Charlotte Malachowski Bühler (1893-1974)

Numele Charlottei Bühler, în prezent este rar menţionat în literatura de specialitate. Deobicei la

cercetările ei privind dezvoltarea mentală a copiilor, se fac succint trimiteri de către experţii în

psihologia copilului. Datorită interesului crescut în probleme de psihologie umanistă, uneori este

menţionată în acelaşi rând cu numele a autori recunoscuţi pe această direcţie ca Carl Rogers şi

Abraham Maslow, ca regulă, oferinduse o preferinţă mai mare pentru autorul din urmă, deşi ei

împreună au creat Asociaţia de Psihologie Umanistă care a fost condusă de către C. Bühler.

În istoria psihologiei, această femeie a lăsat o urmă luminoasă, croindu-şi drumul de la o simplă

amatoare cu experimente diverse şi tehnici simple de diagnostic până la generalizări filozofice

profunde despre viaţa oamenilor. Interesul ei către diversele cercetări ştiinţifice, cu tendinţe către

cercetările umaniste, s-au întruchipat în lucrări vaste care au devenit lucrări clasice în psihologie.

Charlotte Bühler Bertha sa născut 20 decembrie 1893 în Berlin. Ea a fost cel mai mare copil şi unica

fiică a lui Rose şi Herman Malachowski. Tatăl ei a fost un arhitect talentat, de el a fost proiectată

construirea primului magazin universal din Germania. Provenind dintr-o familie evreiască nu prea

înstărită tatăl ei şi-a obţinut prosperitatea numai datorită muncii sale asiduie. Mama Charlottei era o

femeie frumoasă şi talentată avea o satisfacţie mare de apartenţă la segmentele respectabile ale

societăţii dar totodată a fost îngrijorată şi într-un fel a regretat faptul datorită caruia din pricina poziţiei

sociale de pe atunci nu s-a putut realiza în cariera muzicală şi nu a continuat pasiunea ei pentru cântat.

Sufleteşte, Charlotte n-a fost foarte apropiată de părinţii săi. Mult mai aproape fiind de fratele ei mai

mic, cu care în copilărie petreceau multe ore la diferite jocuri comune şi luau lecţii de muzică ambii.

De la părinţi, a preluat şi moştenit un interes profund în problemele de cultură şi, mai târziu când a

ajuns un psiholog profesionist, a publicat mai multe lucrări de literatură şi estetică.

În termeni psihologici influenţa părinţilor asupra ei s-au reflectat în contradicţiile extreme a naturei

ei: dragostea deosebită faţă de oameni putea fi combinată uşor cu aroganţa faţă de o careva persoană,

sau în comunicare manifestându-se ori într-o căldură sufletească deosebită ori cu o raceală

respingătoare.

1

Interesul în psihologie, Charllotei i-a apărut către vârsta de 17 ani, în mare parte fiind generat de

nemulţumirile în căutările religioase. Ea a fost botezată în credinţa protestantă, ceea ce era a frecvent

întâlnit în rândul evreilor-germani bogaţi, care astfel încercau să se protejeze de anti-semitism. Ne

găsirea răspunsurilor la întrebările ei tulburătoare în dogmele religioase, au facut-o să apeleze la

scrierile de metafizică şi filozofie religioasă. În fine, cel mai mare interes al ei îşi are începuturile din

problemele despre viaţa spirituală şi sufletească. După ce a citit lucrările de H. Ebbinghaus, care

sugera faptul că procesele mentale sunt guvernate şi se supun legilor de asociere, Charlotte a fost

înclinată a nu fi de acord cu acest punct de vedere şi a început să efectueze experimente proprii.

