Ilie Baba Valentin Mic

SATU NOU - BANAT Secvențe de viață spirituală

Ediție îngrijită, prefațată și adnotată de

Prof. dr. Constantin Manolache

Ploiești Editura Libertas, 2013

2

Redactor: C. Manolache

Tehnoredactor: Paul Șillo

Coperta: Paul Șillo

Culegere text: Simona Bădulescu

Paul Șillo

ISBN

Forumul European pentru Istorie și Cultură

Centrul Județean de Cultură Prahova

Editura Libertas, Ploiești,

B-dul Republicii, nr. 4

Email: centrulculturiiprahova@yahoo.com

Coperta 1: Biserica Ortodoxă Română din

Satu-Nou și Fanfara „Cultura”

3

Prezentare

Comuna Satu-Nou face parte din grupul celor 36 de

localităţi cu populaţie românească din zona de sud a Banatului,

aflate în componenţa Serbiei. E situată pe drumul ce leagă

Timişoara de Belgrad, la 18 km de municipiul Panciova, pe un

platou larg, cuprins între Valea Timişului, poalele Munţilor Vârşeţ

şi Depresiunea Bisericii Albe, ajungând, la sud, până spre Dunăre.

Localitatea este atestată, cu acest nume, din sec. XIV, într-un act

de proprietate al contelui Nicolae Ravai. Existenţa ei se duce însă

mult mai departe în timp, devreme ce întreg acest spaţiu al

Banatului îl întâlnim făcând parte din marele stat dac al lui

Burebista.

Potrivit tradiţiei orale locale, vatra acestei aşezări a fost

distrusă în timpul unor violente incursiuni militare, întreprinse de

imperialii otomani. Prăpădul produs a fost atât de mare încât, după

alungarea invadatorilor, locuitorii reveniţi la baştină au trebuit să-

şi întemeieze alte gospodării, practic, să pună temeliile unui sat

nou, lângă ruinele celui vechi.

Spaţiu de interferenţă militară habsburgo-otomană,

Banatul de sud are parte de o experienţă dramatică, împinsă până

la limitele pustiirii. Tăişul iataganului, jaful şi robia fac ravagii.

Parte din populaţie se retrage în Banatul de nord, Transilavania şi

Oltenia şi chiar mai departe, ajungând până în inima Munteniei. În

sudul, dar mai ales în nordul Dunării, se formează cete de

luptători, care ţin într-o alertă continuă raialele turceşti din zonă.

Sub conducerea lui Mihai Viteazul, faptele de vitejie

întreprinse împotriva Porţii Otomane ating proporţii de epopee.

Din spaţiile balcanice, i se alătură numeroşi luptători, conduşi de

căpitani vestiţi, precum Baba Novac, venit din părţile Dunării

bănăţene. Prin loialitatea şi marile sale fapte de vitejie, Baba

4

Novac câştigă dragostea şi preţuirea poporului român, care l-a

aşezat în cântec de baladă, în cronici şi în bronz, nemurindu-l prin

secole.

Prahova, zonă centrală şi importantă a Ţării Româneşti, l-a

găzduit şi l-a cunoscut îndeaproape pe Baba Novac.

A locuit o vreme la Ploieşti, pregătind, în calitatea sa de

general, armata care avea să treacă, prin Valea Teleajenului şi a

Buzăului, în Transilvania, pentru înfăptuirea primului stat unitar

român (27 mai 1600). În toamna aceluiaşi an, îl întâlnim din nou

în Prahova, în timpul operaţiunilor militare de la Ceptura, Urlaţi şi

Bucov.

După aceste evenimente, defavorabile lui Mihai Viteazul,

o parte din oştenii lui Baba Novac se hotărâsc să rămână în zona

Prahovei. Se înfiripă, astfel, în marginea de nord a Ploieştiului (pe

atunci, un târg în devenire), cartierul cunoscut şi astăzi sub

numele de „Piaţa sârbească”, iar, la 18 km de el, pe Valea

Teleajenului, un început de aşezare rurală, botezată de

întemeietori, Satu-Nou. Presupunem că acest nume are legătură cu

localitatea de provenienţă a celor care i l-au atribuit, localitate

care, în acel context istoric, nu putea fi alta decât Satu-Nou din

Banat. Această ipoteză are ca suport cunoscutul obicei al

românilor de a da unei aşezări noi, fie numele întemeietorului

principal, fie numele localităţii din care provine populaţia

dislocată.

După acest incurs în Principatul Ţării Româneşti la finele

secolului XVI, să revenim la Banatul de Sud. Revoltele populației

de aici, conjugate cu desele atacuri nord-dunărene, au contribuit la

slăbirea puterii militare turceşti în această parte a Imperiului, dând

posibilitate Curţii de la Viena să reintre în stăpânirea acestui

spațiu.

Turcii au lăsat în urma lor o adevărată Vale a Plângerii.

Administraţia imperială habsburgică găseşte ieşirea din această

situaţie dramatică prin aplicarea unor măsuri inteligente, menite să

atragă în acest areal populaţii din zonele învecinate, îndeosebi din

Banatul de nord, Transilvania şi Oltenia.

La Satu Nou, numărul localnicilor a fost substanţial mărit

cu nord bănăţeni, ardeleni şi olteni. Fiecare familie primea,

5

gratuit, lot de casă şi materiale pentru ridicarea construcţiilor

gospodăreşti, 20 de ingăre de teren agricol, vite de tracţiune,

cereale pentru consum pe o perioadă de un an. La acestea, se mai

adăugau şi alte avantaje, cum ar fi: o vacă (la două familii),

împrumut bănesc (fără dobândă) cu termen de înapoiere la trei

ani, scutiri şi micşorări de impozite, posibilitatea angajării

bărbaţilor, ca lefegii, în regimentele de graniţă.

Aplicarea acestor măsuri a condus rapid la revigorarea

localităţii şi a coeziunii membrilor ei. Bunăstarea materială a

fiecăruia se răsfrânge pozitiv asupra dezvoltării întregii

comunităţi. În această evoluţie, viaţa spirituală a fost asemenea

liantului care leagă piatră de piatră construcţia unui edificiu

impunător. Credinţa în Dumnezeu, păstrarea şi afirmatea valorilor

identitare, precum limba, istoria, cultura şi obiceiurile tradiţionale

au constituit elementele principale ale acestui liant al durabilităţii,

întrupat într-o multitudine de fapte admirabile. Numai aşa s-au

putut ridica numeroase edificii de interes public (biserici, şcoli,

instituţii de cultură, clădiri pentru funcţionarea unui regiment

grăniceresc etc.). Numai aşa, prin credinţă în Dumnezeu,

inteligenţă, muncă şi unitate, s-a putut face faţă numeroaselor

situaţii dificile, specifice unui spaţiu fierbinte de frontieră, bântuit,

ca-ntr-o răscruce, de vânturile neostoite ale vremurilor.

Aşa a fost, de exemplu, în anul 1788, când Banatul este

supus unui puternic atac militar turcesc. Satu-Nou, alături de

întreaga linie de apărare din Banatul de Sud, şi-a dovedit şi acum

puterea militară şi capacitatea de a acţiona unitar. Au fost

numeroase pierderi, cum ar fi incendierea Bisericii vechi, de

bârne, în care se aflau cele mai vechi înscrisuri despre trecutul

localităţii.

O barbarie asemănătoare, dar cu conotaţii mult mai grave,

se produce şi în 1849. Aflată în trecere spre Panciova, armata

maghiară, deci o componentă a armatei imperiale, se opreşte în

Satu Nou, pentru a distruge, cu sălbăticie, icoanele, obiectele de

cult, cărţile şi documentele din Biserica Ortodoxă Română, dând

apoi foc întregului edificiu. Fapta se petrece într-o localitate

supusă imperiului şi angajată în apărarea lui. Mai putem vorbi, în

acest context, de educaţie, de norme de conduită, de civilizaţie?

6

Cred că, mai degrabă, de ferocitatea sălbaticului asiatic,

„civilizat”, în popasul lui european, doar de praful căzut de pe

cizma soldatului austriac.

Ca şi când n-ar fi fost îndeajuns această probă de

primitivism, în octombrie 1944, acelaşi lăcaş de cult este iarăşi dat

pradă flăcărilor. De data aceasta, autorii crimei nu erau nici turci,

nici maghiari. Au lucrat şi au rămas sub acoperire. Nu clădirea şi

obiectele de cult ortodox au fost miza, ci mulţimea documentelor

despre populaţia românească. Şi nici acestea n-ar fi contat, dacă

înscrisurile lor n-ar fi cuprins mulţime de date relevante despre

românii de aici, a căror cunoaştere publică ar fi anulat

credibilitatea unor mistificări, pregătite de minţi înguste,

înfăşurate în opacităţi rasiste. Ne referim la documente precum:

Conscripţia Bisericii Ortodoxe Române, din 1882, care comunică

numărul de „6.284 suflete” (referire la românii din Satu Nou), ori

de recensământul din 1921 – „5130 români, dintr-un total de 6200

locuitori”.

După al II-lea Război Mondial şi până în prezent,

comunitatea românilor din Satu-Nou a ştiut să rămână unitară, să-

şi apere identitatea şi interesele, cultivând pe mai departe o

convieţuire armonioasă cu sârbii, întărind continuu relaţiile

frăţeşti cu românii din Serbia, din România şi de pretutindeni.

Publicarea acestei cărţi despre Satu-Nou (Serbia), la

Ploieşti (România) este rodul unor asemenea relaţii, a conlucrării

cultural-ştiinţifice comune în cadrul organizaţiei

nonguvernamentale Forumul European pentru Istorie şi Cultură. I-

am cunoscut pe locuitorii din Satu-Nou, români şi sârbi, la ei

acasă. I-am cunoscut pe câţiva dintre reprezentanţii lor şi ai altor

localităţi sârbeşti, la Cursurile de Vară de la Vălenii de Munte şi la

Festivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu” de la

Ploieşti. Însuşi marele poet ploieştean, Nichita Stănescu, ne-a

lăsat, ca moştenire, marea lui prietenie pentru Serbia. Prietenii

sârbi ai lui Nichita au devenit, de ani buni, şi prietenii noştri. Trei

zile, în fiecare an, ne întâlnim în judeţul Prahova şi îi aducem lui

Nichita ofranda iubirii şi muncii noastre.

7

O astfel de îmbrăţişare culturală dorim s-o împlinim şi cu

locuitorii din Satu-Nou, înălţând-o, prin timp, la rangul de tradiţie.

Această carte, adevărat elixir de regenerare a memoriei colective,

tezaurizează admirabile secvenţe din viaţa lor spirituală, demne de

a fi relevate în toată splendoarea lor. Prezentări succinte şi

reproduceri de documente se perindă într-o curgere fluentă şi plină

de culoare, reînviind aspecte din activitatea bisericii, presei,

instituţiilor de învăţământ, de cultură şi de artă.

Acest univers spiritual câştigă în amploare şi în frumuseţi

prin alăturarea unei consistente colecţii de folclor, un adevărat

expozeu de trăiri sufleteşti, inestimabil document cu valoare

estetică şi istorică, transpus şi purtat, în vibraţia cuvântului, a

muzicii şi a dansului, de întreaga comunitate locală. Cartea adună,

astfel, un bogat material de viaţă autentică, nerăbdătoare să-şi

continue existenţa, să aprindă imaginaţia cineastului,

romancierului, omului de muzică, omului de teatru.

Comunitatea românească din Satu-Nou trăieşte din plin în

paginile cărţii. Autorilor ei, Ilie Baba şi Valentin Mic (ei înşişi fii

ai localităţii), le revine meritul – marele merit – de a fi trudit, cu

dragoste şi pricepere la adunarea şi aşezarea acestor secvenţe de

viaţă spirituală în pagini de carte, dându-le drumul în lume, pentru

cunoaştere şi neuitare.

Ilie Baba, pasionat şi înzestrat om de cultură, desfăşoară în

Satu Nou o bogată activitate în domeniul muzicii, coregrafiei,

publicisticii şi istoriei locale.

În momentul de faţă, dirijează Corul Bisericii Ortodoxe

Române, conduce redacţia periodicului „Renaşterea”, activează în

Societatea de Limba Română şi în Consiliul de conducere al

Muzeului local.

A publicat „Monografia Bisericii Ortodoxe Române din

Satu-Nou” (2005), „Ovcea – pagini de istorie culturală” (2007) –

ambele lucrări realizate împreună cu Valentin Mic; „Corul

Bisericii Ortodoxe Române din Satu Nou” (2010).

Are în pregătire, împreună cu Valentin Mic şi Mircea

Mărău, studiul „Românii din Panciova”.

8

Valentin Mic, cunoscut poet şi om de presă, este redactor

la săptămânalul „Libertatea” din Panciova, membru în conducerea

Uniunii Ziariştilor din Serbia, și al Forumului European pentru

Istorie şi Cultură.

A publicat volumele de poezii: „Zborul cuvintelor

spinoase” (1996), „Sfinţirea uşii” (2001), „La dans cu Ciufulitul”

– în colaborare cu Marioara Baba Vajinovici (2005), „Virgula”

(2008) şi „Casa palcenă” (2011). Este coautor al mai multor

lucrări cu caracter monografic.

S-a afirmat ca un militant activ pentru apărarea drepturilor

românilor din Serbia, îndeosebi în ceea ce priveşte reintroducerea

limbii şi grafiei române în uzul oficial din Serbia, organizarea de

cursuri de limba română în toate localităţile cu populaţie

românească etc.

Cartea lui Ilie Baba şi Valentin Mic – document de largă

cuprindere despre statura spirituală a românilor din Satu Nou –

contribuie convingător la consolidarea memoriei şi coeziunii

acestei comunităţi, la conştientizarea deplină a meritelor şi

drepturilor ei istorice în arealul respectiv, sporindu-i, totodată,

voinţa şi capacitatea de acţiune în conducerea propriului destin.

Prin urmare, este firesc şi necesar ca lucrarea să ajungă, în primul

rând, la cei cărora le este destinată, dar şi mai departe, în

împrejurimile Banatului, în Valea Timocului şi oriunde sunt

vorbitori de limba română. Bogăţia şi valoarea materialului

cuprins în ea stârneşte interesul cititorului, cu deosebire al

istoricului, etnografului, lingvistului, omului de cultură şi de artă.

Şi, de ce nu, chiar îndemnul de a purcede la alcătuirea altor lucrări

de acest fel, pentru localităţi încă neonorate cu asemenea (atât de

necesare) cărţi de identitate.

Prof. dr. Constantin Manolache

9

Cuvântul autorilor

Cartea de faţă prezintă o modestă contribuţie întru

imortalizarea vieţii spirituale a românilor din Satu-Nou.

Scopul acestei cărţi a fost să completeze golurile din

istoria acestei localități, făcute, în mod voit, în anumite

împrejurări istorice, politice și ideologice, de anumite instituții,

grupuri sau indivizi. Suntem convinşi că această carte va fi un bun

punct de plecare pentru viitorii cercetători ai spiritualităţii şi

istoriei noastre.

Aceasta zestre există mulţumită eforturilor, sacrificiului şi

abnegaţiei tuturor acelora care au pus cărămidă peste cărămidă,

zidind cetăţi ale sufletului şi inimii, cu care putem să ne mândrim.

Aceştia sunt preoţii, învăţătorii, catiheţii, oamenii de ştiinţă,

ţăranii, coriştii, fanfariştii, soliştii, dansatorii, actorii, scriitorii,

pictorii etc., pe care i-a avut şi îi are satul, respectiv toţi aceia care

şi-au dat aportul la păstrarea și dezvoltarea spiritualităţii noastre.

De aceea, cartea de faţă o dedicăm lor, căci ei au scris-o cu mult

entuziasm şi cu trudă nemărginită.

Lucrarea noastră niciodată nu va fi terminată definitiv, ci

doar extinsă şi completată cu date şi evenimente noi.

Mulţumim tuturor acelora care au sprijinit apariţia acestei

cărţi şi le promitem că punctul final nu înseamnă sfârşitul ei, ci,

doar, un bun motiv pentru începutul unei alte cărţi – tot despre noi

şi despre faptele noastre.

Autorii cărţii

10

Biserica Ortodoxă Română

Biserica, focar nestins de spiritualitate moştenit de la

strămoşi drept cel mai de preţ tezaur, a fost, este şi va fi şi în

continuare păstrării identităţii noastre naţionale. Ea ne ajută să

cunoaştem trecutul nostru cultural şi al înaintaşilor noştri, care,

decenii întregi, au luptat pentru păstrarea valorilor noastre

naţionale în acest spaţiu bănăţean şi au dat sens existenţei noastre,

căutând să menţină vie credinţa în Dumnezeu Creatorul, să o

înnobileze, să o îmbogăţească şi să o eternizeze.

Este bine cunoscut faptul că, în trecut, la noi, românii,

învăţământul religios şi, în general, nevoia de a învăţa din cărţi

erau asigurate de către Biserică, iar, mai târziu, lumina cărţilor a

început să apară în şcolile susţinute de către bisericile noastre. Cei

dintâi învăţători îi pregăteau pe şcolari după rânduiala normelor

din vechile şcoli bisericeşti.

Încercări de împiedicare a Bisericii au existat în decursul

secolelor, dar credinţa neclintită a înaintaşilor noştri a făcut ca ea

să se menţină şi să supravieţuiască vitregiei timpurilor. Rolul

Bisericii în viaţa de toate zilele a fost foarte important şi necesar,

fiind o stavilă în calea incertitudinii, un adăpost, un scut spiritual.

În cadrul activităţii sale, Biserica a păstrat, cu vigoare, limba,

datinile şi tradiţiile poporului nostru.

Actuala Biserică Ortodoxă Română din Satu-Nou, cu

hramul „Pogorârea Duhului Sfânt”, este situată în centrul satului,

în locul unei alte biserici, ridicată în anul 1765 şi închinată

Sfântului Stefan Lazarević, bătută din pământ, pe care au

incendiat-o turcii în anul 1788, în timpul războiului turco-austriac,

când au ars primele protocoale bisericeşti, icoanele şi obiectele de

cult. Zidirea noii Biserici a început în anul 1805 şi s-a terminat în

anul 1809. Sfinţirea temeliilor Bisericii s-a făcut de către

protopopul Panciovei, Andrei Arsenovici, la 24 aprilie 1805.

Înaintaşii noştri au ştiut că, prin zidirea Bisericii, sufletul

omului a fost legat de pronia Cerului, păstrând mereu unitatea de

credinţă şi fiind elementul de vârf al dezvoltării spiritului omogen

al unui popor.

11

La început, Biserica, fiind comună cu fraţii ortodocşi sârbi,

a aparţinut Episcopiei (Eparhiei) Vârşeţului, iar, după despărţirea

ierarhică de la 1872, Episcopiei Caransebeşului. După despărţirea

ierarhică, serviciile divine se făceau, alternativ, în limbile română

şi sârbă, până la zidirea Bisericii Ortodoxe Sârbe, în anul 1877.

Deoarece localitatea Satu-Nou a avut o populaţie

românească numeroasă, protoprozbiterul Panciovei, Simeon

Dimitrievici, hotărăşte ca românii din Satu-Nou să aibă două

parohii egale. Fiind acceptat acest act protozbiteral, în 26

noiembrie 1873, iau naştere două parohii egale, parohia I, în

îngrijirea preotului Pavel Militariu, şi parohia a II-a, a preotului

Iosif Popoviciu. Tot în anul respectiv, sub aceşti preoţi, s-au

primit pe seama Bisericii Române, de la comuna politică, 165 de

jugăre de pământ, care s-au pus, în mod gratuit, la dispoziţia

Bisericii şi au fost introduse în cărţile funciare. În 1898, s-au mai

cumpărat 24 de jugăre de pământ, tot de la comuna politică, în

valoare de 10.000 de coroane, plătite în rate de câte 1.000 de

coroane pe an.

Actualul iconostas, care are o impecabilă frumuseţe, a fost

pictat de Živko Petrović (veterinar de profesie), în anul 1852.

Živko Petrovič, născut în 1806, la Zemun, a studiat veterina la

Viena, iar, în timpul liber, a practicat pictura şi desenul la un

cunoscut pictor vienez. Pictura sa aparţine stilului bizantin, fiind

înzestrată cu o expresivitate şi măiestrie artistică deosebită.

După mulţi ani, în 1938, altarul a fost îmbogăţit cu

ornamente sculptate în lemn şi aurite de Iuliu Bosioc, din Berlişte

(România). Valoarea lucrărilor a fost de peste 50.000 de dinari.

Într-o scrisoare din 23 aprilie 1939, protopopul Ioan Murgu ţine să

mulţumească artistului Iuliu Bosioc:: „Îţi comunic cu plăcere că

sculptura şi aurirea templului, cât şi a celorlalte părţi din

Biserica Română din Satu-Nou, Iugoslavia, executată de dumnea-

ta, este de o frumuseţe rară, admirată de toată lumea, vrednică de

numele de care te bucuri şi te recomand tuturora, cu toată

căldura inimii, ca pe un artist distins, apreciat în lucrările artei

bisericeşti.”

Tot în acest răstimp, au fost pictate icoanele de pe boltă,

operă a pictorului Antoniu Şteff din Hondol (Ardeal), de mărime

12

naturală, realizate excepţional. Ele se încadrează perfect în

ansamblul Bisericii. Lucrările acestor icoane au costat 35.000 de

dinari.

În anul 1975, în urma apariţiei apelor freatice, Biserica a

suferit mari avarieri şi pagube, turnul ei despărţindu-se de corabie.

Cu ajutorul enoriaşilor, s-au efectuat lucrări de asanare, în anul

1978, iar două icoane de pe boltă au fost pictate din nou de către

pictorul şi sculptorul academic Livius Balnojan din Satu-Nou

(„Isus şi Samarineanca” şi „Vameşul şi fariseul”). Pictura murală

a fost conservată şi restaurată în anul 1981, de către pictorul

academic Milan Stevčić din Vârşeţ, elev al Şcolii de Pictură din

Veneţia. Cu această ocazie, s-au mai pictat câteva icoane în altar,

naos şi pronaos. După trei ani, s-a făcut conservarea câtorva

icoane de pe iconostas, de către Institutul pentru Protecţia

Monumentelor Istorice şi Culturale din Novi Sad.

Despărţirea ierarhică

Împăratul Francisc Iosif I, printr-un decret imperial,

conferă minorităţilor din Imperiul Austro-Ungar dreptul la

confesiune, şcoală şi limbă. Biserica Ortodoxă Română din Banat

şi Transilvania era sub jurisdicţia Patriarhiei Sârbe de la Karlovac.

După Sinodul Ecumenic de la Karlovac, din anul 1864, patriarhul

sârb Samuil Maširević a aprobat despărţirea Bisericii Române din

Imperiu. La întrunirea delegaţiilor româneşti şi sârbeşti de la

Karlovac, din 1 iulie 1871, s-a făcut o „învoială” pentru

despărţirea ierarhică. Şi la Satu-Nou, unde Biserica era comună cu

fraţii sârbi, s-a trecut la descumpărarea ei prin licitaţie publică, în

zilele de 18, 19 şi 20 septembrie 1872. În decursul a trei zile, o

comisie, formată din delegaţiile sârbilor şi românilor, a procedat la

împărţirea Bisericii. Din delegaţia sârbescă, au făcut parte

protopopul V. Živković şi doctorul Svetislav Kasapinović din

Panciova, iar din cea românească, protopopul Simeon Dimitrievici

din Panciova, supralocotenentul Ioan Balnojan din Satu-Nou şi

Ioan Bartolomei, învăţător din Alibunar. Reprezentant al

autorităţilor a fost maiorul Anania Momirovici. Împărţirea s-a

făcut în felul următor: românii, răscumpărând Biserica, au

despăgubit pe sârbi cu 25.000 de florini, în trei rate, în decursul a

13

cinci ani. Comunităţii bisericeşti sârbe i-au revenit în posesie

permanentă clădirea şi plaţul (intravilanul) cu numărul 24, unde se

afla şcoala sârbească, şi 43 de jugăre de pământ. Bisericii Sârbe i

s-a dat şi clopotul cel mic cu inscripţia „Regele Stefan Dečanski”.

Până la zidirea şi terminarea Bisericii Sârbe, românii s-au obligat

să permită oficierea slujbelor şi pentru credincioşii sârbi. În anul

1877, a început şi s-a terminat zidirea Bisericii Ortodoxe Sârbe

din sat.

Imediat după această despărţire, s-a constituit şi primul

comitet parohial al Bisericii Române, având preşedinte pe Pavel

Militariu, preot, iar secretar, pe Ioan Rusovan, învăţător.

La alegerile de deputaţi preoţeşti şi mireneşti pentru

Sinodul Episcopiei Caransebeşului, care au avut loc în 30

ianuarie 1873, pe o perioadă de trei ani, din cercul electoral Satu-

Nou, la funcţia de comisar consistorial a fost ales Ioan Balnojan,

supralocotenent din Satu-Nou. Tot în această funcţie, în anul

1879, a fost ales şi Lazăr Roşculeţ, notar comunal în sat.

La Congresul naţional bisericesc al Mitropoliei Românilor

din Ungaria şi Transilvania, întrunit la Sibiu, la 1/13 octombrie

1881, în calitate de deputaţi ai Districtului Cercual Satu-Nou, au

participat Ioan Balnojan, supralocotenent de armată, şi Ioan

Bartolomei, din Alibunar. Ioan Balnojan a fost ales deputat mirean

în Episcopia Caransebeşului. La acest congres, s-a propus a se

muta scaunul protopopesc, de la Panciova, la Satu-Nou, acest fapt

realizându-se în anul 1894.

Inventarul preste bunul bisericii, mişcători şi

nemişcători, al Comunei bisericeşti greco-ortodoxe române din

Satu Nou

„Comuna sus menţionată posedă o Biserică de o lungime

de l7 stânjeni şi o lărgime de 5 stânjeni jumătate, pardosită cu

marmoră înăuntru, cu un templu aurit, cuprinzătoriu din 34

icoane, zugrăvită cu două tronuri şi adecă: scaunul episcopesc şi

tronul Născătoarei de Dumnezeu, deasupra strănilor a

cântăreţilor cu două icoane, una, a prorocului David şi alta, cu a

cântăreţului Damaschin; un amvon cu marmoră, cu 53 de scaune

bărbăteşti, 29 de scaune pentru partea femeiască, cu 2 sfeşnice

14

mari înaintea icoanelor şi a Domnului nostru Isus Hristos şi a

Sântei Născătoare de Dumnezeu, două iconostase mici, unul la

dreapta şi altul de-a stânga, 6 candele de stânga, de China,

argint, aninate înaintea tronului Născătoarei de Dumnezeu, două

policandre acăţate de plafonul Bisericii, din sticlă.

Înlăuntrul altariului, se află obiectele următoare: un

prestol zidit din materie solidă, deasupra lui se află un antimis

sfinţit de domnul Episcop Ioan Popasu, o cruce de argint,

bătrână, una de lemn, bătrână, zugrăvită, un chivot zugrăvit cu

răstignirea Domnului nostru Isus Cristos, de ambele părţi,

înconjurat de cei patru evanghelişti. Jos, sub răstignirea

Domnului, două icoane cu evanghelistul Ioan şi alta cu a

Născătoarei de Dumnezeu şi cu un vas de mir sânţit de Episcopul

nostru. O „pihslă” de pleh galben, unde să păstrează sânta

cuminecătură de preste tot anul. Patru sfeşnice mari, două

evanghelii în limba română, una nouă şi una bătrână, cea nouă,

îmbrăcată în catifea roşie, fină: de o parte, cu răstignirea

Domnului nostru şi cu patru Evanghelişti, scobit în argint curat,

de cealaltă parte, cu Învierea Domnului, scobit în argint curat; şi

pe cele patru colţuri ale Evangheliei, bumbi de argint; trei

sfeşnice mari de lemn, vopsite în culori diferite, două liturghiere

bătrâne, două „trebnice” bătrâne pentru Biserică, două dulapuri

mari; într-unul să păstrează toate steagurile, la număr 6: unul

mare, cu două icoane, şi unul, cu pogorârea Duhului Sfânt, iar

patru de cele mai mici, fieştecare cu două icoane; unul, pe o

parte, cu sânţii Părinţi Pătimitori Gheorghe şi Evanghelistul

Marcu, pe cealălaltă, cu înălţarea Domnului; cu Sântul Sava şi

Sântul rege Deceanski; al treilea, cu pipăirea Apostolului Toma a

Ranelor Domnului, şi de celelaltă parte, cu Sântul Arhanghel

Mihai;, al patrulea steag mic, deoparte cu Sântul Dimitrie şi de

cealaltă parte cu Învierea Sântului Lazăr. Două steaguri bătrâne

pentru îngroparea morţilor, 6 ripizi şi o cruce cu diferite icoane

zugrăvite, tot atâtea stihare de paradă şi 12 sfeşnice pentru

îngropăciune, 6 ripizi şi o cruce cu tot atâtea stihare; în celălalt

se păstrează ornatele preoţeşti cuprinzătoare din două feloane noi

şi două bătrâne cu toate rechizitele, două dulapuri mici, într-unul

se păstrează protocoalele matriculare, conscripţiunea poporului,

15

în celelalt, se află actele oficioase în păstrarea comitetului

parohial, un clopoţel şi două cădelniţe; un loc pentru

proscomodie, scobit în zid, cu odoarele spre trebuinţa celebrării

sfintei liturghii; o icoană mare cu zugrăvirea Sfintei Treimi. Cărţi

bisericeşti sunt următoarele: 12 minee, pentru fieştecare lună,

separate, un mineu bătrân, două optversutoare bătrâne, un

optversutor în două tomuri, o psaltire, două „Orare”, două

cazanii, o Biblie mare, ilustrată, o carte pentru cuvântări,

Mărgăritarul al slavonesc, 12 icoane zugrăvite pentru sărbătorile

mari, mormântul Domnului nostru Isus Cristos, lucrat de

sculptor, cu iconi, o botezătoare de marmoră şi cu o lădiţă unde

se păstrează Sântul mir spre botezare.

Trei campanii (clopote), unul de 10 măji, al doilea de 4

măji, al treilea de 4 măji şi jumătate, greutate, un orologiu în

turnul bisericii, două scaune pentru îngropăciunea morţilor, o

masă şi două scaune, o cruce cu răstignirea Domnului Isus

Cristos, în cor. În spaţiul femeiesc, se află două iconostasuri,

două iconi mari, una cu faţa Domnului nostru Isus Cristos şi una

cu a Născătoarei de Dumnezeu, două iconi bătrâne puse pe două

iconostasuri. Afară de aceste obiecte, Biserica posedă o realitate

de 165 jugăre de pământ, două zidiri şcolare şi adecă: una zidire

cu o încăpere pentru învăţământ şi două sobi, ca cartel pentru

învăţătoriu, şi un ştălog. A doua zidire, cu două încăperi pentru

învăţământ, două sobi pentru învăţători şi un ştălog pentru vite, o

zidire de închiriat, bătută din pământ cu trestie, astrucată cu trei

sobi şi pe plaţul ei se află un ştălog de vite care cere reparaţie.

S-au mai înmulţit lucrurile bisericii, în anul 1879, cu trei

feloane şi epitrahire şi două octoici mari, o scară pentru aşezarea

luminilor în policandre, un polielău s-a donat din partea unei

evlavioase creştine; s-au mai cumpărat încă o poartă de fier, un

liturghier şi un protocol al congresului din anul 1878 şi două

regulamente.

Renovarea turnului a început în luna septembrie a aceluiaşi

an, lucrările s-au desfăşurat sub „privegherea” trimisului special

al Consistoriului din Caransebeş, arhitectul Dimitrie Miculescu.

Adaptarea şi repararea turnului, acoperit cu aramă, au costat 6795

16

de florini. Şi tot atunci, s-a pus şi noua cruce, aurită, pe turnul

bisericii, unde se află şi astăzi, fiind sfinţită de preoţii din

localitate. Meşterii care au efectuat lucrările au fost Stefan Valzz

din Vârşeţ şi Andrei Suvert din Becicherec.

Clopotele vechi au fost procurate de la firma „Albert

Samassa” din Leibach (Ljubljana), în anul 1884, şi au avut

următoarea greutate: clopotul cel mare nr. 1360 – 1240 kg.,

clopotul nr. 1361 – 613 kg, clopotul nr. 1362 – 384 kg, clopotul

nr. 1363 – 162 kg.

Aceste date le-am aflat din protocolul şedinţei

Reprezentanţei comunale din Satu-Nou, din 30 noiembrie 1890,

prin care aceasta a oferit Sfintei Biserici Ortodoxe Române din

Satu-Nou a cumpăra cele două edificii şcolare (Şcoala „Radu”,

Şcoala „Proca”), adică a recunoscut proprietatea, respectiv,

dreptul de proprietate al Bisericii Române.

În urma decesului preotului Trifon Militariu, în 13 mai

1894, postul de paroh a rămas vacant. Intelecualitatea română din

loc a ţinut, pe data de 4/16 iunie 1894, o întrunire, la care au

participat domnii Lazăr Roşculeţ, notar, Constantin Ţarină,

funcţionar comunal, Petru Negru, Ioan Bogdan, doctor Alexandru

Popu, medic, Ioan Gaşpar, învăţător, Vasiliu Radu, învăţător,

Petru Stoica, învăţător, Procopie Roşculeţ, învăţător, Nicolae

Balnojan, Vasilie Rudnean, Traian Gugulean, învăţător, şi au cerut

ca acest loc să fie ocupat cât mai urgent „de o persoană

corespunzătoare în această localitate, pentru a lua un rol de

conducător”.

Se aleg doi deputaţi în persoana domnilor L. Roşculeţ şi

dr. Alexandru Popu, pentru a se prezenta Episcopului diecezan din

Caransebeş, Nicolae Popea.

Consiliul Eparhial din Caransebeş aprobă această cerere şi,

în cel mai scurt timp, este transferat protopopul din Uzdin, Trifon

Miclea. Comitetul parohial hotărăşte să se cumpere o casă în

centrul satului (unde astăzi se află clădirea Căminului Cultural),

care a fost expropriată după cel de-al doilea război mondial, în

1948).

În protocolul din 21/2 februarie 1897, cu privire la

cumpărarea casei nr. 225 şi a casei nr. 229, pe care negustorul

17

Sava Aleksić din Satu-Nou a vândut-o Sfintei Biserici Ortodoxe

Române cu preţul de 8750 de florini, se menţionează următoarele:

„ La primirea cheilor, au fost prezenţi protopopul Trifon

Miclea, iar din partea domnului S. Aleksici, dr. Alexandru

Birăescu, avocat din Panciova, ca plenipotenţiat, iar, din partea

Bisericii, Iefta Koici, prim epitrop, Petru Stoica şi mulţi

credincioşi”.

Încercări de destabilizare a bisericii

Un popor este unit prin limbă, istorie, credință și cultură.

Biserica este acel factor care, prin unitatea sa, prin învăţăturile

sale, ţine să unească forţele spirituale ale unui popor, într-o

convieţuire paşnică. Această unitate a poporului a fost supusă, pe

tot parcursul istoriei noastre, la diferite încercări de divizare, cu

scopul de a i se impune o nouă credinţă, susţinută de autorităţile

habsburgice şi maghiare, respectiv de guvernele naţionaliste ale

lui Apony, Tisza Pista, şi de alte guverne, care au ajutat şi au

încurajat destabilizarea bisericilor noastre, sprijinind sectarismul,

atât de dăunător culturii şi spiritualităţii poporului român. Această

încercare de dezbinare spirituală şi naţională s-a făcut și în

localitatea Satu-Nou, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Îngrijorat de acest fapt, Episcopul Caransebeşului, dr. Elie

Miron Cristea, se adresează Comitetului parohial din Satu-Nou,

printr-un act, cu următorul conţinut:

„Mult onorate preşedinte al comitetului parohial din Satu-

Nou,

O deosebită îngrijire cauzează sufletului nostru trista

constatare că numeroşi elevi drept credincioşi români de la

şcoalele din Satu Nou nu se împărtăşesc de cuvenita instrucţie în

religia strămoşilor noştri...

Aprobăm, să se instituie, caticheţi, învăţătorii: Ioan

Gaşpar, Alexandru Andrei, Iuliu Bărbulescu, Livia Gaşpar şi

Emilia Fizeşan, cari au avut bunăvoinţa a-şi oferi serviciul

gratuit. Asemenea, se instituie învăţătorul Petru Secoşan, întru cât

va stărui şi mai departe cu remuneraţia de 5o coroane, iar, în

clasa I-a de băieţi, condusă de învăţătorul Pavel Rudnean, să

catehizeze parohul administrativ Martin Picu. Comitetul parohial,

18

în coînţelegere cu oficiul parohial, să facă dispoziţii spre a

controla dacă catehizaţia se face regulat, şi, despre rezultatul

examenelor, să ni se facă raport precis, spre a scăpa de grija ce

ne-o face neglijarea de până acuma.

În decursul primului război mondial, în anul 1916, a fost

cercetat turnul bisericesc şi au fost capturate trei clopote, pentru

trebuinţele armatei austro-ungare, rămânând un singur clopot.

După terminarea primului război mondial, membrii Comitetului

parohial, în şedinţa din 7 august 1923, iau hotărârea de a se

procura trei clopote. Se încheie contract între Biserica Ortodoxă

Română şi topitoria „Stroine Tovarne in Livarne” din Ljubljana,

la data de 31 octombrie 1923. În numele Bisericii, au semnat P.

Gaşpar, Ioan Stoian, Nicolae Sofariu, Simion Jivcu şi preotul

Victor Popovici.

Topitoria s-a obligat să toarne clopotul cel mare, la

greutatea de 1250 kg., al doilea, de 640 kg., iar al treilea, de 170

kg., ele costând 100 000 de dinari. Ridicarea şi sfinţirea clopotelor

s-a făcut în anul 1924.

În anul 1924, datorită reformei agrare, au fost expropriate

187 de jugăre de pământ din posesia Bisericii. S-au ţinut mai

multe şedinţe ale Comitetului parohial, în legătură cu pământul

expropriat. În şedinţa din 20 octombrie 1925, preotul Victor

Popovici a fost însărcinat de a face plângeri la Panciova şi la

Belgrad, la ministrul reformei agrare, Lazar Snoaković. Aceste

plângeri nu au avut succes. Abia în luna iunie 1939, Biserica a

fost despăgubită cu suma de 335 000 de dinari, în obligaţiuni de

stat, pentru lichidarea reformei agrare, obligaţiuni care au adus

Bisericii un interes (o dobândă) de 4% anual.

Autorităţile de stat, în baza Legii de expropriere şi

interesului public al Cercului Panciova, prin actul nr. 2715/48, au

expropriat terenul unde a fost casa protoprezbiterală nr. 225,

demolată tot de autorităţile comunale, împreună cu casa nr. 70,

făcându-se, pe seama Bisericii, pentru terenul expropriat, o

despăgubire de 52% (20 000 de dinari), hotărâre care a fost

aprobată şi de Comitetul parohial:

19

„Sinodul parohial ia la cunoştinţă exproprierea forţată, deoarece,

în această cauză, judecătoria populară, în caz de apel, va

respinge cererea comunităţii bisericeşti, aprobând procedura

formelor prime, care au procedat prin aceasta expropriere în

interes general”

(Protocolul şedinţei Sinodului parohial din 4 mai 1948)

Inventarul bisericii (1930)

„La şedinţa Comitetului parohial, ţinută pe data de 31

decembrie 1929, s-a prezentat inventariu Bisericii Ortodoxe

Române din Satu Nou, pe anul 1930, şi anume, averi:

Averi nemişcătoare: edificiul Bisericii, valorificat la 500

000 dinari, 4 case bisericeşti cu numerele casei 225, 229, 419 şi

382, valoare

totală de 400 000 dinari; două sesiuni parohiale (68 jugăre), în

valoare 400 000; 193 jugăre pământ bisericesc expropriat în

decursul reformei agrare şi 2 jugăre fundaţie în valoare de 900

000 dinari.

Averi mişcătoare, în valoarea totală 250 090 dinari; cărţi

bisericeşti, valoare totală 3 610; dinari, ornate bisericeşti,

valoarea totală 46 440 dinari. Averea B.O.R., la această dată, era

estimată la suma de 2 500 140 dinari. Remanenta casei bisericeşti

a avut 1 308,65 dinari. Averea Bisericii, în depuneri la banca

„Sentinela” 483 851,89.

Inventariu de faţă, citindu-se din poziţie în poziţie,

primindu-se în întregime, au subscris Victor Popovici Paroh,

Costa Freanţ, George Flora, Iovan Stănilă şi Pavel Percoşan

Epitrop.”

Zidirea casei parohiale

În urma plecării preotului Timotei Popovici, în America,

în 1965, care a locuit în casa sa proprie, Comitetul parohial

hotărăşte a se ridica o nouă casă parohială pentru viitorul preot,

demolându-se clădirea cea veche. Casa s-a ridicat şi s-a terminat

în decursul anului 1967, cu braţele de muncă şi ajutorul bănesc al

credincioşilor şi prin munca benevolă a membrilor corului.

20

În urma exploziei gazului natural în casa parohială,

produsă în 26 decembrie 1999, s-a recurs la zidirea din temelii a

unei noi case. Clădirea casei a început la 15 martie 2000 şi s-a

terminat în decurs de trei luni, tot cu ajutorul sătenilor, care au

colectat bani pentru a acoperi cheltuielile în valoare de 20 000 de

euro, echivalenţi cu 1 200 000 de dinari. Trebuie menţionat şi

ajutorul primit din partea Comunităţii Locale (Primăriei), în

valoare de 30 000 de dinari, echivalenţi cu 500 de euro.

Biserica noastră, pe lângă rolul său spiritual şi cultural, a

avut şi un rol semnificativ şi în alte sfere ale vieţii sătenilor,

susţinând şi încurajând unele instituţii financiare.

În şedinţa Comitetului parohial din 10 februarie 1895,

ţinută în edificiul şcolar al Bisericii (aşa-numita Şcoală a lu’

Proca), între altele, s-a hotărât înfiinţarea Casei de credit

„Sentinela” (1895)

Prin apelul Episcopului diecezan, Miron Cristea, din 1911,

comunele bisericeşti şi credincioşii parohiilor noastre sunt

îndemnaţi să contribuie cu un ajutor bănesc la ridicarea unui

seminar episcopesc în Caransebeş, pentru a fi centru diecezan.

