirea definiţiei pentru noţiunile de criminalitate electronică sau criminalitate informatică.

Dificultatea definirii noţiunii de criminalitate electronică Mediul electronic (cyberspaţiul) este relativ nou şi majoritatea

noţiunilor cu care sunt vehiculate în legătură cu acest mediu nu sunt stabilizate. Sensurile lor conţin ambiguităţi şi diferă funcţie de ţară, de mediu profesional, de nivel de educaţie etc.

Exemple:- Domeniul comunicaţiilor; - Domeniul informaticii (calculatoarelor); - I.S.P. – persoană fizică sau juridică care oferă servicii de

comunicaţii în INTERNET; - Date de calculator;

Sfera noţiuni de criminalitate informatică este diferită la nivelul societăţii “civile” si la nivelul justiţiei;

279

Activităţile umane şi prelucrarea informaţiilor, serviciile oferite utilizatorilor depind puternic de tehnologie. Dezvoltarea tehnologică explozivă devansează capacitatea de “distilare” şi “cristalizare” a noţiunilor de către societate.

Terminologie: - Necesitatea definirii terminologiei pentru un document oficial;- Noţiuni utilizate frecvent:

Pe plan mondial: computer crime, computer-related crime, high-tech crime, cybercrime - folosite sinonim

Pe plan intern: criminalitate electronică, criminalitate informatică, infracţionalitate informatică;

“Delict informaţional” – se referă la utilizarea rău voitoare a informaţiilor şi cade în sarcina utilizatorilor. Nu are legătură directă cu infracţionalitatea informatică sau cu sistemul de securitate;

- Necesitatea redefinirii sau a sublinierii diferenţelor atunci când în documente locale (politica de securitate, proceduri operaţionale etc.) se fac referiri la activităţi ce sunt în legătură cu legea sau alte documente oficiale.

Conţinutul generic al criminalităţii electronice: - În esenţă criminalitatea electronică este folosirea abuzivă a

sistemului ori a informaţiilor din sistem (în afara regulilor general acceptate, a regulilor de securitate ).

- Criminalitatea electronică (computer crime = activitate criminală în care INTERNETUL sau o reţea de calculatoare este o componentă a acestei activităţi (Microsoft);

- Definirea criminalităţii electronice în internaţionale:- Criminalitatea electronică în sens restrâns = orice delict care

foloseşte mijloace electronice şi care are ca obiectiv securitatea sistemelor de calculatoare şi procesare datelor (sistemele şi datele sunt victimă)

- Sfera de acoperire– accesul neautorizat;– distrugerea datelor sau a programelor; – sabotajul echipamentelor sau a reţelei;– interceptarea neautorizată a comunicaţiilor;– spionajul calculatoarelor;

- Criminalitatea electronică în sens larg = orice delict cu sau în legătură cu reţele sau echipamente de calcul, care include: oferta, posesia sau distribuţia de de informaţii despre activităţi criminale.

- Aspectele definitorii ale criminalităţii electronice în sens larg:

280

- Reţeaua sau echipamentele sunt suport pentru activităţi criminale (rol pasiv, ex.: stabileşte contacte, reclamă pentru droguri, pornografie cu minori etc.);

- Reţeaua sau echipamentele sunt instrumente ale crimei (au rol activ, ex.: clonează cărţi de credit, falsifică bani);

- Reţeaua sau echipamentele sunt victime ale activităţii criminale;

Formulările de mai sus pun accentul pe reţea (materială) deşi ţinta sunt informaţiile (nemateriale) din reţea. Aceasta este posibil prin faptul că reţeaua este suportul informaţiilor iar informaţia nu există fără suport material. În acest fel se materializează delictul de utilizare a ceva nematerial şi activitatea este adusă în faţa mecanismelor actuale din justiţie care operează cu probe tangibile (materiale).

Categorii de criminalitate electronică (permite aprecierea pericolului social)

Cybercriminalitate violentă sau potenţial violentă– Cyberterorismul; – Terorizarea prin ameninţare; – Hărţuirea;– Pornografia infantilă;

Cybercriminalitatea distructivă– Crakerii – ştergerea sau modificarea de date sau programe;– Vandalizarea paginilor de WEB;

- În scop politic;- Pentru avantaje materiale – concurenţă neloaială

– Introducerea de “cod maliţios” – soft rău voitor (viruşi, viermi, cai troieni etc.);

– Refuzul serviciului; Cybercriminalitatea neviolentă

– Accesul neautorizat – intruziunea fără pagube; – Furtul prin reţea – informaţii, bani etc. – Delapidarea – atacul din interior pentru obţinerea unor beneficii;– Folosirea ilegală – atacul din exterior pentru obţinerea unor

beneficii;– Spionajul, obţinerea ilegală a unor informaţii; – Plagiatul; – Pirateria; – Furtul de identitate; – Manipularea serverelor DNS – pentru redirecţionarea

comunicaţiilor; Alte “cybercrime” neviolente:Folosirea reţelei ca suport tehnic pentru:

281

- Proliferarea prostituţiei;- Promovarea jocurilor de noroc;- Răspândirea de droguri;- Evaziune fiscală;- Contrabandă;

Cu privire la conceptul de criminalitate informaticã, majoritatea specialistilor în domeniu au încercat definirea acestuia, însa nu s-a ajuns la o formulare care sã nu lase nici o îndoialã asupra importantei sau utilitãtii definitiei. Din aceste motive este indicatã adoptarea unei abordari functionale a conceptului, fãrã a se încerca o definire formalã a acestuia, care ar crea mai multe dificultãti decât ar putea rezoAceastã abordare functionalã este specificã fiecãrui stat în parte, care defineste prin propriul sãu sistem juridic care fapte apartin sau care sunt în legatura directã cu criminalitate informaticã.

Din pãcate, infractiunile sãvârsite cu ajutorul calculatorului au început sã fie luate în serios doar de curând în România, aceasta explicând în parte de ce organele judiciare nu sunt pe deplin familiarizate cu modul în care calculatoarele sunt utilizate pentru comiterea de infractiuni.

Reprimări ale criminalităţii informatice: Criminalitatea se dezvoltă mai repede decât reprimarea – apare o

proliferare a criminalităţii; Resursele disponibile pentru reprimare sunt limitate şi folosirea lor

trebuie optimizată prin:o Cooperarea internaţională; o Participarea comunităţii IT&C;o Sistemul de securitate care trebuie să descurajeze

criminalitatea până la limita la care este nerentabilă;

Direcţiile de luptă împotriva criminalităţii informatice: Limpezimea conceptelor si a procedurilor; Cunoaşterea legilor în spiritul şi litera lor; Creşterea eficienţei sistemelor de securitate; (administratorul de

securitate primul la locul faptei); Modul cum se face investigarea şi se aplică legea; Cunoaşterea anatomiei atacurilor şi a mijloacelor de combatere;

Frauda informatica Tehnologia sofisticată a deschis posibilităţi multiple de săvârşire a mai

multor categorii de infracţiuni şi a distrus uneori intimitatea, lezând echilibrul dintre nevoie de protejare a vieţii private şi securitatea publică. Calculatorul dă posibilitatea anonimilor de a afla mai multe date despre o persoană fără consimţământul acesteia, care ulterior pot fi folosite pentru şantaj sau discreditare. Aceste date sunt obţinute din sistemele informatice care stochează

282

fişe medicale, registre de abonaţi telefonici sau extrase de cont ale deţinătorilor de carduri de credit.

Frauda informatică este frauda de a cauza un prejudiciu patrimonial unei persoane prin introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, prin restricţionarea accesului la aceste date ori prin împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani. Art. 446 C.P./2002

Prin măsuri de securitate se înţelege folosirea unor proceduri, dispozitive sau programe informatice specializate cu ajutorul cărora accesul la un sistem informatic este restricţionat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori. (măsurile de securitate sunt reduse la restricţionarea accesului).

Exemple de criminalitate electronică: în domeniul bancar – cardul bancar - banii electronici - Atacul la bancomate; Atacul la “hotel”; Atacul prin INTERNET etc.

Fraude în reţelele de comunicaţii Fraudarea sistemului de billing (reţele telefonice fixe, reţele

mobile); Frauda asupra cartelelor telefonice; Fraude prin folosirea apelurilor cu taxă adăugată;Folosirea reţelelor la limita legilor - Sistemul de numerotaţie,

repartizarea frecventelor; “Concurenţa” neloaială; Reclama agresiva – spam-uri;

Legislaţia românească de sprijin Legea 196/2003 - privind prevenirea şi combaterea pornografiei; Titlul III din Legea 161/2003 – privind prevenirea şi combaterea

criminalităţii informatice; Legea 365/2002 – privind comerţul electronic; Legea 455 – privind semnătura electronică; Codul Penal - Titlul X – Delicte contra datelor şi sistemelor

informatice; Legea 64/2004

Concluzii Domeniul criminalităţii electronice şi mediul de manifestare a acestuia nu

sunt suficient de stabilizate pentru a putea fi reglementate riguros;Ţinerea sub “control” a fenomenului se poate face prin cooperare la

nivelul întregii societăţi; Progresul tehnologic perpetuează această stare;Sistemul de securitate trebuie să coopereze cu autorităţile de cercetare iar

activitatea sistemelor de securitate trebuie reglementată;

283

Bibliografie 1. Law&Crime.Net––Monica Şerbănescu, , lieBotoş, Dumitru Zamfir

– Ed. Tritonic/ 2003;2. Cod Penal/2006 - Titlul X 3. Scene of the Cybercrime – Debra Littlejohn Shinder, Ed Tittel –

Syngress;4. Ghid introductiv pentru aplicare dispoziţiilor legale referitoare la

criminalitatea informatică – M.C.T.I.;5. Convenţia privind criminalitatea informatică – Legea64/2004


SECURITATEA CA PACE

Mr. Costel LĂCĂTUŞU*

284

Războiul este tatăl tuturor lucrurilor,regele tuturor lucrurilor; pe unii îi face zei,pe alţii oameni, pe unit sclavi, pe alţii liberi.

Heraclit

0 abordare alternativă a studiilor de securitate are in vedere securitatea înţeleasă ca instituire a păcii. Originea modernă a studiilor de pace se plasează la sfârşitul secolului al XVIII-lea în filosofia lui Immanuel Kant, mai precis în studiul acestuia intitulat Zum ewigen Frieden (Pacea per- petuă, o schiţă filosofică asupra păcii). Kant este considerat întemeietor al filosoflei liberale, conform căreia democraţiile nu lupta intre ele.301 Cu alte cuvinte, ipotetic, dacă toate statele ar deveni democraţii veritabile (republici, în termenii lui Kant), războiul ar dispărea. S-ar instala astfel o pace democratică între state democratice, organizate la nivel internaţional într-un sistem federal democratic. Într-un astfel de sistem, securitatea este autogenerativă, pentru că rezultă din modul în care este organizat sistemul. Aceasta este ipoteza principală a studiilor de pace.

Câteva din prescripţiile lui Kant pentru instaurarea păcii ne sunt utile în înţelegerea sensului filosofiei kantiene şi, implicit, a conceptului de pace.

1. Nici un stat independent, mare sau mic, nu trebuie să se afle sub dominaţia unui alt stat.

2. Armatele permanente trebuie să fie abolite cu timpul.3. Nici un stat nu trebuie să intervină prin forţă în constituţia sau guvernul

altor state.4. Constituţia civilă a tuturor statelor trebuie să fie republicană.5. Legea naţiunilor trebuie să se bazeze pe o federaţie a statelor libere.Evident, decurge de aici că, prin eliminarea cauzelor războiului, se

creează condiţiile propice pentru pace şi se poate instaura securitatea internaţională. Pacea perpetuă este un ideal către care omenirea trebuie să tindă. Mijioacele de realizare a păcii perpetue sunt, în principal, două: libertatea în interiorul statului şi arbitrajul (dreptul) în relaţia dintre state. Filosofia lui Kant este episodic menţionată în cursul secolului al XIX-lea şi devine un laitmotiv de cel puţin trei ori în secolul al XX-lea. În anii 1920 filosofia sa inspiră Liga Naţiunilor, în anii 1970-1980 inspiră mişcările pentru pace din Occident, iar în anii 1990 contribuie la redefinirea relaţiilor internaţionale şi a studiilor de securitate. Dupa 1945, ţările scandinave (Suedia, Danemarca, Norvegia, mai târziu Finlanda) au susţinut o puternică mişcare intelectuală şi politică în sprijinul păcii. Institutele de pace de la Oslo (PRIO), Copenhaga (COPRI) şi Stokholm (SIPRI) au fost, de altfel, laboratoarele în care s-a elaborat politica de pace în anii 1970-1980 şi s-a definit noua înţelegere a securităţii după 1990.

301 Cf. Sava, Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, p.90

285

Nu întâmplător, în plin război rece, la mijiocul anilor 1970, ,,Procesul Helsinki" a generat una dintre cele mai ample deschideri pentru cooperare şi securitate - Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, devenită ulterior organizaţie permanentă sub numele de OSCE.

1. Sensuri şi modele de gândire a păcii:0 schiţă istorică a conceptului de pace ne conduce în timpurile biblice,

mai precis la Vechiul Testament. Termenul iudaic ,,shalom" este un termen cu valente eshatologice (soarta finală a omenirii), care semnifică conformitatea finală dintre om şi Dumnezeu. În termeni profani (politici), în cultura ebraica ,,shalom" a dobândit înţeles de securitate externă şi de bunăstare internă. În vorbirea curentă este o formă de salut, o transmitere a binelui, ,,shalom" însemnând instaurarea binelui, care nu este altceva decât pace. În înţelegerea Vechiului Testament, violenţa este justificata dacă are drept scop eliminarea oprimării. Este cazul lui Moise, care s-a putut folosi de orice mijloc pentru a scoate poporul lui Israel din robia egipteană. ,,Binele" iudaic înseamnă ieşirea de sub oprimare, iar înfrângerea duşmanilor Israelului este condiţia necesară pentru instaurarea păcii.

Cu Noul Testament se naşte un nou concept al păcii, o pace nou-testamentară, care cere oamenilor să-şi iubească duşmanii. Din acest punct de vedere, Iisus este un mesager al păcii, iar creştinismul prima religie care propovăduieşte pacea în mod explicit. În creştinism, violenţa este condamnată în oricare din formele sale.

Islamul a dezvoltat la rândul său o înţelegere a păcii ca securitate în exterior şi bunăstare în interior. Accentul Islamului pe securitatea în exterior ca precondiţie a bunăstării în interior a generat conceptul de Jihad (străduinţă), care înseamnă preocupare pentru înlăturarea relelor care afectează cauza islamică.

Islam înseamnă supunere, iar mesajul lui Mahomed este unul de supunere faţă de ideea şi cauza islamică. Am putea considera Jihadul ca expresie a militantismului islamic, motiv pentru care este interpretabil şi variază în funcţie de contextele socio-politice. În variantă pacifistă, Jihadul se referă la preocuparea, eforturile şi atitudinea paşnică pentru instaurarea binelui. În varianta radicală, el presupune acţiuni violente pentru supunerea celor necredincioşi.

Mircea Eliade scria: ,,Politica lui Mahomed seamănă cu cea ilustrată în diverse cărţi ale Vechiului Testament. Ea este inspirată, direct sau indirect, de Allah. Istoria universală e manifestarea neîntreruptă a lui Dumnezeu; chiar izbânzile necredincioşilor sunt cu voia lui Dumnezeu. Războiul total este permanent şi, deci, indispensabil pentru ca toată lumea să se converteascş la monoteism. În orice caz, războiul este preferat apostaziei ori anarhiei."302

Deducem de aici că reacţia Islamului la dezordine şi anarhie este războiul. Supunerea (islam) faţă de mesajul religios şi politic al lui Mahomed aduce

302 Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999

286

ordine şi pace. Pacea se poate instaura numai prin supunere. Extinderea Islamului în zorii Evului Mediu are foarte probabil o astfel de conotaţie.

La creştini, în Evul Mediu european, Sfântul Augustin interpretează pacea ca ,,linişte a ordinii" (tranquillas ordinis), care oferă condiţii propice dezvoltării umane şi o protejează de agresiuni din exterior.303 Sfântul Augustin admite, totuşi, prezenţa militarului în cetatea creştină, dacă este legată de protecţia faţă de agresiunea externă.

Mai târziu, ideea protecţiei locurilor sfinte a inspirat cruciadele creştine din Palestina. Specific crestinismului, sursa răului nu este în lume, ci în oameni. Lumea exterioara este o replică a lumii interioare. De aceea, pacea trebuie cautată în interior.

Cu altecuvinte, cea mai bună cale de evitare a răului este ordinea interioară a omului şi echilibrul fiinţei sale morale, căreia nu îi este permis decât binele, i se recomandă dragostea şi i se interzice ura.

Misiunea omului în lume este aceea de a aduce binele. Pacea interioară este adevarata pace, pentru că într-o fiinţă echilibrată nu există impulsul spre violenţă. Oraşul-stat italian din Europa şi America imaginată de Wilson pot fi considerate prototipul cetăţii creştine a Sfântului Augustin.

Pe scurt, am putea afirma că dispunem de trei modele de gândire a păcii: ebraic sau vechi-testamentar, european sau creştin şi islamic sau arab. Tora, Biblia şi Coranul proclamă, toate, necesitatea păcii, numai că o înţeleg diferit. În cultura ebraică, pacea există doar atunci când au fost învinşi toţi duşmanii lui Israel, în cultura musulmană pacea există atunci când Islamul nu este ameninţat, în timp ce în creştinism pacea se instalează atunci când a fost restabilit echilibrul interior şi exterior al lumii.

Deducem din cele constatate anterior că religia creştină este o punte între celelalte două şi că sistemul de gândire al popoarelor creştine înţelege pacea ca un echilibru între formele eterne şi cele istorice. Reproducerea acestor prototipuri de gândire a păcii în formele moderne a dat naştere unei diversităţi de teorii despre pace şi război.

2. Producătorii şi consumatorii de securitateLiteratura de specialitate face referinţă la state slabe şi la state puternice.

Buzan considera că ,,distinctia între state slabe şi state puternice este esenţială pentru orice analiză a securităţii naţionale".304 Sintagmele state puternice-state slabe (weak and strong states) au în vedere nivelul coeziunii socio-politice; sintagmele puteri slabe - puteri ,,puternice" (weak and strong powers) se referă la capacitatea economică şi militară a statelor.

Puteri slabe ca Austria, Olanda, Norvegia sunt, toate, state puternice . Puteri importante, ca Brazilia, Pakistanul, Indonezia, sunt state slabe. Superputeri, ca odinioară URSS şi astăzi China, sunt state slabe. Puterea uriaşă a

303 http:/ /WWW.dadalos.org304 Buzan, Barry, People, States and Fear, National Security Problem in International Relations, Harvester Wheatsheaf, 1991, p.72-76

287

Uniunii Sovietice a fost obţinută prin slăbirea permanentă a statului. URSS a eşuat ca stat pentru că, aplicând referenţialul nostru, necesara coeziune social-politică a statului (însemnând realizarea unei identităţi colective puternice, deasupra identităţilor naţionale şi etnice din imperiu, adeziunea din convingere la ideologia comunistă şi un sistem instituţional optim, neafectat de corupţie) nu s-a putut realiza. URSS a fost, din acest punct de vedere, un experiment politic inutil, un stat artificial, chiar dacă puterea lui a fost extrem de reală. Baza puterii sovietice a fost slabă, iar puterea sa a fost impresionantă, dar artificială.

În ceea ce priveşte statele slabe, literatura din domeniul securităţii evidenţiază aceste state ca sursă de insecuritate. În primul rând, există state slabe ca urmare a unei relaţii de dependenţă faţă de o mare putere (sau dependencia, termen spaniol, desemnat să descrie situaţia statelor din America Latină, dependente, cele mai multe, de Statele Unite). În al doilea rând, există state slabe îndeosebi în lumea a treia şi în fosta Uniune Sovietică, în care elementele fundamentale ale statalităţii (populaţie, identitate, teritoriu, structură instituţională) sunt insuficient sau precar definite. În al treilea rând, există state slabe în unele ţări care, chiar dacă au realizat o anumită formă de coeziune internă (de obicei prin regimuri politice autoritare), se manifestă pe plan internaţional ca puternice surse de instabilitate şi insecuritate (Coreea de Nord, Libia, Cuba). Ceea ce este comun statelor slabe, din oricare categorie menţionată, este nivelul relativ ridicat de riscuri interne, care oricând se pot transforma în ameninţări la adresa guvernării, întrucât ,,statele slabe sau nu, au sau nu au, reuşit să realizeze un consens politic şi societal de suficientă stabilitate pentru a elimina utilizarea pe scară largă a forţei ca element major şi de continuitate în viaţa politică a naţiunii".305

Un prim indicator al slăbiciunii statelor este ceea ce Alfred Stepan numeste suppression facility (capacitate repre- sivă), respectiv dimensiunea aparatului de ordine internă faţă de totalul populaţiei. Practic, numărul de poliţişti, agenţi, informatori, jandarmi, gardieni, body guarzi s.a. cu funcţii de protecţie internă, raportat la 100 000 de locuitori, ne oferă o prima idee despre puterea exagerată a unui guvern şi slăbiciunea inevitabilă a unui stat.306

Pot fi enumerate cel puţin şase condiţii de definire a statelor slabe. Este suficient ca una dintre aceste condiţii să fie valabilă pentru a se putea aplica definiţia de stat slab:

a) violenţă politică manifestă (Afganistan, Irak, Coasta de Fildeş, Somalia);

b) acţiuni represive ale poliţiei politice (Belarus, Rusia, China, Coreea de Nord, Ucraina);

305 Buzan, Barry, People, States and Fear, National Security Problem in International Relations, Harvester Wheatsheaf, 1991, p.97306 ibidem, p.99

288

c) conflict politic declarat între diferite grupuri inspirate de ideologii conflictuale referitoare la ideologia dezirabilă pentru organizarea statului (Ucraina, Peru, Turcia, Iran, Salvador);

d) lipsa unei identităţi naţionale comune sau/şi prezenţa unor grupuri naţionale cu obiective politice competitive (Sudan, fosta Iugoslavie, Sri Lanka);

e) lipsa unei autorităţi politice recunoscute (Liban, Uganda, Bosnia-Hertegovina, Kosovo);

f) absorbţia societăţii civile de către stat prin controlul formelor de asociere, controlul asupra mass-media, eliminarea grupurilor alternative (Rusia, China, Iran).307

Când statul este puternic, securitatea naţională se referă îndeosebi la protecţia faţă de interferenţele externe. Există, în interior, o idee dominantă despre stat, instituţiile funcţionează optim, teritoriul este bine definit, mecanismele de transfer al puterii nu pun în pericol stabilitatea politică. Când sta-tul este slab, securitatea se referă la un minimum posibil - teritoriul.

Există şi situaţii în care teritoriul este subiect de dispută, iar statul există numai datorită recunoaşterii internaţionale. Cel mai adesea, astfel de state se află în situaţie de război civil, în care ecuaţia de securitate se aplică grupurilor aflate în conflict (etnii, triburi, grupuri religioase), organizaţiilor şi indivizilor ca singurele obiecte referenţiale ale securităţii. Este cazul Ruandei, a cărei securitate este legată de echilibrul fragil al triburilor etnice tutsi şi hutu.

Teoretic şi practic, cu cât un stat este mai slab, cu atât mai ambiguu devine conceptul de securitate. Reciproca este, de asemenea, valabilă, în sensul în care cu cât un stat este mai puternic şi îşi asociază, în acelaşi timp, o putere internaţională mai mare, cu atât este mai complicată ecuaţia securităţii sale.

Statele slabe consumă securitate; statele puternice produc securitate. Libanul şi Statele Unite ale Americii au nevoie fiecare de securitate, însă diferenţa este că unul consumă, iar celălalt produce securitate.

Un stat puternic se defineşte din interior şi ,,umple" cu securitate spaţiul exterior dintre vecinii săi. Este cazul SUA în emisfera vestică.

Un stat slab este definit din exterior şi este, de cele mai multe ori, un prag sau un tampon între vecinii săi. Este cazul Libanului, stat-tampon între Siria şi Israel.

Similar, Uniunea Europeană, deşi nu se defineşte (încă) stat, ci numai uniune politică, devine din ce în ce mai puternică în interior, însă se va bucura de securitate în măsura în care va reuşi să genereze securitate în spaţiile adiacente (Europa de Est, Mediterana, nordul Africii).

Stabilitatea internă a Uniunii Europene nu poate fi protejată decât prin ,,exportul" de stabilitate către Europa de Est, Maghreb, Orientui Mijlociu.

În cazul Israelului, dihotomia stat slab-stat puternic capătă o nuanţă aparte pentru a ilustra mai bine cazul teoretic.

307 Stephen, Alfred, Rethinking Military Politics, princeton University Press, 1988

289

Din schema propusă de Buzan deducem că Israelul este un stat puternic şi o putere medie. Deşi baza fizică a statului (teritoriu, populaţie, resurse) este relativ redusă, Israelul poate compensa prin puterea sa militară.

Un caz similar în istorie este Olanda (Ţările deJos) în confruntarea cu Spania. Totuşi, lipsa unei baze fizice mai mari a statului nu permite Israelului conflicte militare de lungă durată, ci episoade scurte şi foarte intense, posibile graţie capacităţii sale de mobilizare foarte ridicate. Israelul este, deci, un stat puternic şi o putere medie.

Pentru a trece în categoria ,,puterilor semnificative", Israelul a dezvoltat capacităţi nucleare. În termeni de securitate, lovirea nucleară a Israelului de către un vecin arab cu capacităţi nucleare ar duce la lichidarea statului. De aceea, în dilema de securitate a Israelului, este vital controlul proliferării armelor nucleare în Orientul Mijlociu (pentru a preveni deţinerea bombei nucleare de către un stat) şi pe plan internaţional (pentru a inhiba un eventual furnizor).

BIBLIOGRAFIE

1. Buzan, Barry, People, States and Fear, National Security Problem in International Relations, Harvester Wheatsheaf, 1991;

2. Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999;

3. Sava, Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005;

* Universitatea Naţională de Apărare „Caraol I”

ACTELE PARLAMENTULUI ÎN ROMÂNIA

Mr. Gigel ABAGIU

290

Conform art. 61, alin. 1 din Constituţie “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.

Tot potrivit art. 61 alin. 2, de această dată, din Constituţie, Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.

Acestea sunt alese pentru un mandat de 4 ani prin vot universal, egal direct, secret şi liber exprimat. Norma de reprezentare este de un deputat la 70.000 locuitori, pentru Camera Deputaţilor, iar pentru Senat, de un senator la 160.000 locuitori308.

În complexul sistem de autorităţi statale, Parlamentul se înfăţişează într-o contrapondere faţă de Guvern, constituind totodată şi autoritatea de directivare şi control asupra activităţii executive.

Parlamentul este instituţia juridică şi politică formată din una sau două adunări ori “CAMERE”, fiecare compusă dintr-un numar diferit de membri (deputaţi, senatori ), care se bucură de anumite imunitaţi, având drept de control asupra autorităţilor executive şi fiind unica autoritate legislativa din stat.

Parlamentele contemporane sunt formate fie dintr-o singură Cameră, fie din două Camere. Cele formate dintr-o singură Cameră sunt Parlamente cu structură camerală, cele formate din două Camere sunt Parlamente cu structură bicamerală.

În general, structura Parlamentului este determinată de sistemul de stat; astfel într-un stat federal este obligatorie existenţa în cadrul Parlamentului şi a unei Camere care să apere şi să reglementeze interesele statelor membre, pe când cealaltă Cameră e formată din reprezentanţii statului federal.

Sunt însă şi state unitare care au Parlamente bicamerale, de exemplu: Italia, Belgia, Spania, Japonia, Marea Britanie, România.

Parlamentul poate adopta acte cu caracter juridic şi acte cu caracter exclusiv politic. Potrivit art. 73 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Totodată mai adoptă regulamente şi moţiunea de cenzură.

LegileEste necesară prezentarea conceptului de ,,lege”. Acest termen este folosit

în două accepţiuni şi anume: în sens larg (lato senso) se are în vedere orice act normativ şi în sens restrâns (stricto senso), se are în vedere actul juridic al organului legiuitor.

De obicei, în denumirea legii se are în vedere conţinutul actului normativ şi procedura de adoptare. Au fost date diverse definiţii termenului ,,lege”, majoritatea autorilor surprinzând criteriul materialşi mai puţin pe cel formal (conţinutul normativ al legii).

O definiţie care reuşeşte să acopere şi să răspundă necesităţilor determinate atât de criteriul material cât şi de cel formal, este că legea reprezintă „actul juridic al Parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia şi

308 Valerică DÂBU, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Curs S.N.S.P.A., 2005

291

potrivit unei proceduri prestabilite şi care exprimând voinţa şi interesele poporului, reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi importante”309.

Legea este în exclusivitate emanaţia unicului organ legiuitor, conform cu dispoziţiile constituţionale şi elaborată după o procedură prestabilită chiar prin legea fundamentală.

Parlamentul adoptă legea în vederea reglementării celor mai importante relaţii sociale, de aici rezultând faptul că nu toate relaţiile sociale vor fi reglementate de lege, rămânând astfel ca relaţiile sociale de mai mică importanţă să fie reglementate prin acte normative subordonate legii (hotărâri, ordine).

Clasificarea legilorMajoritatea sistemelor de drept clasifică legile în constituţionale, organice

şi ordinare. Conform dispoziţiilor art. 73, pct. 2 din Constituţie, legile constituţionale sunt cele de revizuire a legii fundamentale.

Legile organice reglementează anumite domenii prevăzute de Constituţie în mod limitativ. Ele se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere parlamentare (majoritatea absolută).

Astfel prin lege organică se reglementează:a. sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii

Electorale Permanente;b. organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;c. statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a

celorlalte drepturi ale acestora;d. organizarea şi desfăşurarea referendumului;e. organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a ţării;f. regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al

stării de război;g. regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;h. infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;i. acordarea amnistiei sau a graţierii colective;j. statutul funcţionarilor publici;k. contenciosul administrativ;l. organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a

instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;m. regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n. organizarea generală a învăţământului;o. organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi

regimul general privind autonomia locală;p. regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele,

precum şi protecţia socială;q. statutul minorităţilor naţionale în România;r. regimul general al cultelor;

309 I. MURARU, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Actami, Bucuresti, 1995

292

s. celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

Relaţiile sociale de importanţă deosebită cad în reglementarea legilor organice, cele care se referă, de exemplu, la asigurarea garanţiilor executării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, asigurarea pluralismului politic, apărarea siguranţei naţionale şi întărirea suveranităţii statului, asigurarea ordinei interne, a legalităţii, răspunderea tuturor structurilor, a autorităţilor administrative şi a funcţionarilor acestora, protecţia proprietăţii, etc.

În toate celelalte domenii ale vieţii sociale, Parlamentul adoptă legi ordinare, cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră (majoritate simplă). Este necesar ca fiecare cameră să existe cvorumul legal, adică să fie prezenţi majoritatea membrilor, fără de care nu se pot adopta acte juridice.

Conform dispoziţiilor art. 76, alin. 3 din Constituţie, la cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative în procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere.

Cererea Guvernului şi propunerile Biroului Permanent sau ale grupurilor parlamentare se supun aprobării Camerei în ziua înregistrării sau, dacă parlamentarii nu se află în plen, în prima şedinţă care urmează zilei de înregistrare a acestora.

Majoritatea cercetarilor din domeniul dreptului constitutional au inteles supremaţia legii faţă de celelalte acte normative ca fiind trăsătura definitorie a acesteia, ea fiind emanaţia Parlamentului şi conformă cu dispoziţiile constituţionale.

Supremaţia legii se fundamentează pe următoarele principii:- principiul deplinătăţii şi suveranităţii puterii de stat;- principiul poziţiei dominante a Parlamentului în organizarea

sistemului statal;- principiul funcţiilor legii în oglindirea voinţei poporului ca voinţă

general obligatorie. Legile referendum sunt adoptate prin referendum. Înseamnă că după ce se

parcurge toată procedura specifică, trebuie organizat referendum pentru aprobarea legii.

Referendumul este reglementat de Constituţie şi în art. 151 pentru proiectele ori propunerile de revizuire a legii fundamentale. Astfel, revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 zile de la data adoptării proiectului sau propunerii.

Această reglementare este urmarea stipulării şi interpretării prevederilor art. 2, alin. 1 din Constituţie potrivit cărora “Suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum”.

Parlamentul fiind unica autoritate legiuitoare a ţării, exercită această funcţie sub controlul poporului. Acest control apare cu ocazia referendumului,

293

când electoratul decide să aprobe legea votată în Parlament. Dacă în urma referendumului nu se înregistrează majoritatea simplă, legea nu este aprobată.

HotărâreaHotărârea este actul juridic prin care se stabilesc măsurile privind

organizarea şi funcţionarea internă a Camerelor. Din cuprinsul art. 76, alin. 1 şi 2 al Constituţiei, rezultă că pe lângă legi, Camerele adoptă şi hotărâri.

Hotărârile pot avea caracter normativ sau caracter individual.Dacă legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se

adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, legile ordinare şi celelalte hotărâri se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

Un loc aparte îl ocupă hotărârile prin care se aprobă regulamentele de organizare şi funcţionare a Camerelor. De asemenea, conform art. 62, alin. 2 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă cu votul majorităţii membrilor Regulamentul şedinţelor comune.

Regulamentele sunt acte normative şi sunt supuse controlului de constituţionalitate potrivit reglementărilor art. 146, lit. C şi 147 din legea fundamentală.

MoţiuneaMoţiunea exprimă poziţia Camerei într-o anumită problemă de politică

internă sau externă. Moţiunea poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi. Până la încheierea dezbaterii unei moţiuni, un deputat care a semnat-o nu mai poate semna alte moţiuni în aceeaşi problemă.

Moţiunile trebuie să fie motivate şi se depun la preşedintele Camerei, în cursul şedinţelor publice. După primirea moţiunii, preşedintele Camerei o comunică de îndată Guvernului şi o aduce la cunoştinţa Camerei după care dispune afişarea ei la sediul Camerei Deputaţilor.

Preşedintele Camerei stabileşte data dezbaterii moţiunii, care nu poate depăşi 6 zile de la înregistrarea acesteia, înştiinţând Guvernul în acest sens. Moţiunile privind probleme de politică externă se supun dezbaterii numai însoţite de avizul comisiei pentru politică externă şi cu consultarea Ministerului Afacerilor Externe.

Dezbaterea moţiunii se face cu respectarea dispoziţiilor regulamentului şi se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. După începerea discutării moţiunii deputaţii nu-şi pot retrage adeziunea la moţiune, dezbaterea urmând a se încheia prin supunerea la vot a moţiunii de către preşedintele Camerei.

La moţiunile prezentate, nu pot fi propuse amendamente.În cazul Senatului, moţiunile pot fi iniţiate de cel puţin o pătrime din

numărul senatorilor. Etapele dezbaterii şi votarea sunt similare cu reglementările din Regulamentul Camerei Deputaţilor.

294

Un loc aparte îl ocupă în Constituţia României moţiunea de cenzură. Ea apare în raporturile dintre Parlament şi Guvern, urmare a controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului.

Potrivit art. 113 alin. 2, moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii.

Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. Dacă se adoptă moţiunea de cenzură cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, se retrage încrederea acordată Guvernului.

Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit art. 114, din Constituţie.

Conform reglementărilor art. 114 din Constituţie, Guvernul îşi poate angaja răspunderea în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.

Guvernul este demis dacă moţiunea de cenzură depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată. Dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, programul sau declaraţia de politică generală devenind obligatorii pentru Guvern.

Actele exclusiv politice ale ParlamentuluiOrganul reprezentativ suprem nu adoptă numai acte cu caracter juridic, ci

şi acte exclusiv politice. Nu sunt prevăzute de legea fundamentală, însă sunt adoptate în practica parlamentară. Este vorba de unele manifestări de voinţă care se referă la anumite evenimente internaţionale şi este nevoie ca în calitate de organ reprezentativ suprem Parlamentul să îşi expună poziţia.

Cu alte cuvinte, prin actele exclusiv politice, Parlamentul ia o atitudine în domeniul politicii externe. Astfel de acte exclusiv politice sunt: apelul, mesajul şi declaraţia.

Chiar dacă nu produc efecte juridice, prin faptul că provin de la autoritatea cea mai înaltă din sistemul statal, se bucură de prestigiu şi influenţă atât pe plan intern cât şi extern.

Ordonanţele GuvernuluiConform dispoziţiilor art. 108 alin. 1 din Constituţie, Guvernul adoptă

hotărâri şi ordonanţe.Hotărârea este actul juridic potrivit căruia Guvernul îşi exercită rolul său

de a asigura conform programului de guvernare aprobat de Parlament, realizarea politicii interne şi externe şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice.

295

Aşadar, prin hotărâre se asigură organizarea executării legilor, aşa cum stipulează şi prevederile art. 108 alin. 2 din Constituţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 115 alin. 1 din legea fundamentală, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice310.

Titlul art. 115 este ,,delegarea legislativă”311 cu alte cuvinte Ordonanţele sunt actele juridice ale Guvernului în urma împuternicirii acestuia de către Parlament să emită norme cu caracter primar având forţa juridică a legii. Printr-o analiză a textului constituţional, se constată că Parlamentul nu poate delega competenta sa legislativă specifică domeniilor legilor organice.

Îndeplinirea atribuţiilor delegate de către Parlament în temeiul legii speciale de abilitare, nu este facultativă pentru Guvern.

Legea de abilitare stabileste, in mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite Ordonanţe de către Guvern. Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.

Un regim aparte îl prezintă Ordonanţele de Urgenţă care, conform prevederilor art. 115 alin. 4 din Constituţie, pot fi adoptate de Guvern numai în situaţii extraordinare. Se prevede că Ordonanţele de Urgenţă intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament, iar dacă aceasta nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu.

Prin urmare într-o interpretare riguroasă rezultă că ordonanţele de urgenţă pot reglementa şi relaţii sociale în domenii specifice legii organice.

Este necesar a insista asupra conceptului „cazuri excepţionale” pentru că din păcate zecile de ordonanţe de urgenţă adoptate de cele două guvernări în cei zece ani de democraţie nu au scos în evidenţă necesitatea acestor cazuri excepţionale.

Mai mult, pericolul ca ele să nu fie aprobate de Parlament conduce la urmări grave - încetarea producerii efectelor juridice şi de aici, interpretarea instabilităţii legislaţiei româneşti.

Prin analiza textului legii fundamentale, observăm că nu precizează ce se înţelege prin „cazuri excepţionale”, de aceea Guvernul a şi adoptat în anumite perioade de timp un important număr de ordonanţe de urgenţă.

S-a diminuat astfel rolul Parlamentului de „unică autoritate legiuitoare a ţării”. Este adevărat însă, că şi Parlamentul nu a dezbătut în regim de urgenţă aceste ordonanţe, aşa cum îl obligă prevederea constituţională a art. 114 alin.4, teza a 3-a.

Deşi textul constituţional nu prevede un termen de dezbatere a ordonanţelor de urgenţă, până la o eventuala revizuire a Constituţiei opinăm că în regulamentele de organizare şi funcţionare ale Camerelor ar putea fi prevăzut

310 Ion MURARU, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti, 1995311 Constituţia României, Editura Nicora, 2003

296

acest termen312. Se constată că revizuirea constituţională din 2003 a vizat şi ordonanţele de urgenţă.

Astfel, conform art.115 alin. 4 „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţe numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora”.

Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz de la trimitere.

Dacă în termen de cel mult 30 zile de la depunere, camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte camere care decide asemenea în procedură de urgenţă.

Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit art. 115 alin. 3. Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.

Iniţiativa legislativăPotrivit art. 74, alin. 1 din Constituţie, iniţiativa legislativă aparţine

Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă, trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 5000 de semnături, în sprijinul acestei iniţiative.

Abia în martie 2000 s-a adoptat Legea nr. 24 privând normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, încercându-se, în sfârşit, instaurarea unei ordini în acest important domeniu şi abrogându-se Decretul 16/1976 privind aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă.

Se prevede că reglementarea relaţiilor sociale prin lege şi prin celelalte categorii de acte normative se realizează cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc.

Legea dispune că actele normative se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile legii fundamentale a României, precum şi cu principiile ordinii de drept.

312 Ion RUSU, Drept Constituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001

297

Tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum ţi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, îndeplinind, astfel cerinţele prevederilor art. 79 din Constituţie.

Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, în cadrul exercitării iniţiativei legislative, la elaborarea şi adoptare Ordonanţelor şi Hotărârilor Guvernului, precum şi la elaborarea şi adoptarea actelor normative ale autorităţii administrative autonome.

Normele de tehnică legislativa se aplică în mod corespunzător şi la elaborarea şi adoptarea proiectelor de ordine, instrucţiuni şi de alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate, precum şi la elaborarea şi adoptarea actelor cu caracter normativ emise de autorităţile administraţiei publice locale.

Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte. Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţie şi prin lege. Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Proiectele de legi se elaborează ca urmare a exercitării, potrivit Constituţiei a dreptului de iniţiativă legislativă. Proiectele celorlalte categorii de acte normative se elaborează de autorităţile competente să le iniţieze potrivit legii. Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă.

Proiectele de acte normative se supun spre adoptare însoţite de o expunere de motive, o notă de fundamentare sau un referat de aprobare.

Proiectele de legi, propunerile legislative şi celelalte proiecte de acte normative se redactează în forma prescriptivă proprie normelor juridice. Prin modul de exprimare, actul normativ trebuie să asigure dispoziţiilor sale un caracter obligatoriu. Dispoziţiile cuprinse în actul normativ pot fi dup caz, imperative, supletive, permisive, alternative, derogatorii, facultative, tranzitorii, temporare, de recomandare sau alte asemenea; aceste situaţii trebuie să rezulte expres din redactarea normelor.

Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce.

Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor.

Guvernul României a adoptat Hotărârea 400/2000, prin care se aprobă Regulamentul privind procedurile pentru pregătirea, elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative care se înaintează Guvernului, precum şi procedurile de supunere spre adoptare a acestora313.

313 Legea nr 24/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial nr 139/31.03.2000, iar HG nr 400/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial nr 268

298

Astfel, au dreptul să facă Guvernului propuneri de acte normative, în conformitate cu atribuţiile şi cu domeniul lor de activitate, următoarele autorităţi publice:

- ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale precum şi celelalte autorităţi publice cu drept de iniţiativă legislativă;

- prefecturile, consiliile judeţene şi Consiliul general al Municipiului Bucureşti, prin Ministerul Administraţiei şi Internelor.

În vederea elaborării propunerilor de acte normative, la ministere şi celelalte organe de specialitate ale Administraţiei publice centrale, se constituie colective speciale.

Colectivul se constituie prin ordin al conducătorului autorităţii în componenţa acestuia fiind desemnat un reprezentant al compartimentului juridic, un reprezentant al compartimentului de integrare europeană, reprezentanţi ai Direcţiilor corespunzătoare profilului propunerilor de reglementare şi secretarul general al autorităţii publice.

Colectivul întocmeşte o primă formă a proiectului de act normativ care se prezintă conducătorului ministerului, respectiv al organului central de specialitate iniţiator, iar în lipsa persoanei desemnate prin ordin al acestuia.

Proiectul de act normativ, însuşit de catre conducătorul ministerului sau al organului de specialitate al administraţiei publice centrale, iniţiator, se transmite, concomitent în copie ministerelor şi altor autorităţi publice interesate, care au obligaţia de a analiza şi de a comunica ministerului iniţiator eventualele observaţii şi propuneri în termen de 10 zile de la primire.

După obţinerea punctelor de vedere din partea instituţiilor care avizează, iniţiatorul definitivează proiectul de act normativ. La operaţiunea de definitivare, care se face de către colectivul desemnat pot participa şi reprezentanţi ai autorităţilor care avizează.

În cazul în care între iniţiator şi cei care avizează există puncte de vedere diferite, proiectul de act normativ va fi avizat cu obiecţii, care vor fi anexate şi prezentate în cadrul şedinţei Guvernului.

Proiectele de acte normative vor fi avizate din punct de vedere al legalităţii de Ministerul Justiţiei, care încheie succesiunea operaţiunilor din etapa de avizare. Proiectele de acte normative se transmit Ministerului Justiţiei în original, împreună cu o copie şi numai după obţinerea avizelor autorităţilor publice interesate.

Avizul Ministerului Justiţiei nu este obligatoriu în cazul Hotărârilor Guvernului cu caracter individual ce au ca obiect numiri şi revocări din funcţie, stabilirea unor date, precum şi aprobarea de indicatori tehnico-economici de investiţii, care sunt avizate din punct de vedere al legalităţii de Secretariatul General al Guvernului.

În cazul acordurilor, convenţiilor şi altor înţelegeri internaţionale, care se supun Parlamentului, spre ratificare, de către Guvern,sau pentru care competenta de aprobare revine potrivit legii, Guvernului proiectul de act normativ trebuie să

299

fie însoţit de textul actului internaţional în limba originară şi în traducere oficială sau autorizată.

Proiectele de acte normative avizate se transmit de iniţiator, ştampilate pe fiecare filă, Secretariatului General al Guvernului.

Secretariatul General al Guvernului va solicita îndată următoarele avize:a. avizul Consiliului Legislativ, care urmează să fie emis, potrivit legii,

în termenul solicitat de Guvern, care nu poate fi mai mic de:- 24 ore pentru proiectele de ordonanţă de urgenţă;- 2 zile pentru proiectele de legi care urmează să fie transmise

Parlamentului cu solicitarea dezbaterii în procedură de urgenţă; - 10 zile pentru celelalte proiecte de acte normative;b. avizul Consiliului Economic şi Social, în cazul proiectelor de acte

normative care privesc domeniile prevăzute la art. 5 din legea nr. 109/1997, privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, care urmează să fie emis, potrivit legii în termen de:

- 10 zile calendaristice de la primirea solicitării, în cazul proiectelor de hotărâri, de ordonanţe şi de legi ordinare;

- 20 zile calendaristice de la primirea solicitării, în cazul proiectelor de legi organice.

Secretariatul General al Guvernului va verifica îndeplinirea condiţiilor de formă pentru fiecare proiect de act normativ, inclusiv respectarea normelor de tehnică legislativă, prevăzută de Legea nr 24/2000 şi va întocmi, în acest sens o notă.

Secretariatul General al Guvernului transmite iniţiatorului:a. avizul Consiliului Legislativ;b. avizul Consiliului Economic şi Social;c. notă cuprinzând observaţiile formulate de Secretariatul General al

Guvernului, dacă este cazul.Înainte de începerea dezbaterilor sau în cursul acestora, iniţiatorii pot

solicita primului ministru, motivat, retragerea sau amânarea proiectelor de acte normative aflate pe ordinea de zi.

Decizia Guvernului cu privire la fiecare proiect de acte normative, luată ca urmare a rezultatului dezbaterilor, este marcată prin anunţul primului ministru privind adoptarea, amânarea, respingerea sau retragerea acestuia, după caz.

După şedinţa Guvernului, Secretariatul General al Guvernului va proceda la:

1. definitivarea actului normativ adoptat, pe baza formei refăcute transmise de iniţiator, verificând verificarea celor stabilite în şedinţa Guvernului;

2. prezentarea actului normativ adoptat primului ministru, în vederea semnării, şi miniştrilor conducători ai ministerelor care urmează să aplice acel act normativ, în vederea contrasemnării. Contrasemnarea unui act normativ adoptat de Guvern este obligatorie în termen de cel mult 24 ore de la data semnării lui de către primul ministru;

300

3. numerotarea actelor normative în cadrul anului calendaristic, actele guvernului poartă data şedinţei Guvernului în care acestea au fost adoptate;

4. transmiterea către secretarul general al Camerei Deputaţilor, cu solicitarea publicării în Monitorul Oficial al României, a ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, împreună cu notele de fundamentare ale acestora, semnate de ministrul sau de miniştrii iniţiatori. Sunt exceptate de la publicare hotărârile Guvernului care intră sub incidenţa prevederilor art. 108, alin. 4, ultima teză din Constituţia României, care se comunică numai instituţiilor interesate;

5. transmiterea la Senat sau la Camera Deputaţilor, după caz, a ordonanţelor şi a ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, însoţite de expunerile de motive ale proiectelor de legi pentru aprobarea acestora şi de hotărârile de adoptare, semnate de primul ministru;

6. transmiterea la Senat sau la Camera Deputaţilor, după caz, a proiectelor de legi, însoţite de expunerile de motive ale acestora şi de hotărârile de supunere a lor spre adoptare, semnate de primul-ministru.

În vederea publicării în Monitorul Oficial al României, iniţiatorul sau iniţiatorii, după caz, au obligaţia să transmită Secretariatului General al Guvernului imediat după adoptare, împreună cu actul normativ şi nota de fundamentare. Aceasta trebuie să fie semnată numai de conducătorul/ conducătorii autorităţilor publice iniţiatoare şi să se refere la forma finală a actului normativ, precum şi la avizul Consiliului Legislativ.

Proiectele de acte normative cărora li s-au adus modificări de fond ca urmare a discutării şi aprobării lor în şedinţa Guvernului, vor fi supuse unor noi avizări a Consiliului Legislativ.

În cazul în care ca urmare a noii avizări de către Consiliul Legislativ, este necesară operarea unor modificări de fond, proiectul de act normativ va fi repus, în mod obligatoriu pe ordinea de zi a şedinţei Guvernului.

Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte ca prima cameră sesizată. Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte ca prima Cameră sesizată.

Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca prima Cameră sesizată, proiectele de legi ţi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate şi acorduri.

Celelalte proiecte de lege sau propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării ca prima Cameră sesizată, Senatului. Proiectele de legi se înaintează Camerelor însoţite de avizul Consiliului Legislativ.

Potrivit reglementărilor constituţionale nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Se exceptează aceste domenii pentru că cetăţenii nu pot să

301

cunoască dimensiunile politicii fiscale, multiplele probleme internaţionale şi complexitatea politicii naţionale în aceste domenii.

În ce priveşte amnistia şi graţierea, cetăţenii nu pot să ştie evoluţia la un moment dat a situaţiei, iniţiativa populară fiind sub semnul oportunităţii ei. De aceea, Curtea Constituţională, potrivit prevederilor art. 146, lit. J, verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.

Prin urmare, în cazul propunerilor legislative iniţiate de cetăţeni, preşedintele camerei, înainte de distribuirea lor şi sesizarea în fond a Comisiei Permanente competente, va solicita Curţii Constituţionale verificarea îndeplinirii condiţiilor constituţionale pentru exercitarea iniţiativei legislative.

Ca şi în cazul exercitării iniţiativei legislative de către parlamentari, propunerea legislativă ce face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor trebuie să aibă forma proiectului de lege. De aceea ea nu rămâne numai în stadiu de „propunere” sau „enunţare” ori „revendicare” oarecare, ci trebuie să devină un proiect de lege, să aibă o expunere de motive, textul normativ să fie organizat pe articole, capitole etc, să aibă avizul Consiliului Legislativ.

Dacă iniţiativa legislativă a parlamentarilor sau a cetăţenilor implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau al bugetului asigurărilor sociale de stat, trebuie să fie însoţite şi de avizul Guvernului.

Proiectele de legi elaborate de Guvern, şi propunerile legislative ale cetăţenilor pot fi transmise Camerei Deputaţilor sau Senatului, pe când cele iniţiate de parlamentari se depun la Camera unde au fost prezentate. Are loc sesizarea Parlamentului şi declanşarea procedurii parlamentare pentru adoptarea lor.

Toate proiectele şi propunerile legislative se înregistrează în ordinea prezentării lor şi sunt aduse la cunoştinţa Camerei, în prima şedinţă prin anunţarea titlului, a iniţiatorului şi a comisiilor sesizate pentru examinarea în fond şi pentru avizare.

Ele se imprimă şi se distribuie de îndată, fiind trecute pe ordinea de zi. Proiectele şi propunerile legislative, se transmit sub semnătura preşedintelui Camerei, spre dezbatere şi avizare comisiilor permanente competente.

Examinarea proiectelor şi propunerilor legislative se poate face şi la cererea altei comisii care se consideră competentă. Iniţiatorul proiectului sau al propunerii legislative poate să îşi retragă proiectul sau propunerea până la începerea dezbaterilor generale, cu aprobarea plenului.

În cazul în care proiectul sau propunerea legislativă a fost adoptată de Camera Deputaţilor, retragerea nu mai poate fi făcută din momentul sesizării Senatului.

După examinarea proiectului sau a propunerii legislative comisia permanentă sesizată în fond întocmeşte un raport care va cuprinde propuneri motivate cu privire la adoptarea sau, după caz, modificarea ori respingerea proiectului sau a propunerii legislative examinate.

302

Raportul se transmite Biroului permanent, care dispune şi asigură prin secretarul general al Camerei, difuzarea acestuia parlamentarilor, Guvernului şi iniţiatorului, cu cel puţin 3 zile lucrătoare înainte de data dezbaterii în plen.

Dezbaterea în plenul Camerei are două faze: dezbaterea generală şi dezbaterea pe articole.

Proiectele şi propunerile legislative avizate se supun dezbaterii Camerei în succesiunea prevăzută pe ordinea de zi aprobată de aceasta. Înscrierea pe ordinea de zi a proiectelor de lege, a propunerilor legislative se face în cel mult 30 zile de la depunerea raportului Comisiei permanente sesizate în fond.

Amendamentele care implică modificarea bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat se transmit de preşedintele comisiei sesizate în fond la Guvern, solicitându-se punctul de vedere al acestuia. În cazul în care Guvernul nu transmite un punct de vedere până la data stabilită de comisie, se consideră că amendamentul a fost acceptat.

Dezbaterea generală a proiectului de lege sau a propunerii legislative este precedată de prezentarea, de către iniţiator, a motivelor care au condus la promovarea proiectului, precum şi a raportului comisiei permanente, de către preşedintele acesteia sau de un raportor desemnat de comisie.

Pentru dezbaterea generală a proiectului sau a propunerii legislative, fiecare grup parlamentar, poate să-şi desemneze un singur reprezentant. Preşedintele Camerei dă cuvântul reprezentanţilor grupurilor parlamentare în ordinea înscrierii. El poate propune Camerei limitarea timpului destinat dezbaterii generale.

Iniţiatorul proiectului sau al propunerii legislative are dreptul să ia cuvântul înainte de încheierea dezbaterii generale. În faza dezbaterii generale a proiectului sau a propunerii legislative nu pot fi propuse amendamente.

Camera trece la dezbaterea pe articole a proiectului sau a propunerii legislative, cu modificările propuse în raportul comisiei sesizate în fond. La discutarea fiecărui articol, parlamentarii pot lua cuvântul pentru a-şi exprima punctul de vedere.

De asemenea, va putea lua cuvântul şi reprezentantul Guvernului sau al iniţiatorului. Preşedintele Camerei poate supune, spre aprobare, sistarea discuţiilor la articolul dezbătut. Discutarea articolelor începe cu amendamentele, acestea trebuind să se refere la conţinutul unui singur articol.

Când dezbaterea amendamentelor relevă consecinţe importante asupra propunerii legislative, preşedintele Camerei poate trimite toate propunerile în discuţie comisiei sesizate în fond. Discutarea amendamentelor începe cu propunerile de eliminare a unora dintre texte şi continuă cu cele privind modificarea sau completarea acestora.

În cazul în care există mai multe amendamente de acelaşi fel, ele se supun dezbaterii în ordinea în care au fost prezentate, începând cu cele cuprinse în raportul comisiei sesizate în fond314.

314 I. DELEANU, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997

303

Camera se va pronunţa prin vot distinct asupra fiecărui amendament, în afară de cazul în care adoptarea unuia exclude acceptarea celorlalte. Fiecare articol se supune votului Camerei şi se adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi.

Votarea proiectelor sau propunerilor legislative Votarea reprezintă adoptarea legii sau respingerea ei de către Camera

Parlamentară. În acest scop, fiecare parlamentar îşi exprimă votul său. Votul parlamentarului este personal. Procedura de vot presupune fie votul deschis, fie votul secret. Votul deschis poate avea loc prin: ridicarea mâinii, ridicarea în picioare, apel nominal sau prin mijloace electronice.

Votul secret se poate exprima prin: buletine de vot, bile sau prin mijloace electronice. Camera hotărăşte la propunerea preşedintelui sau a unui grup parlamentar, ce modalitate de vot va folosi, în afară de cazul în care prin regulament se stabileşte o anumită procedură de vot.

Votul prin apel nominal se desfăşoară astfel: preşedintele explică obiectul votării şi sensul cuvintelor ”pentru” şi „contra”. Unul dintre secretari dă citire numelui şi prenumelui deputaţilor; fiecare deputat răspunde: ”pentru” sau „contra”. După terminarea apelului se repetă numele şi prenumele deputaţilor care nu au răspuns.

Votul prin mijloace electronice se realizează prin conectarea unuia din contactele care reprezintă „vot pentru” şi „vot împotrivă” sau „abţinere”. Rezultatul votului electronic se afişează prin dispoziţia preşedintelui Camerei. În cazul în care preşedintele Camerei, asistat de cei doi secretari, constată existenţa unor defecţiuni în conectarea circuitelor, el poate cere repetarea votului electronic sau înlocuirea acestuia cu altă procedură de vot. Dispozitivul care permite deputatului accesul la mijloacele electronice de vot este personal.