După ce a absolvit şcoala privată, a continuat în 1913 la Universitatea din Freiburg, unde a

absolvit medicina, filosofia şi psihologia. În primăvara viitoare, s-a mutat la Kiel şi a continuat studiile

la o universitate locală. Acolo, s-a îndrăgostit de un student-geograf, însă cu toate acestea, nu i-a fost

destinat să rămână împreună: el a fost trimis la război unde a fost ucis. Ulterior studiile superioare şi

le-a încheiat la Universitatea din Berlin în (1914-1915) sub conducerea unuia dintre pionierii

psihologiei experimentale - Carl Stumpf. Fiind extrem de ambiţioasă şi independentă a refuzat

propunerei lui Stumpf, de a fi admisă mai departe la studii post-universitare, ceea ce în perioada de pe

atunci nu era comun şi era o onoare deosebită pentru o femeie. Charlotte a respins propunerea de a

ramâne mai departe la facultate, din cauza că Stumpf îi sugera şi o îndemna la studiul proceselor

emoţionale fiind mai mult o preferinţa a lui, iar Charlotte era interesată mai mult în problemele

referitoare la gândire. Oricum la recomandarea lui Stumpf, Charllote a fost înscrisă într-una din cele

mai renumite din laboratoarele psihologice din Europa aparţinând Universităţii din Munchen.

Laboratorul era condus de liderul şi expertul în gândire Oswald Kulpe. În decembrie 1915, doar după

câteva luni după ce Charlotte se mutase la Munchen, O. Kulpe a murit, locul lui fiind urmat de cel mai

apropiat consilier a lui, Karl Bühler, care se întorseseră din război. Deşi nu erau cunoscuţi, Charlotte a

aflat că el realizase studii experimentale ale proceselor cognitive similare cu cele pe care ea încercase

anterior să le facă. Între colegi apăruse o atracţie reciprocă, şi în aprilie 1916 ei s-au căsătorit. În 1917

au avut o fiica, Ingeborg, în 1919 – un fiu Rolf (educaţia copiilor în mare parte a fost lăsată pe seama

guvernantelor.)

În 1918, Charlotte Bühler, şi-a apărat cu succes teza de doctorat în psihologia cognitivă şi

deasemenea şi-a primit şi titlul de doctor în filosofie. Tot în acelaşi an de către ea au fost publicate

cercetări originale despre fanteziile copiilor şi le-a dedicat un şir de colecţii de basme şi poveşti. În

anii următori, Karl şi Charlotte Bühler, au lucrat mână în mână, în special la Institutul de Tehnologie

din Dresda, instutuţie în care Charlotte a fost prima femeie care a obţinut titlul de docent-privat.

În 1923 ea a primit o bursă Rockefeller şi a plecat la stagiere în Statele Unite. Acolo, ea a lucrat la

Universitatea din Columbia, sub conducerea lui  Edward Lee Thorndike. Însuşirea şi asimilarea

metodelor în cercetările behavioriste i-au întărit şi mai mult tendinţa către observarea directă a

2

fenomenelor de comportament. La întoarcerea din America, ea s-a alăturat din nou soţului ei, care în

perioada dată conducea facultatea de psihologie a Universităţii din Viena. În comun cu ei s-a fondat

şi Institutul de Psihologie, la care Charlotte Bühler, conducea Departamentul de Psihologie a

Copilului.

În cadrul activităţilor ei de cercetare întreprinse în Viena, în acea perioada, lucrările ei se caracterizau

printr-o originalitate şi o profunzime deosebită. În istoria ştiinţelor Bühler se consideră ca

fondatoarea şcolii vieneze a psihologiei vârstelor, reunind alături şi alţi cercetători ca (X. Gettser, K.

Reyninger, Tuder, B. Hart, E. Koehler şi alţii). Charlottei Bühler îi revine prima încercare de a

periodiza vârstele în baza criteriului de periodizare pe pubertate care se baza pe maturizarea funcţiilor

sexuale, fiind ca un proces cheie în dezvoltare, şi în funcţie de care ar trebui să se ia în considerare şi

toate celelalte aspecte ale dezvoltării. Conform teoriei sale, funcţiile sexuale sunt reprezentate în

conştiinţă ca o "necesitate de a adăuga, de a completa"; revigorarea acestei cereri, acestei necesităţi

apare anume în perioada pubertăţii.

