Seminar 11

Kononov v. Letonia (Fosta Sectie a III-a)

Sarcina CEDO este de a stabili daca, raportat la art. 7, alin. 1 din Conventie, actele de

care era acuzat Vasiliy Kononov constituiau fapte penale si daca aceste infractiuni erau

definite in dreptul intern sau international cu suficienta accesibilitate si predictibilitate.

a) Drept international

Kononov fusese condamnat la pedeapsa inchisorii pe temeiul articolului 68-3 din

fostul Cod penal leton, ce continea o lista sumara a actelor penale ilicite (omor, tortura si

jaf), dar care trimitea la conventiile juridice relevante pentru definirea precisa a actelor ce

constituiau crime de razboi. Asadar, condamnarea petentului se intemeia mai mult pe

dreptul international decat pe dreptul intern, impunand astfel o analiza a dreptului

international.

Curtea Suprema din Letonia, dispunand condamnarea petentului la pedeapsa cu

inchisoarea, calificase faptele acestuia in raport de trei instrumente internationale:

Conventia de la Haga din 1907 privind legile si cutumele razboiului terestru, Conventia

de la Geneva din 1949 privind protectia persoanelor civile pe timp de razboi si Protoculul

Aditional la aceasta Conventie, adoptat in 1977. Dintre aceste trei instrumente, doar

Conventia de la Haga exista si era in vigoare in 1944, la data comiterii asa-ziselor crime

de razboi. Cu privire la aplicabilitatea acestui instrument, trebuie mentionat ca nici

U.R.S.S. si nici Letonia nu erau semnatare ale Conventiei de la Haga din 1907. Prin

urmare, aceasta Conventie nu se aplica in mod formal conflictului armat in discutie.

Totusi, aceasta Conventie reprezinta doar o codificare a normelor de drept cutumiar care,

la data la care a inceput razboiul, erau recunoscute de toate natiunile civilizate. Asadar, la

vremea respectiva, incalcari ale Conventiei de la Haga din 1907 constituiau fapte penale,

fiind definite atat conventional cat si cutumiar.

Potrivit jurisprudentei anterioare a Curtii, in raport cu art. 7 alin. 1 din Conventie,

notiunea de lege include atat dreptul scris cat si dreptul nescris, anume dreptul cutumiar.

Avand in vedere ca petentul si unitatea sa erau membri ai armatei sovietice si ca atare

combatanti in sensul dreptului international, era de asteptat sa cunoasca normele

universal acceptate ale dreptului umanitar si sa le respecte in toate imprejurarile. Asadar,

1

Curtea nu mai analizeaza cerinta accesibilitatii, prezumand ca petentul, in calitate de

membru al fortelor armate, trebuie sa fi cunoscut aceste norme.

In schimb, Curtea considera necesar sa analizeze criteriul predictibilitatii, anume sa

stabileasca, din punct de vedere obiectiv, daca a existat un temei juridic plauzibil care sa

justifice condamnarea petentului pentru o crima de razboi si, din punct de vedere

subiectiv, daca la momentul evenimentelor invocate petentul ar fi putut sa prevada, in

mod rezonabil, faptul ca compartamentul lui il va face vinovat de comiterea unei

asemenea infractiuni.

Avand in vedere ca singura acuzatie reala formulata la adresa lui Kononov era aceea

de a fi comandat unitatea care a efectuat expeditia punitiva din 27 mai 1944, Curtea

trebuie sa stabileasca daca se poate considera ca aceasta operatiune in sine a violat legile

si cutumele razboiului, asa cum sunt ele codificate in Conventia de la Haga din 1907.

Pentru a raspunde la aceste intrebari, Curtea a tinut seama, mai intai, de conditiile

existente in regiunea Mazie Batie in 1944 si, in al doilea rand, de comportamentul

satenilor care au fost ucisi de unitatea petentului.

In ceea ce priveste contextul evenimentelor, Curtea a stabilit ca, desi ele nu au avut

loc in timpul unor lupte, la acea vreme, satul era la aproximativ 80 de km distanta de

front, intr-o regiune invadata de Wermacht si aflata sub ocupatia Germaniei naziste, iar

unitatile partizanilor rosii duceau o lupta te gherila impotriva germanilor, iar confruntari

armate au avut loc chiar si in interiorul satului. Asadar, localitatea si intreaga zona erau

teatrul unor confruntari deschise.

In privinta celor noua victime, mai exact al statutului precis al acestora exista un

dezacord intre Guvernul leton, care sustinea ca satenii trebuie considerati civili si

petentul, care contesta aceasta calificare. Curtea a considerat ca situatia celor sase barbati

si a celor trei femei trebuie analizata distinct.