Votul cu buletine de vot se foloseşte în general pentru aprobarea unor numiri în funcţii publice. Înainte de votare preşedintele poate cere verificarea cvorumului prin apel nominal sau prin numărare de către secretari.

Deputaţii şi senatorii care nu-şi exercită dreptul de vot,dar care au fost prezenţi în sala de şedinţe, intră în numărul regulamentar de stabilire a cvorumului. Dacă în sala de şedinţe nu se află majoritatea deputaţilor, preşedintele amână votarea până la întrunirea cvorumului legal.

În cursul votării nu se poate acorda deputaţilor dreptul de a lua cuvântul. Proiectele de legi şi propunerile legislative respinse de Cameră nu pot fi readuse în discuţia acesteia în cursul aceleaşi sesiuni315.

Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi, de complexitate deosebită, termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene, se consideră că proiectul de lege sau propunerea legislativă a fost adoptată.

După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.

315 Cristian IONESCU, Drept Constituţional şi Instituţii politice, vol. II, Edittura Lumina Lex, Bucureşti, 1997

304

În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată care va decide definitiv în procedura de urgenţă.

Dispoziţiile anterioare referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere.

Revizuirea Constituţiei în ce priveşte procedura legislativă a urmărit creşterea eficienţei Parlamentului şi renunţarea la procedura medierii între Camere când se adoptau texte diferite.

După ce a fost votată, legea este semnată de preşedintele Camerei sau dacă şedinţa a fost condusă de unul dintre vicepreşedinţi, de către acesta.

Semnătura demonstrează respectarea procedurii legislative.

Promulgarea Legii către PreşedinteDupă votare, orice lege este înaintată şefului statului, pentru promulgare.

Promulgarea este actul prin care Preşedintele României autentifică şi investeşte legea adoptată de Parlament cu formulă executorie şi dispune publicare ei în Monitorul Oficial al României.

Ca act juridic, promulgarea exprimă dreptul puterii executive de a supune actul adoptat de puterea legislativă unui control atât din punct de vedere al naturii dispoziţiilor cuprinse în lege, cât şi din punct de vedere al constituţionalităţii acesteia.

Preşedintele nu poate refuza promulgarea pur şi simplu.Refuzul nejustificat de promulgare poate fi considerat o abatere a Preşedintelui de la una dintre îndatoririle sale constituţionale.

În ceea ce priveşte termenul de lege, trebuie precizat că sunt supuse promulgării toate cele trei categorii de legi: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Toate celelalte acte pe care le adoptă camerele,în comun sau separat, nu trebuie supuse procedurii promulgării.

Promulgarea se face prin decret semnat de Preşedinte. Conform prevederilor art. 77 din Constituţie, promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire, Preşedintele României putând cere o singură dată reexaminarea legii.

Totodată, textul constituţional prevede că, dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii sau verificarea constituţionalităţii acesteia, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

Prin urmare, promulgarea unei legi de către şeful statului român, constituie o parte componentă, obligatorie a procedurii de elaborare şi adoptare a unui proiect de lege. Preşedintele României are după cum am menţionat, doar dreptul de a cere

305

Parlamentului o singură reexaminarea legii sau verificarea constituţionalităţii legii. Reprimind proiectul de lege el este obligat să-l semneze.

Nu poate fi vorba de un refuz al semnăturii proiectului de lege, întrucât dreptul de a legifera, deci de adoptare sau refuz de adoptare a unui proiect delege, este de competenţa exclusivă a Parlamentului care nu împarte cu nimeni această competenţă constituţională.

În acest sens, putem considera că sunt şi dispoziţiile legii fundamentale din art. 61, alin. 1: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.

Intrarea in vigoare a legii are loc la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau de la data prevazută expres în textul de lege, potrivit art.78 din Constituţie.

Prevederile constituţionale din art. 15, pct. 2 ,,Legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale mai favorabile”, vin să completeze grija legiuitorului constituant pentru apărarea şi garantarea valorilor unei democraţii autentice.

Legiferarea reprezintă adoptarea legilor, după o procedură prevăzută de Constituţie şi regulamentele parlamentare. Orice procedură reprezintă un algoritm sau o succesiune de operaţiuni.

Bibliografie

Valerică DÂBU Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Curs S.N.S.P.A., 2005

I. MURARU Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti, 1995

Ion RUSU Drept Constituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001

I. DELEANU Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997

Cristian IONESCU

Drept Constituţional şi Instituţii politice, vol. II, Edittura Lumina Lex, Bucureşti, 1997

Constituţia României, Editura Nicora, 2003

TRATATELE INTERNAŢIONALE

Cpt. Florentin ILIE

306

Până în anul 2003, regimul juridic al încheierii tratatelor era reglementat de prevederile Legii nr. 4/1991 privind încheierea şi ratificarea tratatelor, cu completările ulterioare. În contextul dinamicii relaţiilor externe ale României, inclusiv din perspectiva aderării la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi la Uniunea Europeană şi având în vedere necesităţile de reglementare demonstrate de practica recentă a instituţiilor române în domeniul încheierii tratatelor, a fost adoptată Legea nr. 590 privind tratatele.

Prin aceasta s-a urmărit introducerea în legislaţia română a unei reglementări moderne, adusă la zi şi eficientă, referitoare la procedurile interne pe care le presupune încheierea tratatelor internaţionale, dar şi a altor aspecte care ţin de viaţa tratatelor ulterior intrării în vigoare a acestora.

Necesitatea înlocuirii reglementărilor cuprinse în Legea nr. 4/1991 privind încheierea şi ratificarea tratatelor, care nu prevedea dispoziţii exprese referitoare la fazele încheierii tratatelor, răspunde, în primul rând, cerinţelor practice legate de reglementarea cu exactitate a procedurilor interne corespunzătoare fiecărei etape: negocierea, semnarea, exprimarea consimţământului cu privire la tratate şi intrarea în vigoare.

Legea privind tratatele este structurată în raport cu principalele etape în încheierea tratatelor. De asemenea, noul act normativ defineşte unii dintre termenii cei mai utilizaţi în reglementare, atunci când din dispozitivul textului rezultă această necesitate de precizare, pentru a conferi claritate sporită acesteia şi a evita eventuale dificultăţi de interpretare.

În ceea ce priveşte procedura aprobării negocierii şi semnării unui tratat, sunt precizate cu stricteţe etapele care trebuie urmate: elaborarea memorandumului pentru aprobarea negocierii sau semnării, conţinutul acestuia, iniţiatorii şi avizatorii, desfăşurarea negocierilor, elaborarea raportului după negociere, parafarea şi semnarea ad referendum şi eliberarea deplinelor puteri pentru semnarea unui tratat.

Pentru a răspunde unor considerente de urgenţă, legea reglementează procedura excepţională a aprobării simultane a negocierii şi semnării, dacă există suficiente elemente să se considere că textul convenit sau adoptat al tratatului nu va conţine diferenţe substanţiale de fond faţă de elementele de mandat ale părţii române.

De asemenea, legea urmăreşte armonizarea procedurii aprobării negocierii şi semnării tratatelor în domeniul în care este necesară aprobarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării cu procedura prevăzută în Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

În ceea ce priveşte reglementarea exprimării consimţământului de a deveni parte la tratat şi a intrării în vigoare a acestuia, un prim element de noutate constă în restrângerea sferei tratatelor supuse ratificării în domeniul asumării angajamentelor financiare la acele tratate care presupun modificarea legii bugetului de stat în vigoare. Această modificare are efecte pozitive în ceea ce priveşte derularea cu rapiditate a procedurii încheierii unor acorduri prin care se aduc beneficii certe părţii române, cum ar fi cele de împrumut, care sunt aprobate prin hotărâre a Guvernului.

Răspunzând unor cerinţe de urgenţă întâlnite în practică, legea prevede expres posibilitatea ratificării unor tratate, în mod excepţional, prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului. Totodată, în vederea asigurării necesităţilor de securitate

307

juridică, legea reglementează condiţiile ce trebuie îndeplinite în acest caz, în conformitate cu prevederile Constituţiei revizuite, precum şi, în cazul tratatelor la nivel de stat, necesitatea obţinerii aprobării exprese a Preşedintelui României.

De asemenea, este creată posibilitatea exprimării consimţământului de a deveni parte la anumite tratate prin semnare, fiind precizată expres sfera tratatelor pentru care această procedură este permisă. Aceasta conduce la creşterea semnificativă a celerităţii procedurii de intrare în vigoare a tratatelor în anumite domenii, răspunzând unor cerinţe concrete rezultate din practică. În cadrul acestora sunt incluse şi tratatele prin care România primeşte asistenţă financiară nerambursabilă din partea Uniunii Europene, ceea ce va facilita în mod semnificativ încheierea şi derularea acestora.

Pentru a veni în întâmpinarea necesităţilor de urgenţă pentru începerea aplicării unor tratate, în situaţii excepţionale, legea reglementează posibilitatea aplicării provizorii, până la intrarea în vigoare, a acestora. Prin limitarea posibilităţii aplicării provizorii la tratatele la nivel guvernamental care nu trebuie ratificate şi la cele la nivel departamental, precum şi prin obligativitatea prevederii exprese a acestei posibilităţi în textul tratatului, se asigură garanţiile de securitate juridică necesare.

Un alt element de noutate este reprezentat de reglementarea detaliată a procedurii de încheiere a tratatelor în formă simplificată prin schimb de note verbale sau de scrisori. Având în vedere practica diplomatică în materie, competenţa exclusivă a încheierii tratatelor prin schimb de note verbale revine Ministerului Afacerilor Externe, iar cea a încheierii tratatelor prin schimb de scrisori este extinsă doar la ministerul care gestionează problematica integrării europene, pentru a răspunde cerinţelor de operativitate impuse în cazul tratatelor prin care România primeşte asistenţa financiară nerambursabilă din partea Uniunii Europene.

Limitarea competenţei încheierii tratatelor în formă simplificată are ca scop garantarea coordonării şi controlului în domeniul încheierii tratatelor de către instituţiile competente în domeniul politicii externe.

Legea reglementează în detaliu, de asemenea, alte aspecte esenţiale legate de viaţa tratatelor: formularea, respectiv retragerea de rezerve şi declaraţii, aplicarea, modificarea şi ieşirea din vigoare a tratatelor.

Dispoziţiile nou introduse, referitoare în special la aplicarea tratatelor, sunt menite să asigure respectarea acestora de către toate autorităţile române şi subiectele de drept intern, în conformitate cu art. 11 alin. (2) din Constituţia României. În acelaşi timp, prevederea faptului că dispoziţiile tratatelor nu pot fi modificate sau scoase din vigoare prin acte normative interne reprezintă o aplicare eficientă a art. 11 alin. (1) din Constituţie.

Având în vedere competenţele ce îi revin în domeniul politicii externe, legea reglementează, de asemenea, atribuţiile specifice ale Ministerului Afacerilor Externe cu privire la procedura încheierii tratatelor şi a celorlalte aspecte legate de viaţa acestora, de natură să elimine posibilităţile unor interpretări diferite sau a suprapunerii unor atribuţii.

Aceste prevederi sunt menite totodată să asigure un control eficient al încheierii şi al aplicării lor în dreptul intern.

Pentru asigurarea securităţii circuitului juridic, atât pe plan intern, cat şi pe plan internaţional, este introdusă în reglementare o secţiune referitoare la

308

examinarea compatibilităţii prevederilor proiectelor de tratate cu Constituţia României de către Curtea Constituţională, în conformitate cu prevederile în acest sens ale Constituţiei revizuite.

Un element important este reprezentat de faptul că solicitarea avizului se poate face după convenirea sau adoptarea textului, în orice etapă a încheierii tratatului, pentru a preveni posibilitatea invocării neconstituţionalităţii unor prevederi după semnarea tratatelor. Aceasta dă posibilitatea, în cazul unor observaţii ale Curţii Constituţionale, să se solicite renegocierea textului anterior fixării sale prin semnare sau să se formuleze rezerve la tratat în cazul tratatelor multilaterale. Totodată, în conformitate cu prevederile Constituţiei revizuite, se precizează că în cazul în care tratatul cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, proiectul de lege de ratificare, aderare sau acceptare poate fi promovat numai după încheierea procedurilor de revizuire a Constituţiei — dispoziţii care ar putea avea importanţă deosebită pentru asigurarea unei depline concordanţe între dreptul internaţional şi dreptul intern.

Legea prevede expres că reglementarea acestor competenţe ale Curţii Constituţionale nu aduce atingere (nu se substituie) procedurilor de control al constituţionalităţii legilor prevăzute de Constituţia României şi legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, adaptând, totodată, aceste atribuţii specificului procedurii încheierii tratatelor.

Având în vedere dinamica actuală a dezvoltării cooperării dintre autorităţile publice locale din România cu autorităţi similare din alte state şi necesitatea asigurării coordonării în acest domeniu de către instituţiile competente în domeniul politicii externe şi a autorităţilor locale, legea reglementează procedura încheierii înţelegerilor de cooperare de către acestea. Se instituie, în acest sens, obligativitatea avizului Ministerului Afacerilor Externe şi al ministerului cu atribuţii de sprijin şi control al autorităţilor publice locale, anterior iniţierii negocierilor şi semnării.

Adoptarea Legii privind tratatele răspunde necesităţii creării unui cadru juridic unitar şi suplu în acest domeniu, în conformitate cu cerinţele contemporane din dreptul intern şi internaţional, urmând a constitui, totodată, şi un instrument eficient în demersurile României de integrare europeană şi euroatlantică.

Cu toate că Legea nr. 590/2003 privind tratatele reprezintă o reglementare modernă care răspunde cerinţelor actuale, există, totuşi unele aspecte neclare. Un exemplu în acest sens îl reprezintă procedura aderării. După cum rezultă din dispoziţiile art. 1 lit. h) din actul normativ menţionat, prin aderare se înţelege modalitatea prin care se exprimă consimţământul de a deveni parte la un tratat multilateral care nu a fost semnat de partea română.

Aşadar, se au în vedere tratatele care au fost încheiate de mai multe state la care, ulterior, statul român doreşte să devină parte. Speţa se referă la întrebarea dacă obligaţiile asumate prin tratatul respectiv pot fi angajate şi de guvern. Cu alte cuvinte, dacă Guvernul poate adera la un tratat internaţional, în condiţiile în care, potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 590/2003 conform cărora „tratatele multilaterale care nu au fost semnate în numele României sau la nivel guvernamental, la care România sau Guvernul României urmează să devină parte şi care intră sub incidenţa prevederilor art. 19 alin. (1), sunt supuse Parlamentului spre aderare sau acceptare prin lege, dacă prevăd expres această modalitate de exprimare a consimţământului de a

309

deveni parte”, acest fapt pare posibil. Trebuie precizat că la art. 19 alin. (1) sunt stabilite categoriile tratatelor care se supun Parlamentului spre ratificare.

Apreciem că prevederile art. 21 alin. (1) dau posibilitatea unor interpretări care pot duce la apariţia unor erori.

Astfel, în lucrările Comisiei de Drept Internaţional a ONU s-a propus ca organizaţiile internaţionale să fie definite ca „o asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre”. Mai mult, pentru a acoperi toate situaţiile rezultate din practica concretă a statelor, precum şi pentru a le diferenţia de organizaţiile internaţionale neguvernamentale, în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. (i) din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, a fost preferată o formulare care pune accent pe calitatea participanţilor la organizaţie, stabilind că prin „organizaţie internaţională” se înţelege o „organizaţie interguvernamentală”, fără a se face o diferenţiere între răspunderea internaţională angajată de un stat sau guvernul acestuia. Cert este că, în relaţiile internaţionale, statele sunt subiectele de drept primordial.

Faptul că la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 590/2003, se prevede că anumite tratate la nivel guvernamental sunt supuse Parlamentului pentru ratificare, la fel ca şi tratatele la nivel de stat, denotă intenţia legiuitorului de a angaja răspunderea României.

În ceea ce priveşte prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 590/2003, care, în opinia unora, ar permite ca Guvernul să devină parte la o convenţie internaţională, prin aderare, apreciem că de fapt se au în vedere atribuţiile instituţiei şi nu răspunderea acesteia. De altfel, prin dispoziţiile art. 21 alin. (3), potrivit cărora „Tratatele care nu intră sub incidenţa prevederilor art. 19 alin. (1) sunt supuse Guvernului, spre aderare sau acceptare, prin hotărâre”, se circumstanţiază situaţiile care fac obiectul aderării sau acceptării prin hotărâre a Guvernului. Legiuitorul a permis ca acest tip de tratat să fie încheiat la nivelul Guvernului, şi fără implicare Parlamentului, datorită importanţei mai reduse a acestora. În aceeaşi categorie pot fi incluse şi situaţiile în care un tratat încheiat de România, privit ca un act normativ cadru, permite Guvernului să adere la o convenţie internaţională, privită ca un act normativ subsecvent.

Un argument în plus, din analiza legilor de aderare la organizaţiile internaţionale nu a rezultat nici un precedent în care Guvernul, şi nu România, să adere la un tratat internaţional.

În concluzie, apreciem că aderarea la un tratat multilateral, care se circumscrie prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 590/2003, atrage răspunderea României, chiar dacă implementarea dispoziţiilor tratatului respectiv întră în competenţa Guvernului.

ROLUL ORGANIZAŢIEINAŢIUNILOR UNITE ÎN PREVENIREA

ŞI COMBATEREA TERORISMULUI

310

Consilier juridic Laura-Andreea DUMITRESCU

Terorismul reprezintă, la acest început de mileniu, una din principalele ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Valul de atacuri teroriste ce a zguduit lumea în ultimii ani au stârnit atât indignarea opiniei publice internaţionale, cât şi reacţia unor foruri internaţionale, concretizată în diverse forme de colaborare în vederea prevenirii şi combaterii terorismului.

Acţiunile îndreptate împotriva terorismului au coalizat importante state ale lumii, care au înţeles riscurile şi posibilele consecinţe ale acestui flagel. La 20 noiembrie 2003, cu prilejul unei conferinţe de presă organizate la Londra, preşedintele Statelor Unite ale Americii şi primul ministru englez îşi manifestau hotărârea de a lupta împotriva terorismului internaţional „oriunde este nevoie, pentru eradicarea lui”. „Încă o dată afirmăm că, în confruntarea cu această ameninţare, nu există cale de întoarcere, compromis sau ezitare”, declara Tony Blair, adăugând: „Vom răspunde la teroare cu o şi mai mare sete de a învinge teroarea, iar la discordie, cu toleranţă şi libertate”. La rândul său, preşedintele G.W.Bush concluziona: „Teroriştii vor să intimideze şi să demoralizeze naţiunile libere, dar nu vor avea succes”.

Terorismul în sine foloseşte deliberat şi sistematic mijloace violente ori ameninţări care trebuie să aibă ca rezultat provocarea de neîncredere, teama, panica, nesiguranţa, ignorând orice norme umanitare. Scopul acestuia este de a afecta grav, atât structura socială, cât şi individul prin distorsionarea cadrului de percepţie a imaginii societăţii. Totodată, prin acest act se intenţionează producerea multiplelor comentarii în mass-media cu un impact social paralizant.

Combaterea efectivă a terorismului este o sarcină deosebit de complexă care presupune acţiunea concentrată a întregii comunităţi internaţionale în acest scop. Aceasta presupune participarea activă şi contribuţia fiecărui stat în vederea implementării prevederilor convenţiilor internaţionale şi a deciziilor luate de organizaţiile internaţionale competente în scopul eliminării actelor teroriste.

În acest sens, Organizaţia Naţiunilor Unite are un rol important în lupta împotriva terorismului, în virtutea caracterului sau universal şi a competenţelor pe care le deţine conform Cartei ONU, acestea contribuind la dezvoltarea cooperării internaţionale şi la asumarea rolului de coordonare a eforturilor pentru combaterea terorismului. Aceste componente ale luptei împotriva terorismului au fost clar subliniate prin Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 1268 din 19 octombrie 1999 care, la alin. 3, punea în evidenţă „rolul vital al ONU în consolidarea cooperării internaţionale şi accentua importanţa intensificării coordonării dintre state, organizaţii internaţionale şi regionale.”

Concomitent cu aceasta, Consiliul de Securitate recomanda tuturor statelor, adoptarea, în acest context, a următoarelor măsuri:

- cooperarea între state prin acorduri şi aranjamente bi sau multilaterale pentru prevenirea şi suprimarea actelor teroriste, pentru protejarea cetăţenilor

311

acestora şi a altor persoane împotriva atacurilor teroriste şi pentru aducerea în justiţie a autorilor acestora;

- prevenirea şi suprimarea pregătirii şi finanţării oricăror acte de terorism, pe teritoriul propriu şi prin toate mijloacele;

- respingerea tuturor celor care plănuiesc, finanţează sau comit acte de terorism, precum şi arestarea, judecarea sau extrădarea acestora;

- luarea măsurilor conform reglementărilor interne şi internaţionale, inclusiv a celor privind drepturile omului, înaintea aprobării statutului de refugiat, în vederea asigurării dreptului de azil pentru cei care nu au participat la acte teroriste;

- schimb de informaţii, conform prevederilor internaţionale şi interne, cooperarea în materie administrativă şi judiciară în vederea prevenirii şi combaterii actelor teroriste.

În acelaşi spirit, Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1368 din 12 septembrie 2001, după ce condamna atentatele împotriva SUA, din 11 septembrie 2001, lansa un apel tuturor statelor pentru a acţiona urgent în vederea chemării în judecată a tuturor „autorilor, organizatorilor şi finanţatorilor acestor atentate teroriste” şi punea în evidenţă responsabilitatea acelora care acordă ajutor, sprijină sau adăpostesc astfel de persoane. Consiliul, de asemenea, cheamă comunitatea internaţională să-şi intensifice eforturile în vederea prevenirii şi combaterii actelor teroriste, inclusiv prin creşterea cooperării pentru deplina implementare a dispoziţiilor convenţiilor internaţionale şi ale rezoluţiilor Consiliului de Securitate.

O importantă rezoluţie adoptată de Consiliul de Securitate în vederea combaterii terorismului este Rezoluţia nr. 1373 (2001) care prezintă o semnificaţie deosebită datorită complexităţii, măsurilor concrete şi direcţiilor stabilite. Pornindu-se de la convingerea că aceste acte de terorism internaţional constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale, şi acţionând în baza prevederilor cap. VII al Cartei Naţiunilor Unite, Consiliul stabilea ca direcţii prioritare de acţiune de care toate statele trebuie să ţină seama, următoarele:

a) prevenirea şi suprimarea finanţării actelor teroriste; b) incriminarea asigurării sau colectării voite de fonduri de către

conaţionalii lor ori pe teritoriile lor, prin orice mijloace, direct sau indirect, cu intenţia ca fondurile să fie utilizate sau având cunoştinţă că acestea urmează să fie utilizate în scopul săvârşirii de acte teroriste;

c) îngheţarea fără întârziere a fondurilor şi altor bunuri financiare ori resurse economice ale persoanelor care comit sau încearcă să comită acte teroriste ori care participă la sau facilitează comiterea de acte teroriste, ale entităţilor aflate în proprietatea sau controlate direct ori indirect de asemenea persoane, ale persoanelor sau entităţilor care acţionează în numele sau sub conducerea unor astfel de persoane şi entităţi, inclusiv fondurile provenite sau

312

lnk:CRT%20ONU%201000000%201945%200

generate de proprietatea deţinută ori controlată direct sau indirect de asemenea terorişti ori de persoane şi entităţi asociate;

d) interzicerea punerii la dispoziţie, în mod direct sau indirect, de fonduri, bunuri financiare sau resurse economice ori servicii financiare sau alte servicii asemănătoare în beneficiul persoanelor care comit, încearcă să comită, facilitează sau participă la comiterea actelor teroriste, al entităţilor aflate în proprietatea lor sau controlate în mod direct ori indirect de asemenea persoane sau de persoane şi entităţi acţionând în numele ori sub conducerea acestor persoane.

Totodată se solicită în mod imperios intervenţia statelor în planul colaborării internaţionale pentru limitarea efectelor acţiunilor teroriste, inclusiv prin cooperare la nivel regional.

Acest document reprezintă un progres, comparativ cu precedentele rezoluţii adoptate de Consiliul de Securitate, prin stabilirea, în principal, a unor modalităţi concrete de monitorizare a modului în care statele îşi respectă obligaţiile asumate. Lacunele precedentelor rezoluţii privind combaterea terorismului, afectau însăşi eficacitatea lor, nepunând accent pe controlul implementării acestora. Era necesară depăşirea acestei faze, prin reformularea prevederilor iniţiale şi printr-o extindere a conţinutului acestora. Cel mai important pas în acest sens, a fost decizia de a stabili un mecanism internaţional pentru monitorizarea implementării de către toate statele a tuturor măsurilor stabilite de Consiliul de Securitate. Astfel, s-a decis constituirea unui Comitet Contraterorist, format din cei 15 membrii ai Consiliului, care să monitorizeze implementarea acestei rezoluţii. Totodată, Consiliul făcea un apel către toate statele pentru a prezenta în acest sens rapoarte comitetului menţionat în termen de 90 de zile de la data adoptării rezoluţiei.

Aparent, acest comitet s-ar putea confunda cu cel creat în baza Rezoluţiei nr. 1267 din 15 octombrie 1999; dar acesta din urmă nu era abilitat să monitorizeze implementarea tuturor măsurilor stabilite de Consiliu. Rolul acestui comitet era de a aduna informaţii de la state şi de a le supune spre examinare Consiliului de Securitate prin rapoarte periodice. La 19 decembrie 2000, prin dispoziţiile Rezoluţiei nr. 1333 au fost extinse considerabil atribuţiile comitetului constituit în 1999, dar fără a aduce atingere competenţelor sale. Ineficienţa acestuia a determinat Consiliul la extinderea competenţelor acestuia prin Rezoluţia nr. 1373 (2001).

O dovadă convingătoare a importanţei acordate de Consiliul de Securitate implementării de către toate statele a Rezoluţiei 1373 (2001) reiese şi din Declaraţia privind eforturile generale de combatere a terorismului, ataşată rezoluţiei adoptate la cea de a 4413 întâlniri la nivel ministerial la data de 12 noiembrie 2001. Conform prevederilor acesteia, toate statele erau chemate „să ia măsuri urgente pentru implementarea completă a Rezoluţiei 1373 (2001)”.

Consiliul de Securitate a condamnat, cu mai multe ocazii, permiterea folosirii Afganistanului ca bază pentru pregătire şi activităţi teroriste, inclusiv

313

exportul terorismului de către reţeaua "Al-Qaida" şi alte grupuri teroriste, precum şi pentru folosirea mercenarilor străini în acţiuni ostile pe teritoriul Afganistanului, şi, totodată, reţeaua "Al-Qaida" şi alte grupuri teroriste asociate pentru multiplele acte teroriste criminale care au avut ca scop producerea unor victime numeroase în rândul civililor nevinovaţi, precum şi distrugerea proprietăţii, inclusiv prin Rezoluţia nr. 1390 din 16 ianuarie 2002. Conform prevederilor alin. 2, Consiliul stabilea ca toate statele să întreprindă o serie de măsuri în legătură cu Osama bin Laden, membrii reţelei "Al-Qaida", Talibanul şi alte persoane, grupuri, întreprinderi sau entităţi asociate cu aceştia, conform listei întocmite ca urmare a Rezoluţiei nr. 1.267 (1999) şi nr. 1.333 (2000), care va fi actualizată în mod periodic de către Comitetul stabilit prin Rezoluţia nr. 1.267 (1999),

Această serie de acte internaţionale a fost completată cu o altă Declaraţie ce însoţeşte Rezoluţia nr. 1456 (2003) adoptată la data de 29 ianuarie 2003. Cu această ocazie se lansa un apel tuturor statelor de a lua măsuri urgente de prevenire şi reprimare a sprijinului activ sau pasiv al terorismului, de a se conforma pe deplin rezoluţiilor din acest domeniu şi de a deveni părţi la convenţiile internaţionale şi protocoalele cu privire la terorism. Totodată, se sublinia importanţa:

a) unei stricte supravegheri a angajamentelor asumate: „Statele trebuie să garanteze că orice măsuri adoptate pentru combaterea terorismului vor fi supuse celorlalte obligaţii asumate conform dreptului internaţional şi pot fi adoptate doar acele măsuri în concordanţă cu dreptul internaţional, în special cu drepturile omului, ale refugiaţilor şi ale dreptului umanitar” (alin. 6);

b) creşterea eficienţei acţiunilor împotriva terorismului ale organizaţiilor internaţionale: „Organizaţiile internaţionale pot aprecia mijloacele prin care să fie mărită eficienţa acţiunilor lor împotriva terorismului, inclusiv prin stabilirea unui dialog şi a unui schimb de informaţii între acestea şi nu numai, dar şi recurgerea la alte organe cu caracter tehnic şi organizaţii care desfăşoară activităţi privind controlul folosirii şi accesului la diferite materiale nucleare, chimice şi biologice şi alte materiale periculoase; în acest context, este necesar angajamentul deplin faţă de dispoziţiile legale existente în domeniul dezarmării, limitării armamentelor şi neproliferării acestora, pentru consolidarea instrumentelor internaţionale în domeniul menţionat”(alin. 7);

c) întărirea şi extinderea dialogului şi înţelegerii între civilizaţii; Consiliul sublinia: „continuarea eforturilor internaţionale pentru întărirea şi extinderea înţelegerii între civilizaţii, în efortul de a preveni discriminările între diferite religii şi culturi, pentru promovarea consolidării campaniei împotriva terorismului şi pentru eliminarea conflictelor regionale nerezolvate, vor contribui la întărirea cooperării şi colaborării internaţionale care este necesară pentru susţinerea luptei împotriva terorismului”(alin. 10);

d) adoptarea prin consens a două proiecte de convenţii pentru combaterea terorismului internaţional; Consiliul „încurajează statele membre ale

314

ONU să coopereze în vederea soluţionării tuturor problemelor importante cu privire la adoptarea, prin consens, a proiectului multilateral de convenţie privind terorismul internaţional şi proiectul convenţiei internaţionale pentru reprimarea actelor de terorism nuclear”(alin. 13).

De altfel, ONU a luat atitudine faţă de diferitele atacuri teroriste care au intervenit ulterior, ca de exemplu în cazul evenimentelor din anul 2004 de la Madrid care au fost condamnate de Consiliul de Securitate prin Rezoluţia nr. 1530 din 11 martie 2004 în care se reafirmă hotărârea de combatere a tuturor formelor de terorism.

Ulterior, prin prevederile Rezoluţiei nr. 1535 din 26 martie 2004 în vederea consolidării atribuţiilor Comitetului, prezentate anterior, a fost creat un Comitet executiv de conducere contraterorist, cu un rol în special politic, fiind reafirmate totodată competenţele vechiului comitet.

Totodată, Consiliul a stabilit prin Rezoluţia nr. 1546 din 8 iunie 2004 cadrul general de desfăşurare a tranziţiei, din Irak, spre o societate guvernată democratic, după organizarea alegerilor, prin stabilirea unui parteneriat între guvernul irakian şi forţele multinaţionale.

La data de 14 septembrie 2005, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia nr. 1624, conform căreia, în scopul întăririi securităţii internaţionale şi al consolidării luptei împotriva terorismului, a fost extinse rolul şi competenţele Comitetului, ceea ce a reprezentat un important pas în vederea eficientizării activităţii acestui.

În urma celor prezentate, devine evident că lupta împotriva terorismului trebuie să continue prin cooperare internaţională, ea neputând fi apanajul exclusiv al unui singur stat sau al unei singure organizaţii: actele teroriste afectează întreaga comunitate internaţională şi pot fi înfrânte prin şi ripostă colectivă. ONU priveşte terorismul ca fiind una din cele mai importante ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale, având un rol cheie în lupta împotriva acestui flagel. Consiliul de Securitate al ONU are responsabilitatea primară în ceea ce priveşte modul de acţiune pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, totuşi este necesară adeziunea tuturor statelor pentru combaterea terorismului. Desigur, că ONU a avut iniţiativa încheierii unui număr de 12 convenţii internaţionale deosebit de importante pentru domeniul luptei antiteroriste, dar statele membre ale UE trebuie să îşi concentreze atenţia asupra modului de implementare al acestora. Din păcate a fost înregistrată şi o nereuşită în ceea ce priveşte stabilirea unei definiţii a terorismului, acceptată la nivel universal, deşi în anii ’90 s-a încercat realizarea unei convenţii atotcuprinzătoare a terorismului internaţional. Chiar dacă această iniţiativă nu s-a materializat încă, totuşi trebuie amintit că un important progres în ceea ce priveşte lupta împotriva terorismului îl reprezintă şi constituirea, la nivelul ONU, a Comitetului Contraterorist (CTC) care monitorizează performanţele statelor în acest domeniu în vederea constituirii unei capacităţi globale de luptă în acest sens.

315

În ciuda tuturor neajunsurilor, trebuie să se ţină seama de intervenţia rapidă şi unanimă a ONU prin condamnarea atacurilor teroriste şi prin adoptarea instrumente juridice care să conţină măsuri specifice de luptă împotriva terorismului.

Direcţia Legislaţia şi Asistenţă Juridică

NECESITATEA UNEI STRATEGII TRANS-ATLANTICEÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE

316

Anca-Daria COTOC

În contextul luptei împotriva terorismului şi al reducerii substanţiale a resurselor naturale de energie, se evidenţiază regiuni care, prin poziţia geografică şi prin resursele naturale deţinute, nu pot fi lăsate în afara comunităţii internaţionale. Punct de contact între Orientul Mijlociu, zona euro-atlantică316 şi Federaţia Rusă, bazinul Mării Negre este o astfel de zonă. Dezvoltarea unei reţele de infrastructuri moderne în domeniul comunicaţiilor, transportului şi energiei, compatibile cu cele din restul continentului european, ar creşte cu siguranţă gradul de cointeresare şi implicare al ţărilor riverane în asigurarea securităţii şi stabilităţii regiunii.

Marea Neagră devine încetul cu încetul o zonă cu identitate proprie, care prin promovarea unor politici pertinente coordonate de UE-NATO-SUA, doreşte a fi un partener valabil pentru Occident. Datorită atât poziţiei geostrategice cât şi rezervelor masive de petrol şi gaze, Marea Neagră şi statele riverane reprezintă un tărâm al oportunităţilor ce aşteaptă să fie exploatate: resursele energetice, coridoarele de transport ce traversează regiunea de la est la vest şi de la nord la sud, toate acestea oferă premisele creşterii economice pentru statele regiunii dar şi conexiuni vitale pentru centrii economici ai Europei. Aderarea Bulgariei şi României în NATO plasează statele riverane în raport de paritate faţă de apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică. Georgia şi Ucraina şi-au definit planuri naţionale pentru integrarea în Alianţă. Uniunea Europeană a stabilit obiective şi proiecte concrete pentru viitoarea integrare a României şi Bulgariei şi a acceptat candidatura Turciei la UE. Aceste evoluţii au introdus problematica securităţii Mării Negre pe agenda celor două organizaţii.

Valurile de extindere ale NATO şi UE au transformat Marea Neagră în „curtea din spate” a spaţiului european şi euro-atlantic. În actualul context de securitate şi după experienţa Balcanilor de Vest, Europa nu îşi mai permite să aibă o zonă de insecuritate în imediata sa vecinătate.

Din perspectivă geopolitică, după dizolvarea Uniunii Sovietice, această zonă este caracterizată de un vaccum de putere care poate periclita securitatea şi stabilitatea întregii Eurasii. Zona extinsă a Marii Negre este noua frontieră a transformărilor din Europa, care cuprinde regiunea baltică, Europa Centrală şi Europa de Sud-Est, în condiţiile în care asistăm, în statele riverane Mării Negre şi nu numai317, la un efort de depăşire a războiului rece. Rusia încearcă să îşi menţină supremaţia în exportul de resurse energetice şi controlul asupra rutelor de transport, precum şi influenţa asupra statelor din CSI. Interesele legitime de securitate ale Rusiei se pot realiza mai bine în condiţiile unei vecinătăţi stabile si

316 Prin integrarea Bulgariei şi României în NATO şi prin apropiata integrare în Uniunea Europeană, prin reorientarea politicii externe a Ucrainei şi Georgiei către structurile europene şi euro-atlantice putem considera că Marea Neagră a devenit graniţa de est a zonei euro-atlantice317 Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia si Azerbaidjan

317

prospere, ceea ce reprezintă o premiză pentru angajarea pozitivă a Rusiei în zona Mării Negre.

O versiune extinsă a zonei Mării Negre ar putea conecta eforturile existente pentru reconstrucţie, democratizare şi stabilitate din Balcani până în Moldova, Caucaz sau chiar mai departe în Afganistan. De aceea, regiunea Mării Negre poate căpăta o identitate aparte, ca model de succes şi de continuitate în procesul de asigurare a stabilităţii democratice şi sustenabilităţii economice. Marea Neagră ar putea constitui testul-cheie pentru răspândirea democraţiei şi securităţii în afara Europei, şi consolidarea unei noi ordini de securitate europeană. Întrebările asupra frontierelor sau limitelor Europei unite ar deveni irelevante. Pentru extinderea acestui proces de occidentalizarea a estului către Marele Orient Mijlociu sunt însă necesare două condiţii: voinţa politică fermă de continuare a reformelor de către statele din regiune, şi o viziune strategică a Europei lărgite, împărtăşită şi promovată de ţările europene.

Marea Neagră este o zonă în care interesele strategice ale Uniunii Europene şi Statelor Unite ale Americii converg, ceea ce poate transforma această regiune într-o platformă adiţională pentru cooperare şi dialog între SUA şi UE, contribuind la întărirea parteneriatului transatlantic. Ancorarea puternică a zonei în comunitatea democratică europeană şi euro-atlantică vor întări capacitatea Alianţei Nord Atlantice de a se angaja în operaţiuni în afara zonei, cel mai probabil în Marele Orient Mijlociu, Marea Neagră transformându-se totodată într-o punte solidă către parteneri din afara NATO şi o barieră în faţă noilor ameninţări.318

Relevanţa militară a Mării Negre s-a modificat. Regiunea ar putea juca un dublu rol: ca platformă pentru proiectarea forţei militare către Orientul Mijlociu şi Asia, şi ca zonă-tampon împotriva riscurilor asimetrice pentru securitatea europeană. Relocarea bazelor militare americane reprezintă doar începutul unui proces de evaluare a oportunităţilor de contracarare a riscurilor şi ameninţărilor care pot proveni din această regiune. Supravegherea spaţiului maritim şi aerian, atenţia acordată scenariilor referitoare la posibile atacuri cu rachete împotriva statelor europene, se combină cu necesitatea de a dezvolta instrumentele regionale şi infrastructura pentru dislocarea şi susţinerea forţelor în teatre de operaţii îndepărtate. Noile tehnologii militare au diminuat importanţa vechilor rute maritime, dar în mod corespunzător au crescut cerinţele pentru noi tipuri de capacităţi şi reţele de luptă, pentru utilizarea cărora Marea Neagră a căpătat o importanţă ridicată.

Valorificarea potenţialului Mării Negre depinde în mare măsură atât de sporirea iniţiativelor de cooperare regională, cât şi de voinţa marilor actori mondiali – NATO, UE; SUA- de a recunoaşte importanţa zonei şi de a o include în priorităţile lor strategice.

318 Eugene Rumer and Jeffrey Simon, „Toward a Euro-Atlantic Strategy for the Black Sea Region”, Institute for National Strategic Studies, National Defence University, pg. 21

318

Primul aspect este în plină conturare, iniţiative regionale precum BLACKSEAFOR, sau Black Sea Harmony, Organizaţia pentru Cooperare Economică la Marea Neagră, Gruparea GUUAM319 şi Forumul Mării Negre pentru securitate şi democraţie, fiind de natură a deschide calea unei reale cooperări între statele riverane, cu efecte extinse pe termen mediu şi lung.

Astfel, Acordul privind constituirea grupului de cooperare navală în Marea Neagră, încheiat în aprilie 2001 între cele şase state riverane320, enunţă încă din preambulul său scopul acestei cooperării, acela de a contribui la securitatea şi stabilitatea regională şi întărirea relaţiile de bună vecinătate. Misiunile BLACKSEAFOR includ, potrivit prevederile art. IV alin (2): operaţiuni de căutare şi salvare, operaţiuni de asistenţă umanitară, măsuri de luptă contra minelor, operaţiuni de protecţie a mediului, vizite de bune oficii, precum şi orice alte misiuni convenite de toate părţile. În martie 2005 BLACKSEAFOR şi-a extins mandatul la acţiuni de luptă împotriva terorismului şi combaterea proliferării armelor de distrugere în masă.

Cooperarea Economică a Mării Negre a fost oficial lansată, prin semnarea Declaraţiei de la Istanbul, la 25 iunie 1992, într-un moment deosebit de favorabil pentru dezvoltarea unor noi forme de cooperare în Europa, la puţin timp după dispariţia blocurilor economice şi militare socialiste şi a URSS. 321 Regiunea cuprinsă în cadrul organizaţiei acoperă o suprafaţă ce se întinde de la Marea Adriatică la Oceanul Pacific, şi care, pe lângă Marea Neagră, este scăldată de alte şapte mări (Marea Azov, Marea Marmara, Marea Egee, Marea Caspică, Marea Ionică, Marea Adriatică şi Marea Mediterană.).

OCEMN se orientează către proiecte de dezvoltare regională, între care mai importante sunt interconectarea reţelelor electrice şi conectarea lor la sistemele din vestul Europei, dezvoltarea infrastructurilor de transport, prin prelungirea către Est a marilor magistrale europene, construirea unor conducte pentru transportul petrolului şi gazelor naturale, modernizarea şi interconectarea sistemelor de comunicaţii.

Una din provocările importante ridicate de regiunea Mării Negre este necesitatea de a dezvolta şi asigura securitatea rutelor energetice de la zonele de extracţie din zona Caspică şi Asia Centrală până la pieţele europene. Proiectele europene privind „noul drum al mătăsii“ intenţionează să concentreze, de-a lungul noilor coridoare pentru transportul gazului şi petrolului, noi reţele de comunicaţii şi fluxuri financiare internaţionale. Având în vedere conexiunile

319 La ultimul Summit al Grupului GUUAM, România a participat în calitate de invitat. Interesată de cooperarea cu statele membre, mai ales pe linia criminalităţii pe rutele de transport din Caucaz şi Asia Centrală, în acest stadiu se preferă o cooperare pe proiecte, ca de exemplu cooperarea SECI-GUUAM320 România, Republica Bulgaria, Georgia, Federaţia Rusă, Republica Turcia şi Ucraina321 OCEMN a fost fondată de unsprezece state: cinci ţări balcanice (Albania, Bulgaria, Grecia, România, Turcia.), trei ţări riverane devenite independente (Moldova, Rusia, Ucraina) şi trei ţări caucaziene (Armenia, Azerbaidjan şi Georgia).Motivele pentru care Grecia şi Albania, care nu au ieşire la Marea Neagră, fac parte din CEMN se explică prin faptul că, iniţial, conceptul organizaţiei era de a cuprinde o arie lărgită a Balcanilor, inclusiv RF Iugoslavia, iar Turcia are interese speciale în promovarea poziţiei Albaniei.

319

disponibile pe ţărmul vestic, reprezentate de reţelele de căi ferate, sistemele de transport fluvial şi legăturile în dezvoltare către Mediterană, Marea Neagră ar putea deveni o sursă semnificativă de prosperitate şi dezvoltare a pieţelor atât pentru Europa, cât şi pentru ţările riverane.

Existenţa infrastructurilor de transport, parte a infrastructurilor critice322

ale statelor riverane, deşi reprezintă un important punct de pornire, nu este suficientă în noul context. Pe de o parte, reţelele deja existente trebuie modernizate şi extinse pentru a fi conectate la reţelele de transport paneuropene iar pe de altă parte, în contextul sporirii tranzitului de mărfuri – în special de petrol şi gaze – este nevoie de dezvoltarea unor căi transport de tipul oleoductelor şi gazoductelor care să reprezinte alternative viabile pentru rutele tradiţionale.

Sub impulsul transformărilor din noul mediu de securitate, şi OCEMN şi-a extins misiunea, creând începând cu 2002 grupuri de lucru care au drept scop controlul frontierelor, managementul crizelor, contra-terorism. În 2005 SUA a obţinut statutul de observator la lucrările organizaţiei.

Studii de securitate recente relevă faptul că dezvoltarea cooperării regionale în zona extinsă a Mării Negre nu reprezintă un atu suficient pentru potenţarea importanţei strategice a zonei. Prof. Jeffrey Simon 323 este de părere că aceasta trebuie dublată de activităţi maritime şi aeriene de supraveghere a graniţelor, dezvoltate atât în cadrul acestor iniţiative regionale cât şi în contextul unor exerciţii şi misiuni permanente sub cupolă naţională şi internaţională.

Cu titlul de exemplu, 60% din importurile şi exporturile României se derulează prin portul Constanţa. Reţeaua navigabilă interioară şi Marea Neagră dispune în total de 35 de porturi, din care 3 porturi maritime, 6 porturi fluviale-maritime şi 26 de porturi fluviale. Portul Constanţa reprezintă o placă turnantă pentru întregul trafic de pe Marea Neagră şi de asemenea un punct-cheie pentru relaţia Marea Neagră - Marea Nordului. Prin folosirea Portului Constanţa, ruta dintre Canalul de Suez, Mediterană de Est şi Europa Centrală se scurtează cu 300 km.

În acelaşi timp, folosirea sistemelor RO-RO şi ferry-boat existente în Portul Constanţa asigură legătura dintre continentul european şi Orientul Mijlociu. Aceste căi sunt folosite în special pentru resurse energetice şi transport de marfă, drept pentru care necesită o atentă supraveghere, deşi statisticile oficiale relevă faptul că numai 10% din traficul ilicit de mărfuri, arme, droguri sau persoane de desfăşoară pe mare.

În ceea ce priveşte supravegherea aeriană, sistemele naţionale de supraveghere, atât din statele riverane membre NATO sau non-NATO sunt în principiu interoperabile şi adaptabile unui software comun. Cu toate acestea

322 Infrastructurile critice, cunoscute şi sub numele de „sisteme vitale”, sunt sisteme de sisteme, care încorporează numeroase componente de natură ne-lineară, dinamice şi de dimensiuni de largă scală, constând în instituţii publice şi private a căror funcţionare este indispensabilă pentru societate, şi a căror incapacitate sau distrugere ar avea un impact devastator asupra securităţii unui stat. 323 Op cit., pg.22

320

există încă o necesitate de modernizare şi de depăşire a diferenţei de tehnologie324, în special în ceea ce priveşte radarele, sistemul de comunicaţii, sistemul informatic, sistemul de identificare amic-inamic, interceptare, proceduri standard de operare.

Asigurarea securităţii frontierelor reprezintă o preocupare constantă a statelor din regiunea Mării Negre. Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI)325 s-a concentrat, în principal, pe proiectele legate de trecerea frontierei şi pe acele proiecte care ţin de dezvoltarea infrastructurii de transport, securitate, energie şi dezvoltarea sectorului privat. SECI are ca priorităţi de acţiune: facilitarea trecerii frontierei, prin îmbunătăţirea infrastructurii şi a sistemelor de management al informaţiilor vamale, revizuirea regimului vizelor, facilitarea transporturilor, realizarea unei reţele regionale pentru utilizarea eficientă a resurselor energetice şi de apă, interconectarea sistemelor electrice şi de gas natural, combaterea criminalităţii transfrontaliere, combaterea terorismului global. Centru SECI de la Bucureşti, devenit în 2003 Centrul Regional SECI pentru Combaterea Criminalităţii Transfrontaliere este direct conectat la Interpol şi Europol, având o activitate susţinută şi cu rezultate impresionante în asigurarea securităţii transfrontaliere şi combaterea infracţionalităţii326.

Aşadar, în plan regional, eforturile statelor riverane Mării Negre de a contura un profil strategic acestei zone demonstrează voinţă politică de a angaja resurse materiale, financiare şi umane în susţinerea unui scop comun.

Însă, la nivel global, în acest moment, exista tendinţa de a evita sau amâna o strategie trans-atlantică clară şi comprehensivă faţă de regiunea Mării Negre. Atât la nivel NATO cât şi UE327, problemele de securitate ale regiunii Marea Neagră sunt abordate punctual, prin politici faţă de fiecare stat din regiune, iar planurilor regionale pe termen lung li se impun limite, existând anumite reţineri în definirea unui cadru extins de cooperare inter-instituţională în aceasta zonă. Există câteva verigi lipsa între formatele regionale, eforturile internaţionale, abordările politice, strategiile economice şi militare, care încetul cu încetul sunt cuprinse în politicile de securitate la nivel global şi ne dau speranţa că, în viitor, spaţiului Mării Negre i se va acorda importanţa cuvenită.

Bibliografie selectivă:

324 Care tinde să se mărească prin fapt că statele membre NATO – România, Bulgaria, Turcia- au o obligaţie asumată prin obiectivele forţei asumate de fiecare ţară în parte de a-şi asigura capabilităţi interoperabile, care să aibă capacitatea de a furniza/accepta servicii şi informaţii la/de la alte sisteme şi de a utiliza eficient informaţiile şi serviciile vehiculate.325 Statele participante la SECI: Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Macedonia, Moldova, România, Slovenia, Turcia şi Ungaria326 Cu toate acestea, finalitatea activităţii SECI este până la urmă redusă, din 500 de traficaţi de fiinţe umane capturaţi la sfârşitul anului 2004 datorită cooperării autorităţilor cu SECI, doar 50 au fost trimişi în judecată şi doar 5 au fost condamnaţi.327 În anii 90 statele din zonă au încheiat acorduri individuale cu NATO în cadrul Parteneriatului pentru pace şi cu UE diferite tipuri de acorduri economice şi de cooperare, fără ca între aceste forme de cooperare să existe vreo legătură.

321

- Eugene Rumer, Jeffrey Simon: „Toward a Euro-Atlantic Strategy for the Black Sea Region”, Institute for National Strategic Studies, National Defence University, 2006

- Ronald D. Asmus , Bruce P. Jackson: “The Black Sea and the Frontiers of Freedom” , 2005

- John F. Tefft ,"The Future of Democracy in the Black Sea Area", raportul Comisiei de Politică Expernă, Senatul SUA

- Bogdan Mazuru, “Are nevoie Europa de o strategie de securitate în zona Mării Negre?”, New Defence Agenda, 2004

- Dan Dungaciu: „Geopolitică şi strategie la Marea Neagră – opţiunile strategice ale României şi Moldovei”, Universitatea Bucureşti

- Asmus, Ronald D., Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig: „O noua strategie euro-atlantică pentru regiunea Marii Negre”, Institutul Român de Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu”, Bucuresti, 2004.

Consilier juridic, Direcţia Legislaţie şi Asistenţă Juridică

EURO-MITURI – FALSA PERCEPŢIE A INTEGRĂRIIÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

322

http://www.policyreview.org/authorindex.html#bjackson

http://www.policyreview.org/authorindex.html#rasmus

Locotenent Colonel Ion STOIAN

The benefits of joining the U.E. depend on the way in which this integration is regarded.

Once integraded, Romanian will have qained equal rights with all the other U.E. citizens. However, man has always feared the fear of integration has dredged a number of false ideas, called Euro-myths.

La ultimul raport întocmit, Comisia Europeană a considerat că ţara noastră are mari şanse să fie pregătită de aderare la 1 ianuarie 2007.

Beneficiile aderării la Uniunea Europeană depind de modul în care este privită această aderare. Multe beneficii vor fi pentru IMM-uri, alte beneficii vor fi pentru întreprinzătorii privaţi dar cele mai multe vor fi pentru simplul cetăţean.

Odată integrat, românul va deveni egal în drepturi cu ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene. Acesta poate să plece astfel să îşi caute loc de muncă oriunde în spaţiul comunitar fără să mai aibă nevoie de permis de muncă. Orice student din România care doreşte să studieze în străinătate va putea face acest lucru fără prea multe piedici.

Produsele româneşti vor putea să intre pe piaţa Uniunii Europene cu taxe vamale zero. Aceasta este o oportunitate foarte mare pentru că vorbim de o piaţă de 500 de milioane de locuitori.

Mai mult, Uniunea Europeană instituie un sistem judiciar în care legea este aceeaşi pentru toată lumea, ceea ce nu este neapărat situaţia actuală din România.

Din 2007 vom mai avea acces la servicii sociale şi publice la standarde europene, vom respira un aer mai curat, nu ne vom mai teme să bem apă de la robinet, nu ne vom mai strica maşinile pentru că vor fi drumuri mai bune... Exemplele pot continua.

Pentru a adopta moneda euro există nişte reguli ce trebuiesc îndeplinite. În mai puţin de doi ani de la aderare nu ai cum să adopţi moneda unică europeană. În aceşti ani se vor verifica împlinirea regulilor de convergenţă economică şi dacă acestea sunt îndeplinite se va adopta moneda euro.

Cel mai repede România ar putea adopta, conform acestor reguli moneda euro în 2009 dar este foarte puţin probabil că se va întâmpla atunci. Poate se va întâmpla în 2010 sau poate chiar în 2011. Acele criterii economice pentru adoptarea euro sunt destul de stricte şi de dure, ridicând probleme multor state membre ale U.E.

Omului dintotdeauna i-a fost frică de necunoscut, iar această teamă a dat naştere la tot felul de idei false. În perspectiva integrării ţării în Uniunea

323

Europeană, au apărut recent tot felul de astfel de idei false, pe care le numim euro-mituri. Un euro-mit, de exemplu, spune că nu mai pot să îmi tai copacul din curtea mea decât cu acordul Uniunii Europene...lucru complet fals pentru că un copac din curtea omului este proprietatea lui şi poate să facă orice vrea cu el.

Alt euro-mit este acela că Uniunea Europeană o să ne spună când şi cum ne putem tăia porcii. De fapt, există nişte reguli comunitare referitoare la tăierea animalelor, reguli care încearcă să protejeze sănătatea publică.

EURO-MITURIMit = o idee falsă înrădăcinată în conştiinţa colectivă.Euro-mituri = idei false despre Uniunea Europeană şi aderarea României

la UE, care nu corespund realităţii, dar sunt vehiculate frecvent;

Libera circulaţie a persoanelor.

Euro-mit: Românii nu vor putea munci în Uniunea Europeană după aderare;Realitate: România a acceptat perioada de tranziţie 2+3+2 cu condiţia reciprocităţii; în statele care vor solicita aceasta perioadă, se poate şi munci pe baza unor acorduri bilaterale;

Libertatea de circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalului.

Euro-mit: Concurenţa sporită va scoate de pe piaţă firmele romaneşti;Realitate: de la încheierea Acordului de asociere barierele în calea “libertăţilor” sunt eliminate treptat; competitivitatea firmelor romaneşti şi poziţia lor pe Piaţa Internă se consolidează; piaţa extinsă, de aproape 500 de mil. consumatori înseamnă noi oportunităţi + calitate crescută pentru consumatori;

Libera circulaţie a capitalului.

Euro-mit: Străinii cu bani ne vor cumpăra tara.Realitate: Şi în prezent, persoanele juridice pot cumpăra terenuri pentru investiţii Persoanele fizice - perioada de tranziţie până în 2014 pentru terenuri în extravilan şi 2012 pentru a doua reşedintă (restricţii la cumpărare) (excepţie liber profesioniştii şi agricultorii, dacă folosesc terenul pentru afaceri)

324

Concurenţa Euro-mit: UE interzice ajutoarele de stat, ceea ce va conduce la falimentul economiei romaneşti.Realitate: Ajutoarele de stat vor putea fi acordate în continuare după 2007, urmărindu-se respectarea strictă a criteriilor şi intensităţilor de acordare a ajutoarelor de stat (ajutoare pentru dezvoltare regională, protecţia mediului, salvare şi restructurare, instruirea angajaţilor şi ocuparea forţei de muncă, cercetare şi dezvoltare etc.)

Agricultura

Euro-mit: Negocierile la capitolul Agricultura sunt încheiate n dezavantajul României.Realitate: La capitolul agricultură, România a obţinut aproximativ 4.721 miliarde euro pentru perioada 2007 - 2009 (3.921 miliarde euro pentru mecanismele Politicii Agricole Comune şi dezvoltare rurală), iar circa 0.8 miliarde euro - estimaţi pentru proiecte finanţate din fonduri structurale (FEOGA Orientare).Strategia de negociere s-a concentrat pe: dezvoltare rurală, suprafaţa cultivabilă pentru cereale, creşterea animalelor, sectorul viti-vinicol, agro-industrie (prelucrarea zaharului şi laptelui) Euro-mit: Fermele de subzistenţă vor dispărea după aderarea României la Uniunea Europeană;Realitate: Politica Agricolă Comună nu este destinată gospodăriilor de subzistenţă (produc pentru consumul propriu), ci fermelor care produc pentru piaţă. PAC acordă subvenţii pentru ca fermele de semi-subzistenţă (consum propriu + vânzare) să devină viabile.Aproape 3 miliarde euro sunt destinaţi dezvoltării rurale care stimulează dezvoltarea fermelor de subzistentă.Euro-mit: Uniunea Europeana va transforma milioane de agricultori în şomeri.Realitate: În Politica Agricolă Comună, nu există limitări ale numărului de persoane care pot muncii în domeniul agricol.Scăderea continuă a numărului de oameni angajaţi în agricultura în Europa s-a datorat nevoii de rentabilizare a sectorului; în plus, aceasta reducere depinde strict de strategiile şi obiectivele avute în vedere de fiecare stat membru UEEuro-mit: Aderarea la Uniunea Europeana va face sa dispară zaibărul şi căpşunica.Realitate: În negocieri, s-a obţinut recunoaşterea întregii suprafeţe de vie. În Uniunea Europeană se interzic doar anumite tipuri de vii hibride. România a obţinut în negocieri ca numai 30.000 ha sa fie înlocuiţi.Înlocuirea se va face pană la sfârşitul anului 2015. Viile hibride plantate pe

325

suprafeţe mai mici de 0.1 ha nu trebuie înlocuite, dacă se produce pentru consumul familial şi nu pentru comercializare.Euro-mit: Animalele o vor duce mai bine ca oamenii, datorită cerinţelor UE.Realitate: Uniunea Europeană acordă atenţie îngrijirii animalelor pentru a obţine producţii de calitate.Tăierea animalelor pentru larg consum prevede şi respectarea condiţiilor de igienă (tăiere în abatoare); pentru consum propriu - se pot tăia prin metode tradiţionale pană la data aderării la UE.Tăierea porcului de Crăciun şi a mielului de Paşte nu vor dispărea, dar vor trebui să ţină cont de normele de îngrijire a animalelor.