O largă popularitate şcolii vieneze i-au fost atribuite datorită cercetărilor şi testărilor diagnostice pe

nivelul de dezvoltare psihic şi mental a copilului. După Bühler, împreună cu H.Hetzer s-a elaborat

teste originale pentru copiii preşcolari, folosite şi în prezent în practica de testare psihodiagnostică.

Ca un indicator al nivelului de dezvoltare era numit de ea "coeficientul de dezvoltare", azi în locul

bine cunoscutului "coeficient de inteligenţă". Acesta era stabilit ca raportul dintre "vârsta de

dezvoltare", calculată în urma rezultatului testului şi vârsta cronologică a copilului. Potrivit

rezultatelor testelor se stabileşte un "profil de dezvoltare", care arată modul în care se dezvoltă

diferite aspecte ale comportamentului.

Cel mai important rezultat al acestei perioade de cercetare efectuate, inclusiv şi prin metoda

biografică este o periodizare care ne arată modul de viaţă al individului ca personalitate. Ca materiale

de studii erau folosite în special jurnalele adolescenţilor, pe care C. Bühler, în baza experienţei

personale le considera o sursă informativă deosebit de valoroasă. Dezvoltarea vieţii psihice individuale

era considerată de ea prin prisma realizărilor care ţin de natura interioară a omului. Viaţa umană este

considerată ca un proces de formare a structurilor ţintă ale personalităţii. Structura intenţionată de

bază a personalităţii este - "Sinele". Aceasta fiind ca o educaţie spirituală, care ne este iniţial dată şi

este care este practic neschimbătoare, se modifică doar forma de manifestare a acesteia. În concepţia

lui Bühler forţa motrică principală a dezvoltării, este nevoia individului de a se auto-împlini pe sine.

Conceptul de auto-împlinire este aproape, de sensul de actualizare de sine, dar C. Bühler le distinge.

Auto-împlinirea este înţeleasă ca un rezultat al călătoriei vieţii, atunci când "valorile şi obiectivele pe

care persoana le solicită, conştient sau inconştient, reuşesc o punere în aplicare adecvată." Cu toate

acestea, auto-împlinirea poate fi privită şi ca un proces, care în faze de vârstă diferite, pot acţiona de

exemplu ca o stare bună de sănătate ( la vârsta de 1 an jumătate), în modul de trăire a experienţei de

3

finalizare a copilăriei (12-18 ani), ca auto-realizare (la maturitate) modul îndeplinire, realizare (la

bătrâneţe).

C. Bühler sublinia faptul că starea de completă auto-realizare depinde de capacitatea individului de

aşi stabili astfel de obiective, care-i sunt cele mai adecvate esenţei sale interioare. Această capacitate

se numeşte auto-determinare. Auto-determinarea este asociată cu nivelul intelectual al individului, din

cauza că inteligenţei îi revine capacitatea de cunoaştere profundă a propriului potenţial.

Anii petrecuţi în Viena, au fost în toate privinţele productivi şi prosperi mai ales din punct de vedere

ştiinţific. Fiecare zi începea cu munca la birou, publicaţiile apăreau deasemenea în mod regulat.

Charlotte şi Karl erau mereu înconjuraţi de către studenţi şi colegi fideli.

În 1938, Charlotta aflîndu-se în străinătate a aflat că naziştii care pe atunci invadaseră Austria, îi

aduceau soţului ei motive grave de îngrijorare cu privire la originea ei evreiască. Ambii ulterior au fost

concediaţi de la posturile lor înalte iar proprietatea lor a fost confiscată. Familia Bühler a împărtăşit ca

şi mulţi alţi exilaţi soarta ameninţării de genocid.

După o scurtă şedere în Oslo (în 1938-1940) în care C. Bühler a fost profesoară la o universitate

locală, familia sa mutat în Statele Unite ale Americii. Următoarii cinci ani de existenţă ai lor au fost

instabili, tulburi, cu diferite mutări frecvente în căutarea unui lucru decent. C. Bühler, a predat un timp

la Universitatea Clark din Worcester, a mai lucrat şi ca psiholog-clinic în Minneapolis (lucrul ei

reducându-se practic doar la efectuarea testărilor).

