Saracia Sociala. Instrumente Si Indicatori de Masurare

Sărăcia socială. Instrumente și indicatori de măsurare

Cuprins

I. Aspecte teoretice privind sărăcia socială......................................................................................31.1 Sărăcia absolută și sărăcia relativă.........................................................................................41.2 Praguri de sărăcie determinate în funcție de nevoile fundamentate.......................................51.3 Tipuri de raporturi sociale cu privire la sărăcie......................................................................5

II. Indicatori de măsurare a sărăciei.................................................................................................7III. Analiza situației sărăciei în state membre ale Uniunii Europene...............................................9

3.1 Societăţile mediteraneene şi sărăcia integrată.......................................................................93.2 Sărăcia marginală în state ale UE.........................................................................................103.3 Sărăcia descalificantă în Franța și Marea Britanie...............................................................11

Concluzii.........................................................................................................................................15Bibliografie.....................................................................................................................................16

2


I. Aspecte teoretice privind sărăcia socială

O evaluare privind sărăcia presupune existenţa unui anumit nivel de trai predestinat şi

bine definit, considerat drept prag de sărăcie. Pentru ca o persoană să nu fie considerată săracă

trebuie ca nivelul său de trai să atingă cel puţin acest prag. Este incontestabil că există niveluri de

consum pentru anumite bunuri care, dacă scad sub anumite limite, compromit supravieţuirea

individului pe termen scurt, dar nu este evident care sunt aceste niveluri pentru fiecare individ. În

plus, în majoritatea societăţilor, inclusiv în cele mai sărace, noţiunea de sărăcie depăşeşte simplul

cadru al minimului absolut necesar supravieţuirii. Există diferite praguri de sărăcie dar, în ceea ce

priveşte nivelul lor, opiniile diferă.

Unii specialiști resping total utilizarea noţiunii de prag de sărăcie deoarece se consideră că

nu este logic să se afirme că o persoană al cărei nivel de trai este cu puţin inferior unui anume

prag de sărăcie specific se află într-o situaţie cu mult inferioară celei care se găseşte uşor

deasupra aceluiaşi prag. Alţi specialişti afirmă însă că, din contră, utilizarea noţiunii este utilă în

cazul când se iau anumite măsuri în privinţa sărăciei (în special măsuri care implică o

discontinuitate în funcţie de diverse praguri de sărăcie). A admite că există praguri de sărăcie nu

înseamnă decât a releva faptul că de la un anumit nivel de trai dat (poate chiar foarte ridicat), în

comparaţiile cu privire la sărăcie nu ar trebui să aibă nici o importanţă câştigurile sau pierderile

3


mici. Astfel, o pierdere de un dolar pentru un milionar n-ar trebui să aibe nici o influenţă în

determinarea gradului său de sărăcie.

Metodele de determinare a pragurilor de sărăcie utilizate în practică sunt rareori formulate

în termeni utilitarişti. În teorie, o astfel de abordare ar conduce la fixarea unui prag de utilitate de

referinţă, care ar putea fi conceput ca un prag de sărăcie. În domeniul consumului nominal,

pragul de sărăcie ar fi atunci punctul de acţiune al costurilor de consum (cheltuielile minime

necesare pentru atingerea unui niveî de utilitate dat) care ar corespunde acestei utilităţi de

referinţă. Acest procedeu nu permite, totuşi, rezolvarea problemei fixării pragurilor de sărăcie

deplasând-o doar dintr-un domeniu (cel al consumului) în altul (cei al utilităţii). Se poate aprecia

că, privită prin prisma utilitarismului, noţiunea de sărăcie nu este suficient de bine definită1.

Pentru a defini pragurile de sărăcie pot fi utilizate numeroase abordări neutiiitariste. În

continuare sunt prezentate principalele metode utilizate în practică.