Membrii Comitetului parohial, apreciind pozitiv

însemnătatea acestui edificiu, în şedinţa din 27 martie 1911, au

votat, în unanimitate, suma de 1 000 de coroane, din casa

Bisericii, pentru ca şi Biserica noastră să fie înscrisă în rândul

donatorilor.

S-a dat o contribuţie de 40 florini pentru construirea

monumentului Mitropolitului Andrei Şaguna, la 7 aprilie 1887.

Din partea Comitetului parohial, s-a făcut o donaţie de 18

coroane, pentru zidirea Mănăstirii „Izvorul Miron”, de lângă Făget

(3 iunie 1912).

La 15 ianuarie 1912, din partea comunei bisericeşti, s-au

trimis 50 de coroane pentru zidirea internatului de pe lângă

Gimnaziul greco-ortodox român din Braşov. Comitetul parohial a

decis, în 25 ianuarie 1925, să acorde un ajutor financiar de 1 000

de dinari ziarului „Graiul Românesc” din Panciova.

Mari donatori ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe

Române, care au donat bani şi odoare pentru serviciul religios şi

21

pământ arabil, au fost familiile Butea, Ianeş şi Ortopan (Fundaţia

„Gheorghe Butea” şi Fundaţia „Iovan Ortopan).

Fundaţia „Ioţa Ortopan” a fost înfiinţată la 30 noiembrie

1897, cu un capital de 2 900 de florini, depuşi la Banca

„Sentinela”.

Fondul „Sofia Ortopan”, pentru Biserica Ortodoxă

Română din Satu-Nou, a fost înfiinţat în 1 ianuarie 1900, capitalul

iniţial fiind de două coroane, iar starea fondului, la finele anului

1930, a fost de 289,88 de dinari. Fondul era administrat la

Institutul bancar „Sentinela”.

Fondul cultural al Bisericii Ortodoxe Române din Satu-

Nou a fost înfiinţat la 24 martie 1913, cu o sumă de 15 000 de

dinari, administrată la „Sentinela”.

Fundaţia Prot. Trifon Miclea pentru ajutorarea studenţilor

care vor studia teologia, a fost înfiinţată la 30 mai 1897, cu un

capital iniţial de 20 de coroane.

Fundaţia „Catarina Nicolici”, pentru B.O.R. din Satu-Nou,

a fost înfiinţată la 15 decembrie 1927, cu o sumă de 15 000 de

dinari, administrată la „Sentinela”.

Fondul de zidire al B.O.R. din Satu-Nou a fost înfiinţat la

17 februarie 1930, cu un capital de 29 000 de dinari, administrat la

„Sentinela”.

Fundaţia Protop. Ioan Murgu, pentru B.O.R. din Satu-Nou,

a fost înfiinţată la 4 iunie 1930, având un capital de 500 de dinari

la „Sentinela”.

Fundaţia Dr. Mihai Gropşianu, pentru B.O.R. din Satu-

Nou, a fost înfiinţată la 16 martie 1928, având două acţiuni la

„Sentinela” cu câte 100 de dinari valoare nominală.

Toate aceste fundaţii s-au stins odată cu încetarea

activităţii Băncii „Sentinela”, după cel de-al doilea război

mondial.

Cântarea bisericească

Cântarea bisericească reprezintă una dintre laturile

principale ale cultului bisericesc ortodox. Şi la Satu-Nou, din cele

mai vechi timpuri, „cântarea de strană” a fost practicată de

preoţi, învăţători şi de ţărani-cântăreţi. Cântarea bisericească,

22

practicată la toate serviciile divine, s-a transmis, din generaţie în

generaţie, prin cântăreţi şi mai puţin prin notaţie. Anume, s-a făcut

aşa-zisa „şcoală a cantoratului”, ţinută de preoţi sau chiar şi de

cantori mai în vârstă care cunoşteau cântarea şi tipicul (rânduiala)

bisericesc. În Biserica din Satu-Nou, s-a practicat o cântare plină

de farmec, după obiceiul cântării bisericeşti din Caransebeş şi

Lugoj.

Din protocolul şedinţei Comitetului parohial din 19 aprilie

1912, desprindem următoarele: „Să se aleagă dintre învăţătorii

locali Dl. Alexandru Andrei, cunoscut cantor bun, absolvind

pedagogia românească confesională, pentru a fi conducător de

strană şi să instruieze şcolarii în cântarea bisericească, ca şi

până acum, să-i conducă la biserică şi să conducă reuniunea de

cântări, la toate sărbătorile de peste an, pentru care osteneală

com. parohial îl renumerează deosebit cu 200 coroane anual.

Acest lucru îl face cu atât mai vârtos că numitul învăţător, de

aproape zece ani, dirijează gratis corul din comuna noastră”.

Din datele de care dispunem în arhiva parohială, în strana

Bisericii, au activat următorii cântăreţi: în anul 1876 – Procopie

Roşculeţ, înv.; 1898 – Vasiliu Radu, înv.; 1899 – Liuba Rusovan,

Petru Fiştea, Ioan Birdean, Vasile Gavrilă; 1900 – Alexandru

Andrei, înv.; 1912 – Nicolae Fiştea, Alexandru Bogdan, Florian

Bogdan; 1929 – Vasilie Lazăr-Slacină; 1930 – Vasa Bogdan-

Musta, Sava Gaşpăr-Vancă, Ilie Mălaimare-Gigiu; 1936 – Costa

Mărghiticean; 1940 – Ioţa Ardelean, Traian Sculean, Iovan Băloi;

1957 – Sava Stoian, Nicolae Stanciu-Chelciu, Vasile Gavrilă-

Vuia; 1965 – Radovan Ancăiţan, Sava Smolean, Todor Giula,

Ionel Păunescu, Nicoliţă Rusuloi; 1970 – Ilie Baba, Ionel Sudom,

Viorel Beca; 1986 – Nuţu Maliţa; 1995 – Viorel Maliţa, 1999 –

Petru Bogdan.

Cărţi vechi bisericeşti

Pentru oficierea slujbelor divine în Biserică, încă se mai

păstrează unele cărţi apărute în urmă cu mai multe decenii. O

vechime considerabilă are un „Mărgăritar”, dăruit de Matei

Ortopan. Nu se poate spune cu precizie la ce dată (în ce an) a fost

23

tipărită această carte, însă pe ea se găseşte o inscripţie a preotului

Sava Popovici, de la 1812.

O „Cazanie” din anul 1784 este scrisă cu litere chirilice,

dar are ortografie românească. Un „Penticostar”, scris tot cu litere

chirilice, tipărit la Râmnic, în 1767.

Mai întâlnim: un „Octoih cu catavisir”, tipărit la Buda în

1826, având o prefaţă semnată de Constantin Loga, apoi, un

„Pidalion”, din 1884, scris cu ortografie românească bisericească

şi tipărit la Mânăstirea Neamţului, precum şi 12 „mineie”, având

ortografie românească, cu litere chilirice, editate de Mitropolia

Ardealului din Sibiu, cu aprobarea Mitropolitului Andrei Şaguna,

între anii 1850-1857. De asemenea, există un „Triod” pentru

slujba din postul Paştelor până la Înviere, având ortografie

românească şi litere chilirice şi fiind tipărit la Sibiu, în 1860,

precum şi un „Cantor bisericesc”, din 1908, scris cu ortografie

românească, de Gheorghe Bujigan.

Vizite canonice

În decursul anilor, Biserica din Satu-Nou a fost vizitată de

înalte feţe bisericeşti.

Prea Sfinţia Sa Episcopul Caransebeşului, Nicolae Popea,

a făcut o vizită la 21 mai 1893, cu care ocazie a sfinţit Biserica

Ortodoxă Română din localitate. Suita Prea Sfinţiei Sale a fost

aşteptată în gara din Vârşeţ, iar apoi a călătorit cu trăsura până la

Satu-Nou, oprindu-se în toate bisericile româneşti de pe traseu.

După ce a săvârşit sfinţirea Bisericii, Prea Sfinţia Sa a fost dăruit,

din partea Bisericii din Satu-Nou, cu 28 de monede de aur de câte

20 de coroane fiecare. La intrare în Biserică, P.S.S. a fost

întâmpinat cu focuri de artificii şi muzica pompierilor din loc, iar

seara, a avut loc un banchet, la Restaurantul Mihael Cleiner.

În cadrul vizitei oficiate în satele cu populaţie românească

din Banatul sârbesc, dr. Iosif Traian Bădescu, Episcopul

Caransebeşului, la 8 noiembrie 1928, a poposit la Satu-Nou. La

hotarul satului, a fost aşteptat de banderiu - ceata de călăreţi şi

trăsuri împodobite cu flori şi covoare. Preşedintele Comitetului

parohial, Pavel Gaşpar, i-a urat bun venit şi l-a poftit în trăsura

trasă de patru cai, cu care a fost condus prin comună, până la

24

Sfânta Biserică. P.S.S. a fost condus cu litia, în Sfânta Biserică,

unde protopopul Ioan Murgu, asistat de preotul Stefan Sperchez

(din Petrovasâla) şi de parohul local Victor Popovici, a săvârşit

rugăciunea de mulţumire. După aceea, P.S.S. a fost condus la

Biserica Ortodoxă Sârbă, unde a fost aşteptat de preotul Čedomir

Malešević şi de credincioşi sârbi. Seara, corul din loc, dirijat de

Nicolae Fişcea, şi Fanfara din Râtişor au aranjat o succintă

serenadă în cinstea Arhipăstorului.

După opt ani, mai precis în 1 octombrie 1936, P.S.S. dr.

Vasile Lăzărescu, Episcop de Caransebeş, a oficiat o vizită

arhierească la Satu-Nou. La intrarea în Biserică, P.S.S. a fost

aşteptat de o mulţime de credincioşi şi de un sobor de preoţi, în

frunte cu Romul G. Ancusa, consilier eparhial și soborul alcătuit

din Ioan Murgu, protopopul Panciovei, preoţii Isidor Saberca, V.

Perin, V. Trailovici, St. Sperchez, V. Popovici, I. Onciu şi

diaconul T. Roşca. Sfânta Liturghie a decurs într-o atmosferă

solemnă, la aceasta contribuind corul bărbătesc, condus de N.

Fiştea, precum şi interpretarea fermecătoare a cantorilor N. Fiştea,

V. Lazăr şi S. Gaşpar. La priceasnă, P.S.S. a îndemnat credincioşii

să se ferească de ademenirea sectarilor, învederindu-le cuvântul

Scripturii: „Că orb pe orb dacă se conduce, amândoi vor cădea în

groapă”.

Biserica din Satu-Nou a fost vizitată în luna iunie 1957,

pentru prima dată în istoria sa, de un patriarh român, când

Preafericitul Părinte Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe

Române, împreună cu Preafericitul Părinte Gherman, Patriarhul

Bisericii Ortodoxe Sârbe, au oficiat o slujbă religioasă

arhierească, la care răspunsurile ectenilor au fost date de corurile

din Sân-Mihai, Ecica şi Satu-Nou. Biserica a fost arhiplină de

credincioşi din localitate şi din alte părţi. După serviciul divin, a

avut loc o masă comună, la Restaurantul „La Şanta”, la care au

participat peste 200 de invitaţi.

25

La 20 iunie 1981, Biserica din Satu-Nou a fost vizitată din

nou de un arhiereu. Anume, de P.S.S. dr. Nicolae Corneanu,

Mitropolitul Banatului.

După aceea, Biserica din Satu-Nou este vizitată, la 18

noiembrie 1983, de Episcopul Vasile Târgovişteanul, vicar

patriarhal.

În cadrul vizitei canonice la Biserica soră şi la Patriarhia

Sârbă, Preafericitul Părinte Teoctist Arăpaşu, Patriarhul Bisericii

Ortodoxe Române, însoţit de Preafericitul Părinte Pavle,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe, au efectuat o vizită

patriarhală la Satu-Nou, pe data de 17 iunie 1995. Cu această

ocazie, s-a oficiat un Te Deum în Biserica Română din

localitate, iar după aceea, înalţii prelaţi au vizitat şi Biserica

Ortodoxă Sârbă din localitate.

Duminică, 26 martie 2000, P.S.S. dr. Laurenţiu Streza,

Episcopul Caransebeşului, a oficiat o slujbă arhierească în

Biserica din Satu-Nou, alături de protopopul Gheorghe Ianeş,

preotul Constantin Suru (Petrovasâla), pr. Romulus Ioţa (parohul

din Doloave), prot. Dragomir Đurica (preotul sârb din loc) şi

diaconul Ionel Popescu (directorul Seminarului Teologic din

Caransebeş).

Cu ocazia marelui praznic creştinesc al “Pogorârii Duhului

Sfânt” (4 iunie 2001 - Hramul Bisericii Ortodoxe Române din

Satu-Nou), Înalt Prea Sfinţia Sa dr. Daniil Partoşanul, Episcop

vicar al Mitropoliei Banatului, însoţit de preotul călugăr Longhin,

au efectuat o vizită arhierească în Biserica noastră. P.S.S. a fost

întâmpinat, la intrarea în curtea Bisericii, de mulţimea

credincioşilor, în sunetele fanfarei şi ale corului bisericesc, cu

Imnul arhieresc “Pe stăpânul şi arhiereul nostru, Doamne, îl

păzeşte întru mulţi ani”.

La intrarea în biserică, înaltul oaspete a fost întâmpinat de

prot. Gheorghe Ianeş, cu crucea şi evanghelia, dorindu-i un bun

venit în Biserica noastră. Slujba arhierească a fost oficiată de

P.S.S. episcopul Daniil, prot. Gh.Ianeş şi ieromonahul Longhil, iar

răspunsurile liturgice au fost date de corul bisericii din loc. În

26

rugăciunile sale, P.S.S. a înălţat rugăciune către prea bunul

Dumnezeu pentru toţi credincioşii întru Hristos Domnul, pentru

poporul român, pentru poporul ortodox sârb şi pentru unirea

tuturor credincioşilor. De pe amvon, P.S.S. a îndemnat

credincioşii să stea neclintiţi în credinţa străbună, la bună

convieţuire, iar dezbinările să dispară dintre fraţi.

Preşedinţii comitetului parohial:

1882 – Procopie Roşculeţ, învăţător,

1890 – Ioan Rusovan, învăţător,

1900 – Vasile Radu, învăţător,

1904 – Adam Magiar,

1906 – Ioan Gaşpar, învăţător,

1913 – Pavel Rudnean, învăţător,

1914 – Petru Stoica, învăţător,

1923 – Iosif Stoian – Naicu, mecanic,

1924 – Stefan Maliţa,

1928 – Pavel Gaşpar, agricultor,

1936 – Victor Popovici, paroh,

1957 – Sava Stănilă-Crâşmariu şi Iefta Mălaimare,

1964 – Ioţa Stanciu-Chelciu,

1971 – Ioan Jumancă, paroh,

1973 – Nicoliţă Rusuloi, agricultor,

1975 – Gheorghe Ianeş, paroh,

1980 – Petru Bolianţu-Vladu,

2001 – Viorel Balnojan, agricultor.

Biblioteca parohială

Un mare iubitor al cuvântului scris a fost protopopul

Trifon Miclea. Primind spre păstorire Parohia Satu-Nou, în 1894,

el a pus temeliile Bibliotecii parohiale. La început, a existat un

fond modest de cărţi – de 300 de volume, cu conţinut moral şi

religios. Cu timpul, fondul de cărţi a crescut, iar sub protopopul

Ioan Murgu s-au procurat şi s-au primit multe titluri noi. În anii

1927-1928, s-au primit, de la Biblioteca „Bibescu” din Turnu

Severin, 420 de volume.

27

La şedinţa Comitetului parohial din 2 aprilie 1923, au fost

aleşi doi bibliotecari, în persoana domnilor Pavel Gaşpar şi

Nicolae Fiştea, care au avut datoria să ofere cărţi cititorilor şi din

Biblioteca Asociaţiunii „ASTRA” (azi desfiinţată). După câţiva

ani, a fost ales bibliotecar Eutimie Bogdan-Găicea, care a

îndeplinit această funcţie până în momentul încetării activităţii

acestei biblioteci, la sfârşitul anului 1944.

Interesul pentru cuvântul scris s-a manifestat atât în rândul

intelectualilor, cât şi în rândul ţăranilor. Astfel, în anul 1908,

Sever Bocu, redactor la ziarul „Tribuna”, scrie că „Tribuna” din

Arad are 100 de abonaţi la Satu-Nou, ei fiind în majoritate ţărani.

Şcoala în cadrul bisericii

Mai toate şcolile din Ungaria, până în anul 1868, mai ales

cele din cadrul Confiniului militar, au fost şcoli pe lângă biserici,

iar după acest an, Dieta maghiară a admis existenţa şcolilor

neconfesionale sau comunale.

Prin „şcoli proprii confesionale sub jurisdicţia statului”,

se subînţeleg fostele şcoli naţionale ce au existat în fostul confiniu

militar, mai ales după desfiinţarea acestuia (1872). Trebuie amintit

faptul că şcolile elementare din acest confiniu au fost înfiinţate de

comunităţile bisericeşti şi au fost susţinute material de credincioşii

parohiilor noastre, din „tasul purtat în Biserică în Dumineci şi

sărbători”. Conform „Decretului instrucţiunii consistoriale” din

Caransebeş, din data de 13 decembrie 1874, şcoala română din

Satu-Nou îşi va păstra caracterul confesional, sub auspiciile

Bisericii din localitate.

În actul „Descrierea poporului” ortodox român din Satu-

Nou, din 31 decembrie 1874, se relatează că, în localitate, sunt

„trei şcoale, toate sub un etaju şi bătute de pământ, şcoala este

înpărţită în trei clase şi anume: două de prunci şi una de fete”.

Învăţătorul clasei a III-a a fost Iosif Manciu, învăţătorul

clasei a II-a, Ştefan Albu, iar învăţătorul clasei I de fete, Ioan

Rusovan.

În ceea ce priveşte situaţia materială, prezentată în

Protocolul din 6 aprilie 1875, se poate constata că fondul şcolar

consta dintr-un „laţ de pământ arendat şi dintr-un capital de 4

28

florini bani gata”. Salariul învăţătorului de la clasa I „de prunci”

a fost de 408 florini, bani gata (bani gheaţă), plus cortelul

(locuinţa) şi patru stânjeni de lemne, iar ceilalţi învăţători, care au

avut aceleaşi competenţe, au primit un salariu anual de 400 de

florini. „Numărul pruncilor îndatoraţi a merge la şcoală este de

413, a fetelor, 412, iar a celor ce într-adevăr cercetează şcoala

este de 93-al pruncilor, iar al fetelor, 25”.

În urma noii legi şcolare, şcolile din fostul confiniu militar

trebuiau să fie puse sub jurisdicţie politică.

La şedinţa din 19 mai 1901, a fost ales şi numit învăţător la

şcoala confesională din localitate Nicolae Miuţă, de naştere din

localitatea Voivodinţ. Din păcate, această şcoală a fost interzisă de

autorităţile maghiare, după o activitate de numai un an de zile.

Învăţătorul Miuţă a relatat, între altele, protopopului Trifon

Miclea, că în ziua de 2 septembrie 1901 au început cursurile la

şcoala confesională din Satu-Nou şi că, până la această dată, s-au

înscris 80 de şcolari de „toate zilele” şi 31 de adulţi, menţionând

că, până la 8 septembrie, când urma să înceapă anul şcolar, mai

este timp pentru înscriere. În continuare, învăţătorul precizează că

şcolarii de 6-12 ani s-au prezentat la înscriere, însă nu „a aflat de

bine să-i primească”, ceea ce denotă faptul că numărul elevilor

era mare şi nu puteau fi înscrişi toţi pentru a frecventa cursurile.

Slujitori ai altarului

Întreaga viaţă spirituală s-a concentrat, decenii în şir, în

Biserica din Satu-Nou, unde preoţii noştri, prin slujbele lor

smerite, slujeau poporului şi călăuzeau desfăşurarea formelor de

viaţă spirituală. Servindu-ne de puţinele documente de care

dispunem, încercăm să-i amintim pe acei preoţi care au servit

sfântul altar în Biserica din Satu-Nou, de la întemeierea satului,

până la despărţirea ierarhică şi până în zilele noastre.

Conform monografiei „Satu-Nou în secolul al XVIII-lea şi

la începutul secolului al XX-lea”, scrisă de Sreta Pećinjački, în

localitatea Satu-Nou, în anul 1767, au servit altarul trei preoţi, şi

anume: Şerban Popovici, Radu Popovici şi Iania Trandafilovici.

Într-o scrisoare, trimisă în 10 iunie 1878, episcopului

diecezan din Caransebeş de către preotul Iosif Popovici, se

29

precizează că: „ la început, când s-a aşezat în Satul Nou cu

locuinţa, strămoşul meu, carele a venit dela Ardeal, din locul

Sălişte (că acola s-a născut) a adus cărţile bisericeşti în limba

română la Satul Nou, unde a şi rămas ca preot şi a făcut serviciul

divin în limba română.

Din 1773, după plecarea preotului Trandafilovici, pe lângă

cei amintiţi, sunt înregistraţi preoţii Lazar Knežević şi B.Popovici,

iar la anul 1797, preoţii Zivan Jovanovici şi Petru Mihajlović. De

la 1801, se amintesc slujitori ai altarului: Živan Jovanović-junior,

Sava Popovici, sub care care s-a zidit actuala Biserică (1805),

Procopie-Proka Mihajlović, diacon administrator (1778-1842). În

continuare, este amintit Atanasie Popovici, născut la anul 1796,

apoi Petru Popovici (?), fiul său, Simeon Popovici, născut la 1804

şi încetat din viaţă în anul 1874, Đorđe Đuričin (1805-1865) şi

Atanasije Jovanović (?). La 14 august 1833, este amintit capelanul

Petru Dimitrievici și Nistor Lazarov, preot (1820-1847).

Preoţii care au slujit altarul din Satu-Nou, după despărţirea

ierarhică:

Iosif Popovici, (popa Ioţa), fiul lui Simeon Popovici, născut la

Satu- Nou, la anul 1830, a absolvit Școala Gimnazială Superioară

la Vârşeţ. A fost hirotonit întru preot de episcopul Samuil

Maširević din Timişoara, în 8 aprilie 1857. A posedat „Gramata

arhierească” de la Ioan Popasu, episcopul Caransebeşului. Din

septembrie 1863, a devenit preot la cea de a doua parohie din sat,

iar din 19 mai 1877, catihet la şcoală. S-a căsătorit cu Sofia Ivaşcu

(Ivacicovici) din Deliblata, cunoscută familie de preoţi, din

rândurile căreia, în anul 1874, epicopul Procopie Ivacicovici a

devenit Patriarh la Karlovac. Împreună cu preotul Pavel Militariu,

în anul 1873, au „exoperat”(primit) de la comuna politică, pentru

biserică, 165 de jugăre de pământ. A cunoscut perfect limbile

maghiară, germană, sârbă şi română. Pentru deosebitele sale

merite, a fost distins cu „brâu roşu”, în 12 decembrie 1877, de

către Episcopul Ioan Popasu. A încetat din viaţă la Satu-Nou, la

23 august 1908, stil vechi. Fiul său, Timotei (născut în 1861), a

fost preot la Deliblata, unde a încetat din viaţă în anul 1910. A fost

înmormântat în cimitirul dinspre răsărit, din Satu-Nou.

30

Pavel Militariu, născut la Petrovasâla, a frecventat Şcoala

Superioară Clericală din Vârşeţ. Între anii 1851 şi 1853, a fost

preot şi învăţător la Petrovasâla, iar din 1868 şi până la încetarea

sa din viaţă (5 iulie 1887), a slujit altarul ca preot la Satu-Nou.

Împreună cu Iosif Popovici, au fost preoţi în timpul despărţirii

ierarhice. Pentru deosebitele sale merite, a fost decorat cu „brâul

roşu”, în 27 martie 1873, de Episcopul I. Popasu din Caransebeş.

Familia preotului Pavel Militariu a dat un număr mare de

intelectuali, cel mai cunoscut membru al ei fiind Triva Militariu,

născut la Satu-Nou, care a fost om politic, scriitor, om de ştiinţă.

El a trăit la Novi Sad şi a publicat un număr mare de cărţi

ştiinţifice, în limba sârbă.

Trifon Militariu, fiul preotului Pavel Militariu, s-a născut la

Petrovasâla, în anul 1850. A terminat Şcoala Reală din Panciova,

Şcoala Superioară de Teologie din Caransebeş, fiind hirotonit

întru capelan, iar apoi şi preot, de către episcopul Ioan Popasu, în

18 mai 1875. A cunoscut limbile română, sârbă şi germană. A

încetat din viaţă la 13 mai 1894.

Trifon Miclea s-a născut la 23 august 1855, din părinţi ţărani, în

comuna Maidan, Cercul Oraviţa, Comitatul Caraş-Severin. După

absolvirea „şcolii poporale” în Maidan şi Oraviţa Montană, a

terminat Gimnaziul din Timişoara cu „testimoniu de maturitate”,

continuând la Facultatea Juridică din Budapesta, apoi la Şcoala

Militară, tot din Budapesta, devenind ofiţer-locotenent de rezervă.

După aceea, a fost numit „vicenotar comitatens” în Lugoj, unde a

servit şase ani. Au urmat apoi studiile de teologie (1884-1886) la

Caransebeş, unde şi-a luat examenul preoţesc, fiind hirotonit

diacon, apoi prezbiter, iar la 29 noiembrie 1886, a fost ales

protoprezbiter ortodox român al Panciovei, cu sediul la Uzdin.

Prin „decisul Consistorial subscris de P.S.S. Episcopul Nicolae

Popea”, s-a mutat scaunul protoprezbiteral la Satu-Nou şi Trifon

Miclea a fost instalat preot al Satului Nou, în anul 1894, la

sărbătoarea Sf. Arhangheli, iar din 20 noiembrie 1916, a devenit şi

administrator al Bisericii Ortodoxe Române din Panciova. În

31

decursul activităţii sale preoţeşti, a înfiinţat Parohia Ortodoxă

Română din Panciova (în 1899), iar apoi şi pe cea din Iabuca. La

Satu-Nou, împreună cu intelectualitatea din localitate, a înfiinţat

Banca „Sentinela” (1895), fiind primul ei director timp de câţiva

ani. La Satu-Nou, a înfiinţat şi Agentura (Filiala „ASTRA”) a

Asociaţiunii pentru Literatura şi Cultura Poporului Român, a

fondat „Fundaţiunea Prot. Miclea”, pentru ajutorarea studenţilor

la şcoli teologice, apoi a înfiinţat Biblioteca Parohială şi a fost

membru în Consiliul Eparhial din Caransebeş. A avut o viaţă de

preot pusă întru totul în slujba poporului său. S-a stins din viaţă la

26 august 1921, la Panciova. După moartea sa, postul vacant al

Tractului Panciovei a fost ocupat de protopopul Traian Oprea, din

Vârşeţ, până la venirea protopopului Ioan Murgu, în anul 1924.

Martin Pincu, de origine din Nicolinţ, a fost instalat preot, în

anul 1907, la cea de a II-a parohie din sat, pe care a servit-o până

la 21 martie 1913.

Antoniu Balea, din comuna Moldova Nouă, a fost hirotonit preot-

administrator parohial, pe seama Bisericii din Satu-Nou, la 21

noiembrie 1912, de către Episcopul diecezan

dr. Elie Miron Cristea din Caransebeş. Această funcţie a

îndeplinit-o până în anul 1917.

Antoniu Balea a avut următoarea pregătire şcolară: opt clase

gimnaziale, examenul de maturitate și teologia absolvită la

Caransebeş. Timp de doi ani, a servit ca rector catihet la

Gimnaziul din Beiuş.

Trifu Cocora – capelan, a servit din 1905 şi până în 1907 (Nu

posedăm alte date !)

Corneliu Mircea, preot la Satu-Nou, din decembrie 1907, s-a

distins prin iubirea sa de neam şi de legea străbună. Sub

preşedinţia sa, corului i-au fost aprobate statutele de către

32

autorităţile maghiare, în anul 1911. A încetat din viaţă în 17 iunie

1924, la Răcăjdia, unde a păstorit.

Serafim Berariu (1886-1921) s-a născut în satul Vulcez din

apropierea oraşului Deva, ca fiu al preotului Dimitrie Berariu. A

absolvit Liceul din Deva în 1905, iar teologia, la Sibiu, în anul

1908. Primul an de preoţie l-a făcut la Satu-Nou, din 25 aprilie

1909. După aceea, s-a înapoiat în satul său natal.

Mihuţ Jigorea - catihet, de naştere din Sân-Mihai (Locve). La

Satu-Nou, a servit din 14 noiembrie 1912 şi până în 27 mai 1923.

Ca diacon catihet, a servit până în 24 septembrie 1919, când a fost

hirotonit preot de către Episcopul Miron Cristea. Ca preot şi

catihet, şi-a îndeplinit în mod conştiincios datoria, fiind stimat şi

apreciat de parohienii săi, având un suflet bun şi o inimă mare. A

participat la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 decembrie

1918. În Sf. Biserică din Satu-Nou, s-a păstrat, până în zilele

noastre, o Sf. Evanghelie dăruită întru pomenirea fiului său,

Mugurel. A emigrat în România, unde a păstorit în oraşul Lugoj.

Ioan Murgu este fiul preotului Petru Murgu şi nepot al preotului

Avram Murgu. S-a născut în Petrovasâla, la 6 decembrie 1867.

Şcoala primară a terminat-o în Alibunar, iar din anul 1878, a

frecventat cursurile liceului din Becicherecul Mare (Zrenianin).

După absolvirea clasei a V-a, s-a înscris la Liceul din Biserica

Albă, unde şi-a luat bacalaureatul, la 19 iunie 1886. După aceea, a

urmat Seminarul Teologic din Caransebeş. În 20 decembrie 1890,

şi-a luat „examenul de cualificaţiune”, iar apoi a continuat

Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde a fost apreciat de

profesorii săi. Deja în 4 martie 1892, şi-a luat „Absolutoriul

Teologic”, iar prin „Decisul” din 27 iunie 1892 al Ministerului

Cultelor din Viena, a obţinut dreptul la susţinerea doctoratului în

teologie, dar, din motive necunoscute, nu l-a luat. În anul 1894,

este hirotonit preot de către episcopul Nicolae Popea şi a păstorit

în parohia Sasca Montană, evidenţiindu-se prin multe realizări de

interes obştesc şi bisericesc. A fost distins cu „brâu roşu”, în 5

iunie, iar în 28 iunie 1924, a fost ales, de către episcopul diecezan

33

Traian Bădescu, drept protopop al Panciovei, stabilindu-se la

Satu-Nou. A condus cu mult zel şi abnegaţie treburile bisericeşti,

a îmbogăţit biblioteca parohială şi a colaborat la „Foaia

Diecezană” din Caransebeş şi la „Graiul Românesc” şi

„Nădejdea” din Banatul iugoslav. A fost membru al deputaţiei

Diecezei Caransebeşului la Congresul mitropolitan din Sibiu şi

membru al Sinodului Eparhial din Caransebeş. La 1 iulie 1939, s-a

pensionat, iar după puţin timp, s-a stabilit în România.

Ilie Bojin (născut la Seleuş, în 1862; decedat la Dobriţa, în 1928)

a fost administrator protoprezbiteral din 24 august 1923 şi până la

venirea protopopului Ioan Murgu.

Victor Popovici este fiul preotului Timotei, originar din Satu-

Nou, care a păstorit în Deliblata, şi nepotul preotului Iosif

Popovici, născut la Cuvin, în 17 august 1890. A terminat liceul la

Beiuş, teologia la Caransebeş, fiind hirotonit întru preot de către

episcopul Miron Cristea, la 6 iulie 1912, pentru parohia Deliblata,

pe care a păstorit-o până în anul 1923, când a fost ales paroh al

Satului Nou. Devenind preot, el şi-a dovedit calităţile de persoană

onestă, de om cumpătat şi dotat cu înţelepciune, având şi talent

organizatoric deosebit. În urma plecării la Braşov a directorului

Băncii „Sentinela”, Petru Stoica (1923), este ales director al

acesteia, îndeplinindu-şi această funcţie în mod conştiincios, timp

de 19 ani, până la încetarea forţată a activităţii băncii, în anul

1946. A fost participant la Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1

decembrie 1918. Având o inimă nobilă, i-a ajutat în orice moment

pe sătenii săi, iar datorită faptelor sale, va rămâne neuitat mult

timp. Cu autoritatea sa i-a protejat pe ţiganii din sat şi a împiedicat

deportarea lor de către autorităţile germane, în timpul celui de-al

doilea război mondial. În anul 1939, după pensionarea

protopopului Ioan Murgu, i s-a încredinţat scaunul

protoprezbiteral al Panciovei, pe care l-a servit cu mare merite

până la sfârşitul vieţii sale, în anul 1957. A fost înmormântat în

cimitirul din Satu-Nou, în mormântul familiei preoţeşti Popovici.

34

Timotei Popovici, născut la Deliblata, în 9 octombrie 1913, a fost

un urmaş demn al familiei Popovici, el fiind cel de-al 16-lea preot

din această familie. Primele clase primare le-a frecventat la

Deliblata, apoi a învăţat la şcoala din Satu-Nou. Liceul l-a

continuat la Petrovgrad (azi Zrenianin), terminându-l cu succes.

Potrivit tradiţiei familiei sale, a continuat la Arad studiile

teologice, după care a fost hirotonit de către Episcopul Dr. Vasile

Lăzărescu din Caransebeş, la data de 11 octombrie 1937, ocupând

postul de capelan la Satu-Nou, iar după câţiva ani, postul de

paroh. Preotul Timotei Popovici a fost o fire modestă şi smerită.

L-a pasionat foarte mult tehnica radio, astfel că a fost unul dintre

cei mai buni radioamatori din Iugoslavia veche. A fost totodată un

om cu largi orizonturi, cunoscând câteva limbi de circulaţie

mondială. A fost îndrăgostit şi de cuvântul scris şi a lăsat în urma

sa câteva creaţii poetice. În ciuda calităţilor sale de om şi de preot

cu har, a fost nevoit să părăsească satul şi să emigreze în Statele

Unite ale Americii, în anul 1965, păstorind în oraşul Warren-

Ohio, la o biserică românească. A încetat din viaţă la Florida, în

anul 2000, şi a fost înmormântat în cimitirul din Doloave, iar după

aceea, osemintele sale pământeşti au fost înhumate în cimitirul din

Panciova.

Ioan Jumancă s-a născut în anul 1910, la Srediştea Mică

(Pârneaura). Teologia, a terminat-o la Caransebeş. A fost hirotonit

întru preot pentru comuna Coştei din Banatul voivodinean, unde a

servit până în anul 1967, când a primit, spre administrare, parohia

Satu-Nou, unde a servit până la sfârşitul anului 1974. Când a

păstorit Biserica din Satu-Nou, el şi-a îndeplinit cu

conştiinciozitate misiunea de preot. La 24 noiembrie 1968, a fost

decorat cu „brâu roşu”, de către protopopul Panciovei, Aurel

Uroş, pentru meritele sale la zidirea Bisericii din Coştei, în anul

1940.

Prot. Gheorghe Ianeş s-a născut la Sălciţa (comuna Vârşeţ), în

28 noiembrie 1949, într-o familie de ţărani. Gheorghe şi Vioara

Ianeş (născută Sava). Şcoala elementară obligatorie de patru ani a

35

frecventat-o în satul natal. Pentru că a avut dragoste şi voinţă de

carte, părinţii l-au încris la Şcoala de opt ani „Coriolan Doban”

din Coştei, pe care a absolvit-o cu succes eminent, în anul 1964.

În toamna aceluiaşi an, Dumnezeu a rânduit ca, prin recomandarea

protopopului de Vârşeţ, Cuzman Lăpădat, să se înscrie la

Seminarul teologic ortodox sârb din Sremski Karlovci, pe care l-a

absolvit, de asemenea, cu succes eminent, în vara anului 1969. În

toamna aceluiaşi an, s-a înscris la Institutul Teologic Universitar

din Sibiu. După patru ani de studii, doi la Sibiu şi doi la Bucureşti,

în anul 1973, şi-a luat cu succes foarte bun (media 9) licenţa în

teologie. Întorcându-se de la studii în Iugoslavia, şi-a făcut

serviciul militar, după care, în anul 1974, s-a preoţit, având ca

primă parohie Satul Nou, unde activează ca paroh şi în prezent.

Pentru activitatea sa de păstor sufletesc şi vestitor al Evangheliei,

în anul 1982, a primit distincţia de sachelar (brâu albastru). În anul

1983, în urma pensionării protopopului Iuliu Zgârgea, părintele

Gheorghe Ianeş a fost ales şi numit administrator protoprezbiteral

al Protopopiatului de Panciova. În anul 1987, este ales conducător

titular al Protopopiatului de Panciova şi hirotnit în distincţia de

iconom (cu brâu roşu) de Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit, Nicolae al

Banatului. Cu ocazia vizitei Prea Fericitului Patriarh Teoctist al

României la Patriarhia Ortodoxă Sârbă din Belgrad, pe data de 17

iunie 1995, a fost hirotonisit în treapta de stavrofor (purtarea de

cruce patriarhală). Pe lângă păstorirea parohiei Satu-Nou,

Gheorghe Ianeş administrează şi parohia Omoliţa, din anul 1983

şi până astăzi și este membru al Consiliului Eparhial, îndeplinind

funcţia de consilier economic.

36

Activitatea corală

Corurile săteşti au fost formate din dragostea bănăţeanului

pentru cântec, în vremuri de asuprire, în Imperiul Habsburgic.

Corurile au menţinut valorile esenţiale ale folclorului românesc,

ale cântecului şi spiritualităţii bisericeşti şi ale culturii în general.

Sprijinite de Biserică şi activând în cadrul acestei instituţii,

corurile şi-au îndreptat activitatea, în primul rând, spre păstrarea

credinţei strămoşeşti, a identităţii naţionale şi spre ridicarea

nivelului artistic al poporului. Prin intermediul Bisericii,

minorităţile din fostul imperiu şi-au format şcoli confesionale, în

cadrul cărora se învăţau limba şi cultura lor.

În cadrul acestor şcoli confesionale, învăţătorii erau

obligaţi să înveţe pe elevi scrisul, cititul şi catehismul, dar și

cântarea bisericească. Aceste coruri au fost locul unde a răsărit

lumina dorinţei de libertate culturală, naţională şi religioasă. În

aceste condiţii, cultura muzicală a început să se dezvolte tot mai

mult în Banat, dar mai ales în Lugoj, unde a activat de mai mulţi

ani o corală bisericească, apoi şi în mediile rurale. Prin activităţile

lor, corurile din Banat au contribuit la educaţia muzicală a

poporului, la formarea conştiinţei sociale, păstrând caracterul

autentic al tradiţiei folclorice şi artistice a bănăţeanului.

Reflectând cultura poporului, corurile săteşti, formate în general

de ţărani şi fiind în majoritate dirijate şi instruite de ţărani, s-au

ridicat pe cele mai înalte trepte ale măestriei muzicale.

Multă vreme, însă, românii de aici, străvechi purtători ai

cântecului şi jocului popular, prin care îşi confirmau continuitatea

şi specificul vieţii lor spirituale, nu au reuşit să-şi înjghebeze

societăţi din cauza piedicilor autorităţilor austro-ungare, astfel că

acele societăţi care activau clandestin nu puteau să obţină

aprobarea statutelor şi nu puteau să desfăşoare o activitate liberă şi

planificată. Şi totuşi, românii nu cedau.

În anul 1869, la Coştei, s-au pus bazele primului cor

ţărănesc din actualul Banat iugoslav. În anul următor, s-a înfiinţat

37

un cor bisericesc la Ianchaid, iar în anul 1871, şi corurile

bisericeşti din Satu-Nou, Marcovăţ, Grebenaţ şi Biserica Albă. La

început, ele activau în cadrul bisericilor şi desfăşurau o amplă

activitate culturală, prezentând serbări cu cântece religioase şi

laice. Scopul lor a fost ca, prin aceste participări la serviciile

divine şi la programele culturale ale satului, să contribuie la

ridicarea şi întărirea credinţei şi a conştiinţei naţionale a creştinilor

români.

Imnul corului De Ilie Baba

Cu iubirea de cântec purtată pe buze

Şi-n inimi păstrată cu dor,

Plugarii, cântând doine din frunze,

Înfiinţat-au, la Satu-Nou, cor. La cor, să cânte împreună,

Silinţa şi truda şi-au dat,

Să aducă cântării cunună,

Aici, la noi, în Banat. Lăsatu-ţi-ai, plugarule, coasa din mână

Şi plugul în negrul ogor,

Cântat-ai din suflet balada bătrână,

Venit-ai, seară de seară, la cor.

Durerea din suflet să-ţi cânţi,

Să-ţi cânţi necazul şi dorul.

Păstrat-ai doina din vale şi munţi,

Cea limpede ca şi izvorul. Cântat-ai şi imnuri sfinte,

Ce s-au ridicat până la nori,

Mărit-ai credinţa străbună,

În zile mari, de sărbători. Răsune-n zarea albastră,

Cântecul nostru neîncetat

Şi-n lanuri şi holde să crească,

La noi, în mândrul Banat. Dormiţi-vă somnul sub glie,

Voi, strămoşi, care l-aţi înfiinţat,

Iar corul de-a pururi să fie,

Să cânte aici, în Banat.

Satu Nou, localitate bănăţeană de pustă, cu oameni harnici,

înzestraţi cu iubire pentru cultura muzicală, având totdeauna

cântăreţi de calitate, nu a putut să neglijeze necesitatea de a-şi

forma o societate corală, care să unească toate forţele (talentele)

muzicale. De aceea, la Satu-Nou, urmând exemplul altor sate din

Banat care deja aveau înfiinţate coruri (cum erau, de

38

exemplu, corurile din Chizătău, înfiinţat în 1840, din Mercina,

înfiinţat în 1865, şi altele), la îndemnul învăţătorilor, care, pe

vremea aceea, au purtat pecetea culturii, s-a ajuns la iniţierea

formării corului. Pe drept cuvânt, putem să afirmăm că localitatea

Satu-Nou se poate număra printre primele sate din Banat care au

înfiinţat coruri ai căror membri au fost din rândurile ţăranilor şi

meseriaşilor. Toate laudele pentru aceasta revin propagatorilor

muzicali, respectiv acelora care îi îndemnau pe ţărani să se

încadreze într-o societate unde puteau să dobândească o cultură

generală şi muzicală şi un respect cuvenit. Datorită muncii depuse

de aceşti iniţiatori (dascăli), şi la Satu-Nou s-a aprins făclia

culturii muzicale. Corul, pe lângă faptul că a desfăşurat activitate

muzicală, a fost şi propagator al culturii, organizând, an de an,

concerte şi programe culturale, la sărbători şi în alte împrejurări.