În 1945, C. Bühler, a primit cetăţenia americană. Din acel moment ea a lucrat la Los Angeles,

totuşi neatingând acel statut oficial pe care îl avea în vremurile anterioare. Fiind nemulţumită de acea

situaţie, ea a deschis o clinică privată de psihoterapie practică, încercând să pună în aplicare ideile ei,

în noua sferă socială. Perioada americană de creativitate ştiinţifică C. Bühler şi-a consacrat-o studierii

înglobate pe problemele majore ale personalităţii, şi de periodizare a vieţii.

În 1964, împreuna cu Carl Rogers, Viktor Frankl, Abraham Maslow, ea a luat parte la organizarea

evenimentului, care a iniţiat o nouă direcţie în ştiinţă - şi anume psihologia umanistă.

În 1965, ea a devenit primul preşedinte al Asociaţiei în Psihologia umanistă. Puncte centrale în

această şcoală fiind recunoscută, ca contrar freudismului şi behaviorismului şi fiind o "a treia forţă"

în psihologie, îi revine accentulului şi conceptului de creştere a personalităţii şi de auto-actualizare.

Acestor aspecte importante le sunt dedicate lucrări majore "Viaţa Omului" (1968, co-autor cu Fred

Masaryk) şi "Introducere în psihologie umanistă" (1972, co-autor cu Melanie Allen). Înconjurată de

suporteri, Charlotte Bühler, şi-a găsit în sfârşit un loc demn în comunitatea ştiinţifică şi la noua sa

patrie.

În 1972, simţind o abatere gravă de sănătate, s-a mutat la copiii săi în Stuttgart. Încercase să

practice şi acolo, dar o apăsa greu separarea de fraternitatea intelectuală din America, şi în final s-a

reîntors acolo. A murit Charlotte Bühler la 3 februarie 1974.

4

Teoria de intenționalitate în concepţia Ch. Buhler

Locul central în conceptul de personalitate și modului de viaţă a personalităţii umane, este ideea de

intenționalitate. Intenționalitatea acționează ca un nucleu funcțional al personalității, care este

implicat în toate alegerile din viața persoanei. Conținutul de intenționalitate este format din încrederea

înnăscută și valoarea-semantică a structurei personalităţii, care se exteriorizează pe parcursul vieții

individuale. Intenționalitatea este deci - o structură înnăscută a personalităţii, care nu se supune

oricărei altei structuri pe parcursul formării vieţiii individului. Potrivit Ch. Buhler, condițiile de mediu

și educație pot schimba doar forma de exprimare a intenționalității fără a schimba însă esenţa ei. Cu

toate acestea, mediul social poate distorsiona sau suprima germenii de creştere a intenționalităţii

copilului.

În ultimele sale lucrări Ch. Buhler constată că personalitatea este structurată din intenționalitatea

"tendințelor de bază" adică dorinţa umană înnăscută pentru realizarea de valori și semnificații.

Convergența "tendințelor de bază" este forța motrice a dezvoltării mentale a individului iar

combinarea cât mai individuală a acestora şi determină parametrii centrali în călătoria vieții

individului.

Prima tendința de bază – este tendinţa de satisfacere a nevoilor fiziologice cele mai simple pentru

asigurarea fizică şi auto-conservarea persoanei. Această tendință este actualizată la o vârstă timpurie,

sub formă de nevoie de hrană, căldură, confort, mişcare. A doua tendință de bază – este dorinţa de a

se adapta la mediul înconjurător. Acesta se desfășoară în vârsta copilăriei, atunci când copilul începe

să descopere în mod activ lumea, când acesta manipulează cu obiectele şi învaţă să exercite şi să

dobândească modurile culturale de acțiune cu lucrurile. De fapt, a doua tendința de bază este nevoia de

activitate. Aceste două tendinţe descrise de Ch. Buhler au fost evaluate ca fiind cele mai simple şi

responsabile în adaptare. A treia tendință de bază - este dorința de realizare și de creații artistice. La

copii, aceasta apare în joc și în expansiunile creative, iar la adulţi prin stilul de viaţă schimbător şi

variat. Tendința patra este - tendința de integrare și raționalizare a lumii interioare a individului. În

forma matură aceasta se observă în activitatea de viață în auto-determinarea şi prin organizarea şi

sistematizarea experienței de viață individuală.