1.1 Sărăcia absolută și sărăcia relativă

Pentru unii specialişti, un prag de sărăcie absolută este un prag de sărăcie de supravieţuire

deosebit de riguros. Această definiţie este totuşi prea restrictivă pentru a putea fi aplicabilă. Se

apreciază ca fiind mai potrivită concepţie conform căreia pragul de sărăcie absolută reprezintă un

prag constant în ceea ce priveşte nivelul de trai unic pentru întreg domeniul în care se efectuează

comparaţiile privind sărăcia. În schimb pragul de sărăcie relativă variază în interiorul acestui

domeniu şi creşte odată cu nivelul de trai mediu. Comparaţiile privind sărăcia absolută vor clasa

două persoane având acelaşi nivel de trai în aceeaşi categorie - sărac sau nesărac - indiferent de

momentul sau locul considerat, sau dacă a fost sau nu aplicată o acţiune publică în cadrul

domeniului. În acest fel, comparaţiile privind sărăcia absolută sunt coerente în sensul că persoane

cu aceeaşi situaţie materială sunt tratate la fel din toate punctele de vedere.

Faptul că în numeroase analize comparaţiile privind sărăcia nu sunt recunoscute ca fiind

specifice în funcţie de domeniu, poate constitui o sursă de confuzii. De exemplu, când este

cercetată sărăcia absolută în planul consumului la nivel mondial, pot fi invocate argumente foarte

convingătoare pentru a fi reţinut acelaşi nivel al consumului real drept prag de sărăcie pentru

toate ţările. Acest prag va fi probabil scăzut pentru o ţară bogată în cazul aprecierilor în funcţie de

1 Cornelia Mihaela Teșliuc, Lucian Pop, Emil Daniel Teșliuc, Sărăcia și sistemul de protecție socială, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

4


criteriile acestui prag, dar domeniul comparaţiilor privind sărăcia depăşeşte cu mult cadrul

frontierelor naţionale. Dacă, în schimb, se fac eforturi pentru a se stabili un profil al sărăciei

pentru o singură ţară, este important ca pragul de sărăcie absolută să fie adecvat ţării respective.

Pentru a determina un prag de sărăcie absolută rezonabil trebuie să se înceapă prin a se specifica

domeniul, apoi să se recunoască faptul că pragul se poate modifica dacă se modifică domeniul.

Coerenţa comparaţiilor în interiorul domeniului depinde de obiectivul acestor comparaţii.

Dacă, de exemplu, acestea sunt întreprinse în scopul alocării de resurse anumitor regiuni sau ţări

sărace, este absolut necesar ca ele să fie coerente. Proporţia populaţiei considerate sărace,

conform estimărilor oficiale din SUA şi Indonezia, este aproximativ aceeaşi pentru cele două ţări

(cca.15%). Astfel de comparaţii nu ar trebui să orienteze alocarea de ajutoare2.

1.2 Praguri de sărăcie determinate în funcție de

nevoile fundamentate

Metoda cel mai curent folosită pentru a defini un prag de sărăcie începe prin a determina

unele nevoi de bază ale consumului, apreciate ca pertinente în domeniul comparaţiilor privind

sărăcia. Nevoia fundamentală cea mai importantă este exprimată prin cheltuielile alimentare

necesare pentru asigurarea consumului de energie nutritivă recomandat după care urmează

cheltuielile pentru bunuri nealimentare.

Cea dintâi problemă constă în determinarea nevoilor de energie nutritivă. Acestea variază

în funcţie de persoană şi de la o perioadă la alta pentru aceeaşi persoană. Componenta alimentară

în fixarea pragului de sărăcie nu poate fi determinată doar pornindu-se de la nevoile nutriţionale

deoarece pot exista numeroase combinaţii alimentare care pot asigura un consum de energie

nutritivă dat. Pentru rezolvarea acestei probleme, se poate căuta combinaţia de alimente care

minimizează costul de satisfacere a nevoilor de energie nutritivă la nivelurile date ale preţurilor.

Desigur, trebuie să se ţină cont şi de obiceiurile alimentare tradiţionale. Obţinerea unui nivel

denutriţie satisfăcător cu costuri minim nu este singura motivaţie a comportamentului uman, chiar

şi pentru majoritatea celor săraci.

2 Marian Preda, Politica socială românească între sărăcie și globalizare, Editura Polirom, Iași, 2002.

5


Cea de a doua problemă vizează consumul de bunuri nealimentare, în acest domeniu, sunt

rare cazurile când există date comparabile cu privire la preţurile bunurilor nealimentare şi

serviciilor care pot fi utilizate pentru evaluarea acestei componente3.