Generaţii întregi au fost membri în această societate,

fiecare contribuind, în măsura putinţelor sale, la progresarea ei.

Pentru ca negura vremurilor să nu se lase peste anii trecuţi, e de

dorit să-i amintim, şi astfel să-i respectăm, pe toţi aceia care au

iniţiat, au sprijinit sau au activat în cor.

Prima încercare de a forma o societate corală la Satu-Nou

datează din iarna anului 1871. Învăţătorul Petru Mioşcu este

primul care pune bazele corului vocal, selectând forţe (cadre)

muzicale din rândurile ţăranilor şi meseriaşilor. La început, corul a

funcţionat doar pe două voci. Despre acest dirijor, se ştie doar că a

fost de naştere din Petrovasâla şi că a fost, timp de cinci ani,

învăţător la Satu-Nou. Trebuie apreciată truda sa de pionierat,

trudă care, pe parcurs, s-a încununat cu succes. Trebuie menţionat

faptul că, pe acele timpuri, învăţătorii nu erau chiar atât de

pregătiţi pentru instruirea corului, astfel că unele sate erau nevoite

să aducă instructori din Chizătău şi din alte localităţi. Localitatea

Satu-Nou s-a bucurat de acest privilegiu, având învăţători capabili

să instruiască un cor. Sub bagheta dirijorală a acestui învăţător,

corul a activat timp de cinci ani.

În anul 1876, după despărţirea ierarhică a bisericilor

surori, s-a organizat un alt cor, datorită învăţătorului Ştefan Albu.

După o perioadă de cinci ani, din motive necunoscute, şi acest cor

îşi încetează activitatea. Învăţătorul Petru Stoica şi notarul Lazăr

39

Roşculeţ convoacă, în anul 1882, o adunare pentru organizarea

unui cor de diletanţi, sub conducerea învăţătorului Augustin

Bontilovici. Este de-a dreptul o curiozitate că şi acest cor a

funcţionat tot o perioadă de cinci ani. În 1892, învăţătorii Petru

Stoica, Ioan Gaşpăr, Alexandru Brădean şi Pavel Rudnean şi

doctorul Alexandru Papp au înfiinţat un cor, care a activat sub

conducerea învăţătorului Ioan Gaşpăr. Sub bagheta acestui

dirijor, corul a ajuns la apogeu, numărându-se printre cele mai

bune coruri din Banat. Acest învăţător are merite deosebite, căci a

reuşit să formeze, prin sârguinţa şi sacrificiul său, un cor care va

activa în viitor, cu mici întreruperi. Învăţătorul Ioan Gaşpăr s-a

născut în anul 1865 la Satu-Nou şi a avut dragoste foarte mare

pentru satul natal şi oamenii lui, astfel că a contribuit din plin la

ridicarea localităţii la un nivel muzical şi cultural înalt.

Statutele corului nu au fost aprobate de guvernul maghiar,

în consecinţă, i-a fost interzis, administrativ, să cânte în Biserică.

Cu toate aceste interdicţii ale autorităţilor maghiare şovine, corul

totuşi îşi continuă activitatea. În anul 1899, cu prilejul sfinţirii

capelei din Dobriţa, la sărbătoarea Sf. Apostoli Petru şi Pavel,

răspunsurile liturghice au fost date de corul de plugari din Satu-

Nou, condus de învăţătorul Ioan Gaşpăr. Pe lângă acest cor, au

mai participat şi corul de copii din Seleuş, dirijat de învăţătorul

Ilie Bojin, şi corul studenţilor din Alibunar, condus de teologul

absolut Corneliu Popovici. La această manifestare religioasă,

corul nostru s-a deplasat la Dobriţa, cu trăsurile.

Învăţătorul Alexandru Andrei, angajându-se la şcoala din

Satu-Nou (1900), a înfiinţat un alt cor, numai de ţărani. Şi acest

cor, însă, a avut soarta celui precedent, din cauza neaprobării de

către autorităţi a statutelor.

Odată cu înfiinţarea Şcolii confesionale la Satu-Nou, în

anul 1901, s-a ajuns la unirea corului cel vechi cu corul cel nou,

dirijor fiind numit învăţătorul Nicolae Miuţă, de la Şcoala

confesională. După închiderea Şcolii confesionale, în anul 1902,

învăţătorul Alexandru Andrei devine din nou dirijor al corului.

40

„Foia Diecezană”, în nr. 4, informează cititorii că, la

Boboteaza din anul 1902, românii din Panciova au ascultat, pentru

prima dată, Liturghia în limba română, săvârşită de zelosul preot

Iancu Cerbu. Răspunsurile liturghice au fost date de corul din

Satu-Nou, condus de învăţătorul Alexandru Andrei.

Cu ocazia aniversării a 40 de ani de activitate intensă a

Corului Bisericii Sârbe din localitate, pe data de 25 iunie 1906, la

serbarea prilejuită cu această ocazie, a participat şi Corul Bisericii

Române, sub denumirea de „Socetate română”.

În anul 1909, preşedinte al corului a fost ales capelanul

Cornel Mircea, care, prin intervenţia notarului comunal Kiss

Karoli, a reuşit, în fine, ca statutele să primească aprobare din

partea guvernului maghiar, în anul 1911. După aceea, a fost ales

preşedinte Petru Negru, casier la banca „Sentinela”.

Câştigându-şi renume de cor calitativ şi de prestigiu,

corala a fost solicitată la Vârşeţ, unde aviatorul român, Aurel

Vlaicu, a făcut exerciţii cu aeroplanul său. Mare a fost bucuria

coriştilor de cinstea acordată de a cânta în faţa inginerului Aurel

Vlaicu. Corul din Satu-Nou a interpretat, sub bagheta (dirigenţia)

învăţătorului Ioan Gaşpăr, două piese corale: „Asară fu lună

plină” şi „Cântecul marinarilor”. Cu această ocazie, s-a editat un

ecuson al corului. După aceea, corul a fost condus din nou de

învăţătorul Alexandru Andrei. Acest învăţător, iubit şi respectat de

săteni, s-a distins prin talentul său de instructor şi dirijor de coruri.

La sfinţirea Biseericii Ortodoxe Române din Vârşeţ,

oficiată în ziua de 23 mai 1913 (calendarul vechi), pe lângă

vestitul cor din Lugoj, condus de compozitorul Ioan Vidu, au

participat şi alte zece coruri bărbăteşti şi mixte din localităţile

bănăţene Cacova, Vlaicovăţ, Mercina, Ilidia, Marcovăţ, Biserica

Albă, Vrani, Vărădia, Coştei şi din Satu-Nou (condus de

Alexandru Andrei). Toate aceste coruri au concertat, în după-

amiaza aceleeaşi zile, în grădina publică a oraşului Vârşeţ.

După ce a obţinut aprobarea statutelor corul a putut să-şi

desfăşoare liber activitatea devenind o societate susţinută de

membrii activi, de membrii fondatori şi de membrii ajutători. Cel

41

mai mare sprijin l-au acordat intelectualii români din sat, în frunte

cu învăţătorul Petru Stoica, care a fost, ani în şir, preşedinte al

corului, el îndemnând pe săteni să susţină, material şi moral,

corala satului.

Într-un document, se menţionează:

„Se ştie că poporul român din Satu-Nou are mare lipsă de

o casă de cultură, în care să se ţină adunări şi conferinţe

culturale de mare folos pentru învăţătura poporului.

În această casă culturală, s-ar putea aşeza biblioteca

agenturii (filialei) Asociaţiunii ASTRA şi s-ar pune la dispoziţia

membrilor Asociaţiunii tot felul de foi şi reviste de cetit. Tot aici,

s-ar aşeza biblioteca corului vocal şi s-ar ţinea orele de instrucţie

a corului, care, din când în când, va da producţiuni artistice

pentru popor.

Spre ajungerea acestui scop, se cere sprijinul valoros al

Sfintei Biserici, care, având case corespunzătoare, cu puţin venit

material, ar putea designa o casă pentru folosul cultural, de care

poporul şi biserica are mai multă trebuinţă.

Fac următoarea propunere: Sinodul parohial să îndrume

comitetul parohial să designeze casa nr. 419 de casă culturală. Și

pentru arangiarea încăperilor pentru acest scop, să se pună în

înţelegere cu Agentura Asociaţiunii pentru Literatura şi Cultura

Poporului Român, precum şi cu comitetul Corului Vocal

Bisericesc Greco-Ortodox Român din Satu-Nou.

Satu Nou, 27 Faur 1914

Cu stimă,

Petru Stoica, preşedintele Agenturii Satu-Nou şi al

Corului vocal bisericesc Greco-Ortodox Român din Satu-Nou”.

De la această dată, corului i s-a oferit o sală în Casa

Bisericii, unde şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1965.

În decursul primului război mondial, o mare parte din

corişti au fost mobilizaţi pe fronturi, de unde unii nu s-au mai

întors. Activitatea corului s-a redus, nu s-au mai organizat

„concerte şi baluri”, ci s-a cântat doar la slujbele religioase.

42

După terminarea primei conflagraţii mondiale, în anul

1918, învăţătorul Alexandru Andrei a încercat să întinerească

corul cu membri noi, ceea ce a şi reuşit, în bună măsură.

Odată cu plecarea în România a învăţorului Andrei,

conducerea coralei a fost preluată, în anul 1921, de Nicolae Fiştea,

ţăran de meserie.

De sărbătoarea pogorârii Sfântului Duh, în anul 1922,

corul biserticesc a prezentat un concert sub conducerea tânărului

dirijor Nicolae Fiştea. Programul, în întregime, a fost susţinut de

membrii corului, având următoarele piese: “Hora de la Plevna”

(cor), “Hora junilor” (cor), “Cântec ostăşesc” (cor), “Hora

curcanilor” (cor) “Peneş Curcanul” și “Doina” de V.Alecsandri

(declamaţii), “Luna scade” (cor), “Clopoţelul” (cor), “Limba

română” (cor), “Mama lui Ştefan cel Mare” (cor), “Cântec de

primăvară” (cor), “Călucerul” şi “Bătuta” (jocuri populare).

În anul 1924, preşedinte al corului a fost ales preotul

Victor Popovici, datorită căruia, în anul 1925, corul îşi obţine

aprobate statutele şi din partea guvernului noului stat iugoslav.

Corul a fost condus de acest dirijor (şi cantor bisericesc) până în

anul 1947, când se stinge din viaţă. În perioada când în fruntea

corului s-a aflat dirijorul Nicolae Fiştea, el a câştigat mare respect

în Banatul iugoslav. Oriunde concerta, a dus faima Satului Nou.

Toate succesele obţinute se datorează unei discipline impecabile,

pe care dirijorul a impus-o coriştilor săi. Timp de 25 de ani, cât l-a

condus fără întrerupere, corul a ajuns la un adevărat nivel artistic

şi a pregătit cu regularitate programe culturale şi cu conţinut

religios.

Pe data de 26 iunie 1938, corul a fost invitat să ia parte la

aniversarea jubileului de 40 de ani de activitate corală la Uzdin.

Tot în acelaşi an, corul a donat Bisericii din localitate cele două

policandre (sfeşnice) din faţa Uşilor Împărăteşti, sfeşnice care se

folosesc şi astăzi.

După ani îndelungaţi de activitate, în anul 1940, corul şi-a

sfinţit steagul. Steagul a fost sfinţit de către preotul protopop

Victor Popovici şi de către preotul Adam Fiştea, preşedintele

43

Filialei ASTRA. Naş al steagului a fost dr. Victor Cădere,

ambasadorul României la Belgrad, reprezentat prin dl. consul

Dimitrie Ţarălungă. La această mare manifestare a corului nostru,

au luat parte Corul român din Cuvin şi cel din Petrovasâla. Ziarul

„Nădejdea” din Vârşeţ a fost reprezentat prin directorul său,

Alexandru Butoarcă. Cu prilejul aniversării Asociaţiei ASTRA,

ţinută la Vârşeţ, se prezintă şi Corul din Satu-Nou.

Din anul 1947, conducerea corului o preia Vasilie Lazăr-

Slacină, care continuă activitatea începută de înaintaşii săi, iar din

anul 1957, corul trece sub conducerea lui Sava Stoian-Naicu. Din

anul 1947, corul a fost încadrat în Societatea Culturală „Valeriu

Docna”, de pe lângă Căminul Cultural din sat. Corul îşi

desfăşoară o activitate culturală bogată, participând la diferite

emulaţii şi întreceri comunale, organizate de Uniunea Societăţilor

(Comunităţilor) Muzicale, unde s-a remarcat totdeauna, ocupând

numai locuri de frunte. Despre aceste realizări, vorbesc

numeroasele menţiuni şi diplome acordate corului în această

perioadă. Între anii 1970 şi 1973, corul a fost condus de cantorul

Costa Mărghiticean.

La jubileul de 250 de ani de la zidirea Bisericii Ortodoxe

Române din Grebenaţ, la sărbătoarea Înălţării Domnului, din anul

1972, a fost invitată şi Corala din Satu-Nou.

Între 15 şi 17 august 1969, a avut loc marcarea

centenarului corului din Coştei. Corul din Satu-Nou a fost invitat

să ia parte la festivitatea aceasta şi s-a prezentat cu câteva cântece

corale.

La Festivalul de Folclor şi Muzică Românească din

Voivodina, ediţia a XIII-a, „Uzdin ’73”, corul a evoluat cu trei

piese: „Păstorul”, „Hai la joc” şi „Foaie verde de trifoi”. Deşi

Festivalul nu a avut caracter competiţional, Corul din Satu-Nou s-

a prezentat la nivel înalt.

În anul 1974, Corul din Satu-Nou, dirijat de Sava Stoian, a

avut onoarea de a inaugura a XIV-a ediţie a Festivalului de

Folclor şi Muzică Românească „Satu-Nou ’74”.

44

După o pauză mai lungă, Corul din Satu-Nou a evoluat din

nou, la Festivalul de Folclor, de data aceasta, la ediţia a XXXIII-a

- „Locve ’93”.

După încetarea din viaţă a lui Sava Stoian, în anul 1995,

conducerea corului a fost preluată din nou de cantorul Costa

Mărghiticean. Din anul 1997 şi până în ziua de astăzi, corul este

condus de Gheorghe Radovancev-Piri, locţiitor fiind Ilie Baba.

În anul 1996, când se întineresc rândurile corului, este

solicitat prof. Todor Petrovici din Alibunar să instruiască corul

pentru slujbele religioase şi pentru a pregăti piese corale populare.

Repetiţiile s-au făcut intens, astfel că, la cea de a XXXVI-a ediţie

a Festivalului de Folclor – „Alibunar ’96”, Satu-Nou este

reprezentat de corul bisericesc, dirijat de prof. Todor Petrovici. În

programul inaugural, pe lângă Corul bărbătesc şi mixt din

Alibunar, a luat parte şi Corul din Satu-Nou, interpretând un

fragment din „Rapsodia română” de George Enescu, iar, în

programul competiţional, s-a prezentat cu două piese corale,

interpretate cu măiestrie deosebită.

La ediţia a XXXVII-a a Festivalului de Folclor şi Muzică

Românească - „Sutiesca ’97”, ca rezultat al muncii sistematice sub

conducerea prof. Todor Petrovici, juriul i-a conferit locul I şi

diplomă în concurenţa corurilor bărbăteşti. De această dată, corul

s-a prezentat cu piesele corale „Sfânt” de Vorobkievici, „Vraja”

de Ioan Vidu şi „Mă sui în deal la Cucă” de Ioachim Perian.

Sub bagheta aceluiaşi dirijor, corul a participat şi la ediţia

a XXXVIII-a a Festivalului – „Ovcea ’98”. La ediţia a XXXIX-a

a Festivalului – „Glogoni ’99”, Corul din Satu-Nou a lăsat

impresii deosebite interpretând piesele „Serenada” de Ioan Vidu

şi „Foaie verde de trifoi”.

În 20 noiembrie 1999, cu prilejul aniversării a 130 de ani

de activitate corală la Coştei, a avut loc prima ediţie a Festivalului

Muzicii Corale a Românilor din Iugoslavia. Corul din Satu-Nou,

datorită muncii depuse sub bagheta dirijorului Todor Petrovici, s-a

prezentat la cel mai avansat nivel de interpretare de la înfiinţarea

sa.

45

La ediţia a II-a a manifestării de obiceiuri de sărbători de

iarnă, „Colindele neamului”, organizată de C.R.I., la Râtişor, în

decembrie 2000, corul s-a prezentat cu două colinde populare, sub

bagheta lui Ilie Baba. Cu acest prilej, corului i-a fost conferită o

diplomă de merit.

Ediţia a 41-a a Festivalului de Folclor şi Muzică

Românească din Voivodina – „Petrovasâla 2001” a adus Corului

Bisericii Ortodoxe Române din Satu-Nou încă un premiu –

diploma de merit şi locul I, care vor îmbogăţi vitrina cu trofee în

anul jubiliar. Sub conducerea lui Ilie Baba, corul a interpretat trei

piese: „Seara de la noi” de Iosif Velceanu, „Mori, mândră” de A.

Bena şi „De ţi-s, bade, dragă” de Timotei Popovici, dovedind şi

de data aceasta calitatea sa interpretativă.

Paralel cu activitatea muzicală, corala a activat şi pe alte

tărâmuri. De exemplu, la construirea casei parohiale, membrii

corului participă activ la colectarea contribuţiilor de ajutor de la

parohieni şi se disting prin munca benevolă. Prin munca lor şi cu

ajutorul creştinilor şi Comitetului parohial, casa parohială s-a

terminat în anul 1967. În anul 1969, se transpune în fapt şi dorinţa

ca şi corul să aibă o clădire cu sală pentru repetiţii.

Pe data de 18 februarie 2001, în sala de repetiţii a corului

bisericesc, s-a ţinut şedinţa consacrată organizării aniversării

jubileului de 130 de ani al Corului bisericesc român din Satu-Nou,

şedinţă prezidată de Ilie Baba. După ample discuţii, s-a hotărât să

se formeze un comitet de organizare, în vederea pregătirii

jubileului. S-a propus şi a fost ales un comitet, în următoarea

componenţă: preotul Gheorghe Ianeş, Gheorghe Radovancev, Ilie

Baba, Ioţa Cădar, Victor Ţăran, Dorel Boşcu, Nicoliţă Petrovici,

Ionel Todorov, Ilie Rusovan, Ioţa Jenar, Dorel Blaj, Viorel Beca,

Nicoliţă Beca. S-a fixat ca jubileul să se marcheze în ziua de 30

august 2001, ceea ce s-a şi realizat.

În îndepărtatul an 1871, când învăţătorul Petru Mioşcu a

pus temeliile primului cor bisericesc român din Satu-Nou, nici nu

a putut visa că, după 130 de ani, urmaşii lui, membrii corului din

46

acest sat, vor omagia acest moment drept unul dintre cele mai

importante evenimente din istoria satului.

Întâmpinând nenumărate piedici pe drumul ascensiunii

sale seculare, n-ar fi de prisos să amintim, drept învăţătură

generaţiilor de astăzi, că activitatea corală a fost de câteva ori

interzisă de către autorităţile maghiare pe timpul Imperiului

Habsburgic, apoi s-a încercat şi desfiinţarea lui (în 1957, de către

comuniştii postbelici) - Corul şi-a menţinut existenţa până în zilele

noastre, sub braţele ocrotitoare ale Bisericii Ortodoxe Române.

Joi, 30 august, Anul Domnului 2001, s-a confirmat, din

nou, prin programul cultural-artistic, care a avut loc în sala

arhiplină a Casei de Cultură, că învățămintele transmise de

înaintașii noștri sunt adevărații stâlpi de rezistență ai neamului:

dacă ne păstrăm limba, spiritualitatea şi, înainte de toate,

unitatea în faţa obstacolelor care provin din afară, dar şi din

propriile noastre rânduri – ne vom menţine. În caz contrar –

ne va înghiţi negura uitării...

Programul a fost inaugurat, după cum era de aşteptat, de

Corul bisericesc omagiat, condus de dirijorul Gheorghe

Radovancev. Corul a interpretat câteva cântece liturgice, urmând

apoi prot. Gheorghe Ianeş, parohul B.O.R. din Satu-Nou, care a

avut o alocuţiune despre activitatea corului în decursul celor 13

decenii de activitate. Membrii corului au primit apoi diplome

pentru merite şi activitate fructuoasă.

În continuarea programului, s-au prezentat formaţiile

oaspeţilor: orchestra de muzică populară „Veselia” din Glogoni,

cu melodii populare româneşti, şi Corul bisericesc din Doloave, cu

cântece religioase. După aceea, a revenit pe scenă Corul din Satu-

Nou, cu cântece laice, condus de Ilie Baba. Au urmat membrii

Departamentului de Artă şi Cultură al Casei de Cultură Satu-Nou,

respectiv: orchestra de muzică populară, condusă de Dorel Blaj,

secţia de dansuri populare, cu o coregrafie românească şi una

sârbească, soliştii instrumentişti Cristian Todoran şi Deian Stan

(oaspete din Petrovasâla), precum şi solista vocală Mariana

Crăinean.

47

A urmat Fanfara „Cultura”, condusă de tânărul saxofonist

Alexandru Freanţ, cu un potpuriu de melodii populare. Actorul

Mircea Ardelean s-a prezentat cu o scenetă umoristică, iar S.C.A.

„Dr. Radu Flora” a evoluat cu Orchestra de Muzică Populară,

dirijată de Alexandru Freanţ, soliştii instrumentişti Marinel

Dimitriev şi Marcel Todorov (la acordeon) şi Secţia de Dansuri,

cu o suită de jocuri din Banat.

La banchetul oferit cu această ocazie, în holul Şcolii

Elementare, au participat peste 170 de persoane, printre care a fost

şi profesorul Todor Petrovici din Alibunar, care a instruit corul

timp de cinci ani. Atmosfera a fost înnobilată de sunetele

acordeonului maestrului Sorin Boleanţu şi de doinele străbune,

interpretate de entuziastul cântăreţ şi dirijor al corului, Gheorghe

Radovancev Piri.

* * *

În îndelungata sa activitate, corul a cultivat îndeosebi

piese folclorice și piese corale ale compozitorilor români, alături

de cele mai cerute compoziții de muzică corală bisericească

ortodoxă.

La şedinţa Consiliului Comunităţii Locale din 21

decembrie 2001, s-a decis să se confere plachete persoanelor,

colectivelor şi instituţiilor care au contribuit la dezvoltarea vieții

culturale în Satu-Nou. La 28 decembrie 2001, Consiliul

Comunităţii Locale a hotărât să confere plachetă corului pentru

meritele sale deosebite, în decursul celor 130 de ani de activitate

continuă, pentru cultivarea cântecului coral bisericesc şi laic.

Dacă aruncăm privirea spre timpurile trecute – pentru a-i

admira şi a-i omagia pe toţi aceia care au activat în această corală,

rodnică în activitate precum însăşi glia bănăţeană, lăsându-ne

iubirea de cântec, Dumnezeu şi de neam – vom înţelege că

formația corală din Satu-Nou a avut un rol mesianic pe tărâmul

menţinerii culturii tradiţionale a românilor din acest sat.

În rândurile de mai jos, vom încerca să amintim numele

coriştilor care, prin contribuţia lor, au lăsat urme adânci şi de

neşters în istoria corului din Satu-Nou. Dacă, totuşi, din lipsa unor

48

documente, vor fi omise numele unor corişti, noi, ca autori, ne

scuzăm anticipat.

Redăm, mai întâi, numele coriştilor convocaţi, printr-o

circulară a protopopului Trifon Miclea din 25 martie 1895, să se

prezinte (deoarece corul nu avea statutele aprobate şi îi era interzis

să cânte în Biserică), la o probă a corului, sub conducerea

învăţătorului Ioan Gaşpăr:

Înv. Ioan Gaşpar (dirijor); Înv. Traian Gugulean; Ioan

Balnojan; Ioan Vesei; Mita Kotorov; Înv. Procopie Roşculeţ; Înv.

Vasiliu Radu; Înv. Petru Stoica; Ioan Bogdan – senior; Ioan

Bogdan – junior; Ştefan Neagu; Iovan Sofei; Ştefan Mic; Petru

Negru (funcţionar); Petru Tabac; Trifu Roşculeţ; Constantin

Ţarină (funcţionar); Ioan Ortopan; Pavel Mihailov; Ioan Rusu;

Înv. Alexandru Brădeanu; Costa Maliţa; Vasile Balnojan; Costa

Rusovan; Todor Lăutaş; Înv. Pavel Rudnean; Lazăr Rudnean; Paul

Birtean

Lista coriştilor din anul 1910:

Ştefan Jenariu- Tătan; Vanu Roşu; Steia Baba; Vanu

Birdean; Petru Bugariu – Taiu; Pătruţ Fiştea; Vasa Gavrilă – Vuia;

Sava Gavrilă – Vuia; Nică Gârbav – Tiliţă; Costa Rusovan;

Coman ...?; Miloi ...?; Ion Bogdan (tutore orfanal); Corneliu

Boleanţu; Petru Roşu; Florian Bogdan; Mita Rusovan – Drăga;

Iepta Mălaimare – Cambeţ

Lista coriştilor după primul război mondial:

Nicolae Fiştea; Sava Stănilă – Crâşmariu; Pavel Bogdan –

Irimia; Ioan Birdean; Vasile Bogdan; Alexandru Bogdan; Nicolae

Şublea; Alexandru Blagoie; George Bogdan – junior; Eftimie

Blaj; Alexandru Jenar; Ilie Stoian; Cuzman Gugulean; Ştefan

Pavlov; Ioan Bogdan; Nicolae Cebzan; Ioan Omorean; Nicolae

Stanciu; R. Stoian; Nicolae Balnojan; Teodor Ţânţariu

Lista coriştilor după anul 1925:

Traian Ţăran – Vucu; Roman Stoian – Naicu; Moldovan

Mălaimare; Pavel Gaşpăr; Nicolae Frenţiu; Panta Fiştea; Mircea

Flora – Nixă; Lazăr Mocioacă; Ilie Mălaimare – Gigiu; Traian

Bolianţu – Guguleanu; Viţu Şublea; Todor Duinea – Tondi;

Roman Birgean; Iovan Băloi; Alexa Mic – tata Lieca; Ioţa Bogdan

– Jivi; Lazăr Ţăran – Diţu; Vasa Bogdan – Musta; Traian Fiştea –

49

Boncoş; Stevan Bochinaţ – Cuculă; Traian Paripu; Iepta Tolvădiaţ

– Rotariu; Milan Balnojan – Lăzăroni; Viţu Bogdan – Modoni;

Iovan Bugarin – Bogami; Steia Bugarin – Taiu; Floria Tărâţă;

Ghiţă Cădariu; Valeriu Taşcă; Moldovan Blaj – Pârvu; Stevan

Tolvădiaţ – Rotariu; Vasile Lazăr – Slacină; Sava Gaşpăr – Vancă

Lista coriştilor din anul 1934:

Costa Mărghiticean; Nicolae Stanciu – Chelciu; Traian

Smolean – Brâşte; Petru Pomană – Frau; Radovan Boleanţu –

Pagubă; Vasa Fiştea

Lista coriştilor din anul 1936:

Ioţa Ardelean – Cuşu; Traian Sculean – Işfan; Traian

Balnojan; Lazăr Rusovan – Drăga; Gheorghiţă Ţăpârgea; Ghiţă

Mălaimare; Ionică Mandreş; Stevan Ochian – Căpuşă; Sevi

Ardelean; Nicolae Bogdan; Roman Bogdan – Pruniţă

Corişti din anul 1941:

Sava Stoian

Corişti din anul 1947:

Ghiţă Radovancev – Piri; Viţu Balnojan – Ujă; Nicolae

Rusuloi – Colă; Vasilie Gavrilov – Vuia

Corişti din anul 1948:

Radovan Ancăiţan; Gheorghe Mic – Borândău; Sava

Smolean – Pârcoşanu; Aurel Cebzan; Sava Giaconov – Buţa;

Iovan Ţăpârdea; Nicoliţă Lazăr – Gioaică; Iovan Flora – Nixa;

Ghiga Balnojan – Şciopu

Corişti din anul 1949:

Efta Mandreş; Pavel Flora; Ioţa Bugarin – Bogami; Traian

Maliţa; Ghiga Mălaimare; Ghiţă Ţăpârdea; Traian Ghilezan; Aurel

Jenariu,; Ioţa Flora – Burcea; Stevan Jenariu; Stevan Bolianţu –

Vladu; Ionel Păunescu; Vasa Mălaimare

Corişti din anul 1952:

Todor Giula; Iovan Beca; Traian Togeraş; Stevan

Mălaimare; Ghiţă Taşcă; Petru Bogdan – Niema; Mita Rusovan;

Sava Beca; Nuţu Maliţa

Corişti din anul 1954:

Ilie Rusovan; Traian Ion; Lazăr Ardelean – Ulă; Efta

Sudom

50

Corişti din anii 1955-56:

Ghiţă Bugarin – Taiu; Trandafir Pârvu; Petru Duinea;

Ionel Ţăran; Ioţa Petrovici – Maciu; Ioţa Cădar; Sava Ardelean;

Ilie Beca

Corişti din anul 1961:

Vasa Smolean; Ioţa Jenar; Mita Stanciu

Corişti din anii 1969-70:

Ionel Sudom; Ilie Baba; Nicolae Mohan; Viorel Beca

Corişti din anul 1980:

Vasa Crăinean; Ionică Flora

Corişti din anul 1984:

Paia Balnojan

Corişti din anii 1990-94:

Petru Jenariu; Petru Bogdan; Iovan Giula; Ionel Rusovan;

Vasa Panciovan; Viorel Maliţa; Daniel Marcov

Corişti din anul 1996:

Stevan Gaşpăr; Boian Barbu; Ionel Baba; Ionel Bugarin;

Tiberiu Ţăpârgea; Mircea Mălaimare; Daniel Boşcu; Dorel Blaj;

Ionel Cădar; Nicoliţă Petrovici; Victor Ţăran; Ionel Todorov;

Ionel Şublea; Ghiţă Brăgean; Lucian Voin

Corul B.O.R. - 2001

51

Folclorul local

Localitatea Satu Nou aparţine unei zone folclorice arhaice.

Bogăţia folclorului este evidentă, dat fiind faptul că

localitatea Satu-Nou este întemeiată cu locuitori provenind din trei

zone folclorice: Ardeal, Banat şi Oltenia. Cântecele epice sunt

mai sporadic reprezentate în folclorul viu al satului. Totuşi, s-au

menţinut unele balade: „A lu’ Voichiţa”, „A lu’ Ienăşel”, „Balada

lui Iovan Iorgovan”. De asemenea, s-au păstrat variante ale unor

balade păstoreşti și haiducești.

În acest spaţiu, se detaşează, ca frecvenţă şi valoare

artistică, genul liric. Cântecele lirice constituie, la Satu-Nou, cel

mai fructuos şi mai reprezentativ ciclu din creaţia populară.

Bine conservate până în zilele noastre, se păstrează cântece

de dragoste, de jale, de dor, de înstrăinare, de cătănie – cântece în

care se oglindesc, cu fidelitate, evenimentele trăite de popor în

viaţa de toate zilele, ele reliefând totodată o gamă largă de

sentimente şi trăiri sufleteşti. Evenimentele locale ocupă un loc

important în creația folclorică a Satului Nou

Sunt cunoscute mai multe cântece păstoreşti, cu trăsături

preponderent lirice, având ca personaje principale persoane din

localitate.

Ciobanul Ciota a fost ucis în anul 1916, iar cântecele

despre el au fost păstrate prin grai viu de către rapsozii populari ai

satului. Și, prin intermediul lăutarilor, au fost transmise şi în alte

localităţi din apropiere sau chiar mai îndepărtate. Alte balade se

referă la alţi doi ciobani cunoscuţi – Stanciu ăl Mare şi Stanciu ăl

Mic.

Unele balade sunt concentrate în jurul unor persoane

vestite în sat – bicherii, împuşcaţi sau ucişi de alte persoane. O

asemenea baladă se referă la împuşcarea lui Pătruţ Bogdan,

poreclit Bubiţa. Evenimentul împuşcării sale este redat prin forma

unei naraţiuni dezvoltate. Balada s-a păstrat până în zilele noastre.

Un alt eveniment, petrecut în anul 1925, este cel legat de

moartea lui Mişa Rusovan-Stănică. Creatorul popular, îşi începe

astfel cântecul:

„De tri zâlie şi tri nopţi,/de când visez cu d-ai morţi”,

52

iar ca refren al cântecului, exprimând o nostalgie puternică, apare

versul: „Hai, hai, d-avui lumie ş-o lăsai”.

O creaţie lirică, cu o circulaţie mai largă, este cântecul „La

Bunari, la Ţiripaia”, dedicat unui anume Simion, negustor de cai.

Se crede că versurile acestui cântec au fost scrise de Nică

Ardelean-Gârgoaşă.

Este cunoscut faptul că autorii creaţiilor populare rămân

anonimi, dar, initial, aceste cântece sunt opera unor indivizi

talentaţi. Aceste creaţii, ajungând în popor, îşi pierd paternitatea,

dar obţin noi valenţe expresive. Şi la Satu-Nou, o seamă de

cântece lirice sunt atribuite unor persoane sau cântăreţi din sat,

decedaţi la finele secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al

XX-lea. De exemplu, în sat sunt cunoscute: Cântarea lui Comat

Omorianu, decedat la începutul secolului XX, Cântarea lu’ Puta,

a lu’ Vaica Mustăcia, a lu’ Nicu Vărăgianu (mort în anul 1915),

„a lu’ Paripu”, „a lu’ Diana Robu” (mort la începutul secolului

XX), a lu’ Dicu Inculeşti, a lu’ Lică Omoreanu (mort în 1946) etc.

O tematică specifică, din care s-a inspirat rapsodul

popular, era furatul cailor, căci, pe acele timpuri, această hoţie era

o „adevărată îndeletnicire”. Caii furaţi erau vânduţi la târguri şi

iarmaroace. Se spune că, în această hoţie, erau implicaţi şi

subprefecţii – „solgabirăii” (cum li se zicea în ungureşte), ceea ce

ilustrează şi versurile:

„Domnule solgabirău,

îţi dau doi cai la tângău,

unul alb şi unul sur,

numa’ să mă laşi să fur”.

Dintre cântecele de acest gen al folclorului literar, se mai

păstrează, în sat, cântecul „În sară, Doamne, în sară”, ca şi

Cântarea lu’ Diana Robu”.

Strigăturile, aceste creaţii folclorice, de natură lirico-satirică, de

obicei în patru versuri, în majoritatea cazurilor sunt legate de

dans. In graiul local sunt numite „descântec la joc”. Strigăturile

redau o stare sufletească specifică, un punct de vedere filozofic

53

asupra trăsăturilor negative ale oamenilor, o atitudine în

comunicare şi o modalitate de a se biciui tot ceea ce este fals şi

deviază de la normal în această lume. În esenţă, strigătura este un

tâlc cu efect educativ, având posibilitatea de a fi audiată de o masă

mare de ascultători. Tendinţa permanentă a omului de a se opune

loviturilor pe care le aduce viaţa este redată de către creatorul

popular printr-un ton ironic şi soluţii originale ale întorsăturilor,

pentru a se obţine efectul dorit.

Obiceiurile de Crăciun si de Anul Nou

Ca semn al prevestirii Crăciunului şi a sărbătorilor de

iarnă, copiii şi flăcăii se pregătesc din bună vreme să înveţe

versurile şi textele colindelor şi urărilor din seara Naşterii

Domnului.

Colindatul „cu cerbul” este efectuat de cei mai mici. În

amurgul zilei, copiii colindători merg „cu cerbul”, mai întâi pe la

vecini, iar apoi, pe la rude şi cunoscuţi.

Repertoriul colindatului este redus la o singură colindă

„Bună sara lu’ Ajun...”, iar gazdele, în semn de bucurie pentru

urarea făcută îi dăruiesc cu nuci, colaci, cârnat, bani şi prăjituri

(pocherăi). După aceea începe colindatul grupului de flăcăi „cu

steaua” sau „irozii”. De fapt, „steaua” este o scenetă religioasă,

formată din cinci flăcăi, scoţând în evidenţă, în mod miraculos,

evenimentele petrecute la Naşterea Domnului Isus, cearta magilor

cu Irod împăratul. Stelarii sunt îmbrăcaţi într-un fel de stihare,

având pe cap comânace şi fiind încinşi cu brâu, de care atârnă o

sabie. Această scenetă este adusă probabil din Ardeal de

învăţătorul Petre Stoica, având unele trăsături dialectale ale Şcolii

Ardeleneşti.

În orele târzii ale serii, apare un al treilea grup de

colindători. Acest grup îl constituie cei „schimonosâţi”, respectiv,

cei mascaţi. Ei sunt aşteptaţi cu bucurie de creştini, având în

vedere repertoriul lor, căci aduc veselie şi glume în casele

gazdelor. Una din scenetele pe care le prezintă acest grup de

colindători este „jocul ursului” – redat printr-o persoană îmbrăcată

în cojoc întors pe dos, cu mască pe faţă şi încins cu o frânghie, la

care este legat un clopot. O altă persoană este ursarul care joacă

54

ursul, a treia persoană este îmbrăcată în haine femeieşti, pentru a

stârni râsetele gazdelor, iar cea de a patra persoană cântă din fluier

melodia „Bătuta” de la „Jocul căluşarilor”.

Ultimul grup de colindători porneste în zorile zilei de

Crăciun, trezindu-i pe creştini cu colinda „Scoală, gazdo, nu

durmi”.

Toate aceste grupuri de colindători împodobesc cu

adevărat şi în mod fascinant noaptea Naşterii Domnului, astfel

marcând şi slăvind această măreaţă sărbătoare.

Jocul

Acest segment al folclorului românesc se manifesta din

plin şi la Satu-Nou, în zilele de duminică şi la sărbători, la nunţi,

botezuri, la diferite manifestări culturale şi în alte ocazii. Până la

sfârşitul celui de-al doilea război mondial, „jocul” din postul

Paştelor s-a ţinut la cimitir, iar în restul anului, în centrul satului,

la aşa-zisa „şupă a lu’ Şanta”,un şopron de dimensiuni mari,

zidită pe stâlpi. Hora satului (sau „jocul”) era locul unde tinerii îşi

făceau cunoştinţă. Intrând în „joc”, jucau alături de tinerii căpărâţi

(logodiţi) sau de tinerii căsătoriţi. În urmă cu 70-80 de ani, în

„joc” intrau şi oamenii mai în vârstă, dar în ultimul timp le era

ruşine, astfel că jucau doar la nunţi, unde erau „chemaţi goşti”. Pe

timpuri, la hora satului, viitorii socri sau soacre veneau să-şi

aleagă nora sau ginerele.

Jocul de duminică începea după amiază, la ora 3-4, şi se

termina în amurg. Flăcăii şi tinerii veneau la hora satului cântând

şi la fel se întorceau seara spre casă. Fiecare grup era aşteptat de

lăutari cu un cantec anume. Lumea comenta că au ajuns junii din

„cvartul” întâi sau cei din „cvartul” al doilea, şi fiecare „cvart” îşi

avea doina sau cântecul său.

Fetele veneau imbracate în „cadifă”, „organtin”, „jorjet”,

poale cu „cipcă”, cu „olamă mare”, „scircuite”. O altă podoabă a

fetelor mari erau „sifirinii” şi galbenii. Fiecare galben cântărea

sudoarea chinului părinţilor care au muncit mult până acesta s-a

cumpărat, iar sacrificiile lor s-au răsplătit atunci cînd galbenii

purtaţi pe pieptul fetei arătau bogăţia şi hărnicia familiei ei. Până

şi pe cap, străluceau numeroşi galbeni. Aur pe aur, bogăţia inimii

55

şi a sufletului. În sunetele muzicii lăutarilor, iar apoi şi în sunete

de fanfară, începea „jocul”, care era o adevărată paradă a tinereţii,

frumuseţii şi portului popular, respectiv o măreaţă trăire a

frumuseţii şi dragostei, a dorinţelor, gândurilor şi pulsaţiilor

inimilor celor ce au intrat în hora care dura până în asfinţit de

soare.

În ceea ce priveşte jocurile din sat, majoritatea se bazau pe

aşa-numitele „argileane” şi „de doi” (ori „pe loc”, cum li se zicea

odinioară). Dat fiind faptul că se ştie că o parte din locuitori îşi

trag originea din părţile ardeleneşti, este firesc că şi-au impus

jocul lor autentic. Deşi localitatea este situată în Banat, „jocul”

totdeauna s-a început cu o „argileană”. Restul locuitorilor, fiind

de origine bănăţeană, au pus accentul pe jocul „de doi” sau „pe

loc”. Hora satului continua cu „hora d’a furacia”, iar spre sfârşitul

ei, cei mai buni dansatori jucau „ficioreşte”, adică „argileana cu

figuri” şi „argileana cu doauă fiace” şi jocul „axionu”, jucat

numai de bărbaţi. Până la începutul celui de-al doilea război

mondial, „jocul” cel mare era „încheiat” de un grup de căluşari.

În acest context, trebuie amintiţi câţiva „jucători”

cunoscuţi, care, la hora mare, jucau „ficioreşte”: moş Târtan, Nicu

Vărăgianu, Florian Bogdan, Rusalin Bogdan-Chiflă, Todor

Crăinean, Ghiţă Pagubă-Tacii, Ioţa Crăinean, Roman Smolean-

Bârşte, Nicolae Ţânţariu, Sava Martinov-Togea, Nicoliţă

Crăinean, iar din generaţiile mai tinere: Trăian Mlădani, Viorel

Balnojan şi alţii.

Nu e de prisos să amintim unele jocuri din sat, legate de

numele unor lăutari vestiţi. Câteva „argiliene” sunt atribuite

lăutarului Iosa, care a trăit până la începutul secolului XX. Un alt

lăutar de seamă a fost Nică Maliţa-Ghiptăr (1871-1931). De la

dânsul au rămas „axionul” şi „argileana lui Ghiptăr”. Poate că cel

mai distins lăutar a fost Traian Bogdan-Nini (1909-1945), el fiind

cunoscut după „argileana a lu’ Nini”, pe care a lăsat-o moştenire

urmaşilor.