Rezultatul acestei evoluții va fi auto-realizarea individului.

În auto-împlinire sunt relevate două aspecte importante: procedurale și productive. Aspectul

procedural de auto-realizare - este procesul de obiectivare a esenţei interioare a individului la scara

vieții. Iar la aspectul semnificativ de auto-realizare – aceasta reprezintă performanța, realizată de

persoană care va fi rezultatul în urma procesului de auto-realizare.

5

Deci în concepţia de bază a Ch. Buhler şi a adepţilor şcolii psihologiei genetice de la Viena, forţa

motrice a dezvoltării este tendinţa omului de a se auto-realiza, mai bine spus tendinţa înnăscută a

omului de a se auto-realiza. Voi descrie în continuare două noţiuni de bază în explicarea procesului de

dezvoltare şi formare a personalităţii omului.

Autorealizarea – care este descrisă ca punctul final al vieţii, ea se consideră prezentă atunci când

scopurile şi-au găsit o realizare adecvată, prin aceasta se are în vedere stricta realizare a lor nici mai

mult de cât şi-a propus individul şi nici mai puţin. Deasemenea la auto-realizarea individului nu se are

în vedere doar partea financiară.

Auto-îndeplinirea – este înţeleasă nu numai ca momentul final dar şi ca procesul care la diverse etape

de vârstă este prezent în mod diferit.

În continuare voi prezenta un tabel în care Ch. Buhler evidenţiază pentru fiecare vârstă o forma unica

de auto-realizare a individului.

Fază Vârsta Conţinutul psihologic Forma de auto-realizare1 De naştere până la

1,5 anPerioada nou-născutului şi vârsta fragedă a copilului

Auto-îndeplinirea se caracterizează prin buna dispoziţie a copilului

1 De la 16-20 ani nu are familie, lipsa profesie, nu are un mod de viaţă format, lipsa auto-determinării

spontaneitate

2 De la 20-până la 25-30

Autodeterminare preliminară, alegerea jumatăţii(soţului,soţiei)

Maturitate, independenţă

3 De la 25-30 până la 40-45

Maturitate: familie proprie, vocație, obiective specifice stabilite în viață și auto-realizare

Creativitate, generativitate

4 De la 50-65 ani Oamenii care îmbătrânesc trec print-o dificilă criză de vârstă spirituală. La sfirşitul acestei per. nu există nici auto-determinare nici obiective de viaţă.

Înţelepciune

5 De la 65-până la moarte

Bătrânii își pierd legăturile sociale. Existența lor este fără rost, axată pe trecut, o așteptare pasivă a morții, şi auto-finisarea

-

6

Ch. Buhler afirma că gradul de auto-împlinire depinde de o capacitate a individului de aşi înainta reuşit scopurile. Ele nu trebuie să fie întâmplătoare ci să corespundă esenţei anterioare. Această capacitate este denumită auto-determinarea. Cu cât mai înaltă va fi auto-determinarea cu atât e mai mult probabilă auto-împlinirea. Momentul

central în dezvoltarea individuală a omului este structurea scopurilor adecvate. Prezenţa scopurilor este

condiţia necesară pentru o dezvoltare psihică sănătoasa. Iar dacă în auto-determinarea persoanei apar

problem atunci aceasta contribuie la apariţia dereglărilor psihice.

Auto-împlinirea, auto-determinarea fac parte în fiecare etapa de viaţă a persoanei.

Pentru a periodiza dezvolarea personalităţii omului Ch. Buhler a analizat şi generalizat biografiile

multor personalităţi din diferite pături sociale. În rezultat ea a lansat idea că viaţa este un process

polifazic, aplicând cuvântul fază autoarea arată că în procesul de dezvoltare au loc unele schimbări şi

întreruperi între faze după o fază de dezvoltare apare o întrerupere şi la sfârşitul acestei întreruperi

apare o schimbare.