In ceea ce priveste barbatii, Curtea a stabilit ca nu existau suficiente dovezi care sa

indice ca acestia erau membri ai politiei auxiliare letone, aflata in serviciul germanilor.

Totusi, Curtea a tinut cont de faptul ca acesti barbati au primit pusti si grenade de la

administratia militara germana ca o recompensa din partea ocupatiei militare germane

pentru actiunea lor de a fi informat germanii in legatura cu prezenta unui grup de

partizani ai armatei sovietice intr-un hambar din Mazie Bati. Mai mult, Curtea a retinut ca

2

satenii din Mazie Bati organizau in mod regulat o paza de noapte, aceasta practica

semanand cu cea a politiei auxiliare letone. Prin urmare, Curtea a fost de parere ca, avand

in vedere comportamentul satenilor si conditiile existente la acea vreme, Kononov si

ceilalti partizani rosii au avut motive legitime sa considere ca satenii nu erau locuitori

pasnici, ci colaboratori ai armatei germane.

In concluzie, nici Curtea nu a fost convinsa ca cei sase barbati puteau fi considerati in

mod rezonabil civili (!). In acest sens, Curtea a retinut ca notiunea de civil ori de

populatie civila nu era definita in Conventia de la Haga din 1907 ori in Regulamentul

anexat Conventiei. Pentru a defini notiunea de civil, Curtea Suprema letona facuse

trimitere la Protocolul Aditional la Conventiile de la Geneva din 1977, care instituia

prezumtia ca orice persoana care nu apartine uneia dintre categoriile predefinite de

combatanti, sau in privinta careia exista un dubiu sub acest aspect, trebuie sa fie

considerata civil. Totusi, acest protocol fusese adoptat si redactat dupa 30 de ani de la

data faptelor, nefiind aplicabil in mod retroactiv. Considerand ca acest Protocol

reprezenta un progres si nu un regres al dreptului international umanitar, Curtea a

considerat ca lipsa unei asemenea prezumtii din Conventia de la Geneva din 1949 nu

putea sa indice decat ca in 1944 acea prezumtie nu facea parte din dreptul cutumiar. Mai

mult, Curtea a retinut ca in insasi Conventia de la Geneva din 1949 sunt instituite exceptii

pe baza carora persoanele care au abuzat de statutul lor de civil pot fi private de drepturile

si privilegiile lor speciale. Ca atare, Curtea a fost de parere ca, dreptul international

umanitar, asa cum exista el la data savarsirii faptelor, nu prevedea ca o persoana care nu

indeplineste conditiile formale pentru a fi calificata drept combatant trebuie sa fie inclusa

automat in categoria civililor. De asemenea, Curtea a mai retinut ca operatiunea din 27

mai 1944 a avut un caracter selectiv, indreptandu-se impotriva a sase barbati identificati

in mod clar si care erau banuiti de colaborare cu ocupantul nazist, care au fost executati

doar dupa ce s-au descoperit probe materiale ale colaborarii (pusti si grenade oferite de

germani).

Curtea Suprema letona invocase cateva dispozitii din Regulamentul anexat

Conventiei de la Haga din 1907: art. 23 (b) - este ilicita uciderea sau ranirea cu viclenie a

persoanelor care fac parte din natiunea sau din armata dusmana; art. 23 (c) - uciderea sau

ranirea unui dusman care, depunand armele sau nemaiavand mijloace de aparare, s-a

3

predat de buna-voie; art. 23 (g) - distrugerea sau confiscarea bunurilor inamicului, cu

exceptia situatiei in care o asemenea distrugere sau confiscare este ceruta in mod

imperativ de necesitatile razboiului; art. 25 - sunt interzise atacurile asupra oraselor,

satelor, asezarilor sau cladirilor care nu sunt aparate. CEDO a considerat ca in cauza era

vorba despre o operatiune militara tintita impotriva unor oameni care erau banuiti, in mod

legitim, ca reprezentau o amenintare la adresa partizanilor rosii. Ca atare, acestia nu putea

fi considerati ca fiind civili dintr-un sat fara aparare. Mai mult, Curtea a interpretat faptul

purtarii uniformelor germane de catre partizanii sovietici ca fiind un truc de razboi permis

si nu o viclenie, iar incendierea caselor ca fiind justificata de necesitatile razboiului. Ca

atare, Curtea a apreciat ca nu s-a probat suficient faptul ca atacul de la 27 mai 1944 a fost

contrar regulilor dreptului umanitar de la acea data si ca in dreptul international nu exista

niciun temei juridic plauzibil in masura sa justifice condamnarea petentului pentru rolul

sau de comandat al unitatii care a executat operatiunea din 27 mai 1944 si ca acesta nu

putea sa prevada, in mod rezonabil, ca faptele sale ating gravitatea unei crime de razboi.