Dintre acordeoniştii din sat, Sima Mălaimare (1914-1986)

a lăsat generaţiilor de azi „argileana bătrână a lu’ Sima”.

56

În afară de aceste jocuri, la nunţi, logodne, botezuri şi alte

petreceri, s-au mai jucat: „sârba”, „fiţco”, „sirotiţa”,

„poşovaica”, „cârligu”, „argeleanca” şi altele.

Alături de alte jocuri practicate în sat, s-a menţinut şi se

păstrează până în zilele noastre „Jocul căluşarilor”. Această

podoabă a jocului popular românesc a fost răspândită pe întreg

teritoriul daco-român. Jocul este practicat numai de bărbaţi, iar

grupul de dansatori este instruit şi condus de un vătaf. Deoarece

jocul necesită o instrucţie şi pregătire anterioară a dansatorilor, el

se dansează în mod organizat. În documentele despre activitatea

Corului bisericesc român şi a Corului de diletanţi, se menţionează

că, la programele organizate de aceste formaţii corale la finele

secolului al XIX-lea, au participat şi grupuri de căluşari. De aici,

se poate deduce că în sânul corului s-au instruit şi au activat

căluşari.

Primul vătaf amintit în aceste documente a fost coristul şi

cântăreţul Nicu Bogdan-Vărăgianu, care a condus grupul de

căluşari până în anul 1914, când a plecat pe câmpul de luptă al

primului război mondial, de unde nu s-a mai înapoiat. După

plecarea lui, vătăfia a fost încredinţată coristului Florian Bogdan.

Instruită de acest vătaf, ceata căluşarilor a îmbogăţit „jocul” de

duminică şi din zilele de sărbători.

Conducerea a fost preluată de fiul său, Costa Bogdan. Tot

în sânul corului activează şi tânărul Roman Smolean-Bârşte, care

în anul 1935 preia conducerea grupului de căluşari. Înfiinţându-se

Fanfara „Cultura”, în 1936/37, acest vătaf devine membru activ al

fanfarei şi grupul de căluşari se ataşează noii formaţii muzicale.

Din acel an, instrucţia căluşarilor s-a făcut în sunetele fanfarei.

Acest tânăr a introdus noi elemente în „jocul căluşarilor” şi a

lăsat în urma sa mai multe generaţii de căluşari. În anul 1957,

Sava Martinov-Togea instruieşte echipa de căluşari a copiilor, iar

pe Gheorghe Blaj îl pregăteşte să devină vătaf. Începând cu anul

1974, onoarea de a fi vătaf îi revine lui Viorel Balnojan-Jâdovu,

care a fost instruit de Traian Macedolian. Activitatea acestui grup

de căluşari s-a desfăşurat în cadrul Căminului Cultural, căluşarii

57

participând la multe manifestări culturale şi la multe ediţii ale

Festivalului de Folclor şi Muzică Românească din Voivodina.

Bocetul, un gen minor al folclorului, se întâlneşte foarte

frecvent în localitate, în cadrul ceremoniilor funerare. La Satu-

Nou, i se zice „cântatul după mort”. Această creaţie folclorică

epico-narativă, scoate în evidenţă personalitatea celui răposat,

evocând momente şi fapte din viaţa acestuia. Bocitoarele îşi

exprimă jalea şi durerea după cel defunct, precum şi profundele

trăiri psihice provocate de dispariţia neaşteptată a acestuia.

Epitaful furnizează date şi elemente suficiente pentru a se

obţine imaginea despre viaţă şi moarte, prin care se omagiază

defunctul şi se accentuează jalea şi tristeţea celor rămaşi în viaţă.

Şi în cimitirele din Satu-Nou, întâlnim inscripţii funerare

pe crucile de piatră ale răposaţilor. Aceste inscripţii, în proză sau

în versuri, conţin mesaje ale celor decedaţi, prin care cer

părinţilor, fraţilor, rudelor, să nu-i uite şi să le viziteze mormântul.

De exemplu, astfel: „care la cruce veniţi, plângeţi şi mă jeluiţi”–

cum e scris pe mormântul lui Dorel Beca (1966-1980).

Dar, pentru că viaţa de om este scurtă şi trecătoare, plină

de necazuri şi nevoi şi omul nu are timp să şi-o petreacă cum ar fi

dorit, ci tot muncind şi neluând în seamă că totul în această lume

este o deşertăciune, omenirea este avertizată prin „glasul” celor

răposaţi: „şi noi am fost ca voi, şi voi veţi fi ca noi.”

Copleşitoare şi incomparabilă, prin simplitatea mijloacelor

de exprimare, este impresia liniştei de veci care răzbate din aceste

epitafe. Redăm câteva epitafe de pe mormintele din Satu-Nou:

„De ce aşa de-n grabă,

Lăsat-ai lumea, oare,

Sburând din braţul nostru

Pe plaiul cel ceresc,

Ori nu îţi este jale

De lacrima cu care

Părinţii şi copiii

Cu toţii te jelesc.”

(Aurel Stamena-Pârvu, 1933-1961)

58

„La şcoală la Vârşeţ

Când am plecat,

Pân-părul nu mi-am tăiat,

Mămica m-o îmbrăcat

Cum se poartă pe la sat,

Căci acest port i-a fost drag.”

(Livia Balnojan-Lili, studentă, 1952-1974)

„Care la cruce veniţi,

plângeţi şi mă jeliţi,

Jale mi-e de nu pot spune

C-am plecat din astă lume,

Căci mă prinse o boală

Când eram elev la şcoală.

Moartea mă aşteaptă-n cale,

La comună în drumu’ mare,

Familia mea acasă,

Până-s vii să mă jelească.”

(Dorel Beca, 1966-1980)

„Ană, zorile se varsă,

şi eu trăb-să plec d-acasă.

Mă duc în străinătate,

Ş-aia după bogătate,

Să ieşim din sărăcie

Ce mi-a fost ursita mie,

C-am trăit tot în nevoi,

Bătut de vânturi şi ploi.

Străinătatea a fost grea,

Pe nime’ n-am avut în ea.

În Danemarca am lucrat

De-am venit şi eu bogat,

Am lucrat şi am chinuit

Dar nimic n-am folosit,

Că m-a prins o boală grea,

D-a venit cu secera

59

Şi mi-a frânt sufletul meu,

Ano, mult îmi pare rău.”

(Traian Radu, 1923-1981)

„Zac aici şi tac

Și uneori vă vorbesc.

E un gol cumplit

Şi-n mine şi-n afară,

Că-s mult prea tânăr

Şi aş putea să iubesc

Şi fete şi părinţi

Şi-nserări de seară.”

(Ionel Omorean-Băzgu1958-1982)

Folclorul literar din Satu-Nou a fost cules în decursul

anilor, de diferiţi cercetători şi folclorişti, fiind publicat în diferite

reviste de folclor din România şi din ţară.

Nicolae Lighezan, cercetător de creaţii folclorice, a cules,

prin intermediul colaboratorilor săi, folclor din Petrovasâla,

Râtişor, Grebenaţ, Sân-Mihai şi Satu-Nou, în perioada 1927-1939.

Un alt culegător este Traian Mărghiticeanu, din Satu-

Nou, care a publicat, în diferite reviste din România: „Albina” şi

„Izvoraşul” (Bistriţa-Mehedinţi), „Doina” (Stăneşti, Judeţul

Vâlcea), precum şi în „Nădejdea” din Vârşeţ, balade şi poezii

populare din Satu-Nou. Împreună cu Roman Cristea din Glogoni,

a publicat în anul 1939, în ediţia „Bibliotecii Poporale a

Asociaţiunii „ASTRA” din Sibiu, un volum de poezii populare,

intitulat „Poezii poporale din Banatul iugoslav”, piesele fiind

culese la Satu-Nou (10), Ovcea (2), Glogoni (2), Uzdin (1),

Sefcherin (1), iar în cazul celorlalte, nu sunt indicate localitatea și

nici informatorii.

Dr. Radu Flora, cunoscut cercetător şi culegător, originar

din Satu-Nou, a publicat, în săptămânalul „Libertatea” din Vârşeţ

şi Panciova şi în calendarele populare „Libertatea”, precum şi în

reviste de folclor din România, folclor literar din Satu-Nou, din

colecţia sa în manuscris, intitulată „Din Lira bobocilor”. Câteva

60

poezii din această colecţie au fost publicate în Analele Societăţii

de Limba Română (Editura „Libertatea”,Panciova, 1971).

Dr. Ghizela Suliţeanu, de la Institutul de Etnografie şi

Folclor al Academiei Române din Bucureşti, a făcut unele

cercetări şi înregistrări la Satu-Nou, în anul 1972, menţionând că

unele cântece întâlnite la Satu-Nou sunt de o vechime

considerabilă şi nemaiîntâlnite în spaţiul daco-românesc („Bate

vântu-n paie uge”, „Frunză vearde de smochinie”, Măru’ roşu

după ţară” etc.).

Societatea de Limba Română din Voivodina , respectiv

Cercul său de folclor, a publicat două masive volume de folclor

literar, apărute la Zrenianin în 1979 şi 1982: „Foaie verde spic de

grâu” şi „Foaie verde, lămâiţă”, unde au fost publicate numeroase

poezii populare din folclorul localității Satu-Nou.

Culegere din creația orală locală

„Încă din copilărie, am avut dragoste pentru cântecele

noastre vechi din sat. Această dragoste am moştenit-o de la

bunica mea, Anghelina, care mi-a cântat, încă din anii copilăriei,

iar mai târziu, având acces la revista de folclor „Izvoraşul”,

redactată de părintele Gh. Dumitrescu din Bistriţa-Mehedinţi, am

„intrat” în universul folclorului românesc. Când am devenit

membru al Corului vocal, am cunoscut baladele şi cântecele

autentice din localitate, păstrate cu sfinţenie de corişti.

Astăzi, când cântecele vechi şi de o incontestabilă valoare

artistică dispar odată cu oamenii în vârstă, credem că,

prezentând în această carte o mică parte din tezaurul nostru

folcloric, îi vom conferi o picătură de eternitate, pe care o merită,

şi-l vom scuti de uitare”.

Ilie BABA

61

A lu’ Diana Robu

Dân sară, Doamnie, dân sară,

Să-mi iau boata sub suoară,

Să plec noapcia pe ’otară.

S-aud broanză zdrângănind

Şî pe murgu’ rânchezând.

D-au au-au , inima mea.

Că făcui păivanu’ colac

Ş-aruncai la cai în cap

Că prinsăi unu’, prinsăi doi.

Prinsăi douăzeci şi doi.

Prinsăi mama cailor

Şî armigu’ iepilor.

Şî hai cu iei la Carlovăţ

C-acolo-s caii cu preţ,

C-acolo-s caii cu preţ,

Şî cu preţ şi fără cărţ’.

C-am umblat în lung şî-n lat

Şî nimeni nu m-o aflat,

Numai tu, o puiculiţă

Ce stai noapcia în porciţă.

Numai tu, un pui de zmău,

Mi-ai aflat tu drumu’ mieu.

(Informator: Ghiţă Mic Borândău, 39 de ani, 1969)

62

Câcie stialie-s pe Banat

Câcie stialie-s pe Banat,

D-atâcia gânduri mă bat,

Stialie-s mulcie şî măruncie

Dar ca luna nu-i nici una,

Nici ca mândra mia d-acuma.

Luna-i plină de lumină,

Mândra-i floare dân grăgină.

Cinie creşte-nalt ca bradu’

Ăla nu şcie ce-i dragu’,

Că io dragu’ l-am gustat

Ş-am rămas `nalt şi uscat.

Mândră, când ţ-oi muri ieu,

Să vini la mormântul mieu

Şî să cie răzâmi d-o cruce

Să măi spuni o vorbă dulce

Şi să-mi puni tu pă mormânt

Căcie fluori îs pră pământ

Şî la cap cruce de piatră

S-o săruţi, mândră, v’odată.

(Informator: Nicoliţă Rusuloi-Troacă, 46 de ani, 1969)

Pe drumu’ cu siminic

Pe drumu’ cu siminic

Rău s-auge d-un voinic,

S-auge că-i vinovat,

Prea dă ciner s-o însurat,

Frumuoasă nevastă o luat.

Da’ nu-i vina că-i frumuoasă,

Ci e vina că-i cam pruoastă.

El o mână după foc,

Ea-i aduce busuioc.

El o mână după liamnie,

Ea-i aduce bugianie.

El tare să mânia,

În târgu’ al mare o scocia,

Vânzătoarie mi-o făcia.

Veneam unu’, veneam doi,

Venea turcu’ cel bogat,

Cu galbini înfăşurat.

- Ce ceri, Pietrie, pe cocuoană?

- Cer galbini nenumăraţi,

Cu măsura măsuraţi.

- Ţine-ţi, Pietrie, căpiniagu’

Să-ţi vărs blagă cu şâniagu’.

Iar mândra din grai grăia:

- Turcule, bolândule,

Nu da banii tăi pe minie,

Că io n-oi trăi cu cinie.

- De ce, mîndro, să nu şezi,

Că la noi ai ce să viezi,

Că pita-i d-o palmă-n masă,

Vin de nouă ani în vasă.

Iar mândra din grai grăia:

- Mâncie-ţi pita muceza

Şî biaţ vinu’ seceta,

Mai bini roaba roabilor

Şî ţărâna pieştilor,

Decât mândra turcilor.

(Auzită, în copilărie, de la bunica mea, Anghelina Baba, 1891-

1971)

63

Sub o tufă răutată

Sub o tufă răutată,

Şagie o babă supărată

Cu fata nemăritată.

- Ce-m dai babo, da’ tu mie,

Să-ţi iau fata după minie.

- Îţi dau plug cu şase boi

Şî plugarii amândoi.

- Să-mi dai şase şî mai şasă,

Fata tea nu-i d-a mia casă.

Fata ta-i scurtă-n picioare,

Mie-mi trăbă ţesătoarie,

Fata ta-i scurtă-n tălpiţă,

N-ajunge nici la guriţă.

(Aceeaşi)

Câce păsări îs pe rât

Câce păsări îs pe rât

Toacie-m’ spun să mă mărit

Numa’ una spunie aşa:

Fată, nu cie mărita,

Că la soacră nu-i aşa.

Ardă ce focu’ de soacră

Şî pe mini că n-am stat fată.

Mai bini’ fată să fiu stat

Să nu mă fiu măritat,

Să stau şî să torc cu fusu’,

Sara să-mi aştept drăguţu’.

(Aceeaşi)

Că ce fluori îs pe pămȃnt

Câce fluori îs pe pământ

Tuoacie mierg la jurământ,

Numa’ fluoaria soarielui

Şagie în puoarta raiului

Şî jugică fluorilie

Ca soacra nuruorile.

(Aceeaşi)

Pe margina Dunării

Pe marginia Dunării

Miargie bagiea cu boii,

Dar în car cinie-m şegia,

Şegia mândra mândrilor,

Bucuria ochilor.

(Aceeaşi)

64

Baci-o, Doamnie, strada asta

Baci-o, Doamnie, strada asta,

Că p-aici s-o dus nievasta.

Mândra mea, băla mea,

Las-să ducă, nici nu-mi pasă,

C-am găs’t alta mai frumoasă.

Mândra mea, băla mea,

Las-să ducă, de-i bolândă,

Că mi-am găs’t io altă mândră.

Mândra mea, băla mea,

Mai ’naltă şî mai niegruţă

Şi mai dulcie la guriţă,

Mândra mea, băla mea.

(Informator: Ghiţă Mic-Borândău, 39 de ani, 1969)

A lu’ Duliman

Sărăcie dân Argial

Ci-n cio adus la noi pe cal?

Duliman şi Ciocârlan.

Dar pe ungie locuieşci?

La Căigană, supt firieşci.

Da’ cinie ţ-o fuost nănaş?

Nicolae lu’ Potcaş.

(Informator: Anghelina Baba, 69 de ani, 1960)

Subt o şatră...

Subt o şatră coveciască

Bagia murgu’ îşi potcovia,

Mândra la iel că vinia

Şi din gură cuvânta:

Bagia mieu, frumos mai eşti,

Dicie murgu-ţi potcoveşci,

Ori cie duci în lumia largă

Să-ţi găseşti o altă dragă.

Du-mă, bagie, şi pe minie

Că nu puot ieu fără cinie.

Iar bagia din grai grăia:

Ungie mândro m-oi ducia

Nu-i, mândruţă, pentru cinie,

Numa’ de voinici ca minie.

Că nu-i iarbă, nu-i nici nalbă,

Numa’ sângie până-n barbă.

Iar mândra din grai grăia:

Când la luptă ’i-ajungia,

Piştol niegru să pocniască

Inialilie să-ţi ugiască

Să lie găsăsc, bagio, ieu

Să lie port la sânul mieu.

Când amincie m-oi aducie,

C-am avut bagie cu dulcie.

(Informator: Anghelina Baba)

65

A lu’ miriasa

Frunză viargie fir mătasă,

S-o niecat fiica, miriasă.

Naşulie, opriaşcie caii,

Că viezi ghiaţa cum se taie.

Naşu’, caii, nu-i opria,

Tuoată nunta se nieca.

Cinărica-i fiica mia.

Gheorghină, Gheorghină,

Fluoarie din grăgină.

Cinărică-i a mia fiică.

Cinărică-i fiica mia.

Naşu’ caii nu opria,

Tuoată nunta se nieca,

Numa’ givăru’ scăpa.

Numa’ givăru’ a scăpat

P-un cal niegru încălicat.

Numa’ givăru’ o scăpat

D-o dus veste mamii în sat.

Gheorghină, Gheorghină,

Fluoare din grădină,

Cinărică-i fiica mia.

(Informator: Radovan Balnojan-Stancu (51 de ani), 1978)

La biertu cu tri şărani

La biertu’ cu tri şărani

Bia bogatu’ şi săracu’.

Iar bogatu’ aşa zâcia:

Ce te prinzi cu minie a bia,

Tu n-ai boi, nici cară noi,

Tu n-ai car cu fier liegacie,

Să-ţi vină tuoamna încărcacie.

Iar sărac’ aşa zâcia:

Arde-ţi focu’ carălie,

Să-ţi ugiască fiarelie.

Să lie cari cu braţelie,

Peste toacie târgur’lie.

Şi să vinzi şi bun şi rău,

S-ajung să cumpăr şi ieu.

Să-m’ rămână un fier şi mie,

Ca să-mi fac şi eu cocie.

(Informator: Radovan Balnojan-Stancu, 51 de ani, 1978)

A lu’ Lică Omoreanu

Voinicu’ cari-i voinic,

Să ducie cu caii în câmp,

Făr’ de bât, făr’ de cuţit,

Şi-i liagă d-un oritac,

Să ducie la Liena în sat.

Că-arie o mândră, n-arie o mie,

Nimnie în lumie nu i-o şcie.

(Informator: Ghiţă Mic-Borândău, 39 de ani, 1969)

66

A lu’ Bubiţă

Fuoaie viargie liemn de brad,

Pe Bubiţa l-or puşcat.

L-or puşcat c-avut duşmani

Iva, Ciurca, Gugulian,

La puoartă la Rusovan.

Bubiţa nici nu şcia

Că-s la puoartă la Răfira.

Sama Ivo, puşcă-l binie

De nu, cie puşcă iel pe cinie.

Iva în Bubiţa dăgia

Bubiţa iel muort căgia.

Iva puşca o lua,

Pân imală alierga,

La Ricială o ducia.

Ricială, când auz’a,

La Leţederu’ plieca,

Lumănarie cumpăra,

Lu’ Bubiţa i-o ducia.

Când la Bubiţa o ajuns,

Piparcă la ochi s-o pus.

Scuoală, Bubiţo, în picioare

Nu mă băga în închisoare.

Că ieu puşca nu i-am dat,

Iel sângur o luat.

Iel o luat puşca dân cui

Dar nu o fuost puşca lui.

Iei pe minie m-or minţât

Că se duc la iegărit.

Să puşcie iepuri şî vulpi,

Nu să puşcie viaţa ta

Cu proclietă puşca mia.

(Informator: Ghiţă Mic – Borândău, 1969)

A lu’ Ciota

Pe câmpu’ cu florilie,

Paşcie Ciota oilie,

Argiliană,

Paşcie Ciota oilie,

Ghiliezană.

D-un fir paşce, d-unu-mi

criaşce,

Ciota mi se vieseliaşce,

Argiliană,

Ciota mi se vieseliaşce,

Ghiliezană.

Criaşce Ciota bierbieci mari

Cu ţârie din pozonari,

Argiliană,

Cu ţârie din pozonari,

Ghiliezană.

Paşce Ciota oilie

Pângă sat cu mândrilie,

Argiliană,

Pângă sat cu mândrilie,

Ghiliezană.

D-un fir paşce, d-unu-m-

floarie,

Căzu Ciota la-nchisoarie,

Argiliană,

Căzu Ciota la-nchisoarie

Ghiliezană.

Curg părinţî cu florinţî,

Argiliană,

Curg surori cu gălbiori,

Ghiliezană.

Dară nimnia nu-l scocia,

Argiliană,

Numai mândra cu gura,

Ghiliezană.

Bicherași bicheri

Numa’ suduri de n-ar fi,

Argiliană,

Numa’ suduri de n-ar fi,

Ghiliezană.

Suduri ca să mă sugiască

Şî jândari să mă zdrobiască,

Argiliană,

Şî jândari să mă zdrobiască,

Ghiliezană.

Sudurilie şi jândarii,

Alia mâncă păcurarii,

Argiliană,

Alia mâncă păcurarii,

Ghiliezană.

(Informatori: Radovan Beca, 49 de ani, Radovan Balnojan, 51

de ani, Vasilie Beca, 36 de ani, 1978)

Sărac plug cu şasă boi

Sărac plug cu şasă boi

Dragu-mi mie de voi.

Şî mi-i drag de carie-l mână,

Că ţânie zbiciul în mână,

Şî strigă de la inimă.

Hois boi, boi plăvani,

Tragieţi brazdă pe topşani.

Boii miei, când lie cânt doina,

Ară ţialina şi moina.

Boii miei, când li-oi doini,

Ar ara pân-or muri.

(Informator: Anghelina Ţarină-Tisu, 68 de ani, 1980)

Pe căraria de la fiace

Pe căraria de la fiacie

Crescă-ţi, maică, iarbă viargie,

Junii cheamă-i s-o cosască

Fiace mari s-o păloniască.

Şî s-o facă tot păluoanie

Să o ia un bou pe cuoarnie.

Şî s-o ducă-ntr-o câmpie,

Pe lumnie să nu măi fie.

(Acelaşi informator)

Chiva

La puorţâlie Chivieşti

Biau boieri, se vieseliesc

Şî pe Chiva o logogiesc.

Joi sara o logogia,

Vinieria, buoala-şi bolia,

Sâmbăta, Chiva muria.

Junilie la ia vinia

Şî din gură cuvânta:

Soacră, socriuoara mia,

Deschige-m’ mie puoarta

Ca s-o văd ieu pe Chiva.

Soacra puoarta-i deschigiea

Şî din gură cuvânta:

Chiva, Chiva-i muoartă-n casă,

Muoartă-n casă, sus pe masă.

Junilie când auz’a,

Către soacra-sa grăia:

Soacră, socrioara mia,

Scuoacie pâna-n patru fuoi,

Să ajungă p-amândoi,

Să se mirie lumnia tuoată

De un junie şi d-o fată

Înmormântaţi într-o groapă.

(Informator: Iovan Cebzan-Lungu, 43 de ani, 1965)

A lu’ sârb sărac

Frunză viargie de smochinie,

Cum plângie inima-n minie,

Ca-n copilaş de tri zâlie.

Copilu’ plânge şi-nceată,

Da’ în minie, niciodată.

C-aşa-mi cântă frunza-n vie

Că dragostea nu-i moşie.

Ş-aşa-mi cântă frunza-n pluop

Că-n dragoste nu-i năroc.

Da’ io năroc n-am avut,

Mândruţă, de al tău drag,

Mă sui să zac în pat

Şî nu mă puot vingieca

Pân’ pe cinie nu ci-oi luoa.

Bacie vântu’ frunza-n dungă,

Ajungă-cie, mândră, ajungă.

Când ţ-o fi, mândră, măi binie,

Să cie ajungă dor de minie,

Să n-ai suomn, să n-ai ogină,

Tuot cu mâna la inimă.

(Informator: Iovan Bugarin-Bogami, 68 de ani, 1968)

A lu’ Puta

Dă v’o patruzăci de zilie,

De când sui la mănăstire,

Mănăstiri călugărieşti,

Fiacie mari să nu iubeşti.

Colo-n valie-ntre liviezi,

Iastă un păr cu puoamie vierzi,

Dar supt puom cinie-m’ şegia,

Şegia bagia cu mândra.

Şegiau şi se giveniau,

Burmilie îşi primeniau.

(Acelaşi)

A lu’ Nicu’ lu’ Ilie Vărăgianu

Voinicu’ carie-i voinic

Se ducie cu caii-n crâng

Şî-i lasă pe ortac

Şî vinie la mândra-n sat.

Dui, dui, vai de minie, ce să fac,

Dui, dui, c-am ugit copil sărac.

69

Da’ auzât-am d-auzât,

Dui, dui, că muoarie uom de urât.

De urât nu muoarie nimie’,

Muoarie că nu arie zâlie.

Dui, dui, că d-ar muri de urât.

Io de mult aş fi-n pământ.

(Acelaşi)

Măru’ roşu după ţară

Măru’ roşu după ţară,

Farmicile mă mâncară.

M-or mâncat că mi le-or dat;

Mi le-or dat de le-am băut

Ca pă mândra s-o zăuit, măi, măi.

Pe supt codru-al mare

Trec ficiorii toţ’ călare.

Câţ’ trecură, toţi tăcură,

Numa’ bagea mai pe urmă.

Iel trecea, dar nu-m’ tăcea,

Cătă mine iel zâcea:

- Mândro, mândruliţa mea,

măi, măi,

Da-m-aş murgu’ de supt

mine,

Numa’ să te am pe cinie.

- Zău, chimeaşa tu să-ţ’ dai,

Da’ pe mine nu mă iai, măi.

Şci tu, mândro, cum trăiam:

Dântr-un măr nie săturam,

Dântr-un măr şî dintr-o pară,

Cinam nuoi duoi într-o sară,

Dar acum s-aviem cu sacu’,

Nu ne-am da unu’ la altu’.

(Acelaşi)

A lu’ Paripu

Păi, bace vântu-n paie uge,

Strâg la mândra, nu m-auge.

Ori n-auge ori nu vrea,

Ori n-o lasă maică-sa, măi.

Că-i trecui io pângă uşă;

Ia doarme, durmi-ri-ar dusă,

Şi trecui io pângă poartă;

Ia doarme, dormiri-ar moartă.

- Ba, io, bage, ce-aud binie,

Dar nu pot să ies la cine,

Că duşmanii ne pângesc,

Să vadă dar ce iubiesc, măi.

Ş-am o chieră lătrătoarie,

Uşa mi-i scârţiitoarie

Şî deşcept pe maică-mea-re’.

(Acelaşi)

70

A lu’ Trăian Nini

De la noi a tria casă

Iastă-o fată ş-o nievastă.

Pe nievastă o iubiam,

Dar pe fată-o-încieluiam.

O, Doamne, să nu m-omori,

C-am iubit două surori,

Două surori ş-o cumnată,

Şî pe soacra câteodată.

(Informator: Iovan Cebzan, 43 de ani, 1965)

A lu’ Târziu lu’ Naicu

Trandafir mândru rotat,

Ş-asară ce-am aşcieptat,

Şî văzând că tu nu vini,

Pusă-i doru’ căpătâi,

Cu jalea m-acoperi.

Mult, bageo, ce-am aşteptat

Asară pe înserat.

Tot cu cină şî lumină,

Şî cu dor de la inimă.

(Informator: Costa Mărghiticean, 50 de ani, 1970)

Câcie păsări îs pă rât

Câcie păsări îs pă rât,

Toacie zâc să mă mărit.

Numa’ una zâcie aşa:

Fată nu cie mărita,

Că la strini nu-i aşa,

Că strinii pân’ sara cină

Tu stai sfiaşnic de lumină,

Când îs gata de cinat,

Cie mână la desculţat

Şî la vasă de spălat.

Iau cuţitu’ să-m’ tai pită,

Lacrimile’ ntruna pică.

Io iau cârpa să lie şcierg,

Dar ialie-mai tarie mierg.

(Acelaşi)

A lu’ Lică Omoreanu

Moarce, moarce otrăvită,

Nemiloasă, cruntă vită,

Nu grăbi tu la viaţă.

Până-s ieu la cinieriaţă,

Lasă-mă să mai trăiesc

Viacu` să mi-l viecuiesc,

C-am nievastă şî copii

Şî am cine a mă jeli.

(Informator: Ionel Păunescu, 38 de ani, 1970)

71

A lu’ Diedu-Naicu

Toată lumia-m’ strâgă mie, Că nu mi-s de ominie. Că nici eu nu vreau să fiu

Până mi-s pe pământ viu. Că atunci, când oi muri, Tot de ominie ’oi fi.

(Informator: Radovan Beca, 40 de ani, 1978)

Alăturea cu drumu’

Alăturea cu drumu’ Ară bagia cu plugu’. Vinie mândra cu prânzu’,

Dar de prânz ce-i aducea: I-o adus miare, i-o adus piare, I-o adus buze supţârialie.

(Informator: Anghelina Baba, 69 de ani, 1970)

Însară, Duoamnie, însară Însară, Duoamnie, însară, Să-mi iau bâta subsuoară, Să mă duc la oi afară. Sara că o însărat Şî la mândra c-am pliecat. Când la mândra am ajuns, Pe loc înluntru m-o dus. Dar la mândra ce să vezi, Carnie friptă şi scoverzi. Carnie friptă, turcie dulci,

- Mâncă, bagie, să cie culci, Că iar trăbă să cie duci. -Las’, mândruţă, că vin iară, Că nu-i mult pân’ mânie sară. Sara bună m-im luoat Şî la oi că am pliecat. Mă uitai spre răsărit C-am fuost la mândra-n iubit. Mă uitai spre scăpătat, C-am durmit la mândra-n sat.

(Informator: Anuţa Boleanţu, 23 de ani, 1959)

Câtu-i ţara

Câtu-i ţara unguriască,

Nu-i ca fata rumâniască,

Când ia brâul şî se încingie,

Faţa iei îi varsă sângie.

Când ia brâilie amânduoauă,

Faţa iei îi varsă rouă.

(Informator: Anghelina Baba, 69 de ani, 1960)

72

Zâua-i nuor

Zâua-i nuor, nuapcia-i senin,

Ţasă mândra la chilim.

Frunză viargie, frunză îngustă,

Ca să scuoată la sat mustră.

Ş-aşa ţasă de înflorat,

De-mi scuoacie mustră-n sat.

Pe drum mierg, pe drum mă duc,

Duoauă mândrie în paşi m-ajung.

Una zâcie: hai cu minie,

Alta zâcie: nu cie ducie

Că cie scaldă-n lapcie dulcie.

Măcar să mă scalzi în miare,

Tuot mă duc la a mia muiarie.

Măcar să mă scalzi în zar,

Tuot mă duc la vai şî amar.

(Informator: Nicoliţă Rusuloi-Troacă, 49 de ani, 1969)

Firicel de cânepă

Firicel de cânepă,

Vino, bagie, sâmbătă,

Că sâmbătă pigluiesc,

Argiliană,

Şî am vriamie să givăniesc,

Ghiliezană.

Şî bărbatu-i dus la muoară,

Picie piatra să-l omoară,

Şî suocrii mi s-or culcat,

Argiliană,

Ş-am vriamie să stau la sfat,

Ghiliezană.

Da-ş şci, bage, c-ai veni,

Argiliană,

M-aş albi, m-aş rumeni,

Ghiliezană,

Dar d-aş şci că mi-i lăsa,

Argiliană,

Eu tarie ce-aş blăstăma,

Ghiliezană.

(Informator: Radovan Beca, 49 de ani, 1978)

Ia sama...

Ia sama binie şi viezi

Pentru cinie viaţa îţi pierzi,

Nu iubi pe orişicine

Să-ţi faci niamul de ruşine.

Să nu zâci mânie-poimâinie

Că n-or fuost ochii la cinie,

Să nu zâci c-ai fuost băiat

Şi n-ai şciut pe cinie ai luoat.

Filimină, filimină,

Rupe-ce-aş din rădăcină,

Să cie dau la a mia vecină,

Să cie ţână, să cie criască,

Să cie pună în firiastă.

Cine-şi iubiaşce vecina,

Ăla şcie ce-i ogina.

Siarie gardu’ ş-o iubiaşcie,

Vinie acasă s-oginiaşcie.

Da’ auzit-am din bătrâni,

Că nu-i bun gardu’ al de spini.

Gardu-i bun din scânduri lacie

Şi mândruţa dân deparcie.

(Informator: Petru Ion, 55 de ani, 1960)

La Bunari, la Ţiripaia

La Bunari, la Ţiripaia,

Ş-adapă Simion caii.

Nu-i adapă de sătuoşi,

Ci-i adapă de făluoşi.

Am o iapă, o chiamă Vida,

Şi pe mândruliţa Sida.

Am o iapă fătătuoarie

Ş-o mândruţă ca ş-o fluoarie.

Io cu caii mă mândriesc,

Cu mândrilie mă iubiesc.

(Cântată de corişti în 1969)

Frunză viargie de săcară

Frunză viargie de săcară

Zî mândră de primăvară,

Iesâi la socac afară

Când dă suoarilie îndăsară.

D-odată m-am pominit

Că buoactăru’ s-o oprit,

Şî pân pozonari căutând

Scuoase o ţedulie zâcând:

Giminiaţă, la uopt ciasuri,

Notariu cie chiamă-n faţă.

Da’ ieu când auzam

Tarie rău mă supăram

Că duoi ani dă zîlie

Să pitriec prin ţări străinie,

Rămâne casa de minie.

Iarbă criescută-ntre spini

D-am acasă duoi bătrâni,

Nimic nu lucră dân mâni.

Giminiaţa m-am sculat

Cufăru’ în spacie l-am luoat,

La notariu am pliecat.

Fluoarie mândră dân firiastră

Şî-nciepu iel să vorbiască:

Dragilor ficioriluor,

Vuoi să pliecaţi plângând,

Dar o să întuoarceţi cântând.

(Informator: Radovan Beca, n. 1929, 49 de ani, 1978)

74

A lu’ Diedu’

Frică mi că muor ca mânie

Şî mă-ngruoapă la tri zâlie.

D-am lăsat cu jurământ

Să nu-mi siapie gruoapa afund.

D-am lăsat o vuorbă rară,

Să-mi lasă o mânuţă afară,

Mâna cu inialile,

Să mă plângă mândrilie.

Dasupra capului mieu

Argi-or tri lumini de său.

Ziua pluoaie, nuoapcia ningie,

Nimnie nu lie puoacie stângie.

Dar mândrilie când or plâns,

Cu lacrimi în ochi li-or stâns.

(Auzită de la Radovan Beca, n. 1929, 49 de ani, 1978)

Asară, la vriamia cinii

Asară, la vriamia cinii,

M-alierga mândra cu cânii.

Dar m-aliargă dar nu pria,

Că şcie că mierg la ia.

Fluoarie viargie ruptă-n duoauă,

Să-mi cuoasă chimiaşa nuoauă.

Dar chimiaşa-i de fuior,

S-o puoarcie bagea cu duor.

Dar chimiaşa-i de bumbac,

S-o puoarcie bagia cu drag.

(Auzită de la Anghelina Baba, 1891-1971)

Fuoaie viargie de duoi fagi

Fuoiae viargie de duoi fagi,

Duoi copii s-or avut dragi,

Când o fuost la logogit,

Părinţii nu i-o voit.

Când o fuost la însurat,

Părinţii nu i-o lăsat.

Iai de mână s-or luat

Şi-n Cimiş s-or aruncat.

Frunză viargie, iarbă crudă,

Ungie-i apa mai afundă.

Părinţii lor or aflat,

I-or luoat şi i-or îngropat.

Pe fetiţă lângă drum,

Iar pe fecior peste drum.

Din fecior o răsărit

Un brad mândru, aurit,

Iar din fată o răsărit

O fluoarie de mărgărint.

Fluoaria cum se întingea,

Pe fecior îl cupringea.

Oamenii care treceau

Pe părinţi-i blestemau.

Să lie fie jialia tarie

D-un junie ş-o fată marie.

75

A lu’ Mişa

Frunză viargie liemn ciernit,

Pe Mişa l-or omorât

Trăian Buşa ş-un opcian

Hai, hai,

La biertu’ de la Clăman.

Hai, hai,

D-avui lumnie ş-o lăsai.

Cântă cucu-n vârf de paie

Pe Mişa comisâia-l taie,

Hai, hai,

D-avui lumnie ş-o lăsai.

Cântă cucu-n vârf de nuc,

Pe Mişa la gruoapă-l duc,

Hai, hai,

D-avui lumie ş-o lăsai.

(Informator: Traian Todoran- Radu, 57 de ani, 1970)

Câcie fluori...

Câcie fluori pe câmp înfluor,

Tuoacie mie-mi plâng de duor.

Criaşciţi fluori şi-nfluoriţi,

Că mie nu-mi trebuiţi.

Când vuoi mi-aţi trebuit,

Atuncia n-aţi înfluorit.

Criaşciţi fluori cât gardurilie,

Să vă bată vânturilie,

Ca pe minie gândurilie.

(Auzită de la Traian Todoran-Radu, 57 de ani, 1970)

A lu’ Sava Pomană

Bubulâna spală lâna,

Iac-aşa, uite aşa.

Trecu-n ficioriel călare,

Iac-aşa, uite aşa.

Sămnu fecii că-i făcia,

Iac-aşa, tocma’ aşa.

Fata ’napoi răspungia,

Iac-aşa, vino-ncua.

Mama fecii c-o vigia,

Sămn cu mâna că-i făcia,

Iac-aşa, uicie aşa.

Fata ciudă că-i făcia,

Iac-aşa, tocma’ aşa.

(Informator: Ilie Baba)

A lu’ Mişa

De tri zâlie şî tri nopţi,

De când visăz cu d-ăi morţi

Hai, hai,

D-avui lumnie ş-o lăsai.

Giminiaţa m-am sculat,

Nevasta-n pat mi-am lăsat,

La Găianţu am plecat

Hai, hai,

D-avui mândră ş-o lăsai.

Am bătut la călpag

Şi din grai că am strâgat,

Hai, hai,

D-avui lume ş-o lăsai.

Vină tu, Paio, afară,

Numa-o ţărâ-ţărişoară,

Iar Paia din grai grăia:

Du-ce, Mişo `naincie,

Că şî io-mi ies după cinie.

Hai, hai,

D-avui lume ş-o lăsai.

Când la birt el ajungea,

Cu Mocioacă mâna da

Hai, hai,

D-avui lume ş-o lăsai.

Când afară el ieşa,

Cuzman cu cârjia da,

Hai, hai,

D-avui lume ş-o lăsai.

Iar Cuzman din grai grăia:

Vino, tu, Buşo, mai tarie

Că pe mini Mişa m-omoarie

Hai, hai,

D-avui lume ş-o lăsai.

Buşa fuga îmi curia

Şî pe Mişa îl pringia,

De la spacie, peste coacie,

Să-şi viarsă focurilie toacie.

Hai, hai,

D-avui lume ş-o lăsai.

Foaie viargie, foi de brad,

Pă Mişa că l-or tăiat,

Trăian Buşa ş-un opcian,

La birtu a lu’ Clăman.

(Auzită în 1986, de la Ghiţă Radovancev-Piri, 46 de ani)

Sub tufă de clopocel

Sub tufă de clopocel,

Zace un tânăr voinicel,

Cu mândruţa lângă el.

- Scoală, scoală, măi bărbacie,

Nu mai zace tot pe spacie,

Că mi-am urât zâlilie,

Mutând căpătâilie,

Când la cap, când la picioare,

Când la umbră, când la soare,

Au, au, au inimă, au.

(Acelaşi informator)

77

A lu’ Ghină Filimon

Tot aşa să ţânie casa,

Tot cu plugu’ şî cu coasa,

Cu vorba şî cu minciuna,

Nu se poacie întotdeauna.

(Informator: I.C.-Lungu)

Plinu-i codru’ de voinici

Plinu-i codru de voinici,

La tot fagu-s câtă cinci,

Da’ la fagu’ dân intrare,

Zacie bagia îndelungare.

Mândra la cap îi şăgiarie

Şî din gură cuvântarie:

Ori mori, bagio, ori cie scoală,

Ori dă-mi şî mie din boală.

Că mie mi s-o urât

Pierinilie primienind,

Când la cap, când la picioare,

Când la umbră, când la soare.

Iar bagia din grai grăia:

Atunci, mândră, m-oi scula,

Când tu mie-mi aducea

Sloi de ghiaţă-n dric de vară,

Mură neagră-n dric de iarnă.

Ş-atunci mândra mi se lua

Şî-mi umbla, şî-mi colinda,

Şî la bagia se-torcia

Şî din gură cuvânta:

Am umblat, am colindat,

Dar nimica n-am aflat.

Dar bagia dîn grai grăia:

Mândra mia, bolânda mia,

Mândra mia, bolândă ieşci,

Or tu nu-șt’ce nădăieşci,

Mură niagră îs ochii tăi,

Sloi de ghiaţă îi gura tea.

Şî mândra mi-l săruta

Şi bagia mi să scula.

(Informator: Anghelina Baba, 1891-1971)

Am o turmă de oițe Am o turmă de oiţe

Ş-o frumuoasă mândruliţă.

Am o turmă de mioare

Ş-o mândruţă iubitoare.

Eu cu turma mă nutresc

Şî cu mândra mă iubesc.

Turma-mi paşcie pe colinie

Şî mândra la minie vinie.

Turma-mi paşcie pe fâniaţă

Şî ieu stau cu mândra-n braţă.

Turma-mi paşcie la izlaz,

Ieu de mândra nu mă las.

Nu mă las până nu mor

Că îi floarie de bujor.