În urma analizei biografiilor autoarea a evidenţiat trei aspecte ale vieţii omului.

1. Decurgerea exterioară a vieţii sau mersul obiectiv al vieţii (adică epoca istorico-culturală în

care se dezvoltă personalitatea).

2. Istoria activităţii creative a personalităţii (tot ce face omul în viaţa sa, el crează).

3. Transformările de vârstă în lumea interioară a omului (omul poate să nu se simtă în

conformitate cu vârsta care o are). La aceast aspect al trasformarilor de vârsta în lumea

interioară, se evidenţiază şi atutudinea individuală faţă de propria sa viaţă.

Fazele periodizării vieţii.

1. De la naştere - 16, 20 de ani – se caracterizează prin lipsa propriei familii, lipsa activităţiilor

profesionale şi a auto-determinării şi este cea mai fericită perioadă din viaţa omului.

2. De la 16, 20 – 25, 30 de ani – individul încearcă diferite tipuri de activităţi de muncă, auto-

determinarea este difuză.

3. De la 25, 30 – 45, 50 de ani – începutul acestei faze poate să aibă loc şi mai devreme, ea se

marchează prin descoperirea menirii sale de a crea propria familie. Pe parcursul fazei are loc

specificarea auto-determinării, adică se evidenţiază mai multe scopuri realizarea cărora îi dă

individului mai multe rezultate concrete. La această perioada în jurul vârstei de 40 de ani se formează

auto-aprecierea personalităţii omului. Individual îşi analizează rezultatele vieţii. Apariţia auto-

aprecierii personalităţii anume la aceată vârstă este explicată prin faptul că anume la această vârstă are

loc căutarea şi găsirea sensului vieţii. Această vârtă poate fi şi periculoasă deoarece persoana poate să

ajungă la concluzia ca şi-a trăit viaţa nu aşa cum şi-ar fi dorit şi poate încerca să facă în ea o schimbare

radical.

7

4. De la 45,50 – 65, 70 - în această perioadă are loc finisarea activităţii profesionale, copiii pleacă din

familie, apar crizele sufleteşti şi treptat dispare auto-determinarea aici se finisează procesul de auto-

realizare.

5. De la 65,70 – până la sfîrşitul vieţii – în această fază persoana rămâne singură, dispare familia,

lipseşte activitatea profesională şi apar hobby-urile iar activitatea interioară este orientată către trecut.

Noţiunea de viaţă trece în existenţă, se are în vedere că persoana după vârsta de 65 de ani nu-şi mai

înaintează scopuri (atunci când unele persoane îşi mai pot propun careva scopuri această se explică

prin particularităţile lor individuale). Un moment important la această etapă este pregătirea psihologică

a persoanei către această perioadă. Deseori lipsa activităţii profesionale devine un moment foarte

stresant pentru om. Peroana poate să se simtă inutilă şi viaţa de mai departe îşi pierde sensul.

În încheiere, cu această periodizare Ch. Buhler arată şi demonstrează cum se schimbă tendinţele

motivaţionale de la o fază la alta, cum se schimbă activizmul omului în dependenţă de vârstă.

Pentru această concepţie a autoarei este specific idea că viaţa socială a individului porneşte de la nişte

momente pe care le consideră înnăscute. Acestea sunt auto-determinarea, auto-realizarea, auto-

împlinirea. Acceptând factorul social, Ch. Buhler totuşi afirmă că anume aceste trei momente

înnăscute sunt forţa motrice a dezvoltării şi formării personalităţii omului.

Referinţe bibliografice:

1. Логинова Н.А. “Жизненный путь человека как проблема психологии” в Вопросы

психологии, 2009

2. Капринский К.В. „Психология жизненного пути личности”, Учеб. Пособие, 2002

3. Psihologia dezvoltării, note de curs , ULIM , mai - 2012

8