Mihai Eminescu - Scrisorile       Marile resurse ale gandirii social-estetice a lui Eminescu, conceptia despre lume si viata a poetului, protestul sau romantic impotriva scepticismului contemporanilor, impotriva falselor idealuri si valori sau a lipsei totale de idealuri, indignarea poetului, revolta lui romantica viciilor incurabile – care urateau pana la desfigurare fata societatii contemporane lui – isi gasesc o expresie artistica desavarsita in cele cinci ,,Scrisori” eminesciene.

Satira din ,,Scrisoarea I” are, prin urmare, ca obiect inaderenta sau chiar indiferenta mascata a filistinului la creatia geniului, ca si tendinta lui de a minimaliza tot ceea ce depaseste nivelul sau mediu de intelegere, de a comenta omul, nu opera, personalitatea artistica.

 Subintitulata ,,Satira”, ,,Scrisoarea II” concretizeaza sila si dispretul poetului fata de degradarea raporturilor umane intr-o civilizatie a carierismului, a ambitiilor meschine, societate care inabusa capacitatea creatoare a artistului cinstit, a poetului adevarat.

            Poetul subliniaza faptul ca arta s-a degradat tot atat cat si gandirea, intr-un fel care jigneste pe artistul adevarat. S-au degradat relatiile public-autor, evident in favoarea acelui ,,soi ciudat de barzi”, care si ei instaureaza o ordine a non-valorii, s-au degradat si telul artistului clasic, gloria, si obiectul principal al liricii, iubirea.

            In aceste conditii, poetul de geniu isi refuza capacitatea creatoare, nemaiavand cui sa-si transmita mesajul. Motivele artei adevarate au disparut, iar el nu vrea sa scrie vreo ,,istorie pe apa” pe gustul mediocrilor, nici sa-si faca din creatie o trambulina sociala; nu vrea sa scrie nici pentru glorie, nici pentru idealuri, nici pentru dragoste, pentru ca nimic nu mai este pur si adevarat: ,,De-oi urma sa scriu in versuri teama mi-e ca nu cumva /Oamenii din ziua de astazi sa ma-nceapa-a lauda /Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura /Laudele lor desigur m-ar mahni peste masura”.

            Astfel, alaturi de alte poezii (,,Epigonii”), ,,Scisoarea II” pune in lumina conceptia lui Eminescu despre menirea in lume a poeziei si a poetului.

 Stralucita satira politica la adresa falsului patriotism si a cosmopolitismului societatii contemporane lui, ,,Scrisoarea III” concretizeaza, mai mult decat celelalte creatii, revolta poetului fata de politicienii vremii sale, care tradasera cu totul idealurile revolutiei pasoptiste, degenerand intr-un liberalism mercantil si demagogic.

,,Scrisoare III” contine, la nivel artistic, desavarsit, ideile sociale si politice ale lui Eminescu, credinta lui ca patria este o realitate istorica, pentru mentinerea si inaltarea careia poporul a facut eforturi de milenii, luptand si sacrificandu-se pentru libertate si independenta.

            Revolta titonica, pamfletara a poetului se indreapta impotriva ,,betiei de cuvinte”, a demagogiei, impotriva politicienilor interesati, care speculeaza public sentimentul sublim al patriei, transformandu-l intr-un instrument de parvenire si dominatie. Acestia se detaseaza net de adevaratii patrioti, pentru ca – zice Eminescu - ,,nationalitatea se simte cu inima si nu se vorbeste numai cu gura; ceea ce se iubeste si se respecta adanc se pronunta arareori”.

            ,,Scrisoarea IV” si ,,Scrisoarea V (Dalila)”, izvorate din aspiratia neistovita a poetului catre o iubire ideala, satirizeaza si deplang injosirea sentimentului de iubire, lipsa de sinceritate in manifestarea acestui sentiment nobil, pe care femeia superficiala si frivola il degradeaza, mercantilizandu-l ca pe o marfa.            In aceste doua ,,Scrisori”, geniul este privit in raporturile lui cu dragostea, cu femeia. Si in aceasta situatie, geniul ramane neanteles si nefericit, aspirand spre un ideal mereu contrazis de realitate.            Mai stapaneste in opera maturitatii eminesciene o nostalgie neascunsa dupa valorile clasicitatii, ca dupa o oaza a perfectiunii intrezarite. Ea se manifesta atat in ,,Scrisoarea IV”. i; in cea din urma, iubirea perfecta atinsa virtual ca stare, ar provoca in artist o inaltare a mijloacelor pana la desavarsirea celor clasice, o descoperire tainica a sensului          

 Prin densitatea ideilor, prin sinteza tuturor categoriilor eminesciene si a procedeelor artistice, ,,Scrisorile” eminesciene reprezinta punctul de varf a puterii de gandire si a capacitatii de creatie a poetului. Aparitia lor constituie o contitura revelatoare in cretia poetica eminesciana, ele apartinand acelei perioade cand geniul eminescian evolueaza vertiginos catre ,,Luceafarul”.