(Informator: Petru Jenar, 34 de ani, 1970)

78

Costa inimosu’

De la noi pe vale-n jos,

Iastă un Costa inimos,

Cu oi mulcie şî mioare

Şî c-o mândră iubitoare,

Ş-o grămadă de căţei,

Ce păza turma cu iei.

Costa oilie-şi păşcea,

Mândra la iel că vinia,

De mâncare-i aducea.

Costa-n poală mi-o lua

Şi mândra şi-o săruta.

Bată-mi-cie, mândro, bată,

Că mi-am pierdut turma toată,

Mândro, pentru ochii tăi,

Mi-am pierdut turma de miei,

Mândro, pentru gura ta,

Îmi pierdui ieu turma mea.

(Informator: Petru Jenar, 34 de ani, 1970)

A lu’ Iosa Lăutaru’

Trece rându’ fecilor,

Ca şi rându’ merelor.

Până-s ielie micucielie,

Ielie stau pe crângurielie,

Dar când ielie se măriesc,

Cad la pământ, putrăzăsc,

Şî părinţii lie urăsc,

Şî străinii lie îndrăgiesc.

Ducie dor ungie cie mâi,

La bagia, la căpătâi,

Şî de bagia-i adurmit,

Spunie-i că m-am logogit,

Iar de bagia o fi culcat,

Spune-i că m-am măritat.

(Auzită de la Ana Sudom-Pipălacă, 49 de ani, 1975)

Ducie dor cu dorurile,

La plugari cu plugurilie.

Ducie şi la bagia al mieu,

Să vadă cât îi de grieu,

Şi să-i stea plugu-n oguor,

Când l-ajungie al mieu dor.

(Auzită de la A. Baba, 1891-1971)

Maică, inimă de piatră...

Mică, inimă de piatră,

Dar vină la mini vr’odată,

Să mă viezi vie or’ moartă,

Să viezi strinii cum mă poartă,

Ai-hai, dăsculţă şî dezbrăcată.

Că aşa-i pita strinilor,

79

Ca şi umbra spinilor.

Că cie puni să cie umbrieşci,

Dar mai tare cie-nspinieșci.

Cine n-are dor şi jialie,

Nu mai iubiaşcie muiarie,

Că mi-s blăstămat,

Să trăiesc tot în păcat,

În păcat şî cu năcaz

Şî cu lacrimi pe obraz.

C-aşa-i viaţa pe pământ,

Cu lacrimi şî jurământ.

C-aşa trebuie să fie,

Când nu-i om de omenie.

(Auzită de la Ionel Păunescu, 38 de ani, 1970)

A lu` Comat Omorianu

Dragu-mi la băutură

Cu oamini frumoşi la gură.

Cine nu şcie ce-i doru’,

Treacă marea cu vaporu’.

Dar al ce nu şcie jialia,

Lasă casa şi muiaria

Şî pleacă în ţări străinie,

Ungie nu arie pe nimnie.

Cin’ doriaşce America,

Dumnezeu, las’ să io dea,

Să vădă cât îi de grea,

Să mă vadă şî pe mine,

Cât dor duc în ţări străine.

(Acelaşi informator)

A lu’ Gheme Băboni

Strugurii se coc la gial,

Vinu’ se bia din pahar,

Din pahar, din litră veche,

Cu mândrilie n-ai pereche.

Că vinu cie-nvieseliaşcie,

Dar mândra cie năcăjaşcie.

(Informator: Vasălică Baba, n. 1924)

Păsărică din cunună...

Păsărică din cunună,

Nu-mi cânta sara pe lună,

Că inima mea nu-i bună,

Că-i liegată în curialie,

Mâncată de mulcie rialie.

Cântă cucu-n par de vie,

Io gingiesc că-mi cântă mie.

Dar iel cântă la voinici

Care se duc de pe aici.

Cuculie nu mai cânta,

Că nu cie pot asculta,

Că mi-i niagră inima,

Că şi io-acum ’oi plieca.

(Informator: Ionel Păunescu, 38 de ani, 1970)

80

A lu’ Nicu Veregianu

Bagie, bunulie, N-asculta minciunilie, Oi, hoi, nori în zori, Apă din viori, Apa-i viorească, Mândra să-mi trăiască.

N-asculta minciunilie Ce te-nvaţă mândrilie, Oi, hoi, nori în zori, Apă din viori, Apa-i viorească, Fata argilieniască.

(Informator: Ionel Păunescu-Gornicu, 38 de ani, 1970)

A lu’ Lică Omorianu

Cine-n lume îi mai marie Şî mai marie şi mi tarie, Nană? Moarcia în lumie îi măi marie Şi de nime’ frică n-are. Moarcie, moarcie otrăvită, Nemiloasă, cruntă-vită, Lasă-mă să mai trăiesc, Viacu să mi-l viecuiesc. C-acuma mi-i lumnia dragă, Până nu mi-i barba albă, Măi, măi, Că dacă-oi îmbătrâni Numa’ de ocară ’oi fi, La nime’ n-oi trebui, Măi, măi!

(Informator: Ionel Păunescu, 38 de ani, 1970)

A lu’ Traian Radu

Frunză viargie din cetacie, Nu mă cătăni împăracie, Că n-am cinie să mă caucie. Surorile-s măritacie,

Frăţiuorii stau deparcie, Iar măicuţa mi-i bătrână, Ia cu bâtu’ abia să mână.

(Auzită de la Ghiţă Radovancev Piri)

81

A lu’ Nicu Verezianu

Mândro, mândro, tu d-ai vrea,

Astă sară-ai fi a mea.

Că şci, mândro, cum ziciai

Că pă altu’ în lume n-ai.

Hai, mândro, să ne jurăm,

Carie o fi să ne lăsăm:

De m-oi lăsa ,mândro, ieu,

Să mă uşcie Dumnezeu;

De ci-lăsa dumneata,

Să cie uşcie Priacesta.

(Informator: Ionel Păunescu)

Foaie viargie, flori de măr

Foaie viargie, flori de măr,

Maică, doi ficiori mă cer,

Unu-i oacheş ş-altui băl.

Dară tu, măicuţa mia,

Ia sama ungie mi-i da,

Numa’ nu mă înstrăina.

Tu, măicuţă, dă-oi muri,

Pă minie nu mă jeli,

Că mă jăliesc voinicii.

Numa’ tu, măicuţa mia,

S-aduni banii de la masă,

Să iai cârpie de mătasă.

S-aduni banii din sâmbrie,

Să-mi iai cuie la sicrie,

Şi să-mi puni pomană mie.

(Informator: Ionel Păunescu, 38 de ani, 1970)

A lu’ Sima

De la fina pân’ la naşa,

Nu-i gură ca la mireasa.

Foaie viargie, foi de nuc,

Mulce mândrie am avut,

Şî iar viargie ca aluna,

În tot satu’ câtă una.

Câtă una, câtă două,

Câtă nouăzeci şi nouă,

Dar mai mulce-n Nicolinţ

Că n-au frică de părinţ’.

Ungie guogie lie-ntâlnieşci,

Stai în loc şî givănieşci.

Nici o mândră nu m-o scris,

Numa’ noapcia o văd în vis,

M-am sculat ş-am pipăit,

Dar nici una n-am găsit.

Pusăi mâna pe pierină,

Dar nici una lângă mine.

Mă uitai la cinieriaţă

Şî gângi la bătrâniaţă,

Mă gângi şi mă gângiesc

Că mândrilie mă părăsăsc.

(Auzită de la Sima Mălaimare, 1914-1986)

82

A lu’ Stanciu

Lumnia cară şî cosaşcie, Stanciu şage, se gostaşcie, Şî de nimie nu măriaşcie. Frunză viarge, iarbă niagră, Doi jândari pe Stanciu-l liagă. La număru’ treizeci-şapcie În podrumu’ al de moarcie. Lumnia ară, lumnia cară, Stanciu nu e pe ’otare. Lumnia cară şi cosaşcie, Stanciu şage şî robiaşcie. Vingie-ţ’ mândră, cie ţi-i vinge,

Vinge-ţ’ puii de la poalie, Mă scoacie de la închisoarie. Vinge-ţ’ caii din cocie, Mă scoacie de la robie. D-aş avia şî ieu muiarie Ar vini la sărbătoarie. D-aş avia şi ieu măicuţă, Ar vini cu v’o pituţă. D-aşa trebuie să fie, Ca să mor io la robie.

(Auzită de la Ghiţă Mic- Borândău, 38 de ani, 1968)

A lu’ Ciotă

Pe câmpu’ cu fluorilie, Paşcie Ciota oilie. D-un fir paşcie, unul criaşcie, Ciota mi se vieseliaşcie. Criaşcie-ţi fluori cât gardurilie, Să vă bată vânturilie, Ca pe minie gândurilie. D-un fir paşcie, unul criaşcie,

Iată Ciota-mbătrâniaşcie. Dar Ciota când o muri N-arie cine de-a-l jeli, Numai oilie de-a’ lui Într-un deal s-or aduna După Ciota s-or cânta. Şi-ntr-un deal s-or astrânge, După Ciota toate-or plânge.

(Auzită de la Costa Mărghiticianu, n. 1920, 48 de ani, 1968)

Mândră, pup de trandafir

Mândră, pup de trandafir, Lasă-mă să rup un fir. Rupe-ţi, bage, unu’, doi, Dar să şcim numa’ noi doi. Rupe-ţi, bage, doi şi tri,

Numa’ d-alta să nu şci- Rupe-ţi, bage, tri şi patru, Că de nu, lie rupie altu’. Rupe-ţi, bage, cât îi vrea Trandafir din creanga mea.

(Informator: Ilie Rusovan, 32 de ani, 1970)

83

Sus îi luna...

Sus îi luna-n doauă coarnie,

Doarmie toată lumnia, doarmie,

Aş durmi şî eu un somn

Şî n-am pat unge să dorm.

Că lămpile-s toace stânse

Şî porţilie-s toace-nchise.

Firieştilie-s astupace

Şî mândrilie mi-s culcace.

Numa’ la mândruţa mea

Arge-o lampă ca şi-o stea.

Şage mândra la lumină

Ş-aşceaptă bagea să-i vină.

Nu şciu, Doamnie, d-oi pucea

Să mă duc până la ea,

S-o sărut pe obrăjor

Să mă culc şi să adorm.

(Informator: Petru Jenar, 34 de ani, 1970)

Strigături Sus opincă până puoţi, Până am v’o duoi, tri zluoţi, Când tu ci-i îngăuri, Io pe cinie ci-oi cârpi. (Ghenă Băboni)

*** Io la juoc, nana la juoc, Dar acasă nu-i de fuoc, Numa-un poşoriel de paie Ş-aia-s vriejuri de ludaie.

*** Haida, zdrianţă, să sărim Că şcim iarna ci-o păţim, Că şcim iarna ci-o păţim, Din cenuşă nu ieşim.

*** Mă pârăsc viecinilie Că lie mânc găinilie Dar io când m-oi mânia Şî cocoşu’ li-oi mânca. Şî cocoşu’ şî ciurcanu’, Ialie or mânca poganu’. (Informator: Ilie Baba)

*** Săracii cioarecii miei, C-o junit tata cu iei, Şî când m-o făcut pe minie, I-o cârpit şi i-o pus binie.

*** Mândra mia, frumuoasă ieşci, Dar cu bagia cum trăieşci. Trăiesc bine ca cu dracu’ Că ş-asară m-o spart capu’. *** D-aş şci bagie c-ai muri, M-aş albi, m-aş rumâni. Dar d-aş şci că ţ-o trecia, M-aş ducie, m-aş înieca. *** Câcie mândrie am avut, Tuot cu mincia li-am pierdut. Numai una m-o rămas Şî cu aia duc năcaz, Duc năcaz zâuă şî noapce, Duc năcaz până la moarce.

84

Frunză viargie siminic,

De sărac ieu n-am nimic,

Numa’ un poşoriel de paie

Ş-aia-s vriejuri de ludaie.

***

Vino mândro după minie,

Să cie învăţ a trăi binie.

Vacilie nu ci-or împungie,

Da’ nu vei avea ce mulgie

Pân’ pod vi-i miargie desculţă,

Nu ci-i împungie prin greunţă.

(Auzită de la tata Florian

Bogdan)

***

Când eram de nu iubeam,

Ungie-ajungiam mă culcam,

Mă culcam pe vatra goală,

Gângiam că-s la mândra-n

poală-

(Auzită de la Lina Mălaimare)

(Informator: Ghiţă

Radovancev-Piri, 46 de ani,

1986)

***

Câcie mândrie-am avut ieu,

N-o avut solgabirău,

Şî pe câcie le-am urât,

Nici notariu n-o avut.

Doar cu una am rămas

Şî cu aia trag năcaz,

Trag năcaz ziuă şi noapcie,

Trag năcaz până la moarcie.

***

Tot am zis şi m-o fost frică

Că m-o fi muiaria mică,

Dar mulţam lu’ Dumniezeu

Că-i mai mare decât ieu.

Măi ’naltă, măi sprâncenată,

Poace sări să mă bată.

(Informator: Ghiţă Perneac-

Potaie, 55 de ani, 1978)

***

Mândruţă cu ochii mici,

Ce mă faci să trec pe aici?

Ba ieu, bagie, nu cie fac,

Numa’ tu-mi treci de drag.

***

Pe socacu’ cari mi-i drag,

Calie n-am da’ treaba-mi fac,

Dar pe carie mi-i urât,

Treabă am şi nu mă duc.

***

Mândruţo cu ochii dulci,

Sara când treci să cie culci,

Ţucu-ţi, mândră, guriţa,

Sara când treci uliţa.

(Auzită de la Anghelina

Baba, 1891-1971)

***

Io iubiesc, nana iubiaşcie,

Casa ni se prăpăgiaşcie.

Io iubiesc ca un copil,

Iar nana, cânie bătrân.

Lasă, nană, de iubit

Că casa s-o prăpăgit.

***

Tot aşa se ţânie casa

Tot cu plugu’ şî cu coasa,

Nu cu biertu’, cu iubitu’

Că cie află-ncolăcitu’.

(Informator: Ghiţă Perneac-

Potaie, 55 de ani, 1978)

85

Au, Ioane, Ioane,

Io ţ-am dat coroane,

Ce-ai făcut cu ialie?

Le-am dat la muiarie.

Să cumpirie albialie,

Să pună pe pialie,

Ca să se albiască,

Boala s-o loviască.

(Auzită de la Ghiţă

Perneac-Potaie, 55 de ani,

1978)

Spunie, mândră, ieşi, nu ieşi,

Ori rămâni fără firieşci,

Şi-ţi puni alcilie de fier,

Când oi da cu ţâgla, săr.

***

Iu, iu, iu şi iu mă chiamă,

Iepurilie-i bun dă zamă,

Iepuriţa-i de friptură,

Mîndra-i de ţucat în gură.

(Informator: Ilie Baba)

Colinde

Bună sara lu’ Ajun,

Că-i mai bună a lu’ Crăciun,

Că-i cu miei şî cu purciei,

Cu copiii după ei.

Oile lânoase,

Vacile lăptoase,

Porcii graş` şi unsuroş`,

Mânce-i gazda sănătos.

Suice, gazdo, sus pe coş

Şî ne adu un cârtaboş

Cât picioru’ meu de gros.

Duce, gazdo, la poliţă

Şî ne adă o lopăciţă.

Suice, gazdo, în băgrin

Şî adă-un par de vin.

Duce, gazdo, în soba marie

Şî ne adă o pocheraie.

Bagă mâna în pozonari

Şî nie adă vr-un criţari.

Cu cerbu’

Tu, tu, tu, cerbuţ buzat,

Ce-ai mâncat de ce-ai

umflat?

Mămăligă cu unsoare,

O spus tata să mă însoare,

Dară mama nu mă lasă

Să aduc potca-n casă,

Că-i cu ţoalie de mătasă,

Cizme roşii, potcovice,

De piciorul ei lovice.

86

La o fată mare

Cam la această casă,

Este o fată mare.

Oi, Domnului, Doamne!

De mare ce-mi era,

Mulţi pe ea că mi-o cerea.

Oi, Domnului, Doamne!

Un copil de birtaş,

Să plăciţ’ pe colindaş,

Oi, Domnului, Doamne,

Că-i frumoasă ca oglinda,

Să plăceşci, gazdo, colinda,

Oi, Domnului, Doamne.

(Auzită în 1957 de la Tuţu Ardelean-Bucioi, născut în 1888)

Florile dalbe

Scoală, gazdo, nu durmi,

Fluorile dalbe.

Că ce mâncă puricii,

Florile dalbe.

Că nu-i vriamia de durmit,

Florile dalbe,

Ci-i vriamia de vieselit,

Florile dalbe.

Ci-i vriamia de vieselit,

Florile dalbe,

Că Crăciunu’ ne-o vinit,

Florile dalbe

(Auzită, în copilărie, de la ţigani colindători)

Grup de colindători

87

Melodii populare

88

Astra, la Satu-Nou

Lupta intelectualilor români de a uni pe toţi românii,

indiferent de confesiunea pe care o propagau, într-o comunitate

culturală a fost împiedicată mereu de autorităţile maghiare. Dar

tocmai piedicile autorităţilor i-au însufleţit şi i-au oţelit, astfel că

ideea a luat un avânt şi mai mare şi a câştigat un teren tot mai

fertil pentru răspândirea culturii naţionale în păturile largi ale

poporului. Această asociaţiune avea menirea să exprime unitatea

naţională, să unească pe românii dezbinaţi în două confesiuni,

astfel încât, prin mijloace literare şi culturale, să oprească

divergenţele confesionale.

Prin Mitropolitul Andrei Şaguna, s-a înaintat

guvernatorului, la 10 mai 1860, o petiţie semnată de 171 de

intelectuali români în frunte cu însuşi Mitropolitul Şaguna. La

şedinţa de constituire, din 4 noiembrie 1861, s-a înfiinţat

Asociaţiunea, Andrei Şaguna fiind ales preşedinte, vicepreşedinte,

canonicul Timotei Cipariu, iar secretar, publicistul George Bariţiu.

La Adunarea Generală a Asociaţiunii din anul 1895, care a avut

loc la Blaj, au fost modificate unele puncte din Statutul ASTREI,

ea lărgindu-şi activitatea şi în afara Transilvaniei, formându-se

astfel şi primele agenturi (filiale) în Banat.

Marele animator al vieţii culturale şi spirituale, protopopul

Trifon Miclea, a trimis, în 29 martie 1899 (stil vechi) o scrisoare

Comitetului Central al Asociaţiunii din Sibiu, în care

menţionează:

„În interesul onoratei Asociaţiuni, rog onoratul comitet să

binevoiască a acorda învăţăcelului (elevului) Simeon Bogdan din

Satu Nou un stipendiu de 25 florini.

În Satu Nou, sânt peste 100 maeştri români, (în acest ţinut

expus sânt mulţi maeştri), şi doresc ca pe toţi să îi aduc în

legătură cu onorata Asociaţiune, să se facă membri, iar acest

stipendiu neînsemnat ar contribui mult la aceasta.

E foarte necesar ca şi noi, de aici, de lângă Belgrad,

capitala Serbiei, să fim în strânsă legătură cu onorata

Asociaţiune şi cu naţiunea noastră”.

89

Comitetul Central de conducere al ASTREI a hotărât să se

înfiinţeze Departamentul Panciova în anul 1899. Menţionăm

numele celor din Satu-Nou care au activat în cadrul

Departamentului Panciova al ASTREI: protopopul Trifon Miclea,

notarul Petru Stoica şi membrii ordinari (care au plătit 5 florini),

Ioan Balnojan, George Roşculeţ, George Ortopan, Ioan Zagaicean,

Ioan Gaşpar, Vasile Rudnean. Merite pentru înfiinţarea

Departamentului Panciova a avut protopopul Trifon Miclea, el

fiind membru pe viaţă al acestuia.

Înfiinţarea ASTREI la Satu-Nou datează de la începutul

lunii ianuarie 1900. După mai mulţi ani de la înfiinţare, printr-un

act (purtând data de 25 aprilie 1914) al Episcopului diecezan

Miron Cristea din Caransebeş se sugerează Comitetului parohial

să cedeze „casa comunei bisericeşti pentru trebuinţele culturale

ale credincioşilor noştri, ca astfel cât mai curând să se poată

oferi „dornicilor” de hrană sufletească o lectură instructivă,

pentru ţinerea în cadrul Asociaţiunei a conferinţelor de cuprins

religios, cultural şi istoric din trecutul nostru.”

La scurt timp după aceea s-a făcut „înscrierea” Bisericii

Ortodoxe Române din localitate ca membru fondator al

„Asociaţiunii”, prin plătirea taxei de 400 de coroane, în opt rate.

Primul preşedinte a fost prot. Trifon Miclea, iar apoi,

învăţătorul Petru Stoica.

În cadrul ASTREI, a activat şi Biblioteca Asociaţiunii.

După terminarea primului război mondial, în noul stat iugoslav a

încetat activitatea ASTREI. Abia la 19 martie 1936, la Petrovasâla

(Vladimirovaţ), s-a reînfiinţat Asociaţiunea, preşedinte fiind ales

preotul Ioan Mităr, iar secretar, preotul Lazăr Cârdu.

La Satu-Nou, adunarea de constituire a avut loc, în

prezenţa unui număr mare de săteni, la 27 martie 1939. Preşedinte

a fost ales Ioan Murgu, secretar Trifu Şocardă, verificatori Sevi

Boleanţu şi Florea Tărâţă. Nou-înfiinţata filială a avut membri

câteva sute de familii.

90

Fanfara „Cultura”

Ideea ca şi la Satu-Nou să răsune sunete de fanfară a fost

dată de Lazăr Ortopan, comerciant, Lazăr Stamena-Ţuchi, croitor,

şi Ioţa Pomană-Frau, agricultor. În anul 1935, aceste trei persoane,

ajutate şi de alţi săteni, au invitat în sat fanfara din Oreşaţ, să cânte

la hora satului şi să susţină un program cultural. Încântaţi de

programul prezentat de oaspeţi, la Satu-Nou se organizează o

colectă pentru cumpărarea instrumentelor muzicale, necesare

înjghebării unei fanfare.

Acţiunea a luat amploare, astfel că întreg satul a contribuit

cu bani sau în natură (porumb, grâu). Pe lângă cei amintiţi, la

reuşita acestei acţiuni şi-au adus contribuţia Paia Rusuloi-Troacă,

Rusalin Togeraş, Stevan Boleanţu-Ţiţi, Gheorghe Maliţa-Pidol,

Iovan Lazăr, Pavel Todorov-Birgeanu şi mulţi alţii.

În anul 1936, s-a format un comitet de organizare şi s-au

elaborat statutele Fanfarei, care au fost aprobate de autorităţi la 7

octombrie 1936. Conform articolului 5 al statutelor, membrii

Fanfarei pot fi: fondatori (care au depus 500 de dinari), membri

ajutători (care au depus 200 de dinari) şi membri activi (care în

decurs de cinci ani, vor achita o cotizaţie anuală de 10 dinari şi se

vor supune dispoziţiilor statutelor), iar membri de onoare vor fi

acele persoane care se vor menţiona în munca culturală depusă şi

vor fi aleşi în adunarea anuală. Dintre membrii fondatori, îi

amintim pe Lazăr Ortopan (care a vândut un jugăr de pământ şi a

donat toţi banii pentru cumpărarea instrumentelor muzicale), Sava

Buzdică, Ion Branţ, Traian Buzdică, Sevi Boleanţu, Sava

Omorean-Dichiţa, Pavel Blaj, Gheorghe Boleanţu şi alţii.

Din banii colectaţi, au fost cumpărate 22 de instrumente.

Pentru a avea visul împlinit, Comitetul de iniţiativă a solicitat

concursul dirijorului Nicolae Iorga, din Vlaicovăţ.

Spre sfârşitul anului 1936, au început instrucţiile. 40 de

tineri au început să frecventeze repetiţiile. Nicolae Iorga a

transmis calităţile de bun instructor asupra tinerilor şi, după patru

luni de instrucţii, a reuşit să fie bine pregătiţi şi să poată descifra

notele muzicale. Tinerii fanfarişti au reuşit ca, în acest răstimp, să

91

înveţe câteva melodii, pe care au început să le cânte, în scurt timp,

la hora satului.

Bucuria sătenilor era nespus de mare văzând realizate

roadele muncii tinerilor fanfarişti. Redăm discursul preotului

Victor Popovici, rostit la prima adunare generală, din luna martie

1937:

„ Onoroată adunare generală,

Ca oricare Societate Culturală, care se conduce în baza

unor statute aporbate de autorităţile competente mai înalte, tot

aşa şi Societatea „Cultura” a fanfarei noastre, din comuna Satu

Nou, trebuie să îşi ţină adunarea anuală generală ordinară, care

va alege comitetul de conducere, de acţiune, care este chemat a

da acestei Socetăţi îndrumări-directive, pentru ca fanfara noastră,

abia ajunsă la viaţă, să-şi poată continua activitatea

binefăcătoare, în pace, linişte şi bună înţelegere.

Ştiţi cu toţii cum toată comuna a săltat de bucurie când a

văzut şi s-a convins că vlăstarele noastre tinere, într-un timp

relativ scurt, au ajuns să facă progres uimitor, prin ce s-a dat

dovadă că tânăra fanfară din Satu Nou este compusă din elemente

de valoare, din tineri de bună speranţă, care doresc să fie oameni

de ordine, de disciplină şi cinste. Să nu credeţi, iubiţilor, că

fanfara aceasta este a unora sau a altora, ea nu este numai a

membrilor fondatori pe viaţă şi a celor activi, ci a tuturor

creştinilor drept credincioşi din întreaga comună, pentru că toţi

au jertfit, cu mult-puţin, pentru cumpărarea şi achitarea

instrumentelor muzicale, câştigate cu multă trudă. Tot satul a

contribuit cu darul său pentru realizarea acestei fanfare, deci cu

toţii au dreptul să se intereseze ca această fanfară să îşi poată

continua activitatea şi să nu fie osândită la moarte înainte de

vreme. Cred că, dacă astăzi veţi alege un comitet de conducere, se

va întoarce pacea şi buna rânduială în mijlocul acestei societăţi,

care va prospera, spre bucuria tuturor fiilor din această comună.

Vă mulţumesc că m-aţi proclamat de preşedinte ad hoc al

acestei adunări şi, înainte de a trece la ordinea zilei, ţin de

datorinţă a saluta în mijlocul nostru pe domnul Nacelnik (Prefect)

Malešević, care se prezintă în mijlocul nostru, astăzi, ca delegat

al autorităţilor superioare competente.

92

Vă salut şi pe Dv., Domnilor membri fondatori pe viaţă şi

activi, vă zic Bine aţi venit! Și cu aceasta, declar adunarea

deschisă ”.

După aceea, a fost ales primul Comitet de conducere, în

următoarea componenţă: Paia Rusuloi-Troacă – preşedinte,

Nicolae Flora – secretar, Ghiga Stanciu – casier, iar membri:

Gheorghe Ardelean, Gheorghe Ştefan-Buţa, Paia Dogan, Milan

Balnojan, Traian Stoian-Naicu, Costa Crăinean, George Beznea,

Lazăr Crăinean-Ţolea, Nicolae Mandreş şi Stevan Boleanţu-Ţiţi.

După această adunare, fanfara a progresat cu paşi evidenţi,

îmbogăţindu-şi zi de zi repertoriul. În primăvara anului 1937, şi-a

făcut debutul în public, cântând la logodna tânărului Vasile

Omorian-Dichiţa. Până atunci, la hora satului, cântau diferite

tarafuri, iar de atunci, fanfara a organizat cu regularitate jocul cel

mare în zilele de duminică şi la sărbători şi a cântat la

înmormântări, la nunţi, la diferite manifestări culturale şi în alte

ocazii. În seara de Revelion (în acelaşi an), fanfara s-a prezentat în

faţa sătenilor cu un program cultural, la care a participat şi echipa

de căluşari.

La plecarea sa din sat, instructorul Nicolae Iorga a propus

ca viitor conducător al Fanfarei să fie ales Gheorghe Boleanţu-

Şiuşiu, iar locţiitori, pe Gheorghe Maliţa-Pidol şi Stevan

Boleanţu-Ţiţi.

La scurt timp, un grup de fanfarişti, în frunte cu dirijorul

Boleanţu, au plecat în armată, astfel că a urmat o perioadă de

stagnare a activităţii fanfarei. Conducerea Societăţii „Cultura” l-a

invitat din nou pe iscusitul dirijor şi isntructor Nicolae Iorga

pentru a relua instruirea fanfariştilor. La venirea lui în sat, fanfarei

s-a ataşat un grup de tineri dornici să devină fanfarişti. În

intervalul de timp până la venirea din armată a lui Gheorghe

Boleanţu, s-a organizat un program cultural în sat. În timpul

stagiului militar, dirijorul Boleanţu a fost încadrat într-o formaţie

de muzică militară, unde şi-a însuşit o mare experienţă muzicală.

Întors din armată şi reales dirijor, Gheorghe Boleanţu a

intensificat repetiţiile şi a pregătit un program cultural, cu care

fanfara a vizitat localităţile Ovcea, Petrovasâla şi Vlaicovăţ.

93

În decursul celui de-al doilea război mondial, fanfara a

participat la întrecerile de la Vladimirovaţ, de unde s-a plasat

pentru întrecerile finale de la Vârşeţ. În ziua de Crăciun 1942,

Societatea „Cultura” a pregătit un program cultural, alcătuit şi din

câteva piese pentru fanfară. La acest concert au participat şi elevi

ai şcolii secundare din sat cu câteva declamaţii şi piesa de teatru

„Eva”. A doua zi de Crăciun, la Ovcea, intelectualitatea din sat a

pregătit un program cultural de sărbători, el fiind completat cu

piese muzicale interpretate de Fanfara „Cultura”.

În toamna anului 1944, pe frontul din Srem, când încă mai

bubuiau tunurile, a fost înfiinţată Formația „Muzica militară”. În

această fanfară au fost înrolaţi – şi încadraţi în Brigada I craineană

a Diviziei a V-a – şi câţiva membri ai Fanfarei din Satu-Nou, şi

anume: Pavel Todoran, Gheorghe Maliţa-Pidol, Roman Sabov-

Admiral, Arun Jenar-Ciucur, Stevan Ardelean-Puiu, Lazăr Blaj,

Sava Doiceanin-Dogan. Alături de fanfariştii din Satu-Nou, au

fost încadraţi şi membrii fanfarei din Vlaicovăţ, până la

demobilizare, în anul 1946.

Calitatea de bună fanfară s-a adeverit şi în anul 1948,

când, la Vârşeţ, au fost organizate întreceri de fanfare, la care

Fanfara „Cultura” a cucerit locul I, în concurenţa puternică a

fanfarelor din Apatin, Sombor, Vlaicovăţ, Mesici şi din alte

localităţi.

Din anul 1947 şi până în 15 ianuarie 1955, Fanfara a fost

încadrată în S.C.A. Valeriu Docna.

Odată cu înfiinţarea Uniunii Culturale a Românilor din

Voivodina, Fanfara „Cultura” participă la trecerile în revistă ale

fanfarelor de la Vârşeţ, Zrenianin, Panciova, Fântâna Fetei etc.,

obţinând numeroase premii, diplome, recunoştinţe şi menţiuni. La

festivitatea de marcare a 15 ani de la izbucnirea Răscoalei din

1941, unde s-a ţinut şi o întrecere a fanfarelor, în concurenţa

extrem de puternică a fanfarelor din Mesici, Coştei, Oreşaţ,

Doloave, Glogoni, Uzdin şi a Fanfarei Pompierilor din Panciova,

Fanfara „Cultura” s-a plasat pe locul II.

Sub conducerea dirijorului Iovan Doșlea, fanfara şi-a

continuat cu succes activitatea culturală, participând cu

regularitate la toate manifestările culturale din sat. În anul 1960,

94

se face o nouă încercare de împrospătare a Fanfarei cu tinere

talente. Au aderat 18 tineri din sat, dornici să devină fanfarişti

instruiţi.

După câteva luni, tânăra formaţie a apărut în faţa

publicului, la hora satului. Din păcate, aceşti tineri au părăsit (din

diferite motive) societatea după numai câţiva ani, astfel că fanfara

a rămas din nou cu cadrele vechi. Din anul 1981, când dirijorul

Iovan Doşlea s-a retras, bagheta dirijorală a fost preluată de

Roman Mălaimare. În decursul activităţii dirijorale a lui Iovan

Doşlea, pentru fanfarişti s-au procurat trei rânduri de uniforme, iar

la Deta s-a dat comandă să se mai făcă 20 de chintuşuri (laibăre).

Sub conducerea lui Roman Mălaimare, Fanfara a participat

la întrecerile provinciale de la Ruma, unde a obținut locul al III-

lea şi medalia de bronz (în anii 1982 şi 1984). S-au făcut şi

primele înregistrări la Postul de Radio Novi Sad. Această formaţie

muzicală a participat şi la toate ediţiile Festivalului de Folclor şi

Muzică Românească din Voivodina, unde s-a plasat pe locuri de

vârf şi a cucerit diplome şi menţiuni, care împodobesc vitrinele

Societăţii.

Deoarece un timp îndelungat rândurile fanfariştilor nu au

mai fost împrospătate cu tinere cadre, la înfiinţarea Filialei Satu-

Nou a Comunităţii Românilor din Iugoslavia (1991), în programul

de activitate al acesteia s-a pus accentul pe susţinerea societăţilor

culturale, inclusiv a fanfarei. Sarcina a fost încredinţată

directorului şcolii, dl. Victor Mihailov, astfel că, în anul 1992, au

fost încadraţi 15 elevi. La instruirea şi pregătirea celor tineri, pe

lângă dirijorul Roman Mălaimare, au contribuit şi fanfariştii Sava

Flora-Ciocardă şi Iovan Bogdan-Niema. Primele ore de instruire a

viitorilor fanfarişti au avut loc în luna martie, iar, în toamna

aceluiaşi an, se mai încadrează câţiva tineri. După câteva luni de

instruire, tânăra fanfară a colindat prin sat în Ajunul Crăciunului,

iar în ziua de Crăciun, s-a prezentat în faţa Bisericii, după slujbă,

cu câteva colinde, ca apoi, după-amiază, să cânte la hora satului.

Această prezentare a tinerei fanfare a fost un eveniment de mare

bucurie şi înălţare sufletească pentru toţi sătenii.

95

În iarna 1992-1993, dirijorul Mălainare a instruit tânăra

fanfară pentru a participa la Festivalul de Folclor şi Muzică

Românească al Copiilor – „Locve-Sân-Mihai ’93”. Munca depusă

de dirijor şi fanfarişti a fost încununată cu succes, juriul de

specialitate evidenţiind cu o menţiune interpretarea corectă a

melodiilor. Tot în anul 1993, în zilele de 7 şi 8 august, la Locve a

avut loc şi Festivalul de Folclor al Adulţilor, la care au participat,

alături de fanfariştii adulţi din Satu-Nou, şi tinerii fanfarişti. De

atunci, ei participă astfel la toate manifestările culturale.

Sub egida C.R.I., în 8 iulie 1995, la Vârşeţ, a luat naştere

Festivalul Fanfarelor din Banat. În Comitetul de organizare, a fost

ales și Iovan Crăinean din Satu-Nou, membru al Fanfarei

„Cultura”.

În acelaşi an, în luna iulie, fanfara a fost invitată la

„Nedeia tuturor românilor” de la Valea lui Liman, de lângă

Făget. Aceasta a fost prima prezentare (în istoria sa) a fanfarei

„Cultura”, în România. Ea a interpretat un potpuriu de melodii

populare şi a fost răsplătită cu lungi aplauze din partea

numerosului public. După program, fanfara a fost solicitată să

cânte la hora participanţilor. A cântat şi „Hora Unirii”, stârnind

lacrimi în ochi şi bucurii celor prezenţi.

La scurt timp, fanfara a fost solicitată să fie din nou

oaspete în România, la „Ruga bănăţeană” de la Timişoara, astfel

că, pe data de 15 septembrie 1995, a susţinut un micro-concert în

sala Operei de Stat şi în Parcul Rozelor.

Tot prin intermediul Filialei Satu-Nou a C.R.I., la invitaţia

Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Valorificarea Tradiţiei şi

a Creaţiei Populare Timiş şi a directorului Ciprian Cipu, fanfara a

participat, în 12 octombrie 1999, la ediţia a V-a a Reuniunii

Fanfarelor Bănăţene de la Buziaş (România), susţinând un micro-

concert de tropare şi melodii bisericeşti, în Biserica Ortodoxă

Română din Buziaş. La coctailul care a urmat după slujba

religioasă, în sunetele Fanfarei „Cultura” din Satu-Nou, cei

prezenţi au trăit momente de adevărată revelaţie sufletească.

În orele serii, a început concertul fanfarelor, la care au

participat: Fanfara Garnizoanei Militare Timişoara, Fanfara

C.F.R. Timişoara, Fanfara Pompierilor Timişoara şi altele.

96

Fanfara din Satu-Nou, sub conducerea dirijorului Roman

Mălaimare, a interpretat excelent câteva piese muzicale,

interpretare care i-a determinat pe spectatori să solicite repetarea

lor.

Fanfara a dat dovadă că este un adevărat mesager al

cântecului românesc şi a lăsat impresii deosebite, fiind primită cu

inimile deschise de toţi spectatorii.

După o activitate de aproape 60 de ani în sânul Fanfarei

„Cultura” şi de 20 de ani de în fruntea acesteia, dirijorul Roman

Mălaimare – cel care şi-a consacrat muzicii întreaga sa viaţă – s-a

retras, iar la şedinţa din anul 2001 a Comitetului de conducere al

S.C. „Cultura”, în fruntea fanfarei a fost ales Alexandru Freanţ,

student al Academiei de Muzică din Timişoara.

La 5 august 2001, fanfarei i s-a încredinţat, pentru prima

dată în istoria sa, organizarea unei manifestări cultural-muzicale

de amploare. Este vorba de ediţia a VII-a a Festivalului Fanfarelor

din Banat, desfăşurată sub patronatul Comunităţii Românilor din

Iugoslavia, al Filialei Satu-Nou a C.R.I. şi al S.C.A. Dr. Radu

Flora. Această manifestare a început prin defilarea fanfarelor în

centrul satului. La defilare, au participat fanfare din Timişoara

(Garnizoana Militară), Satu-Nou, Coştei, Grebenaţ, Râtişor,

Doloave, Kostolac, Iablanca, Straja, Voivodinţ şi Mesici.

Manifestarea propriu-zisă a început prin intonarea imnurilor de

stat ale Iugoslaviei şi României, iar după aceea, a rostit o

rugăciune P.S.S. Episcopul Daniil Partoşanu, urmând cuvintele

de salut adresate oaspeţilor şi spectatorilor de către Ionică

Togeraş, deputat în Adunarea Provinciei Autonome Voivodina,

care a inaugurat Festivalul. Manifestarea a reuşit întru totul.

În viaţa culturală a satului, Fanfara a avut un rol important.

În sânul ei, s-au păstrat şi s-au transmis tinerelor generaţii valorile

folclorului şi tradiţiilor noastre populare. Este caracteristic faptul

că, până la venirea tânărului dirijor Alexandru Freanţ, fanfara a

fost condusă doar de ţărani. Datorită muncii, sacrificiului şi

abnegaţiei membrilor săi, ea s-a menţinut ca o fanfară calitativă şi

mult apreciată în Banat şi mai larg. Nădăjduim că ea va dăinui

încă mulţi, mulţi ani, pentru a duce departe şi peste secole faima

cântecului şi jocului popular.

97

Membrii Fanfarei

Prima generaţie: Gheorghe Boleanţu-Şiuşiu – dirijor, Iovan

Lazăr-Tilaor – bas, Pavel Todorov-Birgean – bas, Ghiţă Coşar –

trompetă, Stevan Ardelean-Puiu – bas, Petru Stanciu – cinele,

Roman Smolean-Bârşte – bas fligorn, Alexandru Beca – ionfon,

Tuţu Robu – tobă mare, Gheorghe Ardelean – fligorn, Stevan

Boleanţu-Ţiţi – fligorn, Gheorghe Maliţa-Pidol – fligorn, Ioţa

Crăinean – clarinet, Sava Flora-Ciocardă – clarinet, Iovan Doşlea

– clarinet (dirijor), Milan Balnojan – clarinet, Lazăr Blaj-Crăciun

– flaut, Boja Ardelean – flaut, Lazăr Blaj-Capcea – picolo, Traian

Stoian-Naicu – bas fligorn, Sava Doiceanin-Dogan – trompetă,

Paia Ardelean-Ştimaţ – cinele, Aurel Buzdică – toba mică, Stevan

Sofei – cinele, Costa Crăinean – trompetă, Troian Sabov-Putilă –

tobă, Nică Boleanţu-Laţcu – cinele, Ghiţă Gaşpar – fligorn, Aron

Jenar – tobă, cinele, Gheorghe Taşcă – toba mică, Traian

Macedolean – bas fligorn, Vasilie Rusovan – bas fligorn, Roman

Cădariu – altorn, Stevan Zăgaicean – trompetă, Alexandru Buţa –

flaut

Generaţia a doua: Roman Mălaimare – flaut (dirijor), Roman

Sabov –altorn, Nicoliţă Lazăr – ionfon, Sava Smolean – bas,

Ionică Ardelean – bas fligorn, Rodo Ţăran-Diţu – toba, cinele,

Milan Doiceanin – bas fligorn, Vasilie Todorov – trompetă,

Vasilie Govedar-Vladu – altron, Vasilie Smolean-Vlada – tobă

mare, Iovan Crăinean-Burtă – flaut, Nicoliţă Cebzan – clarinet,

Vasilie Freanţ – flaut, Gheorghe Cebzan – clarinet, Ioţa Ţăran-

Diţu – clarinet, Nicu Coici – bas fligorn, Iovan Bogdan-Niema –

bas, Nuţu Comnoşan – altorn, Petru Mandreş – trompetă,

Gheorghe Roxa – clarinet, Traian Taşcă – toba mare, TraianFlora-

Onu – trompetă, Cornel Danilov – cinele, Ghiţă Bogdan –

trompetă, Sava Perneac-Potaie – cinele, Iefta Mic-Boroancă –

clarinet, Traian Stamena – picolo, Petrică Nicodin – bas fligorn

Generaţia a treia: Ilie Rusovan – fligorn, Sava Balnojan –

fligorn, Ionel Giula – fligorn, Sava Beca – fligorn, Roman

98

Ardelean – bas fligorn, Aurel Mic – bas fligorn, Traian Pomană –

bas fligorn, Traian Ţarină – clarinet, Ghiţă Blaj – clarinet, Ionel

Boleanţu – clarinet, Miron Roşculeţ – clarinet, Paia Stoian – flaut,

Ionică Flora – altorn, Cornel Roma – trompetă, Dorel Taşcă –

trompetă, Valeriu Taşcă – trompetă, Ghiţă Doşlea – trompetă,

Mircea Mihailov – trompetă, Traian Dimineaţă – trompetă, Paia

Todorov – altron, Ionel Baba-Golu – bas, Ionel Sculean – bas.

