Deși a trecut un număr de ani, sunt momente când încă îmi amintesc o întâmplare care

m-a impresionat, o întâmplare care m-a făcut și încă mă face să reflectez... Era vară, după-

amiază târziu, iar cerul s-a întunecat dintr-o dată și a pornit urgia! A plouat mult, cantități

enorme de apă s-au strâns în rigolelele de lângă bloc, adevărate lacuri s-au format pe alei, în

spațiul verde... Ce mai, apa pusese stăpânire peste toată întinderea! La un moment dat, printre

bubuiturile tunetelor, am auzit un scâncet slab la ușa de la intrare. Am deschis și am văzut-o

pe Pufulica, udă leoarcă, și pe covoraș unul din puiuții ei! Am rămas înmărmurită, mintea mea

încerca să proceseze informația, dar parcă totul era ca într-un vis: vedeam cățelușa, vedeam

puiul aproape mort, vedeam ochii imploratori ai Pufulicăi, vedeam ghemul acela de blană pe

care ea pusese o lăbuță... Timpul încremenise odată cu mine, iar mintea mea se blocase!

Acum când scriu aceste rânduri derulez filmul evenimentelor, așa cum am făcut-o de

nenumărate ori de-a lungul anilor, și mă văd cum am țâșnit pe ușă, afară în ploaia torențială,

cu urletul gândului care îmi spărgea timpanele „cățeii Pufulicăi sunt în pericol”! Pufulica era

o cățelușă de talie mică, lățoasă, care se aciuase la blocul nostru, o cățelușă extrem de

inteligentă și cuminte (am suspectat mult timp că era pierdută de stăpânul ei). Era prietena

tuturor copiilor și de multe ori o surprindeam cum îi urmărea cu o grijă parcă de mamă! La un

moment dat, Pufulica a făcut pui, trei pui frumoși pe care i-a cuibărit sub o placă de la

marginea blocului. Mergeam mereu, eu sau vecinii mei, și verificam puii și o hrăneam pe

mama lor. În acea după-amiază, apa a inundat „cuibulˮ, iar cățelușa disperată a căutat să-ți

salveze „copiiiˮ! Doar că nu a reușit singură! A cerut ajutor! Acel câine cerea ajutorul meu, al

omului, când mi-a plâns la ușă. Când am ajuns la culcușul ei, scena a fost înduioșătoare: unul

din pui era mort, înecat, celălalt era pe jumătate în culcuș, acum o groapă plină cu apă... I-am

luat pe amândoi de acolo și i-am dus în casă, împreună cu cel lăsat de Pufulica pe covoraș. Pe

cei doi la care le bătea inimoara le-am suflat în botic, i-am resuscitat, i-am spălat de noroi și i-

am uscat... Pufulica m-a privit în tot acest timp cu o privire pe care nu o pot descrie în cuvinte,

a ascultat tot ce-i spuneam ca și cum ar fi înțeles fiecare cuvânt. Când ploaia s-a oprit, târziu

în noapte, am îngropat puiul mort, urmărită atent de Pufulica.

Nu mă pricep la animale, nu am câine, nici nu am fost preocupată vreodată de aceste

lucruri, deși nu înseamnă că nu le iubesc sau nu-mi pasă de ele. Știu că au instinct matern și

devin mai agresive când au pui, dar cam atât. Cu Pufulica însă a fost altceva!

Nu știu ce a gândit, dacă a gândit, ce a simțit, ce a înțeles ea din toată întâmplarea

aceea tragică, dar știu ce impact a avut asupra mea. Mult timp m-am întrebat cum aș fi

reacționat eu, Omul, Mama, într-o situație asemănătoare, dar nu am putut face niciodată acest

exercițiu de imaginație! Oricât de mult am încercat, nu am putut să mă transpun în situația

unei mame disperate. Văd zilnic durerea, mă doare suferința tuturor, și, deși intuiesc spiritul

de sacrificiu pe care orice mamă îl are în momente cruciale de viață și de moarte, mintea mea

refuză să se pună într-o situație atât de disperată ca a Pufulicăi... Chiar și acum când scriu

aceste rânduri, după atât de mulți ani, simt cum mă copleșesc felurite emoții!