Euro-mit: UE ne spune când şi cum ne putem tăia copacii din curte.Realitate: Fiecare proprietar poate decide dacă şi cum îşi taie un copac în curtea proprie. Excepţie fac monumentele naturii (ex. Teiul lui Eminescu)Pentru domeniul public, decid autorităţile locale sau centrale.

Euro-mit: În Uniunea Europeană, animalele au cercei şi paşapoarte, la fel ca oameniiRealitate: Crotalierea este o metodă de identificare şi de urmărire a stării de sănătate şi a traseului animalului - pentru siguranţa alimentara a consumatorilor.Identificarea electronică - doar pentru cai, dar probabil UE va extinde şi la alte animale.Fără acestea, agricultorii români nu vor putea primi subvenţii de la Uniunea Europeană. Paşapoartele sunt necesare pentru cabaline şi pentru export.

Euro-mit: Nu ne vom mai putea vinde produsele tradiţionale româneşti pe piaţa UE.Realitate: În negocieri, România a obţinut recunoaşterea şi protecţia denumirilor de origine şi geografice pentru mai multe tipuri de băuturi (palincă, ţuică, horincă, turţ), pentru iaurt, caş, caşcaval, magiun, cârnaţi, plăcintă, covrigi etc.S-a obţinut derogare de la normele sanitar-veterinare pentru producerea prin mijloace tradiţionale pentru aproape 60 de tipuri de brânză şi produse lactate de vacă, oaie, capră şi bivoliţă, produse prin tehnologii tradiţionale.Alte mărci româneşti mai pot fi înregistrate până la data aderării.

Euro-mit: Vom închide toate abatoarele şi fabricile de lapte.Realitate: În Uniunea Europeană se acordă atenţie deosebită siguranţei alimentare, pentru protecţia consumatorilor. Pentru abatoare şi fabrici de lapte România a obţinut perioade de tranziţie de 3 ani pentru mai multe unităţi de taiere şi procesare a cărnii roşii, a cărnii de pasăre, a centrelor de colectare şi a

326

celor de standardizare a laptelui şi a calităţii laptelui crud obţinut. Toate unităţile vor trebui însă să respecte, de la data aderării, condiţiile de igiena cerute de UE, tocmai pentru a proteja consumatorii.

Impozitarea

Euro-mit: Vom plăti alcoolul pentru consum propriu la acelaşi preţ cu cel din magazin Realitate: În Uniunea Europeană, pentru a descuraja consumul de alcool, se percepe acelaşi nivel al accizelor pentru alcool, indiferent dacă este pentru consumul propriu sau comercializare. România a obţinut în negocieri o derogare, după data aderării: plata a 50% din acciza pentru 50 l băuturi spirtoase / gospodărie / an pentru alcoolul produs din fructe, destinat autoconsumului.

Euro-mit: După aderarea la UE, românii nu vor mai putea bea ţuica preparata de ei.Realitate: Românii îşi vor putea prepara ţuica, însa trebuie să se înregistreze legal şi să îndeplinească standardele de igiena şi protecţie a consumatorului Acestea sunt măsuri pentru a împiedica producerea alcoolului pe piaţa neagră.

Euro-mit: Aderarea la Uniunea Europeană va creşte preţurile, prin mărirea TVA.Realitate: În urma negocierii cap. Impozitare, preţurile la multe produse de bază, inclusiv

alimente sau medicamente, au scăzut, prin introducerea cotei reduse de TVA, stabilită de

România la 9% .

Uniunea Economică şi Monetară.

Euro-mit: Din 2007, moneda naţională va fi euro.Realitate: Aderarea la UE nu presupune trecerea automată la euro. Această monedă va fi adoptată după câţiva ani de la aderare, numai după îndeplinirea criteriilor de convergenţă de la Maastricht (inflaţie, deficit bugetar, rata dobânzii etc.) În această perioadă, România, ca şi noii membri, va fi monitorizată strict privind îndeplinirea acestor criterii.

Politici regionale şi utilizarea fondurilor structurale.

Euro-mit: Pericolul de scindare a României datorita implementării politicii de dezvoltare regională.Realitate: Politica regională a UE se bazează pe criterii strict economice şi nu are nici o legătură cu aspecte etnice, naţionaliste etc. Aceasta se bazează pe

327

solidaritatea financiară între statele membre, astfel încât regiunile şi grupurile sociale mai puţin prospere să primească fonduri comunitare care, adăugate resurselor proprii, să le permită dezvoltarea unor proiecte care să contribuie la creşterea economica şi recuperarea decalajelor dintre regiuni.

Prevederi financiare şi bugetare.

Euro-mit: România va plăti la bugetul UE mai mult decât va primi.Realitate: România este în postura de beneficiar net al fondurilor comunitare. România va primi, în perioada 2007-2009, fonduri de la bugetul Uniunii Europene, pentru agricultură, pentru acţiuni structurale şi pentru programe comunitare, în valoare de aproximativ 11 miliarde euro în angajamente, din care plaţi efective, aproximativ 6 miliarde euro (plăţile se fac pe măsura derulării proiectelor)România va contribui la bugetul UE cu aproximativ 800 de milioane euro şi va primi, în medie, 2 miliarde anual (conform pachetului financiar).

Criteriul economic.

Euro-mit: după aderare, România va deveni piaţă de desfacere pentru UE.Realitate: conform Acordului de Asociere (1995), barierele de tip tarifar aplicate fluxurilor comerciale din UE vor fi reduse treptat, pana la eliminare, pana în 2007. În ultima perioadă competitivitatea produselor româneşti pe Piaţa Internă a UE a crescut constant (UE-25 este principalul partener de schimb al România - 72% din schimburile comerciale, iar volumul exporturilor a crescut constant.

PRINCIPIILE DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONAREALE UNIUNII EUROPENE

328

Alina-Elena COMĂNIŢĂ

The communitarian institutions carry on their activity according to some basic principles. The principle of organization of Community is not the separation between powers, but the one of their collaboration. The principles of organization and functioning of the European Union are not clearly regulated in treaties and have been understood on the base of Court of law jurisprudence.

I. Noţiuni introductive

Instituţiile comunitare îşi desfăşoară activitatea sub guvernarea unor principii fundamentale. În scopul asigurării aplicării tratatelor comunitare, aceste intituţii dispun de o serie de mijloace de acţiune juridice şi financiare.

Important este faptul că principiul de organizare al Comunităţii nu este cel al separaţiei puterilor, ci al conlucrării lor printr-o reprezentare a intereselor predominante. Astfel, Comisia reprezintă intereseul general, Parlamentul European reprezintă popoarele statelor, Consiliul reprezintă interesele statelor membre, iar curtea de Justiţie asigură respectarea dreptului comunitar.

Fiecare instituţie comunitară îndeplineşte anumite funcţii, pornind de la iniţiativă la decizie, trecând prin consultare şi terminând prin control. Instituţiile comunitare sunt create şi organizate în manieră sistemică. Fiecare dintre instituţii urmăreşte realizarea interesului pe care îl apără, conlucrând în acelaşi timp cu celelalte instituţii. Din sistemul organelor comunitare fac parte la un alt nivel şi alte organe care pot fi considerate subsidiare sau auxiliare, care au menirea să întregească activitatea comunitară, desfăşurată de instituţii, având rol consultativ.

Nu există în doctrină un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte principiile de organizare şi funcţionare ale Uniunii Europene. Problema se datoreză şi faptului că principiile instituţionale comunitare nu au fost formulate în mod clar în Tratate şi că ele au fost deduse pe baza practicii Curţii de Justiţie, cu ocazia contenciosului interinstituţional, prin interpretarea dispoziţiilor tratatelor.

Astfel, s-a susţinut 328 că principiile care stau la baza repartizării competenţelor între instituţiile comunitare sunt: principiul competenţelor de atribuire, principiul echilibrului instituţional, principiul autonomiei instituţiilor şi principiul cooperării loiale. Alţii329 vorbesc de trei principii fundamentale: principiul autonomiei instituţiilor comunitare, principiul atribuirii de competenţe, principiul echilibrului instituţional. Iar pe site-ul oficial al Ministerului Integrării Europene330 principiile structurale ar fi următoarele: principiuil reprezentării intereselor, principiul echilibrului instituţional, 328 Marcu, V., Diaconu,N, Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,p. 102329 Moroianu,Zlătescu, I.,op.cit., p.95330 www.mie.ro/Informaţii/Romana/dictionar

329

principiul autonomiei instituţiilor, principiul colaborării loaile între instituţii, principiul repartizării competenţelor între statele membre şi instituţiile Uniunii Europene şi principiul subsidiarităţii331.

II. Principiile structurale ale dreptului comunitar

Principiile structurale ale dreptului comunitar se referă la structura instituţională a Uniunii Europene şi la raporturile care se stabilesc între Uniune şi statele sale membre. În plan instituţional, Uniunea Europeană nu are o schemă de organizare clasică, motiv pentrui care i-a revenit Curţii Europene de Justiţie sarcina de a evidenţia cele câteva principii care reglementează organizarea instituţională a Uniunii.

2.1. Principiul reprezentării intereselor

Principiul ales de fondatorii Comunităţilor Europene pentru organizarea acestor structuri (Comunitatea europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică europeană, Comunitatea europeană a energiei atomice) nu este cel al separaţiei puterilor, ci cel al reprezentării intereselor. Tratatele constitutive ale Comunităţilor europene consacră o repartizare a răspunderii fiecărei instituţii europene, definind rolul care le revine în reprezentarea intereselor comunitare.

Potrivit reglementărilor comunitare: a) Consiliul este organismul prin care statele membre ale Uniunii se implică în funcţionarea acesteia; b) Comisia urmăreşte şi promovează, prin mijloace specifice, interesul general; c) Parlamentul european dă expresie „dreptului cetăţenilor de a participa la gestionarea afacerilor publice; d) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene exercită puterea judecătorească.

Fiecare instituţie europeană are un rol specific, potrivit competenţelor stipulate în Tratatele constitutive. Dreptul comunitar nu stipulează o separaţie a puterilor, în sensul clasic al acestui principiu fundamental al dreptului. Dreptul comunitar consacră interdependenţa instituţiilor europene în reprezentarea intereselor în procesul decizional. Astfel, la procesul de legiferare participă Consiliul şi Parlamentul European. Rolul executiv aparţine, în principiu, Comisiei, dar rolul Consiliului este important în efectuarea controlului activităţii executive.

Se vorbeşte332 astfel despre o separaţie de facto a puterilor, numită de părinţii fonadori ai Uniunii Europene, „reprezentarea intereselor”.

2.2. Principiul echilibrului instituţional

Respectarea echilibrului instituţional înseamnă că fiecare instituţie comunitară trebuie să-şi exercite competenţele astfel încât să nu afecteze de o manieră negativă atribuţiile celorlalte structuri ale Uniunii Europene. Principiul 331 Pentru o clasificare în acelaşi sens, a se vedea şi Marinescu, V., Marinescu, Gh., E., Uniunea Europeană-proiect şi devenire, Editura Antet XX Press, Bucureşti, 2002, p.67332 Mazilu, D., op.cit. p. 64

330

interzice orice delegare de competenţă de la o instituţie un organism extern sau către altă instituţie comunitară, dacă această delegare modifică echilibrul inter-instituţional.

Pentru prima dată acest principiu a fost afirmat într-o hotărâre a Curţii Europene de Justiţie, dată ca soluţie ţntr-un litigiu din cadrul CECO, când s-a menţionat „echilibrul puterilor”. Într-un aviz dat în aplicarea art. 95 din Tratatul CECO se menţionează: „echilibrul prevăzut de Tratatat între instituţiile Comunităţii”333. Este un principiu de natură constituţională cu caracter ambivalent: este un echilibru de promovat, dar şi un echilibru căruia trebuie să i se asigure respectarea.334

Dacă în conformitate cu principiul competenţelor de atribuire, se vorbeşte despre competenţele instituţiilor comunitare ca fiind limitate (ele neputând acţiona decât în limitele atribuţiilor conferite de tratate), conform principiului echilibrului instituţional putem privi aceste competenţe ca fiind şi exclusive, în sensul că instituţiile comunitare nu pot să renunţe la exercitarea competenţelor încredinţate prin transferarea lor altor instituţii comunitare sau unui organ extracomunitar.

Echilibrul instituţional presupune şi o conlucrare între puteri, care se manifestă prin participarea fiecărei instituţii la elaborarea şi punerea în practică a normelor comunitare.

Principiul echilibrului instituţional îndeplineşte două categorii de funcţii335

: funcţii tehnice şi funcţii de fond. Funcţiile tehnice evidenţiază faptul că principiul serveşte ca fundament juridic în interpretarea tratatelor de către Curtea de Justiţie, iar funcţiile de fond exprimă faptul că principiul reprezintă o garanţie în cadrul sistemului juridic comunitar.

2.3. Principiul subsidiarităţii

Conceptul de subsidiaritate îşi are originea în doctrina socială a bisericii care are în vedere organizarea relaţiilor între diferitele grupuri sociale şi afirmă principiul conform căruia colectivităţile mari nu trebuie să intervină la nivelul colectivităţilor mici decât în probleme ce pot fi mai bine soluţionate la eşalonul superior, cu alte cuvinte « centrul » nu intervine decât de o manieră subsidiară în raport cu colectivităţile de bază. Ideea este preluată într-un raport al Comisiei Europene din 26.06.1975, în care se spune că : « Uniunea Europeană nu trebuie să conducă la realizarea unui super-stat centralizat. În consecinţă şi în conformitate cu principiul subsidiarităţii, nu vor fi atribuite Uniunii decât sarcinile pe care statele membre nu le vor putea îndeplini în mod eficace ». Definiţia de mai sus reprezintă ceea ce se numeşte « subsidiaritatea iniţială». După adoptarea Tratatului de la Maastricht, principiul subsidiarităţii este menţionat în acest document (formula fiind preluată şi în Tratatul de la Amsterdam) în articolul 3B art. 5 TCE – versiunea consolidată), în forma următoare : « Comunitatea acţionează în limita competenţelor şi a obiectivelor ce-i sunt conferite prin Tratat. În domeniile ce nu ţin de competenţa sa

333 CJCE, 17 dec 1959, Avis de la Cour de Justice, apud Moroianu,Zlătescu, I.,op.cit., p.96334 Moroianu, Zlătescu, I.,op.cit., p.96335 Marcu, V., Diaconu,N, op.cit., p.105

331

exclusivă, Comunitatea nu intervine decât în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră satisfăcătoare de către statele membre, ele fiind, datorită dimensiunilor şi efectelor ce iau naştere, îndeplinite mai bine printr-o acţiune la nivel comunitar”.

In epoca modernă şi contemporană, principiul subsidiarităţii poate fi regăsit atât ca principiu de drept intern, reglementând raporturile dintre stat şi colectivităţile politico-teritoriale sau administrative locale dar şi ca principiu de drept internaţional. În raporturile dintre stat şi colectivităţile teritoriale locale autonome, principiul subsidiarităţii este înscris în art.4 din Carta europeană a autonomiei locale.

Depăşind graniţele statului, la raporturile dintre statele membre şi Comunitatea sau Uniunea Europeană, principiul subsidiarităţii este consacrat în dreptul comunitar european.

Alineatul 2 al art.5 al Tratatului constitutiv al Comunităţii Europene defineşte principiul subsidiarităţii după cum urmează: “În domeniile care nu intră în competenţa sa exclusivă, Comunitatea va acţiona, în conformitate cu principiul subsidiarităţii,doar dacă şi numai în măsura în care obiectivele acţiunilor propuse nu pot fi atinseîn mod satisfăcător de către statele membre însă pot fi realizate mai eficient, datorităîntinderii lor ori a efectelor preconizate, de către Comunitate”.

Principiul subsidiarităţii formulat în art.5 al TCE constituie un ghid asupra modului în care se exercită puterile comunitare la nivelul Comunităţii Europene, aşa cum a fost subliniat şi de criteriile de aplicare a acestui principiu adoptate de Consiliul European la 11-12 decembrie 1992 şi incorporate ulterior într-un protocol adiţional la TCE de către Tratatul de la Amsterdam. Punctul 2 al acestui Protocol adiţional statuează că aplicarea principiului subsidiarităţii şI proporţionalităţii nu trebuie să afecteze principiile dezvoltate de Curtea Europeană de Justiţie privind relaţia dintre dreptul naţional al statelor membre şi dreptul comunitar şi trebuie să aibă în vedere şi art.6(4) din TUE care cere ca Uniunea să-şi constituie mijloacele necesare pentru atingerea propriilor obiective şi realizarea politicilor proprii.

Principiul are în vedere faptul că ceea ce poate fi făcut în mod individual, de fiecare stat, nu trebuie făcut în comun, dar dacă această realizare individuală nu este posibilă, se impune intervenţia colectivă. Competenţa naţională constituie regula, iar competenţa comunitară excepţia.

Acest principiu reprezintă o formă de control asupra puterilor instituţiilor comunitare, prin crearea unei prezumţii în favoarea unei acţiuni în favoarea unui stat membru, în sectoarele în care Comunitatea europeană nu are competenţă exclusivă.

Principiul subsidiarităţii este perceput ca un instrument pentru descentralizarea puterii politice. Statele membre au cedat parte din suveranitatea naţională structurilor comunitare, dar în caelaşi timp, în cadrul fiecărui stat esxistă mecanisme guvernamentale pentru administrarea legilor naţionale. În

332

general, acest principiu presupune că deciziile ar trebui luate la nivelul cel mai de jos de competenţă în ierarhia politică, iar centrul nu poate interveni decât atunci când este absolut necesar.

Văzut de sus în jos, principiul subsidiarităţii este perceput “ca fiind delegarea puterii de la nivelu central al Uniunii Europene, la nivelul statelor membre”336. Văzut de jos în sus, prin intermediul acestui principiu, statele membre îşi aduc contribuţia pentru buna funcţionare a sistemului comunitar.

Cerinţele principiului subsidiarităţii. Definiţia principiului subsidiarităţii cuprinsă în al.2 al art.5 al TCE conţine atât un criteriu de descentralizare cât şi un criteriu de eficienţă. Astfel Comunitatea poate acţiona numai în măsura în care obiectivele propuse nu pot fi atinse într-o manieră suficientă de către statele membre şi dacă ele pot fi atinse mai eficient la acest nivel. În conformitate cu punctul 5, al.1 al Protocolul de aplicare a principiului subsidiarităţii precum şi a principiului proporţionalităţii, acţiunile Comunităţii sunt justificate doar dacă ambele aspecte ale principiului sunt întrunite.

Din cuprinsul acestui act rezultă următoarele cerinţe ale examinării îndeplinirii cumulattive a acestor condiţii: a. Problema avută în vedere are aspecte transnaţionale care nu pot fi reglementate în mod satisfăcător la nivelul statelor membre. b. Acţiunile individuale ale statelor membre ori lipsa acţiunii din partea Comunităţii ar intra în conflict cu cerinţele generale ale TCE (spre exemplu necesitatea corectării distorsiunilor concurenţei, evitarea restricţiilor deghizate asupra comerţului, fortificarea coeziunii economice şi sociale) sau ar prejudicia semnificativ interesele stratelor membre. c. Acţiunile comunitare ar produce beneficii clare dacă se compară întinderea ori efectele lor cu cele de la nivelul individual al statelor membre.

Limitarea impusă intervenţiilor Comunităţii prin intermediul principiului subsidiarităţii nu este foarte largă dacă se consideră că aceste acţiuni aduc fie beneficii clare fie sunt mai eficiente decât acţiunile întreprinse la nivel naţional. Aceasta se datorează faptului că acţiunile comunitare sunt permanent controlate în compatibilitatea lor cu obiectivele fundamentale ale Comunităţii. Dacă intervenţia comunitară este testată în raport cu obiectivul instituirii unor reguli uniforme şI coerente ori cu instituirea unui tratament egal al cetăţenilor sau persoanelor juridice din UE este evident că acţiunile comunitare vor fi mult mai eficiente decât intervenţiile individuale ale statelor membre sau co-ordonarea voluntară a politicilor naţionale de către aceste state.

Acţiunile comunitare ar intra în conflict cu principiul subsidiarităţii numai acolo unde poate fi arătat că obiectivul vizat poate fi atins în toate statele membre fie prin acţiunea individuală fie prin co-operarea dintre acestea. Acquis-ul comunitar ar putea fi afectat dacă Comunitatea trebuie să-şi justifice acţiunile sale împotriva unor posibile acţiuni interguvernamentale ale statelor membre.

Atunci când aplicarea principiului subsidiarităţii nu duce la o acţiune din partea Comunităţii, statele membre sunt obligate să se conformeze regulilor

336 Idem, p. 304

333

stipulate de art.10 al TCE, în sensul că vor întreprinde toate diligenţele şI vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea îndeplinirea obligaţiilor ce izvorăsc din acest tratat şi se vor abţine de la orice măsuri care ar putea împiedica ori pune în pericol atingerea obiectivelor comunitare.

Principiul subsidiarităţii nu autorizează statele membre să evite sau încalce obligaţiile comunitare. De asemenea principiul nu poate fi interpretat nici în sensul că intervenţia autorităţilor comunitare trebuie să se restrângă la strictul necesar astfel încât organizaţii private să fie în măsură să instituie reguli de natură a restricţiona exerciţiul unor drepturi conferite de tratatul comunitar persoanelor individuale.

În cazul competenţei exclusive a Comunităţii principiul subsidiarităţii nu se aplică, dar se aplică principiul proporţionalităţii. În schimb, în cazul competenţei mixte, se aplică ambele principii. Atunci când competenţele sunt complementare, statelor membre le revine obligaţia de a respecta dreptul comunitar.

Datorită faptului că nu există nivele de competenţă fixate pentru toate domeniile în care Comunitatea şi/sau statele membre sunt interesate sau trebuie să acţioneze, principiile subsidiarităţii şi al proporţionalităţii sunt destinate să simplifice procesul de atribuire a diferitelor tipuri de competenţe între Comunitate şi statele membre ale acesteia.

Principiul subsidiarităţii poate constitui un important mijloc de restricţionare atunci când Comunitatea acţionează să realizeze obiectivele generale înscrise în textul originar al TCEE.Pe de altă parte, numeroase prevederi introduse de TUE şi TA limitează deja acţiunile comunitare în scopul încurajării şi, dacă este necesar, suplinirii şi suportării acestor acţiuni din partea statelor membre.

Principiul subsidiarităţii, chiar dacă este adesea asociat principiului proporţionalităţii are totuşi o altă arie de aplicabilitate decât acesta din urmă. Principiul proporţionalităţii restricţionează autorităţile în exercitarea prerogativelor de putere comunitară de care dispun prin instituirea unui echilibru ce trebuie păstrat între mijloacele utilizate şi obiectivele sau rezultatele urmărite de acţiunile acestor autorităţi.

Distincte deci, aceste principii sunt totuşi complementare: subsidiaritatea comandă eventuala activare a unei competenţe prin intermediul Comunităţii, pe când proporţionalitatea reglează intensitatea acţiunii. Doar dacă acţionează în numele subsidiarităţii, Comunitatea va putea să privilegieze, în condiţii egale, anumite activităţi mai puţin limitative pentru persoanele particulare, întreprinderi sau state membre, progresia mergând de la recunoaşterea reciprocă până la reglementare, trecând prin recomandare sau directivă. Curtea Europeană de Justiţie a indicat clar într-o Hotărâre din 12 noiembrie 1996 potrivit căreia combinarea criteriilor “de necesitate”şi “de realizare mai eficientă” se dovedeşte a fi determinantă.

334

2.4. Principiul proporţionalităţii

Tratatul Constitutiv al U.E. art.1-11 pct.4 susţinute şi definineşte astfel: “Acţiunea 'Uniunii nu poate excede mai mult decât este necesar pentru atingerea obiectivelor sale.”

Constituţia U.E. îşi propune să respecte principiile subsidiarităţii şi al proporţionalităţii astfel: “Instituţiile Uniunii vor respecta principiile subsidiarităţii şi al proporţionalităţii pe parcursul întregii proceduri legislative. Atunci când consideră că acţiunea care priveşte Uniunea, sau absenţa unei astfel de acţiuni riscă să violeze principiul subsidiarităţii şi/sau al proporţionalităţii, Parlamentele Statelor membre pot interpela Consiliul de Stat al Uniunii, ca şi cetăţenii Uniunii şi principiile morale/juridice stabilite pe teritoriul Uniunii pot interpela Parlamentul Uniunii. Instituţia astfel interpelată acţionând în exerciţiul funcţiunii sale legislative, răspunde într-un termen care să nu perturbe şi să nu întârzie procesul legislativ în curs. Răspunsul este făcut public. Luarea în calcul a principiilor de subsidiaritate şi de proporţionalitate face obiectul unei motivaţii însuşite de legile Uniunii.”

Curtea de Justiţie a recunoscut principiul proporţionalităţii ca fiind principiul dominant în scopul stabilirii unor limite pentru măsurile legislaţiei comunitare impunând anumite constrângeri.

Pe parcursul timpului s-a dezvoltat o jurisprudenţă bazată pe subiectul principiului proporţionalităţii care, în anumite grade de intensitate, a afectat în mod virtual fiecare domeniu al acţiunii administrative generate de dreptul comunitar şi de legislaţia comunitară.

Problema care dă naştere la tot atâtea discuţii ca şi chestiunea referitoare la baza aplicabilităţii este aceea a statutului său în ierarhia reglementărilor comunitare. Avem de-a face cu un principiu onstituţional sau pur şi simplu cu un principiu al dreptului administrativ?

În deciziile timpurii ale Curţii, principiul proporţionalităţii a acoperit vidul cauzat de absenţa unor drepturi fundamentale definite în legislaţia fundamentală. În deciziile mai târzii, chiar atunci când efectul său era să aplice restricţii asupra unor drepturi similare cu cele fundamentale, ele au oferit un grad considerabil de protecţie legală în dreptul comunitar.

Potrivit acestui principiu, instituţiile comunitare vor trebui să acţioneze astfel încât să nu depăşească în exercitarea competenţelor, ceea ce este necesar pentru realizarea

335

obiectivelor comunitare. Atunci când instituţia poate alege între mai multe variante de rezolvare a atribuţiilor sale, în baza acestui principiu, va trebui să o aleagă pe cea mai puţin constrângătoare pentru cel care urmează să o execute, iar în cazurile în care se impun unele sarcini, acestea să nu fie disproporţionate în raport cu scopurile vizate.

Principiul se aplică mai ales în materie de sancţionare de natură administrativă sau penală, în domeniul protecţiei consumatorilor interni din statele membre sau în domeniul liberei circulaţii a persoanelor. Principiul se aplică atât în ceea ce priveşte măsurile comunitare, cât şi măsurile naţionale care prevăd sancţionarea încălcărilor normelor dreptului comunitar.

2.5. Principiul autonomiei instituţiilor

Principiul autonomiei instituţionale ocroteşte organizarea internă a fiecărei instituţii comunitare. El permite instituţiilor Uniunii să se organizeze în mod liber, fără a se modifica echilibrul instituţional sau repartizarea competenţelor între organismele comunitare şi statele membre.

Prin stabilirea limitelor în care poate fi exercitată autonomia instituţională, s-a urmărit evitarea încălcării de către o instituţie a atribuţiilor celorlalte instituţii sau a statelor membre.

Principiul este consacrat legal de dispoziţiile art. 5 par. 2-Tratatul CE- care impune statelor membre să se abţină de la orice măsură susceptibilă de apune în pericol realizarea scopurilor tratatului (prin aceasta înţelegându-se şi obligaţia de a nu lua măsuri care ar putea împiedica funcţionarea internă a instituţiilor comunitare).

Principiul autonomiei instituţiilor comunitare este pus în evidenţă direct din textul tratatelor, chiar dacă instituţiile nu beneficiază de personalitate juridică.

Exigenţa autonomiei se manifestă, în primul rând, prin posibilitatea recunoscută fiecărei instituţii de a-şi hotărî propriul regulament intern (art. 142,151 şi 162 din Tratatul CEE).

Autonomia instituţiilor comunitare se manifestă şi în desemnarea funcţionarilor publici comunitari.Trataele comunitare nu conţin prevederi care să stabilească o autoritate învestită cu putere de numire în funcţie. Această competenţă aparţine fiecărei instituţii comunitare în parte, conform Statului funcţiei publice comunitare.

Deşi Curtea de Justiţie a CE a consacrat principiul autonomiei instituţionale, acesta comportă totuşi anumite limitări menite să evite situaţii care ar putea duce la perturbarea funcţionării altor instituţii comunitare datorită utilizării lor excesive.

336

2.6. Principiul colaborării/cooperării loiale între instituţii

Nici Tratatele originare şi nici Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam nu consacră explicit principiul colaborării loiale între instituţii, însă Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a interpretat articolul 5 CEE în sensul că acesta creează o obligaţie de cooperare loială între statele membre şi instituţiile comunitare. Astfel, articolul 5 CEE, preluat şi în Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam, stipulează că : « Statele membre vor lua toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin Tratat sau rezultate din acţiuni ale instituţiilor comunitare. Ele vor facilita îndeplinirea sarcinilor Comunităţii şi se vor abţine de la orice acţiune ce ar putea împiedica atingerea obiectivelor Tratatului ». Principiul cooperării loiale impune instituţiilor nu doar să-şi respecte reciproc competenţele, ci şi să pună la punct proceduri menite să asigure buna desfăşurare a procesului decizional.

Potrivit reglementărilor în vigoare, statele membre care îşi propun să insatureze între ele o cooperare mai strânsă, pot recurge la instituşiile, mecanismele prevăzute de tratate, cu condiţia ca această cooperare să îndeplinească anumite condiţii337: să tindă să favorizeze realizarea obiectivelor Uniunii, să apere şi să servească interesele sale; să respecte principiile tratatelor şi cadrul instituţional unic al Uniunii; să nu fie utilizată decât în ultimă instanţă, atunci când obiectivele tratatelor nu ar putea să fie atinse aplicând procedurile pertinente pe care ele le prevăd; să privească cel puţin majoritatea statelor membre; să nu afecteze competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor membre care nu iau parte; să fie deschisă tuturor statelor membre şi să le permită participarea în orice moment sub rezerva respectării deciziei iniţiale ca şi a deciziilor luate în acest cadru.

În afara cadrului condiţiilor generale stabilite pentru cooperarea mai strânsă între state, sunt prevăzute şi o serie de criterii adiţionale stabilite pentru cooperea în anumite domenii338.

Cooperarea loială presupune respectarea cadrului juridic legal şi posibilitatea de a stabili proceduri care să permită buna desfăşurare a procesului integrării europene.

În aplicarea art. 5 din Tratatul CE, statele mebre trebuie să ia toate măsurile generale sau particulare adecvate, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor care rezultă din tratat sau din actele instituţiilor comunitare.

337 Idem, p. 107338 A se vedea Tratatul C.E., art. 5A,par.1

337

2.7. Principiul repartizării competenţelor sau al competenţelor de atribuire

Deoarece dinamismul integrării europene determină modificări permanente ce împiedică stabilirea unei « liste » definitive de competenţe, Uniunea Europeană nu cunoaşte sistemul clasic de atribuire a competenţelor folosit de către statele federale, unde se ştie clar care sunt atribuţiile instituţiilor federale şi care cele ale statelor ce compun federaţia. Se pune atunci întrebarea dacă Comunitatea dispune doar de competenţe explicit atribuite prin Tratat, sau poate să-şi extindă aria de acţiune şi la alte domenii ce nu i-au fost rezervate de la început.

Referitor la atribuirea competenţelor comunitare, Curtea de justiţie a decis că în cazul C.E.C.O. nu sunt admise „puterile implicite2, însă în cazul C.E.E. a admis că în situaţia în care se face referire la un articol din tratat care să însărcineze Comisia cu atribuţii precise, trebuie admis faptul că i se conferă toate puterile necesare îndeplinirii acestei atribuţii.

În mod concret, Comunitatea Europeană putea astfel să-şi vadă recunoscute competenţele externe ori de câte ori adopta, pentru punerea în practică a unui obiectiv stipulat în Tratat, dispoziţii prin care sunt instaurate noi reguli comune pentru statele sale membre.

Pentru stabilirea competenţelor Comunităţilor europene şi a competenţelor statelor membre trebuie să se ţină cont de elementele de baza ale construcţiei comunitare. Astfel, trebuie avut în vedere faptul că cele trei Comunităţi sunt organizaţii internaţionale specializate, instituite prin tratate. De aici, rezultă principiul conform căruia ele au competenţe care le sunt conferite de către tratatele constitutive.

Pe de altă parte, trebuie să se ţină seama şi de faptul că statele membre ale Comunităţilor europene continuă să-şi păstreze o serie de domenii în care au competenţe exclusive. Această situaţie conduce la necesitatea delimitării domeniilor de competenţă ale acestor entităţi, determinarea raporturilor dintre ele şi stabilirea modalităţilor de soluţionare a diferendelor care pot apărea ca urmare a activităţilor desfăşurate de către organele acestora.

Principiile care guvernează repartizarea competenţelor între Comunităţi şi statele membre sunt prevăzute de Tratatul de la Maastricht, la art. 3B: “Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care i-au fost atribuite prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă şi în masura în care obiectivele activităţii proiectate nu pot fi realizate de către statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau a efectelor acţiunii proiectate.

338

Nici o acţiune a Comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea competenţelor prezentului tratat”.

Din conţinutul acestui articol se desprind cele trei principii care stau la baza repartizării competenţele comunitare: principiul specializării, principiul subsidiarităţii şi principiul proporţionalităţii.

2.7.1. Repartizarea competenţelor interneA. Competenţele nerepartizate. Această primă categorie exprimă gradul

maxim de desistare a statelor membre. Este vorba despre domeniile care nu mai intră în sfera competenţei naţionale, fără, însă, a face obiectul unei atribuiri către Comunitate , competenţa naţională fiind, pur şi simplu, abolită.

Acest grad zero de distribuire se regăseşte, într-o mare masură, în logica atribuirii de competenţe în cadrul realizării uniunii vamale şi a Pieţei comune. De exemplu, obligaţia statelor membre “de a nu face”, care vizează situaţia în care acestea nu pot împiedica libera circulaţie intra-comunitară a mărfurilor, a serviciilor şi a persoanelor. Această imposibilitate presupune o suprimare a oricărei competenţe normative de a introduce sau de a menţine drepturile de vamă sau taxele cu efecte echivalent, restricţiile cantitative sau măsurile cu efect echivalent.

Obligaţia de a nu face corespunde unei limitări definitive a drepturilor de suveranitate a statelor membre. În schimb, nu este vorba nici despre un transfer de competenţe către Comunităţi, deoarece instituţiile comunitare sunt şi ele private de orice putere de a adopta măsuri incompatibile cu interdicţiile impuse de tratate.

B. Competenţele transferate. Această situaţie corespunde şi ea unei desistări a statelor membre, care, şi de această dată, sunt private de competenţele pe care le deţineau anterior, însă, în acest caz (spre deosebire de situaţia competenţelor nerepartizate), competenţa este atribuită Comunităţilor. Acest mod de distribuire este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “transfer de competenţe”.

Situaţia este întâlnită în sectorul uniunii vamale, în special în ceea ce priveşte stabilirea şi gestionarea tarifului vamal comun şi relaţiile tarifare cu state terţe: statele membre au pierdut competenţa vamală, în schimb Comunitatea este singura competentă să adopte dispoziţii normative în materie. De asemenea, operează un transfer de competenţe şi în domeniul politicilor comune, care se bazează, în principal, pe principiul substituirii competenţelor comunitare competenţelor naţionale anterioare. Această situaţie se poate întâlni în sectorul politicii agricole comune.

C. Competenţele încadrate. Ideea de încadrare comunitară a competenţelor naţionale trimite la o situaţie mai complexă, care necesită realizarea unei distincţii clare între două concepte, şi anume: atribuirea de competenţă şi exercitarea competenţei.

339

Această deosebire este necesară pentru a se diferenţia situaţia în care statele membre recurg la un transfer de competenţă de situaţia în care statele membre nu au renunţat la competenţa lor, însă au acceptat să o limiteze pentru a contribui la funcţionarea eficace a Pieţei comune.

Autorităţile naţionale rămân titularele competenţei normative, însă ele se angajează să nu recurgă la aceasta dacă regulile pe care ar putea să le adopte sunt susceptibile de a afecta realizarea obiectivelor tratatelor, astfel încât statele nu îşi vor exercita competenţa lor normativă decât în limitele impuse de tratate.

D. Competenţele concurente. Competenţele concurente vizează ipoteza în care statele ramân titulare ale unei competenţe de principiu, Comunitatea nedispunând de competenţa de a lua măsuri de încadrare sau de armonizare cu caracter obligatoriu.

2.7.2. Repartizarea competenţelor externeA. Competenţele externe atribuite în mod explicit. Tratatele comunitare

recunosc în mod expres Comunităţilor un anumit număr de competenţe în vederea încheierii în nume propriu de acorduri cu state terţe. Tratatul instituind Comunitatea europeană, prevede că aceasta are competenţa de a încheia acorduri tarifare şi comerciale şi acorduri de asociere. Dispoziţiile Actului Unic European şi ale Tratatului de la Maastricht au adăugat o serie de competenţe mai punctuale, care vizează Uniunea economică şi monetară, cercetarea, mediul înconjurător şi cooperarea în vederea dezvoltării.

B. Competenţele externe fondate pe clauzele de adaptare. Jurisprudenţa a admis extinderea competenţelor externe ale Comunităţii pe baza articolului 235, din Tratatul instituind C.E. Utilizarea acestui articol nu permite, totuşi, potrivit jurisprudenţei recente a Curţii, să se realizeze o competenţă externă în absenţa intervenţiei prealabile a unui act intern care comportă o clauză atributivă de puteri externe sau de necesitatea unei exercitări simultane de competenţe interne si externe.

C. Competenţele externe recunoscute în mod implicit. În ceea ce priveşte competenţele convenţionale recunoscute în mod implicit, Curtea de justiţie a Comunităţilor europene a admis că principiul competenţelor de atribuire nu exclude posibilitatea oferită Comunităţii de a dispune de competenţe care decurg în mod implicit din “sistemul tratatelor”.

În măsura în care Comunitatea este titulara unei capacităţi internaţionale în toată întinderea câmpului obiectivelor sale, în vederea fixării, într-un caz determinat, a competenţei Comunităţii de a încheia acorduri internaţionale, trebuie să se ia în consideraţie sistemul tratatului ca şi dispoziţiile materiale; o astfel de competenţă rezultă nu doar dintr-o atribuire explicită a tratatului – ca în cazul articolelor 113 şi 114 pentru acordurile tarifare şi comerciale şi a articolul 238 pentru acordurile de asociere –, ci poate decurge, în mod egal, şi din alte dispoziţii ale tratatului, precum şi din actele luate în cadrul acestor dispoziţii de către instituţiile Comunităţii.

340

2.8. Principiul specializării

Acest principiu se bazează pe dispoziţiile tratatelor constitutive ale Comunităţii, care au conferit fiecăreia un anumit obiect de activitate şi, în consecinţă, competenţe specifice, corespunzătoare realizării scopului prevăzut de tratate.

Dacă în cazul C.E.C.O. şi C.E.E.A. tratatele au stabilit domenii de activitate foarte specializate, sectoriale, în domeniul C.E.E. s-a avut în vedere o diversificare a domeniilor de activitate şi o extindere a competenţelor. Adoptarea Tratatului de la Maastricht a reprezentat un moment foarte important în lărgirea sferei de activitate a acestei comunităţi, nu numai prin înlăturarea calificativului „economic”, dar şi prin crearea Uniunii Economice şi Monetare. Art. 3B din Tratatul C.E., aşa cum a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht, prevede principiul conform căruia: „Comunitatea acţionează în limitele de competenţă care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt atribuite prin prezentul tratat”.

Consecinţa acestei reglementări constă în faptul că, pe de o parte, statele pot să ceară anularea actelor comunitare care au fost adoptate prin depăşirea de către state a competenţelor atribuite Comunităţilor de către tratate, iar pe de altă parte, statele nu pot să-şi depăşească propria competenţă rezultată în urma aderării la aceste tratate.

Interpretarea dispoziţiilor din tratate privind competenţa nu este restrictivă. Deşi vorbim despre instituţii specializate, sunt recunoscute şi „competenţele implicite”, neprevăzute în mod expres în tratate, dar care pot fi deduse printr-o interpretare extinctivă şi având în vedere realizarea obiectului tratatului. Această interpretare poate fi făcută atunci când dispoziţiile din tratate prevăd o enumerare exemplificativă a unor domenii în care se conferă competenţă Comunităţilor, altele nefiind interzise.

Mai mult, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a statuat că dispoziţiilor tratatelor trebuie să li se dea o intrepretare mai mult „extinsă” decât „restrânsă”. Extinderea competenţelor comunitare faţă de cele prevăzute în tratate trebuie să se facă doar în limitele cuprinse în tratate, orice depăşire a acestora fiind supusă anulării.

Întâlnim o diversitate de competenţe comunitare: competenţa normativă; competenţa executivă; competenţa de control; compteneţa jurisdicţională.

Fiecare dintre acestea se exercită prin instituţiile şi organele abilitate prin tratate şi alte acte normative comunitare sau de drept intern. Astfel, comunităţile pot sancţiona persoanele fizice sau juridice pentru nerespectarea reglementărilor comunitare, dar nu dispun de mijloace pentru aplicarea sancţiunilor, acestea fiind duse la îndeplinire de către state, prin organele lor competente.

341

Bibliografie

1. Marcu, V., Diaconu,N, Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

2. Marinescu, V., Marinescu, Gh., E., Uniunea Europeană-proiect şi devenire, Editura Antet XX Press, Bucureşti, 2002;

3. Mazilu, D., Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

4. Moroianu, Zlătescu, I., Prolegomene la un drept instituţional comunitar, Editura Economică, Bucureşti, 2003.

5. www.mie.ro ;

Consilier juridic la Academia Forţelor Aeriene “Henri Coandă”, Braşov

342

http://www.mie.ro/

PRINCIPIUL NON-DISCRIMINĂRIIÎN CADRUL CONVENŢIEI EUROPENE

A DREPTURILOR OMULUI

The individual and the community are national security’s first priority. This conceptual change must be implemented through radical reforms in every national security system. Reshaping the security sector also means implementing new principles and values systems thus confirming the modernization and professionalisation of Romanian Armed Forces. The main consequence of this process is the necessity to democratize the military structure in order to fully promote human rights and fundamental freedoms protection. Therefore, MoD reveals a constant concern to prevent and discourage any form of discrimination.

Definiţia dată discriminării atât de literatura de specialitate dar şi de legislaţia naţională şi internaţională, presupune o deosebire, o excludere, o restricţie sau o preferinţă, bazata pe rasă, culoare, ascendenţă, origine etnică sau naţională.

Incercand sa definim discriminarea, Convenţia internaţională cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de ONU, în 1965, dă definiţia cea mai completă şi mai cunoscută a discriminării, ca vizând orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, fondată pe rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională sau etnică, care are ca drept scop sau efect de a distruge, ori a compromite recunoaşterea, beneficiul sau exercitarea, în condiţii de egalitate, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în domeniile politic, economic, social, cultural sau în orice alt domeniu al vieţii publice.

Aceasta definiţie, este întregită şi de prevederile art. 5 din Convenţie, care se referă la drepturile omului la tratament egal, siguranţă personală şi protecţie, drepturi politice, drepturi civile, drepturi economice, sociale şi culturale, accesul în orice locuri şi la orice servicii destinate publicului, în exercitarea cărora statele se angajează să interzică şi să elimine discriminarea sub orice forme.

Legislaţia în domeniu dar şi doctrina de specialitate, ne arată că discriminarea directă are loc atunci când o persoana este tratată mai puţin favorabil decât este alta, deşi ar putea fi tratată într-o manieră similară. Discriminarea indirectă are loc atunci când o prevedere, criteriu sau practică, aparent neutre, dezavantajează anumite persoane aparţinând unei minorităţi, în

343

afara de cazul în care acele prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Noţiunea de discriminare apare astfel legată de tratamentul acordat unei persoane, în raport cu cel de care se bucură o altă persoană, discriminarea rezultând dintr-o acţiune sau inacţiune care duce la o inegalitate de tratament.

Asadar trebuie sa fie indeplinita conditia, potrivit careia, inegalitatea de tratament trebuie să fie o inegalitate nejustificată, conform legii, deoarece, în viaţa de zi cu zi, au loc decizii care sunt bazate pe criterii de competenţă sau profesionalism. Actele de diferenţiere, constand in acţiuni sau inacţiuni, chiar dacă pot părea arbitrare sau nedrepte, nu devin ilegale decât atunci cand inegalitatea de tratament încalcă un drept la unei persoane sau egalitatea în drepturi în raport cu alte persoane.

Practica internaţională arată că interzicerea discriminării vizează nu numai acţiuni, din partea autorităţilor unui stat, a instituţiilor publice ori a unor persoane sau asociaţii, de a crea sau menţine discriminarea pe motive de rasă, culoare sau origine etnică, ci şi omisiunea din partea autorităţilor aceluiasi stat de a elimina asemenea acte sau practici, ca şi politicile şi actele de conduită sau omisiunile care, fără a urmări în mod deliberat acest scop, au ca efect crearea sau menţinerea unei discriminări.

Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa menţionează în Titlul III, Art.II 81, cu privire la nediscriminare: se interzice orice discriminare bazată în special pe motive de sex, rasă, culoare, origini etnice sau sociale, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau orice altă opinie, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere, un handicap, vârstă sau orientare sexuală. În continuare, Art. II 83 referitor la egalitatea între bărbaţi şi femei stipulează următoarele: Egalitatea între bărbaţi şi femei trebuie asigurată în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte angajarea, lucrul şi remunerarea.

Constituţia României prevede în art.16 faptul că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări”. Principiul non -discriminării este statuat şi în art. 4 alin. (2) care prevede că România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.

În scopul asigurării respectării şi promovării drepturilor omului şi sub imperativul directivelor europene, acest principiu constituţional a fost transpus legislativ în Ordonanţa Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea si sancţionarea tuturor formelor de discriminare339, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în cuprinsul Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei ş si bărbaţi, republicată.

339 Art. 1. - În Romania, stat de drept, democratic si social, demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane reprezinta valori supreme si sunt garantate lege. Principiul egalitatii intre cetateni, al excluderii privilegiilor si discriminarii sunt garantate.

344

Dreptul de a nu fi victima discriminărilor reiese din principiul general ce afirmă egalitatea tuturor fiinţelor umane. Afirmarea principiului apare în art. 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Principiul non- discriminării este consacrat printr-o listă, care nu este una limitativă, ci doar enumerativă. De altfel, relativ curând instanţa a hotărât că acest principiu se aplică şi în privinţa discriminării pe bază de orientare sexuală.

Din punct de vedere terminologic, trebuie menţionat că, potrivit traducerii din limba engleză340, principiul nu priveşte orice fel de discriminare, ci doar pe acelea care sunt arbitrare. În fapt, însă, orice discriminare este interzisă, indiferent de fundamentul ei.

Art. 14 se aplică, prin extensie, drepturilor sociale, ceea ce reiese dintr-un mare număr de decizii europene, spre exemplu în cazul diferenţelor de tratament în domeniul fiscal dintre rezidenţi şi nerezidenţi. Tot astfel s-a justificat diferenţa de tratament între majori şi minori în ce priveşte reţinerea341.

În cadrul Convenţiei Europene, art. 14 nu are o existenţă de sine stătătoare: în fapt, discriminarea nu este interzisă decât atunci când este practicată în privinţa unui drept sau libertate consacrată într-un text al Convenţiei. Astfel, articolul 14 nu se adaugă la lista de drepturi garantate, ci doar întăreşte protecţia lor, fiind precizat că aplicabilitatea sa a fost extinsă la drepturile sociale. Cu toate acestea, o aplicare independentă nu poate fi impiedicată, ceea ce înseamnă că art. 14 nu trebuie coroborat în mod necesar cu încălcarea unui drept protejat de Convenţie şi, deci, nu este necesar ca acel drept să fie încălcat pentru ca art. 14 să poată fi invocat.

Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie este cea care reflectă domeniul aplicării principiului nediscriminării. Iniţial, s-a considerat că acesta are o existenţă subordonată acelor clauze ale Convenţiei care ocrotesc drepturi şi libertăţi ale individului. Neavând o existenţă autonomă, art. 14 din C.E.D.O. poate fi invocat în cauze în care se invocă violarea unei dispoziţii normative, iar discriminarea constituie o circumstanţă agravantă, nu o violare autonomă în sensul strict.

În cauza lingvistică belgiană342, Curtea şi-a revizuit această opinie, precizând că art. 14 din C.E.D.O. poate fi invocat autonom în toate situaţiile în care are importanţă decisivă şi independentă, dacă alte articole ale Convenţiei nu definesc cu precizie drepturile pe care le consacră, lăsând la latitudinea părţilor contractante libertatea de apreciere, de restrângere sau realizare a respectivelor drepturi. Se mai cere, pe lângă aceste condiţii cumulative, ca aprecierea statului sa fie discriminatorie.

Cazuri în care Comisia sau/şi Curtea şi-au precizat opinia evidenţiind cele două ipostaze ale principiului cuprins în art. 14 din Convenţie:

340 Jean François Renucci, Droit européen des droits de l’homme, Ed. Générale de Droit et de Jurisprudence, EJA, 2002, Paris, p. 108341 CEDO 29 febr. 1988, Bouamar vs. Belgia, apud Jean François Renucci, Op. cit., p. 109342 Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Roman pentru Drepturile Omului, 1997, p.449-453

345

În cauzele „sindicale” (este vorba despre cauzele sindicatul naţional al poliţiei belgiene, sindicatul suedez al mecanicilor de pe locomotivă şi Schnidts şi Dahlstöm, din 1975 şi 1976), Curtea, după ce a analizat dacă există vreo încălcare a art. 11 din Convenţie cu privire la dreptul de a constitui sau de a se afilia la sindicate, concluzionând cp statele belgian şi suedez nu au încălcat respectivul art. 11 din Convenţie, a verificat în temeiul art. 14 din C.E.D.O. dacă atitudinea statelor nu a fost discriminatorie cu privire la anumite sindicate. După această verificare a respectării principiului nediscriminării, verificare cu caracter autonom, Curtea a decis că nu există o violare a lui343.

În cauza Abdulaziz şi alţii vs. Regatul Unit, reclamanţii au susţinut că legislaţia britanică privind imigrarea încalcă dreptul cu privire la viaţa de familie (art. 8 din C.E.D.O.) şi principiul nediscriminării (art. 14 din C.E.D.O.), deoarece era mai dificil pentru bărbaţii străini să obţină acceptul statului britanic pentru a fi împreună cu logodnicele sau soţiile lor care aveau deja reşedinţa în Marea Britanie, decât pentru femeile aflate într-o situaţie similară. Apreciind că „noţiunea de discriminare înglobează de obicei cazurile în care un individ sau un grup se vede, fără vreo justificare anume, mai puţin bine tratat decât altul, chiar dacă în convenţie nu este prevăzut un tratament mai favorabil”; Curtea a decis că Marea Britanie a încălcat art. 14, combinat cu art. 8 din C.E.D.O. Din decizie şi motivarea sa se deduce faptul că şi în această cauză Curtea a făcut interpretarea şi aplicarea independentă a principiului nediscriminării, pe care l-a coroborat cu dreptul la viaţa de familie, şi nu invers.

În alte categorii de cauze, aprecierea şi aplicarea art. 14 din Convenţie s-a făcut subordonat altei cauze normative, având astfel caracterul de circumstanţă agravantă. Hotărârea pronunţată în cauza Marcks vs. Belgia, declaraţia că legislaţia belgiană a încălcat art. 8 al C.E.D.O. cu privire la modalitatea de stabilire a filiaţiei materne si art. 14 din C.E.D.O., deoarece se făcea discriminare faţă de copiii născuţi în afara căsătoriei. Justificarea invocată de fiecare stat atunci când creează diferenţe în situaţii analoage (nu identice) trebuie să fie obiectivă şi rezonabilă. Această regulă nu a fost respectată în Belgia în privinţa regulilor adoptate cu privire la stabilirea maternităţii.

O altă cauză în care invocarea art. 14 din Convenţie este accesorie este cauza lingvistică belgiană, din 1968. Un grup de părinţi francofoni contestau faptul că li s-a interzis copiilor lor accesul la şcolile din periferia Bruxelles-lui, exclusiv pe considerente privind reşedinţa părinţilor, în timp ce comunităţii flamande nu i s-a impus o astfel de limitare. Curtea a apreciat că este necesară utilizarea criteriilor comparabile similar cu cauzele de restrângere intrinsecă în care rolul organelor de la Strassbourg este de a aprecia dacă statul a respectat principiul proporţionalităţii între legitimarea scopului urmărit şi mijloacele folosite.

În cauza Asiaticii din Africa de est vs. Regatul Unit, comisia, în raportul său din 1973 a adoptat o analiză particulară a situaţiei având tendinţa să extindă aprecierile sale în afara art. 14 din C.E.D.O. În fapt, Marea Britanie a refuzat să

343Vincent Berger, Op.cit., p.467

346

îngăduie titularilor de paşapoarte britanice expulzaţi din Uganda, Kenya şi Tanzania, intrarea în Marea Britanie pentru a se stabili acolo. Reclamanţii se plângeau că refuzul avea motivaţii de ordin rasial şi era contrar art. 14 şi 3 din C.E.D.O. Guvernul a admis că legea din 1968 (Commenwealth Immigration Act) avea un scop discriminatoriu, dar invocă în favoarea sa faptul că nu ratificase Protocolul nr. 4 care prevede în art. 3 (2) dreptul resortisanţilor unui stat de a intra pe teritoriul acestuia. Comisia a estimat că „discriminare bazată pe rasă poate să constituie ea însăşi un tratament degradant în sensul art. 3 din C.E.D.O. şi că impunerea unui regim particular unui grup de persoane, bazat pe considerente rasiale, în anumite condiţii constituie o formă specială de încălcare a demnităţii umane”. Deşi intenţia Comisiei este de a sancţiona sever discriminarea rasială, prin motivarea opiniei sale cuprinse în raport, acesta a încercat să nu aplice art. 14 din Convenţie în decizia pe care a luat-o. Raportul Comisiei nu a fost publicat, iar în declaraţiile publice ale Comisiei s-a evidenţiat faptul că măsurile de inspiraţie rasială pot înfrâna în anumite cazuri aplicarea art. 3 din C.E.D.O., chiar dacă substanţa discriminării însăşi nu conţine îngrădirea sau refuzul unui drept dintre cele ocrotite de Convenţie.

O atitudine des întâlnită în practica de la Comisie şi a Curţii este aceea în care organele de la Strassbourg constata încălcarea unui drept al Convenţiei şi, cu toate acestea, nu consideră util să verifice în plus dacă a avut loc şi o discriminare, cu excepţia cazurilor în care inegalitatea de tratament reprezintă (principalul capăt al cererii) un interes fundamental al reclamantului. Această doctrină a fost expusă de curte în cauza X şi Y vs. Olanda, în hotărârea din 26 martie 1985344: „examenul cauzei din unghiul art. 14 nu corespunde unei necesităţi când Curtea constată încălcarea exigenţelor unui alt articol privit în individualitatea sa. Ea va proceda în mod contrar dacă o inegalitate de tratament clară, netă, există în exercitarea unui drept în legătură cu care constituie un aspect fundamental al cauzei”.

În cauza Darby vs. Suedia, în 1990, Curtea a apreciat ca fiind inutilă examinarea incălcării pe temeiul art. 9 şi 14 din Convenţie. În fapt, reclamantul susţinea că punerea în aplicare a unei legi suedeze care obligă muncitorii nerezidenţi să achite o taxă bisericească, în timp ce muncitorii rezidenţi puteau fi exoneraţi de plată la alegerea lor, este contrară art. 9, art. 1 din protocolul nr. 1 şi art. 14 din C.E.D.O., referitoare la religie, proprietate şi discriminare. Curtea a reţinut doar încălcarea dispoziţiei Convenţiei referitoare la proprietate.