Generaţia a patra: Alexandru Freanţ – saxofon (dirijor), Cristian

Todoran – saxofon, Traian Rudnean – clarinet, Viorel Maliţa –

fligorn, Marinel Lazăr – fligorn, Sorin Turcu – bas fligorn,

Gabriel Blaj – bas fligorn, Lucian Beca – fligorn, Boian Barbu –

tobă mare, Daniel Marcov – bas.

Fanfara din Satu-Nou

De la lăutarii de ieri, la instrumentiștii de azi

Lăutarii s-au bucurat totdeauna de mare popularitate.

Mulţumită lor s-au păstrat (chiar şi până în zilele noastre)

nestemate ale bogatului tezaur al creaţiei populare. Ei sunt aceia

care, cu farmecul viorilor, au umplut de bucurie sufletul sătenilor,

sau le-au alinat durerile. Ei au fost părtaşi la principalele

evenimente din viaţa oamenilor. Cântând la nunţi, botezuri şi

veselii, în cafenele şi cu alte ocazii, pe scenele manifestărilor din

sat, sau în alte localităţi, reprezentând localitatea noastră ca

promotori ai culturii autentice. De multe ori, ei au au ticluit în

versuri şi melodii multe evnimente din viaţa satului, ca apoi

acestea să intre în repertoriul permanent al tarafurilor. În negura

vremurilor, s-au pierdut numele multor lăutari-rapsozi populari.

Bazându-ne pe spusele bătrânilor din sat, încercăm să scriem

despre o parte dintre ei şi să lăsăm numele lor generaţiilor

viitoare. Totodată, vom scrie şi despre aceia care astăzi continuă

calea predecesorilor şi ţin să păstreze cu sfinţenie mărgăritarul

creaţiei muzical-folclorice din sat.

Primul din pleiada lăutarilor care a lăsat o amprentă vie în

folclorul muzical al satului, dar despre care ştim doar din cele

povestite de bătrâni, este lăutarul Iosa, născut pe la mijlocul

secolului al XIX-lea şi decedat prin anul 1920. Pe lângă

numeroase melodii de joc, de la el au mai rămas „Balada lu’

Ciota” şi cântecul „Aşa-i rându’ fiecelor”. Acest lăutar este

imortalizat pe o ilustrată din anul 1900, pe care se află inscripţia

în trei limbi: „Hora, dans popular românesc”.

Un alt lăutar a fost Nică Maliţa-Ghiptăr (născut în 1871 -

decedat în anul 1931). Până în prezent, s-au păstrat de la el

„Ardeleana” şi „Axionul” lui Ghiptăr.

Cel de-al treilea lăutar din sat, a fost Ioşca Novac-Pelegu

(născut în 1890 – decedat în 1957), care a învăţat meseria de la

vestitul lăutar Ion Durăin din Petrovasâla.

100

Dintre lăutarii consacraţi, îl amintim pe Traian Bogdan,

cunoscut în sat ca Traian a lu’ Nini. S-a născut la Satu-Nou, în

anul 1908, într-o familie de ţărani. După terminarea școlii primare

din sat, a frecventat cursurile școlii de muzică din Panciova, iar

după terminarea ei, şi-a format un taraf, cu care a cântat în

restaurante vestite din Skoplje, Split, Dubrovnik ş.a. A fost cu

adevărat un mare interpret de muzică populară şi cultă şi a iubit

nespus de mult muzica lui Mozart, Strauss şi Paganini, dar şi

romanţele şi baladele româneşti. Boala însă l-a oprit tocmai când

se afla în plină putere de muncă, la vârsta de numai 37 de ani.

Un alt lăutar cunoscut a fost Ioşchiţă (nu avem alte date

despre el), care a cântat la hora satului până la începutul celui de-

al doilea război mondial. De la el a rămas „Doina lu’ Ioşchiţă”.

Ultimul din pleiada lăutarilor de odinioară este Florea

Banu-Florică (născut în anul 1900 – decedat în anul 1969). El a

cântat la multe nunţi, cutreierând întreg Banatul, apoi la hora

satului, dar şi în cafenele, şi a fost activ în viaţa culturală din

cadrul Căminului Cultural, şi corepetitor la echipa de dansatori.

Învăţătorul Vichentie Cornea, prin anii 1941-42, a

încercat să înjghebeze o orchestră de coarde. După câteva luni,

orchestra a progresat simţitor, cântând la hora satului şi la nunţi,

fiind instruită în continuare de Ilie Rista – Ghimigea din Uzdin.

Printre lăutarii ei de bază, îi amintim pe Alexandru Ştefan –

Buţa, Viorel Boleanţu – Paima şi pe Lazi Fiştea – Boncoş.

Ne vom opri puţin la familia de muzicieni cu mare tradiţie,

Mălaimare, şi vom începe cu Sima Cambeţ (1914-1986), care a

început să cânte la tamburină, iar apoi a descoperit secretele

acordeonului cu butoane. În anul 1951, a avut prilejul să cânte în

direct la Radio Novi Sad şi la Radio Timişoara. A cântat împreună

cu vestiţii lăutari Ion Durărin, Vichentie Petrovici – Bocăluţ,

Traian Bogdan – Nini şi cu alţi mari violonişti din România şi de

la noi. A fost, poate, cel mai valoros păstrător de cântece

româneşti din bătrâni şi de folclor local autentic şi a cutreierat cu

101

acordeonul său întreg Banatul. Fiul lui Sima, Stevan, a moştenit

de la el talentul şi a continuat tradiţia muzicală a familiei. El

cântă, la un înalt nivel artistic, doine şi ardelene, cunoscând notele

şi armoniile. În afară de melodii populare, cântă şi muzică uşoară.

A cântat alături de mari muzicieni de la noi şi cu mari ansambluri

de muzică la Radio şi TV Belgrad şi Novi Sad. Tradiţia familială a

fost continuată şi de fiul lui Stevan, Ionel, care este un consacrat

interpret la vioară. Ionel a terminat Academia Pedagogică din

Vârşeţ. A avut înregistări la TV Novi Sad şi Belgrad, la Radio şi

TV Panciova, iar la Radio Novi Sad a imprimat mai mult de 20 de

melodii româneşti. Cel mai tânăr membru al familiei Mălaimare,

Marius, continuă calea bunicului şi străbunicului, fiind interpret

la acordeon. În secretele muzicii, l-a introdus maestrul Sorin

Boleanţu, iar apoi s-a înscris la Şcoala de muzică din Panciova.

Mai menționăm următorii acordeoniști apreciați, care, ani

în şir, au cântat şi au înveselit lumea din această parte a Banatului:

Petru Jenar, Iovan Crişan – Boambă, Petru Bogdan, Paia

Crăinean, Iepta Ţăpârdea, Ioji lu’ Deji.

După anul 1965, au apărut tinerii acordeonişti Dorel şi

Valeri Taşcă, care au avut taraf, cu care au cântat la nunţi. În

taraful lor, au fost încadraţi acordeonistul Tiberiu Constantin,

clarinetistul Sevi Bogdan, taragotistul Victor Crişan – Boambă,

saxofonistul Ionel Sudom, ei activând şi în cadrul Căminului

Cultural din localitate. Trebuie menţionaţi şi acordeoniştii Ionel

Şublea, Dorel Blaj, Ilie Birgean şi Dorel Mic.

Sorin Boleanţu, acordeonist de talie mondială, s-a născut

în anul 1961 şi este descendent (din partea bunicii) al cunoscutei

familii de învăţători şi preoţi Bojin din Seleuş: Victor, preot şi

învăţător (n.1889 – d. 1935, la Marcovăţ), a pus bazele orchestrei

din Seleuş, iar fratele lui, Traian (1895-1958), preot la Uzdin, a

reînfiinţat „Reuniunea de Citire şi Cântări”, denumind-o

„Doina”. Din partea mamei, este descendent al familiei

Nicolaevici din Marcovăţ, cunoscută şi după bunicul său,

Gheorghe Nicolaevici, apreciat dirijor de coruri (Marcovăţ,

Nicolinţ, Vârşeţ ...). Sorin a învăţat primele note la Ştefan Sfera.

102

Încă de mic, a cântat în orchestra de muzică populară „Petru

Albu” din Vârşeţ, condusă de prof. Gheorghe Velici. La vârsta de

numai nouă ani, a ocupat locul I la Festivalul „Copiii noştri

cântă” de la Uzdin. În anul 1973, a participat cu Ansamblul

„Petru Albu” la Festivalul de la Scorniceşti (România). În anul

1978 a devenit conducător al orchestrei Căminului Cultural din

Satu-Nou, care a cucerit locul I la Festivalul de la Roma. Din anul

1979, este solist al Postului de Radio Novi Sad, unde are 24 de

imprimări. În anul 1975, a avut onoarea de a cânta în faţa M.S.

Regina Elisabeta a Marii Britanii, ca reprezentant al românilor din

Iugoslavia. Regina i-a acordat o diplomă. A cântat şi la Chicago

(S.U.A.), în anul 1982, la Clubul român de pe lângă Biserica „Sf.

Ioan Botezătorul”, apoi la Los Angeles, în 1987. A condus

orchestra „Lukić i Sin” în anii 1991-92, cucerind, cu aranjamente

muzicale de melodii populare româneşti, Cupa Belgradului şi a

Serbiei, iar cu orchestra „Dušan Petrović-Šane” locul I din Serbia,

interpretând un potpuriu de melodii româneşti din Banat. A

colaborat şi cu Ansamblul folcloric profesionist „Kolo” din

Belgrad, unde a scris aranjamente muzicale pentru jocurile

autentice din Satu-Nou, pregătite în coregrafia lui M. Marčetić.

Cu orchestra sa, Sorin Boleanţu a cântat de şapte ori consecutiv în

Suedia, în seara de Revelion, dar şi la „Cupa Libertăţii”, din anul

1993. Trebuie să evidenţiem meritele sale pentru Școala de

acordeon, pe care a deschis-o în anul 1990 şi care, până în prezent,

a fost frecventată de aproape 70 de elevi. Menționăm pe câțiva

dntre ei. Sinişa Dogan, premiant la mai multe concursuri

(inclusiv în România), este azi student la Facultatea de Etno-

muzicologie din Belgrad. Janiel Şublea, tot un premiant la

Festivalul de Folclor al Copiilor (de patru ori consecutiv locul I),

apoi la Festivalul de Muzică Populară de la Slatina (România), din

1997, şi la alte festivaluri. Este, în prezent, elev în anul patru la

Şcoala medie de muzică din Panciovaș; Victor Gaşpăr a cucerit

locul III, la Festivalul de Folclor al Copiilor de la Satu-Nou, din

1996, iar la Begheiţi, în anul 1998, locul de frunte. O altă speranţă

este Marcel Todorov, premiant al Festivalului de Folclor al

Copiilor. De asemenea, şi premianţii Marinel Dimitriev şi

Marcel Bogdan, talentatul Graţian Petrovici (doi ani consecutiv,

103

locul de frunte) şi Alexandru Pomană, cel mai tânăr premiant din

această generaţie de acordeonişti din şcoala lui Sorin. Pe lângă

muzica populară autentică, Sorin Boleanţu cultivă şi alte genuri de

muzică, cântând cu formaţia lui Ognien Popovici, originar din

Satu-Nou, după tată (pictorul academic Ionel Popovici, redactor

grafic la Casa de Presă şi Editură „Libertatea” din Panciova). Cu

formaţia lui Ognien, Sorin a cântat la München (Germania), în

anul 2001, interpretînd aşa-numita muzică etno-jazz-clasic (salsa),

cu prilejul decernării diplomelor doctorilor în ştiinţe muzicale,

care au terminat Academia de Muzică din Bavaria.

Orchestra de muzică populară și de călușari

Activitatea culturală a amatorilor

Încă la jumătatea secolului al XIX-lea, la Satu-Nou a

existat o viață culturală organizată de comunitate. Formațiile

corale de diletanți susțineau concerte, în mod deosebit în biserici,

dar și în cafenelele şi restaurantele particulare din sat. Pe lângă

acestea, programe culturale şi baluri mascate a pregătit şi

Societatea pompierilor (1888). Într-un document, se precizează că

s-a dat concert în restaurantul lui Mihael Clainer, în anul 1890, iar

dintr-un afiş, din 1903, aflăm că s-a susţinut un concert în

restaurantul lui George Iovanovici. Concerte au mai avut loc,

înaintea celui de-al doilea război mondial în cârciuma lui Gioka

Steici şi în restaurantul lui Cleman şi Franz „La Sfâra”, iar după

cel de-al doilea război mondial, în restaurantul „ La Şanta”.

Tineretul sătesc, studenţii şi corul au pregătit numeroase programe

culturale.De exemplu, în 1937, au pregătit un program de

declamaţii, cântece corale şi solo cântăreţi, iar echipa de căluşari a

executat căluşariul şi bătuta. Învăţătorul Teodor Ţicu a instruit

echipa de dansatori, care s-a prezentat cu jocul Baraboiul. La

reuşita programului, au contribuit tineriiAna Ardelean, Aurelia

Sculean, Mărioara Bogdan, Livia Beca, Anghelina Ilin, Nena

Magear, Viorica Bogdan, Viorica Tabac, Aurelia Stoian, Petru

Bogdan, studenţii Ana Flora, Anghelina Lăutaş, Păuniţa Lăutaş,

Aurel Roşculeţ, Aurel Gavrilă, Radu Flora, Tănase Iovanov, Pavel

Blagoie şi solo-cântăreţul Sava Gaşpăr-Vancă.

După cel de-al doilea război mondial, până la înfiinţarea

Societăţii Culturale „Valeriu Docna”, s-au mai dat concerte şi

spectacole de teatru. Amintim, în acest sens spectacolul cu piesa

de teatru „Gardul fermecat” de Nicolae Ţânţariu, interpretată de

elevii şi studenţii Petru Flora, Ionel Bogdan-Irimia, Ana Gaşpăr şi

Vioara Drencea.

Până la înfiinţarea Căminului Cultural, ca instituţie, viaţa

culturală a amatorilor s-a desfăşurat în cadrul Societăţilor

Culturale „Valeriu Docna” (românească) şi „Žarko Zrenjanin”

(sârbească).

Societatea Culturală „Valeriu Docna” a luat fiinţă în anul

1947, la iniţiativa Uniunii Culturale a Românilor din Voivodina şi

105

a Uniunii Cercuale a Societăţilor Culturale din Panciova. A purtat

numele învăţătorului din Omoliţa, căzut pe câmpul de luptă, în cel

de-al doilea război mondial. Această societate a fost administrată

din fondul şcolii elementare și s-a preocupat esențial de

valorificarea folclorului (cântecului şi dansului), muzicii corale şi

teatrului. Nu este vorba despre o activitate de pionierat, ci despre

continuarea vieţii culturale, concepute de înaintaşi, şi de o formă

perfecţionată a acesteia, la care au contribuit şi pe care au

promovat-o, cu elan, învăţătorii satului.

La scurt timp după formarea societăţii, s-a pregătit un

program cultural-artistic, realizat mulţumită contribuţiei tinerilor –

elevi şi studenţi, membri activi ai Societăţii: Traian Omorean, Ion

Şublea, Nicolae Mălăiescu, Leontina Boleanţu, Vichi Ortopan,

Sava Ţăran, Ion Sârbu, Ana Stanciu, Cornelia Percoşan, Iuliana

Balnojan, Iovan Ardelean, Ionel Beznea, Traian Vodă, Nicolae

Flora, Horia Tărâţă, Silvia Balnojan, Costa Gligorin, Liubiţa

Crăinean, Viorica Ţăran, Hortenzia Drencea, Mărioara Moromilă,

Ana Şublea, Vasilie Flora-Lie, Viorica Flora, Livia Balnojan,

Octavian Flora, George Flora, Vintilă Popescu, Ştefan Boleanţu,

Gheorghe Deacon, Viorica Lăutaş şi Sima Ancăiţan.

Încă de la începutul activităţii sale, Societatea „Valeriu

Docna” a luat parte la manifestările culturale organizate de

Uniunea Culturală a Românilor şi de Uniunea Cercuală a

Societăţilor Culturale din Panciova. Iată cum a consemnat

săptămânalul „Libertatea” activitatea Societăţii, în anul 1950:

„ Între 13-14 mai 1950 au avut loc la Doloave întrecerile

societăţilor culturale din Cercul Panciova...

Dintre toate societăţile culturale care au luat parte la

întreceri, cea mai bună a fost Societatea Culturală („V. Docna”)

din Satu-Nou, care s-a prezentat cu mai multe secţii. Fanfara

acestei secţii, datorită instrucţiei şi educaţiei muzicale, s-a plasat

pe locul întâi...

Corul acestei societăţi, reorganizat de curând, a reuşit cu

succes să execute bucăţi grele, doine şi cântece populare

106

româneşti, plasându-se pe locul al doilea. Echipa de folclor a

executat „Căluşarul” şi „Bătuta”, ocupând locul II. Cântăreţul la

cimpoi s-a plasat pe locul I.”

(„Libertatea”, 28 mai 1950)

Toate concertele au fost organizate până atunci în

reastaurante şi cafenele private. Construirea Căminului Cultural a

început în februarie 1948, când s-a pus piatra de temelie.

Materialul de construcţie s-a asigurat prin contribuţia cetăţenilor,

care au participat şi cu muncă voluntară la ridicarea edificiului.

Purtător al investiţiilor a fost Cooperativa agricolă, care a luat

credite cu strictă destinaţie pentru realizarea acestui obiectiv. O

parte a clădirii a servit pentru activitatea culturală, iar cealaltă

parte a fost sediul (cancelariile) cooperativei.

Inaugurarea Căminului Cultural a avut loc la 31 decembrie

1951, fiind urmată de un spectacol susţinut de societăţile culturale

din localitate – „Valeriu Docna” şi „ Žarko Zrenjanin”. După

inaugurarea clădirii Căminului, toate spectacolele şi programele

culturale s-au desfăşurat în sala acestuia.

În 1952, funcția de președinte al Societății Culturale i-a

fost încredințată lui Gheorghe Boleanțu dirijorul fanfarei.

Vicepreşedinte a fost ales Nicoliţă Rusuloi-Colă, iar secretar,

învăţătorul Sever Şdicu. S-a luat hotărârea ca Secţia de dramă să

fie instruită de învăţătorul Sever Bunda, iar Secţia de folclor de

învăţătoarea Viorica Blagoie. Secţia de dramă şi-a reînceput

activitatea la „Școala de jos”, sub conducerea învăţătorului Sever

Bunda. S-a înfiinţat orchestra de muzică populară, alcătuită din

cinci învăţători şi trei ţărani. S-au procurat câteva instrumente

pentru ca activitatea muzicală să se desfăşoare în bune condiţii, iar

fanfara a continuat să pregătească doine, hore şi marşuri, printre

care şi potpuriul „În pădure” de Niculescu. Pe data de 29

noiembrie 1952, Societatea „Valeriu Docna” s-a prezentat în faţa

publicului din sat, cu un program cultural-artistic compus din

piese muzicale şi piesa de teatru „Belgradul cândva şi acum” de

Branislav Nušić.

107

În anul 1952, secţia de dramă a S.C.A. “Valeriu Docna” a

pregătit încă o piesă. Anume, este vorba de “Elixirul tinereţii” de

A.P. Cehov.

„După o activitate fructuoasă, pe data de 14 martie 1954,

a avut loc Adunarea anuală, în prezenţa a circa 300 de membri şi oaspeţi ai acestei societăţi. Din referatul prezentat la Adunare de către fostul secretar, Sever Şdicu, s-au putut vedea succesele şi greutăţile pe care le-a întâmpinat Societatea în decursul activităţii. Analizând activitatea secţiei de dramă, el a enumerat succesele cele mai importante, până în prezent secţia a prezentat în total 6 piese în faţa unui număr mare de spectatori (500), în afara localităţii s-au dat 4 reprezentaţii, iar la întrecerile de la „Maramorac 1954” s-a clasat pe locul de frunte. În continuare, secretarul menţionează trei actori de frunte ai secţiei de dramă, care, prin creaţiile de scenă, s-au evidenţiat şi în afara localităţii noastre: Ardelean Miu, Moldovan Sabov şi Stefan Omorean, dar şi ale altor actori care au contribuit la succesele şi renumele pe care îl poartă această secţie. Dovadă este şi premiul de 30.000 de dinari conferit de Consiliul Cultural din Novi Sad. De asemenea, a fost subliniată munca intensă a învăţătoarelor Viorica Flora şi Cornelia Damianov, precum şi a învăţătorului Traian Tomici. O mulţumire s-a adus şi învăţătorului Sever Bunda, pentru munca depusă la ridicarea şi perfecţionarea calităţii actorilor amatori. Trecându-se la activitatea fanfarei, s-a evidenţiat faptul că această secţie a luat parte la toate manifestările culturale, însă activitatea ei nu satisface în întregime, din cauza lipsei de noi partituri, la care cu greu se ajunge. Discutând despre corul Societăţii, cei prezenţi la discuţii şi-au exprimat convingerea că Societatea trebuie şi poate avea un cor format doar din elemente tinere.

Un neajuns, constatat la această adunare, este şi faptul că nu are o secţie de folclor, permanentă şi bine instruită, amintindu-se aportul învăţătoarei Viorica Flora, adus în cadrul instruirii secţiei de folclor a şcolii cu opt ani din Satu-Nou.”

(„Libertatea”, 25 martie 1954)

La 11 aprilie 1954, în sala Căminului (Cooperatist) din

Satu-Nou, a avut loc Festivalul de cântece românești. Acest

festival a fost organizat la iniţiativa Comitetului de conducere al

108

Societăţii Culturale „Valeriu Docna”. Un interes evident domnea

în rândurile cetăţenilor noştri, întreg satul aştepta cu mare

nerăbdare acest eveniment cultural. În dimineaţa zilei de

duminică, oaspeţii Festivalului au fost aşteptaţi la gară de

conducerea societăţii şi de fanfară. După masă, în curtea şcolii,

tinerii au întins o horă mare în sunetele vestitei orchestre „Lira”

din Begheiţi (Torac), condusă de Vinchentie Petrovici-Bocăluţ.

Programul Festivalului a început seara la ora 20, pe scenă a

apărut orchestra „Lira” din Begheiţi, cu un potpuriu de cântece

şi jocuri populare româneşti, primind, din partea publicului

spectator din sala arhiplină, aplauze îndelungate. În continuare,

s-au perindat pe scenă soliştii vocali acompaniaţi tot de această

orchestră: Anita Şaranovici, Cornelia Ilia, Eufrozina Obei, Sava

Stoian, solişti ai Postului de Radio Novi sad, Ana Gaşpăr, Maria

Marinov şi alţii. La sfârşitul programului, Sima Mălaimare,

acompaniat de orchestra „Lira”, a interpretat, la acordeon,

câteva doine şi jocuri populare româneşti.”

(„Libertatea”, 19 aprilie 1954)

Această iniţiativă a Societăţii Culturale „Valeriu Docna”,

de a organiza un festival a fost urmată şi de alte societăţi culturale.

Amintim Societatea Culturală „Doina” din Uzdin, care a

organizat, în anul 1959, Concursul de cântece populare româneşti,

piatra de temelie a actualui Festival de Folclor şi Muzică

Românească din Voivodina.

„Succesele pe care le obţine teatrul de amatori sunt egale

cu greutăţile pe care le întâmpină membrii acestei societăţi,

aproape la fiecare pas. Până nu de mult, au dus lipsă de sală. În

prezent, problema sălii a fost oarecum rezolvată, însă, unde sunt

celelalte rechizite, de care teatrul are nevoie? Într-o ladă pătrată,

sunt instalate câteva rechizite. Într-un dulap – câteva haine făcute

prin mijloace proprii. Aceasta este întreaga garderobă a

ansamblului, decorul este uniform, după cum arată, de origine

destul de veche.

Totuşi, activitatea teatrului nu a stagnat. În ciuda

greutăţilor amintite, repertoriul teatrului a fost foarte bogat. Au

prezentat publicului din sat piesele lui Caragiale „O noapte

109

furtunoasă” şi „Năpasta”, „Misca” de Nuşici, „Minciuna se

pedepseşte”, apoi sceneta „Doina”, foarte reuşită. Considerăm

că eforturile acestei secţii active trebuie încurajate şi, prin

ajutorul material pe care ar putea să-l acorde Comitetul popular

comunal, s-ar putea evita numeroase greutăţi pe care le are în

activitatea sa acest ansamblu.”

(„Libertatea”, în 1955, semnat cu iniţialele M.M.)

„ Şi în viitor, Societatea „Valeriu Docna” va atinge

succese de invidiat. În seara de 25 martie (1956), în sala

Căminului cooperatist, s-a desfăşurat un program cultural-

artistic, la care au luat parte fanfara (ieşită din Societate), corul

mixt, teatrul de amatori şi câţiva cântăreţi populari ai Postului de

Radio Novi Sad, care trăiesc la Satu-Nou. Fanfara s-a prezentat

cu potpuriile „Cu cântecul şi jocul prin Voivodina” şi „Sećanje

na Mokranjca” („Amintire despre Mocraniaţ) de Voitehovschi,

bucăţi muzicale programate şi pentru Revista fanfarelor din

Voivodina. Teatrul de amatori, secţia românească şi sârbească, a

prezentat două scenete umoristice, iar corul mixt a executat

câteva cântece sârbeşti şi româneşti. La program a luat parte şi

grupa de folclor a fanfarei, care a executat jocul „căluşerul”.

Serbarea a fost foarte reuşită, iar punctele prezentate au atins un

nivel artistic înalt...”

(V. Orza, în „Libertatea”, 15 aprilie 1956)

La realizarea programului cultural-artistic, un rol deosebit

au avut şi următorii solişti vocali, încadraţi în Societate: Sava

Stoian, Luciana Gruici, Gheorghe Radovancev, Vasilie Gavrilov-

Vuia, Maria Marinov, Mărioara Mihailov, Steluţa Togeraş, Doina

Tabac, Anuţa Rusuloi şi alţii.

La fel ca şi celelalte secţii ale Societăţii „Valeriu Docna”,

o bogată activitate a desfăşurat secţia corală. A participat la

diferite întreceri şi emulaţii corale, organizate de Uniunea

Cercuală a Societăţilor Culturale, apoi la Festivalul coral de la

Novi Sad (1948), unde s-a evidenţiat, asemeni și la întrecerile din

cadrul Cercului Panciova. Uniunea Societăţilor Muzicale, în anul

110

1951, i-a decernat o diplomă pentru rezultate merituoase, iar la 29

noiembrie 1955, a primit un premiu în valoare de 2.000 de dinari.

Corul este premiat din nou în 1956 și în 1957. În decursul

activităţii sale, corul a fost dirijat de Vasilie Lazăr şi Sava Stoian,

iar, o perioadă scurtă, de învăţătorii Sever Bunda şi Mita

Kuzmanović.

Piesele de teatru şi scenetele prezentate de secţia de

dramă a societăţii „Valeriu Docna” 1948 – „Nuntă fără voie” de Maria Todor.

1949 – „Gardul fermecat” de Nicolae Ţânţariu; actori: Sava

Stoian, Ioţa Bugarin, Iuliana Nistor, Marghi Drăgoi.

1950 – „Minţile-n cap” de S. Pavičić.

1951 –”„Un individ suspect” de Branislav Nuşici.

1952 – „Belgradul cândva şi acum” de B. Nuşici, regizor: Sever

Bunda.

1952 – “Elixirul tinereţii” de A.P.Cehov, regizor: Sever Bunda;

distribuţia: Dr. Distilatov – Ştefan Omorean-Gălan, Avocatul

Pravdin – Miu Ardelean, Stăpânul casei Zolotilov – Viorel

Moldovan, Soţia lui Zolotilov – Vida Bunda, Servitorul Dimente –

Sever Bunda, Servitoarea – Catarina Lăutaş.

1953 – „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, regizor: Traian

Tomici.

1954 –„Năpasta” de I.L.Caragiale, regia: Nicolae Bocşan.

1955 – „Locuinţa comună” de D. Dobričanin, regia: Mita

Kuzmanović.

Lista actorilor: Sever Bunda, Vida Bunda, Miu Ardelean,

Moldovan Sabov, Iovan Omorean-Gălan, Sever Şdicu, Viorel

Moldovan, Anuica Moldovan, Elena Drencea, Catarina Lăutaş,

Nicolae Rusuloi-Colă, Luciana Gruici, Vasilie Flora-Lie, Iuliana

Ţicu, Sava Giaconov, Traian Tomici, Aurica Tomici, Doina Fara,

Mariţi Balnojan-Iţi, Iovan Ardelean-Ulă, Viorica Orza, Viorica

Roşculeţ, Traian Dogan-Ianu, Ionică Crăinean, Lenuţa Chirca,

111

Ana Martinov, Sava Ţăran-Corilă, Traian Samoilă, Elena

Drencea, Vasilie şi Olga Sfera...

Scenograf: Viorel Boleanţu-Paima

Pe scena Festivalului de la Uzdin

Tinere dansatoare 1951

112

Căminul cultural

Căminul Cultural s-a înfiinţat ca instituţie aparte prin

hotărârea din 14 octombrie 1958 a Comitetului Comunal, cu

scopul organizării vieţii culturale şi distractive a satului. În cadrul

Căminului, imediat a început să funcţioneze biblioteca, dispunând

de cărţi în limba sârbă, donate de apartenenţii Armatei Iugoslave,

iar apoi şi de cărţi în limba română. În funcţia de director al

Căminului, a fost ales (de către organul amintit) Pavel Blagoie.

După un an de zile, în 1959, în funcţia de director, a fost ales

Sever Şdicu, cadru didactic la Şcoala Elementară din sat.

Activitatea Căminului devine tot mai intensă. În Panciova,

din anul 1961, încep să să organizeze întreceri culturale ale

amatorilor, sub genericul „Cel mai vesel sat”. Aceste întreceri au

stârnit un interes viu în rândurile tineretului şi, datorită

caracterului lor competiţional, au ridicat nivelul calitativ al

amatorilor. Această manifestare s-a bucurat de mare popularitate

şi în rândurile cetăţenilor din Satu Nou. Cultivând muzica şi

dansurile populare – sârbeşti şi româneşti – generaţii întregi de

tineri din Satu-Nou au păstrat şi dezvoltat relaţii de prietenie şi au

cunoscut folclorul şi cultura ambelor popoare. Activitatea

amatorilor a fost răsplătită prin mulţumire sufletească şi prin

diferite premii şi diplome, care vor rămâne o vie mărturie a

succeselor realizate, participând la diferite festivaluri, întreceri şi

alte manifestări, începând cu cele de rang comunal şi până la cele

superioare.

Căminul Cultural din Satu-Nou a luat parte la Festivalul de

Folclor şi Muzică Românească al Românilor din Voivodina încă

de la prima sa ediţie.

La ediţia „Uzdin 1962”, solista vocală Voichiţa Popovici a

obţinut „Premiul pompierilor”. La Primul Festival de muzică

românească din Banat „Uzdin 1963”, au participat, în urma

selecţiilor făcute de o comisie de specialitate, 32 solişti vocali şi

instrumentişti. Printre aceştia, s-au aflat şi amatori din Satu-Nou:

solista vocală Voichiţa Popovici și solista vocală Dorina Ţicu,

care s-au prezentat cu cântecele „Foaie verde ca aluna” şi „Fetele

113

din satu’ meu”, solistul instrumentist, la fluier, Sevi Bogdan şi

solistul vocal Sava Stoian, care a fost premiat din partea

organizaţiilor sindicale din Uzdin. La ediţia din anul 1964, solista

vocală Voichiţa Popovici a obţinut premiul II şi dreptul de a

realiza înregistrări la Postul de Radio Novi Sad. Primul ei cântec

înregistrat a fost „Mândruliţă, mândră bănăţeană”, după care au

urmat o mulţime de cântece din folclorul satului, cum sunt, de

pildă, „Costa inimosul”, „Sub tufa de clopocel”, „Aşa-i rândul

fiecelor” şi altele. Casa de Presă şi Editură „Libertatea” din

Panciova a acordat solistei vocale Dorina Ţicu un premiu special.

Mai mulţi solişti vocali au primit aşa-numite premii de consolare,

printre aceştia numărându-se şi soliştii vocali Ghiţă Bugarin-Taiu

şi Iovan Iovanov din Satu-Nou.

Începând cu luna octombrie 1964, în funcţia de director al

Căminului se află Sava Ubiparip, cadru didactic.

La ediţia din anul 1966 a Festivalului de la Uzdin, au

participat, din Satu-Nou, echipa de dansatori, solista vocală

Voichiţa Popovici, deţinătoare a premiului I la ediţia prece-dentă,

și solistul vocal Iovan Iovanov. La ediţia de la Uzdin, din 26-27

decembrie 1969, solistul vocal Iovan Iovanov a obţinut premiul I,

interpretând cântecele „Deasupra de Reşiţa” şi „Trandafir,

frumoasă floare”.

În zilele de 9, 10 şi 11 aprilie 1971, la Vârşeţ a avut loc cel

de-al IX-lea Festival de Cântece şi Jocuri Populare din Banatul de

Sud. Acest festival, de mare amploare, a întrunit amatori din

rândul mai multor popoare, care au prezentat cântece, jocuri şi

obiceiuri moştenite de la strămoşi. În faţa spectatorilor, s-au

perindat o mulţime de solişti vocali şi instrumentişti şi echipe de

dansatori, iar în numele Căminului din Satu-Nou, a evoluat

solistul vocal Iovan Iovanov, care s-a plasat pe locul trei. Tot la

acest festival, în 1972 şi în 1973, acest solist vocal a cucerit locul

întâi.

Ediţia a XIV-a, din anul 1974 a Festivalului de Folclor al

Românilor a fost organizată pe data de 25-26 mai 1974 de

Căminul Cultural din Satu-Nou. Acest festival a adunat aproape o

114

mie de artişti amatori: solişti vocali, instrumentişti, orchestre de

muzică populară, fanfare, echipe de dansatori şi formaţii corale.

Festivalul a fost inaugurat de Corul bărbătesc, condus de Sava

Stoian, el fiind urmat de Fanfara S.C. „Cultura”, dirijată de Iovan

Doşlea. La acest festival, s-au prezentat două orchestre de muzică

populară din Satu-Nou – una condusă de Stevan Maliţa şi alta de

Ştefan Sfera, echipa de dansatori a evoluat cu jocuri autentice din

sat, în coregrafia Elenei Ciomlava, iar ca solişti vocali, Aurel

Bogdan şi Ionel Sudom. La organizarea festivalului, Căminul şi

Comunitatea de Cultură din Panciova au contribuit cu câte 20.000

de dinari.

După plecarea din sat a lui Sava Ubiparip, funcţia de de

director al Căminului Cultural îi revine, începând cu 1 septembrie

1976 şi până în anul 1997, învăţătorului Petar Ciomlava. Sub

conducerea sa, Căminul Cultural a desfăşurat o activitate extrem

de bogată, obţinând mari succese.

Începând cu anul 1977, ansamblul folcloric şi orchestra de

muzică populară au susținut numeroase manifestări în țară și peste

hotare.

În revista „As” (primul tabloid din fosta Iugoslavie) din

Sarajevo, în numărul din 4 septembrie 1987, la pagina a 4-a,

directorul Petar Ciomlava a declarat, între altele: „Ne înapoiem

din turneul oficiat în Olanda, Suedia şi Polonia. Aici, la Rovinj,

am venit să prezentăm ceea ce ştim şi putem turiştilor noştri şi

străini, folclorul nostru naţional autentic, deoarece străinii

apreciază valoarea folclorului românesc”.

Ansamblul a luat parte şi la Festivalul de folclor de la

Lipovljani (Croaţia), unde a fost premiat, reprezentând cu mare

cinste localitatea Satu-Nou. Amintim, de asemeni, onorarea

invitației primite din partea cluburilor iugoslave din Danemarca, și

Suedia, concertând în Friedercswerg, din Danemarca și

Jőnkőping, din Suedia.

În Iugoslavia, au continuat să participe la Festivalul de

Folclor şi Muzică Românească din Voivodina, cu orchestra şi

dansatorii, la ediţiile „Begheiţi 1982” şi „Sutiesca 1983”, iar cu

echipa de dansuri (cu jocuri autentice, în coregrafia lui Miroslav şi

Branislav Marčetić), la ediţia a XXIV-a de la Iancov Most (14

115

septembrie 1984). În anul 1985, la Uzdin, au fost reprezentaţi de

acordeonistul Sorin Boleanţu, violonistul Ionel Mălaimare,

solistul vocal Iovan Iovanov şi echipa de dansatori.

În anul 1987, la invitaţia Căminului Tineretului din

Timişoara, au susţinut, pe scena acestuia un program frumos şi

calitativ, iar apoi, şi în oraşul Reşiţa. În 1988, Casa de Cultură a

fost invitată din nou în străinătate, de data aceasta în Olanda, în

oraşul Zanstad. La întrecerile „Satele Serbiei”, de la Bradarac, din

1988 şi 1989, ansamblul folcloric şi orchestra s-au plasat pe locul

I. În cadrul ediţiei jubiliare (a XXX-a) a Festivalului „Uzdin

1990”, echipa de dansatori – care ani de-a rândul s-a aflat printre

cele de frunte, instruită de Miroslav Marčetić-Bata – a obţinut

Placheta Festivalului, iar solistul instrumentist la vioară, Ionel

Mălaimare, a fost răsplătit cu premiu pentru autenticitate.

Menţionăm, în continuare, participarea dansatorilor la

ediţia a XXXI-a a Festivalului „Coştei 1991” (22-23 iunie),

evoluând la un nivel profesionist, cu jocuri populare din Banat.

Participanţi din Satu-Nou, la ediţia „Seleuş 1994”, au fost:

orchestra de muzică populară, condusă de Sorin Boleanţu,

formaţia de dansuri populare, cu jocuri autentice din Satu-Nou,

acordeonistul Dorel Mic şi violonistul Ionel Mălaimare. La

„Alibunar 1996” (ediţia a XXXVI-a), reprezentant al Căminului

din Satu-Nou a fost acordeonistul Marinel Crăinean, care a

interpretat două melodii româneşti. La ediţia a XXXVII-a,

„Sutiesca 1997”, reprezentanţi ai Căminului Cultural au fost

soliştii instrumentişti Marinel Crăinean (la acordeon) şi Alexandru

Freanţ (la saxofon). În concurenţa soliştilor instrumentişti

debutanţi, Marinel Crăinean a cucerit locul I, iar Alexandru

Freanţ, locul secund, ei prezentând speranţa că Satu-Nou va avea,

în continuare, instrumenişti de vârf.

După pensionarea directorului Petar Ciomlava, în anul

1997, la funcţia de director al Casei de Cultură „3 Octombrie” a

fost ales Siniša Kojić, funcţie pe care o îndeplineşte și în prezent.

O activitate îndelungată şi fructuoasă în cadrul Căminului

Cultural din Satu-Nou, îndeplinind funcţii de îndrumători şi

instruind echipa de dansatori, au desfăşurat: Viorica Flora-

Roşculeţ, Viorica Blagoie, Viorica Orza, Elena Ciomlava, Aurel

116

Drajilov, Traian Mladen, apoi coregraful profesionist Miroslav

Bata Marčetić, Veseljko Željković, Živko Oparnica. Pe lângă

soliştii vocali amintiţi mai sus, o contribuţie valoroasă la succesele

obţinute la întrecerile din cadrul manifestării „Căutăm cel mai

vesel sat” au avut şi soliştii vocali Doina Jivan, Mircea Boleanţu,

Victor Jenar, Traian Todorov, Ofelia Şoca, Vioara Govedar...

Dansatorii Casei de Cultură

117

Activitatea teatrală

În Satu Nou, dragostea faţă de arta scenică datează încă

din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Datele de care

dispunem ne arată că, în trecut, la Satu-Nou, s-a jucat teatru în

mod ocazional – şi anume, s-au prezentat scenete umoristice la

sărbătorile satului şi bisericii, nelipsind nici la tradiţionalele nunţi.

În anul 1921, când în fruntea corului bisericesc vine

Nicolae Fiştea, la Satu-Nou începe să funcţioneze o secţie de

teatru, arta scenică având tendinţa de a deveni o activitate

culturală tradiţională, iar, potrivit datelor (orale) pe care le avem,

în perioada respectivă, s-au distins următorii actori amatori: Lazăr

Rusovan – Drăga, Roman Stoian –Naicu, Gheorghe Ţăpârdea,

Anghelina Lăutaş, Olga Pârpa, Ionică Mandreş, Costa

Mărghiticean-Geagea, Trăian Ţăran-Vucu, Aurelia Stoian şi alţii.

În timpul celui de-al doilea război mondial, mai precis, pe

7 aprilie 1944, studenţii Petru Flora, Vioara Drencea, Ana Gaşpar

şi Ionel Bogdan au prezenat spectacolul cu piesa „Gardul

fermecat” de Nicolae Ţânţariu, din Petrovasâla, în regia Mariei

Drencea.

După cel de-al doilea război mondial şi până în anul 1956,

activitatea teatrală a amatorilor din sat se intensifică simţitor,

desfăşurându-se în cadrul S.C.A. „Valeriu Docna”, iar

numeroasele slăbiciuni din anii antebelici au fost depăşite, mai

ales în direcţia alegerii repertoriului. În anul 1956, când s-a

desfiinţat Teatrul Popular din Vârşeţ, au încetat să se mai

organizeze manifestări teatrale, ceea ce a dus şi la stingerea

numeroaselor trupe de teatru româneşti din satele noastre, printre

altele şi a trupei de teatru din Satu-Nou. Oricum, şi această

perioadă a dat câteva nume de actori, care au rămas în analele

istoriei culturale a satului: Miu Ardelean, Sabov Moldovan, Vida

Bunda, Sever Bunda, Anuica Moldovan, Trăian Dogan, Iovan

Ardelean-Ulă, Ştefan Omorean-Gălan, Iţi şi Iula Boleanţu, Doina

Fara, Ecaterina Lăutaş, Sava Stoian-Naicu şi mulţi alţii.