Referitor la situatia celor trei femei ucise, Curtea a precizat ca in opinia sa, calificarea

juridica a faptelor depinde de raspunsul la doua intrebari: 1) daca si in ce masura aceste

femei au participat la tradarea grupului de partizani rosii care au fost ucisi de germani; 2)

daca uciderea lor a fost planuita de la inceput de catre partizanii rosii sau daca membri

unitatii petentului au depasit puterile care le fusesera conferite. Daca cele trei femei ar fi

participat la tradarea grupului de partizani rosii, atunci concluziile in ceea ce priveste cei

sase barbati ucisi sunt aplicabile si in legatura cu acest incident. Daca uciderea acestora ar

fi fost un exces de putere, acesta nu era acoperit de regulile dreptului cutumiar de la acea

vreme, actele comise putand fi considerate ca fiind acte care constituie fapte penale

incriminate in dreptul intern (omor, ucidere din culpa, lovituri cauzatoare de moarte,

lasare fara ajutor etc.). Ca atare, ele trebuie examinate prin raportare la dreptul intern

(dreptul national) de la acea vreme.

b) Drept national

Chiar presupunand ca la 27 mai 1944, petentul a comis una sau mai multe fapte

incriminate de dreptul national, condamnarea lor s-a prescris definitiv (nefiind crime de

razboi la nivel international, in legatura cu care nu opereaza institutia prescriptiei) si ar fi

4

contrar principiului predictibilitatii ca petentul sa fie pedepsit pentru niste fapte prescrise.

Asadar, nici dreptul intern nu putea fi invocat ca temei al condamnarii petentului.

c) Concluzie

Curtea a constat ca Letonia a incalcat art. 7 al Conventiei si in acest sens, a dispus

plata unor despagubiri petentului.

Discutie

Potrivit dreptului international umanitar de la acea data (Regulamentul anexat la

Conventia de la Haga din 1907), au statut de beligerant urmatoarele persoane:

1) Membrii armatei, atat combatanti, cat si persoanele atasate acesteia, cum ar fi cele

din serviciile administrative militare, medicii, personalul sanitar, membrii justitiei

militare, preotii, intendentii, corespondentii de razboi, care fac parte din armata

fara a fi combatanti;

2) Membrii militiilor si corpurilor de voluntari, daca indeplinesc urmatoarele

conditii: a) au in fruntea lor o persoana care raspunde de subordonatii sai; b) au un

semn distinctiv si usor de recunoscut de la distanta; c) poarta armele pe fata; d) se

conformeaza in operatiunile lor armate legilor si obiceiurilor razboiului;

3) Populatia unui teritoriu neocupat, care la apropierea inamicului ia in mod spontan

armele pentru a lupta cu trupele navalitoare fara sa fi avut timp sa se organizeze in

armate, militii sau corpuri de voluntari, daca poarta armele pe fata si respecta

legile si obiceiurile razboiului.

Toate aceste persoane au dreptul, in caz ca sunt capturate, la statutul de prizonier

de razboi. Conventia de la Geneva de la 1949 privind statutul de prizonier de razboi,

prevede ca au calitatea de combatanti, in afara categoriilor stabilite de Regulamentul

anexat Conventiei de la Haga din 1907, si urmatoarele categorii de persoane:

1) Membrii fortelor armate regulate care actioneaza in numele unui guvern, sau al

unei autoritati nerecunoscute de puterea care i-a luat prizonieri;

2) Membrii echipajelor marine comerciale si ai aviatiei civile;

3) Membrii miscarilor de rezistenta organizate care apartin unei parti la conflict si

actioneaza in teritoriul sau in afara teritoriului propriu, chiar daca acest teritoriu

este ocupat, daca indeplinesc cele patru conditii prevazute in Regulamentul anexat

Conventiei de la Haga din 1907.

5

Per a contrario, persoana civila este aceea care nu face parte din niciuna dintre

categoriile de persoana care au statutul legal de combatant.

Intrebari

1) Puteau fi incadrati satenii ucisi in vreuna dintre aceste categorii pentru a fi

calificati drept combatanti?

2) I-a calificat Curtea ca fiind combatanti sau doar s-a rezumat la a-i califica ca

nefiind civili?

3) Daca intr-adevar acestia ar fi fost combatanti, considerati ca executarea lor a fost

licita? Putea fi aceasta justificata prin argumentul sprijinit si de Curte, ca

operatiunea nu era diferita de altele efectuate in aceeasi perioada de membrii

rezistentei locale din multe tari europene ocupate de Germania nazista?

4) Ce alta actiune (licita) putea fi luata in legatura cu satenii din Mazie Bati?

6