În cauza Rasmussen vs. Danemarca, Curtea a constatat existenţa încălcării art. 14 şi art. 8 din C.E.D.O., apreciind că nu există discriminare bazată pe sex în legea daneză referitoare la reglementarea a unor termene diferite în dreptul contestării paternităţii de către soţ şi dreptul mamei de a cere cercetarea paternităţii copilului înainte de majoratul acestuia. Curtea a conchis că marja de apreciere rezervată statului prin dispoziţie Convenţiei nu a fost încălcată

344 Arréts et decisions, Serie A, nr. 91 apud D. Micu, Conţinutul şi limitele exercitării drepturilor omului, Ed. PRO, Bucureşti, 1998, p.61

347

deoarece ea avea ca obiectiv apărarea intereselor copilului şi -a făcut cu respectarea principiului proporţionalităţii.

Din analiza comparativă a soluţiilor pronunţate de organele de la Strassbourg, a motivelor justificative invocate de acestea, se deduce faptul că art. 14 al C.E.D.O. nu interzice toate discriminările, ci doar pe cele arbitrare, considerându-le ilicite.

Pentru a opera o diferenţiere a discriminărilor licite de cele ilicite, trebuie menţionat faptul că un stat poate lua măsuri legislative sau de altă natură pot constitui tratamente juridice distincte între diferite categorii de persoane sau grupuri, dacă situaţiile sunt analoage şi cu o justificare obiectivă şi rezonabilă. Convenţia însăşi distinge între tratamentul naţionalilor şi al străinilor (art. 5 al. 1 şi 7, art. 3 şi 4 din Protocolul nr. 4). În toate aceste situaţii rolul Comisiei Şi al Curţii este de apreciere a caracterului obiectiv şi rezonabil al distincţiei, precum şi al respectării principiului proporţionalităţii de către stat în luarea unor măsuri concrete care să ducă la obţinerea scopului legitim urmărit şi invocat.

Jurisprudenţa de la Strassbourg cunoaşte astfel de aprecieri făcute cu privire la discriminarea bazată pe sex (cauza Rasmussen, Abdulaziz şi alţii etc.), bazată pe rasă (cauza Asiaticii din Africa de Est) sau bazată pe alte criterii (diferenţele între regimul militarilor şi al civililor în cauza Engel, sau a diferenţelor între funcţiile ecleziastice în cauza Granrath, sau bazată pe vârstă în cauza Dudgeon etc.).

Tendinţa manifestată de Comisie şi de Curte în general, în maniera în care au abordat controlul aplicării principiului nediscriminării a fost realistă, chiar dacă uneori aprecierile făcute au restrâns protecţie individului sau marja de apreciere a statelor se poate aprecia că datele concrete ale speţei au pus deseori probleme delicate a căror rezolvare nu s-a făcut totdeauna prin adoptarea unei decizii cu unanimitate de voturi.

Opiniile disidente au rolul de a îmbogăţi jurisprudenţa referitoare la aplicarea Convenţiei şi contribuie la evoluţia metodelor de protecţie a drepturilor omului.

În ce priveşte România, egalitatea este reglementată sub formă de principiu consacrat în Constituţia din 1991 (revizuită şi modificată prin Legea 429/2003), în art. 4 al. 2 ce prevede că: „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.”.

Deşi se prevede tratament distinct între naţionali şi străini, reglementarea constituţională este conformă cu C.E.D.O., incriminând totodată discriminarea. Egalitatea în drepturi constituie o garanţie referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale revăzute în cuprinsul Constituţiei, dar şi a oricăror alte acte normative. Ea include toate domeniile de activitate în care persoana are dreptul garantat la exerciţiul libertăţilor legale în scopul realizării intereselor sale legitime.

În literatura juridică română s-a exprimat opinia conform căreia principiul general al egalităţii în drepturi are câteva aplicaţii particulare referitoare la

348

minorităţi naţionale, la poziţia femeii, la ocrotirea specială a copiilor şi tinerilor şi la ocrotirea persoanelor cu handicap345.

În dreptul internaţional public, există două categorii de documente internaţionale care conferă protecţie specială acestor persoane: declaraţii şi convenţii internaţionale care au fie caracter de universalitate, fie sunt regionale. Scopul acestor documente este de a asigura protecţia internaţională, prin mijloace diplomatico-juridice a categoriilor de persoane enunţate. Statelor le revine, în general, obligaţia pozitivă, de comportament, de a lua toate măsurile necesare pentru ocrotirea acestor persoane, prin legi şi prin măsuri de drept intern. Desigur ca statele vor avea libertatea de apreciere în configurarea celor mai adecvate măsuri, ţinând cont de obligaţiile internaţionale asumate şi de nevoia corelării legislaţiilor interne cu tratatele internaţionale la care sunt parte.

Astfel, se poate aprecia in mod legal că dispoziţiile Constituţiei României referitoare la egalitatea în drepturi şi cazurile particulare ale aplicării ei sunt, în parte concordante cu dispoziţiile cuprinse în documentele internaţionale referitoare la protecţie minorităţilor, a femeilor, a copiilor, a tinerilor şi a handicapaţilor. Referitor la art. 16346 din Constituţia României, trebuie precizat că alături de regula egalităţii în drepturi, prevederea cuprinde şi o excepţie la al treilea alineat. Astfel, egalitatea cu privire la funcţiile şi la demnităţile publice, civile sau militare se aplică numai cetăţenilor români cu domiciliul în ţară. Această excepţie are menirea de a ocroti interesele generale ale societăţii, care sunt promovate de autorităţile publice, prezumându-se buna lor cunoaştere de către persoanele cu cetăţenia română domiciliate în ţară. Potrivit noilor reglementări, însă, din momentul aderării României la Uniune Europeană, excepţia nu va privi doar pe cetăţenii români, ci şi pe cei ai UE, în condiţiile în care vor îndeplini toate cerinţele legale (art. 16 al. 4 din Constituţie).

Dreptul la nediscriminare347 se aplică tuturor drepturilor garantate de Convenţie şi în legătură cu ele. O distincţie este considerată discriminatorie din momentul în care se constată „lipsa unei justificări obiective şi rezonabile”, cualte cuvinte, ea nu urmăreşte atingerea unui scop legitim sau nu există „un raport rezonabil de proporţionalitate” între mijloacele folosite şi scopul urmărit”348.

345 T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Universităţii Ecologice „D. Cantemir”, Tg. Mureş, 1993, vol. 1, p.66, apud D. Micu, Op. Cit., p.64 346 Constituţia României prevede la art. 16:„(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.(2) Nimeni nu este mai presus de lege.(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale “.347 Gilles Lebtreton, Libertés publiques et Droits de l’homme, Ed. Dalloy, Paris, 2001, p.59.348 CEDO, 27.03.98, Petrovic vs. Austria (alocarea concediului de maternitate acordat doar mamei: nediscriminatoriu); 29.04.99, Chassagnon vs. Franţa (legea Verdeille a introdus o discriminare nejustificată între proprietari); 21.12.99, Salgueiro Da Silva Monta (refuzul de a acorda drept de vizită unui părinte homosexual pune în prim plan o discriminarefondată pe orientarea sexuală); 01.01.2000, D-na Mazurek vs. Franţa (discriminare în materie de succesiune în copii din afara căsătoriei şi cei legitimi), apud Gilles Lebtreton,

349

Bibliografie

- Constitutia Romaniei- Ordonanţa Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea si sancţionarea

tuturor formelor de discriminare- Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei ş si bărbaţi,

republicată- Jean François Renucci, Droit européen des droits de l’homme, Ed.

Générale de Droit et de Jurisprudence, EJA, 2002, Paris

- Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Roman pentru Drepturile Omului, 1997

- Arréts et decisions, Serie A, nr. 91 apud D. Micu, Conţinutul şi limitele exercitării drepturilor omului, Ed. PRO, Bucureşti, 1998

- T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Universităţii Ecologice „D. Cantemir”, Tg. Mureş, 1993, vol. 1

referent Directia Medicala a M.Ap.N.

Libertés publiques et Droits de l’homme, Ed. Dalloy, Paris, 2001, p.59.

350

UN NOU CONCEPTAL SECOLULUI XX - GENOCIDUL

P.c.c. Magdalena BREABAN

Lately, it has been noticed that exists a strong relationship between the norms of humanitarian law and those regarding human rights, as well as the tendency of expending humanitarian law from the rules of armed conflicts to a large range of socio-humanitarian values.

The incrimination of genocide has been frequently applied in instrumenting national or international criminal causes but the practice of genocide incrimination is rather poor.

Termenul genocid este introdus în dreptul internaţional penal în baza ideilor exprimate de doctrinarul Raphael Lemkin349, judecător, un evreu de origine poloneză, refugiat în SUA, mare expert în probleme juridice şi un inveterat duşman al politicii naziste. Cuvântul genocid are o etimologie dublă: genos în limba greacă înseamnă neam, rasă, trib, iar cido în latină înseamnă a omorî, de unde putem spune că, genocid înseamnă a omorî un neam350.Raphael Lemkin propusese Ligii Naţiunilor, încă în 1933, la circa 20 de ani după genocidul armenilor, când ororile acestei crime mai persistau în memoria vie a oamenilor, într-un raport special prezentat la Conferinţa a cincea privind unificarea dreptului internaţional penal, care a avut loc la Madrid la 14-20 octombrie 1933, ideea de ripostă împotriva acţiunilor de vandalism şi exterminare îndreptate împotriva comunităţilor etnice şi a colectivităţilor bazate pe legături confesionale sau sociale, utilizând pentru acest tip de acţiuni termenul de homocid. Lemkin a utilizat cuvântul respectiv, referindu-se la masacrarea armenilor în timpul primului război mondial din ordinul guvernului otoman de atunci. Acelaşi autor a descris cu lux de amănunte crimele săvârşite

349 Lemkin L. (1900-1959), el însuşi o jertfă a genocidului nazist, a pierdut 49 de membri ai familiei sale. Şi-a scris autobiografia în care se arăta indignat de lipsa judecăţii sau a oricărei pedepse a infracţiunii de genocid săvârşite asupra armenilor la începutul secolului XX: „După terminarea primului război mondial, în jur de 150 de criminali de război turci au fost arestaţi şi exilaţi pe insula Malta de către guvernul britanic. Armenii au trimis o delegaţie la Conferinţa de pace din Versailles. Ei cereau să se înfăptuiască justiţia. Însă, în una din zile, membrii delegaţiei au citit în presă că toţi criminalii de război turci au fost eliberaţi. De ce uciderea a milioane de oameni este considerată o infracţiune mai mică decât uciderea unei singure persoane?” se întreba Raphael Lemkin în autobiografia sa. Raphael Lemkin scria direct, în aceeaşi lucrare, că anume genocidul armenilor l-a determinat să-şi consacre viaţa luptei împotriva genocidului: „Am hotărât să mă fac jurist şi să lucrez pentru a scoate genocidul în afara legii şi pentru ca statele să coopereze întru prevenirea lui”.350 Mic dicţionar enciclopedic. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, p.420.

351

asupra armenilor şi a mai propus calificarea lor drept o crimă barbară de drept internaţional – delicta jurisgentium351.

Doctrinarul Lemkin a ajuns la termenul de genocid foarte întâmplător. Ascultând un comunicat informativ la radio internaţional, a auzit o informaţie rostită de chiar prim-ministrul Marii Britanii, Winston Churchill352, la 24 august 1941, la numai două luni de la actul de agresiune a Germaniei asupra Uniunii Sovietice.

Prim-ministrul a participat la inaugurarea unei companii de radio la Londra. În cuvântul său de inaugurare a companiei respective, Winston Churchill a descris barbariile şi atrocităţile săvârşite de trupele SS în teritoriile ocupate, afirmând că „omenirea se află în faţa unor crime fără nume”.

Până la acea oră, crimele de tipul celor de genocid nu se cunoşteau, toate infracţiunile purtând denumirea de crime de război.

În cartea sa Axis Rule in Occupied Europe353, (Politica Puterilor Axei în Europa ocupată), Lemkin a analizat esenţa genocidului folosind, pentru prima oară, pentru a descrie exterminarea grupurilor mari de oameni, termenul genocid în paralel cu cel de homocid.

Lemkin nu a inventat o nouă infracţiune, ci a ales doar un termen mai potrivit pentru exprimarea unei concepţii deja existente despre încălcarea criminală a unor norme de drept internaţional, îndreptate spre nimicirea unor grupuri etnice întregi. Lemkin susţinea că seriile de acţiuni planificate special pentru a nimici bazele existenţiale ale unui grup etnic: cultura, limba, unitatea naţională, economia şi libertatea individuală a membrilor acestui grup constituie, de asemenea, o crimă de genocid.

Această idee a obţinut denumirea de genocid cultural şi a fost discutată în legătură cu redactarea Convenţiei cu privire la genocid. În versiunea iniţială, originală, a Convenţiei respective exista un paragraf care descria această crimă. Articolul 3 nota în acest sens că genocid este orice act deliberat comis cu intenţia de a distruge... religia sau cultura unui... grup naţional sau religios... de exemplu, distrugerea de monumente culturale sau de lacaşuri religioase”. Acest

351 Autorul raportului considera că aceste acţiuni trebuie incriminate în vinovăţie prezentând două delicte care urmăresc scopul lichidării unui astfel de grup de persoane şi folosesc pentru aceasta metode diferite: acţiuni barbare manifestate prin atentarea la viaţa oamenilor sau subminarea bazei economie de existenţă a acestui grup de persoane şi acţiuni de vandalism, manifestate prin nimicirea valorilor culturale prin: a) transmiterea copiilor unui grup de oameni altui grup; b) retragerea forţată a elementelor culturale caracteristice ale unui grup de persoane; c) interzicerea utilizării limbii materne, chiar şi în relaţiile personale; d) distrugerea sistematică a cărţilor scrise în limba grupului, distrugerea muzeelor, şcolilor, monumentelor istorice, instituţiilor de artă şi altor obiecte culturale ale grupului sau interzicerea folosirii de ele. Lemkin susţinea crearea unei convenţii internaţionale care ar stabili pedepse pentru asemenea acte şi ar duce spre curmarea lor (Lemkin R. Les actes creant un danger general (interetatique) consideres comme delits des droits des gens. Paris, Pedon, 1933). 352 Churchill, Sir Winston Leonard Spenser (1874-1965) om politic britanic. A oscilat între liberalism şi conservatorism. Lider al Partidului Conservator (1940-1955). Din 1906 a ocupat posturi de ministru de mai multe ori. Şeful Guvernului de coaliţie (1940-1945) şi al guvernului conservator (1951-1955). Unul dintre cei mai tenaci adversari ai nazismului, a dirijat cu energie eforturile de război ale Marii Britanii. Iniţiator al politicii sferelor de influenţă (din 1944). Este laureat al premiului Nobel pentru literatură (1953) pentru opera Al doilea război mondial (6 volume). A mai scris lucrări cu caracter istoric, memorialistic, jurnale de călătorie353Lemkin R. Politica Puterilor Axei în Europa ocupată. – Washington D. C., Carnegie Endowment for International Peace, 1944. A se vedea şi articolele: Genocide – A Modern Crime. – „Free World”. 9 (Aprilie 1949), p.39-43; Genocide. – „The American Scholar”, 15.2 (Spring 1946), 227-230; Genocide as a crime under International Law. – „American Journal of International Law”, XLI (1947), p.145-171; Genocide as a Crime under International Law. – „United Nations Bulletin”. IV (1948), p.70-71.

352

paragraf nu a mai apărut în versiunea finală a Convenţiei, dar conceptul dat a constituit obiectul cercetărilor şi insistenţelor judecătorului Raphael Lemkin, acesta meditând asupra ideii în cauză tot restul vieţii sale, convins fiind că distrugerea unui grup uman se face nu numai prin omorârea indivizilor, ci şi prin ştergerea caracteristicilor culturale şi religioase care îl definesc.

Aşadar, logica elementară spune că nu termenul, oricât de reuşit ar fi, generează o infracţiune, ci infracţiunea induce la apariţia termenului. Este evident că termenul genocid a putut să apară numai după ce au avut loc infracţiunile care nu se mai încadrau în vechea denumire, fapt înscris şi într-un studiu special al ONU: cuvântul genocid a apărut relativ recent ca neologism, dar semnifică o infracţiune veche354. şi defineşte, întâi de toate, practicile de război ale Germaniei naziste, apoi, prin extindere, – tehnicile de ocupaţie, prin care autorii îşi afirmă superioritatea faţă de alte popoare, şi politica de exterminare în baza unui plan prestabilit în epoca postbelică.

În viziunea lui Lemkin, tehnicile de genocid cuprind opt tipuri de măsuri: politice, sociale, culturale, economice, biologice, fizice, religioase, morale355. Conceptul lui Lemkin a impus revizuirea legii internaţionale, fiindcă practicile şi sistemul elaborat de el a depăşit conceptul de crimă de război promovat de Convenţiile de la Haga356, care vorbesc despre limitele suveranităţii de stat, dar „rămân tăcute în ce priveşte prezervarea integrităţii unui popor”. După apariţia acestei lucrări, legea internaţională s-a schimbat, manifestând interes popoarelor, grupurilor naţionale, distanţându-se de state şi de indivizi.

Termenul genocid este întâlnit pentru prima dată într-un act oficial doar la 18 octombrie 1945. Acesta este actul de acuzare al Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg în care este scris că inculpaţii: „s-au dedat la genocid deliberat şi sistematic, adică la exterminarea de grupuri rasiale şi naţionale din rândul populaţiei civile a anumitor teritorii ocupate, pentru a distruge rase sau clase determinate de populaţii şi de grupuri naţionale, rasiale sau religioase, în special evrei, polonezi, ţigani”. Ideea de exterminare a popoarelor mici sau slab dezvoltate economic făcea parte dintr-un plan grandios al naziştilor în care tehnicile de exterminare variau de la o naţiune la alta, iar scopul rămânea mereu acelaşi.

Conceptele de genocid şi de crimă împotriva umanităţii au fost elaborate într-o perioadă în care naţiunile se străduiau să stabilească principiile responsabilităţii penale a statelor şi să îşi confere mijloacele de a sancţiona infracţiunile lor. Dar distincţia dintre cele două concepte nu era în acel timp suficient de conturată, noţiunile şi definiţiile se axau pe aproximaţie. Se impunea elaborarea unor criterii specifice acestei crime, a unei tipologii în clasificarea infracţiunilor de genocid, rezistente din punctul de vedere al istoriei, dar şi al dreptului. Primul care şi-a asumat

354 Waiteker B. Raportul Subcomisiei de prevenire a discriminării şi de apărare a minorităţilor prezentat Comisiei pentru Drepturile Omului. Doc. ONU E (CN.4) Sub. 2(1985)6, p.9 // http://www.un.org355 Lemkin R. Politica Puterilor Axei în Europa ocupată. – Washington D. C., Carnegie Endowment for International Peace, 1944, p.39. 356 Convenţia cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru. – Haga: 1899. – Op. cit. şi Convenţia cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru, Haga, 1907. – Op. Cit.

353

riscul unei atare clasificări a fost Hervé Savon357. Punând la bază rezultatele crimei, el a grupat genocidurile în trei categorii:

genocid săvârşit prin substituire – nişte invadatori elimină un popor sau i se substituie acestuia;

genocid săvârşit prin devastare – teritoriul rămâne aproape vid; genocid săvârşit prin eliminarea din cadrul unei populaţii a unui

grup rămas parţial străin.Fiind prima clasificare, era bună, dar ea nu ţinea cont de mobilul crimei şi

de cauzele săvârşirii genocidului. Un alt savant, Vahakn Dadrian358, încearcă să pătrundă mai adânc în esenţa crimei de genocid şi propune, în 1975, o clasificare mai completă, la baza căreia plasează conceptul de intenţie a făptuitorului – pilonul de bază din conceptul lui Lemkin despre genocid. Clasificarea lui Vahakn Dadrian se prezintă astfel:

genocid cultural; genocid săvârşit în scopul asimilării grupului victimă; genocid latent – consecinţă a unui război sau epidemii; genocid utilitar pentru a obţine un control economic; genocid optimal, săvârşit în scopul exterminării totale a unui

grup359.Această clasificare este mai completă, lărgeşte conceptul de genocid definit

anterior în Convenţia din 1948, dar care nu s-a dovedit a fi suficient de argumentat pentru a fi pus la baza definirii acestei crime în Statutul CPI de la Roma.

Au mai existat în istoria dreptului penal încercări de a defini şi clasifica genocidurile din secolul XX. Astfel, Irving Horowitz360 defineşte genocidul ca mijlocul extrem utilizat de stat pentru a-şi impune ideologia şi modelul său de societate. Autorul a pornit de la clasificarea societăţilor, care, în funcţie de caracterul lor şi de atitudinea faţă de proprii cetăţeni şi a drepturilor lor, pot fi genocidare sau nu. Helen Fein361, o altă cercetătoare, defineşte, în 1979, genocidul în raport cu crima de holocaust, deosebind, în raport cu momentul apariţiei statului, două tipuri de genocid :

genocid săvârşit înainte sau în timpul apariţiei statului şi genocid săvârşit în statul modern.

În cadrul primei categorii – genocid săvârşit înaintea emergenţei statului – Helen Fein include genocidul săvârşit pentru a elimina credincioşii unei alte religii sau grupurile considerate inasimilabile în acel stat. În categoria genocidului săvârşit în statul modern cercetătoarea a inclus crimele de genocid, clasificându-le astfel:

genocid săvârşit pentru a afirma asumarea destinului unui grup dominant

357 Savon H. Du cannibalisme au génocide. Paris: 1972, p.51.358 Vahakn D. A Typology of Genocide in Our Time. An Annotated Bibliografy with Analytical Introductions, Ann Arbor, Michigan: Pierian Press, 1992, p.64. 359 Sperber M. Le Talon d’Achille. – Paris: Calmann-Lévy, 1957, p.10. 360 Horowitz I.L., Taking L.: Genocide and State Power, New Brunswick: NJ, Transaction Books, 1980, p.76.361 Fein H. Accounting for Genocide National Responses and Jewish Victimization during the Holocaust. – New York:Free Press, 1979, p.42.

354

genocid săvârşit pentru a elimina un grup indigen care împiedică o expansiune economică

genocid săvârşit pentru a-i distruge pe rebeli.Cu 12 ani mai târziu, în 1984, aceeaşi cercetătoare îşi modifică viziunile

asupra concepţiei de genocid şi clasifică această crimă în următoarele categorii362:

genocid legat de dezvoltarea culturală, genocid săvârşit prin despotism, genocid săvârşit prin pedepsire, genocid ideologic.

Cea mai completă lucrare care defineşte şi clasifică genocidul este cea a lui Leo Kuper363. Leo Kuper studiază genocidul în plan comparativ: procesul genocidului şi mobilul crimei de genocid, precum şi interdependenţa dintre aceste planuri. Leo Kuper consideră că genocidul şi masacrele genocidare se produc din cauza apariţiei a tot mai multor societăţi pluraliste şi din cauza fenomenelor succesive colonizării sau decolonizării unor teritorii. Acest cercetător este înclinat să extindă definiţia genocidului şi asupra masacrelor genocidare, a atrocităţilor săvârşite înainte de adoptarea Convenţia din 1948. Leo Kuper propune extinderea noţiunii de victimă a crimei de genocid şi asupra grupurile politice şi a celor economice nu doar asupra celor vizate de Convenţie.

În funcţie de mobil, Leo Kuper clasifică genocidul în următoarele categorii364:

genocid săvârşit pentru rezolvarea conflictelor religioase, rasiale sau etnice;

genocid săvârşit pentru terorizarea unui popor cucerit; genocid săvârşit pentru afirmarea unei ideologii.

Cercetătorul american Jack Poter365 apreciază riscul genocidar în principalele evenimente ale secolului trecut şi deosebeşte trei componente majore ale crimei de genocid: ideologia, tehnologia şi organizarea birocratică.

Alţi cercetători – Frank Chalk şi Kurt Jonassohn366 – propun o tipologie întemeiată pe ceea ce Convenţia izolează drept caracterul specific al genocidului, intenţia. Ei disting mobilul dominant:

apariţia unei ameninţări potenţiale; dobândirea de bogăţii; terorizarea; impunerea unei credinţe sau a unei idei – după cum ameninţarea

este reală sau fictivă, după cum grupul există realmente sau e fabricat de ucigaş.

Meritul autorilor citaţi constă în faptul că au pătruns în esenţa conceptului de genocid, că i-au analizat componenţele şi i-au subliniat ambiguităţile. Dar în străduinţa de individualizare a unei componente dominante, care să fie cheia

362 Fein H. Genocide: A Sociological Perspective. – Current Sociology, 3 (1), primăvara 1990, p.3-31.363 Kuper L. Genocide. Its Political Use in the Twentieth cEntury. – New York, Penguin Books, 1981, p.23. 364 Ibidem.365 Poter J.N. Genocide and Human Rights: A Global Antology. – Washington DC, University Press of America, p.42.366 Chalk F. şi Jonassohn K. The History and Sociology of Genocide. – New Haven şi Londres: Yale University Press.1990, p.37.

355

genocidului şi să rezolve această crimă, au fost puşi în situaţia să amestece contextele istorice şi să integreze în aceeaşi categorie evenimente diferite, fără a ţine seama de spiritul şi morala timpului, de loc şi cultură, adică de psihologia colectivă care a inspirat uciderea grupului367.

Aşa cum susţineam anterior, Tribunalul de la Nürnberg nu a pronunţat nici o condamnare pentru infracţiunile de genocid, dar această componenţă de infracţiune, în accepţiunea sensului actual al acestui termen, a fost inclusă în conţinutul sentinţei, fără a fi nominalizată ca atare, fiindcă nici noţiunea de genocid, nici definiţia acestei infracţiuni grave nu fuseseră incluse în acordul în baza căruia s-a constituit Tribunalul Internaţional de la Nürnberg. Acţiunile de omor şi alte fapte criminale săvârşite de nazişti pe motive politice, rasiale sau religioase au fost incluse în categoria crimelor contra umanităţii şi a celor de război (articolul 6, punctele b) şi c) al Statutului TMI de la Nürnberg). Mai târziu, cuvântul genocid este găsit în actele juridice ale proceselor criminalilor de război nazişti judecaţi de instanţele naţionale ale statelor aliate.

Prin urmare, dreptul internaţional recunoaşte condamnarea tuturor actelor de genocid comise până la intrarea în vigoare a Convenţiei privind prevenirea şi pedepsirea infracţiunilor de genocid. Urmărirea penală şi pedepsirea principalilor criminali de război în procesul de la Nürnberg nu a fost un act arbitrar de exprimare a puterii din partea statelor învingătoare. Dreptul Tribunalului de la Nürnberg de a judeca infracţiunile comise până la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid se bazează pe recunoaşterea atrocităţilor săvârşite drept crime, conform Convenţiilor de la Haga din 1907 şi a altor acte internaţionale, cutumelor şi obiceiurilor de purtare a războiului, principiilor de drept şi umanism. Atunci, ca şi în prezent, dreptul internaţional prezuma că acţiunile care atentează la bazele existenţei şi care împiedică dezvoltarea normală a grupurilor umane prezintă un pericol deosebit pentru umanitate şi trebuie tratate drept crime internaţionale sau ca infracţiuni împotriva umanităţii şi a civilizaţiei. De aici dreptul internaţional a dedus că statele care au comis astfel de infracţiuni poartă răspundere internaţională aparte, iar persoanele fizice – răspundere penală.

După cel de-al doilea război mondial şi, mai ales, după pronunţarea verdictului Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, opinia juridică a simţit nevoia unei reglementări certe care ar preveni şi reprima cele mai feroce crime săvârşite de nazişti în timpul conflagraţiei secolului XX.

Astfel, la 9 decembrie 1948, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.

Primul pas spre acest document a fost Rezoluţia 96 (I) a Adunării Generale prin care ONU a dat prima definiţie a genocidului, calificându-l drept refuz al dreptului la existenţă a unor grupuri umane întregi şi declarându-l o problemă de interes internaţional şi invitând statele membre să ia măsuri legislative pentru a preveni şi reprima această crimă şi recomandă să se organizeze colaborarea internaţională a statelor spre luarea rapidă de măsuri preventive împotriva crimei de genocid şi spre a facilita reprimarea lor şi, în acest scop, însărcinează Consiliul Economic şi Social să întreprindă studiile necesare în vederea redactării unui

367 Ternon Y. L’État criminel. Éditions du Seuil: 1995, p.65.

356

proiect de Convenţie cu privire la crima de genocid care va fi supus Adunării Generale în timpul următoarei sale sesiuni ordinare368.

Consiliul Economic şi Social a pus în sarcina secretarului general al ONU redactarea unui proiect de convenţie, fapt împlinit, după ce s-a asigurat de concursul a trei experţi dintre cei mai competenţi în domeniu: profesorii Raphael Lemkin, Vespasian Pella şi Donnedieu de Vabres. Acest proiect a fost transmis Comisiei pentru Dezvoltarea Progresivă a Dreptului Internaţional, iar codificarea sa statelor membre şi Comisiei Drepturilor Omului. Cum studiul nu fusese făcut de comisii şi guvernele nu îşi comunicaseră observaţiile, Consiliul a făcut ca proiectul să fie transmis Adunării Generale care, în a doua sa sesiune, a adoptat, la 20 noiembrie 1947, Rezoluţia 180 (II): „Genocidul este o crimă internaţională care comportă responsabilităţi de ordin naţional şi internaţional pentru indivizi şi pentru state”, şi a însărcinat Consiliul Economic şi Social să stabilească textul definitiv al unei convenţii369. Consiliul a instituit în acest scop un Comitet special compus din reprezentanţii Chinei, Statelor Unite, Franţei, Libanului, Poloniei, URSS-ului şi Venezuelei, pe care 1-a rugat să elaboreze un proiect de convenţie. Comitetul s-a reunit la Lake Success între 5 aprilie-10 mai 1948 şi a pregătit un raport conţinând proiectul cerut. Acest proiect a fost trimis prin intermediul Adunării Generale celei de a şasea Comisii, care 1-a examinat şi revizuit. În fine, prin rezoluţia sa 260 A (III) din 9 decembrie 1948, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, reunită la Paris, în Palatul Chaillot, a aprobat în unanimitate textul „Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid”. Această convenţie a introdus cuvântul „genocid” în vocabularul juridic.

Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a declarat în preambulul convenţiei nominalizate că genocidul este o crimă orientată împotriva dreptului ginţilor şi este în contradicţie cu spiritul şi scopurile Naţiunilor Unite. Genocidul a produs mari pierderi umanităţii în toate perioadele istorice şi umanitatea trebuie eliberată de acest flagel. Aşadar, prin Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid această infracţiune este declarată crimă de drept internaţional, care trebuie să fie prevenită şi pedepsită, indiferent de timpul în care a fost comisă: pe timp de pace sau pe timp de război. Faptul că genocidul era tratat ca o infracţiune de drept internaţional cu toate consecinţele ce decurg din aceasta chiar şi până la adoptarea şi intrarea în vigoare a Convenţiei, rezultă din articolul 1 al Convenţiei, în care părţile „confirmă” şi nu stabilesc că genocidul „constituie infracţiunea care încalcă normele de drept internaţional şi împotriva cărora ele se obligă să ia măsuri de prevenire şi pedepsire a comiterii genocidului”.

Conform prevederilor articolului 2 din Convenţia citată, infracţiunea de genocid se referă la oricare dintre actele de mai jos, comise cu intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:

omorârea membrilor unui grup;

368Raportul Subcomisiei de luptă împotriva măsurilor discriminatorii şi protecţia minorităţilor al Comisiei Drepturilor Omului din Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite, 2 iulie 1985, p.14-15. (E/CN 4/Sub.2/1985) //http://www.un.org 369 Idem.

357

atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup;

supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică totală sau parţială;

măsuri care vizează scăderea natalităţii în sânul grupului; transferarea forţată a copiilor dintr-un grup într-altul.

În 1992, Adunarea Generală a ONU a denumit epurarea etnică drept formă a genocidului. Drept exemplu, în acest sens, sunt studiile370 cu referire la crimele de genocid şi holocaust, care, începând cu anii ’80 ai secolului XX, sunt multiple, diverse, majoritatea lor incluzând genocidul ca faţetă a holocaustului.

Aşadar, în accepţiunea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, sunt pedepsite următoarele acte (articolul 3):

a) genocidul;b) înţelegerea în vederea comiterii genocidului;c) incitarea directă şi publică la comiterea unui genocid;d) tentativa de genocid;e) complicitatea la genocid.Pentru a se asigura de realizarea prevederilor articolului 4 al Convenţiei,

persoanele, care au săvârşit infracţiunile enumerate în articolul 3 din Convenţie, vor fi pedepsite indiferent dacă sunt conducători, funcţionari sau persoane particulare (articolul 4). În acest sens, părţile contractante se angajează să ia, în conformitate cu constituţiile statelor respective, măsurile legislative necesare pentru asigurarea aplicării dispoziţiilor Convenţiei nominalizate şi, mai ales, să prevadă acţiuni penale eficace care să pună, într-adevăr, sub sancţiuni penale persoanele vinovate de genocid sau de unul dintre actele enumerate la articolul 3.

Convenţia stabileşte jurisdicţia universală faţă de persoanele care au comis fapte de genocid. Judecarea persoanelor acuzate de genocid sau de unul dintre celelalte acte enumerate la articolul 3 se va face în faţa tribunalelor competente ale statului pe teritoriul căruia a fost comis actul sau în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie (sau a Curţii Penale Internaţionale, dacă sunt întrunite condiţiile necesare – n. n. – A.B.) în competenţa căreia intră judecarea acestui tip de crime faţă de părţile contractante care i-au recunoscut jurisdicţia.

Crima de genocid şi celelalte acte enumerate la articolul 3 nu vor fi considerate crime politice în privinţa extrădării, adică părţile contractante se angajează în acest caz să acorde extrădarea conform legislaţiei lor şi altor tratate în vigoare.

Orice parte contractantă poate sesiza organele competente ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru ca acestea să ia, conform Cartei Naţiunilor Unite, măsurile pe care le consideră adecvate pentru prevenirea şi împiedicarea actelor de genocid sau a oricărui act enumerat la articolul 3 (a se vedea articolul 8).

Infracţiunea de genocid face parte din categoria crimelor contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni ce sunt în foarte strânsă legătură cu cele care încalcă

370Bauer Y. Rethinking the Holocaust–Regândind Holocaustul şi Oroarea Holocaustului. – Yale University Press, 2001;Morgenthau H. Memorii. – Bucureşti: Editura Ararat, 2000; Richard G. L’Histoire inhumaine. Massacres et génocides des origines ŕ nos jours. – Paris: Colin A., 1992; Marrus M. L’Holocauste dans l’histoire. – Paris: eshel, 1990; Ternon Y. La Cause Arménienne. – Paris: 1983; Ternon Y. Les Arméniens. Histoire d’un génocide. – Paris: Seuil, 1977.

358

drepturile omului. Din aceeaşi categorie de crime fac parte şi crimele de război, care, la rândul lor, sunt parte componentă a dreptului umanitar – sunt nişte reguli, norme şi principii de drept internaţional, care protejează persoanele participante sau afectate de conflictele de război, precum şi bunurile care nu fac parte din arsenalul de ducere a războiului – acestea aplicându-se doar pe timp de război.

În ultima vreme, se observă o legătură strânsă între normele dreptului umanitar şi cele privind drepturile omului, precum şi tendinţa de extindere a dreptului umanitar, de la regulile privind conflictele armate la o paletă mai largă de valori socio-umane371. Acest fapt impune apariţia unor noi şi cu totul neaşteptate situaţii care urmează a fi explicate sub aspectul răspunderii penale, fie a statelor, fie a persoanelor juridice sau fizice.

Incriminarea genocidului a fost aplicată suficient de frecvent în instrumentarea cauzelor penale naţionale şi internaţionale372, dar practica aplicării incriminării genocidului sub formă de soluţii date în domeniul judecării crimei de genocid, săvârşite de-a lungul istoriei, nu este amplă, cauză din care jurisprudenţa instanţelor de drept, adică ansamblul de soluţii judiciare pronunţate şi rămase definitive în judecarea genocidului, este cu totul săracă. Din punctul nostru de vedere, jurisprudenţa din acest domeniu se poate clasifica în trei categorii:

a. Decizii pronunţate de instanţele naţionale – fiindcă nu au fost constituite instanţe internaţionale de judecată pentru a fi special sancţionate persoanele care au săvârşit crime de genocid – de exemplu, în Bangladesh (1971), în Cambodgia (1979), România (1989).

b. Decizii pronunţate de instanţele internaţionale ad-hoc, special instituite, cu competenţă şi durată de funcţionare limitate: Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg, Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio, Curtea Penală Internaţională pentru fosta Iugoslavie 373,

371 Anghel I.M., Anghel V.I.. Răspunderea în dreptul internaţional. – Op. cit., p.166. 372 A se vedea: cauzele Milomir Stakić, Slobodan Miloşević, Radovan Karadzić, Ratko Mladić, Kupreskić – http://www.un.org/icty/index.html; Saddam Hussein, Augusto Pinochet etc.373 Drept bază juridică pentru crearea acestei Curţi au servit Rezoluţiile nr.764 din 13 iulie 1992, nr.771 din 13 august 1992, nr.780 din 6 octombrie 1992, nr.808 din 22 februarie 1993, nr.827 din 25 mai 1993 ale Consiliului de Securitate al ONU // http://www.un.org, ultima fiind definitivă în crearea Curţii Penale Internaţionale pentru fosta Iugoslavie. Curtea este abilitată să urmărească persoanele care comit sau dau ordin de comitere a infracţiunilor ce cad sub incidenţa Convenţiilor de la Geneva din 1949, încălcări ale legilor de purtare a războaielor, genocidul, crime contra securităţii omenirii. Curtea şi-a început activitatea la 1 ianuarie 1991 şi funcţionează până în prezent.

359

Tribunalul Internaţional pentru Ruanda374, Tribunalul Special pentru Sierra Leone375.

c. Decizii care urmează a fi pronunţate de Curtea Penală Internaţională în urma judecării indivizilor acuzaţi de crime de genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război şi crime de agresiune.

Dintre deciziile pronunţate de instanţele internaţionale ad-hoc, special instituite, doar două instanţe de acest tip au pronunţat decizii de condamnare a unor acuzaţi de comiterea infracţiunii de genocid, acestea fiind Curtea Penală Internaţională pentru Ruanda şi Curtea Penală Internaţională pentru fosta Iugoslavie.

Remarcând opinia diferită a comunităţii internaţionale faţă de funcţionarea celor două instanţe nominalizate cu caracter ad-hoc, constatăm că preponderenţă i se acordă Curţii Penale Internaţionale pentru fosta Iugoslavie, deşi primul act de condamnare pentru genocid a fost emis de către Curtea Penală Internaţională pentru Ruanda care l-a condamnat pe Vincent Rutaganira pentru genocid. La 15 martie 2005 instanţa de apel a Curţii Penale Internaţionale pentru fosta Iugoslavie – comună pentru ambele curţi – Curtea Penală Internaţională pentru fosta Iugoslavie şi Curtea Penală Internaţională pentru Ruanda – a pronunţat decizia de achitare a lui Vincent Rutaganira referitoare la acuzaţia de genocid, dar l-a condamnat la 6 ani de închisoare376 pentru crime împotriva

374 A fost înfiinţat prin Rezoluţia nr.955 din 8 noiembrie 1994 a Consiliului de Securitate al ONU // http://www.un.org la cererea guvernului ruandez. Titulatura completă a acestei instanţe este următoarea: Curtea Penală Internaţională pentru pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor ruandezi, responsabili de genocid şi alte asemenea violări comise în teritoriul statelor vecine între 1 ianuarie 1994-31 decembrie 1994. Curtea Penală Internaţională pentru Ruanda îşi are sediul la Arusha (Tanzania), are mandat şi este abilitată să judece persoanele vinovate de crime de genocid şi alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar săvârşite în Ruanda timp de exact un an: de la 1 ianuarie 1994 până la 31 decembrie 1994. Oficiul acuzatorului se află la Kigali (capitala Ruandei). Competenţa Curţii Penale Internaţionale pentru Ruanda are putere juridică pe teritoriul Ruandei şi pe teritoriile învecinate cu această ţară şi cuprinde trei categorii de fapte: genocidul, aşa cum este definit în Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 1948; crimele contra umanităţii (atacuri sistematice săvârşite asupra populaţiei civile în temeiul unor considerente de ordin naţional, politic, etnic, rasial sau religios) şi crimele de război săvârşite prin violarea art. 3 al Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi al Protocolului adiţional de la Geneva din 1977. 375 Negocierea statelor pentru instituirea unei noi instanţe jurisdicţionale s-a început prin Rezoluţia nr. // http://www.un.org din 14 august 2000 a Consiliului de Securitate al ONU. Crearea acestei instanţe a fost legată de Curtea Penală Internaţională pentru Ruanda la propunerea din iulie 2000 a reprezentantului american în Consiliul de Securitate al ONU. Propunerea concretă viza extinderea jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale pentru Ruanda asupra conflictului din Sierra Leone: La 7 iulie 1999 Guvernul Sierra Leone a încheiat un Acord de pace cu gherila militară din această ţară. Prin acest Acord vinovaţilor de săvârşirea crimelor de război şi a celor contra umanităţii li s-a acordat imunitate. Însă Statutul Curţii Penale Internaţionale pentru Ruanda nu prevedea modificarea acordului de constituire şi, în absenţa unui atare acord, s-a ajuns la decizia de a crea un tribunal independent cu caracter ad-hoc pentru judecarea vinovaţilor de crimele din Sierra Leone.Competenţa materială (ratione materiae) a Tribunalului Special pentru Sierra Leone consta în judecarea încălcărilor de drept internaţional şi ale celor de drept intern: crime de război şi unele crime împotriva umanităţii. Competenţa teritorială (ratione temporis) abilitează Tribunalul să judece încălcările comise pe teritoriul Sierra Leone începând cu 30 noiembrie 1996. Competenţa ratione personae: instanţa judecă principalii responsabili de comiterea infracţiunilor ce fac obiectul competenţei materiale, ceea ce înseamnă sancţionarea liderilor politici şi militari, a superiorului pentru fapta subordonatului, pe care se presupune că a cunoscut-o, a subordonaţilor pentru executarea ordinelor superiorilor. Tribunalul are o jurisdicţie mixtă, concurentă cu dreptul intern: dreptul aplicabil va include ambele faţete ale dreptului: internaţional şi naţional, dar prioritate în aplicarea dreptului îl va

avea totuşi, jurisdicţia Tribunalului Special pentru Sierra Leone asupra dreptului intern al acestei ţări.

360

http://www.un.org/

umanităţii, acest prim act fiind sentinţa în procesul lui Jean Claude Akayesu377, pronunţată la 2 septembrie 1998. Această sentinţă este merituoasă pentru că este primul act de condamnare pentru genocid emisă cândva de o instanţă internaţională ad-hoc.

Acuzarea de săvârşirea crimei de genocid a apărut în cadrul proceselor de judecare a crimelor de război săvârşite în timpul celui de al doilea război mondial şi în perioada de după această conflagraţie, fiindcă trebuie să constatăm tristul fapt că practica crimelor de genocid continuă. Enumerăm doar câteva dintre acestea:

1. În 1946, un tribunal polonez l-a declarat vinovat de genocid faţă de poporul polonez pe Artur Gheizer, mare demnitar în partidul nazist.

2. Tribunalul din Ierusalim, prin sentinţa din 12 decembrie 1961, l-a declarat vinovat de săvârşirea crimei de genocid împotriva poporului evreiesc pe nazistul Adolf Eichmann, considerat unul dintre artizanii „soluţiei finale” de exterminare nu numai a evreilor, ci şi a ţiganilor, a handicapaţilor şi a membrilor oricărei alte minorităţi. Această hotărâre de condamnare şi în special cea de respingere a recursului de către Curtea Supremă de Justiţie din Israel reprezintă o probă de elocvenţă şi raţionament juridic şi un precedent important pentru justiţia internaţională378.

3. Specialiştii români consideră procesul din 25 decembrie 1989 asupra cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu un precedent pentru dreptul internaţional penal. Deşi argumentarea încadrării juridice a celor 6 capete de acuzare, printre care şi crima de genocid împotriva propriului popor, şi hotărârea de condamnare sunt departe de a fi complete, Ceauşescu este primul şef de stat incriminat şi condamnat pentru crima de genocid379.

4. În Belgia se derulează un alt proces în care patru responsabili de genocidul din Ruanda380 sunt puşi sub acuzare. La 8 iunie 2001, patru ruandezi

376 Curtea Penală Internaţională pentru Ruanda l-a condamnat pe Vincent Rutaganira pentru genocid. La 15 martie 2005 instanţa de apel a Curţii Penale Internaţionale pentru fosta Iugoslavie, care este comună pentru ambele curţi – Curtea Penală Internaţională pentru fosta Iugoslavie şi Curtea Penală Internaţională pentru Ruanda – a pronunţat decizia de achitare a lui Vincent Rutaganira referitoare la acuzaţia de genocid, dar l-a condamnat la 6 ani de închisoare pentru crime împotriva umanităţii. Aşadar, lui Vincent Rutaganira, un fost comandant în rebeliunea tutsi asupra populaţiei hutu, i-a fost înaintată, prin actul de acuzare din 6 mai 1996, învinuirea în săvârşirea crimei de genocid (în total 7 capete de acuzare) în timpul atacului din 14 şi 17 aprilie 1994 asupra bisericii din comuna Gishyita, Ruanda, unde se refugiase populaţia tutsi din această localitate pentru a scăpa de atacul populaţiei hutu. La 7 decembrie 2004 Vincent Rutaganira a semnat acordul de recunoaştere a vinovăţiei în săvârşirea crimei contra umanităţii şi a crimei de exterminare, pentru care a fost condamnat.377 Prosecutor v. Akayesu, 2 septembbrie, 1998. – Op. cit., par. 511378 Ponta V., Coman D. Curtea Penală Internaţională. Consacrarea juridică a Statutului primei instanţe penale permanente din istoria justiţiei internaţionale. – Bucureşti: Editura Lumina-Lex, 2004, p.49.379Idem. 380 Conflictul din Ruanda anilor ‘90 a marcat unul dintre cele mai sângeroase capitole ale istoriei africane recente. Acest genocid, şi-a sporit tragismul din cauza că opinia mondială a interpretat mult timp conflictul drept „lupte tribale”, ignorând conflictul şi suferinţa poporului ruandez. La 7 aprilie 1994 reprezentanţii etniei locale – hutu – au nimicit aproape un milion de oameni, reprezentanţi ai altei etnii – tutsi. Imbold pentru atac a servit moartea preşedintelui Ruandei, reprezentant al etniei hutu. Deşi nu cunoaşte nimeni nici după mai bine de 15 ani

361

(Sr. benedictină Gertrude, Sr. Maria Kisito, Alphonse Higaniro şi Vincent Ntezimana) au fost acuzaţi de crime în timpul masacrului din 1994 din Ruanda şi condamnaţi la închisoare între 12 şi 20 de ani. Dintre cei patru făceau parte două surori călugăriţe. Ele au fost condamnate de către un juriu din 12 membri din Bruxelles. Sr. Benedictină Gertrude, cunoscută şi sub numele de Consolata Mukangango, a fost condamnată la 15 ani pentru rolul ei în masacrarea a aproximativ 7.000 de persoane, care au căutat un refugiu la mănăstirea ei din sudul Ruandei. Sora ei, Maria Kisito, cunoscută şi ca Julienne Mukabutera, a primit 12 ani. Omul de afaceri Alphonse Higaniro a primit 20 de ani, iar profesorul universitar Vincent Nezimana – 12 ani. Acuzarea a cerut pedeapsa cu închisoarea pe viaţă pentru toţi cei patru acuzaţi. Principalul martor al acuzării celor două călugăriţe, Emmanuel Rekeraho, a afirmat în faţa tribunalului: „Chiar dacă surorile călugăriţe nu au pus mâna pe arme pentru a ucide oameni, Sr. Gertrude şi Sr. Kisito i-au scos pe tutsi din locurile lor de refugiu din mănăstire şi ni i-au dat pe mână”. Acest Emmanuel Rekeraho a condus trupele miliţieneşti care au produs masacrul din Sovu, lângă Butare, în primăvara anului 1994. „Ele (călugăriţele) au împărtăşit ura noastră pentru tutsi”. Procesul asupra celor patru ruandezi a durat aproape opt săptămâni şi a fost primul în care un juriu de cetăţeni a judecat crime comise într-o altă ţară decât a lor.

5. Procurorii olandezi l-au pus sub acuzare pe cetăţeanul olandez Frans van Anraat, în vârstă de 62 de ani pentru genocid şi crime de război. Frans van Anraat este acuzat că i-a furnizat lui Saddam Hussein substanţele chimice letale folosite în atacul din 1988 asupra oraşului kurd Halabia în care au murit 5.000 de civili. Frans van Anraat este primul cetăţean olandez anchetat sub bănuiala de complicitate la genocid. Naţiunile Unite îl suspectează că a fost unul din furnizorii importanţi ai regimului Saddam Hussein, către care a trimis transporturi întregi de substanţe chimice din Statele Unite şi Japonia. Frans van Anraat a fost arestat la cererea guvernului american în 1989. Ulterior a fost eliberat şi s-a refugiat în Irak. După războiul din Irak din 2003, Frans van Anraat s-a întors în Olanda. Acum este diferit justiţiei.

referent Directia Medicala a M.Ap.N.

de la accident, cine anume a doborât cu o rachetă avionul în care se afla preşedintele Ruandei, comandamentul armatei i-a învinuit imediat în crimă pe reprezentanţii etniei tutsi şi, peste o zi de la moartea preşedintelui, hutu a început masacrul. O particularitate a genocidului din Ruanda, care-l deosebeşte de alte tipuri de asemenea crime, constă în faptul că vinovaţi în săvârşirea genocidului sunt aproximativ toţi bărbaţii adulţi din etnia hutu. Genocidul s-a soldat nu doar cu asasinarea oamenilor, ci şi cu distrugerea infrastructurii, cu avarierea structurilor guvernamentale, a organelor legislative şi a economiei.

362

ISTORICUL POLITICII EXTERNESI DE SECURITATE COMUNA

Mr. Gabriela UNGUREANU

The European Union is a security structure born in the first years after WW II, being exclusively European, with unique evolution in the history of alliances from all times. At the origin of this alliance stays the Brussels Treaty, whose purpose is the one of mutual guaranty to the security of signing states and their definite engagement to take all the necessary measures in case Germany might come back to its policy of aggression.

1. Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.)

Uniunea Europei Occidentale este o structura de securitate nascuta în primii ani dupa cel de-al doilea razboi mondial, în exclusivitate europeana, cu o evolutie unica în istoria aliantelor militare din toate timpurile.

La originea acestei aliante se afla Tratatul de la Bruxelles, semnat la 17 martie 1948 de catre Franta, Regatul Unit al Marii Britanii, Belgia, Olanda si Luxemburg.

Scopul Tratatului de la Bruxelles, formulat cu mare claritate în preambul, este cel al „garantarii reciproce a securitatii statelor semnatare si angajamentul ferm al acestora de a lua toate masurile necesare în cazul revenirii Germaniei la o politica de agresiune”.

Atitudinea statelor fondatoare ale Tratatului de la Bruxelles era cât se poate de logica si avea la baza o experienta istorica tragica. Pe parcursul primei jumatati a secolului XX, respectiv 1914-1918 si 1939-1945, când s-au derulat cele doua razboaie mondiale, provocate în cea mai mare masura de catre

363

Germania, multe tari au suferit pierderi umane si distrugeri materiale înfioratoare de pe urma actiunilor nemijlocite ale armatelor germane.

Sensul antigerman al acestui Tratat a fost deturnat în urmatorii ani sub presiunile S.U.A. care aveau alte interese în Europa si în lume. Astfel, tot în anul 1948 a fost lansata si Doctrina Truman, fundamentul politico-ideologic al „razboiului rece” care a înlocuit „pericolul german” cu „pericolul comunismului”.

Elementul fundamental al Tratatului de la Bruxelles în orientarea sa initiala anti-germana era si continua sa fie articolul V care stipuleaza: „Statele semnatare se obliga sa acorde tot ajutorul militar si toata asistenta ce le stau în putere oricarui stat membru care ar face obiectul unui atac armat în Europa”.

Dupa izbucnirea în 1950 a razboiului din Coreea, încheiat cu armistitiul din 1953, S.U.A. au hotarât sa treaca la reînarmarea Germaniei, pe fondul teoriei analistilor politico-militari din C.I.A., potrivit careia, razboiul din Peninsula Coreeana nu ar fi fost decât o repetitie în vederea declansarii de catre I.V. Stalin a unui razboi în Europa.

Neîndraznind sa admita Germania direct în N.A.T.O. de teama unei reactii negative a opiniei publice americane care avea înca proaspata în memorie imaginea zecilor de mii de soldati americani cazuti pe câmpurile de bataie din Europa, precum si „amintirea” groaznicelor lagare de exterminare naziste, Washingtonul s-a gândit la o formula politica ingenioasa si anume, înfiintarea unei Comunitati Europene de Aparare, ca structura noua, din care sa faca parte si Germania, dar care sa fie subordonata în plan militar N.A.T.O.

În acest scop, americanii au apelat la Tratatul de la Bruxelles în dorinta de a-l transforma în „Comunitatea Europeana de Aparare” prin admiterea în aceasta a Germaniei si a Italiei. Planurile americane s-au lovit însa de rezistenta Frantei.

Astfel, spre stupefactia întregii lumi occidentale, când toate lucrurile pareau sa evolueze pe coordonatele trasate de Washington, în 1954 Parlamentul Frantei nu ratifica Tratatul Comunitatii Europene de Aparare.

Dându-si seama ca reînarmarea Germaniei nu va putea fi împiedicata, în cele din urma, Franta, împreuna cu celelalte state semnatare ale Tratatului de la Bruxelles au procedat la o revizuire a acestuia, introducând o serie de masuri privind controlul si plafonarea viitoarelor structuri militare germane. Apoi au invitat Germania si Italia sa adere, fapt acceptat de catre cele doua state, iar tratatul ca atare, a fost transformat în Uniunea Europei Occidentale.

Restrictiile în plan militar impuse Germaniei s-au referit la urmatoarele aspecte de fond: Germania nu va dezvolta o armata mai mare de 12 divizii, nu va avea un stat major general propriu, nu va produce sau achizitiona armament nuclear, chimic si bacteriologic si nu va produce anumite tipuri de tehnica militara, terestra, de aviatie si maritima cu potential ofensiv.

Aceste restrictii au fost în vigoare pâna în anul 1986 când, la insistentele R.F.G. au fost ridicate, mai putin cele referitoare la armele de distrugere în masa.

364

Nefiind de acord cu întorsatura luata, S.U.A. au fortat admiterea în N.A.T.O. a Germaniei, deschizându-se astfel, calea transformarii aliantei dintr-o institutie de securitate cu caracter politic, într-una preponderent militara.

Toate prerogativele militare ale Uniunii Europei Occidentale au fost preluate de catre N.A.T.O. interzicându-i-se acestuia sa-si dezvolte orice fel de structuri militare.

Revenirea în forta a Uniunii Europei Occidentale în topul organizatiilor cu vocatie de securitate de pe continent este rezultatul firesc al schimbarii raportului de forte, dintre Europa Occidentala si S.U.A.

Primul impuls în directia reactivarii Uniunii Europei Occidentale a fost dat de Memorandumul Frantei cu privire la U.E.O., din ianuarie 1984, elaborat din initiativa presedintelui Frantei, François Mitterand si distribuit guvernelor statelor membre. Ideea forte a memorandului era aceea ca „U.E.O. este singura instanta europeana competenta în materie de aparare”.

În urma memorandumului Frantei a fost reactivat Consiliul de Ministri al U.E.O. alcatuit din ministrii afacerilor externe si ministrii apararii din statele membre.

Prima actiune a U.E.O. dupa reactivare a constat în încercarea de elaborare a unei pozitii comune a statelor membre fata de „Initiativa Apararii Strategice” (Razboiul Stelelor), program lansat de Ronald Reagan. Aceste prevedea realizarea în spatiul terestru si în spatiul cosmic al S.U.A. a unui „scut strategic” de mijloace anti-racheta care sa faca „inutile, ineficiente si depasite” mijloacele nucleare de lovire ale fostei U.R.S.S.

Ideea „Memorandumului Frantei” viza realizarea unui „scut antinuclear strategic” al Europei. Fata de aceasta intentie a statelor Europei Occidentale de adoptare a unei pozitii colective în afara N.A.T.O., Washingtonul a reactionat dur, Departamentul de Stat american trimitând statelor membre N.A.T.O din Uniunea Europei Occidentale, mesaje de avertisment din care rezulta ca Administratia S.U.A. nu va tolera asa ceva.

Un alt moment care a stimulat indirect reactivarea U.E.O. l-a constituit întâlnirea dintre presedintele S.U.A., Ronald Reagan si Mihail Gorbaciov, de la Reykiavik, din noiembrie 1986, prilej cu care conducatorii celor doua superputeri au discutat probleme si au fost pe punctul de a lua hotarâri ce vizau soarta Europei si a lumii, fara a consulta în prealabil si de a tine cont si de interesele celorlalte mari puteri europene.

Fata de aceasta situatie, în 1987 primul ministru al Frantei, Jacques Chirac a propus statelor membre U.E.O., semnarea „Cartei de Securitate a Europei” ca o contrapondere fata de eventualele întelegeri dintre S.U.A. si U.R.S.S. în defavoarea Europei Occidentale.