După 18 ani de la încetarea activităţii teatrale la Satu-Nou,

anul 1974 aduce o nouă generaţie de actori amatori, care vor duce

118

faima jocului scenic până în zilele noastre, participând la una

dintre cele mai importante manifestări culturale ale românilor din

Voivodina – „Zilele de Teatru”, iniţiate în anul 1973, la Alibunar.

Începutul a fost modest, dar dorinţa de a face teatru a fost foarte

mare. Temeliile noii trupe teatrale au fost puse de merituoșii

oameni pasionați și iubitori ai Thaliei: Silvia Mălaimare, Minerva

Giacov, Mircea Ardelean, Traian Pomană, Nicoliţă Ardelean,

Stevan Mălaimare, Dorian Guzun şi Viorel Mihailov.

Un loc aparte îl ocupă, în această galerie, regizorul Nicolae

Polverejan-Nenea, care a lucrat, cu mare seriozitate, timp de opt

ani cunsecutiv, formând o trupă de teatru valoroasă. Această trupă

a colaborat pe parcurs şi cu regizori profesionişti, ca Aleksandar

Lukač, Virginia Marina-Guzina, Ştefan Iordănescu, Ştefan Andrei

Darida, Branislav Guzina şi alţii, care au contribuit la ridicarea

calităţii artistice a actorilor, astfel încât, din anul 1984, trupa

obţine statutul de teatru semiprofesionist.

Până în 1999, ca urmare a acestei bogate activități, la

lumina rampei au ieşit aproximativ 100 de actori amatori, mulţi

dintre ei fiind încununaţi cu premii şi recunoştinţe, iar

spectacolele lor situându-se pe locurile de vârf. Nimic nu poate

explica permanenţa teatrului decât acest adevăr evident, că el

răspunde unei nevoi incontestabile a omului, – nevoia cunoaşterii

de sine. Teatrul va rămâne şi în viitor un nobil mod de exprimare

a spiritului cultural şi intelectual al românilor din Satu-Nou.

Vom încerca să-i prezentăm pe acei actori care s-au

evidenţiat şi au dus „povara” trupei.

Mircea Ardelean (născut în anul 1948) este un actor

prenzent pe scena din Satu-Nou de câteva decenii, respectiv de la

formarea trupei, fiind sufletul şi animatorul ei. A obținut locul I,

pentru rolul lui Cepa din spectacolul cu piesa „Doamna ministru”

de B. Nuşici (1984); locul II, pentru rolul lui Stomil în „Tangoul”

de S. Mrožek (1989), locul III, pentru rolul lui Ianche din „Tache,

Ianke şi Cadâr” de V.I. Popa (1985); locul III, pentru rolul

Călătorul I, II, III, din „Zodia gemenilor” de V. Munteanu etc.

Mircea Ardelean a regizat şi patru piese cu elevii şcolii din

localitate şi două piese cu amatori adulţi – la Ovcea şi la Satu-

Nou.

119

Traian Mladen (n. 1941) este, la fel, un actor care îşi

desfăşoară activitatea în trupa de teatru din Satu-Nou încă de la

formarea ei, dovedind că are un talent deosebit – mai ales pentru

interpretarea rolurilor din comedii, atingând un nivel profesionist,

aducând ritm şi energie pe scenă, dispunând de o voce şi dicţie

clară şi având o ţinută artistică excelentă. Pentru intrepretarea

rolurilor încredinţate, juriul i-a acordat mai multe premii.

Actor de bază este şi Victor Mihailov (n. 1947), care, încă

de la început, a dat dovadă de un mare talent. Pe parcurs, printr-o

muncă sistematică, a devenit actor cunoscut, în ţară şi în

străinătate. Regizorii profesionişti i-au încredinţat roluri titulare,

pe care le-a interpretat ca un adevărat profesionist, iar pentru

meritele sale excepţionale, Consiliul „Zilelor de Teatru”, la ediţia

jubiliară a XXV-a, i-a acordat Diploma de merit şi Placheta

„Zilelor”. Victor Mihailov a regizat și a montat în 1988 „Familia

îndoliată” de B. Nuşici.

Traian Ţarină (n. 1942) este decanul de vârstă al trupei.

El a activat, cu mare devotament, ca actor şi sufleor, cucerind

publicul prin jocul său de scenă excelent. Cu uşurinţă, s-a transpus

în toate cele 14 roluri încredinţate lui.

Urme vizibile, prin activitatea lor intensă, în viaţa teatrală

din sat, au lăsat şi actorii: Mircea Ţăpârdea, Anghelina Velea,

Elena Ciomlava (un creator graţios al rolurilor încredinţate),

Mihai Mărghiticean (un pasionat al teatrului), Valentina Perneac

(o actriţă celebră), apoi actriţele de mare performanţă Dorina

Bugarin şi Marieta Simu, excelenta actriţă Vioara Lazăr, actorii de

talie Costa Ilin, Ionel Baba şi Lazăr Bundrea.

Spectacolele trupei de teatru a Casei de Cultură

„3 Octombrie” din Satu-Nou, prezentate la „Zilele de

teatru ale românilor din Voivodina” (1974 – 2001)

1974 – Ediţia a II-a

Spectacolul cu piesa: „Concurs” de Miodrag Mitrovici

Distribuţia: Darcea – Silvia Mălaimare, Ranka – Minerva Giacov,

Juia – Mircea Ardelean, Servitorul – Traian Mladen, Şeful de

120

birou – Traian Pomană, Muzicantul – Nicoliţă Ardelea, Dorian

Guzun;

Regia: Nicolae Polverejan.

Premii: Premiul III, actorie – Silvia Mălaimare

1975 – Ediţia a III-a

Spectacolul cu piesa: „Nu aşa, Baby” de Dan Radu Ionescu

Distribuţia: Beby – Steluţa Besu, Teo – Ionel Popovici, Modest –

Mircea Ardelean, Bombonica – Voichiţa Popovici, Brutus –

Mircea Ţăpârdea, Anda – Păulina Mandreş, Gorcia – Gheorghe

Maliţa, Ion Ion – Traian Ţarină.

Regia: Nicolae Polverejan.

Scenografia: Ionel Popovici.

Premii: Locul III în concurenţa generală; Premiul I, actorie –

Steluţa Besu.

1976 – Ediţia a IV-a

Spectacolul cu piesa: „Insula” de Mihail Sebastian

Distribuţia: Directorul – Mircea Ţăpârdea, Dactilografa – Cornelia

Togeraş, Un tânăr lucrător – Ionică Togeraş, Bob – Dorian Guzun,

Un domn bătrân – Traian Ţarină, Nadia D. – Anghelina Velea,

Manuel B. Manuel – Mircea Ardelean, Un agent de poliţie – Aurel

Velea, Proprietăreasa – Liubiţa Birgean.

Regia: Petru Besu.

Scenografia. Ionel Popovici.

Premii: Menţiuni, actorie – Anghelina Velea şi Mircea Ardelean;

Premiul I, scenografie –Ionel Popovici,

1977 – Ediţia a V-a

Spectacolul cu piesa: „Mielul turbat” de Aurel Baranga

Distribuţia: Spiridon Biserică – Traian Mladen, Mitică Ionescu –

Aurel Velea, Radu Cristescu – Nicolae Rusovan, Mircea Cavafu –

Mircea Ardelean, Toma Dumitrescu – Ghiţă Maliţa, Vasile Bontas

– Mihai Mărghiticean, Maria Vasiliu – Anghelina Velea,

Margareta Petrescu – Mărioara Lazăr, Tache Irimeanu – Traian

Ţarină, Gamalia Nicolae – Romulus Ştefan, Haralamb Dumitru –

121

Ionel Lazăr, Cociaşu Vintilă – Traian Ţarină, Doctorul – Nicolae

Ştefan.

Regia: Nicolae Polverejan.

Scenografia: Ionel Popovici.

Premii: Premiul III, scenografie – Ionel Popovici; Premiu special,

actorie – Anghelina Velea; Locul VI - Spectacolul.

1978 – Ediţia a VI-a

Spectacolul cu piesa: „Comandantul Seiler” de Borislav

Mihailovici Mihiz

Distribuţia: Wilhelm Seiler – Mircea Ţăpârdea, Franz Feri-Seiler

– Mircea Sabov, Fridrich Krammer – Aurel Velea, Joseph –

Nicolae Ştefan, Ielena Giurici – Elena Ciomlava, Slavko Neşici –

Mircea Ardelean

Karl Seiler – Traian Mladen, Draghişa Giurici – Traian Ţarină,

Melhior Weis – Viorel Mihailov.

Regia: Nicolae Polverejan.

Scenografia: Livius Balnojan.

Premii: Locurile II şi III, împărţite cu Seleuşul; Menţiune, actorie

– Mircea Ţăpârdea

1980 – Ediţia a VIII-a Spectacolul cu piesa: „Casa care a fugit prin uşă” de Petru Vintilă

Distribuţia: Nora – Ana Flora, Mami – Elena Ciomlava, Sever –

Mihai Mărghiticean, Buby – Mircea Ardelean, Necunoscutul –

Mircea Ţăpârdea, Ion – Nicolae Ştefan, Agentul – Traian Ţarină,

Teologul – Ionel Mic, Bunicul – Traian Mladen, Veturia –

Victoria Bolianaţ.

Regia: Nicolae Polverejan.

Scenografia: Livius Balnojan.

Premii: Premiul I, scenografie – Livius Balnojan; Menţiuni,

actorie – Elena Ciomlava şi Mircea Ardelean

Locul VI - Formația

1981 – Ediţia a IX-a

Spectacolul cu piesa: „Păcăleala” de Gheorghe Vlad

122

Distribuţia: Irina Predut – Cornelia Bogdan, Petria Rotariu –

Elena Ciomlava, Poponete – Victor Mihailov

Tivris – Mircea Ardelean, Ştefan Bogdănescu – Mircea Ţărârdea,

Lizuca Vrabie – Ana Flora, Catrina Papalau – Minerva Flora, Stan

Rotariu – Mihai Mărghiticean.

Regia: Nicolae Polverejan;

Scenografia: Livius Balnojan;

Premii: Premiul I scenografie – Livius Balnojan, Menţiuni, actorie

– Victor Mihailov şi Mircea Ardelean

Locul VII - Formația

1982 – Ediţia a X-a

Spectacolul cu piesa: „Un individ suspect” de Branislav Nušić

Distribuţia: Ierotie Pantici – Victor Mihailov, Angia – Aurica

Steici, Mariţa –Minerva Flora

Vicea – Mircea Ardelean, Jika – Mihai Mărghiticean, Milisav –

Mircea Ţăpârdea, Tasa – Traian Mladen

Gioka – Ionel Mic, Aleksa Junici – Traian Ţarină, D. Spasoie –

Ionel Simu, D. Miladin – Nicolae Ştefan

Iosa – Lazăr Bundrea.

Regia: Aleksandar Lukač;

Scenografia: Livius Balnojan;

Premii: Premiul I, scenografie – Livius Balnojan; Menţiuni,

actorie – Traian Mladen şi Mihai Mărghiticean

Locul V - Formația.

1983 – Ediţia a XI-a

Spectacolul cu piesa: „Familia îndoliată” de Branislav Nušić

Distribuţia: Agaton Arsici – Victor Mihailov, Fiul lui Agaton –

Lazi Bundrea, Tanasie Dimitrievici – Traian Ţarină, Proka Purici

– Mircea Ardelean, Trifun Spasici – Mihai Mărghiticean, Micea

Stanimirovici – Ionel Simu, Dr. Petrovici Avocat – Ionel Mic ,

Simka – Aurica Steici, Gina – Elena Ciomlava, Sarka – Minerva

Flora, Daniţa – Dorina Smolean.

Regia: Aleksandar Lukač.

Scenografia: Livius Balnojan.

123

Premii: Locul II, în concurenţa generală; Premiul I, scenografie –

Livius Balnojan; Menţiune, actorie – Mictor Mihailov şi Lazăr

Bundrea; Menţiune pentru cel mai compact joc colectiv.

1984 – Ediţia a XII-a

Spectacolul cu piesa: „Doamna ministru” de Branislav Nušič

Distribuţia: Doamna ministru – Elena Ciomlava, Ceda (ginerele) –

Mircea ArdeleanUika Vasa – Victor Mihailov, Ninkovici –

Mircea Ţăpârdea, Rista Todorovici – Mihai Mărghiticean, Pera

conţopistul – Traian Ţarină, Dara – Livia Rusovan, Anka – Dorina

Smolean, Daţa – Aurica Steici, Soia – Anghelina Velea, Pera

Kalinici – Ionel Simu, Sava – Vasile Cebzan, Iankov – Mişa

Simici, Panta – Mihai Mărghiticean

Iova – Aurel Velea, Raka – Lazăr Bundrea, Conţopist – Ionel Mic,

Jandarmul – Viorel Beca, Ionel Mic

Nada Stefanovici – Aurica Steici.

Regia: Aleksandar Lukać;

Scenografia: Livius Balnojan;

Premii: Locul I, în concurenţa scenelor – Marele Premiu; Premiul

I, actorie – Elena Ciomlava şi Mircea Ardelean; Premiul I,

scenografie – Livius Balnojan; Menţiuni, actorie – Anghelina

Velea şi Victor Mihailov.

1985 – Ediţia a XIII-a

Spectacolul cu piesa: „TACHE, IANKE ŞI CADÂR” de Victor

Ion Popa

Distribuţia: Tache – Victor Mihailov, Ianke – Mircea Ardelean,

Cadâr – Traian Mladen, Ana – Dorina Smolean, Ionel – Ionel

Simu, Baba Safta – Elena Ciomlava, Iţic – Traian Ţarină, Un

trecător – Aurel Velea.

Regia: Iova Dalea;

Scenografia: Livius Balnojan;

Premii: Premiul III, actorie – Mircea Ardelean; Menţiune, actorie

– Traian Mladen şi Victor Mihailov.

124

1986 – Ediţia a XIV-a

Spectacolul cu piesa: „Regele mincinoşilor” de Iovan Sterija

Popović

Distribuţia: Marko Vuici – Mihai Mărghiticean, Batici – Aurel

Velea, Ieliţa – Anghelina Velea, Aleksa – Victor Mihailov, Mita –

Mircea Ardelean, Maria – Vioara Lazăr.

Regia: Aleksandar Lukać;

Scenografia: Livius Balnojan;

Premii: Premiul III, actorie – Mircea Ardelean; Premiul II

scenografie – Livius Balnojan; Premiul III, regie – Aleksandar

Lukaci.

1987 – Ediţia a XV-a

Spectacolul cu piesa: „Teatrul ambulant Șopalovici” de Ljubomir

Simović

Distribuţia: Meitzen – Dorel Bogdan, Milun – Viorel Beca,

Drobaţ – Mircea Ardelean, Blagoie Babici – Ionel Simu, Gina –

Dorina Ion, Simka – Vioara Lazăr, Darko – Liubişa Luchianovici,

Romania – Deloria Steici, Vasilie Şopalovici – Victor Mihailov,

Ielisaveta Protici – Elena Ciomlava, Sofia Subotici – Dorina

Bugarin, Filip Trnavaţ – Lazăr Bundrea, Cetăţeanca – Violeta

Maliţa, Gordana Takiaški.

Regia: Aleksandar Lukać;

Scenografia: Livius Balnojan;

Premii: Locul III, în concurenţa scenelor semiprofesioniste -

Formația.

1988 – Ediţia a XVI-a

Spectacolul cu piesa: „O noapte furtunoasă” de Ion Luca

Caragiale

Distribuţia: Dumitrache – Victor Mihailov, Nae Ipingescu –

Traian Mladen, Chiriac – Mircea Ardelean

Spridon – Mircea Ţăpârdea, Rică Venturiano – Lazăr Bundrea,

Veta – Vioara Lazăr, Ziţa – Dorina Bugarin.

Regia: Ivan Ristič;

Scenografia: Vesna Radović;

125

Premii: Premiul I, scenografie – Vesna Radović, Locul IV

1988 – Ediţia a XVI-a

Spectacolul cu piesa: „Familia îndoliată” de Branislav Nušić

Distribuţia: Agaton – Liubişa Luchianovici, Tanasie – Viorel

Beca, Proka – Ionel Simu, Trifun – Valentin Ţăpârdea, Micia

Stanimirovici – Dorel Bogdan, Dr. Petrovici Avocat – Ionel

Mălaimare, Simka – Deloria Steici, Vida – Rodica Boşcu, Ghina –

Dorina Ion, Sarka – Rodica Balnojan, Mătuşa – Dorina Bogdan,

Daniţa – Valentina Perneac.

Regia: Victor Mihailov şi Mircea Ardelean;

Scenografia: Livius Balnojan;

Premii: Menţiune, actorie – Rodica Balnojan; Premiul special

pentru omogenitate, Premiul III, scenografie – Livius Balnojan,

Locul IV - Formația.

1989 – Ediţia a XVII-a

Spectacolul cu piesa: „Tangoul” de Slavomir Mrožek

Distribuţia: Edec – Victor Mihailov, Eugenia – Marieta Marin,

Artur – Lazăr Bundrea

Eleonora – Eleonora Idvorean, Stomil – Mircea Ardelean, Ala –

Vioara Lazăr, Eugen – Mircea Ţăpârdea.

Regia: Virginia Marina Guzina;

Scenografia: Danica Rakočević;

Premii: În concurenţa scenelor – Marele Premiu – Formația;

Premiul II, actorie – Eleonora Idvorean şi Mircea Ardelean;

Diplomă – Vioara Lazăr; Premiul special, regie – Virgina Marina

Guzina; Premiul II, scenografie – Danica Rakočević.

1990 – Ediţia a XVIII-a

Spectacolul cu piesa: „Regele Ubu” de Alfre Jarry

Distribuţia: Dom. Ubu – Victor Mihailov, Mdam Ubu – Traian

Mladen, Capetan Bondura – Mihai Mărghiticean, Regele

Vesceslav – Mircea Ţăpârdea, Regina Rozamunda – Vasile

Cebzan, Bolesav – Ionel Mălaimare, Ladislav – Costa Ilin,

Blagoslav – Lazăr Bundrea, General – Lazăr Bundrea, Stanislav

Leczinski – Mihai Mărghiticean, Ian Sobiesky – Ionel Mălaimare.

126

Regia: Virginia Marina Guzina;

Scenografia: Krisztina Nagy;

Premii: Diplomă, actorie – Victor Mihailov; Menţiune, actorie –

Traian Mladen; Locul IV - Formația

1991 – Ediţia a XIX-a

Spectacolul cu piesa: „ Omul nu-i supus maşinii” de Tudor

Popescu

Distribuţia: Tudor – Lazăr Bundrea, ? – Rodica Balnojan,

Duducel – Traian Mladen, Florentina – Valentina Perneac, Dincu

– Victor Mihailov , Stănel – Vasile Cebzan , Frâncu – Ionel

Mălaimare, Lică – Costa Ilin.

Regia: Ştefan Iordănescu;

Scenografia: Crisztina Nagy;

Premii: Locul II, în concurenţa scenelor; Premiul I, actorie –

Victor Mihailov; Premiul III, actorie – Elena Ciomlava; Premiul I,

scenografie – Krisztina Nagy; Diplomă specială, regie – Ştefan

Iordănescu.

1992 – Ediţia a XX-a

Spectacolul cu piesa: „ D-ale Carnavalului” de Ion Luca

Caragiale

Distribuţia: Nae Girimea – Lazăr Bundrea, Iancu Popon – Victor

Mihailov, Crăcănea – Traian Mladen

Cadidatul – Ionel Mălaimare , Iordache – Costa Ilin, Ispistatul –

Mihai Mărghiticean, Didina Mazu – Dorina Bugarin, Miţa Baston

– Valentina Perneac , Chelner - Valentin Ţăpârdea, O mască –

Rodica Doşlea.

Regia: Ştefan Iordănescu;

Scenografia: Krisztina Nagy;

Premii: Locul I, în concurenţa scenelor – Marele Premiu; Premiul

I, actorie – Victor Mihailov; Premiul II, actorie – Valentina

Perneac; Premiul pentru rol episodic – Traian Mladen; Premiul

special pentru efect vizual – Ştefan Iordănescu; Premiul special,

actorie – Dorina Bugarin şi Lazăr Bundrea; Premiul I, scenografie

– Krisztina Nagy; Premiul special regie – Ştefan Iordănescu.

127

1993 – Ediţia a XXI-a

Spectacolul cu piesa: „ Aceşti îngeri trişti” de D. R. Popescu

Distribuţia: Ion – Lazăr Bundrea, Amintirile lui Ion – Costa Ilin,

Valentin Ţăpârdea, Marcu – Mircea Ardelean, Ioana – Valentina

Perneac, Petru – Ionel Mălaimare, Cristescu – Traian Mladen,

Silvia – Dorina Bugarin, Amintirile Silviei – Rodica Doşlea,

Firuţa Rusovan.

Regia: Ştefan Iordănescu;

Scenografia: Krisztina Nagy;

Premii: Locul II, în concurenţa scenelor; Premiul III, actorie –

Lazăr Bundrea; Premiul I, scenografie – Krisztina Nagy; Diplome,

actorie – Dorina Bugarin şi Valentina Perneac.

1994 – Ediţia a XXII-a

Spectacolul cu piesa: „Zodia gemenilor” de Valentin Munteanu

Distribuţia: Recepţionerul – Lazăr Bundrea, Barmaniţa – Dorina

Bugarin, Liftierul – Valentin Ţăpârdea, Italianul – Traian Mladen,

Americanca – Valentina Perneac, Călătorul I, II, III – Mircea

Ardelean, Îngrijitorul – Traian Ţarină, Miliţianul – Bernard Birtaş,

Bătrânul – Mihai Mărghiticean, Italianca – Rodica Doşlea, Fata –

Marieta Simu, Bambini – Silvia Bugarin, Valentina Mic, Silvia

Mandreş şi Mariana Mic.

Regia şi scenografia: Ştefan Andrei Darida;

Premii: Locul III, în concurenţa scenelor; Premiu, plachetă şi

diplomă regie – Ştefan Andrei Darida; Premiul II, actorie –

Mircea Ardelean; Premiul III, actorie – Dorina Bugarin; Premiul

II, actorie rol episodic – Traian Mladen; Diplome, actorie –

Valentina Perneac, Valentin Ţăpârdea, Bernard Birtaş; Diplomă

specială, actorie şi Premiul „Tribunei Tineretului” – Rodica

Doşlea şi „bambinii” – Silvia Bugarin, Valentina Mic, Silvia

Mandreş şi Mariana Mic , Premiul III, actorie – Lazăr Bundrea.

128

1995 – Ediţia a XXIII-a

Spectacolul cu piesa: „Preşul” de Ion Băieşu

Distribuţia: Pamfil – Victor Mihailov, Filofteia – Valentina

Perneac, Avocatul – Mircea Ardelean

Fotograful – Lazăr Bundrea, George – Costa Ilin, Ana – Vioara

Lazăr Beca,Gigel – Valentin Ţăpârdea

Getuţa – Marieta Simu, Gicu – Traian Ţarină, Gica – Rodica

Doşlea, Italianul – Traian Mladen.

Regia şi scenografia: Ştefan Andrei Darida;

Premii: Menţiune, actorie-Valentina Perneac

1996 – Ediţia a XXIV-a

Spectacolul cu piesa: „Bine mamă, dar ăştia povestesc în actu’ doi

ce se petrece în actu’ întăi” de Matei Vişniec

Distribuţia: Grubi – Stevan Mihailov, Bruno – Lazăr Bundrea,

Majordom, I Bărbat – Victor Mihailov, Vizitatorul, II Bărbat –

Mircea Ardelean, Fetişcana – Valentina Perneac, Mama – Vioara

Lazăr Beca, Bărbatul – Traian Mladen, Omul cu sacaua – Traian

Ţarină, Orbul, Trecătorul grăbit – Vasile Cebzan, Recrutul,

Poliţistul – Valentin Ţăpârdea, Marat – Vasile Flora.

Regia: Ştefan Iordănescu;

Scenografia: Kisztina Nagy;

Premii: Locul III, în concurenţa scenelor - Formația; Premiul

pentru debut – Stevan Mihailov; Premiul pentru regie – Ştefan

Iordănescu; Premiul I, scenografie – Krisztina Nagy.

1997 – Ediţia a XXV-a

Spectacolul cu piesa: „Nu muriţi din întâmplare” de Ion Băieşu

Distribuţia: Ofelia – Valentina Perneac, Hamlet – Costa Ilin,

Fotbalistul – Mircea Ardelean, Şeful de cabinet – Lazăr Bundrea,

Doamna – Dorina Bugarin, Individul agresiv – Ionel Mălaimare,

Individul paşnic – Ionel Baba, Ministrul Inteligenţei – Ionel Simu.

Regia, scenografia şi muzica: Radu Băieşu;

Premii: Premii, actorie – Lazăr Bundrea şi Dorina Bugarin, Locul

VI - Formația

129

Cu ocazia ediţiei jubiliare ( a XXV-a), Consiliul „Zilelor” a

acordat diplome de merit actorilor: Mircea Ardelean, Victor

Mihailov, Traian Mladen, Elena Ciomlava, Traian Ţarină, Lazi

Bundrea şi Dorina Bugarin.

1998 – Ediţia a XXVI-a

Spectacolul cu piesa: „Acul cumetrei Gurton” de William

Stevenson

Distribuţia: Diccon – Lazăr Bundrea, Hodge – Costa Ilin, Tib –

Ionel Baba, Cumătra Gurton – Valentina Perneac, Cock – Dorin

Stamena, Doamna Chat – Monica Boldovină, Doctorul Rat –

Mircea Ardelean

Domnul Baylye – Victor Mihailov, Scapetrieft – Marieta Simu.

Regia: Branimir Guzina;

Scenografia: Adrian Sandu;

Premii: Premiul II, la categoria celor mai bune spectacole -

Formația; Premiul I, actorie – Lazăr Bundrea; Premiul II, actorie –

Monica Boldovină şi Valentina Perneac; Premiul pentru cel mai

reuşit rol episodic – Victor Mihailov; Menţiune, actorie – Mircea

Ardelean; Diplomă specială – cel mai reuşit rol în spectacol –

Monica Boldovină; Premiul pentru cea mai bună regie – Branislav

Guzina; Premiul pentru cea mai reuşită scenografie – Adrian

Sandu.

2000 – Ediţia a XXVIII-a

Spectacolul cu piesa: „Capcana” de Robert Thomas

Distribuţia: Soţul – Adrian Grigoraş, Comisarul de poliţie –

Mircea Ardelean, Abatele – Dorin Stamena

Soţia – Valentina Perneac, Pictorul vagabond – Mircea Ţăpârdea,

Infirmiera – Cristina Mălaimare.

Regia: Horia Dan Ionescu;

Premii: Premiul special actorie – Valentina Perneac.

130

2001 – Ediţia a XXIX-a

Spectacolul cu piesa: „Pielea ursului din pădure” de Pierre

Chesnot

Distribuţia: Prof. dr. Garron – Mircea Ardelean, Ludovic – Costa

Ilin, Viviane Boissieur – Valentina Perneac, Atropos – Traian

Mladen, Marechal – Valentin Ţăpârdea, Lucie Mericaut –

Alexandra Ţăpârdea

Louise Sauter – Cristina Mălaimare.

Regia: Ştefan Andrei Darida;

Scenografia: Mihaela Mohan;

Lector: Rodica Ţăpârdea;

Sufleor: Violeta Buzdică;

Lumini: Tiberiu Ţăpârdea, Dragan Miletici;

Sonorizare: Tiberiu Ţăpârdea, Dorin Stamena;

Premii: Locul VI - Formația

Colaborarea şi contactul cu alte formaţii de teatru

contribuie la un înalt spirit de competiţie, precum şi la o reală

percepţie a propriei valori, fiind un excelent prilej de circulaţie a

ideilor artistice, a modalităţilor regizorale şi scenografice şi a

informaţiilor despre teatru în general.

Pe lângă faptul că trupa de teatru a Căminului Cultural a

participat cu regularitate la „Zilele de Teatru”, realizând succese

frumoase şi prezentând o concurenţă serioasă trupelor din celelalte

localităţi româneşti, actorii din Satu-Nou s-au evidenţiat şi la

unele manifestări teatrale din România, ca de exemplu, în:

- 1991, la Lugoj, cu spectacolul „Omul nu-i supus

maşinii” de Tudor Popescu;

- 1992, la Lugoj, la prima ediţie a „Festivalului

Internaţional de Teatru Neprofesionist din România” (17-22

noiembrie 1992), cu spectacolul „D-ale carnavalului” de I.L.

Caragiale.

- 1994, la Lugoj, la ediţia a II-a a aceluiaș festival (27-30

octombrie 1994), cu spectacolul „Zodia gemenilor” de Valentin

Munteanu. Cu aceeaşi piesă, s-au prezentat şi în faţa publicului

din Făget (17 septembrie 1994);

131

- 1996, la Lugoj, la ediţia a III-a (21-24 noiembrie 1996),

cu spectacolul „Bine mamă, dar ăştia povestesc în actu’ doi ce se

petrece în actu’ întâi” de Matei Vişniec. La această ediţie, trupa

de teatru a Căminului Cultural „3 Octombrie” din Satu-Nou a

obţinut Premiul „Antar” şi suma de 200.000 de lei, întrecându-se

într-o concurenţă puternică cu nouă trupe de teatru din România şi

şase trupe din străinătate.

- 1998, la Lugoj, la ediţia a IV-a (21-25 octombrie 1998),

cu piesa „Acul cumetrei Gurton” de William Stevenson.

Solista vocală Voichița Popovici

132

Societatea de Limba română

Filiala Societăţii de Limba Română din Satu-Nou a fost

înfiinţată în anul 1963. În scurta sa activitate (de câţiva ani),

Filiala S.L.R. din Satu-Nou a organizat câteva serate literare. Ea a

adunat în jurul său intelectualitatea din localitate: studenţi, cadre

didactice, tineri talentaţi.

La aceste serate, au fost susţinute mai multe comunicări

din domeniul dialectologiei, folclorului şi literaturii. De exemplu,

prof. dr. Radu Flora a prezentat comunicarea „Caracteristicile

graiului bănăţean”, ing. Petru Pomană a vorbit despre poezia

populară, iar studentul Românel Balnojan, despre „Erotica în

poezia lui Mihai Eminescu”.

Componenţa Filialei a fost următoarea: Petru Besu,

preşedinte, Vasile Flora, secretar, Românel Balnojan, casier, iar

membri au fost: Miodrag Ardelean, Vasile Freanţ, Mita Omorean,

Silvia Mălaimare, Mărioara Mandreş, Ilie Baba, Vasile Beca,

Mihai Mărghiticean, Vasile Beca junior, Dorina Ţicu, Anişoara

Macedonean, Lazăr P. Mălaimare, Laza Flora, Viorica

Mălaimare...

133

Comunitatea Românilor din Iugoslavia

C.R.I.

Ca reflex al încheierii perioadei de dominare a idelogiei

comuniste şi odată cu pătrunderea sistemului pluralist în Serbia, şi

comunitatea românească din Iugoslavia a simţit nevoia de a se

organiza în masă, astfel că, pe data de 24 noiembrie 1990, la

Coştei, a fost înfiinţată organizaţia nonguvernamentală a

românilor din Iugoslavia, numită Comunitatea Românilor din

Iugoslavia (C.R.I.). Spre deosebire de organizaţiile care au existat

până atunci şi s-au ocupat doar de anumite domenii (literatură,

folclor, cearcetări ştiinţifice...), C.R.I. promovează o activitate

mult mai vastă: „păstrarea limbii, a obiceiurilor, a culturii

naţionale, menţinerea spiritualităţii româneşti, apărarea

drepturilor constituţionale din domeniul învăţământului,

presei...”.

Satu-Nou aderă, printre primele localităţi din Banat, la

această organizaţie. La iniţiativa lui Vasile Beca, directorul de

atunci al C.P.E. „Libertatea” din Panciova, originar din Satu-Nou,

în ziua de 21 aprilie 1991, în sala primăriei din loc, în prezenţa a

63 de membri fondatori, se înfiinţează prima filială a C.R.I. din

sat. Preşedinte al Filialei a fost ales Mita Omorean, secretar,

Victor Mihailov, casier Vasile Freanţ, membri în consiliul de

conducere: prot. Gheorghe Ianeş, Mihai Mărghiticean, Miu

Ardelean, Viorel Iovanov, Nicoliţă Beca, Mircea Ţăpârgea.

Din lipsa unui sediu adecvat, primele întâlniri ale

membrilor Filialei C.R.I. se ţin în sala Primăriei. O anumită

perioadă, activitatea Filialei s-a desfăşurat în casa Bisericii

Ortodoxe Române, apoi, în casele membrilor şi în sala de repetiţii

a S.C.A. „Cultura”.

Indiferent de greutăţile pe care le-a întâmpinat în această

perioadă, Filiala C.R.I. a desfăşurat o activitate extrem de bogată.

A organizat mai multe serate literare cu scriitori contemporani de

seamă de la noi şi din România, a găzduit ansambluri folclorice

din România, care s-au prezentat cu programe cultural-artistice în

faţa unui număr mare de spectatori din sat, a organizat excursii în

134

România şi a promovatt relaţii de colaborare şi întâlniri cu

oameni de cultură din România.

Unul dintre cele mai importante proiecte ale Filialei C.R.I.

din această perioadă, a fost editarea periodicului „Foaia

bobocilor”, apărut în anul 1993 (în luna decembrie), ca supliment

al periodicului „Tibiscus” din Uzdin. „Foaia bobocilor” a ajuns,

la finele anului 2001, la numărul 16 (anul VIII, decembrie 2001).

În luna decembrie 1993, cu ocazia aniversării a 75 de ani

de la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, membrii Filialei,

împreună cu secţia de dansatori şi orchestra de muzică populară a

Casei de Cultură, au participat la dezvelirea monumentului lui

Avram Iancu de la Cluj-Napoca, fiind încadraţi şi în programul

manifestării, la care au participat cu cântece şi jocuri populare

româneşti. Pe data de 1 decembrie 1993, ansamblul din Satu-Nou

a luat parte şi la festivitatea centrală de la Alba Iulia, iar apoi şi la

un program cultural în comuna Mihalţ.

Pe data de 12 martie 1994, a fost ales noul Consiliu al

Filialei: Mita Omorean – preşedinte, Vasile Flora –

vicepreşedinte, prot. Gheorghe Ianeş – secretar, Mircea Ţăpârdea

– casier, prof. Victor Mihailov, Viorel Iovanov, Iovan Ancăiţan,

Ionel Balnojan şi Nicoliţă Beca – membri.

La adunarea anuală a Filialei, din anul 1995, au fost

cooptaţi noi membri în Consiliul Filialei, şi anume: Vasile Freanţ,

care a îndeplinit şi funcţia de casier, Mihai Mărghiticean, Roman

Mălaimare şi Traian Ţarină. La aceeaşi adunare, Iovan Ancăiţan a

fost ales şi secretar, în locul prot. Gheorghe Ianeş. Pe data de 13

mai 1995, Mita Omorean şi prof. Vasile Flora au participat la

„Reuniunea naţională a moţilor” de la Deva. În acelaşi an, câţiva

membri ai Filialei au luat parte la Congresul Spiritualităţii

Româneşti, de la Băile Herculane.

La şedinţa C.R.I.-ului central, care a avut loc la Panciova,

în 25 ianuarie 1995, reprezentanţii Filialei din Satu-Nou au

sprijinit iniţiativa de ridicare a Vicariatului Ortodox Român din

Vârşeţ la rangul de Episcopie.

În fiecare program anual al Filialei, este menţionată

colaborarea cu instituţiile din sat: Şcoala Elementară, Casa de

Cultură, Biserica Ortodoxă Română, S.C.A. „Cultura”-Fanfara, În

135

numărul 6 (luna iunie 1996) al periodicului „Foaia bobocilor”, în

articolul „Raportul de lucru al C.R.I.”, se precizează: „

Colaborăm cu succes cu Fanfara „Cultura”, care a avut două

vizite în România: la Făget – Valea lui Liman, cu ocazia „Nedeii

românilor de pretutindeni”, iar a doua, la Timişoara, la „Prima

rugă bănăţeană”, cu prilejul hramului Catedralei Mitropolitane.

Sub bagheta dirijorului Roman Mălaimare, fanfara a cântat în

sala Operei din Timişoara, în „Parcul rozelor” etc.

Câţiva elevi şi o profesoară de la Şcoala Elementară, în

vara anului 1995, prin intermediul C.R.I. şi al „Gintei Latine” din

Iaşi, au participat la Tabăra de vară de la Ciric – Iaşi.

În urma ediţiei a III-a a Festivalului Internaţional de

Poezie „Drumuri de Spice” de la Uzdin (care a avut loc în 28

aprilie 1996), o parte din poeţii prezenţi la această manifestare s-

au deaplasat la Satu-Nou, unde, pe data de 29 aprilie 1996, au

avut, în incinta şcolii, o şezătoare literară. Au participat următorii

scriitori şi oameni de condei: Leonida Lari, Stelian Vicol, Vasile

Năstase şi Dana Dumitru-Stăvăr, iar din partea „bobocilor”,

poetul Valentin Mic, care a prezentat oaspeţilor volumul său de

debut „Zborul cuvintelor spinoase”, apărut la Editura „Libertatea”

din Panciova.

În luna iulie 1996, de Rusalii, la Satu-Nou a fost

organizată, de către Societatea (Fundaţia) Română de Etnografie

şi Folclor, ediţia a IV-a a Festivalului de Folclor şi Muzică

Românească al Copiilor din Voivodina, la care au participat peste

1000 de copii din mai multe localităţi româneşti de la noi. Un

aport deosebit la reuşita manifestării şi-au adus membrii Filialei

C.R.I., care au luat parte activă la organizarea Festivalului.

Între 25 şi 31 august 1996, în prezenţa preşedintelui

României, dl. Ion Iliescu, s-au desfăşurat Cursurile de vară ale

Universităţii populare „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte

(ediţia a XLIII-a). Filiala din Satu-Nou a fost reprezentată de Mita

Omorean.

O întâlnire festivă cu membrii Filialei s-a ţinut la Fântâna

Fetei, pe data de 7 septembrie 1996, la care au fost prezenţi şi

136

regretatul ambasador al României, la Belgrad, Excelenţa Sa dl.

Panait Lefter, prim secretarul Ambasadei, dl. Marcel Hulea, şi dl.

Ion Cizmaş, preşedintele C.R.I.

La sfârşitul anului 1996, Filiala C.R.I. a primit, în fine,

sediu în clădirea Comunităţii Locale, prin angajarea dl. Siniša

Batalo, prefectul Districtului Banatul de Sud.

În zilele de 18 şi 19 ianuarie 1997, Satul Nou este vizitat

de o delegaţie din Deva, alcătuită din reprezentanţi ai

Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Hunedoara şi ai

Bibliotecii Judeţene „Ovid Densuşeanu”- Deva, alături de un grup

de scriitori hunedoreni, reprezentanţi ai mass-media din Deva şi

Ansamblul „Getuza” din Deva, care a prezentat un program

cultural-artistic, în sala Casei de Cultură. Scopul vizitei a fost

donaţia de cărţi Filialei C.R.I. din partea Bibliotecii Judeţene din

Deva. Cărţile (2200 de titluri) au fost colectate prin intermediul

radioului, televiziunii, presei, Liceului „Traian”, cetăţenilor şi

elevilor din Deva. Cu această ocazie, Prefectura Judeţului Deva a

donat Filialei o maşină de scris cu litere româneşti. Biblioteca de

cărţi donate a fost denumită „Ion Budai-Deleanu” şi instalată la

sediul Filialei.

În zilele de 4-6 aprilie 1997, cu ocazia împlinirii a cinci

ani de activitate a Societăţii „Avram Iancu” din Cluj-Napoca,

Consiliul Naţional a organizat, la Casa de Cultură-Studenţească

din această localitate, „Conferinţa Naţională a Moţilor”. C.R.I. a

fost reprezentat de către Iancu Murărescu, din Sărcia, şi Mita

Omorean din Satu-Nou.

Între 17 şi 19 octombrie 1997, Asociaţia „Astra Română”

pentru Banat şi Porţile de Fier a organizat ediţia a VI-a a

Simpozionului internaţional cu tema „Identitatea culturală a

tuturor românilor”. Simpozionul a avut loc la Universitatea de

Vest şi la Teatrul Naţional din Timişoara. Din partea Filialei, a

participat prof. Victor Mihailov.

Cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la naşterea scriitorului

şi lingvistului Radu Flora, originar din Satu-Nou, pe data de 5

septembrie 1997, la Zrenianin a avut loc „Memorialul Radu

Flora”, organizat de Societatea de Limba Română din Voivodina.

137

Delegaţia Filialei C.R.I. din Satu-Nou, la acest memorial, a fost

alcătuită din Mita Omorean, Vasile Flora şi Boško Kalkan,

preşedintele Societăţii de Prietenie Sârbo-Română din sat.

Pe data de 15 ianuarie 1998, cu ocazia naşterii bardului

poeziei româneşti, Mihai Eminescu, Filiala C.R.I. a organizat o

serată literară, la care au participat scriitorii Slavco Almăjan, Nicu

Ciobanu, Pavel Gătăianţu, prof. dr. Gligor Popi şi alţii. Din partea

Ambasadei României la Belgrad au participat: Gabriel Irinel

Brânzaru, ministru consilier, şi Traian Borşan, prim secretar. De

asemenea, a fost prezent Ion Cizmaş, preşedintele C.R.I.

În zilele de 14 şi 15 martie 1998, la Satu-Nou a poposit

delegaţia Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Hunedoara,

în frunte cu consilierul teritorial, prof. Ioan Sicoe, d-na Valeria

Stoian, directoarea Bibliotecii Judeţene „Ovid Densuşeanu”- Deva

şi alţii, alături de care a venit şi Ansamblul folcloric „Doina

Crişului” al Casei Municipale de Cultură din Brad, care a susţinut

un program cultural-artistic în faţa numerosului public din sat. În

program au evoluat şi renumiţi solişti ai cântecului românesc:

Drăgan Muntean, Mariana Anghel, Ana Banciu şi Lidia Benea.