Primul document oficial care redefineste, pe baze noi, rolul si locul U.E.O. în ansamblul problematicii securitatii pe continent si în general în lume l-a constituit „Platforma asupra intereselor europene în materie de securitate”, semnat cu prilejul reuniunii de la Haga, a Consiliului de Ministri al U.E.O. din

365

octombrie 1987. Platforma exprima dorinta politica a statelor semnatare de „a întari pilonul european al N.A.T.O.”, idee introdusa la insistenta Marii Britanii pentru a linisti spiritele de la Washington si a preveni o retragere precipitata a prezentei militare americane din Europa.

Dar, în orice caz, Uniunea Europei Occidentale nu a fost si nu este subordonata N.A.T.O. Unele legaturi între cele doua organizatii exista însa, fiind date în principal, de faptul ca majoritatea statelor membre în U.E.O. sunt si membre N.A.T.O. „Platforma” din 1987 a stabilit unele principii ale relatiilor U.E.O. cu N.A.T.O., precum si cu alte organizatii, dar esenta acestui document graviteaza în jurul ideii cresterii aprofundarii si extinderii rolului U.E.O. În toate probleme fundamentale de securitate ale Europei. U.E.O. nu evolueaza nici ca organizatie subordonata N.A.T.O. si nici în subsidiarul acestei aliante.

Prima actiune militara a U.E.O. în afara N.A.T.O., pe baza unei decizii absolut independente, a fost trimiterea unei escadre navale în Golful Persic cu misiuni de supraveghere, escorta si dragaj de mine în anul 1987.

În anul 1988, ca urmare a admiterii lor în Comunitatea Europeana, Portugalia si Spania adera si la Uniunea Europeana.

2. Proiectul Comunitatii Europene de Aparare

La 26 septembrie 1950, Consiliul Atlantic, reunit la New York într-un climat de neliniste creata de ostilitatile din Coreea, ia în considerare, pentru prima data, posibilitatea unei contributii a Germaniei Federale la apararea occidentala. Pâna atunci, amplasarea unui dispozitiv atlantic fusese prezentata ca având, printre alte avantaje, pe acela de a exclude orice reînarmare a Germaniei. Fata de aceasta reînarmare, opinia publica europeana nu era pregatita. Ideea lansata de catre conducatorii francezi este de a transpune Planul Schumann în domeniul militar.

La 24 octombrie 1950, Rene Pleven, presedintele Consiliului, dezvolta la tribuna Adunarii Nationale o schita a „Comunitatii Europene a Apararii”, pregatita de experti care au elaborat si Planul Schumann. Este vorba de crearea unei armate europene comune, ale carei contingente vor fi oferite de statele membre si încorporate la nivelul celei mai mici unitati posibile.

Aceasta armata ar fi atasata „institutiilor politice ale Europei Unite”: ea ar fi plasata sub comanda unui ministru european al Apararii, numit de guvernele nationale, asistat de un Consiliu de Ministri si responsabil în fata unei Adunari europene. Finantarea ar fi asigurata de un buget comun. Adunarea nationala adopta proiectul si acorda încredere guvernului pentru a încheia cu succes negocierile. În realitate, nu exista nici un plan si nici macar un singur proiect de organizare: „Noaptea, imediat dupa aprobarea data de Adunarea nationala, ministru Apararii ne cere brusc, sa stabilim un plan pentru armata europeana: el are nevoie de aceasta „hârtie” pentru reuniunea Consiliului Atlantic...”.

366

Întâmpinarea facuta ideii de guvernele straine si de opinia publica a fost, mai curând, nefavorabila.

Consiliul Atlantic ia act de proiectul francez si admite principiul a doua negocieri simultane. Prima va reuni, în Castelul de la Petersberg din apropiere de Bonn, pe înaltii comisari ai celor trei puteri occidentale ocupate si pe reprezentantii guvernului Republicii Federale în scopul definirii participarii militare germane la alianta Atlantica si fixarii garantiilor ce vor fi cerute Germaniei.

A doua, va fi angajata la Paris, în vederea stabilirii principiilor care vor coordona construirea unei armate europene; doar Italia, Belgia, Luxemburg si Germania federala vor accepta sa ia parte la conferinta asupra proiectului francez; Marea Britanie, Olanda, Danemarca si Norvegia nu vor avea decât observatori, la fel ca si Statele Unite si Canada.

Lupta pentru Comunitatea de Aparare Europeana (C.E.D.) se va desfasura pe plan dublu. Pe de o parte este important sa se garanteze guvernului de la Bonn ca regimul care îi va fi aplicat nu va fi excesiv de discriminatoriu. Expertii constituiti în „comitetul executiv” la Paris, începând cu 22 februarie 1951, au fost însarcinati sa reexamineze organizarea tehnica a viitoarei armate europene.

Atunci când tratatul instituind C.E.D. este semnat la Paris, pe 25mai 1952, integrarea fortelor armate nu mai este realizata decât la nivel de divizie.

Pe de alta parte, este importanta calmarea opiniei publice, si în special a celei franceze, care pare sa sfarâme în doua „marea sfada” a C.E.D, multiplicând garantiile politice, adica garantiile unui control democratic al viitoarei armate unificate.

Seful guvernului italian, Alcide de Gasperi, a determinat introducerea în tratatul instituind C.E.D., a articolului 38 care stipula ca Adunarea Parlamentara Europeana, însarcinata cu controlul viitoarei armate comune, va trebui sa prezinte propuneri vizând nu doar alegerea sa prin sufragiu universal, ci mai ales, stabilirea unei structuri federale sau confederale care va sigura coordonarea comunitatilor deja create sau care vor fi create.

Este convocata o adunare ad-hoc, care este compusa din membrii Adunarii Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului (C.E.C.O.) si care are ca misiune sa pregateasca într-un termen de sase luni, un proiect de tratat „instituind o Comunitate Politica Europeana”. Pe 10 martie 1953, Adunarea ad-hoc, prezidata de Paul Henry Spaak, propune reprezentatilor guvernelor un proiect de conventie. Proiectul era de o clara inspiratie federalista, astfel ca a fost necesara elaborarea uni alt proiect, de aceasta data la nivel guvernamental. Reuniunile ministrilor de externe, apoi ale supleantilor lor, se succed în decursul anilor 1953, 1954, la Roma, Paris, Baden-Baden.

La 18 august 1954, la Bruxelles, celor cinci parteneri europeni li se propun diferite forme de organizare de natura sa atenueze caracterul supranational al C.E.D, însa patru dintre tarile care participa la Conferinta au ratificat deja tratatul în forma dorita de Franta.

367

Pe 30 august 1954, Adunarea Nationala respinge prin vot Comunitatea Europeana de Aparare. Esecul proiectului C.E.D. va lasa o cicatrice profunda în Franta.

Dupa respingerea tratatului instituind C.E.D. ceea ce mai ramânea de facut era doar gasirea unei formule tehnice care sa permita reconstituirea armatei germane si asocierea sa la ansamblul occidental. Premierul britanic, Anthony Eden, propune initiativa de a reînvia Organizatia Tratatului de la Bruxelles si de a admite intrarea Germaniei si a Italiei. În acest fel va fi asigurat deopotriva un anumit control european asupra viitoarei armate germane si participarea Marii Britanii la dispozitivul militar vest-european.

În urma Conferintei de la Londra (28 septembrie–3 octombrie 1954) si de la Paris (20–22 octombrie 1954) se pune capat regimului de ocupatie în Germania federala si se modifica Tratatul de la Bruxelles prin crearea unei Uniuni a Europei Occidentale (U.E.O.), conceputa ca un releu între statele europene si Alianta Atlantica, consacrând aderarea Germaniei federale si Italiei la noua organizatie.

3. Proiectul Comunitatii Politice Europene (C.P.E.)

3.1. Contextul problemelor privind o „Comunitate Publica”Plecând de la experienta Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului

(C.E.C.O), Ernst Haas elaboreaza în anii '50 conceptia sa despre „integrarea functionala”. Nu este indiferent faptul ca terenul pe care se declanseaza procesul de integrare europeana este cel al economiei.

Atingându-si scopul, procesul de integrare sfârseste prin crearea unui nou stat, fara îndoiala, de tip federal.

Vicisitudinile integrarii europene, crizele traversate de Comunitati, l-au condus pe Ernst Haas la reconsiderarea demersului sau initial, prea optimist prin similitudinea ce o gasea între chestiunile pe care le anunta. În 1967, Haas tempereaza determinismul socio-economic al primei sale abordari. El pune accentul pe fragmentarea fidelitatilor la indivizi: nu mai exista transferul radical al fidelitatilor catre o noua entitate; uniunea politica ce va încorona procesul de integrare nu mai este conceputa pe modelul comunitatilor nationale existente. Mai cu seama, logica integrarii functionale nu mai este „automata”, ci „probabila”. Este vorba de un „proces fragil, susceptibil de a fi reversibil”, iar evolutia sa depinde de multiple variabile. Obiectivele conducatorilor joaca un rol esential: partidele politice si gruparile de interes evita conflictele ideologice acute cautând sa-si maximizeze avantajele materiale cu ajutorul negocierilor tehnice si astfel, modelul automat initial este restabilit; ruperea consensului dintre principalii actori, publici sau privati, este cea care reduce observatorul la incertitudine.

În realitate, esecul Comunitatii Europene de Aparare (C.E.D.) adusese o dezmintire partiala a viziunii politice a functionalismului. O serie de delegari de

368

competente trebuia sa lipseasca treptat statul de substanta si sa creeze o viata politica supranationala. Însa erodarea suveranitatii ramâne de demonstrat: „nu vine un moment în care delegarea competentelor este în mod direct politica sau politico-militara, în care blocul monolitic al suveranitatii este în joc?” Se înfrunta atunci partizanii depasirii suveranitatii, ca si în problema C.E.D., care a fost deopotriva problema Comunitatii Politice Europene (C.P.E.), prima tentativa de ascensiune de la economic la politicul pur în evolutia dinamici comunitare.

3.2. Statutul Comunitatii Politice EuropenePe data de 10 septembrie 1952, cei sase ministri de externe initiau o

adunare ad-hoc – compusa din parlamentari ai Comunitatii Economice a Carbunelui si a Otelului (C.E.C.O.), carora li se alaturau noua membri suplimentari – sa sustina, cu anticipatie, „Elaborarea unui proiect de tratat instituind o Comunitate Politica Europeana”.

La 9 martie 1953, Adunarea ad-hoc încredinta celor sase guverne membre ale C.E.C.A. textul unei conventii „prezentând statutul Comunitatii Europene”.

Organizata pe modelul statului federal, comunitatea politica proiectata comporta un parlament bicameral: o Camera a Natiunilor, aleasa prin sufragiu universal de ansamblul cetatenilor europeni; un Senat, reprezentare a parlamentelor statelor membre – o ponderare, relativ favorabila statelor mici, ce permitea, în fiecare dintre cele doua Camere, eliminarea ipotezei unei automate majoritati binationale.

Ideea-forta este aici, dupa Fernand Dehousse, unul dintre principalii redactori ai proiectului de conventie, organizarea alegerilor prin sufragiu universal direct, la scara europeana, care „capata valoarea unui element matrice si dinamic”: „prin ricoseu, Comunitatea poate primi de la o adunarse aleasa impulsul care sa-i asigure propria sa dezvoltare”. Totusi, statele nationale ramân o importanta sursa de sustinere si de „legitimare” a institutiilor comunitare: Consiliul executiv european, principalul organ de actiune, asistat de un organ inter-guvernamental, Consiliul de Ministri, care participa la deciziile sale, si Camera inter-parlamentara, cea care desemneaza presedintele Consiliului executiv, cu o majoritate absoluta si printr-un scrutin secret.

Consiliul executiv îsi afla independenta si autoritatea în responsabilitatea sa în fata Parlamentului; el poate rasturnat de Camera Natiunilor , cu o majoritate de trei cincimi din membri care o compun, si de Senat, prin alegerea unui nou presedinte al executivului supranational.

De asemenea, comunitatea trebuia sa asigure prin legislatia sa, avizata de Consiliul de Ministri, realizarea progresiva a unei Piete Comune fondata pe libera circulatie a marfurilor, a capitalurilor si a persoanelor. Ea avea drept misiune coordonarea politicii externe a statelor membre, respectiv, sa actioneze,

369

pe baza deciziei unanime a Consiliului de Ministri, ca mandatar comun al acestor state si deci, sa conduca o veritabila politica externa comuna.

Astfel, proiectul de statut, departe de a conferi competente extinse Comunitatii politice, instituia o putere politica la nivel comunitar care sa exercite competente ce i-ar fi ulterior atribuite. Aceasta perspectiva nu îi satisfacea pe sustinatorii formulei confederale care, grupati în sânul Adunarii ad-hoc, au încercat fara sorti de izbânda, sa substituie executivului supranational un comitet politic european, compus din sefii de guvern ai statelor membre si asistat de diferite comitete permanente interguvernamentale însarcinate cu pregatirea dosarelor si aplicarea deciziilor. Veritabile ciocniri au avut loc însa, mai târziu, pe 30 august 1954. Refuzul Adunarii Nationale franceze de a începe dezbaterea asupra ratificarii Tratatului instituind C.E.A. a anulat, dintr-o lovitura, statutul de Comunitate politica.

4. Princile Politicii Externe si de Securitate

Potrivit dispozitiilor articolului 11 din Tratatul de la Amsterdam, Uniunea defineste si pune în practica o Politica Externa si de Securitate Comuna acoperind toate domeniile politicii externe si de securitate, ale carei obiective sunt:

salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independentei si a integritatii Uniunii, conform principiilor Cartei Natiunilor Unite;

întarirea securitatii Uniunii sub toate formele sale; mentinerea pacii si întarirea securitatii internationale, conform

principiilor Actului Final de la Helsinki si obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele relative la frontierele exterioare;

promovarea cooperarii internationale; dezvoltarea si întarirea democratiei si a statului de drept, ca si

respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.În continuare, în cadrul al. 2 al articolului 11 din tratat, se arata ca statele

membre sprijina activ si fara rezerve Politica Externa si de Securitate a Uniunii, si în spiritul loialitatii si al solidaritatii reciproce.

Statele membre contribuie împreuna la întarirea si dezvoltarea solidaritatii politice reciproce. Ele se abtin de la orice actiune contrara intereselor Uniunii sau susceptibila sa dauneze eficacitatii sale ca forta de coeziune în relatiile internationale.

Consiliul vegheaza la respectarea tuturor acestor principii ale Politicii Externe si de Securitate Comuna a Uniunii Europene.

370

PRINCIPII ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL APLICABIL ÎN CONFLICTELE ARMATE;

EFECTELE RĂZBOIULUI ASUPRA MEDIULUI NATURAL

Some of the central principles underling laws of war are: That wars should be limited to achieving the political goals that starded the

war (e.g., territorial control) That wars should be brouught to an end as quickly as possible That people and property that do not contribute to the war effort be

protected against unnecessary destruction and hardshipTo this end, laws of war are intended to mitigate the evils of the war by protecting

both combatants and noncombatants from unnecessary suffering, safeguarding certain fundamental human rights of person who fall into the hands of the enemy particularly prisoners of war, the wounded and sick and faciliting the restoration of peace.

Războiul este un fenomen complex, ceea ce impune studierea lui şi sub alte aspecte, de către alte ştiinţe decât ştiinţa militară. În acest sens, generalul Florea Tenesescu în lucrarea sa “Cunoştiinţe generale asupra războiului şi studiul lui” arată că “ştiinţa războiului este cea mai complicată şi cea mai grea dintre toate ştiinţele cu aplicaţiune practică, căci se bazează şi cuprinde elemente din toate ştiinţele aplicate în practică, precum şi din alte ştiinţe cu fond puţin mai abstact: psihologia, morala, dreptul, istoria”381.

Aceste din urmă ştiinţe au ajuns să determine, în interdependenţa lor faţă de ştiinţa militară, adevărate ştiinţe de graniţă: psihologia militară, dreptul militar, istoria militară, etc.

381 Pagini din gândirea militară românească, vol. III, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p.378.

371

Drept urmare războiul şi acţiunile militare nu se supun numai acţiunilor legilor luptei armate, ci şi unor altfel de legi, legilor juridice, adică normelor de drept edictate de state, care sunt principalele subiecte ale conflictelor armate. Legile juridice care reglementează războiul aparţin fie dreptului intern (actele normative referitoare la problemele apărării naţionale de la Constituţie până la regulamentele militare generale şi de luptă), fie dreptului internaţional (care prin cutume şi convenţii internaţionale normează probleme ale declanşării, desfăşurării şi încheierii ostilităţilor militare dintre state).

Starea de război este, cel mai adesea, o stare internaţională sau cu implicaţii internaţionale, de aceea, statele înţeleg să-şi normeze relaţiile din timp de război, impunând forţelor combatante anumite reguli pentru declanşarea, desfăşurarea şi încheierea conflictului.

Între scopurile acţiunilor militare şi restricţiile juridice impuse de dreptul internaţional intervine o aparentă contradicţie. Contradicţia este aparentă deoarece dreptul nu limitează în nici un fel conceperea şi desfăşurarea acţiunilor militare, ci crează doar cadrul juridic în care să se ducă acestea, astfel încât să se evite pierderile şi pagubele inutile. În acest sens menţionăm acele prevederi ale convenţiilor internaţionale care arată că unele norme juridice nu se aplică atunci când situaţia tactică nu o permite sau în caz de necesitate militară.

Apariţia regulilor cu privire la desfăşurarea acţiunilor militare aparţine celor mai vechi timpuri382, prin ele urmărindu-se limitarea violenţelor şi distrugerilor inutile, în special asupra civililor şi bunurilor civile. Privind războiul ca o continuare cu mijloace violente a politicii, este evident faptul că această reglementare juridică a acţiunilor militare are ca obiectiv evitarea urmărilor dezastruoase ale războiului, limitarea scopului acestuia la înfrângerea adversarului şi evitarea transformării conflictului într-un război de exterminare globală a adversarilor. Mai ales astăzi, în condiţiile existenţei armelor nucleare strategige, un astfel de război ar avea efecte distrugătoare nu numai pentru adversar, ci pentru întreaga omenire, arputea transforma lumea într-un mare cimitir al speciei umane. Deci, în mod obiectiv este necesar ca războiul să fie reglementat prin norme juridice internaţionale pentru a limita folosirea violenţei armate, pentru a proteja anumite valori importante ale umanităţii, pentru a ţine în frâu dezlănţuirea instinctelor distrugătoare ce există în om, în scopul final de a asigura continuitatea umanităţii.

Dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate poate fi definit ca totalitate normelor juridice internaţionale care reglementează conceperea şi desfăşurarea acţiunilor militare. În legătură cu această denumire trebuie precizat că s-au folosit şi se folosesc diverse sintagme care au acelaşi obiect.

Dreptul războiului (jus belli) este o noţiune considerată depăşită prin faptul că războiul declarat, prin documente juridice internaţionale, ca fiind în afara legii, existând în prezent doar dreptul la autoapărare individuală sau colectivă. Mai mult această denumire ar putea crea confuzii în legătură cu

382 Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.443.

372

accepţia ce i s-ar putea da, nu de drept obiectiv (jus in bello, totalitate de norme juridice), ci de drept subiectiv, adică drept de a face război (jus ad bellum).

Legile şi obiceiurile războiului este sintagma ce tindea să cuprindă regulile care au ca scop să reglementeze ostilităţile şi să le atenueze urmările în măsura în care necesităţile militare o permit. Deşi tradiţională şi cuprinzătoare, această denumire nu realizează o fundamentare juridică ştiinţifică a obiectului reglementării şi poate crea confuzii.

Dreptul militar internaţional sau dreptul de la Haga fixează drepturile şi obligaţiile beligeranţilor în conducerea acţiunilor militare şi limitează alegerea metodelor şi mijloacelor de distrugere, precum şi problemele ocupaţiei militare şi neutralităţii (denumire de drept tip Haga vine de la localitatea unde s-au codificat principalele norme în acest domeniu).

Dreptul umanitar internaţional sau dreptul de la Geneva (după localitatea unde s-au codificat aceste norme prin conferinţe internaţionale) cuprinde normele referitoare la protecţia victemelor conflictelor armate, a populaţiei civile şi a organismelor care au grija acestora.

Se poate observa că dreptul de la Haga se completează cu cel de la Geneva, de altfel, dinstincţia dintre ele nu este fermă, în sensul că dreptul militar cuprinde şi norme umanitare, iar dreptul umanitar cuprinde şi norme militare.

Dreptul conflictelor armate conţine atât reguli ale dreptului militar internaţional, cât şi regulile dreptului umanitar internaţional, deci este un drept umanitar al conflictelor armate. De fapt, acest concept înlocuieşte vechiul termen de „drept al războiului” ca urmare a mutaţiilor petrecute în dreptul internaţional public contemporan şi este controversat din acelaşi raţiuni pentru care se cere înlocuirea remenului de „drept al războiului”.

Pluralitatea denumirii şi definirii ansamblului de norme ce reglementează începerea, desfăşurarea şi încheierea acţiunilor militare determină propunerea unei noţiuni mai puţin controversate, deoarece este utilizată în ultimul document important în materie şi anume, Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva383. Această noţiune este cea de „drept internaţional aplicabil în conflictele armate” şi se poate considera că ea reflectă în mod adecvat realitatea juridică şi militară a războiului pe care o reprezintă, deoarece:

Indică faptul că acest drept pozitiv este o parte a dreptului internaţional public general

Evidenţiază mai bine totalitatea normelor ce reglementează acţiunile militare indiferent că aparţin dreptului de la Haga sau celui de la Geneva

Nu este în contradicţie cu alte principii, instituţii şi norme ale dreptului internaţional contemporan

Permite înţelegerea ei adecvată de către militari, mai mult decât alte denumiri, cum ar fi, de exemplu, cea de drept umanitar.

383 . Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 1949, în Monitorul Oficial nr.68-69 din 14 mai 1990, p.5.

373

Dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate poate fi definit ca acea parte a dreptului internaţional public care cuprinde totalitatea normelor create prin acordurile dintre state, având ca scop reglementarea conflictelor armate în scopul atenuarii efectelor distructive ale acestora, fiind susceptibile de a fi duse la îndeplinire prin utilizarea constrângerii exercitate de state, individual sau colectiv, asupra beligeranţilor.

Dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate înseamnă impunerea de restricţii juridice referitoare la:

Ostilităţile militare în general Conducerea acţiunilor militare Comportamentul combatanţilor în luptă Comportamentul autorităţilor şi persoanelor civile în timpul

conflictelor armate Comportamentul faţă de persoane şi bunuri în timp de război ca şi

tratamentul acestora, în special în ceea ce priveşte victimele războiului

Realizarea administraţiei şi impunerea ordinii în teritoriile ocupate (dreptul ocupaţiei)

Relaţiile dintre statele beligerante şi statele neutre (dreptul neutralităţii).

Dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate are scopul de a reglementa ostilităţile militare în vederea atenuarii urmărilor lor distructive, a eliminării pierderilor şi pagubelor inutile. Acest scop al dreptului conflictelor armate este impus de creşterea forţei distructive a mijloacelor de luptă care produc urmări tot mai dezastruoase, în special pentru civili.

În conflicte contemporane, războaiele s-au transformat în adevărate holocausturi: Polonia a avut cele mai mari pierderi în timpul celui de-al doilea război mondial, din 27 de milioane de locuitori, pierind 6 milioane, adică 22% din populaţie; în Iugoslavia, în perioada 1941-1945 au pierit 1.700.000. de sârbi, nemai-amintind de genocidul evreilor.

În cele două războaie mondiale, România a cunoscut una din cele mai importante rate ale pierderilor înregistrate în rândul militarilor şi civililor (raportat la potenţialul său uman şi la durata participării la ostilităţi), faţă de alte state beligerante. Pierderile umane înregistrate de România se cifrează la aproximativ 2.175.000, din care: 436.000 de morţi, 557.000 de răniţi şi 1.182.000 prizonieri de război şi deportaţi.

Având în vedere aceste statistici, dreptul internaţional al conflictelor armate nu-şi propune decât să atenueze efectele distructive ale războiului, să-l facă mai puţin inuman. În fapt el s-a născut din interacţiunea dialectică a două mari forţe antagonice:

- necesitate militară şi - legile umanităţii.

374

Orice război presupune necesitatea de a obţine victoria distrugând potenţialul militar al adversarului, iar legile umanităţii postulează cât mai puţine suferinţe, pierderi şi pagube, revenirea cât mai grabnică la pace.

Prin intermediul dreptului conflictelor armate s-a încercat şi, într-o bună măsură s-a reuşit, cu toate acţiunile militare care depăşesc „necesităţile militare” să fie limitate, astfel încât urmările războiului să nu devină catastrofale.

La baza dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate stau principiile acestuia, principii derivate din principiile fundamentale ale dreptului internaţional public.384

1. principiul inviolabilităţii şi securităţii persoanei în timpul conflictelor armate impune ca exigenţele militare să fie, întotdeauna compatibile cu respectul persoanei umane, a vieţii sale, integrităţii fizice şi morale, toate persoanele fiind tratate fără nici o discriminare bazată pe rasă, sex, naţionalitate, limbă, clasă socială, avere, opinii politice, filozofice şi religioase sau pe orice criteriu analog.

2. principiul proporţionalităţii impune părţilor aflate în conflict de a nu cauza adversarului pagube şi pierderi, decât în proporţie cu scopul acţiunilor militare, care este de a distruge sau a slăbi potenţialul militar al inamicului. Corelându-se cu principiul luptei armate al economiei forţelor şi mijloacelor, el arată beligeranţilor că nu au dreptul de a folosi forţa armată peste limitele necesare obţinerii victoriei.

3. principiul discriminării sau al limitării atacurilor la obiectivelor militare prevede că membrilor forţelor armate, care au dreptul exclusiv de a ataca inamicul şi de a-i rezista, li se interzice atacarea populaţiei şi bunurilor civile, bunurilor culturale, lucrărilor şi instalaţiilor ce conţin forţe periculoase şi a altor categorii de persoane şi bunuri protejate.

4. principiul limitării mijloacelor şi metodelor de luptă, în conformitate cu care dreptul părţilor de a alege mijloacele şi metodele de luptă nu este nelimitat, exclude utilizarea armelor, tehnicii şi metodelor de război de natură a cauza pierderi inutile şi suferinţe excesive sau pe cele fondate pe trădare sau perfidie; el este numit uneori şi principiul loialităţii.

5. principiul protecţiei victimelor războiului şi a populaţiei civile contra pericolelor ce decurg din acţiunile militare impune ca persoanele puse în afara luptelor şi cele care nu participă direct la ostilităţi să fie respectate, protejate şi tratate cu umanitate, statele trebuind să asigure protecţia persoanelor căzute sub puterea sa.

6. principiul neutralităţii asistenţei umanitare arată că activitatea umanitară a personalului sanitar şi religios, a organizaţiilor naţionale şi internaţionale umanitare nu reprezintă o ingerinţă în conflictul armat şi, de aceea, trebuie asigurată şi respectată.

384. Jean Pictet, Développement et principes du droit internaţional humanitaire, Éditions A. Pedone, Paris, 1983.

375

Toate aceste principii sunt într-o strânsă interdependenţă şi se concretizează într-o multitudine de reguli specifice cuprinse în normele juridice internaţionale care formează dreptul conflictelor armate.

Normele de drept internaţioanal aplicabil conflictelor armate reprezintă acele reguli de conduită obligatorie pentru subiectele de drept internaţional stabilind drepturile şi obligaţiile lor în declanşarea, desfăşurarea şi încetarea conflictelor armate. Aceste norme au un anumit grad de generalitate, se formează prin acordul de voinţă al subiectelor dreptului internaţional ca reguli convenţionale sau cutumiare şi sunt susceptibile să fie aduse la îndeplinire prin constrângerea individuală şi colectivă a statelor.

Dreptul conflictelor armate cuprinde atât norme imperative (jus cogens), acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său ca reguli de la care nu e permisă nici o derogare şi care nu pot fi modificate decât printr-o normă având acelaşi caracter, cât şi norme supletive, de la care statele, prin acordul lor de voinţă, pot deroga.

Diferenţa dintre normele juridice şi normele ştiinţei militare este aceea că în timp ce normele militare se impun prin forţa legilor obiective ale luptei armate, normele juridice se aplică prin forţa dreptului. Dacă normele militare se aplică prin forţa obiectivă a necesităţii, aplicarea sau neaplicarea normelor juridice nu este o chestiune de simplă apreciere a combatanţilor chiar dacă intervine şi voinţa acestora. Ca urmare, sancţiunea nerespectării normelor impuse de legile luptei armate este neîndeplinirea obiectivelor acţiunii militare, pe când aceea a nerespectării normelor juridice este că se ajunge la aplicarea răspunderii juridice pentru săvârşirea crimelor de război.

Normele juridice sunt incluse în izvoarele juridice ale dreptului internaţional al conflictelor armate care reprezintă formele exterioare de exprimare a acestuia:

cutuma internaţională convenţiile internaţionale şi izvoarele juridice subsidiare.Cutuma internaţională reprezintă practica generală,relativ îndelungată şi

repetabilă a statelor care este considerată ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.

Aceste reguli, denumite şi uzanţe sau obiceiuri ale războiului, se refereau la diverse aspecte ale purtării războiului:

deschiderea ostilităţilor interdicţia folosirii săgeţilor otrăvite protecţia solilor obligativitatea respectării armistiţiului închierea păcii folosirea prăzii de război, etc.Dreptul cutumiar, care în principiu nu se prezintă sub formă scrisă, s-a

dezvoltat până în epoca modernă când războiul a început să fie reglementat şi pe

376

cale convenţională.Convenţiile internaţionale reprezintă forma expresă de manifestare a

acordului de voinţă dintre state prin care se crează norme noi de drept sau se modifică ori se abrogă cele existente. Practica edictării unor astfel de norme a început din a doua jumătate a secolului trecut şi continuă şi astăzi, realizându-se adevărate codificări ale regulilor de drept internaţional aplicabil în conflictele armate. Convenţiile internaţionale constituie izvorul fundamental a acestui drept în condiţiile actuale şi sunt rezultatul unor conferinţe internaţionale cum ar fi cele de la Haga din 1907, de la Geneva din 1949, de la Geneva din 1977.

Aplicarea dreptului internaţional al conflictelor armate se realizează, conform prevederilor convenţiilor internaţionale, între state care sunt părţi la aceleaşi tratate; el se aplică, de asemenea, statelor beligerante care, deşi nu sunt părţi la tratatele respective, le acceptă în mod tacit şi respectă dispoziţiile lor. Iar dreptul cutumiar este aplicabil tuturor statelor.

Aplicarea în timp a normelor internaţionale se face pe toată durata conflictului armat, de la primele acte de ostilitate sau de ocupaţie fără rezistenţă şi până la sfârşitul general al ostilităţilor sau al ocupaţiei şi închierea tratatului de pace. Unele măsuri se aplică încă din timp de pace- instruirea forţelor armate în domeniul dreptului conflictelor armate. În privinţa persoanelor deţinute, aplicarea încetează la repatrierea lor, iar în privinţa bunurilor transportate la adversar- numai după returnarea lor.

Aplicarea în spaţiu a dreptului conflictelor armate se face pe teatrul de război sau zona acţiunilor militare.

Dreptul internaţional al coflictelor armate, pentru a fi eficace, trebuie aplicat atât de organele statului, de autorităţile militare şi civile, cât şi de persoanele fizice, combatanţi şi civili. În conformitate cu prevederile convenţiilor internaţionale, în aplicarea dreptului conflictelor armate, părţile beligerante pot încheia acorduri speciale asupra oricăror chestiuni care le-ar părea oportun să fie reglementate în mod special, fără ca prin aceasta să diminueze protecţia acordată persoanelor şi bunurilor de normele internaţionale. Trebuie subliniat şi faptul că nici o persoană nu poate renunţa total sau parţial la drepturile pe care i le asigură dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate, iar statutul juridic al părţilor la conflict nu poate fi afectat de aplicarea normelor în materie.

Drepturile fundamentale ale omului consacrate prin instrumente juridice internaţionale, au un caracter de universalitate şi, ca atare, trebuie garantate şi respectate în toate împrejurările:

în timp de pace, în timp de conflict armat, internaţional sau neinternaţional, în timp de tensiuni şi tulburări interne.De asemenea, aceste drepturi trebuie respectate atât pe teritoriul naţional

cât şi în afara acestuia, indiferent de statutul pe care-l au: în misiune oficială,

377

turişti, apatrizi, refugiaţi, migranţi etc.Or, este cunoscut, ca sistemele internaţionale nu asigură o protecţie

adecvată, iar în unele situaţii nici o protecţie drepturilor fundamentale ale omului. Este vorba, în special, de anumite situaţii de violenţă la nivel naţional, precum tensiuni interne, dezordini, tulburări interne, stări de asediu, revoluţii, insurecţii etc. şi care în prezent au devenit tot mai frecvente. De asemenea, protecţia drepturilor omului ale persoanelor care se află în afara ţării lor, în calitate de Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate s-a născut din interacţiunea dialectică dintre două mari forţe antagonice:

necesitatea militară şi legile umanităţii.Orice conflict armat presupune, din punctul de vedere al celor care-l

poartă, o necesitate, de a distruge cât mai mult, de a scoate din luptă un număr cât mai mare de militari ai părţii adverse, într-un cuvânt, de a obţine victoria. Pe de altă parte, legile umanităţii postulează cât mai puţine suferinţe, cât mai reduse pagube materiale şi, fapt foarte important, revenirea cât mai grabnică la starea de pace.

Prin intermediul dreptului umanitar internaţional, s-a încercat, şi într-o bună măsură s-a şi reuşit, ca toate acţiunile ce cauzează pierderi şi suferinţe inutile şi nu au nici o legătură directă cu conflictul armat, care stricto-sensu depăşesc „necesităţile militare”, trebuie evitate. Persoanele care nu au (populaţie civilă), sau nu mai au (răniţi, bolnavi, prizonieri etc.) nici un rol în desfăşurarea ostilităţilor trebuie protejate. La fel şi bunurile civile şi locurile care nu servesc la purtarea războiului.

Desfăşurarea războiului, ca activitate militară, depinde de mijloacele şi metodele tehnice din dotarea forţelor combatante, acestea aflându-se într-un continuu proces de perfecţionare, pe baza dezvoltărilor din domeniile tehnicii şi ştiinţei. Ca atare, războiul devine din ce în ce mai „productiv”, afectând un număr tot mai mare de persoane şi bunuri, creând probleme care ajung să repună în cauza prezentul şi viitorul omenirii. Un eventual război, în care s-ar folosi cele mai perfecţionate arme existente în prezent, în arsenalele statelor puternic înarmate, ar echivala cu sinuciderea umanităţii. Lumea contemporană nu mai are de ales între pace şi război, ci între pace şi sinucidere.

Dreptul internaţional umanitar nu este un substitut al păcii, ci, aşa cum aprecia un reputat specialist elveţian, el este pavăza omenirii în faţa provocărilor sângeroase, o mărturie unică a raţiunii şi a speranţei de a stăpâni forţa şi indurarea in fata aberaţiei ucigaşe. De aceea, pe măsură ce noi pericole, tot mai ameninţătoare s-au ivit la orizont, fără a-şi neglija domeniul sau tradiţional-înfrânarea exceselor de violenţă armată-el şi-a extins aria de protecţie umanitară la patrimoniul spiritual al umanităţii, la noi categorii de persoane în suferinţă sau

378

ameninţate-refugiaţi, populaţiile migrate din cauza mizeriei sociale şi economice-, la mediul ambiant. Prin includerea în corpusul sau a unor norme de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, el tinde să devină un adevărat drept uman care să asigure, aşa cum spunea eminentul jurist Jean Pictet, respectul persoanei umane şi înflorirea sa.

În prezent, organizaţii internaţionale umanitare, personalităţi ştiinţifice, numeroase asociaţii şi organizaţii de profil dezbat, în seminarii, mese rotunde, lucrări etc. problematica umanitara în ideea de a degaja soluţii destinate a adapta normele şi principiile dreptului umanitar la imperativele lumii contemporane.

Dreptul internaţional umanitar este ansamblul de norme juridice aplicabile în perioada de conflict armat. El constituie o ramură a dreptului internaţional public.

Dreptul internaţional umanitar mai este cunoscut si sub denumirea de dreptul conflictelor armate si constituie expresia moderna a ceea ce în dreptul internaţional clasic se intitula „legile şi obiceiurile războiului”.

Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate poate fi definit ca ansamblul de norme de drept internaţional, de sorginte cutumiara sau convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi neinternaţional. Ca atare, el este o ramură a dreptului internaţional public.

Ca ramură a dreptului internaţional public, dreptul internaţional umanitar îmbracă caracteristicile primului: se naşte prin acordul dintre state, deci este un drept consensual, toate statele fiind în acelaşi timp şi creatoare şi destinatare, ele trebuind ca atare să-l aplice şi să-l respecte. Între aceste două ramuri există însă o delimitare netă: principial, dreptul internaţional public se aplică în timp de pace, guvernând relaţiile paşnice dintre state, iar dreptul internaţional umanitar guvernează raporturile din perioada de conflict armat, durante bello, adică din momentul instituirii stării de beligeranţă până la restabilirea păcii. Mai există şi alte deosebiri: dreptul internaţional public interzice, în principiu, războiul, considerând agresiunea cea mai gravă crimă internaţională, în timp ce dreptul internaţional umanitar îl presupune; dacă n-ar exista război, n-ar exista nici acest drept. Există deosebiri şi în ce priveşte condiţiile de aplicare :

dreptul internaţional public se aplică, în general, prin bună credinţă pe baza principiului pacta sunt servanda.

dreptul internaţional umanitar, aplicându-se în condiţii dramatice de existenţă a statului, implică condiţii de aplicare mult mai severe; ele se angajează de la început „să respecte” şi „să facă să fie respectate” şi de către alţii „în toate împrejurările” convenţiile umanitare.

Dreptul internaţional umanitar este, aşadar, acea ramură a dreptului internaţional public inspirată din sentimentul de umanitate în condiţiile în care violenţă se dezlănţuie. El este o barieră între barbarie şi civilizaţie. „Dreptul umanitar- apreciază reputatul jurist elveţian Michel Veuthey- nu este totuşi un substitut al păcii; el rămâne paravanul umanităţii în faţa provocărilor sângeroase.

379

Aplicarea sa rămâne o mărturie unică a raţiunii şi speranţei, de a stăpâni forţa şi îndurarea în faţa aberaţie ucigătoare.”

În ultima vreme la dimensiunile existente ale dreptului umanitar s-au adăugat noi dimensiuni: dimensiunea umană, nu umanitară, ca dimensiune de sine stătătoare şi dimensiunea ecologică.

Dimensiunea umană este reprezentată mai întâi prin protecţia drepturilor omului ale victimelor de război, -convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, în special convenţiile a III-a (referitoare la statutul prizonierilor de război), şi a IV–a(privind protecţia persoanelor civile în caz de război), preiau din Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948 principalele drepturi enunţate şi le garantează victimelor de război-, apoi prin protecţia mai largă a drepturilor omului ale populaţiei civile, tot în caz de conflict armat, pentru ca în final să includă şi protecţia umană a persoanelor civile în timp de pace.

De subliniat că drepturile omului protejate prin convenţii de drept internaţional umanitar au caracter de jus cogens gentium, statele neavând dreptul să le suspende, restrângă sau modifice în nici o împrejurare.

Dimensiunea ecologica are, în dreptul internaţional umanitar o dublă funcţie. În timp de conflict armat, să protejeze mediul natural de efectele unor metode şi mijloace noi de război care pot să-i producă pagube extinse, durabile şi grave; în timp de pace, să protejeze populaţia civilă de efectele catastrofelor naturale sau tehnologice.

Dreptul războiului, fiind destinat să guverneze desfăşurarea ostilităţilor, este axat, pe de o parte pe necesităţile militare şi conservarea statului, iar pe de altă parte pe principiul proporţionalităţii, care impune beligeranţilor obligaţia de a nu provoca inamicului pierderi şi distrugeri mai mari decât cele impuse strict de necesităţile militare şi să nu folosească mijloacele şi metodele care ar produce asemenea efecte. Şi această ramură, cum se constată, este de inspiraţie umanitară.

Problematica protecţiei mediului în timp de conflict armat a generat numeroase dezbateri şi a făcut obiectul unor importante lucrări apărute în ultimii ani. În opinia specialiştilor interesul deosebit pe care-l suscită acest domeniu este motivat de multiple raţiuni. În primul rând ampla şi ambiţioasa mişcare în favoarea ameliorării protecţiei mediului, desfăşurată pe plan internaţional şi naţional, ale cărei obiective, prin generalitatea lor, nu pot fi reduse doar la perioada de pace, de normalitate, ele vizând şi starea de război.

Pe măsura evoluţiei mijloacelor de luptă riscurile şi ameninţările de natură militară la adresa mediului au sporit considerabil. În prezent, armele şi sistemele de armamente constituie, prin însăşi existenţa lor în timp de pace, un permanent pericol de dezechilibre ecologice. Spirala înarmărilor a determinat crearea armei chimice şi a armei bacteriologice, ale căror efecte se îndreaptă împotriva fiinţelor umane şi a mediului. După adoptarea Convenţiei de la Geneva pentru interzicerea şi distrugerea armelor chimice – 1993, se desfăşoară procesul de distrugere al armelor chimice cu respectarea strictă a regulilor de securitate şi de protecţie a

380

mediului. Inaugurarea erei atomice, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a sporit la maxim pericolul transformării Terrei într-un imens deşert. Accidentele cu componente ale armei nucleare, petrecute în timp de pace, sunt elocvente în acest sens.

Există arme şi sisteme de armamente concepute special pentru a produce distrugeri faunei şi florei (chiar pentru a provoca modificări climatice ale mediului). Este o problemă ce ţine de metodele de război pentru că unele arme aduc atingeri condiţiilor de mediu. Reprezentând o problemă a mijloacelor şi a metodelor de război literatura juridică de specialitate introduce în clasificarea acestora un nou criteriu şi anume acela ecologic. În conformitate cu acest criteriu, mijloacele şi metodele de război sunt licite/ilicite în funcţie de riscurile şi ameninţările pe care le prezintă la adresa mediului după efectele lor anti-ecologice. Aceste efecte anti-ecologice pot fi analizate „ratione materiae” şi „ratione loci”.

Efectele anti-ecologice „ratione materiae” trebuie să fie apreciate diferit, în funcţie de tipul de arme: convenţionale; arme de nimicire în masă. În cazul mijloacelor şi tehnicilor de război convenţionale au efecte importante pe plan ecologic muniţiile explozive şi armele incendiare. Astfel, în cazul loviturilor de artilerie concentrate sau al bombardamentelor aeriene masive apar mai mult pierderi asupra mediului natural. Acest efect anti-ecologic a fost semnalat în primul război mondial şi ale cărui urmări sunt încă vizibile la Verdun, după multe decenii.

În prezent, anumite regiuni din Vietnam, Cambodgia şi Laos par a fi adevărate peisaje selenare în urma bombardamentelor americane executate în timpul războiului din Indochina385. Utilizarea muniţiilor incendiare, mai ales în zonele rurale şi forestiere, are un efect anti-ecologic major deoarece provoacă incendii care, în condiţii climatice, atmosferice şi geografice favorabile, se propagă atât de rapid încât distrug tot ce e viu în calea lor. Aşa s-a întâmplat spre exemplu în Vietnam unde armata americană a provocat un adevărat dezechilibru ecologic prin combinarea efectelor defoliantelor chimice cu acelea ale incendiatoarelor de mare amploare a regiunilor împădurite.

Efectele anti-ecologice ale armelor neconvenţionale sunt în mod evident mai grave, mai întinse şi mai durabile; utilizarea lor în timpul conflictelor armate reprezintă un veritabil ecocid. Astfel, arma biochimică ar putea fi folosită pentru distrugerea vegetaţiei la adăpostul căreia reacţionează adversarul („antifoliage warfare”) sau în scopul înfometării lui prin nimicirea resurselor de hrană animală sau vegetală („anti-food warfare”). Arsenalul mijloacelor biologice (cu efecte ecologice) include microorganismele fitopatogene şi insectele dăunătoare vegetaţiei, iar gazele tip V.X., dioxina agenţii fitotoxici (defoliate, erbicide ş.a.) sunt exemple de substanţe chimice care folosite ca 385 I. Cloşca şi I. Suceavă, „Drept internaţional umanitar”, Editura Şnsa, Bucureşti, 1992, p.127, apreciază că cele 14 milioane de tone de muniţii explozive (din care 200 milioane obuze de 105 mm), consumate de armata americană şi aliaţii lor în războiul din Vietnam au provocat formarea a 10 milioane de cratere de aproximativ 63 metri cubi pe mai mult de 100.000 de hectare şi care nu vor putea fi înlăturate nici într-o sută de ani.

381

mijloc de luptă, constituie pericole ecologice majore. În ceea ce priveşte armele nucleare, efectele lor distructive împotriva mediului includ: formarea unor cratere imense, distrugerea prin incendiu a sute de mii de hectare de vegetaţie şi pădure, contaminarea radioactivă a cursurilor de apă, faunei şi florei, creşterea cantităţii de praf radioactiv din atmosferă şi perturbarea stratului protector de ozon etc.386. Tehnicile de modificare a mediului pot fi folosite ca mijloc de luptă în scopul perturbării comunicaţiilor adversarului, afectarea posibilităţilor de aprovizionare ale acestuia, cu efecte anti-ecologice. Caracterul nediscriminator al armelor neconvenţionale este atât de evident încât ne putem imagina că daunele întinse, grave, durabile pe care le-ar provoca mediului natural pot afecta chiar pe cei care le-au utilizat.

Efectele anti-ecologice „ratione loci” sunt diferite în funcţie de mediul terestru, aerian sau maritim. Ele sunt influenţate de natura mediului folosit ca teatru de război: regiuni terestre temperate, tropicale, deşertice şi arctice, mediul marin (ce include şi insulele), spaţiul cosmic.

Este evident că efectele anti-ecologice ale conflictelor armate sunt de amploare, gravitate şi durată diferită în cazul incendierii instalaţiilor petroliere, platformelor de foraj în mediul maritim. De asemenea, recuperarea şi repararea ecologică a daunelor provocate de conflictele armate este diferită în cazul mediului terestru faţă de mediul maritim sau aerian.

Un principiu fundamental al dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate relevă ”mijloacele de război sunt concepute pentru a acţiona numai împotriva obiectivelor militare, iar beligeranţii n-au un drept nelimitat de a alege mijloacele şi metodele de luptă”. Din acest motiv, mediul natural n-ar trebui să fie ţinta atacurilor deoarece el nu este în sine un obiectiv militar, aşa cum poate fi considerat mediul uman. Doar mediul natural de importanţă economică strategică poate fi considerat ca obiectiv militar; este cazul mediului care conţine instalaţii şi industrii de interes esenţial pentru ducerea războiului şi a căror distrugere, capturare sau neutralizare oferă un avantaj militar precis387.

Toate restricţiile prezentate mai sus au determinat pe unii militari să considere că arta militară este sub „dictatură ecologică” în sensul că libertatea de decizie a comandanţilor este limitată din moment ce nu poate fi făcută o separaţie exactă între obiectivele militare şi mediul natural în care ele se află, iar atacurile împotriva mediului fiind interzise pot fi considerate crime de război. Se poate obiecta la această interpretare faptul că numai atacurile intenţionate şi direct îndreptate împotriva mediului natural pot fi considerate crime de război; pe de altă parte, dreptul conflictelor armate conţine reguli clare în acest domeniu şi ele trebuie respectate.

386 Explozia la sol a unei bombe de 9,1 megatone formează un crater de 57 de hectare şi distruge 116.500 hectare de pădure. Explozia la altitudine a aceleiaşi bombe provoacă distrugerea a 83.250 hectare de pădure, explozia unei încărcături termo-nucleare a 20 Mt. ar putea rade de pe faţa pământului toate clădirile pe o rază de 24 km, iar emisia de lumină ar fi suficient de puternică pentru tot ceea ce e viu pe o rază de 140 km de la epicentrul exploziei.387 Art.52 al.2 din Protocolul Adiţional 1 din 1977.

382

În actuala ordine juridică a lumii nu s-a precizat pe deplin dacă în timp de război ceea ce contează mai mult este obţinerea victoriei, salvgardarea suveranităţii ţării sau protejarea elementelor mediului natural pentru generaţiile viitoare.

În domeniul juridic, la nivel naţional şi la nivel internaţional, s-a impus cu necesitate constituirea unei noi ramuri de drept şi anume dreptul mediului natural. În dreptul internaţional public s-a constituit dreptul internaţional al mediului şi ale cărui principii generale sunt în legătură cu activităţile militare în special (desfăşurarea conflictelor armate)388. Este datoria fiecărui stat de a nu cauza pagube mediului dincolo de competenţa sa teritorială. În caz de conflict armat, beligeranţii nu sunt exoneraţi de obligaţia respectivă deoarece e unanim admis că există o răspundere şi o responsabilitate internaţională pentru daunele transfrontaliere cauzate mediului natural.

Al doilea principiu al dreptului internaţional al mediului cu incidenţă în domeniul militar are o aplicare mult mai largă şi se referă la obligaţia statelor de a respecta mediul în general. Aplicarea acestui principiu nu mai are legături cu teritoriile anumitor state ci se referă la spaţiile considerate ca formând patrimoniu comun al umanităţii: marea liberă, adâncul mărilor şi oceanelor, Antartica, spaţiul aerian, cosmosul. El figurează în nenumăratele instrumente internaţionale convenţionale şi neconvenţionale între care un loc important îl ocupă Carta Mondială a Naturii din 28 octombrie 1982, care prevede la articolul 5 „natura va fi apărată de degradările cauzate de război sau de alte acte de ostilitate” şi se relevă la art.20” activităţile militare care pot aduce prejudicii naturii vor fi evitate”.

Interdependenţe mari există între dreptul conflictelor armate şi dreptul internaţional al mediului deoarece conflictele sunt surse sigure şi majore de pagube ecologice. Nu se poate contesta faptul că degradarea mediului poate fi sursă de tensiuni între state iar în caz de nesoluţionare, prin metode paşnice, dezastrele ecologice devin casus belli; odată declanşat războiul pe motive ecologice se pot produce mediului noi distrugeri şi în acest fel spirala degradării ambientului numai poate fi oprită. Dezastrele ecologice sunt cauzele care provoacă eroziune şi deşertificare secetă şi din cauza cărora mase întregi de „refugiaţi ecologici” îşi părăsesc locurile de baştină şi pleacă peste frontierele naţionale în căutarea hranei389.

Reafirmând principiul că beligeranţii sunt obligaţi să utilizeze numai mijloace şi metode de război legitime, Protocolul Adiţional I – 1977 a consacrat principiul criteriului ecologic al dreptului conflictelor armate destinat să

388 Mediul natural este definit ca fiind mediul înconjurător din care a fost exclus populaţia umană. La nivel global, realitatea mediului natural este alcătuită din următoarele sisteme atmosfera, geosfera, biosfera, cosmosul. Mediul înconjurător mai cuprinde pe lângă sistemele mediului natural şi sociosfera sau mediul uman (vezi, petnru definiţiile acestor noţiuni Ion Grigore Sion, „Ecologie şi drept internaţional”, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1990, p.268-269. În vorbirea curentă ca expresii echivalente se utilizează: mediu ambiant, mediu înconjurător389 Aşa a fost cazul, spre exemplu, al situaţiilor conflictuale din Etiopia, Sudan, Somalia, Haiti, Salvador, Guatemala care au antrenat adevărate valuri cu milioane de refugiaţi ecologici.

383

ilegalizeze mijloacele şi metodele de război ecologic. Acest principiu este formulat în articolul 35, aliniatul 3 în modul următor:

„Este interzis să se utilizeze metode şi mijloace de război car sunt concepute să cauzeze sau de la care se poate aştepta să cauzeze daune întinse durabile şi grave mediului natural”.

Valoarea de principiu a acestei dispoziţii convenţionale este dată de faptul că ea este inclusă în Regulile fundamentale ale Titlului II (Metode şi mijloace de război, statutul de combatanţi şi prizonieri de război) al Protocolului Adiţional I – 1977 şi are deci o aplicare generală la toate situaţiile vizate în acest instrument juridic.

Analiza textului impune clarificarea înţelesului termenilor utilizaţi. Doctrina apreciază că regula referitoare la „daune întinse, durabile şi grave” protejează regiuni nelocuite şi nu zonele populate390. Pentru specialişti, o daună este „întinsă” când se referă la o suprafaţă mare dintr-o regiune pustie sau la una dens populată care are o vegetaţie bogată: termenul „durabil” se referă la persistenţa în timp a daunelor care poate fi de la 10 la 20 ani; calificativul „grav” desemnează daunele care pun în pericol supravieţuirea populaţiei. Se consideră că adjectivul „întins” ar acoperi efectele care se întind pe o suprafaţă de mai multe sute de kilometri pătraţi pe care s-ar produce daune pădurilor şi culturilor; ei cred că daunele „durabile” provoacă utilizarea masivă şi oarbă a bombardamentelor tip covor sau a genţilor chimici fitotehnici, ca în Vietnam; daunele mediului sunt „grave” dacă s-ar recurge la arme de distrugere în masă şi la tehnici de modificare a mediului în scopuri militare.

De subliniat că, sub incidenţa acestui principiu nu intră armele nucleare. Există numeroase idei în literatura de specialitate că dreptul conflictelor armate nu conţine norme care să interzică în mod expres utilizarea armelor nucleare, ci numai unele interdicţii parţiale: de a nu se efectua experimente nucleare în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă; de a nu se utiliza, fabrica, produce, primi, depozita, instala, de a se plasa pe fundul mărilor şi oceanelor, arme nucleare391. În afara proclamării acestui principiu al criteriului ecologic al dreptului conflictelor armate Protocolul I – 1977 asigură o protecţie directă a mediului natural prin articolul 55;

„Articolul 55. Protecţia mediului natural.1. Războiul va fi condus urmărind protejarea mediului

natural contra daunelor întinse, durabile şi grave. Această protecţie include interdicţia de a utiliza metode sau mijloace de război concepute pentru o cauză

390 Comparativ putem utiliza definiţia termenilor respectivi din „Convenţia asupra interzicerii utilizării tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile” din 1976; în spaţiul acestuia, termenul „întinse” se referă la o suprafaţă de ordinul a câtorva sute de km, adjectivul „durabil” indică o perioadă care durează luni de zile sau aproximativ un anotimp, iar calificativul „grave” implică dezechilibrul sau vătămarea vieţii umane a resurselor naturale şi economice sau a altor bunuri. interpretarea prezentă în anexa Convenţiei se referă exclusiv la această convenţie fără a prejudicia alte interpretări, în alte acorduri internaţionale.391 De exemplu, după o explozie de 10.000 megatone (care corespunde stocurilor care ar fi utilizate în cazul unui război nuclear) stratul de ozon al atmosferei s-ar reduce cu 30-40%, iar creşterea bruscă a radiaţiilor ultraviolete ar face să piară culturile agricole şi animalele.

384

sau de la care se poate aştepta să cauzeze asemenea daune mediului natural compromiţând, datorită acestui fapt, sănătatea sau supravieţuirea populaţiei.

2. Atacurile contra mediului natural, cu titlu de represalii, sunt interzise”.

Se poate afirma că alături de bunurile culturale şi locurile de cult, de bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, de lucrările şi instalaţiile conţinând forţe periculoase, mediul ambiant este considerat ca fiind un bun cu caracter civil ce trebuie să fie protejat în mod special. Diferite instrumente internaţionale de drept al conflictelor armate asigură, în afara protecţiei directe, şi o protecţie indirectă a mediului înconjurător.

Protocolul Adiţional II – 1977, aplicabil în conflictele armate fără caracter internaţional, asigură o protecţie indirectă a mediului în articolul 14 (referitor la bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile) şi art.15 (pentru protejarea lucrărilor şi instalaţiilor conţinând forţe periculoase). De asemenea, mediul înconjurător este apărat indirect, de efectele războiului, prin intermediul Convenţiei din 10 octombrie 1980 asupra interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice. Paragraful 4 din preambulul convenţiei stipulează „este interzisă utilizarea de metode şi mijloace de război pentru a cauza, sau de la care se poate aştepta să cauzeze, daune întinse, durabile şi grave mediului natural”. Convenţia din 1980 are 4 Protocoale: Protocolul I, referitor la schijele nelocalizabile şi Protocolul al IV-lea privind laserii care provoacă orbirea nu prezintă mare interes în ceea ce priveşte efectele anti-ecologice ale armelor convenţionale; Protocolul II asupra minelor şi Protocolul III referitor la armele incendiare ale Convenţiei din 1980 permit limitarea efectelor distructive ale unor arme care în războiul din Vietnam s-au dovedit deosebit de dăunătoare ambientului natural.

La Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării de la Rio de Janeiro, din 1992, s-a convenit că războiul constituie o sursă principală de daune contra mediului şi trebuie să facă obiectul unei mai mari responsabilităţi şi al unui control riguros.

Lipsa unor norme „expresis verbis” de protecţie a mediului în dreptul internaţional umanitar nu poate fi pe deplin substituită de Clauza Martens, deoarece statele beligerante vor pune întotdeauna accentul pe necesităţile militare şi nu pe cele ecologice. De asemenea, nici în dreptul internaţional ecologic şi nici în dreptul conflictelor armate n-a fost reglementată cu adevărat problema reparării pagubelor cauzate mediului prin acţiunile militare, a responsabilităţii civile şi penale pentru comiterea de fapte ilicite în acest domeniu.Pe termen lung se pune şi problema dezvoltării dreptului internaţional ecologic aplicabil în timp de conflict armat392.

392 Atacurile asupra mediului deveniseră în războiul din Vietnam o metodă de război curentă pentru forţele americane, o adevărată strategie a devastării ce includea: defolierea junglei şi plantaţiilor, distrugerea orezăriilor, bombardamentele incendiare, incendiile provocate de infanterie, acţiunea buldozerelor de geniu etc.

385

Este necesar ca preocupările ecologice să completeze, într-o manieră explicită şi concretă, eforturile generale de limitare a violenţei militare astfel încât pacea verde (green peace) să fie instaurată pe Terra în viitorul apropiat.

După primul război din Golf din 1991 s-a vehiculat printre jurişti, ecologişti şi politicieni ideea unei noi Convenţii de drept internaţional umanitar, a V-a, care să se alăture celor patru de la Geneva existente deja din 1949 şi care să cuprindă exclusive norme referitoare la protecţia mediului înconjurător.

S-a ajuns însă repede la concluzia că omenirea nu are nevoie de legi noi pentru a fi mai bine protejată, cele actuale fiind suficiente, dacă se face o mai bună difuzare a lor, în sensul cunoaşterii acestora de către segmente tot mai largi ale populaţiei, îndeosebi de către militari, dacă se revizuiesc şi se îmbunătăţesc mijloacele de monitorizare a respectării convenţiilor umanitare şi, mai ales, mecanismele de sancţionare a celor care le încalcă grav.

Cât priveşte războiul, acesta este întotdeauna un eşec tragic pentru umanitate. Chiar dacă în anumite circumstanţe extreme forţa se dovedeşte necesară pentru a se trece la o nouă etapă de cooperare şi progress, preţul uman şi ecologic ce trebuie plătit pentru a se duce un război modern este colossal, iar datoria pe care o lasă în urma lui cere ani sau decenii pentru a fi rambursată.

Pilot U.M. 01961 Otopeni

386

SEMNE ŞI SEMNALE DISTINCTE ÎN DREPTULINTERNAŢIONAL UMANITAR

Cpt.just.mil. Valentin ACHIM

Legislaţia aplicabilă: Convenţia relativă la protecţia bunurilor în caz de conflict armat

încheiată la Haga, 14 mai 1954). Protocolul la Convenţia de la Haga, 14 mai 1954 pentru protecţia

bunurilor culturale în caz de conflict armat. Protocolul adiţional la Convenţiile, relativ la protecţia victimelor

conflictelor armate internaţionale Geneva, 08 iunie 1977.

DISPOZIŢII PRIVIND PROTECŢIA BUNURILOR CULTURALE ŞI SEMNALIZAREA ACESTORA

Definiţia bunurilor culturale Conform prezentei Convenţii, sunt socotite bunuri culturale, oricare ar fi

originea sau proprietarul lor:a) bunurile, mobile sau imobile, care prezintă o mare importanţă pentru

patrimoniul cultural al popoarelor, cum sunt monumentele de arhitectură, de artă, istorice, religioase sau laice, terenurile arheologice, grupurile de construcţii care, în ansamblu, prezintă un interes istoric sau artistic, operele de artă, manuscrisele, cărţile şi alte obiecte de interes artistic, istoric sau arheologic, precum şi colecţiile ştiinţifice şi colecţiile importante de cărţi, arhive sau de reproduceri ale bunurilor definite mai sus;

b) edificiile a căror destinaţie principală şi efectivă este de a conserva sau de a expune bunurile culturale mobile definite la alineatul a, cum sunt muzeele, marile biblioteci, depozitele de arhive, precum şi adăposturile destinate să protejeze, în caz de conflict armat, bunurile culturale mobile definite la alineatul a;

c) centrele în cuprinsul cărora se află un număr considerabil de bunuri culturale, aşa cum sunt definite la alineatele a şi b, denumite “centre monumentale”.

Protecţia bunurilor culturale

387

În sensul prezentei Convenţii, protecţia bunurilor culturale include ocrotirea şi respectul acestor bunuri.

Ocrotirea bunurilor culturaleÎnaltele Părţi Contractante se obligă să pregătească încă din timp de pace

ocrotirea bunurilor culturale situate pe propriul lor teritoriu împotriva efectelor posibile ale unui conflict armat, luând măsurile pe care le consideră potrivite.

Respectarea bunurilor culturale1. Înaltele Părţi Contractante se obligă să respecte bunurile culturale

situate atât pe teritoriul lor propriu, cât şi pe teritoriul altor Înalte Părţi Contractante, abţinându-se de la folosirea acestor bunuri, a dispozitivelor lor de protecţie şi a împrejurimilor lor imediate în scopuri care ar putea expune aceste bunuri distrugerii sau deteriorării în caz de conflict armat şi de la orice act ostil împotriva lor.

2. Nu se face derogare de la obligaţiile definite la paragraful 1 al prezentului articol decât în cazurile când o necesitate militară cere în mod imperios o asemenea derogare.

3. În afară de aceasta, Înaltele Părţi Contractante se obligă să prevină şi, la nevoie, să oprească orice act de furt, jefuire sau însuşire ilegală de bunuri culturale, sub orice formă ar fi practicat, precum şi orice act de vandalism împotriva bunurilor menţionate. Ele se vor abţine de la rechiziţionarea bunurilor culturale mobile situate pe teritoriul unei alte Înalte Părţi Contractante.

4. Ele se vor abţine de la orice măsură de represalii împotriva bunurilor culturale.

5. Înaltă Parte Contractantă nu se poate elibera de obligaţiile stipulate în prezentul articol faţă de o Înaltă Parte Contractantă pe motivul că aceasta din urmă nu a aplicat măsurile de ocrotire prevăzute la articolul 3.

Ocupaţia1. Înaltele Părţi Contractante care ocupă total sau parţial teritoriul unei

alte Înalte Părţi Contractante sunt obligate să sprijine în măsura posibilului, eforturile autorităţilor naţionale competente ale teritoriului ocupat, în scopul asigurării ocrotirii şi conservării bunurilor culturale ale acestuia.

2. Dacă este necesară o intervenţie urgentă pentru conservarea bunurilor culturale situate pe teritoriul ocupat şi păgubite prin operaţiuni militare şi dacă autorităţile naţionale competente nu pot să ia asemenea măsuri, Puterea ocupantă va lua, în limitele posibilului, măsurile de conservare cele mai necesare, în strânsă colaborare cu aceste autorităţi.

3. Orice Înaltă Parte Contractantă, al cărei Guvern este considerat ca Guvernul lor legitim de către membrii unei mişcări de rezistenţă, va atrage, dacă îi este posibil, atenţia acestor membri asupra obligaţiei de a îndeplini dispoziţiile care se referă la respectarea bunurilor culturale.

388

Semnalizarea bunurilor culturaleConform dispoziţiilor articolului 16 din Convenţie, bunurile culturale pot

fi prevăzute cu un semn distinctiv de natură să înlesnească identificarea lor.

Măsuri de ordin militar1. Înaltele Părţi Contractante se obligă să introducă, încă din timp de pace,

în regulamentele sau instrucţiunile pentru uzul trupelor lor, dispoziţii de natură să asigure respectarea prezentei Convenţii şi să imprime, încă din timp de pace, personalului forţelor armate un spirit de respect faţă de cultură şi bunurile culturale ale tuturor popoarelor.

2. Ele se obligă să pregătească sau să stabilească, încă din timp de pace, în cadrul forţelor armate, servicii sau un personal specializat, a căror misiune va fi de a veghea la respectarea bunurilor culturale şi de a colabora cu autorităţile civile însărcinate cu ocrotirea acestor bunuri.

DESPRE PROTECŢIA SPECIALĂ

Acordarea protecţiei speciale1) Pot fi puse sub protecţie specială un număr restrâns de adăposturi

destinate să protejeze bunuri culturale mobile în caz de conflict armat, centre monumentale şi alte bunuri culturale imobile de foarte mare importanţă, cu condiţia:

a) ca ele să se găsească la o distanţă suficientă de un mare centru industrial sau orice alt obiectiv militar important care constituie un punct vulnerabil, ca de exemplu un aerodrom, o staţie de radiodifuziune, un stabiliment care lucrează pentru apărarea naţională, un port sau o staţie de cale ferată de o anumită importanţă sau o mare cale de comunicaţie;

b) să nu fie folosite în scopuri militare.2) Un adăpost pentru bunurile culturale mobile poate, de asemenea, să fie

pus sub protecţie specială, oricare ar fi locul unde este situat, dacă este construit în aşa fel încât după toate probabilităţile bombardamentele nu I-ar putea pricinui pagube.

3) Se consideră că un centru monumental este întrebuinţat în scopuri militare atunci când el este folosit pentru deplasări de personal sau de material militar, chiar şi în tranzit. De asemenea, atunci când în acest centru monumental se desfăşoară activităţi legate direct de operaţiile militare, de cantonare a personalului militar sau de producţie de materiale de război.

4) Nu se consideră folosite în scopuri militare supravegherea unuia din bunurile culturale enumerate la paragraful 1 de către paznici înarmaţi, care sunt

389

autorizaţi special în acest scop, sau prezenţa pe lângă acest bun cultural a forţelor de poliţie, însărcinate în mod normal să asigure ordinea publică.

5) Dacă unul din bunurile culturale enumerate la primul paragraf al prezentului articol este situat în apropierea unui obiectiv militar important în sensul acestui paragraf, el va putea totuşi să fie pus sub protecţie specială dacă Înalta Parte Contractantă care cere aceasta îşi asumă obligaţia, în caz de conflict armat, de a nu folosi obiectivul în chestiune şi, îndeosebi, dacă e vorba de un port, de o staţie de cale ferată sau de un aerodrom, de a evita orice trafic prin aceste obiective. În acest caz, devierea traficului trebuie organizată încă din timp de pace.

6) Protecţia specială se acordă bunurilor culturale prin înscrierea lor în “Registrul internaţional al bunurilor culturale sub protecţie specială”. Această înscriere poate fi făcută numai în conformitate cu dispoziţiile prezentei Convenţii şi în condiţiile prevăzute în Regulamentul de aplicare.

Imunitatea bunurilor culturale sub protecţie specialăÎnaltele Părţi Contractante se obligă să asigure imunitatea bunurilor

culturale sub protecţie specială, abţinându-se, de îndată ce s-a făcut înscrierea în Registrul internaţional, de la orice act de ostilitate faţă de ele, şi cu excepţia cazurilor prevăzute la paragraful 5 al articolului 8 din Convenţie, de la orice utilizare a acestor bunuri sau a împrejurimilor lor în scopuri militare.

Semnalizare şi controlÎn cursul unui conflict armat, bunurile culturale sub protecţie specială

trebuie să fie prevăzute cu semnul distinctiv definit la articolul 16 din Convenţie şi să fie supuse unui control cu caracter internaţional, aşa cum este prevăzut în Regulamentul de aplicare.

Retragerea imunităţii1) Dacă una din Înaltele Părţi Contractante comite o violare a obligaţiilor

luate pe baza articolului 9 în legătură cu un bun cultural sau protecţie specială, Partea adversă este eliberată, atât timp cât această violare se menţine, de obligaţia ei de a asigura imunitatea bunului în chestiune. Totuşi, oricând îi este cu putinţă, ea va face în prealabil somaţia de a se pune capăt acestei violări într-un termen rezonabil.

2) În afară de cazul prevăzut în primul paragraf al acestui articol, imunitatea unui bun cultural sub protecţie specială nu poate fi retrasă decât în cazuri excepţionale, determinate de necesităţile militare de neînlăturat, şi numai atât timp cât asemenea necesităţi se menţin. Necesitatea poate fi constatată numai de către şeful unei formaţiuni egale sau superioare ca importanţă unei divizii. În toate cazurile în care împrejurările îngăduie, hotărârea de retragere a imunităţii va fi notificată Părţii adverse cu suficient timp înainte.

390

3) Partea care retrage imunitatea trebuie să informeze despre aceasta, în timpul cel mai scurt cu putinţă, în scris şi cu arătarea motivelor, pe Comisarul general pentru bunurile culturale prevăzut în Regulamentul de aplicare.

DISPOZIŢII PRIVIND PROTECŢIA PERSOANELOR ŞI IDENTIFCAREA ACESTORA PRIN SEMNE ŞI SEMNALE

Personalul afectat protecţiei bunurilor culturale trebuie, în măsura în care cerinţele securităţii o permit, să fie respectat în interesul păstrării acestor bunuri, iar dacă acest personal cade în mâinile Părţii adverse, va trebui să i se permită continuarea exercitării funcţiunilor sale, în caz că bunurile culturale de care este răspunzător au căzut, de asemenea, în mâinile Părţii adverse.

Personalul religios, medical şi sanitar al vaselor-spital şi echipajul lor va fi respectat şi protejat; el nu va putea să fie capturat în timp ce se află în serviciul acestor vase, fie că sunt sau nu răniţi şi bolnavi la bord.

Personalul religios, medical şi sanitar, afectat serviciului medical sau spiritual al persoanelor arătate în Convenţie, care cade sub puterea inamicului, va fi respectat şi protejat; el va putea să continue exercitarea funcţiilor sale atâta timp cât va fi necesar pentru îngrijirea răniţilor şi bolnavilor. Apoi va trebui să fie retrimis de îndată ce comandantul şef care îl are sub puterea sa va crede că e posibil. Va putea lua cu el, părăsind vasul, obiectele care sunt proprietate personală.

Dacă totuşi se dovedeşte necesară reţinerea unei părţi din acest personal, din cauza nevoi8lor sanitare sau spirituale ale prizonierilor de război, se vor lua toate măsurile pentru a-l debarca cât mai repede cu putinţă.

La debarcarea sa, personalul reţinut va fi supus dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva din 1949, pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie.

SEMNELE DISTINCTIVE PENTRU PERSONAL

Sub controlul autorităţii militare competente, emblema crucii roşii pe fond alb va figura pe drapelele, brasardele, precum şi pe întregul material folosit de serviciul sanitar.

Totuşi, pentru ţările care întrebuinţează deja ca semn distinctiv, în locul Crucii Coşii, Semiluna Roşie sau Leul şi Soarele Roşii pe fond alb, aceste embleme sunt, de asemenea, admise în sensul prezentei Convenţii.

Personalul arătat în Convenţie va purta, fixată pe braţul stâng, o brasardă rezistentă la umezeală şi prevăzută cu semnul distinctiv, eliberată şi ştampilată de autoritatea militară.

Acest personal, în afară de placa de identitate prevăzută de Convenţiei, va mai avea şi un bilet de identitate special, purtând semnul distinctiv. Acest bilet

391

va trebui să fie rezistent la umezeală şi să aibă astfel de dimensiuni, încât să poată fi purtat în buzunar. El va fi scris în limba naţională, va menţiona cel puţin numele şi prenumele, data naşterii, gradul şi numărul matricol al celui interesat. Va stabili în ce calitate are drept la protecţia prezentei Convenţii. Biletul va fi prevăzut cu fotografia titularului şi, în afară de acestea, fie cu semnătura sa, fie cu amprentele sale digitale, fie cu amândouă. Va purta timbrul sec al autorităţii militare.

Biletul de identitate va trebui să fie uniform în fiecare armată şi, pe cât posibil, de acelaşi timp în armatele Înaltelor Părţi Contractante. Părţile în conflict vor putea să se inspire după modelul anexat, ca exemplu, la prezenta Convenţie. Ele îşi vor comunica, la începutul ostilităţilor, modelul pe care îl folosesc. Fiecare bilet de identitate va fi confecţionat, dacă e posibil, în cel puţin două exemplare, din care unul va fi păstrat de ţara de origine.

Personalul menţionat mai sus nu va putea, în nici un caz, să fie lipsit de insignele sale şi nici de biletul de identitate, nici de dreptul de a purta brasardă. În caz de pierdere, va avea dreptul să obţină duplicate după bilet şi înlocuirea insignelor.

Vasele şi ambarcaţiunile arătate în Convenţie se vor distinge în felul următor:

a) întreaga suprafaţă exterioară va fi albă;b) una sau mai multe cruci roşu închis, atât de mari pe cât este posibil,

vor fi vopsite de fiecare parte a corpului vasului, precum şi pe suprafeţele orizontale, astfel încât să asigure, din aer şi de pe mare, cea mai bună vizibilitate.

Toate vasele-spital se vor face recunoscute înălţând pavilionul lor naţional şi, în afară de aceasta, dacă aparţin unui stat neutru, pavilionul Părţii în conflict sub a cărei conducere se găsesc. Un pavilion alb cu cruce roşie va trebui să fluture pe catargul cel mare, cât mai sus posibil.

Bărcile de salvare ale vaselor-spital, bărcile de salvare de coastă şi toate ambarcaţiunile mici folosite de serviciul sanitar vor fi vopsite în alb cu cruci roşu închis perfect vizibile şi, în genere, li se vor aplica felurile de identificare prevăzute mai sus pentru vasele-spital.

Vasele şi ambarcaţiunile arătate mai sus, care vor să-şi asigure în timpul nopţii şi în timpul unei vizibilităţi reduse protecţia la care au dreptul, vor trebui să ia, cu asentimentul Părţii în conflict sub puterea căreia se află, măsurile necesare pentru a face suficient de aparente culoarea şi emblemele lor distinctive.

Vasele-spital care, în baza articolului 31, sunt reţinute provizoriu de inamic, vor trebui să coboare pavilionul Părţii în conflict în serviciul căreia se găsesc sau a cărei conducere au acceptat-o.

Bărcile de salvare de coastă, dacă continuă, cu consimţământul Puterii ocupante, să opereze de pe o bază ocupată, vor putea fi autorizate să continue arborarea propriilor lor culori naţionale în acelaşi timp cu pavilionul cu cruce

392

roşie, când se vor îndepărta de baza lor, sub rezerva unei prealabile notificări făcute tuturor Părţilor în conflict interesate.

Toate stipulaţiile acestui articol privitoare la emblema crucii roţii se aplică şi celorlalte embleme prevăzute în articolul 41.

Părţile în conflict vor trebui, oricând, să facă eforturi de a încheia acorduri în vederea folosirii metodelor celor mai moderne de care dispun, menite să înlesnească identificarea vaselor şi ambarcaţiunilor arătate în acest articol.

Semnele distinctive prevăzute în articolul 43 nu vor putea fi utilizate, în timp de pace ca şi în timp de război, decât pentru a indica sau proteja vasele care sunt menţionate acolo, cu excepţia cazurilor care ar fi prevăzute într-o altă convenţie internaţională sau într-un acord între toate Părţile în conflict.

Înaltele Părţi Contractante, a căror legislaţie nu ar fi încă satisfăcătoare, vor lua măsurile necesare pentru a împiedica şi a reprima oricând orice folosire abuzivă a semnelor distinctive prevăzute în articolul 43.

ALTE DISPOZIŢII DESPRE SEMNELE DISTINCTIVE

Semnul Convenţiei. 1) Semnul distinctiv al Convenţiei constă dintr-un scut ascuţit jos, împărţit în patru părţi, cu liniile încrucişate oblic, în culorile albastru şi alb (un scut format dintr-un careu albastru, unul din unghiuri formând vârful scutului, şi dintr-un triunghi albastru deasupra careului, ambele delimitând un triunghi alb de fiecare parte).

1. Semnul este folosit izolat sau repetat de trei ori în formaţie triunghiulară (un semn jos), în condiţiile prevăzute la articolul 17.

Folosirea semnului. 1) Semnul distinctiv repetat de trei ori poate fi folosit numai pentru:a) bunurile culturale imobile sub protecţie specială;b) transporturile de bunuri culturale în condiţiile prevăzute la articolele

12 şi 13;c) adăposturile improvizate, în condiţiile prevăzute în Regulamentul de

aplicare.2. Semnul distinctiv poate fi folosit izolat numai pentru:a) bunurile culturale care nu se află sub protecţie specială;b) persoanele cărora li s-au încredinţat funcţiuni de control conform

Regulamentului de aplicare;c) personalul afectat protecţiei bunurilor culturale;d) cărţile de identitate menţionate în Regulamentul de aplicare.3. În caz de conflict armat, este interzisă folosirea semnului distinctiv în

alte cazuri decât cele menţionate în paragrafele precedente ale acestui articol sau folosirea în orice scop a unui semn asemănător semnului distinctiv.

4. Semnul distinctiv nu poate fi aplicat pe un bun cultural imobil fără a i se ataşa, în acelaşi timp, o autorizaţie datată şi semnată în modul cuvenit de către autoritatea competentă a Înaltei Părţi Contractante.

393

Aplicarea semnului. 1) Locul de aşezare a semnului distinctiv şi gradul său de vizibilitate sunt lăsate la aprecierea autorităţilor competente ale fiecărei Înalte Părţi contractante. Semnul poate figura pe drapele sau pe banderole de mână. El va putea fi pictat pe un obiect sau va putea să figureze pe el în orice altă formă potrivită.

1. totuşi, în timpul unui conflict armat, în cazurile prevăzute la articolele 12 şi 13 din Convenţie şi fără a exclude posibilitatea altor mijloace de semnalizare mai complete, semnul va trebui să fie aplicat pe transporturi în aşa fel încât ziua să fie bine vizibil din aer şi de pe pământ.

Semnul va trebui să fie bine vizibil de pe pământ:a) la distanţe regulate, suficiente pentru a delimita în mod clar perimetrul

unui centru monumental sub protecţie specială;b) la intrarea altor bunuri culturale imobile sub protecţie specială.Identificarea persoanelor. 1) Persoanele menţionate la articolul 17 al

Convenţiei, paragraful 2, alineatele b şi c, pot să poarte o banderolă de mână prevăzută cu semnul distinctiv, eliberată de autorităţile competente şi purtând ştampila acestora.

1. Ele vor purta asupra lor o carte de identitate specială, prevăzută cu semnul distinctiv. Această carte de identitate va menţiona cel puţin numele şi prenumele, data naşterii, titlul sau gradul şi calitatea deţinătorului ei. Cartea de identitate va fi prevăzută cu fotografia titularului şi va purta, de asemenea, fie semnătura sa, fie amprentele sale digitale, sau ambele împreună. Ea va purta timbrul sec al autorităţilor competente.

2. Fiecare Înaltă Parte Contractantă îşi va întocmi modelul de carte de identitate, inspirându-se după modelul care figurează cu titlul de exemplu în anexa la prezentul Regulament. Înaltele Părţi contractante îşi vor comunica modelul adoptat. Fiecare carte de identitate va fi întocmită, pe cât posibil, în cel puţin două exemplare, dintre care unul va fi păstrat de Puterea care a eliberat-o.

3. Persoanele menţionate mai sus nu pot fi private, fără un motiv legitim, nici de cartea lor de identitate, nici de dreptul de a purta banderola.

Biroul Juridic şi Drept Umanitar, Bucureşti

394

REGULI DE ANGAJARE PE TIMPUL OPERAŢIILOR AERIENE

Căpitan Valentin ACHIM

I. Clasificarea aeronavelor şi mascarea lor

Aeronavele sunt împărţite în două grupe mari:- aeronave publice:

-militare;-nemilitare;

- aeronave private.Toate aeronavele trebuie să poarte însemnul de naţionalitate şi în plus:- aeronavele militare să poarte mărci exterioare indicând caracterul militar;- aeronavele publice nemilitare, afectate unui serviciu de vamă sau de poliţie

vor purta o marcă exterioară care să-i indice caracterul public nemilitar.Aeronavele publice nemilitare, altele decât cele anterior menţionate vor

purta aceleaşi mărci şi vor fi tratate ca şi aeronavele particulare.Mărcile exterioare vor fi astfel amplasate încât să nu poată fi modificate

în timpul zborului, vor fi cât mai mari posibil şi vizibile din toate unghiurile.Mărcile exterioare prescrise de regulile în vigoare în fiecare stat, precum şi

orice modificări operate se aduc la cunoştinţă celorlalte state în cel mai scurt timp.O aeronavă militară beligerantă, publică sau particulară, poate fi

transformată într-o aeronavă militară cu condiţia ca această transformare să fie efectuată în jurisdicţia statului beligerant căruia îi aparţine şi nu în marea liberă.

II. Drepturile beligeranţilor

Dreptul de beligeranţă, de a participa la ostilităţi ( de a transmite informaţii cu caracter militar în timpul zborului, de a exercita dreptul de vizită, de percheziţie şi de captură asupra tuturor aeronavelor străine) aparţine numai aeronavelor militare.

Întrunesc condiţiile de aeronavă militară, aeronavele care se află sub comandamentul unei persoane legal împuternicite în acest sens, al cărui nume este înscris în registrele militare ale statului şi care este deservită de un echipaj militar.

Nici o aeronavă particulară nu va trebui să fie înarmată în timp de război în afara propriei ţări.

Ambulanţele aeriene se bucură de protecţie şi privilegii acordate prin convenţii, cu condiţia de a purta în afara semnelor distinctive normale, emblema distinctivă a Crucii Roşii (semilunii roşii).

III. Ostilităţi

395

Folosirea proiectilelor trasoare, incendiare sau explozive de către sau în contra unei aeronave nu este interzisă.

Utilizarea aeronavelor în scopul de propagandă nu este considerată un mijloc de război ilicit.

Se interzice folosirea falselor însemne, precum şi atacarea ocupanţilor unei aeronave părăsite care încearcă să scape prin paraşutare, pe timpul cât se află în cursul coborârii.

IV. Bombardamente

Bombardamentul aerian este legitim atunci când este dirijat contra unui obiectiv militar, adică asupra unui obiectiv a cărui distrugere totală sau parţială ar constitui pentru beligerant un avantaj militar net:

El trebuie îndreptat exclusiv împotriva următoarelor obiective:- forţe militare;- lucrări militare,- clădiri sau depozite militare;- uzine care constituie centre importante şi binecunoscute folosite la

fabricarea de arme, muniţii sau furnituri militare;- linii de comunicaţii sau de transport folosite în scopuri militare.Se interzice:- bombardamentul aerian în scopul de a teroriza populaţia civilă sau de

a distruge proprietatea privată fără caracter militar, ori de a răni necombatanţi;- bombardamentul aerian executat cu scopul de a constrânge la

executarea de rechiziţii în natură sau la plata de contribuţii în bani,- bombardarea localităţilor, oraşelor, satelor, clădirilor de locuit şi

edificiilor aflate în imediata vecinătate a operaţiunilor forţelor terestre, atunci când nu există o prezumţie rezonabilă că concentrarea militară este aici destul de importantă pentru a justifica bombardamentul, ţinând seama de pericolul care pândeşte populaţia civilă.

Comandantul trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a cruţa, pe cât posibil, edificiile consacrate cultelor, artelor, ştiinţei şi binefacerii, monumentele istorice, navele spital, spitalele şi locurile de adunare a bolnavilor şi răniţilor cu condiţia ca aceste edificii, obiective şi locuri să nu fie folosite, în acelaşi timp, în scopuri militare.

Ele trebuie, totodată, marcate cu semne distinctive vizibile de către personalul aeronavelor.

V. Autoritatea militară asupra aeronavelor inamice şi neutre şi asupra persoanelor de la bord

Aeronavele beligerante nemilitare (publice sau particulare) sunt expuse focului inamic când zboară:

- în jurisdicţia inamicului;- în vecinătatea imediată a acestei jurisdicţii, dar în afara jurisdicţiei

statului lor;

396

- în vecinătatea imediată a operaţiunilor militare terestre sau maritime ale inamicului;

- în jurisdicţia statului lor, dacă nu aterizează la punctul convenabil cel mai apropiat.

Comandanţii beligeranţi pot interzice survolul aeronavelor neutre în imediata vecinătate a forţelor lor sau să le impună un itinerar, atunci când apreciază că prezenţa lor este de natură să compromită succesul operaţiunilor.

Aeronavele neutre sunt expuse focului când:- nu respectă interdicţia sau itinerarul anterior menţionat;- zboară în jurisdicţia unui beligerant şi fiind avertizate de apropierea

unor aeronave militare aparţinând celuilalt beligerant nu aterizează la punctul convenabil cel mai apropiat.

Aeronavele particulare neutre, găsite la intrarea în jurisdicţia inamică de o forţă de ocupaţie beligerantă, pot să fie rechiziţionate fără a atrage plata unei complete indemnizaţii.

Aeronavele publice inamice, altele decât cele care sunt tratate în condiţii de egalitate cu aeronavele particulare, pot fi confiscate fără procedura de priză.

Pot fi făcuţi prizonieri de război:- membrii echipajului şi pasagerii unei aeronave militare inamice;- membrii echipajelor şi pasagerii aeronavelor publice nemilitare ale

inamicului (excepţie: pasagerii aeronavelor publice nemilitare destinate exclusiv transportului de pasageri, dacă nu sunt în serviciul inamicului şi nu sunt apţi de serviciul militar);

- membrii echipajului unei aeronave particulare inamice, dacă sunt naţionali inamici sau naţionali neutri în serviciul inamicului;

- orice membru al echipajului sau orice pasager a căror conduită în cursul zborului la sfârşitul căruia a fost arestat a constituit o asistenţă specială şi activă pentru inamic.

Vor fi eliberaţi:- neutrii, membrii ai echipajului unei nave particulare inamice, care

nu sunt în serviciul inamicului şi care semnează un angajament scris că nu vor servi pe o aeronavă inamică până la sfârşitul ostilităţilor;

- membrii echipajului unei aeronave neutre, dacă sunt naţionali neutri şi nu sunt în serviciul inamicului;

- pasagerii, dacă nu sunt în serviciul inamicului sau resortisanţi inamici apţi de serviciul militar.

În toate cazurile, eliberarea poate fi amânată dacă interesele militare ale beligerantului o cer.

VI. Îndatoririle beligeranţilor faţă de statele neutre şi îndatoririle neutrilor faţă de statele beligerante

Aeronavele beligerante sunt obligate: să respecte drepturile „puterilor neutre” şi să se abţină, în jurisdicţia

unui stat neutru, de la orice act care este de datoria acestui stat de a-l împiedica; să pătrundă (cele militare) în jurisdicţia unui stat neutru.Guvernele neutre sunt obligate:

397

Să uzeze de toate mijloacele de care dispune pentru a împiedica intrarea în jurisdicţia sa a aeronavelor militare ale beligeranţilor şi pentru a le constrânge să aterizeze sau amerizeze dacă au pătruns în jurisdicţia sa;

Să uzeze de toate mijloacele de care dispune pentru a interna orice aeronavă militară beligerantă care a aterizat în jurisdicţia sa, precum şi echipajul şi pasagerii acesteia;

Să nu furnizeze, direct sau indirect, unei puteri beligerante, aeronave, piese ataşate sau material, furnituri sau muniţii pentru aeronave;

Să nu permită părăsirea jurisdicţiei sale de către o aeronavă în stare de a efectua un atac contra unei Puteri beligerante, dacă există motive să se creadă că această navă este destinată a fi utilizată împotriva unei puteri beligerante;

Să nu permită plecarea unei aeronave al cărei echipaj cuprinde un număr oarecare de combatanţi ai unei Puteri beligerante;

Să nu permită observarea aeriană, făcută în jurisdicţia sa, a mişcărilor, operaţiunilor şi lucrărilor de apărare ale unui beligerant în scopul de a le furniza altui beligerant.

Fapta unei Puteri neutre de a recurge la forţă sau la orice alt mijloc aflat la dispoziţia sa, în exercitarea drepturilor şi îndatoririlor sale menţionate anterior, nu poate fi considerată un act de ostilitate.

VII. Vizita, captura şi confiscarea

Aeronavele particulare sunt subiecte ale vizitei şi capturii de către aeronavele militare beligerante. Aeronavele militare beligerante au dreptul de a ordona aeronavelor publice nemilitare şi particulare să aterizeze sau amerizeze, ori să se predea pentru vizită într-un loc convenabil, în mod rezonabil accesibil.

O aeronavă particulară inamică, poate fi capturată în orice împrejurare.Aeronavele particulare neutre pot fi capturate: dacă opun rezistenţă la exercitarea drepturilor legitime ale

beligeranţilor; dacă violează o interdicţie despre care avea cunoştiinţă; dacă se face culpabilă de asistenţă ostilă; dacă este înarmată, în afara jurisdicţiei propriei ţări; dacă nu poartă însemnele exterioare sau face uz de însemne

false; dacă nu are documente de bord, sau acestea sunt în neregulă; dacă deviază nejustificat de la ruta de zbor; dacă transportă contrabandă de război sau o constituie ea însăşi; dacă încearcă să forţeze o blocadă legal stabilită; dacă a fost transferată naţionalitatea beligerantă în naţionalitate

neutră la o dată şi în împrejurări ce indică intenţia de a scăpa de riscurile la care o navă inamică este expusă.

VIII. Alte reguli

În afara dispoziţiilor speciale ale regulilor prezentate, cât şi a dispoziţiilor convenţiilor internaţionale care indică faptul că dreptul maritim şi procedura sa

398

sunt aplicabile, personalul aeronautic care ia parte la ostilităţi este supus legilor războiului şi neutralităţii aplicabile forţelor terestre.

Biroul Juridic şi Drept Umanitar, Bucureşti

DREPTURILE OMULUI ŞI REFORMAADMINISTRAŢIEI PUBLICE DIN ROMÂNIA

The European regional system is characterized by their complexity and it function in three distinct international organizations: European Council, European Union, and OSCE.

European Council is the main intergovernmental international organization at european regional level, which have the main duty to preserve the liberties and human rights. The main purpose of the European Council as it is projected by its status is to realize more unity within their members, by safeguarding and achieving the ideals and common principles which are theirs heritage and to facilities their economical and social progress, this aim is promoted through European Council organs by debating the common interest problems, and signed the agreements and adopting common actions in economical, social, cultural, scientific, legal and administrative domains, and safeguard and respect farther the fundamental rights and liberties of human race.

În ceea ce priveşte integrarea în Uniunea Europeană, România a încheiat cu succes negocierile de aderare în decembrie 2004. Tratatul de Aderare a fost semnat în aprilie 2005. Tratatul prevede aderarea la 1 ianuarie 2007a Romaniei si Bulgariei, în cazul în care Consiliul nu decide, pe baza unei recomandări a Comisiei, amânarea aderării până la 1 ianuarie 2008.

După finalizarea negocierilor, Uniunea Europeană a decis că va continua să monitorizeze atent pregătirile şi realizările României şi că, în acest scop, Comisia va continua să elaboreze raportări anuale privind progresele României în vederea aderării, însoţite de recomandări, dacă este cazul. Comisia a prezentat primul ei raport de acest gen în octombrie 2005. Acest raport a arătat că România era avansată în pregătirile pentru aderare. De asemenea, a identificat un număr de domenii în care era nevoie în continuare, de eforturi în vederea finalizării pregătirilor. Comisia a decis să continue activităţile de monitorizare şi să raporteze din nou în primăvara lui 2006. Astfel în luna mai a acestui an Comisia Comunităţilor Europene a redactat un nou raport care examinează pregătirile României pentru statutul de membru, concentrându-se pe domeniile

399

în care este nevoie de îmbunătăţiri, din perspectiva celor trei criterii de aderare de la Copenhaga.393

Acestea sunt: - criteriul politic - instituţii stabile care garantează democraţia, statul de

drept, drepturile omului şi respectul pentru minorităţi;- criteriul economic - o economie de piaţă funcţională;- asumarea obligaţiilor de stat membru, prin preluarea acquis-ului

comunitar, cu alte cuvinte adoptarea legislaţiei comunitare şi existenţa capacităţii administrative pentru aplicarea şi urmărirea respectării acestei legislaţii.

În urma analizei acestui raport reiese ca unul dintre domeniile care necesită îmbunătăţiri este administraţia publică. Pe ansamblu, anumite progrese au fost făcute în domeniul administraţiei publice, dar pasul actual al reformei trebuie accelerat.

De la raportul din 2005, au fost înregistrate progrese în următoarele sectoare:

- Guvernul a continuat să adopte măsuri pentru îmbunătăţirea coordonării şi a formulării de politici publice . A fost publicat un manual pentru pregătirea Propunerilor de Politici Publice, care stabileşte procedurile pentru analiza impactului. Au fost luate măsuri pentru îmbunătăţirea coordonării între diferitele departamente guvernamentale;

- Procesul de descentralizare a continuat: Parlamentul a adoptat două legi în mai 2006

pentru promovarea descentralizării anumitor atribuţii, a resurselor bugetare şi a cheltuielilor. La sfârşitul lui 2005, guvernul a adoptat printr-o ordonanţă de urgenţă reforma instituţiei prefectului. Postul de prefect este acum rezervat pentru înalţii funcţionari publici în locul nominalizărilor politice. Aceştia nu au dreptul să urmeze în paralel şi o carieră politică;

- în luna mai 2006, Legea privind statutul funcţionarilor publici era în procedură de adoptare în Parlament. Aceasta clarifică statutul, drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici şi descentralizează procedurile de recrutare la nivelul autorităţilor locale şi a diferitelor ministere. Noul proiect contribuie de asemenea la depolitizarea serviciului public prin existenţa unui complet responsabil cu numirea în funcţie a funcţionarilor de rang înalt;

- în ceea ce priveşte procesul legislativ, guvernul a continuat să recurgă la procedura ordonanţelor de urgenţă pentru a adopta legislaţie. Nouăzeci asemenea acte au fost adoptate în perioada dintre 30 septembrie şi 15 martie. Această practică duce la întărirea puterii guvernului în detrimentul parlamentului şi reduce transparenţa procesului legislativ. Forma actuală de salarizare în sectorul public şi a structurii carierei este un subiect de importanţă

393 http://www.mie.ro/_documente/dialog_Ro_UE/2006/raport_monitorizare_mai2006.

400

deosebită pentru etica profesională. Coordonarea şi nivelul general al pregătirii profesionale sunt slabe.

În ceea ce priveşte măsurile de combatere a corupţiei de la emiterea raportului din octombrie 2005 au fost înregistrate următoarele progrese:

- în decembrie 2005 a fost eliminată imunitatea executorilor judecătoreşti. În aceeaşi lună a fost adoptată legea privind acordarea contractelor nerambursabile cu finanţări din fonduri publice. Guvernul a prezentat amendamente la Codul Penal ce includ prevederi cu privire la răspunderea penală a persoanelor juridice;

- în martie 2006 Parlamentul a aprobat legea de transformare a principalei instituţii responsabile cu lupta împotriva corupţiei, Parchetul Naţional Anticorupţie (PNA), în Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), permiţându-i acesteia să ancheteze toate cazurile legate de corupţie la nivel înalt, inclusiv cele care privesc membri ai Parlamentului;

- în aprilie 2006 Guvernul a propus o lege de amendare a regulilor de finanţare a partidelor politice pentru a obliga publicarea în Monitorul Oficial a tuturor surselor de finanţare;

- începând cu octombrie 2005, DNA nu a mai lucrat la cazuri de mică corupţie, concentrându-şi activitatea asupra corupţiei la nivel înalt şi mediu. De la preluarea funcţiei, noul şef al DNA a evaluat activitatea procurorilor instituţiei pe care o conduce şi a ofiţerilor poliţiei judiciare, şi ca urmare un număr de 30 de persoane au părăsit instituţia. 15 procurori au fost recrutaţi pentru a acoperi din posturile vacante, iar în prezent, din totalul de 345 posturi alocate au mai rămas neocupate doar 32.

- din octombrie 2005 DNA a pus sub acuzare alte 89 persoane, inclusiv judecători, avocaţi, funcţionari publici aflaţi în posturi de conducere în administraţia naţională sau regională, precum şi directori ai unor companii private. În această perioadă, instanţele au pronunţat condamnări preliminare împotriva a 77 persoane pe baza anchetelor conduse anterior de PNA, precum şi o serie de 102 condamnări finale. A fost, de asemenea, remarcată o îmbunătăţire semnificativă a calităţii investigaţiilor conduse de DNA, în special prin redeschiderea unor anchete închise în timpul fostei echipe manageriale din motive neclare.

Cu toate acestea, mai rămân de îmbunătăţit o serie de aspecte. Numărul rechizitoriilor, punerilor sub acuzare, proceselor, condamnărilor şi a sentinţelor descurajatoare trebuie să crească în continuare. Corupţia mică rămâne o îngrijorare în sectoare precum sănătatea şi educaţia.

Aşa cum reiese din raportul Comisiei Europene din luna mai, România a făcut progrese semnificative, însă mai are de îmbunătăţit unele aspecte.

Deoarece respectarea drepturilor omului constituie un element esenţial al oricărei societăţi democratice şi România face eforturi pentru dezvoltarea normelor şi mijloacelor de protecţie a drepturilor fundamentale.

401

Astfel potrivit art. 20 din legea fudamentală dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Astfel prin revizuirea Constituţiei din 1991 în ceea ce priveşte relaţiile dintre administraţia publică şi cetăţeni, art.52 se referă la vătămarea dreptului unei persoane de o autoritate publică şi posibilitatea acesteia de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. În susţinerea acestor cauze se află Avocatul Poporului394 care are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice.

Avocatul Poporului este numit de către Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit o singură dată. Trebuie cunoscut faptul că, până la revizuirea Constituţiei (anul 2003), Avocatul Poporului era numit de Senatul României, pentru un mandat de 4 ani.

Potrivit art. 13 din Constituţie, Avocatul poporului are următoarele atribuţii:

a) coordonează activitatea instituţiei Avocatul Poporului;b) primeşte şi repartizează cererile făcute de persoanele lezate prin

încălcarea drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei publice şi decide asupra acestor cereri;

c) urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi cere autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubelor;

d) reprezintă instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a Senatului şi a celorlalte autorităţi publice, precum şi în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice etc.

Avocatul poporului îşi exercită atribuţiile, din oficiu sau la cererea persoanelor lezate. Cererile pot fi adresate de orice persoană fizică, fără deosebire de cetăţenie, vârsta, sex, apartenenţă politică sau convingeri religioase.

Cererile adresate avocatului poporului trebuie să se facă în scris şi să indice numele şi domiciliul persoanei lezate în drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, drepturile şi libertăţile încălcate, precum şi autoritatea administrativă ori funcţionarul public în cauză. Petiţionarul trebuie să dovedească întârzierea sau refuzul administraţiei publice de a soluţiona legal cererea

394 Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată; Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatul Poporului, republicat; Legea nr. 206/1998 pentru aprobarea afilierii instituţiei Avocatul Poporului, la Institutul Internaţional al Ombudsmanului şi la Institutul European al Ombudsmanului

402

Nu fac obiectul activităţii instituţiei Avocatul Poporului şi vor fi respinse fără motivare cererile privind actele emise de Camera Deputaţilor, de Senat sau de Parlament, actele şi faptele deputaţilor şi senatorilor, ale Preşedintelui României şi ale Guvernului, precum şi ale Curţii Constituţionale, ale preşedintelui Consiliului Legislativ şi ale autorităţii judecătoreşti.

În cazul în care, în urma cererilor făcute, avocatul poporului constată că plângerea persoanei lezate este întemeiatş, el va cere în scris autorităţii administraţiei publice care a încălcat drepturile acesteia să reformeze sau să revoce actul administrativ şi să repare pagubele produse, precum şi să repună persoana lezată în situaţia anterioară.

Autorităţile publice în cauză vor lua de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităţilor constatate, repararea pagubelor şi înlăturarea cauzelor care au generat sau au favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate şi îl vor informa despre aceasta pe avocatul poporului.

În cazul în care autoritatea administraţiei publice sau funcţionarul public nu înlătură, în termen de 30 de zile de la data sesizării, ilegalităţile comise, avocatul poporului se adresează autorităţilor administraţiei publice ierarhic superioare, care sunt datoare să îi comunice, în termen de cel mult 45 de zile, măsurile luate. Dacă autoritatea publică sau funcţionarul public aparţine administraţiei publice locale, avocatul poporului se adresează prefectului. De la data depunerii cererii la prefectul judeţului curge un nou termen de 45 de zile.

În ceea ce priveşte relaţia dintre drepturile omului şi administraţia publică prezintă interes Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici395. Obiectivele Codului de conduită urmăresc să asigure creşterea calităţii serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum şi să contribuie la eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică, prin:

a) reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării unor raporturi sociale şi profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel înalt a prestigiului instituţiei funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;

b) informarea publicului cu privire la conduita profesională la care este îndreptătâţit să se aştepte din partea funcţionarilor publici în exercitarea funcţiilor publice;

c) crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici, pe de o parte, şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte.

Funcţionarii publici au obligaţia ca, prin actele şi faptele lor, să respecte Constituţia, legile ţării şi să acţioneze pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legale, în conformitate cu atribuţiile care le revin, cu respectarea eticii profesionale. În relaţiile cu personalul din cadrul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi cu persoanele fizice sau

395 Publicată în Monitorul Oficial nr. 157 din 23 februarie 2004

403

juridice, funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă un comportament bazat pe respect, bună-credinţă, corectitudine şi amabilitate.

Funcţionarii publici au obligaţia de a nu aduce atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanelor din cadrul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfaşoară activitatea, precum şi persoanelor cu care intră în legătură în exercitarea funcţiei publice, prin:

a) întrebuinţarea unor expresii jignitoare;b) dezvăluirea unor aspecte ale vieţii private;c) formularea unor sesizări sau plângeri calomnioase. Funcţionarii publici trebuie să adopte o atitudine imparţială şi justificată

pentru rezolvarea clară şi eficientă a problemelor cetăţenilor. Funcţionarii publici au obligaţia să respecte principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prin:

a) promovarea unor soluţii similare sau identice raportate la aceeaşi categorie de situaţii de fapt;

b) eliminarea oricărei forme de discriminare bazate pe aspecte privind naţionalitatea, convingerile religioase şi politice, starea materială, sănătatea, vârsta, sexul sau alte aspecte.

Pentru realizarea unor raporturi sociale şi profesionale care să asigure demnitatea persoanelor, eficienţa activitatii, precum şi creşterea calităţii serviciului public, se recomandă respectarea normelor de conduită şi de către celelalte subiecte ale acestor raporturi.396 (Ganenco L, 166-172)

Funcţionarii publici au obligaţia de a asigura un serviciu public de calitate în beneficiul cetăţenilor, prin participarea activă la luarea deciziilor şi la transpunerea lor în practică, în scopul realizării competenţelor autorităţilor şi ale instituţiilor publice.

În exercitarea funcţiei publice, funcţionarii publici au obligaţia de a avea un comportament profesionist, precum şi de a asigura, în condiţiile legii, transparenţa (publicarea administrativă, pentru a câştiga şi menţine încrederea publicului în integritatea, imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice.397 (Crăciun C, 63-74)

Concluzii:Dintotdeauna drepturile omului şi libertăţile fundamentale au reprezentat

o temă psihologică, greu de ocolit şi imposibil de evitat în dezbaterea publică. Explicaţia constă în faptul că nu există om în această lume, căruia să îi fie indiferent, conştient sau inconştient, modul prin care îi sunt ocrotite drepturile şi libertăţile. Faptul că fiinţa umană s-a născut pentru a-şi dezvolta eul şi tinde spre deplina lui dezvoltare, ceea ce este util societăţii şi în acelaşi timp şi individului determină în acelaşi timp libertatea lui personală. Pierderea acestei libertăţi duce la degradarea şi uciderea relaţiior de orice fel la care este supusă fiinţa umană. 396 Ganenco Luminiţa (2002), Promovarea şi dezvoltarea carieirei – instrument eficient al motivaţiei funcţionarului public, Timişoara, Editura Eurobit, p. 166-172397 Crăciun Claudia (2002), Deontologia funcţionarului public, Bucureşti, Editura Oscar Print, p. 63-74

404

Nefiind numai o problemă internă a statelor, problema drepturilor omului este una dintre problemele majore ale contemporaneităţii, a cărei respectare şi aplicare demonstrează capacitatea de înţelegere şi cooperare a tuturor statelor şi popoarelor ca să practice acele măsuri şi acţiuni care favorizează democraţia, libertatea, înţelegerea, cooperarea multiformă, toleranţa şi prietenia între toate naţiunile şi statele, grupurile etnice şi religioase în scopul salvgardării păcii şi securităţii în lume.

De aceea, statele şi organizaţiile internaţionale create de ele, precum şi organizaţiile non guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici şi metode adecvate pentru respectarea drepturilor şi garantarea aplicării efective a acestora. S-a instituit răspunderea internaţională a statelor pentru încălcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor internaţionale în această privinţă. Problema nerespectării drepturilor omului nu este numai o problemă naţională, internă a statelor, ci una internaţională, mondială, în a cărei respectare este interesată întreaga comunitate internaţională şi în primul rând Organizaţia Naţiunilor Unite.

Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) este principala organizaţie internaţională interguvernamentală, cu caracter universal. Tratatul constitutiv al acestei organizaţii internaţionale este Carta Naţiunilor Unite. Deşi au existat propuneri din partea unor state, Carta Naţiunilor Unite nu cuprinde o listă a drepturilor omului. S-a optat pentru elaborarea unui document distinct realizat de către o comisie care se va ocupa în mod special de această problemă. Baza legitimă a fost reprezentată de art. 68 din Cartă care prevedea că unul dintre organismele Naţiunilor Unite, respectiv Consiliul Economic şi Social „va înfiinţa comisii pentru problemele economice şi sociale şi pentru promovarea drepturilor omului”. În 1946 Consiliul Economic şi Social a înfiinţat Comisia pentru drepturile omului care a devenit, în timp, cel mai important organism universal de promovare a drepturilor omului.

Între scopurile O.N.U., art.1 par.3 din Cartă indică realizarea cooperării internaţionale pentru rezolvarea problemelor internaţionale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar, dezvoltând şi încurajând respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Realizarea acestui scop al O.N.U. se realizează, în principal, prin activitatea de consacrare şi prin ceea de garantare a drepturilor omului, activitatea de consacrare a drepturilor omului incluzând atât elaborarea de tratate internaţionale, cât şi adoptarea de acte interne cu valoare de recomandare. Fără a neglija activitatea de garantare drepturilor omului, O.N.U. a avut, în mod evident, un succes mai mare în activitatea de consacrare, rezultând o cantitate mare de texte internaţionale (convenţionale şi declaratorii) în materie. Aceasta se datorează, în special, reticenţelor manifestate de multe state de a fi supuse unui control internaţional în materia respectării drepturilor omului.

405

Distinct de sistemul instituţional universal de consacrare şi protecţie a drepturilor omului şi în complementaritate faţă de acesta, funcţionează şi sisteme instituţionale internaţionale regionale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului. În prezent, există trei sisteme instituţionale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului la nivel regional: sistemul regional european, sistemul regional interamerican şi sistemul regional african.

Trebuie să observăm că în comparaţie cu sistemul de protecţie a drepturilor omului existent în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, mecanismul european oferă imaginea unui sistem mult mai integrat, cu posibilităţi sporite pentru repararea încălcărilor drepturilor omului în cayurile în care acestea au fost nesocotite. Dacă sistemul O.N.U. se întemeiază în general pe ideea relaţiilor de la stat la stat, fiind foarte prudent în recunoaşterea posibilităţii pentru statele care doresc, ori pentru indivizii prejudiciaţi, de a pune în discuţie modul în care o serie de drepturi ale omului se realizează în practică, sistemul european merge mai departe, stabilind o serie de proceduri prin care statele pot fi chemate şi obligate a da explicaţii, iar în final, să execute anumite hotărâri prin care s-ar stabili anumite încălcări ale drepturilor omului în detrimentul propriilor cetăţeni. În asemenea situaţii, ele pot fi condamnate la despăgubiri şi la adoptarea unor măsuri de restabilire a drepturilor persoanelor cărora li s-au încălcat drepturi fundamentale.

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului, pentru cei 800 milioane de cetăţeni europeni, a fost iniţiat şi s-a dezvoltat în cadrul instituţional al Consiliului Europei, fiind strâns legat de sistemul Naţiunilor Unite. Se poate afirma că astăzi el este cel mai performant sistem care garantează efectiv, prin mecanisme specifice, drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale. Evoluţia evenimentelor după deceniul cinci al secolului al XX- lea, mai ales preocupările de realizare a unei Europe unite, a făcut ca drepturile omului să reprezinte pentru întregul sistem european o valoare unanim acceptată şi promovată nu numai în cadrul Consiliului Europei, ci şi în organizaţii precum Uniunea Europeană sau Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Statele europene, membre ale Consiliului Europei în cvasitotalitatea lor, acceptă şi promovează prin legislaţiile naţionale valorile consacrate de instrumentele juridice europene, fiind evidentă evoluţia spre consolidarea atitudinilor pozitive faţă de fiinţa umană, ca cea mai mare valoare care trebuie ocrotită.

Este motivul pentru care sistemul de protecţie europeană nu poate fi comparat cu cel al O.N.U., care însă nu poate fi minimalizat, căci seva sistemului european provine tocmai din acest sistem, menit a asigura acea valoare pe care o numim securitate, siguranţă, stabilitate, cu rolul de a asigura formalismul drepturilor omului, adică fixarea lor în realitatea umană, din punct de vedere politic şi juridic.

Sistemul regional european se caracterizează prin complexitatea sa, el funcţionând în cadrul a trei organizaţii internaţionale distincte: Consiliul

406

Europei, Uniunea Europeană şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

Consiliul Europei este principala organizaţie internaţională interguvernamentală la nivel regional european care are, ca atribuţie principală, consacrarea şi apărarea drepturilor omului. Scopul Consiliului Europei aşa cum este definit de Statut, este ”de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social, acest scop fiind promovat prin organele Consiliului Europei prin discutarea chestiunilor de interes comun şi prin încheierea de acorduri şi adoptarea unor acţiuni comune în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, precum şi prin salvgardarea şi respectarea pe mai departe a drepturilor şi libetăţilor fundamentale ale omului”.

În cadrul Consiliului Europei există organe care nu au competenţe exclusive în materia drepturilor omului, dar care intervin în acest domeniu, şi anume: Comitetul Miniştrilor; Adunarea Parlamentară; Secretariatul şi două tipuri de organe specializate în materia drepturilor omului.

Primul tip este reprezentat de un organ subsidiar al Consiliului Europei, creat, în temeiul puterilor conferite de Statutul Consiliului Europei, de Comitetul Miniştrilor, şi anume Comisarul Drepturilor Omului. Al doile tip de organe convenţionale, create prin tratate internaţionale distincte. Distingem: organele create de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; organele create de Carta socială europeană, Protocoalele la aceasta şi Carta socială europeană revizuită; organele create de alte tratate adoptate în cadrul Consiliului Europei.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a creat iniţial două organe, Comisia Europeană a drepturilor omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În prezent, după reforma operată prin Protocolul nr. 11 la Convenţie, singurul organ specializat rămas este Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, aceasta are o activitate mai redusă în consacrarea drepturilor omului şi mult mai bogată în apărarea acestora (în special prin activitatea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene). În ciuda diverselor iniţiative şi a numeroaselor declaraţii de principii, nu există încă texte cu forţă juridică destinate să protejeze în mod special drepturile omului în ordinea juridică a Uniunii Europene.

În trecut, această lacună nu suscita preocupări importante în măsura în care, în privinţa competenţelor comunitare, în prim plan se afla caracterul pur economic al acestora. O dată cu diversificarea acestor competenţe, ele depăşind sfera economică, s-a pus problema legăturii între dreptul comunitar şi libertăţile fundamentale. Prin lărgirea domeniului de acţiune şi prin sporirea competenţelor decizionale, Uniunea Europeană nu a mai putut să se dezintereseze de problema drepturilor omului, aceasta devenind în prezent, prin evoluţia conjugală a dreptului comunitar convenţional, derivat şi jurisprudenţial, un element central. Astfel, Actul Unic European prevede, în preambul, că statele membre sunt

407

decise să promoveze împreună democraţia, bazându-se pe drepturile fundamentale, recunoscute în constituţiile şi legile statelor membre, în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în Carta socială europeană, în special libertatea, egalitatea şi justiţia socială.

Tratatul asupra Uniunii Europene confirmă, în preambul, ataşamentul statelor membre la principiile libertăţii, democraţiei şi respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept. Astfel respectul drepturilor omului a devenit o condiţie de aderarea la UE, dar şi unul din principiile ce guvernează în general relaţiile externe ale Uniunii. Respectul drepturilor fundamentale trebuie să meargă dincolo de simplele declaraţii de principii: luarea în considarare a acestor drepturi este o realitate ce se impune cu putere în relaţiile UE cu statele candidate la aderare, atât în momentul negocierii cât şi al încheierii acordurilor de asociere. Acordurile de asociere cuprind, astfel, prevederi referitoare la drepturile omului sub forma unor clauze de condiţionare.

În privinţa O.S.C.E.domeniul său de acţiune este extrem de larg, cooperarea şi securitatea în Europa, care includ o importantă dimensiune privind drepturile omului. În materia drepturilor omului însă, accentul este pus pe dimensiunea afirmativă, de consacrare a drepturilor omului, iar nu pe dimensiunea de de garantare şi apărare concretă a drepturilor omului (deşi această a doua dimensiune nu este total absentă).

Între trăsăturile specifice ale acestei organizaţii internaţionale, din punct de vedere formal juridic aceasta se particularizează prin faptul că la baza ei nu se află un tratat internaţional, ci acte internaţionale cu caracter politic şi juridic şi cu valoare de soft law, normele juridice relative la protecţia drepturilor omului nu sunt conţinute în tratate internaţonale, ci în surse de soft law, adică în actele internaţionale cu caracter politic şi juridic, iar caracterul ei regional extrem de larg, fiind organizaţia regională europeană cea mai extinsă din punct de vedere geografic, cu peste 50 de membri, şi care nu se limitează numai la statele din Europa strict geografică, ci le include şi pe acelea din Europa politică (statele asiatice din Comunitatea Statelor Independente), precum şi statele direct implicate în cooperarea şi securitatea europeană (Statele Unite ale Americii şi Canada).