Bibliotecii „Ion Budai-Deleanu” i-au fost donate încă 200 de

titluri de cărţi.

În zilele de 3 şi 4 aprilie 1998, Mita Omorean şi Vasile

Flora au participat la Reuniunea Naţională Extraordinară a

Societăţii „Avram Iancu” din Cluj-Napoca.

La şedinţa Filialei din 16 mai 1998 a fost înfiinţată

Societatea Cultural-Artistică „Dr. Radu Flora”. În funcţia de

preşedinte al Adunării S.C.A. a fost ales Mita Omorean, iar în cea

de preşedinte al Comitetului de conducere, Traian Pomană. Odată

cu înfiinţarea S.C.A. „Dr. Radu Flora”, aproape întreaga activitate

a Filialei C.R.I. este îndreptată spre organizarea activităţii acestei

societăţi culturale.

Vizita unui număr mare de membri ai C.R.I., la Deva, în

zilele de 14-16 august 1998, a rezultat din colaborarea fructuoasă

a Filialei cu Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Hunedoara.

Cu această ocazie, oaspeţii de la Satu-Nou au vizitat şi localităţile

Costeşti şi Brad, din Valea Crişului Alb.

138

Pe data de 17 iulie 1999, în sala de şedinţe a Comunităţii

Locale, a avut loc adunarea anuală-electorală a Filialei, la care au

fost prezenţi şi Ion Cizmaş, Aurel Berlovan şi Pavel Greoneanţ,

reprezentanţi ai C.R.I.-ului central. Cu această ocazie, a fost ales

noul Consiliu al Filialei, alcătuit din: Traian Ţarină, Iovan

Ancăiţan, Traian Pomană, Ionel Balnojan, Iovan Crăinean,

Mugurel Mic, Traian Ardelean, Petru Lazăr, Victor Freanţ, Ionică

Togeraş şi Ilie Baba. Reprezentant al Filialei la şedinţele C.R.I.-

ului central, a fost ales Victor Mihailov. În urma adunării anuale,

a fost convocată şi prima şedinţă a noului Consiliu al Filialei, la

care, prin vot unanim, Traian Ţarină a fost ales preşedinte – în

locul lui Mita Omorean, căruia i-au expirat două mandate. La

funcţia de vicepreşedinte, a fost ales Victor Freanţ, de secretar,

Iovan Ancăiţan, iar de casier, Ionel Balnojan.

În vara anului 1999 (10-20 august), un grup de studenţi din

sat, prin intermediul C.R.I., au participat la cursurile Universităţii

de vară „Izvorul Mureşului” din Romania, care s-au desfăşurat sub

genericul „Cultură şi civilizaţie în spaţiul românesc”. În cadrul

acesteia, studenţii din Satu-Nou au participat la slujba de sfinţire a

Mănăstirii „Izvorul Mureşului” şi a Bisericii cu hramul

„Adormirea Maicii Domnului”. Participanţii din Satu-Nou au

avut, de asemenea, întrevederi cu ministrul Viorel Badea,

însărcinat cu problemele românilor din afara garniţelor României,

în cadrul cărora s-a discutat despre ideea înfiinţării unei asociaţii

studenţeşti a românilor din Iugoslavia.

Mai mulți elevi din Satu-Nou au participat, în aceeaşi

perioadă, la taberele de vară de la Revedia şi Năvodari, alături de

elevi din alte localităţi voivodinene.

Prin intermediul Filialei C.R.I., la iniţiativa Centrului

Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei

Populare – Timiş, Fanfara din Satu-Nou a participat la ediţia a VI-

a a Reuniunii Fanfarelor Bănăţene, care s-a ţinut în 10 octombrie

1999, la Buziaş (România).

Pe data de 3 martie 2001, la Şcoala Elementară „Žarko

Zrenjanin” din Satu-Nou, a avut loc şedinţa Departamentului

pentru Învăţământ al C.R.I. Pe lângă cadrele didactice din Vârşeţ,

139

Alibunar, Coştei, Locve, Grebenaţ, Doloave, Straja, Vladimirovaţ

şi Satu-Nou, au fost prezenţi şi Ion Cizmaş, preşedintele C.R.I. şi

deputat în Adunarea Republicii Serbia, Traian Borşan, secretarul

Ambasadei României la Belgrad, şi Ionică Togeraş, deputat în

Adunarea Voivodinei. La această şedinţă, s-a iniţiat organizarea

unei „Olimpiade şcolare” de limba română pentru elevii claselor

VII-VIII, care s-a ţinut la Satu-Nou, pe data de 26 mai, şi la care

au participat elevi din Uzdin, Coştei, Alibunar, Petrovasâla,

Grebenaţ, Nicolinţ, Vârşeţ şi Satu-Nou.

Pe data de 8 iunie 2001, la Satu-Nou, a avut loc şedinţa

lărgită a Consiliului C.R.I., prezidată de Ion Cizmaş. Pe lângă un

număr mare de de reprezentanţi ai filialelor C.R.I. din satele

bănăţene, la şedinţă a fost prezent şi Prea Sfinţia Sa Dr. Daniil

Stoenescu, Episcop-Vicar al Mitropoliei Banatului. Au fost

adoptate câteva hotărâri, dintre care amintim: înfiinţarea Centrului

Cultural al Românilor din Iugoslavia – „Casa Butoarcă”, a

Centrului Cultural pentru Dialog Etno-Religios în Europa de sud-

est, a Biroului de Informare al Românilor din Iugoslavia etc.

Sub patronatul C.R.I., S.C.A. „Dr. Radu Flora” a

organizat la Satu-Nou, în 5 august 2001, ediţia a VII-a a

Festivalului Fanfarelor din Banat.

140

Societatea cultural-artistică „Dr. Radu Flora”

La şedinţa Filialei C.R.I. din Satu-Nou, ţinută la data de 16

mai 1998, la care au fost prezenţi, pe lângă 50 de membri ai

acestei filiale, şi Ion Cizmaş, preşedintele C.R.I., Aurel Berlovan,

vicepreşedintele C.R.I., şi Pavel Greoneanţ, preşedintele

U.S.C.A.R.V., a fost înfiinţată S.C.A. „Dr. Radu Flora”, ca

membru al Comunităţii Cultural-Instructive din Voivodina şi din

Panciova şi al Uniunii Societăţilor Cultural-Artistice ale

Românilor din Voivodina. După cum se precizează în articolul 2

al Statutului său, „societatea este organizaţie socială a cetăţenilor

de naţionalitate română, în activităţile căreia se pot include şi alţi

cetăţeni, indiferent de apartenenţă naţională, al cărei scop este

realizarea necesităţilor culturale şi artistice, pentru satisfacerea

intereselor personale şi comune în domeniul culturii, artei,

învăţământului şi al ştiinţei, pe baza amatorismului...”

La funcţia de preşedinte al Adunării, a fost ales Mita

Omorean, iar la funcţia de preşedinte al Comitetului de conducere,

Traian Pomană; vicepreşedinte – Iovan Ancăiţan, secretar – Victor

Mihailov, casier – Ionel Balnojan, iar membri – Sorin Boleanţu,

Victor Freanţ, Traian Ţarină, Stevan Mic, Valentina Perneac, Ilie

Baba şi Iovan Dogan. Comitetul de control a fost alcătuit din:

Ionică Togeraş (preşedinte), Vasile Freanţ şi Nicoliţă Petrovici

(membri).

Prima prezentare în public a acestei societăţi culturale a

fost la Festivalul de Folclor şi Muzică Românească din Voivodina

– „Ovcea ’98” (22-23 august 1998), de la care membrii Societăţii

s-au întors cu mai multe premii şi recunoştinţe pentru munca

depusă. Menţiuni au primit: formaţia de dansuri pentru jocuri

stilizate şi Doina Freanţ în concurenţa soliştilor vocali. Premiul

III, în concurenţa soliştilor instrumenşti a revenit lui Alexandru

Freanţ (interpret la saxofon), iar premiul I în concurenţa soliştilor

instrumentişti debutanţi, lui Sinişa Dogan (acordeon).

A urmat participarea la cea de a II-a ediţie a manifestării

culturale „Memorialul Radu Flora”, cu ocazia împlinirii a 76 de

ani de la naşterea regretatului profesor şi om de ştiinţă, Radu

141

Flora, de origine din Satu-Nou. Cu această ocazie, S.C.A. „Dr.

Radu Flora” s-a prezentat pentru prima dată şi în faţa publicului

din localitate, pentru care a pregătit un bogat program cultural-

artistic, în care au evoluat toate secţiile sale: orchestra de muzică

populară, condusă de maestrul acordeonist Sorin Boleanţu, soliştii

vocali şi instrumentişti, secţia de dansatori, instruită de Veselko

Zeljković, şi secţia de teatru, cu scenete umoristice, în regia lui

Mircea Ardelean.

Au urmat alte concerte: în luna octombrie, la Seleuş; în

luna noiembrie, la Grebenaţ; în decembrie, la „Praznicul

Obiceiurilor de Iarnă” de la Begheiţi, iar, pe 27 decembrie 1998,

cu ocazia Crăciunului, membrii Societăţii au susţinut un program

cultural-artistic pentru publicul din Satu-Nou.

În această perioadă, creşte numărul de membri ai Societăţii

şi de participanţi la programe. În rândurile soliştilor vocali şi

instrumentişti, pe lângă cei amintiţi mai sus, se remarcă nume noi:

solistele vocale Lidia Duinea, Margareta Şciopu, Sorin Şublea...,

precum şi soliştii instrumentişti Victor Gaşpar, Graţian Petrovici

şi alţii.

După o pauză de câteva luni, apărută în timpul agresiunii

Alianţei Nord-Atlantice (N.A.T.O.) asupra Iugoslaviei, a urmat

cea mai fructuoasă perioadă de activitate de la înfiinţarea acestei

societăţi.

Între 11 şi 15 august 1999, membrii ei participă la ediţia a

V-a a Festivalului Internaţional de Folclor „Ana Lugojana” din

Lugoj, alături de ansambluri folclorice din Danemarca, Ungaria,

Italia şi România. Au evoluat: secţia de folclor, orchestra de

muzică populară, condusă de Dorel Mic, soliştii vocali Doina

Freanţ, Margareta Şciopu şi Sorin Şublea, precum şi soliştii

instrumentişti Alexandru Freanţ (saxofon), Sinişa Dogan şi Janiel

Şublea (acordeon). Tot atunci, Societatea a susţinut şi un program

cultural-artistic în staţiunea balneară Buziaş.

În zilele de 20, 21 şi 22 august 1999, a avut loc ediţia a

XXXIX-a a Festivalului de Folclor şi Muzică Românească din

Voivodina, „Glogoni ’99”, la care participarea membrilor

Societăţii a lăsat impresii deosebit de puternice în rândurile

142

publicului spectator. Pe lângă secţiile deja afirmate, la această

ediţie a debutat şi secţia de coarde, condusă de Ionel Mălaimare.

A urmat, pe 28 august 1999, participarea la ediţia a VIII-a

a Festivalului „Soborul Jocului” („Sabor igre”) de la Slatina-Bor,

iar în 11 septembrie, membrii Societăţii au susţinut un program pe

scena Căminului Cultural din Petrovasâla.

La 25 septembrie, în incinta Şcolii Elementare, secţia de

teatru a Societăţii a prezentat, în premieră, la „Zilele de Teatru”

Ediția a XXVII-a, spectacolul cu piesa „Spectatorul condamnat la

moarte” de Matei Vişniec, având următoarea distribuție:

Judecătorul – Victor Mihailov, Avocatul acuzării – Lazi Bundrea,

Avocatul apărării – Mircea Ardelean, Grefier – Ionel Baba,

Martorul I – Ionel Mălaimare, Martorul II (garderobiera) –

Valentina Perneac, Martorul III (Mad. Gudrun) – Marieta Simu,

Martorul IV (fotograful) – Costa Ilin, Martorul V (regizorul) –

Traian Ţarină, Martorul VI (actorul) –Margareta Şciopu, Martorul

VII (orbul) – Trăian Mladen, Martorul VIII (un spectator) – Dorin

Stamena, Martorul IX – Mariana Radoievici.

Regia şi scenografia: Cătălin Vladimir Damian;

Muzica: Rodica Ţăpârdea;

Lumini: Traian Ţarină;

Premii: Locul III, în concurenţa scenelor.

- Diplomă pentru limbajul scenic – Lazi Bundrea;

- Distincţii pentru roluri episodice – Valentina Perneac şi Marieta

Simu;

- Distincţie pentru cel mai bun regizor profesionist – Cătălin

Vladimir Damian;

- Premiul III, actorie şi diploma pentru actorul serii – Victor

Mihailov.

La Adunarea anuală a Societăţii, ţinută în 26 martie, în

urma decesului preşedintelui Traian Pomană (15 martie 2000), s-a

ales noua conducere. La funcţia de preşedinte al Adunării a fost

ales Vasile Freanţ, de preşedinte al Consiliului – Iovan Ancăiţan,

de secretar – Nicoliţă Muţul, de vicepreşedinte – Victor Petrovici,

iar de membri ai Consiliului – Victor Mihailov, Sorin Boleanţu,

Ionel Balnojan, Ilie Baba, Victor Freanţ, Mugurel Mic, Traian

Ţarină şi Stevan Mic.

143

Cu ocazia sărbătorii creştine Pogorârea Duhului Sfânt –

Rusalii, care este totodată şi hramul (cramul) Bisericii Ortodoxe

Române din Satu-Nou, în curtea şcolii, membrii S.C.A. „Dr. Radu

Flora” au susţinut un concert, la care au luat parte, în calitate de

oaspeţi, S.C.A. „Žarko Zrenjanin” din Vârşeţ, tânărul violonist

Daniel Lazăr din Ovcea şi tatăl său, Ionel Lazăr, cunoscut umorist.

În ziua de 13 august, oaspeţi ai S.C.A. „Dr. Radu Flora” au fost

membrii S.C.A. „Oplenac” din Toronto (Canada), care s-au

prezentat cu un program cultural pe scena Casei de Cultură.

În zilele de 25, 26 şi 27 august 2000, la Uzdin, a avut loc

ediţia a 40-a a Festivalului de Folclor şi Muzică Românească din

Voivodina. S.C.A. „Dr. Radu Flora” s-a întors de la Uzdin cu

următoarele premii şi recunoştinţe: diplomă – formaţia de

dansatori, pentru coregrafia „Jocuri populare din Banat”, realizată

de Victor Jicherianu din Timişoara; menţiune – Doina Freanţ, în

categoria soliştilor vocali, şi Diana Freanţ, în categoria soliştilor

vocali debutanţi; premiul I – Alexandru Freanţ, în categoria

soliştilor instrumentişti, şi premiul II – Janiel Şublea, la aceeaşi

categorie; şi premiul III – Victor Gaşpar, în categoria soliştilor

instrumentişti debutanţi.

Anul 2000 s-a încheiat prin tradiţionalul concert de

Crăciun, susţinut pe data de 26 decembrie.

În ziua de 27 aprilie 2001, în cadrul ediţiei a XXIX-a a

„Zilelor de Teatru ale Românilor din Voivodina”, secţia de teatru

a S.C.A. „Dr. Radu Flora” a prezentat spectacolul cu piesa

„Tache, Ianke şi Cadâr” de Victor Ion Popa.

Distribuţia rolurilor a fost următoarea: Tache – Victor Mihailov,

Ianke – Ionel Baba, Cadâr – Trăian Mladen, Iţic Tinichigiu –

Costa Ilin, Baba Safta – Marieta Simu, Ana – Diana Freanţ, Ionel

– Tiberiu Omorean.

Regia: Ioviţă Dalea;

Premii: Locul VII, ca trupă de teatru și diplomă pentru roluri

secundare bărbați – Traian Mladen

- Diplomă pentru roluri secundare bărbaţi – Trăian Mladen.

144

Una dintre cele mai importante şi grandioase activităţi a

S.C.A. „Dr. Radu Flora” a fost organizarea ediţiei a VII-a a

Festivalului Fanfarelor din Banat, pe data de 5 august 2001.

Manifestarea a avut loc în curtea școlii „Žarko Zrenjanin” şi la ea

au participat 13 fanfare din 12 localităţi şi oaspeţi de la Fanfara

Garnizoanei Militare din Timişoara.

Pe data de 24 noiembrie 2001, la Seleuş, a avut loc ediţia a

IX-a a Festivalului Copiilor, la care au luat parte şi tinerii amatori

din cadrul S.C.A. „Dr. Radu Flora”, care s-au prezentat cu

orchestra de muzică populară, condusă de Sorin Boleanţu, care a

acompaniat pe următorii solişti vocali şi isntrumentişti: Emanuela

Flora, Daniel Roşu, Cristian Todorov, Andreea Cugia, duetul

vocal Andreea Cugia-Elena Tendeleu, precum şi pe Teodora

Boleanţu (vioară), Daniel Balnojan, Graţian Petrovici, Daniel

Barbu, Alexandru Pomană şi Graţiana Pomană (acordeon). De

asemenea, au evoluat şi două formaţii de dansatori ale acestei

societăţi: cea a ciclului I-IV, coregraf – Daniela Ancăiţan, şi cea a

ciclului V-VIII, coregraf – Puiu Munteanu.

Cu ocazia Zilei Naţionale a României, la 1 decembrie

2001, a avut loc o serată literară, organizată de Societatea de

Limba Română, împreună cu S.C.A. „Dr. Radu Flora”. Au

participat: Lucian Marina, Slavco Almăjan, prof. dr. Lucian Pavel

de la Catedra de Limba Română a Facultăţii de Filologie din

Belgrad şi poetul Valentin Mic. În orele serii, pe scena Casei de

Cultură, s-a prezentat Ansamblul folcloric „Lugojana” din Lugoj

(România).

145

Departamentul de artă și cultură

Înfiinţarea D.A.C. al C.R.I. Casa de Cultură a avut loc în 5

august 1999, în prezenţa a 66 de membri fondatori. Invitaţi au fost

autorităţile din sat şi comuna Panciova şi reprezentanţi ai

Ambasadei României la Belgrad. Au fost adoptate, prin vot

unanim, regulamentul de lucru şi programul de activitate al

D.A.C.- C.R.I. şi au fost alese organele de conducere. Şedinţa a

fost onorată de prezenţa următorilor domni: Zoran Tomić,

preşedintele Consiliului Executiv al Adunării Comunei Panciova,

Gabriel Brânzaru, însărcinat cu afaceri al Ambasadei României la

Belgrad, Marcel Hulea, consilier al Ambasadei, Cornel Zăria,

membru al Consiliului Executiv al Adunării Comunei Panciova,

Stojan Jović, preşedintele Consiliului Comunităţii Locale,

Gheorghe Ianeş, protopop de Panciova, Siniša Kojić, directorul

Casei de Cultură Satu-Nou, Dušan Rajin, preşedintele Societăţii

pompierilor, Mića Đukić, preşedintele Clubului de fotbal

„Sloga”, şi Roman Mălaimare, dirijorul Fanfarei „Cultura”.

Noua conducere a D.A.C.- C.R.I. Casa de Cultură a fost

aleasă, de asemenea, prin vot unanim, şi anume, în următoarea

componenţă: Mita Omorean – preşedinte, Vasa Crăinean –

vicepreşedinte, George Ancăiţan – secretar, Mircea Ardelean –

coordonator cultural, Ionel Cădar – casier, iar Pătru Boleanţu,

Viorel Boleanţu, Mircea Socineanţ şi Saşa Mandreş – membri.

Cele 100 de persoane, prezente la această şedinţă festivă

de înfiinţare, au desemnat pe următorii membri în organismele

C.R.I.-ului central: Mita Omorean, membru în Consiliul Central,

Mircea Ardelean şi Viorel Boleanţu-Paima în Departamentul

pentru Artă şi Cultură, prot. Gheorghe Ianeş, în Departamentul

pentru Culte, iar Vasa Crăinean, în Departamentul pentru Sport.

După discuţii şi propuneri, s-a hotărât ca activitatea D.A.C.-

C.R.I. să se desfăşoare în cadrul Casei de Cultură, punându-se

accentul pe următoarele: formarea orchestrei de muzică populară,

formarea trupei de teatru, formarea grupei de dansatori, editarea

periodicului „Renaşterea”, efectuarea unor vizite în ţară şi

străinătate etc.

146

Cu ocazia înfiinţării D.A.C.- C.R.I. Casa de Cultură, a avut

loc şi o manifestare adiacentă – vernisajul expoziţiei de creaţii

artistice ale pictorului şi sculptorului Viorel Boleanţu-Paima, fiu

al satului. Despre pictorul şi sculptorul Viorel Boleanţu-Paima a

vorbit Mircea Ardelean. A urmat un bogat program cultural-

artistic. De la înfiinţarea sa şi până azi, D.A.C. a desfăşurat o

bogată activitate culturală şi artistică. Am dori să amintim unele

dintre cele mai importante activităţi: formarea orchestrei de

muzică populară, a trupei de teatru şi a grupului de dansatori,

editarea periodicului „Renaşterea” (care, la sfârşitul anului 2001,

a ajuns la al patrulea număr), precum şi o mulţime de vizite şi

convorbiri. De exemplu, o delegaţie a D.A.C.- Casa de Cultură

(Mita Omorean, Mircea Ardelean, Petru Boleanţu şi Paia

Mălaimare) a efectuat o vizită la Timişoara, unde a fost primită, la

Prefectură, de dl. Dumitru Ganţ, prefect, cu care au avut

convorbiri în vederea acordării unui sprijin pentru asigurarea unui

coregraf şi a unui regizor.

La 18 decembrie 1999, membrii D.A.C. au participat la

„Praznicul Obiceiurilor de Iarnă” de la Begheiţi, iar în 21

decembrie, D.A.C. a organizat un spectacol de Crăciun.

La 22 ianuarie 2000, o delegaţie a D.A.C. (Mita Omorean,

preşedinte, şi Vasa Crăinean, vicepreşedinte) a participat la

convorbirile care au avut loc la Panciova, între reprezentanţii

comunei Panciova (Srđan Miković, preşedintele Adunării

Comunei Panciova, Zoran Tomić, preşedintele Consiliului

Executiv al Adunării Comunei Panciova) şi ai Judeţului Timiş

(prefectul Dumitru Ganţ), la care a fost prezent şi Gabriel

Brânzaru, însărcinat cu afaceri al Ambasadei României la

Belgrad. S-a discutat despre modalităţile de colaborare între

Judeţul Timiş şi comuna Panciova. La sugestia D.A.C., s-a propus

ca Televiziunea Panciova să introducă, în programul său, şi o

emisiune în limba română. Această propunere a fost susţinută

unanim de cei prezenţi. După aceea, delegaţia comunei Panciova

(la cel mai înalt nivel), reprezentanţii Ambasadei României la

147

Belgrad şi reprezentanţii Judeţului Timiş au fost oaspeţi ai

D.A.C.- Casa de Cultură Satu-Nou.

La 13 iulie 2000, o delegaţie a D.A.C.- Casa de Cultură

(Mita Omorean, George Ancăiţan şi Mircea Ţăpârâgea) a efectuat

o vizită la Timişoara, la Prefectură, unde au avut loc convorbiri în

vederea donării de costume naţionale pentru ansamblul folcloric,

precum şi despre deplasarea unor membri ai D.A.C. în România.

S-a primit şi o maşină de scris cu litere româneşti.

La finele anului 2000, mai precis la 2 decembrie, s-a ţinut

adunarea anuală, la care, după prezentarea raportului de activitate,

Mita Omorean a rugat pe cei prezenţi să fie eliberat din funcţia de

preşedinte. El a fost eliberat din această funcţie, însă, având în

vedere meritele sale ca membru fondator, cei prezenţi l-au ales,

prin vot unanim, preşedinte de onoare. La această adunare anuală,

a fost ales şi un nou Consiliu, în componenţa: Mircea Ardelean –

preşedinte, Vasa Crăinean – vicepreşedinte, Petru Boleanţu –

casier, Ionel Cădar, Mircea Ţăpârdea, Cristian Tudoran, Marinel

Crăinean, Gheorghe Blaj şi Lucian Voin – membri. La propunerea

celor prezenţi, au fost aleşi şi patru membri ai Consiliului lărgit, ei

fiind, de fapt, coordonatorii secţiilor – Dorel Blaj, Rodica

Ţăpârdea, Cristina Mălaimare şi Daniela Crăinean. Adunarea

anuală a fost prezidată de prof. Vasile Flora (moderator), Mita

Omorean şi Mircea Ţăpârdea (grefier).

În anul 2001, în urma retragerii lui Mircea Ardelean de la

funcţiile de preşedinte, membru al Consiliului şi redactor

responsabil al „Renaşterii”, la funcţia de preşedinte al D.A.C.-

Casa de Cultură a fost ales Vasa Crăinean, iar prof. Vasile Flora a

fost ales redactor responsabil al „Renaşterii”.

Din activitatea pe anii 2001-2002, merită să fie

consemnate următoarele:

- Prezentarea la „Zilele de Teatru 2001” cu piesa „Pielea

ursului din pădure” de Pierre Chesnot, în regia lui Ştefan Darida

din Timişoara. - Participarea Ansamblului folcloric al D.A.C.- Casa de

Cultură Satu-Nou, în vara anului 2001, la Şiria şi Pâncota, în baza

148

relaţiilor de colaborare stabilite anterior la Arad între D.A.C.- Casa de Cultură şi Centrul Zonal pentru Educaţia Adulţilor (la convorbiri au participat Mita Omorean şi Petru Boleanţu, iar din partea localităţii Şiria-Arad, Ovidiu Drăgoi, secretar, şi Valentin Bot, director al Casei de Cultură Şiria). Tânărul ansamblu al D.A.C.- Casa de Cultură Satu-Nou a prezentat o suită de dansuri populare româneşti şi sârbeşti, iar formaţia din Şiria, dansuri din zona Zarandului, de pe Valea Mureşului şi din Banat.

În perioada 6-7 septembrie 2001, Satu-Nou a găzduit Ansamblul folcloric din Șiria (Romania). La recepția de primire, cuvinte de bun venit au rostit Siniša Kojić, primar, Vasa Crăinean, preşedintele D.A.C., şi Mita Omorean, preşedintele de onoare al D.A.C. Duminică, 7 septembrie, la ora 11, delegaţia din România a fost primită, în clădirea Adunării Comunei Panciova, de dl. Predrag Patić, vicepreşedintele Adunării Comunei Panciova

Din delegaţia şiriană, au făcut parte domnii: Ioan Dorin Gurban, primar, Ovidiu Drăgoi, secretar, Valentin Bot, directorul Casei de Cultură şi consilier local, Ioan Păcurar, consilier şi preşedinte al Comisiei de cultură, Gheorghe Neamţu, consilier, şi Nicolae Nicoară Horea, poet din Arad. Spectacolul de sâmbătă seara s-a desfăşurat sub genericul „Hai să dăm mână cu mână” şi, în cadrul lui, s-au prezentat ansamblurile folclorice din Şiria şi Satu-Nou, aplauze îndelungate stârnind formaţiile de dansuri populare şi soliştii vocali oaspeţi Maria Rusca, Lenuţa Moldovan, Aurel Budugan, Monica Groza (câştigătoarea premiului I la Festivalul de Muzică şi Folclor „Moneasa 2001”) şi solista vocală din Satu-Nou, Mariana Crăinean. În cursul acestei vizite, la Satu-Nou au fost puse bazele înfrăţirii între comuna Şiria şi localitatea Satu-Nou.

Semnarea Actului de înfrăţire cu localitatea Şiria, a avut loc pe data de 30 martie 2002 în incinta Comunităţii Locale. Acest act, care subînţelege schimbul de experienţe în toate domeniile: cultură, sport, economie, religie şi alte domenii de interes comun, l-au semnat Gurban Ioan-Dorin, primarul comunei Şiria şi Sinişa Kojici, preşedintele Consiliului Comunităţii Locale Satu-Nou. La această şedinţă festivă, a luat parte şi Slobodan Ađici, preşedintele Consiliului Executiv al Adunării Comunei Panciova.

149

Ziare şi reviste, în limba română, la Satu-Nou

Fiind un mare luptător pentru idealul naţional şi cultural al

românilor, una dintre cele mai reprezentative personalităţi din sat

şi un neînfricat pedagog şi un om ilustru care a contribuit la

ridicarea localităţii Satu-Nou, la un nivel cultural avansat,

învăţătorul Petru Stoica (1859-1930), neţinând cont de

autorităţile maghiare care îl şicanau, a fondat revista „Convorbiri

pedagogice”, care a apărut la Satu-Nou si Panciova, între 1 iunie

1886 și 1 decembrie 1887. În acest interval, redactor al revistei a

fost cunoscutul publicist şi folclorist ardelean, Ion Pop

Reteganul, iar director, Petru Stoica. Din luna mai şi până în luna

decembrie 1888, revista a apărut la Braşov, fiind redactată de

învăţătorul Ion Dariu. Menirea revistei a fost tratarea problemelor

din învăţământ, ea fiind prima de acest gen apărută pe teritoriul

actualului Banat iugoslav. În pofida vieții ei scurte, revista

„Convorbiri pedagogice” a contribuit la dezvoltarea

învățământului românesc și la consolidarea relațiilor dintre cadrele

didactice care activau în acest domeniu.

O altă publicaţie, care a fost realizată de o persoană de

origine din Satu-Nou, este revista „Lumina”, care a văzut lumina

tiparului la Panciova, în 30 mai 1927. Fondatorul revistei, Petru

Balnojan-Mărişescu, a ajuns la ideea de a edita o „foaie

românească”, pentru toţi românii din Regatul Sârbilor, Croaţilor

şi Slovenilor, deoarece, în anul 1925, a încetat să mai apară, la

Panciova, săptămânalul „Graiul Românesc”. Încurajat şi susţinut

în realizarea acestei noibile idei de către protopopul Ioan Murgu

din Satu-Nou, Petru Balnojan-Mărişescu şi-a atins scopul.

„Lumina” a apărut pe patru pagini, având în subtitlu motto-ul:

„Foaie Independentă, Ştiinţifică, de Cultură, Progres şi Interes”.

Având o concurenţă serioasă în „Nădejdea”, care a apărut în

aprilie 1927, la Vârşeţ, din lipsă de abonaţi, „Lumina”şi-a sistat

apariţia după câteva numere.

150

În anul 1992, la una din şedinţele Consiliului Filialei Satu-

Nou a Comunităţii Românilor din Iugoslavia, s-a hotărât să apară

o publicaţie periodică a acestei filiale, „Foaia bobocilor”,având

ca scop principal păstrarea limbii române pe aceste meleaguri ale

pustei bănăţene, păstrarea obiceiurilor, culturii şi identităţii

naţionale a românilor de aici.

Primul număr al „Foii bobocilor” a apărut în decembrie

1993, ca supliment al periodicului „Tibiscus” din Uzdin. Numărul

doi a apărut în cadrul săptămânalului „Libertatea” din Panciova,

beneficiind de un tiraj de 4000 de exemplare şi de reţeaua de

difuzare a „Libertăţii”. Numerele următoare au avut un tiraj de

câte 500 de exemplare.

Primele două numere au fost redactate de protopopul

Gheorghe Ianeş. Redacţia iniţială a fost alcătuită din: prof. Vasile

Flora, prof. Victor Mihailov, Mita Omorean, Ilie Baba, iar pe

parcurs, s-au mai ataşat Iovan Ancăiţan, Mihai Mărghiticean,

Vasile Freanţ şi Ionel Mălaimare. Următorul redactor responsabil

a fost prof. Vasile Flora. În ciuda unor piedici şi a problemelor

financiare, redacţia va continua să pregătească şi să editeze ziarul,

ca supliment al periodicului „Tibiscus” din Uzdin. După aceea, va

apărea ca periodic al Comunităţii Românilor din Iugoslavia –

Filiala Satu-Nou. Până la începutul anului 2002, au apărut 16

numere, iar ultimele trei numere le-a realizat redacţia în

componenţa: Traian Ţarină, Ionel Mălaimare, Iovan Ancăiţan,

Ionică Togeraş şi Petru Lazăr, redactori coordonatori fiind Ilie

Baba şi Victor Mihailov.

În aceşti ani de apariţie, „Foaia bobocilor” a scos în

evidenţă unele date şi evenimente - necunoscute tinerelor generaţii

- din trecutul românilor, în general, dar şi din trecutul românilor

din Satu-Nou, precum şi din viaţa de azi. De asemenea, au fost

prezentate obiceiuri, tradiţii şi nestemate ale bogatului folclor al

românilor din Satu-Nou. Pe lângă membrii redacţiei deja amintiţi,

la redactarea „Foii bobocilor” au contribuit şi Mircea Ardelean,

Mărioara Stojanović, Rodica Ţăpârdea, Anişoara Baba, ing.

Stevan Mihailov, Rodica Togeraş, Draghiţa Giurovici, Diana

Freanţ şi alţii. Pe paginile „Foii bobocilor” au mai semnat articole

şi oameni de condei cunoscuţi şi în afara culturii noastre

151

româneşti bănăţene, cum sunt: prof. dr. Gligor Popi, prof. dr.

Trăilă Spăriosu, prof. dr. Ileana Magdu, marele poet român

contemporan Ioan Flora, poeţii Valentin Mic şi Vasile Barbu, iar

din România – George Bârla, Dumitru Harubă, prof. Ioan Cipu

(din Făget), Gligor Haşa (membru al Uniunii Scriitorilor din

România), Petrişor Ciorbea, prof. Viorel Manolescu, Ioana

Angela, dr. I. O. Rudeanu şi alţii.

În baza concepţiei propuse de Mircea Ardelean (redactor

responsabil) şi în urma adoptării ei de Consiliul Departamentului

de Artă şi Cultură – C.R.I., în anul 1999 s-a hotărât ca la Satu-Nou

să se editeze, după cum permit posibilităţile financiare, o

publicaţie periodică, cel puţin în preajma Naşterii Domnului şi a

Sf. Paşti, care să informeze despre activitatea şi realizările

Departamentului de Artă şi Cultură. Este vorba despre publicaţia

„Renaşterea”, periodic al Departamentului de Artă şi Cultură

(D.A.C.) – Casa de Cultură Satu-Nou.

Primele trei numere ale „Renaşterii” au apărut în cadrul

săptămânalului „Libertatea” din Panciova, având următoarea

redacţie: Mircea Ardelean (redactor responsabil), Mita Omorean,

prot. Gheorghe Ianeş, Rodica Ţăpârdea, Paia Mălaimare, George

Smolean (membri), Vasa Crăinean şi Mircea Ţăpârdea

(marketing). Respectându-şi concepţia, ziarul aduce totdeauna pe

prima pagină mesajele de sărbători ale prot. Gheorghe Ianeş, apoi

publică informaţii din activitatea D.A.C.-C.R.I., are o pagină

consacrată literaturii, o pagină dedicată trecutului istoric, o pagină

rezervată sportului, iar pe ultima pagină sunt publicaţi sponsorii

numărului. Majoritatea articolelor apărute în „Renaşterea” au fost

semnate de membrii redacţiei şi de colaboratori din loc.

Numărul 4, din decembrie 2001, a apărut tot în cadrul

săptămânalului „Libertatea” din Panciova. În fruntea redacţiei

este prof. Vasile Flora (redactor responsabil), iar membri sunt

Mita Omorean, Vasa Crăinean, Rodica Ţăpârdea, Firuţa Blaj,

Mărioara Beca, Delia Oltean.

152

Glosar

A - alcilie = altele

- antimis = pânză de in sau de mătase (50 x 60

cm), cu imaginea lui Hristos. Este aşezată pe masa

din altar, în mod obligatoriu la săvârşirea sfintei

liturghii. Pe antimis, se poate săvârşi liturghia şi în

afara bisericii.

- rmig = armăsar

B

- bălă = blondă

- băgrin = salcâm

- bănci = bancnote

- biertu = birtul

- bichiar = şmecher

- birău = primar

- blagă = bogăţie, avere

- boactăr = servitor la primărie, paznic

- bolândă = nepricepută

- broanză = bronz; aici, cu înțelesul de clopote de bronz

- bugianie = flori de pădure

- burmă = verighetă

C

- cadifa = catifea

- catihet = profesor de religie

- călpag = oblon

- căpătâi = pernă

- căpineag = haină lungă şi largă, cu un fel de glugă

153

- cinărică = tinerică (despre fată)

- cipcă = dantelă

- chieră = căţea

- chelim = covor cu două feţe; scoarţă înflorată

- chivot = cutiuţă, în altar. Se ţine cuminecătura

pentru cei ce se împărtăşesc în caz de boală sau

înainte de moarte

- cocie = car, căruţă

- comună, comună politică = primărie

- comegie (de) = de comedie, de râsul lumii

- consistoriu = organ administrativ bisericesc

- cvart = sector al unei localităţi

D

- descumpărare = răscumpărare

- diacon = membru al clerului (din prima treaptă a

ierarhiei bisericeşti)

- dieceză = eparhie, sector administrativ

bisericesc, condus de un episcop

- dric de iarnă = în toiul iernii

- dric de vară = în toiul verii, miezul verii

E

- epitrahir = patrafir

F

- felon = veşmânt preoţesc, fără mâneci, purtat

peste celelalte veşminte, în timpul slujbei

- fiace = fete

- filimină = plantă erbacee, decorativă, cu flori

galbene

- florint = monedă austriacă

154

G

- givăni(a) = a vorbi

- givăr = ginere

- gostascie (se) = se ascunde, se doseşte

- gosti (a se) = a se veseli

- guage = tinere

I, Î

- iconostas = catapeteasmă, perete între naos şi

altar, decorat cu icoane

- iegărit = vânătoare, vânat

- imală = noroi

- inialile = inelele

- înceluia (a) = a înşela

J

- jorjet = ţesătură fină, din mătase

L

- liamne =lemne

- lingoarie = boală, tifos

- loc = localitate

- lopăciţă = coapsă afumată de porc

- ludaie = dovleac

M

- mesing = sfeșnic de alamă

- mojă = unitate de măsură pentru greutăţi, egală

cu 50 sau 100 kg (după regiuni)

- muceză = mucegai

- mustră = mostră, model, obiect bine executat

155

N

- nădăi(a) = a nădăjdui, a bănui ceva

- nădai = plantă cu frunze late şi lungi

O

- octoih = carte de cântece bisericeşti, interpretate

pe opt voci

- ogină = odihnă

- olamă = bandă, la poalele fotei

- opcian = proprietar pe obcină (culme de deal /

munte, pe care se poate umbla cu carul)

- organtin = ţesătură fină, transparentă, din

bumbac sau din in (pânză topită)

- oritac = băţ cu două ramuri, în formă de furcă

P

- păivan = sfoară, ştreang, laţ

- păloni(a) = a face fânul pale (grămezi mici)

- piglais = călcător

- piglui(a) = a călca rufe

- piparcă = ardei iute, boia

- pâhslă = pâslă

- pângă = pe lângă

- plaț = teren plan, în jurul locuinţei

- pleh = pled, pătură

- podrum = pivniţă, beci, închisoare

- pogană = şmecheră, afurisită, drăcoaică

- pogan = diavol

- pocheraie = prăjitură

- polielău = polieleu, carte de cântări bisericeşti

156

- potcă = belea

- pozonari = buzunar

- prestol = pristol, masa din mijlocul altarului, pe

care sunt aşezate obiectele necesare efectuării

liturghiei

- priceasnă = moment al slujbei, în care preotul se

împărtăşeşte

- procletă = blestemată

- proscomodie = proscomidie, firidă în altar, se

ţine pâinea şi vinul pentru împărtăşanie

- protoprozbitier = protoereu, şeful protoieriei,

protopop

- pup = boboc (de floare)

- prunci = băieţi

R

- răutată = rotată

- rândul fecilor = de la adolescență până la măritiș

- rât = luncă, loc mlăştinos

- ripidă = obiect de cult (din lemn sau metal),

folosit în altar

- robie = închisoare

- rumăni (a se) = a se rumeni, a-şi da cu roşu în

obraji

S

- scircuite = apretate

- scoverzi = scovergi (produs de patiserie ţărănească)

- sifirini = monede de argint

- sinod parohial = adunarea ierarhilor dintr-o

parohie (forul de conducere)

157

- slujbă arhierească = slujbă deosebită, făcută

pentru şi cu participarea gradelor superioare ale

clerului

- sobă, sobi = cameră, camere (de locuit)

- socac = uliţă

- solgabirău = pretor

- stiale = stele

- strim = străin

- suduri = tribunale, judecătorii

- sugi(a) = a judeca

Ş

- şatră covăcească = şatra de fierari

- şâneag = măsură de greutăţi, echivalentă cu 100 kg

- ştuduri(a) = a chibzui, a gândi

- ştălog = adăpost pentru vite

T, Ţ

- ţâglă = cărămidă

- ţârie = firimituri de pâine

- ţedulă = ţidulă, hârtie de format mic, conţinând o

comunicare, de obicei, oficială

U

- ugi(a) = a rămâne

- utrină = livadă, în apropiere de sat

Z

- zar = zahăr

- zăuita (a) = a uita

- zlot = monedă de argint

- zamă = ciorbă

158

Imagini foto

Functionari comunali-sfârșitul sec. XIX

Gara veche 1896

159

June și fete mari 1914

Nuntă în familie

160

Corul B.O.R. 1926

Grup călușari 1927

161

Invățător Petru Stoica 1930

Fanfara Cultura 1938

162

Tânăr fanfarist 1942

Elevii școlii elementare 1942

163

Elevii școlii primare 1962

Dansatori 1967

164

Grup călușari 1978

Înv. Viorica Roșculeț

165

Corul B.O.R. 1996

Ansamblui folcloric din anul 2000

166

Corul B.O.R. 2001

Program religios 2002

167

CUPRINS

Prezentare

3

Cuvântul autorilor 9

Biserica Ortodoxă Română 10

Activitatea corală 36

Folclorul local 51

Astra, la Satu-Nou 88

Fanfara „Cultura” 90

De la lăutarii de ieri, la instrumentiștii de azi 99

Activitatea culturală a amatorilor 104

Căminul cultural 112

Activitatea teatrală 117

Societatea de Limba Română 132

Comunitatea Românilor din Iugoslavia 133

Societatea cultural-artistică ”Dr. Radu Flora” 140

Departamentul de artă și cultură 145

Ziare și reviste, în limba română, la Satu-Nou 149

Glosar 152

Imagini foto 158

168