În cadrul instituţiilor şi organismelor europene un rol important îl au Comisia Europenă, Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Curtea Europeană de Justiţie şi Ombudsmanul.

În relaţiile cu însemnat număr de state, Comisia a jucat un rol constructiv şi chiar inovativ în sprijinirea iniţiativelor de democratizare şi implementare a drepturilor omului însă activitatea Comisiei Europene ar fi considerabil îmbunătăţită dacă s-ar lua măsuri în trei direcţii care, cel puţin deocamdată, afectează negativ eficienţa sa în domeniul drepturilor omului: baza juridică, fragmentarea internă, lipsa personalului specializat şi birocraţia.

În materia protecţiei drepturilor omului, Parlamentul European este competent în ceea ce priveşte petiţiile adresate de cetăţenii Uniunii Europene.

408

Orice cetăţean al Uniunii Europene şi orice persoană fizică sau juridică, cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a adresa Parlamentului European, individual sau în asociere cu alţi cetăţeni sau cu alte persoane, o petiţie asupra unui subiect care ţine de domeniile de activitate ale Comunităţii Europene şi care îl priveşte în mod direct. Această competenţă a Parlamentului European este introdusă prin Tratatul asupra Uniunii Europene.

Tratatul de la Amsterdam conţine un număr de prevederi care întăresc rolul Parlamentului în domeniul drepturilor omului între care schimbarea cooperării în co-decizie ca bază a procesului de adoptare a deciziilor într-un însemnat număr de domenii (cum ar fi discriminarea pe temeiul naţionalităţii, dreptul de rezidenţă pentru conaţionalii de origine străină, şanse şi tratament egal, protecţia consumatorului, protecţia informaţiei); rolul Parlamentului în orice procedură desfăşurată pe baza art.7 (ex. Art. F.1) din Tratul asupra Uniunii Europene pe baza căruia se pot suspenda drepturile unei ţări pentru „încălcarea gravă şi persistentă a dreptrilor omului” Parlamentul fiind unica instituţie aleasă în mod democratic, s-a dovedit a avea o vocaţie specială pentru promovarea drepturilor omului – chiar şi înainte de primele alegeri directe din 1978 – şi în decursul anilor şi-a dezvoltat propria abordare în acest domeniu.

Consiliul a avut întotdeauna un rol central în domeniul drepturilor omului, în special datorită competenţelor limitate ale Comunităţii. Rolul Consiliului a devenit însă de o importanţă specială în ultimul timp din două motive:datorită implicaţiilor pe care le au anumite prevederi din Tratatul de la Amsterdam perfecţionarea cadrului instituţional al celei de a doua axe a Comunitaţii ( Politicile Externe şi de Securitate Comună) şi datorită deciziei Curţii Europene de Justiţie din 12 mai 1998 care a reexaminat temeiul pe baza căruia Uniunea acţionează în diferite domenii privitoare la drepturile omului. De asemenea, prin poziţia pe care o deşine Consiliul este singurul abilitat să îndeplinească rolul de coordonator al politicilor în domeniul drepturilor omului realizate la nivelul celor trei axe ale Uniunii.

Curtea de Justiţie, la cererea statelor sau a persoanelor fizice ori juridice este competentă a soluţiona litigiile:dintre statele membre ale Uniunii Europene, dintre acestea şi organismele comunitare, dintre organismele comunitare între ele,dintre particulari, persoane fizice ori juridice, de naţionalitatea statelor membre şi acestea ori organismele comunitare

Curtea Europeană de Justiţie a deschis practic calea protecţiei drepturilor omului în ordinea juridică a Comunităţii încă din perioada în care Tratatele nici nu faceau vreo referire la acestea. Curtea a fost aeea care a integrat printre principiile fundamentale ale dreptului comunitar respectul pentru drepturile omului.

În ultimele decenii, tot mai multe ţări au introdus în sistemul juridic naţional o institutie receptată, din practica parlamentară suedeză, care are ca rol soluţionarea plângerilor ce i se adresează de către cetăţenii care pretind că

409

drepturile lor au fost încălcate de funcţionari sau autorităţi ale administraţiei publice. Este vorba de instituţia „Ombudsmanului”.

Instituţia Ombudsmanului European a fost înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht în 1992. Ombudsmanul European investighează plângerile privind administrarea incorectă în instituţiile şi organele Uniunii Europene. Instituţiile includ, de exemplu, Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European. Agenţia Europeană a Mediului şi Agenţia Europeană pentru Siguranţa şi Sănătatea la Locul de Muncă constituie exemple de organe ale Comunităţii pe care acesta le poate investiga. Ombudsmanul investighează cazurile de administrare neproductivă sau incorectă. Multe din plângerile adresate Ombudsmanului European privesc întârzieri administrative, lipsa de transparenţă sau refuzul la accesul la informaţii..

Bibliografie Fuerea, A., (2005), Drept comunitar european, Bucureşti, Editura All Beck Alston, P., Weiler,J.H.H., (1998), The European Union and Human Rights Final Project on an Agenda for The year 2000, Florence, European University Institute Balahur, Doina (2006), Protecţia europeană a drepturilor omului, Iaşi, Univ. Al.I.Cuza, Büergenthal, T., Webwr, R., (1996), Dreptul internaţional al drepturilor omului, Bucureşti, Editura All Cassese, A., Lalumiere, C., Leuprecht, P., Robinson, M., (1998), Leading by Example: A Human Rights Agenda for the European Union for the Year 2000, Florence, AEL Ciucă, A., (2005), Protecţia internaţională a drepturilor omului, Bucureşti, Editura Fundaţiei Axis Cârnat, T., (2002), Mijloace de reacţionare a ombudsmanului în cazul încălcării drepturilor omului, Bucureşti, Revista Naţională de drept nr. 11 Crăciun, C., (2002),Deontologia funcţionarului public, Bucureşti, Editura Oscar Print Diaconu, N., (2001), Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti Duculescu, V., (1998), Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale, Bucureşti, Editura Lumina Lex Filipescu, I., Fuerea A., (1999), Drept instituţional comunitar european, Ediţia a IV- a, Bucureşti, Editura Actami Apetrei, I., (2001), Sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului, Iaşi, Editura Cantes Gaja, G.,(2002), New Instruments and Instititions for Enhancing the Protection of Human Rights in Europe, Oxford, University Press Ganenco, L., (2002), Promovarea şi dezvoltarea carieirei – instrument eficient al motivaţiei funcţionarului public, Timişoara, Editura Eurobit

410

Jofa, C., (1999), Protecţia drepturilor omului”, Iaşi, Editura Chemarea Keon, L., (1999), Constitutional Law of the European Union, Blackstone Press Mazilu, D.,(2003), Drepturile Omului. Concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Bucureşti,Editura Actami Micu, D., (1998), Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a drepturilor Omului şi în Constituţia României, Bucureşti, Editura All Beck Morange, J., (2003), Libertăţi publice”, Bucureşti, Editura Rosetti Moroianu-Zlătescu, I., (1996), Protecţia juridică a drepturior omului, Bucureşti, I.R.D.O.- Universitatea „Spiru Haret” Moroianu –Zlătescu, I., Demetrescu, C., (1999), Drept instituţional european, Editura Olimp, Bucureşti Popescu, C.L., (2000), Protecţia internaţională a drepturilor omului, surse, instituţii, proceduri, Editura All Beck, Bucureşti Purdă, N., (2001), Protecţia drepturilor omului – mecanisme interne şi internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti Rack R., Lausegger S.,(2002), The Role of the European Parliament: Past and Future, Oxford, University Press Scăunaş, S., (2003), Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti Selejan-Guţan, B., (2004), Protecţia europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti Vida Ioan (1999): „Drepturile Omului în reglementări internaţionale”, Editura Lumina Lex, Bucureşti Wachsmann Patrick (2002): „Les droits de l’ hommes”, Dalooz, Paris Vasak,K (1996): ”The International Dimension of Human Rights”, Oxford University Press Robertson A, Merrills J. G. (194):” Human Rights in the World”, Oxford, clarendon press Terry Davis, Secretar General al Consiliului Europei Philip C (2004) : “ La Constitution européenne „ , Paris, PUF Steiner H.,Alston P. (2000) „International Human Rights in Context Law. Pilitics. Morals” Oxford University Press Klaauwj van der (1997): „European Union”, Netherlands quarterli of Human Rights, No. 15 Năstase Adrian (1992): „Drepturile omului, religie a sfârşitului desecol”, IRDO, Bucureşti . Spielman Dean: „Human Rights in the european and international contexts Oxford University Press Voicu Marin (2002): „Protecţia europeană a drepturilor omului – teorie şi jurisprudenţă”, Editura Ex Ponto, Constanţa

411

Voican Mădălina (2000): „Curţi internaţionale de justiţie”, Editura All Beck, Bucureşti

Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatul Poporului, republicat Legea nr. 206/1998 pentru aprobarea afilierii instituţiei Avocatul Poporului, la Institutul Internaţional al Ombudsmanului şi la Institutul European al Ombudsmanului Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici

Consilier juridic – Comandamentul Copului 4 Armată Teritorial “Mareşal Constantin Prezan”

412

INSTIGAREA

Cpt. Petre MOCAN

Participatia penala se prezinta sub mai multe forme, in raport cu natura contributiei pe care diferiti participanti o au la savarsirea faptei. Aceste moduri corespund, asadar, diferitelor moduri de cooperare la savarsirea infractiunii. Formele participatiei au caracter absorbant, in sensul ca cele mai grave, cum sunt cele de coautorat, le absorb pe cele mai putin grave (cele de instigare si complicitate). Deci, participarea unei persoane la savarsirea aceleiasi infractiuni nu poate fi considerata si autorat si instigare, ci numai coautorat, datorita unitatii infractiunii, chiar daca coautorul a determinat mai intai la savarsirea infractiunii dupa ce a participat cu acte de executare la comiterea ei. Desigur, acelasi faptuitor nu poate fi coautor si complice sau instigator si complice la aceeasi infractiune, fiindca primul act il absoarbe pe ultimul. La stabilirea pedepsei de catre instanta se ca avea insa in vedere aceasta imprejurare a participarii cu acte multiple, susceptibile de a fi calificate in mod diferit.

Ca forma a participatiei penale instigarea consta in fapta unei persoane care, cu intentie, determinaa, prin orice mijloace o alta persoana sa savarseasca o fata prevazuta de legea penala (art. 25 Cod penal).

Instigarea presupune, in mod firesc, prezenta a doua persoane: una a instigatorului care desfasoara activitatea de instigare si alta, a instigatului fata de care se desfasoara aceasta activitate.

Instigarea prezinta in principal un aspect psihic (moral), ea creeaza, face sa se nasca in mintea altuia, hotararea de a savarsi fapta prevazuta de legea penala, realizand in acest fel cauzalitatea psihica care precede si insoteste apoi cauzalitatea fizica, adica efectuarea actelor de executare prin care se savarseste fapta.

Datorita acestui continut psihic al instigarii, instigatorii au fost si mai sunt inca denumiti “autori morali”, contributia lor constand in generarea si realizarea laturii subiective din continutul faptei prevazute de legea penala. De aici nu trebuie sa se traga concluzia ca contributia instigatorului ar fi numai de ordin imaterial: instigatorul desfasoara si el o activitate fizica, efectueaza acte (ia contact cu cel instigat, il convinge, ii procura informatii etc.) care constituie, in esenta, adevarate acte de pregatire in vederea savarsirii infractiunii; fara aceste acte materiale contributia instigatorului nu s-ar putea exterioriza si ar ramane ineficienta.

Pentru existenta instigarii se cer, insa, indeplinite anumite conditii. 1. Existenta legaturii subiective intre instigator si instigat. Aceasta

legatura se realizeaza cand primul concepe comiterea unei infractiuni si

413

hotaraste sa determine o alta persoana sa o savarseasca. Deci se instiga cu intentie. Daca se instiga la o infractiune din al carei continut face parte un anumit mobil sau scop, instigatorul, precum si autorul, trebuie sa cunoasca si sa actioneze datorita aceluiasi mobil si sa urmareasca scopul respectiv.

2. Sa existe o activitate de instigare care sa constea in indemn, iar aceasta sa aiba ca rezultat determinarea. Este deci o exteriorizare a intentiei instigatorului, manifestata prin indemn, incitare si insasi determinarea, adica insusirea ideii de catre instigat, manifestata prin aceea ca hotaraste sa comita infractiunea la care a fost indemnat, imprejurare ce reiese din aceea ca trece la executarea ei.

Indemnul este o imbiere la o actiune (inactiune) infractionala. Daca acesta nu este urmat de determinare, fiindca hotararea era deja luata de catre instigat, dar acesta mai avea unele ezitari cu privire la punerea in executare, indemnul poate constitui doar complicitate intelectuala, fiindca a contribuit la intarirea hotararii infractionale.

Mijloacele folosite pentru determinare pot fi verbale sau scrise, directe sau indirecte, explicite sau ascunse si sa constea in argumente logice, promisiuni de daruri, bani sau orice alte foloase, rugaminti sau amenintari. Se poate, de asemenea, recurge la desteptarea unor sentimente de lacomie, gelozie, razbunare etc.

3. Actiunea de determinare sa fie anterioara inceperii executarii actiunii sau inactiunii si sa se refere la o anumita infractiune care sa fie savarsita intr-un anumit timp. Intre activitatea de instigare si luarea hotararii de catre instigat trebuie sa existe un raport de cauzalitate.

In principiu, orice persoana poate fi instigata, insa la infractiunile cu subiect pasiv special instigatul trebuie sa aiba calitatea ceruta de continutul legal al infractiunii in momentul comiterii actiunii (inactiunii) la care a fost determinat sa o comita. Nu se considera instigare in sensul art. 25 Cod penal indemnul unei persoane aflate in legitima aparare, adresat alteia ca sa-l loveasca de agresor si acesta loveste, daca sunt intrunite conditiile atacului si ale apararii, deoarece fapta autorului nu constituie infractiune, fiind comisa in stare de legitima aparare.

4. Instigatul sa inceapa savarsirea actiunii la care a fost determinat sau sa se fi abtinut sa efectueze actiunea ceruta de lege. Instigatorul poate comite si un concurs real de infractiuni. De exemplu, un casier platitor il determina pe cel ce intocmeste statele de plata sa introduca in acesta persoane fictive si apoi retine sumele ce s-ar fi cuvenit acestora. In acest caz se comite de catre casier o instigare la infractiunea de fals intelectial si o infractiune de delapidare in calitate de autor, aflate in concurs.

Uneori “determinarea” nu constituie instigare act de participatie, ci infractiune de sine statatoare, al carei autor este cel care a “determinat”.

In raport cu reusita sau nu a determinarii, instigarea imbraca mai multe aspecte astfel:

1. Tinand seama de numarul persoanelor care instiga, poate exista instigare cu un singur instigator sau cu mai multi. In acest ultim caz, daca s-a realizat o legatura subiectiva intre ei, expresa ori tacita, ei vor fi coinstigatori.

414

Daca fiecare instigator isi desfasoara activitatea separat, fara sa aiba cunostinta unul de activitatea celuilalt, exista concurs de instigari. Activitatea coinstigatorilor poate fi concomitenta ori succesiva, pe cand concursul de instigari este numai succesiv.

De asemenea, poate fi instigata o singura persoana, cand instigarea are loc, de regula, in taina, sau mai multe persoane precis determinate. In aceasta ultima situatie este suficient ca numai una dintre ele sa treaca la executarea infractiunii pentru a se realiza participatia.

Instigarea este colectiva cand instigatorul se adreseaza unui numar indeterminat de persoane.

2. In functie de felul cum este comunicata ideea infractionala, instigarea poate fi explicita (deschisa) si ascunsa (perfida, insidioasa) fiindca instigatorul nu-si da in vileag rolul fata de instigat, astfel ca acesta din urma crede ca ideea infractionala ii apartine.

3. Avand in vedere rezultatele urmarite prin instigare, aceasta poate fi determinata, cand se precizeaza infractiunea care urmeaza sa fie comisa, asa cum se intampla in majoritatea cazurilor, si indeterminata cand, de exemplu, ii spune instigatului sa faca ce va sti numai sa procure bani chiar prin comiterea unei infractiuni.

Instigarea pote fi realizata personal de catre instigator, cazurile cele mai frecvente, sau prin intermediul altei persoane. In unele situatii aspectul direct (personal) este cerut expres prin lege.

4. Tinand seama de efectul indemnului, instigarea poate fi perfecta sau propriu-zisa (reusita, urmata de executare), potrivit art. 25 Cod penal si neurmata de executare (alin 1, art. 29 Cod penal). Instigarea perfecta poate fi urmata de desistarea instigatului ori de impiedicarea de catre acesta a producerii rezultatului.

INSTIGAREA NEURMATA DE EXECUTARE (art. 29 Cod penal) este aceea cand instigatul nu trece la executare. In cazul in care au fost instigate mai multe persoane, trebuie ca nici una sa nu fi inceput executarea actiunii. Nefiind comisa actiunea (inactiunea) prevazuta de legea penala la care instigatul a fost indemnat, instigatorul nu va fi sanctionat ca participant potrivit art. 27 sau 31 Cod penal, ci ca autor al unei infractiuni de sine statatoare in forma consumata, de pericol, deoarece, virtual, instigarea putea deveni o forma de participatie. Asa se explica faptul ca sanctiunea pentru aceasta infractiune deriva din pedeapsa pentru instigarea act de participatie, daca s-ar fi comis infractiune la care s-a instigat. Ca urmare, instigarea neurmata de executare se sanctioneaza cu o pedeapsa intre minimul special al celei prevazute pentru infractiunea la care s-a instigat si minimul general.

INSTIGAREA URMATA DE EXECUTARE, DAR CAND INSTIGATUL S-A DESISTAT ORI A IMPIEDICAT PRODUCEREA REZULTATULUI. Aceasta situatie (prevazuta in art. 29, alin 1 Cod penal) exista cand actele de instigare au fost urmate de inceperea executarii actiunii, insa instigatul s-a desistat. Deoarece s-a trecut la executare, se realizeaza participatia, insa numai la o tentativa, pentru care instigatul nu va fi sanctionat fiindca s-a desistat. Instigatorul va fi sanctionat insa ca si in cazul instigarii

415

neuramata de executare, intrucat desistarea instigatului are un caracter personal, care nu-i profita nici instigatorului si nici altor participanti.

De lege ferenda, instigatorul sa fie sanctionat cu pedeapsa prevazuta pentru infractiunea efectiv comisa (tentativa) fiind vorba de o instigare perfecta urmata de executare. Infractorii au participat la comiterea aceleiasi infractiuni, una din conditiile de existenta a participatiei.

Daca pedeapsa pentru fapta comisa de autor pana in momentul desistarii sau impiedicarii producerii rezultatului este mai mica decat cea a faptei la care a fost instigat, redusa potrivit art. 29, alin 1, Cod penal, instigatorului i se va aplica pedeapsa pentru infractiunea efectiv comisa de instigat. Astfel, daca X a instigat la omor simplu, care se sanctioneaza cu inschisoare de la 10 la 20 de ani, pentru care ar trebui sa se aplice pedeapa inchisorii intre 15 zile si 10 ani insa pana in momentul desistarii s-au cauzat victimei vatamari corporale, prevazute in art. 181 Cod penal, care se sanctioneaza cu inchisoarea de la 6 luni la 5 ani, aceasta pedeapsa i se va aplica atat instigatului, cat si instigatorului.

Pentru a fi sanctionata instigarea neurmata de executare, cat si cea urmata de executare dar a avut loc desistarea ori impiedicarea producerii rezultatului, trebuie ca pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea la care s-a instigat sa fie mai mare de 2 ani, altfel instigatorul nu se sanctioneaza. S-a considerat ca gradul de pericol al infractiunii si al instigatorului in cazurile in care pedeapsa legala a inchisorii este de 2 ani sau mai mica, nu ar necesita sanctionarea ei.

In situatia instigarii urmata de desistarea instigatului, instigatul nu va fi pedepsit, insa instigatorul urmeaza sa fie sanctionat pentru tentativa la infractiunea respectiva, iar nu pentru infractiunea efectiv comisa pana in momentul desistarii autorului. Altfel, se contravine dispozitiilor art. 22 Cod penal.

De asemenea, este posibil ca actele de instigare ce nu s-au produs efectul, fara a avea un caracter penal propriu, sa cada totusi sub incidenta legii penale datorita imprejurarii ca, pentru a-l determina pe autor sa comita fapta prevazuta de legea penala, s-au folosit mijloace care, prin ele insele, constituie infractiuni: amenintare, santaj etc.

Bibliografie:Codul Penal – Editura Lumina Lex, 1 august 2001Prof. dr. Matei Basarab – “Drept Penal - Partea generala”, Editura Lumina Lex 2001, vol. I, pag 417 – 429Alexandru Boroi – “Drept Penal – Partea Generala”, Edituta ALL, Bucuresti, 1999, pag 236 – 242Constantin Bulai, Avram Filipas, Constantin Mitrache – “Drept Penal Roman – Curs selectiv pentru licenta”, Editura Edit Press, Bucuresti, 1997, pag 51 – 54I.Oancea – “Drept Penal – Partea Generala”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971, pag. 216 – 219A Ungureanu, A Ciopraga – “Infractiuni contra unor drepturi si libertati fundamentale ale cetateanului” , vol. VI, pag. 126

416

Consilier juridic – Comandamentul Corpului 4 Armata Teritorial “Mareşal Constantin Prezan”

ASPECTE ALE ORDINULUI MILITAR REIEŞITEDIN DREPTUL INTERNAŢIONAL APLICABIL

CONFLICTELOR ARMATE

Orders should not be only „short and precise”, but also legal. Commanders must always be sure that their underlings have not only understood the order itself, but have also grasped the fact that they are legal. Within international law, individual criminal responsibility has been consolidated setting aside the possibility of a person to defend himself by invoking following the orders given by a superior, this being taken into account when establishing his guilt and punishment.

Consideraţii generale

Armata, spre deosebire de celelate instituţii sociale, este caracterizată prin disciplina militară, care constituie elementul de bază al eficacităţii acesteia. Această afirmaţie nu este nouă, ea avându-şi rădăcinile în cele mai vechi timpuri. Unul dintre factorii de esenţiali al impunerii discipinei militare îl constituie executarea ordinului superiorului, fără de care este dificil să ne imaginăm ce-ar însemna această instituţie.

Ordinul, pentru a fi executat, este necesar mai întâi să fie legal, adică să îndeplinească formal şi în esenţă o serie de condiţii, dintre care de bază ar fi:

superiorul care dă ordinul să aibă competenţa legală pentru aceasta; executarea ordinului să intre în atribuţiile de serviciu ale

subordonatului; executarea ordinului să nu implice încălcarea unei dispoziţii legale

sau regulamentare.În cazul îndeplinirii cumulative a acestor condiţii, inferiorul este obligat

să execute ordinul.În doctrină au existat mai multe teorii cu privire la modul de executare a

ordinului superiorului: teoria consensului – în acest caz inferiorul este obligat să execute

ordinul, cu condiţia ca aceasta să fie în legătură cu serviciul; teoria baionetelor inteligente – subordonatul are dreptul şi, uneori

datoria, de a examina legalitatea ordinelor şi de refuza executarea celor ilegale;

417

teorii electice – inferiorul este obligat să se supună atunci când ordinul întruneşte, cumulativ, următoarele condiţii: emană de la o persoană competentă, este dat în formele cerute de lege şi intră în atribuţiile subordonatului;

teoria apelului la controlul ierarhic – inferiorul are dreptul să verifice legalitatea ordinului şi pe fondul său, nu numai pe formă.

În funcţie de teoria adoptată la un moment dat de către un stat, aceasta le dă posibilitatea organelor sale de judecată să soluţioneze problemele care vizează răspunderea penală.

Se remarcă totuşi că în dreptul internaţional umanitar s-a acceptat doar sistemul liberal al baionetelor inteligente, în sensul că ordinul ierarhic ar putea să exonereze de răspundere doar dacă împrejurările comiterii infracţiunii n-au lăsat infractorului posibilitatea de a se sustrage de la executarea ordinului primit. În schimb celelalte teorii menţionate s-au reflectat în mod diferit în legislaţiile naţionale a diferitelor state. Astfel, legislaţiile penale americană şi franceză sunt axate pe ideea răspunderii inferiorului pentru executarea unor ordine vădit ilegale, alături de superiorul care a dat ordinul, condiţionând răspunderea acestora de existenţa unor factori obiectivi şi subiectivi. Şi Codul penal german conţine prevederi din care se desprinde ideea că nici în viaţa civilă şi nici în cea militară nu există obligaţia subordonatului la o supunere oarbă. Ordinul de a încălca legile nu a fost justificat nici în legislaţia belgiană, principiu aplicat riguros de tribunale chiar şi în momentele de criză politică sau de operaţiuni armate. În Olanda, printr-o prevedere specială, care vizează doar crimele de război, executarea ordinelor superioare nu constituie o cauză nici de absolvire de răspundere şi nici de circumstanţiere.

Se conturează astfel ideea că supunerea necondiţionată la ordinele superiorilor poate fi fatală chiar şi disciplinei militare, căci ar putea justifica împuşcarea colonelului la ordinul căpitanului sau dezertarea la inamic pe câmpul de luptă la ordinul comandantului direct, nu mai puţin exagerată fiind şi presupunerea că ordinele superiorilor ar putea justifica în timp de pace masacrarea civililor lipsiţi de apărare sau comiterea în timpul revoltelor a unor acte crude şi inumane ca măcelărirea femeilor şi copiilor. Consecinţa dublei necesităţi de a respecta supremaţia legii dar şi disciplina militară derivă inevitabil din faptul că militarul se poate găsi câteodată între aceste două principii care pot fi contradictorii în unele situaţii. Totuşi, în timp ce militarul nu-şi asumă riscul de a fi sancţionat pentru executarea ordinelor pe care poate crede sincer că nu implică încălcarea legii, el nu poate în nici un caz să nu răspundă pentru comportametul său dacă este acuzat în faţa tribunalui unde motivul supunerii faţă de ordinul superiorului nu-i înlătură responsabilitatea pentru actele pe care un om de bună credinţă trebuie să ştie că sunt crime.

Prevederile conturate în timp cu privire la executarea ordinului, au fost cantonate în principal în dreptul penal, în directă conexiune cu problema

418

cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, cauze care se regăsesc, în linii generale în toate sistemele de drept.

În dreptul internaţional s-a pus problema de principiu dacă o persoană care acţionează în numele său sau din însărcinarea unei autorităţi a statului al cărei cetăţean este trebuie să răspundă de fapta sa contrară dreptului internaţional.

Mulţi militari acuzaţi de comiterea de infracţiuni în exerciţiul misiunii primite au apelat la datoria faţă de patrie, la onoarea militară sau la obligativitatea supunerii faţă de ordine când acuzarea îi punea faţă în faţă cu trecutul lor398. În general, tribunalele au respins teza apărării referitoare la obligativitatea executării ordinului cu orice preţ şi comanda superiorilor ierarhici, sancţionându-i pe militarii care au încălcat legile.

În conformitate cu dreptul internaţional contemporan, care cuprinde norme şi reglementări ample cu privire la răspunderea persoanelor fizice pentru faptele penale săvârşite contrar dreptului internaţional, scuza îndeplinirii unui ordin nu poate fi primită, toate persoanele având obligaţia de a se comporta în limitele legalităţii internaţionale. Ca urmare săvârşirea unei fapte penale în îndeplinirea unei însărcinări de stat, fie că are caracter civil sau militar, nu constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale a autorului faptei.

A se admite exonerarea de răspundere penală a unei persoane pentru faptul de a fi comis o infracţiune din dispoziţie guvernamentală, ca un act de stat (în care se încadrează şi acţiunea unui comandant de planificare şi conducere a acţiunilor de luptă), ar însemna să se justifice cele mai grave crime şi să se promoveze arbitariul în cadrul legităţii internaţionale.

Reflectarea ordinului militar în legislaţia internaţională

Teoria actului de stat a fost respinsă de cele mai importante tratate internaţionale. Astfel, în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg din 1945 se specifică la art.7: „Situaţia oficială a acuzaţilor, fie ca şefi de stat, fie ca înalţi funcţionari, nu va fi considerată nici ca o scuză absolvitorie, nici ca un motiv de reducere a pedepsei.” Tribunalul, în sentinţa sa, a respins categoric teoria actului de stat invocată de apărătorii inculpaţilor trimişi în judecată pentru crime de război împotriva umanităţii. Statutul tribunalului admitea însă, la art.8 „Faptul că acuzatul a acţionat conform instrucţiunilor guvernului său ori ale unui superior ierarhic nu-l va degaja de responsabilitatea sa, însă va putea fi considerat ca un motiv de diminuare a pedepsei, dacă Tribunalul decide că justiţia o cere.”

În septembrie 1951, Comisia de drept internaţional al Naţiunilor Unite, pe baza principiilor recunoscute de statutul şi hotărârea Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, îşi prezintă proiectul unui Cod al crimelor împotriva umanităţii care spunea în art.4: „Faptul că o persoană acuzată de a fi comis una din

398 J.Hezdecker, J.Leeb, Procesul de la Nürnberg, Editura politică, Bucureşti, 1983, p.246

419

crimele definite în prezentul cod, a acţionat la ordinul guvernului sau a unui superior ierarhic, nu o absolvă de responsabilitate din punct de vedere al dreptului internaţional, dacă a avut posibilitatea, în circumstanţele existente, de a nu se conforma acelui ordin”.

Protocolul adiţional I din 1977 la Convenţiile de la Geneva pentru protecţia victimelor de război subliniază în art.86: “Faptul că o încălcare a Convenţiilor sau a prezentului Protocol a fost comisă de un subordonat nu îi exonerează pe superiorii săi de responsabilitatea lor penală sau disciplinară, după caz, dacă aceştia ştiau sau aveau informaţii care le permiteau să cunoască, în împrejurările respective, că acest subordonat comitea sau urma să comită o astfel de încălcare şi dacă nu a luat toate măsurile practic posibile pentru a împiedica sau a pedepsi această încălcare.

Dacă până acum se punea preponderent problema exonerării de răspundere penală a celui care a acţionat la ordinul guvernului sau a unui superior ierarhic, odată cu acest protocol se accentuează problema răspunderii superiorului în cazul în care inferiorul a comis acte infracţionale în raport cu dispoziţiile dreptului internaţional al conflictelor armate.

Este foarte cunoscut în literatura de specialitate cazul comandantului forţelor japoneze din Filipine, Tomoyuki Yamashita care, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost acuzat, printre altele, şi pentru că a ştiut despre crimele de război comise de subordonaţii săi şi nu a luat măsurile necesare pentru a împiedica producerea lor. În acest caz, deşi nu s-a putut demonstra că ordinele date de Yamashita au fost ilegale şi au favorizat actele infracţionale, justiţia a conchis că acuzatul ar fi trebuit să fie la curent cu faptele subordonaţilor, întrucât acestea erau de notorietate publică.

Statutul Tribunalului Internaţional Penal de la Haga pentru fosta Iugoslavie din 1993, referindu-se la persoanele care au comis crime ce intră în competenţa Curţii, spune în art.7: “Orice persoană care a plănuit, a incitat la comitere, a ordonat, a comis sau a ajutat şi încurajat în orice mod la plănuirea, pregătirea sau executarea vreuneia din crimele de război sau crimele contra umanităţii este în mod individual responsabilă pentru crima respectivă.

Faptul că o infracţiune de genul crimelor de război şi crimelor contra umanităţii a fost comisă de un subordonat nu-l scuteşte pe superiorul său de responsabilitatea penală dacă ştia sau avea motive să ştie că subordonatul se pregătea să comită acest act sau că l-a făcut, iar superiorul său nu a luat măsurile necesare şi rezonabile pentru a împiedica ca actul sus-menţionat să fie comis ori nu i-a pedepsit pe autori.”

Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda din 1994, reiterează şi el în art.6 răspunderea personanelor care au săvârşit sau au ordonat acte de genocid şi de crime împotriva umanităţii: “Faptul că oricare din actele de genocid, de crime împotriva umanităţii şi de violări ale articolului 3 comun al Convenţiilor de la Geneva şi ale celui de-al doilea Protocol adiţional a fost săvârşit de un subordonat nu îl absolvă pe superiorul acestuia de răspunderea

420

penală dacă a ştiut sau a avut un motiv să ştie că subordonatul era pe cale de a săvârşi asemenea fapte ori le săvârşise, iar superiorul a omis să ia măsurile necesare şi rezonabile pentru a preveni asemenea fapte sau pentru a-i pedepsi pe autorii acestora.”

Înfiinţarea acestor tribunale ad-hoc, pentru o anumită perioadă şi pentru un anumit conflict armat, corespundea unor nevoi reale şi presante de sancţionare în plan internaţional a unor crime grave afectând întreaga societate umană. Hotărârile acestor instanţe au reprezentat serioase avertismente că cei care săvârşesc asemenea fapte nu vor rămâne nepedepsiţi.

În ambele statute se precizează clar în privinţa răspunderii pentru darea şi executarea ordinelor, care e aceeaşi cu poziţia tribunalului de la Nürnberg:

persoana acuzată dacă a acţionat în conformitate cu un ordin al unui guvern sau al unui superior nu este absolvită de răspunderea penală, dar poate constitui o circumstanţă atenuantă dacă Tribunalul o consideră în conformitate cu justiţia;

consideră că superiorii sunt răspunzători pentru comportamentul subordonaţilor, dacă au avut ştiinţă despre faptele lor şi nu i-au împiedicat să le comită.

Prin semnarea la Roma 1998 a Statutului Curţii Penale Internaţionale, s-au făcut paşi imporatanţi în acţiunea orientată spre sancţionarea drastică a autorilor unor infracţiuni grave ce interesează întreaga omenire.

Toate aceste categorii de infracţiuni care intră în competenţa Curţii Penale Internaţionale (crima de genocid, crimele împotriva umanităţii, crimele de război, crimele de agrsiune), fac parte din ceea ce dreptul penal internaţional le denumeşte infracţiuni grave comise în numele sau în contul unui stat, la săvârşirea cărora sunt implicate şi statele sau autorităţile guvernamentale în numele sau din însărcinarea cărora acţionează autorii faptelor respective.

În art.33 al Statutului se precizează că dacă o persoană a comis o faptă care este de competenţa Curţii acţionând la ordinele unui guvern sau superior al său nu va fi exonerată de răspundere penală decât dacă sunt întrunite cumulativ trei condiţii:

persoana s-a aflat în poziţia legală de a se supune ordinelor unui guvern sau superior în ceea ce priveşte fapta sa;

persoana nu a ştiut că ordinul în baza căruia a acţionat este ilegal; şi ordinul nu a fost în mod clar ilegal.Statutul mai face referire la faptul că în orice împrejurare un ordin de a

comite crime de genocid sau crime împotriva umanităţii este în mod evident ilegal, deci pentru asemenea infracţiuni nu se va putea niciodată invoca scuza unei dispoziţii primite din partea unui guvern sau superior.

Se instituie astfel faptul că ordinul superiorului poate fi luat în considerare, atunci când se pune problema răspunderii penale pentru faptele care intră în competenţa Curţii Penale Internaţionale şi, în general pentru crimele internaţionale, inclusiv cele săvârşite prin nerespectarea normelor de drept

421

internaţional, numai ca circumstanţă atenuantă şi aceasta nu în toate situaţiile, ci cu caracter limitativ, în raport de împrejurările în care a fost comisă infracţiunea şi de gravitatea unei asemnea fapte.

Rezultă că datorită pericolului lor deosebit şi caracterului vădit ilicit al acţiunilor ce constituie elementele componente ale crimelor internaţionale, acestea antrenează în aşa măsură răspunderea penală a autorilor lor, încât ei nu mai pot invoca scuza ordinului ierarhic pentru absolvirea de răspundere,ci doar atenuarea ei.

Statutul Curţii Penale Internaţionale pune şi problema comandanţilor pentru faptele săvârşite de subordonaţi.

Potrivit art.28 al Statutului, un comandant militar sau orice altă persoană care acţionează în fapt ca un comandant militar sunt răspunzători pentru actele comise de către militarii aflaţi sub comanda ori sub controlul lor efectiv, dacă fapte respective au fost comise ca urmare a exercitării defectuoase a controlului ori actului de comandă.

Răspunderea comandantului se poate angaja dacă acesta ştia sau ar fi trebuit să ştie în circumstanţele date că urmează să se comită anumite crime şi nu a luat măsurile necesare sau potrivite pentru a preveni ori pentru a reprima comiterea lor sau pentru a lua măsurile corespunzătoare de urmărire ori de sancţionare penală a unor asemenea fapte.

Se subânţelege că, în asemenea situaţii, răspunderea comandanţilor pentru neluarea măsurilor de prevenire a faptelor sîvârşite de subordonaţi, care ar constitui crime de război sau alte crime pedepsite de dreptul internaţional al conflictelor armate, nu exonerează de răspundere pe făptuitorii înşişi.

În acest caz, răspunderea comandantului pentru faptele comise de subordonaţi este doar aparent o răspundere pentru altul, pentru că în realitate comandantul răspunde pentru neîndeplinirea propriilor sale obligaţii, în calitatea pe care o are şi prin ordinele pe care le emite, de a respecta el însuşi prevederile convenţiilor internaţionale. El trebuie atât să nu săvârşească fapte incluse în categoria crimelor de război sau crimelor împotriva umanităţii, cât şi să ia toate măsurile prevăzute de convenţii pentru a preveni şi împiedica orice tentativă de sâvârşire a unor asemenea fapte penale de către persoanele pe care le are în subordine.

Reflectarea ordinului militar în legislaţia naţională

Adoptarea normelor care să incrimineze crimele prevăzute în convenţiile de drept internaţional s-a făcut diferit de la stat la stat.

În Italia, Legea de război din 1938 în art.147 incrimina comandantul unei forţe militare care, pentru a ataca inamicul, ordonă sau autorizează folosirea mijloacelor sau procedeelor de război interzise de lege sau de convenţiile internaţionale ori contrare onoarei militare.

În S.U.A., prin Regulamentul din 1956, Dreptul războiului terestru, în art. 509 se afirmă că violarea normelor de drept al războiului ca urmare a executării

422

unui ordin al autorităţii superioare, militare sau civile, nu înlătură caracterul de crimă de război al faptei şi nici nu constituie o apărare în procesul unui acuzat decât dacă acesta n-a ştiut şi nu putea în mod rezonabil să ştie că actul ordonat era ilegal. Însă de acest lucru se poate ţine cont ca o circumstanţă atenuantă.

De asemenea, în judecarea acestor fapte sunt prevăzute şi norme „instanţa trebuie să aibă în vedere faptul că executarea ordinelor militare pe deplin legale este o obligaţie a fiecărui membru al forţelor armate; că acestuia nu-i poţi pretinde să determine exact, în condiţiile disciplinei de război, aspectele legale ale ordinelor primite; că anumite norme ale războiului pot fi controversate; sau că un act, care altfel este o crimă de război, poate fi săvârşit în executarea ordinelor concepute ca măsuri de represalii. În acelaşi timp, trebuie ţinut cont de faptul că membrii forţelor armate sunt obligaţi să execute numai ordinele legale.”

În Marea Britanie, Manualul englez de drept militar din 1958 specifică la art.627: „Executarea ordinelor unui guvern sau ale unui superior, fie el militar sau civil, ori a legilor şi regulamentelor naţionale nu constituie o apărare în acuzaţia de comitere a unei crime de război, dar poate fi avut în vedere acest lucru la stabilirea pedepsei.”

Manualul elveţian al legilor şi obiceiurilor războiului din 1963, mergând pe această linie reiterează în art.207 răspunderea superiorului pentru darea unui ordin care constituie o crimă de războ. De asemenea este pedepsit şi inferiorul dacă, executând ordinul primit, şi-a dat seama că participă la comiterea unei crime. Faptul că subordonatul a acţionat la ordin poate fi considerat ca o circumstanţă atenuantă.

Regulamentul german de drept umanitar în conflictele armate din 1992, în art.141 îi obligă pe superiorii să dea numai ordine care sunt în conformitate cu dreptul internaţional. Aceştia sunt direct răspunzători dacă dau ordine contrare dreptului internaţional, implicând răspunderea penală atât pentru ei, cât şi pentru subordonaţi.

La articolul următor se precizează cazurile când ordinul nu este obligatoriu de executat şi anume:

“violează demnitatea umană a subordonaţilor sau a altor persoane;

nu implică vreo utilitate pentru serviciu, sau într-o situaţie dată, nu se poate aştepta în mod rezonabil ca

militarul să-l execute.Ordinele care nu sunt obligatorii pentru subordonaţi nu trebuie să fie

îndeplinite de către militari.”

Aspecte ale ordinului militar prevăzute în legislaţia română

423

În dotrina şi practica judiciară românească, prin adoptarea Codului justiţiei militare din 1937, s-a adoptat teoria potrivit căreia subordonatul răspundea alături de superior pentru executarea unui ordin ilegal.

Astfel, Codul Justiţiei Militare din 1937 prevedea la art.531: “Superiorul care dă un ordin, ştiind că executarea lui constituie o infracţiune penală, se pedepseşte cu maximumul pedepsei prevăzute pentru infracţiunea comisă.

Inferiorul care execută un asemenea ordin nu este apărat de pedeapsă dacă îşi dădea seama că prin executarea ordinului se comite o infracţiune pedepsită după Codul Penal sau după Codul de faţă.”

Potrivit prevederilor acelui cod coroborate cu cele ale Codului penal, în vigoare până în 1969, subordonatul care a executat un ordin ilegal nu răspunde pentru consecinţele executării decât dacă nu a avut posibilitatea să aprecieze legalitatea ordinului şi nu şi-a putut da seama că prin executarea lui se comite o infracţiune.

Pentru a nu crea abuzuri, avându-se în vedere că militarii, mai ales cei cu grade inferioare, nu aveau pregătirea şi experienţa pentru verificarea legalităţii unui ordin, s-a considerat că doar executarea unui ordin vădit ilegal atrage răspunderea subordonatului alături de superior.

Totodată se considera că poate exista exces neimputabil în executarea unui ordin atunci când subordonatul fie dintr-o greşeală de interpretare a legii, fie prin existenţa unor circumstanţe speciale, a depăşit limitele în care legea impunea sau autoriza executarea acestuia. „dacă excesul nu se datora intenţiei de a trece peste limitele fixate de lege, nici culpei sale, deci dacă cel care sîvârşea excesul dovedea ferma credinţă, beneficia de cauza de exonerare de răspundere penală”.

Conform regulamentelor militare din perioada analizată subordonaţii erau obligaţi să se supună necondiţionat şefilor399. Dacă, aparent ordinul era legal subordonatul era obligat să-l execute. În caz contrar săvârşea infracţiunea de insubordonare, aspru pedepsită de lege.

Prin adoptarea Codului penal din 1968 şi a regulamentelor militare generale, legiuitorul şi-a însuşit o nouă concepţie privind executarea ordinelor superiorului. Aceasta se materializează prin următoarele: comandanţii poartă întreaga răspundere pentru legalitatea şi urmările ordinelor date, iar subordonaţii sunt obligaţi să le execute cu toată convingerea, fără discuţii şi la timp.

Codul penal, care a abrogat Codul justiţiei militare, nu mai face nici o referire la răspunderea inferiorului pentru executarea unui ordin. În art.334 se face o singură precizare: „ordinul trebuie să privească o actvitate legată de serviciu”, în caz contrar ordinul fiind ilegal, iar executarea lui atrage răspunderea penală, civilă sau disciplinară a subordonatului alături de superior.

Dacă ordinul priveşte o activitate în legătură cu serviciul, singurul răspunzător de consecinţele executării ordinului este comandantul sau şeful care l-a dat.

399 Regulamentul Serviciului interior al Forţelor Armate ale Republicii Populare Române, Bucureşti, 1950, art.8

424

În prezent funcţionează principiul conform căruia ordinul superiorului sau ordinul ierarhic constituie o cauză justificativă, în sensul că, în anumite condiţii, persoana care a acţionat la ordinul dat de superiorul său ierarhic poate fi scutit de răspunderea penală.

Raporturile dintre comandanţi şi subordonaţi trebuie să fie stabilite cu exactitate şi fiecare dintre cele două categorii trebuie să conştientizeze modul de dare şi de executare a ordinelor, ca şi responsabilităţile ce le revin în acest sens.

Urmând această linie de gândire, şi Regulamentul disciplinei militare RG-3 prevede la art.2 alin.(4) că „ordinele comandanţilor nu trebuie să contravină legilor, actelor normative specifice, convenţiilor internaţionale la care România este parte şi normelor de drept umanitar internaţional.”

La art.20 acelaşi regulament precizează că „subordonatul are îndatorirea de a executa cu toată convingerea ordinele... fiind răspunzător de îndeplinirea acestora.”

În completarea ideii susmenţionate, în art.22 se dispune ca militarii, care constată că ordinul este ilegal, să raporteze, imediat, celui de la care l-au primit. „În cazul în care acesta menţine ordinul dat, înseamnă că îşi asumă integral răspunderea efectelor ordinului său.”

Această dispoziţie a Regulamentului disciplinei militare este deosebit de periculoasă pentru cei care vor s-o aplice ad litteram. Ea urmăreşte să asigure subordonaţii de răspunderea integrală a comandanţilor în cazul în care sunt obligaţi să execute un ordin ilegal. Este, într-adevăr, o prevedere care întăreşte disciplina militară şi-l obligă pe subordonat să execute „orbeşte” ordinele primite.

Dar aceasta intră în contradicţie cu normele specifice din convenţiile internaţionale, în care subordonatul nu este absolvit de răspundere. Într-o ţară democratică în care prevalează ordinea de drept, iar principiul supremaţiei legii este aşezat la loc de cinste, este necesar să aplicăm întâi prevederile legale în acest domeniu, iar ordinele ministrului ar trebui să fie emise tocmai pentru organizarea executării dispoziţiilor actelor normative de nivel superior.

În art.8 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare se menţionează referitor la cadrele militare că aceste au îndatorirea de a executa întocmai şi la timp ordinele comandanţilor şi şefilor şi: „Cadrelor militare nu li se poate ordona şi le este interzis să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte; neexecutarea ordinelor în aceste condiţii nu atrage răspunderea penală şi civilă a subordonaţilor”.

Interpretarea logică a acestei prevederi prin simpla aplicare a raţionamentului per a contrario ne conduce la rezultatul conform căruia subordonaţii răspund penal şi civil dacă execută ordine contrare legii, obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Această concluzie nu este în concordanţă cu prevederile art.22 din Regulamentul disciplinei militare. Chiar dacă acel comandant care dă un ordin

425

ilegal doreşte să-şi asume integral răspunderea, în fapt şi în drept această răspundere va fi împărţită cu subordonatul care a executat.

Se impune că unele prevederi ale Regulamentul disciplinei militare să fie supuse unor operaţiuni de modificare sau cel puţin de completare, astfel încât să ofere militarilor minimum de cunoştinţe cu caracter militar pentru ca aceştia să nu-şi pună în pericol libertatea sau să sufere fiindcă au respectat întocmai prevederile unui regulament considerat, de altfel, esenţial pentru buna funcţionare a armatei.

Referitor la comandanţi, prevederile Regulamentului disciplinei militare spun următoarele: „comandanţii sunt obligaţi să prevină şi să combată abaterile şi practicile neregulamentare.”

Nici această prevedre nu este îndeajuns de clară. Dacă ne raportăm la dispoziţiile similare conţinute de art.28 din Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, putem aprecia că se impune, cu stringenţă, ca acest gen de prevederi să fie regăsite şi în Regulamentul disciplinei militare, nu numai în tratatele care, de obicei, sunt studiate de către specialişti.

Din Regulament nu reiese cu claritate ideea conform căreia comandantul poate să răspundă penal de acţiunile subordonaţilor, chiar dacă nu a ordonat aceste acţiuni şi nici nu ştia despre ele, dar ar fi trebuit să ştie.

Facem referire la noul Cod Penal care urmează să intre în curând în vigoare şi care prevede la art.24 că: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită pentru îndeplinirea unui ordin dat de către autoritatea legitimă, în forma prevăzută de lege, dacă acesta nu este în mod vădit ilegal.” Aceste prevederi au fost armonizate din timp cu cele ale proiectelor viitorului statut al cadrelor militare, respectiv al soldaţilor şi gradaţilor profesionişti.

Armonizarea legislaţia interne cu prevederile convenţiilor internaţionale referitoare la dreptul internaţional al conflictelor armate reiese şi din Regulamentul general al acţiunilor militare din 1996, care la art.71 specifică: “În planificarea acţiunilor militare comandanţii de la toate eşaloanele vor stabili şi asigura desfăşurarea acestora în concordanţă cu cerinţele legilor României, ale doctrinei şi artei militare naţionale, precum şi ale legilor războiului şi prevederilor dreptului conflictelor armate.”

Concluzii

Este foarte clar că de modul în care se execută un ordin depinde reuşita unei misiuni. De maniera în care militarii înţeleg să execute ordinele la nivel de individ, şi Armata în întregul său la nivel de instituţie, poate să depindă existenţa uneia dintre cele mai importante valori ale statului pe care Armata este chemată să le apere: suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială şi democraţia constituţională.

426

Pentru aceasta trebuie ca ordinele să fie nu numai „scurte, clare şi precise”, după sintagma atât de bine cunoscută, ci şi legale. Comandanţii, trebuie să se convingă în permanenţă că subordonaţii au înţeles nu numai ordinul, dar au înţeles şi că acesta este legal.

De reţinut este şi faptul că dreptul internaţional a consolidat pe deplin ideea responsabilităţii penale individuale pentru comiterea de crime de război, înlăturând ferm posibilitatea vreunui învinuit de a se apăra invocând calitatea lui guvernamentală oficială sau ordinul superiorului, care ar putea fi, totuşi, luate în considerare la stabilirea vinovăţiei şi a pedepsei. Astfel apărările persoanelor acuzate de comitere a crimelor de război prin invocarea ordinului ierarhic nu mai pot duce la achitarea acestora, ci cel mult la reducerea pedepselor.

În tot mai multe dintre legislaţiile militare naţionale ale statelor, bazate pe principiile generale de drept valabile într-o societate democratică, a fost anulat abuzul de putere şi puterea discreţionară a autorităţilor publice naţionale civile şi militare de a utiliza în timp de conflict armat orice mijloace şi metode de război pentru a obţine victoria militară şi supravieţuirea statului; principiul că ordinul ierarhic nu reprezintă cauză de exonerare de răspundere s-a statuat definitiv, reprezentând o constantă a legilor şi a regulamentelor militare adoptate după 1945. Aceasta dovedeşte adoptarea generalizată şi necondiţionată a teoriei baionetelor inteligente, în conformitate cu care dreptului comandantului de a da dispoziţii obligatorii şi obligaţiei acestuia de a respecta legile i s-a adăugat dreptul expres al subordonatului de a aprecia legalitatea ordinului şi obligaţia lui expresă de a nu-l executa în cazul în care este contrar legilor naţionale ori dreptului conflictelor armate. Ceea ce nu înseamnă nicidecum slăbirea disciplinei şi a eficacităţii militare, armatele occidentale fiind recunoscute ca deosebit de disciplinate şi eficace în aplicarea procedurilor detaliate de operare.

În privinţa reglementărilor naţionale, prin Regulamentul disciplinei militare încă nu s-a reuşit să adopte integral şi fără rezerve teoria baionetelor inteligente, fie după modelul românesc interbelic, fie după model francez, belgian, elveţian, etc., deoarece în acest domeniu nu este loc pentru originalităţi şi inovaţii, fiind necesară armonizarea a legislaţiei militare româneşti cu dreptul internaţional şi cu legislaţia statelor membre NATO. Se poate presupune că desprinderea de vechile mentalităţi e dificilă, iar preţul reformei trebuie plătit şi în domeniul adoptării instrumentelor militare normative în ciuda ratificării convenţiilor internaţionale de către statul român şi asumării obligaţiei de aplicare a acestora. Rămâne deci ca viitorul să asigure compatibilitatea reglementărilor militare româneşti cu dreptul internaţional şi cu legislaţia statelor membre NATO.

Până atunci însă militarii, care prin natura ierarhiei specifice armatei, se pot găsi întotdeauna atât în poziţii de comandă cât şi în situaţie de subordonare şi execuţie, sunt obligaţi să reflecteze permanent la ideea că scopul nobil al apărării naţionale nu poate fi scuzat niciodată de metodele de luptă ilegale

427

utilizate şi că pot plăti ei înşişi inconsecvenţele şi lacunele formulărilor confuze din actele normative militare specifice răspunderii juridice a militarilor.

Bibliografie:

C.Degeratu, C.Zanfir, F.Şerban, A.Şuşu – Executarea ordinului militar, editura militară, Bucureşti, 1999;

conf.univ.dr.C.Iordache - Drept operaţional, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003;

I.Dragoman – Actele autorităţilor militare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003;

I.M.Anghel şi V.I.Anghel – Răspunderea în dreptul internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

I.Cloşcă şi I.Suceavă – Dreptul internaţional umanitar, Editura Şansa, Bucureşti, 1992;

Gl.d.mag.V.Creţu – Statutul Curţii penale internaţionale şi răspunderea comandanţilor pentru ordinele ilegale date subordonaţilor, Sesiunea de comunicării ştiinţifice, Academia de înalte studii, 2001;

* Consilier juridic la Unitatea Militară 01010 Tg.Mureş

428

REPERE JURIDICE ALE ACTIVITĂŢII FORŢELOR DE ORDINE PUBLICĂ ÎN CADRUL MISIUNILOR

INTERNAŢIONALE DE MENŢINERE A PĂCII

Lt. David UNGUREANU

Folosite pe scară largă pentru restabilirea şi menţinerea ordinii publice în urma unor intervenţii militare internaţionale de impunere şi menţinere a păcii, unităţile de poliţie civilă şi-au dovedit din plin eficienţa în concertul general al măsurilor de coordonare şi sprijin al operaţiunilor de acest gen.

Toţi analiştii militari deopotrivă, consideră asigurarea şi restabilirea ordinii publice prioritatea numărul 1 după încheierea campaniei militare internaţionale, iar succesul tuturor celorlalte activitaţi depinde de aceasta, în condiţiile în care unităţile militare combatante nu sunt nici pregătite şi nici echipate a face faţă misiunilor de restabilire a ordinii publice sau a îndeplini atribuţii de aplicare a legii.

În lume s-au desfăşurat 55 de operaţiuni de menţinere a păcii din anul 1948 şi până în prezent, din care 15 au fost sub mandatul Organizaţiei Naţiunilor Unite, fiind angajate 80 de state membre cu un efectiv ce a depaşit 46.000 de militari şi ofiţeri de poliţie civilă.

Rolul unităţilor de poliţie civilă ONU a crescut continuu, de la prima dislocare a acestora în anul 1960 în operaţiunea de menţinere a păcii în Congo, astfel că în anul 1999 a fost pentru prima dată când Poliţia Civilă ONU a fost însărcinată cu atribuţii de poliţie executivă şi de menţinere a ordinii publice – în Kosovo.

1. Principalele atribuţii specifice ale poliţiştilor internaţionali

Atitudinea şi comportamentul personalului O.N.U. de menţinere a păcii, la toate nivelele, trebuie să fie în concordanţă cu conceptele imparţiale ale O.N.U. Aceste principii trebuie să fie respectate de personalul misiunii şi constau în: evitarea folosirii forţei, imparţialitate, claritatea scopurilor, fermitate, integrarea şi respectul faţă de populaţia locală.

429

Monitorizarea poliţiei locale, care este desemnată să asigure şi să menţină ordinea publică şi să aplice normele legale valabile, în conformitate cu mandatul misiunii.

Supraveghează respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale prin sprijinul acordat efectiv în teren poliţiei locale pentru rezolvarea problemelor cotidiene, inerente, care apar în timpul desfăşurării serviciului, primirea plângerilor şi reclamaţiilor, supravegherea cercetării penale efectuate de polţiştii locali, desfăşurarea, la iniţiativa proprie, a poliţiei internaţionale civile, a urmăririi penale.

Asigurarea securităţii şi drepturilor refugiaţilor precum şi a persoanelor evacuate.

Supravegherea şi controlul securităţii publice în teritoriul misiunii prin stabilirea situaţiei din punct de vedere al siguranţei şi realizarea încrederii între localnici, administraţie, organizaţii internaţionale participante şi poliţia locală.

Garantarea şi oferirea unei politici neutre împotriva interferenţelor în procesul electoral.

Sprijinul în pregătirea şi reorganizarea poliţiei locale. Monitorizarea proceselor de dezarmare şi demobilizare a forţelor

locale existente la debutul misiunii O.N.U. de menţinere a păcii. Menţinerea legăturilor între diversele unităţii de poliţie. Sprijinul organizaţiilor umanitare în livrarea hranei şi asigurarea

securităţii acestor locuri de distribuţie Efectuarea investigaţiilor în cazul accidentelor sau a altor fapte de

ne respectare a mandatului în care este implicat personalul O.N.U. Asigurarea securităţii diferitelor întâlniri din cadrul misiunii.

Numărul sarcinilor de serviciu depinde de specificitatea fiecărei misiuni O.N.U. de conţinutul mandatului, de situaţia politico-militară din teritoriul respectiv şi de condiţiile social-economice ale populaţiei locale. Aceste îndatoriri implică deplasări în teren pentru observarea şi monitorizarea poliţiei, verificări efectuate de către personalul O.N.U., patrule mobile, investigaţii şi cercetări ale incidentelor raportate, negocieri şi legătura cu populaţia locală, misiuni de escortă, sprijinul şi dezvoltarea programelor de pregătire a populaţiei locale.

In timpul când poliţistul se află în misiune sub mandat O.N.U.( ca poliţist civil sau ca monitor )el va fi sub comanda şi responsabilitatea Comandantului misiunii respective Poliţiştii civili internaţionali îşi vor exercita atribuţiile în interesul O.N.U .şi nu se subordonează ordinelor sau instrucţiunilor altor autorităţi din exteriorul organizaţiei .De asemenea îşi menţin imparţialitatea şi obiectivitatea în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, fiind descurajaţi să aibă legături familiare sau apropiate cu localnici sau organizaţiile locale, care le-ar putea crea suspiciuni privind neutralitatea lor.

430

Selecţionarea poliţiştilor pentru misiune va ţine cont de familiarizarea lor cu limba oficială a misiunii, engleza, franceza, sau spaniola, fiind consideraţi experţi în scris şi vorbit.

Poliţişti se vor bucura de imunităţile şi privilegiile internaţionale, aşa cum sunt ele planificate în Convenţia O.N.U. asupra privilegiilor şi imunităţilor experţilor din misiune. De asemenea ei trebuie să respecte legislaţia şi regulamentele ţărilor din care provin. In situaţiile de indisciplină, responsabilul contingentului internaţional de poliţie va putea lua măsurile disciplinare necesare, cea extremă fiind repatrierea. Secretarul General are dreptul şi autoritatea să retragă imunitatea şi privilegiul internaţional acordat în orice situaţie când acestea vor împiedica desfăşurarea normală a justiţiei.

In cazurile considerate excepţionale, Consiliul de Securitate va autoriza poliţiştii civili internaţionali să poarte arme asupra lor. In aceste situaţii vor fi emise instrucţiuni privind portul şi întrebuinţarea armamentului din dotare.

Poliţiştii trebuie să realizeze că-şi vor desfăşura activitatea într-un mediu străin, diferit de cel cunoscut de acasă, care de obicei incumbă condiţii dificile de viaţă, în situaţii de stres ridicat şi în situaţii când nu vor utiliza limba lor naţională, în cazul celor care nu-s vorbitori nativi ai limbi utilizate în misiune.Ca reprezentanţi ai O.N.U. şi ai ţărilor din care provin trebuie foarte atent făcută selecţia lor, să fie astfel aleşi încât să fie capabili să realizeze atribuţiile ce le vor reveni. Această selecţie dacă va fi bine făcută va reflecta imaginea ţării din care provin în cadrul organizaţiei. Poliţiştii selectaţi trebuie să fie bine pregătiţi fizic, intelectual, să fie maturi în atitudine şi comportament şi să aibă calificative care să le permită participarea la misiune.

Starea lor mentală trebuie să fie de asemenea foarte bună. Cei selectaţi trebuie să aibă caractere puternice, să fie echilibraţi din punct de vedere al personalităţii şi să fie apţi din punct de vedere medical, fără nevroze sau probleme psihologice şi este imperativ necesar să se descurce în situaţii extreme de stres şi de pericol. Atitudinea şi comportamentul personalului O.N.U. de menţinere a păcii, la toate nivelele, trebuie să fie în concordanţă cu conceptele imparţiale ale O.N.U. Aceste principii trebuie să fie respectate de personalul misiunii şi constau în: evitarea folosirii forţei, imparţialitate, claritatea scopurilor, fermitate, integrarea şi respectul faţă de populaţia locală. Forţa va fi utilizată numai pentru a stopa conflictul, ai pune capăt, fiind un principiu fundamental de bază al misiunilor O.N.U. de menţinere a păcii. Dealtfel în cursurile pregătitoare ale poliţiştilor, dinaintea misiunilor, se va pune accent pe acest concept, ei vor fi instruiţi şi atenţionaţi despre posibilele reacţii ale forţelor O.N.U. de menţinere a păcii şi de modul de desfăşurare a misiunilor, deoarece există mari diferenţe date de specificul fiecărei misiuni.

431

Misiunile internaţionale cu poliţişti înarmaţi sunt considerate cu risc înalt, iar înarmarea poliţiştilor se face numai în scopul autoapărării, iar în uzul de armă sau al forţei se vor face numai în circumstanţe excepţionale. Utilizarea forţei în autoapărare va fi făcută numai după epuizarea completă a eforturilor de prevenire, evitare a ei şi dacă situaţia din teren în urma negocierii spre o soluţionare fără violenţă a conflictului impune folosirea focului pentru obţinerea efectului de intimidare ca unica şi ultima soluţie, acest lucru se va face după atenţionarea verbală şi cu minimum de forţă permisă.

Operaţiunile de menţinere a păcii se vor desfăşura cu respectarea populaţiei locale, acesta fiind un alt principiu de bază al O.N.U. De asemenea mandatul misiunii va fi prelungit ţinându-se cont de opinia Guvernului ţării gazdă, ce a solicitat intervenţia forţei de menţinere a păcii. Membrii misiunii vor beneficia de imunitate şi privilegii, dar în acelaşi timp ei trebuie să respecte legile şi obiceiurile ţării gazdă, reamintindu-şi permanent că forţa O.N.U. de menţinere a păcii nu este o forţă ocupatoare.

Imparţialitatea şi neutralitatea sunt esenţiale în păstrarea adevărului şi încrederii părţilor aflate în dispută. O singură scăpare în aplicarea lor poate duce la greutăţi în aplicarea mandatului misiunii, la punerea în pericol a operaţiunii de menţinere a păcii.

Referitor la claritatea scopurilor, este esenţial pentru părţile aflate-n conflict să fie conştiente despre ce încearcă să realizeze misiunea de menţinerea păcii. Insuficientele informaţii ar putea conduce la neînţelegeri şi la neîncrederi, ce-ar putea duce la exacerbarea conflictului şi ar face ca atribuţiile poliţiei internaţionale civile să fie mai dificil de realizat.

Pentru a respecta principiile poliţiei internaţionale civile trebuie mereu acţionat cu fermitate şi solidar, altfel misiunea ar fi compromisă. Astfel dacă vreuna din părţile implicate în conflict ameninţă cu folosirea forţei, este de aşteptat ca Guvernul în funcţiune s-o atenţioneze, iar Consiliul de Securitate împreună cu comunitatea internaţională să i se opună, să respingă categoric acest tip de ameninţări. In situaţii haotice şi critice este important ca părţile să recunoască că depind de poliţia internaţională care acţionează obiectiv pe parcursul desfăşurării mandatului.

Situaţiile ce ar putea provoca violenţe ar trebui să fie anticipate cât mai din timp, pentru a putea acţiona în consecinţă pentru evitarea şi prevenirea escaladării violenţelor. Vor fi deplasate forţe de poliţie suplimentare în zona sensibilă pentru prevenirea incidentelor şi evitarea scăpării de sub control a situaţiei.

Poliţia internaţională este o poliţie multinaţională care este implicată în întreaga operaţiune de menţinere a păcii având sarcini complexe conform atribuţiilor O.N.U. Contingentele naţionale din cadrul ei depind unul de altul.

432

Responsabilitatea logistică a comunicaţiilor este împărţită între naţiunile participante astfel încât să fie eliminate disfuncţionalităţile dintre ele.

Când se anticipează o confruntare între forţa de menţinere a păcii şi una sau mai multe părţi, aflate în conflict, este înţelept să se pregătească o operaţiune cu un grup de poliţişti din cât mai multe contingente naţionale, pentru crearea solidarităţii şi unităţii echipei care va interveni pentru aplanarea situaţiei.

Forţele de menţinere a păcii reprezintă cel mai mare efort de cooperare din câte au existat vreodată pentru asigurarea păcii. De la primele misiuni scopurile esenţiale au fost îndreptate spre menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Reuşitele au fost obţinute greu şi s-au sprijinit pe cele anterioare, folosind experienţele din trecut, într-un proces continuu şi complex.

2. Codul de conduită emis de Departamentul de Operaţiuni de Menţinere a Păcii din cadrul O.N.U., D.P.K.O., pentru poliţiştii participanţi la misiunile internaţionale.

Oficialii care aplică legea trebuie să respecte şi să protejeze drepturile omului şi demnitatea sa.

Să desfăşoare permanent activităţile profesionale în respectul legii, servind comunitatea şi protejând persoanele locale împotriva actelor ilegale, printr-un grad înalt de responsabilitate cerut de profesia lor.

Să nu comită acte de corupţie. Fiecare persoană trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile sale. Fiecare are dreptul la libertatea de mişcare. Fiecare persoană are dreptul la protecţia legii privind viaţa

familială, secretul corespondenţei şi în cazul atacurilor ilegale privind reputaţia şi onoarea sa.

Nici un oficial însărcinat cu aplicarea legii nu va face reţinere ilegală sau când nu este necesară.

Oricărei persoane arestate trebuie să i se aducă la cunoştinţă motivul legal al arestării, prompt, în timpul luării acestei măsurii.

Oricare persoană arestată sau reţinută în cazul unei infracţiuni va fi adusă cât mai urgent în faţa justiţiei

Persoanele reţinute sau arestate au dreptul să ceară autorităţii judecătoreşti să decidă fără întârziere despre legalitatea deţinerii sau arestării sau să fie eliberate dacă deţinerea lor nu este legală.

Cei reţinuţi sau arestaţi fără motive rezonabile legale vor fi fără întârziere eliberaţi.

Toate persoanele arestate sau reţinute, acuzate de săvârşirea unor infracţiuni, vor avea dreptul la avocat sau la un reprezentant legal şi ocazii de a comunica cu aceştia.

433

Oficialii care aplică legea se vor asigura că avocaţii sunt capabili să-şi realizeze munca fără intimidării, hărţuiri sau interferenţe improprii

Oficialii trebuie să consemneze în scris când are loc o reţinere sau arestare.

Imediat după reţinerea sa orice persoană are dreptul să-şi anunţe familia, precum şi locul de deţinere . Deasemenea în caz de transfer către alt loc de deţinere îi va fi anunţată familia şi reprezentantul său legal.

Persoanele acuzate de săvârşirea de infracţiuni nu vor fi forţate să-şi declare vinovăţia, sau să mărturisească împotriva lor Impotriva lor nu se vor utiliza violenţe, ameninţări,medicamente, sau alte substanţe destinate să le facă confuze pe timpul interogatoriului.

Toate interogatoriile vor fi înrehistrate în evidenţele locale, în care se va menţiona durata lor.Se vor menţiona şi numele angajaţilor O.N.U. sau ale autorităţilor locale judiciare care au desfăşurat aceste investigaţii, precum şi persoanele prezente.

Aceste înregistrări vor fi verificate periodic şi certificate de către autoritatea imediat superioară, atât din cadrul O.N.U. cât şi din partea autorităţii judiciare locale, precum şi de către persoanele autorizate privind respectarea drepturilor omului din centrele de detenţie.

Persoanele deţinute sau arestate vor avea asigurat în timpul interogatoriilor prezenţa traducătorilor, interpreţilor, dacă nu vorbesc limba sau nu înţeleg limba folosită.

Oficialii care aplică legea vor solicita autorităţii judecătoreşti fixarea vârstei sub care minorii n-au discernământ, până la care nu răspund penal.

Fiecare persoană are dreptul la libertatea şi securitatea sa, la libera asociere.

Uzul de forţă sau de violenţă se vor face numai dacă alte metode nu mai sunt posibile, forţa folosită se va face nu mai mult decât este necesar pentru realizarea legitimă a obiectivelor prin aplicarea legii.

Uzul de armă de către oficiali se va face numai în situaţii de excepţie şi numai când au fost utilizate toate mijloacele legale în vederea restabilirii şi menţinerii ordinii şi liniştii publice, în următoarele cazuri: pentru autoapărare sau apărarea altor persoane împotriva ameninţărilor iminente la viaţa şi integritatea persoanelor ; pentru arestarea persoanelor care cauzează serioase ameninţări la integritatea corporală şi care încearcă să reziste la eforturile legale care se fac pentru stoparea ameninţării şi pentru prevenirea evadării celor care ameninţă grav viaţa persoanelor.

Dacă poliţişti sau alţi militari vor folosi armele de foc în condiţiile prezentate mai sus, ei trebuie să respecte următoarele: să anunţe clar prin somaţie că intenţionează să folosească armele de foc, să lase o pauză de timp

434

după atenţionarea făcută, excepţii vor fi când este creat un risc mare împotriva lor, când este ameninţată viaţa lor sau a altor persoane, sau când nu mai au timp să facă somaţie, fiind atacaţi.

Când folosirea legală a armelor de foc sau a forţei este inevitabilă, oficialii trebuie să: uzeze de acest act de constrângere numai în limita legală necesară pentru realizarea scopurilor legitime, respectând viaţa, integritatea şi sănătatea persoanelor, evitând să le cauzeze răniri grave persoanelor urmărite, prin care să producă minimum de distrugeri proprietăţii suspecţilor, cât mai rapid să acorde primul ajutor celor răniţi şi să anunţe familiile celor împotriva cărora s-a făcut uz de armă cât mai curând posibil.

Intotdeauna când se utilizează armele de foc se vor întocmi rapoarte care vor fi înaintate superiorilor nemijlociţi, imediat.

Cei afectaţi de utilizarea armelor de foc pot să ceară autorităţilor judecătoreşti să revadă cazurile respective.La fel şi reprezentanţii persoanelor ucise în cazul utilizării armelor de foc au dreptul să ceară revizuirea cazurilor.

Superiorii celor care fac ilegal uz de armă vor fi făcuţi responsabili dacă au ştiut de acest lucru şi n-au luat măsurile conforme comenzii pentru suprimarea acestor acte şi raportarea lor.

Ascultarea ordinelor superiorilor nu va fi în apărarea subordonaţilor când uzul ilegal de armă va avea ca rezultat moartea sau rănirea gravă a persoanelor şi dacă au avut o ocazie rezonabilă să refuze să le urmeze. In toate cazurile responsabilitatea le va reveni superiorilor care au dat ordinele ilegale.

Fiecare persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul la o judecată competentă, independentă şi imparţială Este atributul instituţiilor guvernamentale, incluzând aici şi poliţia, să respecte şi să monitorizeze independenţa justiţiei.

Nici un oficial care aplică legea nu are dreptul să încerce influenţarea unor decizii ale justiţiei prin restricţii improprii, sugestii, presiuni sau alte interferenţe, pentru diverse motive.

Când există motive că probele au fost obţinute prin metode nelegale, se va urmării aducerea în faţa justiţiei a persoanelor responsabile.

Victimele sunt definite acele persoane, individuale sau colective, care au suferit vreun rău, incluzând aici şi suferinţele mentale, emoţionale, fizice, economice sau cele privitoare la drepturile lor fundamentale, prin acte sau omisiuni care aduc atingere sistemelor legale legislative.

Vivtimele au dreptul să se adreseze justiţiei şi să li se soluţioneze cererile prin care se va urmări despăgubirea lor în conformitate cu prejudiciul suferit, fiind informate despre posibilităţile pe care le au pentru refacerea prejudiciului.

Victimele vor fi informate de cursul procedurii şi despre durata acesteia şi despre măsurile luate.

435

Măsurile luate vor asigura intimitatea şi securitatea victimei împotriva intimidărilor şi răzbunărilor.

Victimele vor fi anunţate despre drepturile lor privind asigurarea asistenţei medicale şi sociale.

La oferirea asistenţei victimelor, oficialii care aplică legea trebuie să le acorde o atenţie specială datorită repercusiunilor îndreptate împotriva lor, influenţate de vârstă, etnie, sex, cultură, origine socială, credinţe şi practicile acestora.

Toate persoanele private de libertate vor fi tratate uman. Vor fi ţinute în locuri oficiale recunoscute şi vor fi înştiinţate familiile şi reprezentanţii lor.

Deciziile despre durata şi legalitatea reţinerii şi arestării trebuie luate de autorităţile judecătoreşti, fără discriminarea persoanelor din acele locuri din punct de vedere religios, al rasei, limbii, credinţelor politice, naţionalităţii, originii sociale, proprietăţii, vârstei etc. Religia şi credinţele lor morale trebuie respectate.

Diferitele categorii de prizonieri vor fi separate. Minorii vor fi ţinuţi separat de adulţi, bărbaţii separaţii de femei.

Persoanele reţinute vor fi imediat informate despre fiecare măsură luată împotriva lor, incluzând aici şi motivele reţinerii sau arestării.

Acestea au dreptul să fie vizitate de familiile lor şi li se va da ocazia da a comunica cu cei din afară în cazul în care nu influenţează desfăşurarea anchetei.

Vor avea dreptul să comunice cu reprezentanţii lor legali. Cei reţinuţi pentru implicarea în acţiuni armate vor putea comunica

cu reprezentanţii Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. Locurile de deţinere vor fi sigure şi din punct de vedere medical,

pentru menţinerea lor la o stare a sănătăţii optime, li se vor asigura mâncarea adecvată, loc de dormit, haine, acces egal şi uşor la asistenţa medicală şi lucruri pentru igiena personală.

Restricţiile şi monitorizarea deţinuţilor sunt permise numai dacă sunt necesare pentru administrarea justiţiei, securităţii şi menţinerii în ordine a locurilor de detenţie.

Măsurile disciplinare administrative în închisori trebuie să fie în concordanţă cu respectarea drepturilor omului. Astfel ei vor fi pedepsiţi numai în termenele stabilite de către legislaţia locală aplicată, numai după ce-au fost informaţi despre acuzaţiile ce li se aduc şi după ce li s-a acordat dreptul la apărare, iar examinarea cazurilorva fi făcută de autoritatea competentă.

Niciodată nu vor fi pedepsiţi de două ori pentru aceiaşi faptă, nu vor fi puşi în locuri întunecoase sau pedepsiţi în condiţii crude, inumane sau degradante.

436

Incătuşarea lor sau alte mijloace de constrângere nu vor fi folosite împotriva lor, numai dacă este absolut necesar şi nu vor fi niciodată folosite pentru pedepsirea lor.

Toate persoanele deţinute nu vor fi torturate sau supuse la cruzimi şi rele tratamente, la degradări sau pedepse inumane.

Orice cruzime sau tratament inuman este interzis, la fel şi cele fizice, mentale sau actele de tortură.

Tortura se consideră ca fiind orice act intenţionat prin care este indusă durerea sau orice ameninţare din partea unui oficial pentru: obţinerea de informaţii sau mărturisiri despre persoana supusă torturii sau despre altcineva, pentru pedepsirea ei pentru fapta penală săvârşită sau pentru intimidarea ei sau a alteia.

Oficialii au ca atribuţie şi prevenirea torturi, cruzimilor sau tratamentelor degradante.

Nici o excepţie nu va fi permisă ca o justificare a torturi, nici măcar în situaţii de instabilitate politică, urgenţe publice sau ordine ale superiorilor sau altor ofociali.

Oficialii responsabili vor controla locurile de deţinere şi cele de tratament medical aplicat deţinuţilor pentru prevenirea torturii ca şi a altor pedepse inumane.

Fiecare persoană are dreptul la viaţă şi nici una nu va fi privată de ea. Toate execuţiile ilegale, arbitrare sunt interzise. Toate execuţiile şi hotărârile de pedepsire care nu sunt emise de justiţie sunt interzise şi niciodată nu vor fi puse în executare. Nici o circumstanţă specială nu poate fi folosită şi este exclusă pentru hotărârile ilegale, incluzând aici starea de război, ameninţarea cu războiul, instabilitatea politică, situaţiile conflictuale armate dintre grupuri sau urgenţele politice.

Ordinele superiorilor sau oficialilor din administraţia locală nu pot fi folosite ca o scuză în participarea la executarea unor hotărâri ilegale.Autorităţile administrative vor interzice ofiţerilor sau superiorilor lor să autorizeze astfel de practici.

Investigaţiile rapide şi immediate vor fi efectuate în aceste cazuri ilegale. Familiile victimelor vor avea acces la toate informaţiile relevante privitoare la cauze.

In toate cazurile vor fi întocmite rapoarte scrise şi publicate într-un timp rezonabil.

Dacă în cursul investigaţiei este identificată vreo persoană implicată în executarea hotărâri ilegale, autorităţile guvernamentale vor lua măsuri de aducere şi prezentarea acesteia în faţa justiţiei.

Genocidul este interzis. Ca definiţie cuprinde următoarele acte de distrugere în întregime sau în parte a unei naţiuni, rase, etnii sau grup religios,

437

prin: uciderea membrilor unui grup, cauzarea unor răni grave membrilor unui grup, distrugerea fizică în întregime sau în parte a condiţiilor de viaţă a unui grup, măsuri impuse de reducere a natalităţii, transferul forţat al minorilor unui grup în alt grup.

Persoanele care comit genocid, incluzând aici şi instigatorii sau complicii vor fi pedepsiţi în cadrul unui proces, de către autoritatea judecătorească competentă.

Persoanele care nu iau parte activă la ostilităţi, incluzând aici membri forţelor care se predau sau cei care sunt răniţi, în detenţie sau în altă situaţie, vor fi trataţi uman, fără alte deosebiri de rasă, religie, credinţă, sex, etnie sau condiţii materiale.

Următoarele acte le sunt interzise civililor sau militarilor, în orice moment şi în orice loc, incluzând aici şi conflictele armate: violenţe împotriva vieţii, sănătăţii, integrităţii corporale sau constrângeri morale, prin crime, torturi, mutilări sau pedepse corporale, luare de ostatici, pedepse colective, încălcări ale demnităţii, prin umilire, tratamente degradante, violuri, forţarea femeilor la acte de prostituţie sau alte forme indecente şi alte ameninţări. Toate măsurile care vor fi luate vor avea vor avea în vedere menajarea copiilor şi femeilor de ravagiile războiului, de torturi, de măsurile punitive, de tratamentul degradant, de persecuţii şi violenţe

Refugiatul conform convenţiilor internaţionale va avea dreptul să se adreseze autorităţii administrative din ţara primitoare.

Ei nu vor fi expulzaţi din teritoriile de unde provin şi unde libertatea lor ar fi pusă în pericol de ameninţările la adresa rasei, naţionalităţii, etniei, opţiunilor politice sau grupului social din care fac parte.

Li se va permite să ceară azil politic sau statut de refugiaţi şi li se vor permite cererile de verificare a motivelor deciziilor legale în cazul în care sunt consideraţi indizerabili în ţara care îi găzduieşte.

Cei care intră ilegal în ţara care-i va găzdui, nu vor fi pedepsiţi, nu vor fi reţinuţi ca rezultat al intrării sau prezenţei lor ilegale, dacă ei au ajuns direct din ţara unde au fost persecutaţi şi dacă au anunţat ei înăşi autorităţile ţării primitoare.

Ei se bucură de drepturile civile fundamentale cum sunt: viaţa şi integritatea persoanei, libertatea persoanei, protecţia împotriva cruzimilor, tratamentelor inumane şi degradante, protecţia împotriva interferenţei ilegale în viaţa lor privată, familială, secretul corespondenţei, egalitatea tuturor în faţa autorităţilor administrative, libertatea de gândire, de mişcare, de conştiinţă, de păstrare a religiei, culturii, limbii şi tradiţiilor.

Ei se vor bucura de aceleaşi drepturi fundamentale ca şi populaţia civilă, fiind trataţi nepărtinitor, acordându-li-se acelaşi tratament ca şi populaţiei

438

locale, în cazul asistenţei şi distribuirii unor produse pentru copii, femei şi bătrâni.

3. Norme interne elaborate pentru protecţia şi securitatea generală a personalului misiunii

Personalul să fie atent şi pregătit tot timpul, să observe faptele şi evenimentele care par mai neobijnuite, concluzionând că oricând ar putea deveni o victimă.

Să evite rutina, utilizarea frecventă a aceluiaşi traseu spre sau dinspre sectorul de responsabilitate.

Să fie metodic şi disciplinat în respectarea şi menţinerea regulilor procedurile de securitate.

În astfel de misiuni internaţionale este vitală menţinerea comunicării pentru asigurarea securităţii. În cazul când se pierde contactul radio se recomandă să se schimbe poziţia autoturismului, să se caute o poziţie mai înaltă în configuraţia terenului şi să se încerce contactarea bazei; dacă nu se reuşeşte este recomandată întoarcerea la vechea locaţie de unde a existat primul contact cu baza. În cazul pierderii contactului cu echipele de patrulare aflate în teren, persoana răspunzătoare de schimbul respectiv va raporta superiorului conform lanţului comenzii despre ultima locaţie a echipei respective. Acesta va raporta la sediul central al poliţiei, care va informa toate unităţile din cadrul misiunii, autorităţile locale, despre ultima poziţie a echipei de patrulare sau a personalului misiunii, iar apoi se va proceda la căutarea lor (astfel de evenimente se pot întâmpla frecvent în misiunile internaţionale).

După intrarea în zona de responsabilitate, în primele urgenţe, trebuie să se operaţionalizeze procedurile de siguranţă pentru reacţii în timp real în cazul evenimentelor nedorite.

Adresa fiecărui poliţist internaţional trebuie comunicată la unitatea din care face parte.

Orice deplasare în teritoriu trebuie anunţată şi făcută în zonele fără risc.

Informaţiile primite vor fi analizate din punct de vedere al securităţii şi apoi transmise unităţilor competente.

Se va căuta crearea şi menţinerea unităţii în cadrul formaţiunilor de lucru, care cuprind poliţişti din diverse ţări, lucru greu de realizat din cauza modului de viaţă specific fiecărui poliţist internaţional, culturii din care provine, diferenţelor profesionale care există, vârstei, experienţei etc.

În toate cazurile urgente la luarea deciziilor se va ţine seama de propunerile şi concluziile colegilor. Este indicată pregătirea psihologică a poliţiştilor participanţi la misiune, care se pot confrunta oricând cu diverse

439

situaţii în care trebuie să ia decizii privind grupuri de persoane sau pentru diverşi indivizi în parte.

Întotdeauna poliţiştii internaţionali trebuie să urmeze politica misiunii, să nu transporte personal înarmat în vehiculele poliţiei şi personal care nu este angajat al organizaţiei.

Ameninţările cu moartea trebuie foarte serios luate în calcul, procedându-se la păstrarea confidenţialităţii. În acest sens se întăresc măsurile de precauţie şi se consultă liderii echipelor de protecţie şi pază. Ulterior trebuie identificată sursa ameninţării, monitorizarea persoanelor aflate în atenţie cu astfel de preocupări, culegerea informaţiilor despre respectivele persoane privind poziţia lor socială, emoţională, fizică, mentală, realizându-se astfel controlul situaţiei create. O mare preocupare se acordă în aceste măsuri de siguranţă personalului feminin din cadrul O.N.U., despre modul cum să se adapteze la rigorile misiunii, la impactul cultural al acesteia, la modul cum sunt percepute de populaţia locală, fiind sfătuite cum să se îmbrace, cum să-i abordeze pe localnici, cum să călătorească (se evită călătoriile pe timpul nopţii), cum să se protejeze în diferite situaţii în care pot fi implicate.

Securitatea documentelor cu caracter secret trebuie să fie asigurată şi realizată în siguranţă. De asemenea cele care sunt clasificate ca ultrasecrete vor fi la dispoziţia unui număr restrâns de persoane, iar circulaţia lor va fi riguros controlată şi înregistrată. Acestea se păstrează în seifuri cifrate, uşor de identificat în cazul unor măsuri urgente care se pot lua pentru transportul lor, iar parolele vor fi cunoscute doar de persoanele răspunzătoare de aceasta.

Evacuarea personalului se realizează în baza planului de alarmare şi de securitate al O.N.U. realizat pentru teritoriul misiunii. Aceasta va conţine lista membrilor misiunii, reactualizată periodic, cu domiciliile şi locurile de muncă. Totodată se constituie un sistem uşor de citit privind atenţionarea stărilor de urgenţă prin diverse culori (alertă-roşie se consideră o situaţie cu risc înalt, alertă-galbenă o situaţie de atenţionare, alertă-verde o situaţie normală) Acest sistem este menţionat zilnic în rapoartele de informare întocmite de către serviciile de operaţii care există în fiecare regiune. Culorile pot să difere de la o regiune la alta în funcţie de evenimentele care au loc.

În cuprinsul planului de evacuare în caz de urgenţă se specifică locul în care poliţia internaţională şi tot staful O.N.U. vor fi transferaţi pentru siguranţa personală, în locuri sigure din alte ţări. Important în cazurile de evacuare este păstrarea legăturii cu şefii ierarhici şi organizarea acasă şi la locul de muncă a unui minim necesar de hrană, apă, medicamente, autonomie de carburant pentru distanţa ce urmează a fi parcursă.

În cadrul măsurilor de securitate şi siguranţă un mare accent se pune pe evitarea minelor de către personalul O.N.U. Pentru prevenirea accidentelor poliţiştii sunt atenţionaţi cu privire la aspectul lor, la locurile unde pot fi

440

întâlnite, la măsurile de siguranţă pe care trebuie să le ia conducătorii auto în timpul patrulărilor, la modul de marcare a câmpului de mine, la primele măsuri de asigurare a locului faptei în cazul descoperirii lor, la anunţarea celei mai apropiate staţii de poliţie şi la informarea echipei speciale de deminare, care se va deplasa urgent la faţa locului şi va distruge dispozitivul exploziv ne explodat.

De asemenea poliţiştii internaţionali vor fi instruiţi cu privire la vigilenţa de care trebuie să dea dovadă pentru evitarea atacurilor armate din partea populaţiei locale, la poziţia cât mai sigură din punctul de vedere al siguranţei şi securităţii la ieşirea din clădiri sau când se află în staţionare pe timpul patrulărilor în enclavele populaţiei locale.

La începutul fiecărei misiuni de menţinere a păcii ne confruntăm cu nevoia urgentă de a combate infracţionalitatea crescândă, omorurile în scop de răzbunare şi tulburările civile majore. Forţele militare reprezintă adesea singura sursă de ordine, datorită mai ales, întârzierii inerente mobilizării şi dislocării poliţiei civile internaţionale (CIVPOL).

Pentru a remedia acest neajuns, este necesar să avem capacitatea de a mobiliza şi disloca rapid forţe poliţieneşti de valoare unitate.

Probleme deosebite apar atunci când este necesar a se lua măsuri, ce se situează undeva între folosirea forţei letale de către o întreagă unitate de poliţie specială şi nivelul minim de utilizare a forţei aflate la îndemâna individului, ca ofiţer de poliţie civilă.

Pe de altă parte, tulburările civile „orchestrate” sau provocate de grupările mafiote sunt un simptom tipic pentru existenţa surselor subterane de rezistenţă faţă de procesul de pace, sub forma structurilor de putere politico-mafiote, a serviciilor clandestine de informaţii, grupărilor religioase fanatice, a terorismului mondial sau sub forma diferitelor combinaţii între cele de mai sus.

Pentru a contracara eficient aceste provocări este nevoie de mai mult decât simpla prezenţă a unor unităţi militare în teatrul de operaţii. Unităţile de poliţie civilă ONU, înarmate cu mijloace non-letale(dar capabile să folosească armamentul din dotare dacă este necesar) având o capacitate corespunzătoare de aplicare a legii(culegere de informaţii, supraveghere tactică, strângere de probe, protecţie apropiată), trebuie mobilizate în acest caz pentru a fi în măsură să umple această breşă în sistemul de securitate.

Mandatul unităţilor de poliţie civilă nu se referă numai la menţinerea ordinii şi liniştii publice, ci cuprinde în egală măsură atribuţii precum sprijinirea reformei şi restructurării poliţiei locale, monitorizarea, consilierea, pregătirea şi tutela ofiţerilor poliţiei statului solicitant.

Alături de contingentele de poliţie civilă se află permanent unităţile de poliţie specială ONU, ce provin din rândul Jandarmeriilor europene şi care au ca atribuţii generale asigurarea sprijinului tactic şi operaţional acţiunilor Poliţiei Civile ONU, precum şi restabilirea ordinii publice atunci când aceasta a fost

441

grav tulburată, constituind în acelaşi timp şi forţa de intervenţie rapidă a Poliţiei Civile ONU.

Participarea României la operaţiunile de menţinere a păcii cu efective şi tehnică militară are ca fundament juridic Legea 45/1994 a apărării naţionale, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă nr.13 din 13 martie 2000.

Potrivit art.5 din lege, se prevede că „în interesul securităţii colective şi potrivit obligaţiilor asumate de România prin tratate internaţionale, participarea forţelor armate la acţiuni militare în sprijinul păcii sau în scopuri umanitare se aprobă de Parlament la propunerea preşedintelui României”.

Această participare are ca fundament juridic şi prevederile constituţionale referitoare la atribuţiile Parlamentului şi ale preşedintelui care sunt investite cu competenţe de decizie în problemele apărării ţării.

Procedura aprobării respective se declanşează pe baza unei cereri oficiale adresate de către O.N.U. României, prin Misiunea Permanentă a României la această organizaţie. Pe baza acesteia, Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Afacerilor Externe înaintează Preşedintelui un punct de vedere (cuprins într-un memorandum) care este semnat şi de către primul ministru.

Preşedintele, după consultarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, va decide personal dacă va solicita sau nu Parlamentului să hotărască în problema participării la respectiva misiune.

442

ÎNCĂLCAREA NORMELOR DE DREPTINTERNAŢIONAL UMANITAR

LT. Valentin CHIRIAC*

The limits of the law of war need to be respected by all members of international

community not just out of deference to the general rule of law, to enhance the legitimacy of a

national cause or to encourage reciprocity, but also because those limits preserve soldier’s

own morality and human dignity even in the midst of combat.

Tratatul general de pace în urma războiului Crimeei400, Protocolul Congresului de la Berlin din 1885, Conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907 au fost primele încercări timide de limitare a războiului ca metodă de soluţionare a conflictelor.

După primul război mondial încercările de ilegalizare a războaielor au devenit mai clar conturate401. Folosirea forţei în relaţiile internaţionale nu este total interzisă. Până acum omenirea a obţinut doar ilegalizarea războiului de agresiune, dar nu şi a războiului în general ca posibil instrument de rezolvare a diferendelor. Articolul 10 al Pactului Societăţii Naţiunilor a reuşit să înscrie obligaţia de neagresiune, dar nu şi obligaţia de a renunţa la război ca extremă modalitate de rezolvare a diferendelor, astfel ca acest document internaţional a lăsat statelor posibilitatea să recurgă la război numai după epuizarea tuturor căilor paşnice, deci nu a interzis războiul, ci numai l-a limitat.

Al doilea război mondial care a provocat victime multiple, distrugeri nemaivăzute şi mutilări straşnice a declanşat revizuirea actelor internaţionale care limitau forţa războiului. În 1949, la Geneva, se întruneşte Conferinţa diplomatică pentru elaborarea convenţiilor internaţionale destinate să protejeze victimele războiului. Aceste convenţii402 sunt viabile până în prezent.

Pacea este antipodul războiului şi minţile cele mai luminate se consumă în crearea unui cadru juridic adecvat care ar soluţiona conflictele de orice natură pe căi diplomatice. Tendinţele actuale în afirmarea şi promovarea dreptului

400 Paris: 1856.401 Pactul Societăţii Naţiunilor, art. 10402 Convenţia pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, Convenţia pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate pe mare, Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război, Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război, toate adoptate la 12 august 1949, la Geneva.

443

umanitar se orientează spre stabilirea bunelor relaţii dintre state cu privire la protecţia fiinţei umane în situaţii de conflicte armate.

Dreptul internaţional umanitar reprezintă astăzi o ramură distinctă a dreptului internaţional public, atât prin obiectul de reglementare şi principiile sale, cât şi prin metodele specifice de reglementare, având la origini sentimentul umanitar iar în centrul atenţiei protecţia persoanelor403.

Cele patru convenţii de la Geneva din 1949, împreună cu cele două protocoale adiţionale din 1977, constituie principalele instrumente de drept internaţional umanitar. Dreptul umanitar se mai numeşte în unele medii „drept al Genevei”, el comportă reguli care vizează limitarea procedeelor şi mijloacelor de purtare a războaielor, stabileşte drepturile şi obligaţiile beligeranţilor în desfăşurarea operaţiunilor militare şi protejează persoanele care nu participă sau participă dar nu au o atitudine ostilă în timpul unui conflict armat.

Aşadar, dreptul umanitar are următoarele funcţii: de atenuare a rezultatelor şi efectelor conflictelor armate; de prevenire a războaielor; de restabilire şi menţinere a păcii; de educare şi formare a combatanţilor.Dreptul internaţional umanitar intervine în momentul în care cele mai

grave pericole planează asupra fiinţei umane, protecţia fiinţei umane stabilindu-se în centrul sistemului de norme ale acestei ramuri de drept.

Respectarea dreptului internaţional umanitar este un imperativ al societăţilor civilizate. Din păcate, Europa are nevoie mai mult decât alte continente de protecţia asigurată de dreptul internaţional umanitar404 şi de instituţiile create pentru aplicarea sa: sfârşitul secolului XX marchează unul din punctele cele mai joase în istoria respectării dreptului internaţional umanitar în Europa. Cele mai atroce violenţe înregistrate în acest secol405 sunt aplicate în conflictele din Kosovo, cele de pe teritoriul ex-Iugoslaviei şi în zona Caucaz.

În dreptul internaţional s-a stabilit o procedură mai speciala: unele acte internaţionale stipulează protecţia generală a drepturilor şi libertăţilor omului406, altele407 stipulează protecţia fiinţei umane numai în timp de război sau conflicte armate. Aşadar, există un trunchi comun al drepturilor fundamentale care sunt garantate deopotrivă în articolul 3, comun celor patru Convenţii de la Geneva

403 Pictet J. Développement et principes du droit international humanitaire, Institut H.Dunant, Genève. – Paris: Ed. A. Pedone, 1983, p.7.404 Recomandarea 1427 (1999) privind Respectarea dreptului umanitar internaţional // http: // stars.coe.fr/index_e.htm405 Ibidem.406 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Cele două Pacte Internaţionale adoptate în 1966: Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, sociale şi Culturale şi Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice. – Op. citate.407 Cele patru Convenţii adoptate la Geneva în 1949.

444

din 1949, şi în articolele 75, respectiv 4-6 ale celor două Protocoale adiţionale din 10 iunie 1977.

Este de aşteptat ca noua Curte Penală Internaţională va acorda o atenţie specială aplicării globale şi permanente a normelor umanitare şi drepturilor omului, apreciate ca fiind fundamentale prin intermediul unei jurisdicţii complete; se poate spera că această jurisdicţie va fi în măsură să îndeplinească, într-un mod efectiv, rolul preventiv al normelor umanitare, instituind un control concret al aplicării acestora care, în continuare, va putea încuraja dezvoltarea unei jurisdicţii interne specifice.

Imperativele existenţei umane impun găsirea unor soluţii pentru a limita efectele catastrofale produse de conflictele armate, efecte generate de încălcările prevederilor dreptului umanitar.

În acest sens, statele-membre ale Consiliului Europei se supun unor mecanisme care determină respectarea dreptului internaţional umanitar408. Statele care nu sunt membre ale Consiliului Europei, dar sunt părţi ale Convenţiilor de la Geneva şi ale Protocoalelor adiţionale şi-au adaptat legislaţia lor naţională şi urmează să acţioneze pentru aplicarea prevederilor în cauză astfel ca legea să stabilească sancţiuni pentru eventuala violare a normelor de drept umanitar internaţional, să aplice aceste sancţiuni la momentul oportun. În acest sens Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei invită statele, în special statele-părţi, să ratifice409 cât mai rapid posibil statutul Curţii Internaţionale Penale pentru ca această instanţă să delibereze nestingherit, invită statele să facă tot ceea ce este necesar pentru instanţele internaţionale ad-hoc de tipul Curţii Penale Internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda să-şi poată îndeplini cu bine scopul. În acelaşi timp, Adunarea Parlamentară a CE menţionează că nici un tribunal internaţional nu trebuie să se substituie statelor, influenţând îndeplinirea obligaţiei lor de a veghea la buna aplicare a dreptului internaţional umanitar faţă de persoanele care comit încălcări ale acestui drept, favorizând comiterea sau tolerând asemenea acţiuni, indiferent de locul săvârşirii unei crime sau de naţionalitatea autorului acesteia.

În aceste activităţi sunt antrenate o serie de organizaţii internaţionale şi naţionale.

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, de exemplu, are rolul principal de supraveghetor al respectării convenţiilor de la Geneva şi al protocoalelor lor adiţionale, pentru protejarea şi ajutarea victimelor conflictelor armate în întreaga lume şi pentru promovarea respectării dreptului internaţional umanitar.408 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europene a adoptat Recomandarea 1427 (1999) privind Respectarea dreptului umanitar internaţional care conţine, în finalul acestui document, o notă prin care se anunţă adoptarea Directivei nr.556 (1999) prin care APCE a decis să-şi intensifice propria activitate de urmărire a respectării dreptului internaţional umanitar. În acest context, a însărcinat Comisia pentru respectarea obligaţiilor şi angajamentelor statelor membre ale CE să includă în aria sa de activitate efectuarea de anchete vizând respectarea dreptului internaţional umanitar. 409 Ibidem.

445

În acelaşi timp se menţionează că se impune precizarea exactă a statutului victimei supuse tratamentelor inumane şi degradante în timpul conflictelor armate prin stabilirea răspunderii conducătorilor autorităţilor (de drept sau de fapt) acuzaţi de a fi tolerat, respectiv încurajat sau organizat, asemenea crime.

Noţiunea de comandant militar cuprinde ideea de persoană care comandă o unitate militară, un vas, o garnizoană etc. şi sunt abilitaţi să ordone. Comandanţii şi şefii militari au o mare responsabilitate, ei sunt persoanele care urmăresc nivelul de însuşire de către combatanţi a regulilor de drept umanitar, calitatea aplicării acestor reguli în timpul luptei, având dreptul să prevină şi să sancţioneze încălcările de drept umanitar atunci când violările nu au caracterul unor infracţiuni grave (crime de război). Această responsabilitate este impusă comandanţilor de către părţile la conflictul militar, conform prevederilor convenţiilor de la Geneva.

Membrii forţelor armate care sunt în drept de a săvârşi ostilităţi şi sunt supuşi la ostilităţi din partea forţelor adversare se numesc combatanţi. În categoria combatanţilor nu se înscrie personalul sanitar şi religios prevăzut de articolul 33 al celei de a treia Convenţii de la Geneva410.

Toţi combatanţii sunt obligaţi să respecte regulile de drept internaţional aplicabil în conflictele armate, aduse la cunoştinţa lor de către statele implicate în conflict, şi să îndeplinească ordinele enunţate de comandanţi. La baza executării ordinelor stă, de obicei, principiul supunerii necondiţionate. Evident că disciplina de război impune supunere strictă, îndeplinirea cu exactitate a ordinului şefului. Este cunoscută interpretarea că soldatul trebuie să vadă cu ochii comandantului, să audă cu urechile acestuia, să gândească cu gândurile lui. Într-un cuvânt, ordinul este părerea comandantului, religia şi morala lui, iar rostul soldatului constă în autonegare şi subordonare. Dar nici chiar acest fapt nu exclude posibilităţile de cântărire a esenţei şi raţionalităţii ordinului de către emiţător şi executor. În acest sens articolul 86, p.2 din Primul Protocol Adiţional la Convenţiile de la Geneva stipulează „faptul că o încălcare a convenţiilor sau a prezentului protocol a fost comisă de către un subordonat nu îi exonerează pe superiorii săi de responsabilitatea lor penală sau disciplinară”. Prevederea imediată concretizează două condiţii esenţiale în care comandanţii se fac responsabili penal sau disciplinar de fapta săvârşită de un subaltern: „dacă aceştia (comandanţii – n.a.) ştiau sau aveau informaţiile care le permitea să cunoască, în împrejurările respective, că acest subordonat comitea sau urma să comită o astfel de încălcare, şi dacă nu a luat toate măsurile posibile pentru a împiedica sau pedepsi această încălcare”.

Pentru efectele ordinului nelegitim răspunde, înainte de toate, emiţătorul, dar, pentru a exclude pedepsirea executorului, urmează ca ordinul:

să se atribuie la competenţele serviciului militar,410 Primul protocol adiţional la Convenţiile de la Geneva… – Op. cit // TI, vol.5, Ediţie oficială, p.212.

446

să fie emis direct de şeful structurii din care face parte soldatul, să nu conţină prevederi nelegale ce ar plasa apriori executorul sub

incidenţa legii penale.Competenţa emiţătorului şi obiectivul ordinului sunt caracteristici care

prezumă legalitatea ordinului. În accepţiune generală, cuvintele ordin şi dispoziţie sunt sinonime, ambele

servind drept bază pentru acţiunile însoţite de cauzarea unor daune intereselor ocrotite de lege. Prin ordin se înţelege o dispoziţie cu caracter obligatoriu, scrisă sau verbală, emisă de o persoană oficială pentru a fi executată de subalterni. Dreptul de a emite ordine este delegat persoanei cu funcţii de răspundere (conducătorului întreprinderii, şefului comandamentului militar etc.) care gestionează unitatea respectivă. Comandantul (şeful), înainte de a da ordinul, este obligat să analizeze minuţios situaţia şi sa prevadă măsurile de asigurare a executării ordinului. El poartă răspunderea de ordinul dat şi de consecinţele lui, de corespunderea ordinului cu legislaţia, precum şi de abuzul de putere şi de excesul de putere sau de împuterniciri funcţionale în ordinul pe care îl dă şi de neluarea măsurilor de executare a lui.

Ordinul trebuie să fie formulat clar, sa nu admită interpretarea lui ambiguă şi să nu-i provoace îndoieli subordonatului. Ordinul are valoare juridică dacă este emis şi se încadrează în limitele competenţelor funcţionale ale emiţătorului. În funcţie de caracterul dispoziţiei, ordinul trebuie să respecte nişte caracteristici formale. El poate fi scris sau oral.

În unele cazuri ordinul este semnat doar de conducătorul unităţii emiţătoare, iar în altele – de către conducător şi contabilul-şef al unităţii. O altă categorie de ordine, cele care răspund de deciziile colective, sunt semnate de membrii organului colegial de conducere a unităţii emiţătoare.

Executarea ordinului în societatea militară este obligatorie. Ordinul comandantului (şefului) trebuie să fie executat necondiţionat, exact şi în termen. Obligativitatea executării ordinului rămâne chiar dacă în mintea executorului au apărut anumite îndoieli în privinţa veridicităţii, chiar dacă executorul nu ştie dacă au fost suficiente date faptice pentru a emite un asemenea ordin. Dar un ordin aparent şi formal legal poate, în rezultatul schimbării circumstanţelor, să impună executorul la înfăptuirea unor fapte ce cad sub incidenţa legii penale. În asemenea cazuri prevederile legii care incriminează fapta penală paralizează subordonarea. Astfel, ordinul emis de un ofiţer care impune executorului să împuşte orice om întâlnit nu poate fi considerat obligatoriu de către executor, iar în caz de îndeplinire a unui astfel de ordin vor răspunde în faţa legii penale ambii: emiţătorul ordinului şi executorul. Nelegalitatea ordinului în acest caz trebuie să fie evidentă atât în mod obiectiv, cât şi subiectiv: este necesar ca executorul să fie conştient de nelegalitatea ordinului, dar exceptând acest fapt, totuşi, să-l îndeplinească.

447

Executarea ordinului poate servi drept fapt al nevinovăţiei executorului numai dacă acesta nu a depăşit limitele ordinului. Orice depăşire a limitelor ordinului atrage răspunderea personală a executorului. De exemplu, unui poliţist i s-a ordonat să reţină o persoană, iar poliţistul, pe lângă faptul reţinerii, i-a mai cauzat şi vătămări grave integrităţii corporale. În asemenea caz, poliţistul va răspunde pentru cauzarea vătămărilor grave în timpul reţinerii persoanei.

*Pilot U.M. 01961

DREPTUL INTERNATIONAL UMANITAR

448

IN TEATRUL DE OPERATII

Slt. Luiza SÎRBU*

Comitetul International al Crucii Rosii defineste dreptul international umanitar, aplicat in timp de conflict armat, ca acea parte a dreptului public care cuprinde reguli internationale, de origine conventionala sau cutumiara, destinate sa reglementeze problemele umanitare care decurg direct din conflicte armate internationale sau neinternationale si care limiteaza prin ratiuni umanitare dreptul partilor in conflict, de a utiliza la libera alegere metodele si mijloacele de razboi sau protejeaza persoanele si bunurile care pot fi afectate in timpul conflictului.

Dreptul international umanitar se formeaza si se dezvolta ca o prelungire a pretentiilor internationale si a dreptului omului in conditiile speciale ale razboiului, ale altor conflicte armate internationale sau/si neinternationale. O parte din conventiile internationale de drept umanitar care au devenit cutuma internationala sunt aplicate in conflictele armate.

Pentru judecarea celor responsabili de persecutarea persoanelor si de violarea dreptului international umanitar, s-a infiintat şi functionează Curtea Penală Internatională, cu sediul la Haga.

1. Asigurarea legalitatii actiunilor militare in teatrul de operatii

Conform Protocolului Aditional I-1977 al Convenşiilor de la Geneva-12 august 1949, in orice conflict armat dreptul Partilor la conflict de a alege metodele si mijloacele de lupta nu este nelimitat. Este interzis sa se intrebuinteze metode de lupta de natura sa provoace suferinte inutile. De asemenea, este interzis sa se utilizeze metode si mijloace de lupta concepute pentru a cauza pagube excesive, de durata si grave mediului natural.

Lexiconul militar defineste actiunea militară ca fiind activitatea desfasurata de fortele armate pentru indeplinirea misiunilor ce le revin atat in timp de pace, cat si in timp de razboi. Termenul de “actiune militara” este un termen generic, care se concretizeaza in plan practic, prin cel de “operatie militara”.

Conform F.T. 1 “operatia militara” reprezinta ansamblul activitatilor, actiunilor si masurilor pregatite si desfasurate de o forta pentru indeplinirea obiectivelor (misiunilor) incredintate, incluzand actiunea propriuzisa

449

(deplasarea, transportul, aprovizionarea, atacul, apararea, manevrele necesare etc.) sau executarea unei misiuni strategice operative, tactice.

Din punct de vedere al alegerii mijloacelor de vatamare a inamicului (asedii si bombardamente) beligerantii nu au drept nelimitat in privinta alegerii acestor mijloace. In afara interdictiilor stabilite prin conventii speciale, mai este interzis:

- a se intrebuinta otrava sau arme otravite;- a ucide sau a rani pe un inamic care, predand armele sau neavând

mijloace sa se apere s-a predat fara conditii;- a ordona ca nimeni să nu fie cruţat;- a folosi arme, proiectile sau materii de natura să provoace suferinte

fara rost;- a folosi fara indreptatire pavilionul de parlamentari, drapelul

national sau insignele militare si uniforma inamicului;- a distruge sau sechestra proprietatile inamicului, afara de cazul

cand aceste distrugeri sau sechestrari ar fi neaparat impuse de nevoile razboiului;

- a declara stinse, suspendate sau neprimite in justitie drepturile si actiunile natiunii partii adverse.

Este interzis a ataca sau bombarda, prin orice fel de mijloace, orasele, locuintele sau cladirile care nu sunt aparate. Comandantul, inainte de a porni bombardamentul, in afara de situatia unui atac fortat, are obligatia de a preveni autoritatile.

In asediu si bombardamente se vor lua toate masurile necesare pentru protejarea, pe cat posibil, a cladirilor destinate cultelor, artelor, monumentelor istorice si spitalelor, cu conditia ca aceste cladiri sa nu fie intrebuintate in acelasi timp intr-un scop militar. Datoria asediatior este sa marcheze aceste cladiri sau locuri prin semne vizibile speciale, care vor fi dinainte aduse la cunostinta asediatorului.

Este interzisa jefuirea unui oras sau locuinta, chiar luata cu asalt.Este interzis unui beligerant sa sileasca populatia unui teritoriu ocupat sa

dea informatii despre armata celuilalt beligerant sau sa depuna juramant puterii inamice.

Proprietatea privata nu poate fi confiscata.Permiteti-mi ca, in continuare, sa prezint principalele coordonate ale

cadrului legal in care se pot desfasura actiunile militare, fara a atrage raspunderea pentru incalcarea normelor dreptului international al conflictelor armate.

a) Masuri pentru evitarea fraticidului.Prevazute in art. 1407 – 1409 din F.T. 1

450

- stabilirea si aplicarea ferma a masurilor de control (zonele de actiune, grafice de operatii comune, clare si usor de inteles);

- delimitarea spatiului de actiune in integralitatea sa;- folosirea echipelor de legatura;- stabilirea si aplicarea regulilor de angajare.b) Masuri de asigurare a legalitatii in managementul spatiului de

responsabilitate.Mentionate in art. 1410 -1414 F.T. 1- stabilirea responsabilitatii in raionul de operare;- stabilirea unor prioritati in eventualitatea unui conflict de interese si

pentru a rezolva potentialele probleme;- realizarea celei mai bune intrebuintari a terenului, in conformitate

cu conceptia actiunilor;- evitarea neintelegerilor dintre diferite formatiuni care intentioneaza

sa utilizeze aceeasi zona;- atribuirea intregii zone de operare in responsabilitatea unui singur

comandant.c) Masuri pentru controlul distrugerilor:- sa nu se provoace catastrofe;- sa nu se produca victime in randul populatiei civile;- distrugerile sa nu fie mai mari decat nevoile reale ale actiunilor militare;- sa nu se degradeze in mod ireversibil mediul d) Masuri pentru respectarea normelor legale privind capturile.- strangerea capturilor se face la ordinul comandantului, iar predarea

primirea lor se face pe baza de proces verbal;- sa se organizeze puncte de strangere a capturilor;- folosirea capturilor sa se faca numai cu aprobarea comandantului

esalonului superior si numai dupa ce au fost verificate si supuse controlului NBC, analizelor de laborator si sterlizate.

e) Masuri pentru respectarea normelor privind regimul prizonierilor.- adunarea prizonierilor in punctul de adunare si predarea lor la

punctul de strangere a prizonierilor organizat de esalonul superior;- personalul medical si religios capturat are statutul de necombatant

si nu i se aplica regulile privitoare la prizonierii de razboi ( Conventia de la Geneva, cap. IV, art. 33);

- predarea-primirea prizonierilor se face pe baza de proces-verbal;- respectarea normelor privind hrana prizonierilor si folosirea lor ca

mana de lucru la prepararea hranei;- respectarea normelor privind cazarea prizonierilor:

in constructii militare sau civile; separat, pe sexe;

451

in raioane izolate; in afara centrelor aglomerate; cat mai departe de zona de conflict;

- respectarea regulilor privind asistenta medicala a prizonierilor: prizonierii, cadre medicale, pot fi folositi pentru asistenta

medicala; pe timpul deplasarii, prizonierii raniti sau bolnavi sa fie

transportati separat, organizandu-se acordarea ajutorului medical;- respectarea regimului prevazut in Conventia a –III-a de la Geneva din

12 august 1949, privitoare la tratamentul prizonierilor de razboi si in Protocolul Aditional I la Conventiile de la Geneva din 8 iunie 1977.

* Jurist Batalionul 121 Transport Materiale

452

INDEX DE AUTORIDRAGOMAN Ion, 7, 51COLCIGEANU Ion, 13BARBU Vlad, 19CERNAT Cosmin, 19, 135BALABAN Sofia, 33MORARIU Gabriela, 33MANTA Dănuţ, 41CRĂCIUN Ioan, 41MILITARU Marius, 51IORDACHE Constantin, 57CHIŢU Florin, 63SOCOLOV Dumitru – Mircea, 79BĂDESCU Valentin-Stelian, 83CODIŢĂ Dumitru, 89, 97OLTEAN Florin, 89COMAN Daniela, 107,127, 131RĂDUICĂ Sorina, 113, 123RADU Mircea, 141, 157ŢIGĂNUŞ Marian, 169ZBURĂTURĂ Viorel, 175VLĂDOIU Nasty, 181, 187MATEŞ Ioana, 203MĂLESCU Simona-Valentina, 191, 197BIRCHI Ileana, 211POPESCU Mihaela Agatador, 215PĂUNIŢĂ Marius, 229COLCIGEANU Ion, 233DEACONU Gheorghe, 241, 255OLARU Mircea, 251VOICU Gabriel-Liviu, 255, 261PETRE Valentin, 261LĂCĂTUŞU Costel, 261, 285CORUŢ Cristi, 271BĂDEANA Mirela, 275, 279FLOREA Sorin, 275, 279ABAGIU Gigel, 291ILIE Florentin, 307DUMITRESCU Laura-Andreea, 311COTOC Anca-Daria, 317STOIAN Ion, 323COMĂNIŢĂ Alina-Elena, 329BREABAN Magdalena, 343, 351UNGUREANU Gabriela, 363MOCANU Marian, 371ACHIM Valentin, 387, 395MOCAN Petre, 399, 413FRIGURĂ Daniel, 417UNGUREANU David,429CHIRIAC Valentin,443SÎRBU Luiza, 449

453

sesiune comunicari UNAP (1)

Documents

Transcript of sesiune comunicari UNAP (1)