În practică sunt aplicate două metode principale pentru fixarea pragurilor de sărăcie şi

anume: metoda energiei nutritive şi metoda determinării părţii din buget destinate alimentaţiei.

1.3 Tipuri de raporturi sociale cu privire la sărăcie

Se disting trei tipuri de raporturi sociale cu privire la sărăcie şi anume: sărăcia integrată,

sărăcia marginală şi sărăcia descalficantă. Se încearcă, în continuare, analiza situaţiei din diferite

ţări prin prisma acestei construcţii ideale a celor trei tipuri de raport social cu privire la sărăcie.

Sărăcia integrată

Sărăcia integrată este un tip de sărăcie care trimite pe de o parte, în plan macrosocial, la

condiţia socială a unei părţi importante a populaţiei. Se constată că dezbaterea socială în acest tip

de societate nu este structurată în jurul existenţei specifice a unei categorii de săraci, ci în jurul

problemei subdezvoltării economice, a subdezvoltării sociale şi a problemelor de ordin cultural,

respectiv nivelul scăzut de cultură al acestor populaţii.

Din punct de vedere microsociologic se constată că persoanele sărace nu formează o

subclasă ci un grup social larg. În acest tip de societate, deoarece grupul social al celor săraci este

larg şi nu este etichetat ca un grup social al sărăciei în sens strict, persoanele sărace sunt într-o

mică măsură stigmatizate.

Acestea sunt societăţile unde se dezvoltă o economie paralelă. Economiştii utilizează

termenul de şomaj ascuns pentru a descrie acest mod de reglementare a pieţei forţei de muncă.

Din punct de vedere al legăturilor sociale, element esenţial al morfologiei sociale, se

constată că solidaritatea familială şi reţelele de ajutor particular sunt destul de solide. Se poate

vorbi de o protecţie din partea apropiaţilor.

Caracterizând sistemul de protecţie sociaiă al acestui tip de societate, se observă o slabă

acoperire socială şi absenţa unui venit minim garantat.

Sărăcia marginală

3Maria Molnar, Sărăcia și protecția socială, Editura Fundației ”România de Mâine”, București, 1999.

6


În cazul acestui tip de raportare socială la sărăcie se constată că, din punct de vedere al

reprezentărilor colective şi al abordării macrosociale, sărăcia este combătută. Se consideră că

această luptă este necesară, dar, deoarece persoanele sărace nu constituie o parte importantă a

populaţiei rămâne marginală.

Deoarece frecvenţa persoanelor sărace este mică, dezbaterea socială nu este axată în jurul

acestui grup social, dar vizează probleme ca repartiţia beneficiilor, aspectul social al inegalităţilor

(în domeniul muncii de exemplu).

În ceea ce priveşte abordarea la nivel social, respectiv sensul experienţelor resimţite, se

constată că persoanele care au un statut social de săraci sunt puţin numeroase dar, în schimb, sunt

puternic stigmatizate, fiind considerate cazuri sociale.

Aceste societăţi, se caracterizează printr-un şomaj redus, fiind în situaţia utilizării aproape

depline a forţei de muncă. În ceea ce priveşte legăturile sociale, se observă o menţinere sau o

diminuare progresivă a ajutorului provenit din solidaritatea familială. Dar, în acelaşi timp, este

generalizat sistemul de protecţie socială şi există un venit minim garantat pentru cei mai afectaţi.

Sărăcia descalificantă

Acesta este tipul de sărăcie care corespunde cel mai bine societăţii franceze. Aici se

înregistrează o percepere colectivă a fenomenului calificat succesiv ca noua sărăcie, iar în prezent

ca excludere, fenomen ce alimentează o teamă majoră în rândul populaţiei faţă de riscul

excluderii. Tot mai multe persoane sunt susceptibile în acest context de a fi etichetate ca sărace

sau ca excluse. Există însă o mare diversitate de situaţii şi de statute sociale.

În acest tip de societate, atunci când se face o astfel de raportare socială la sărăcie, se

utilizează uneori termenul de underclass, care nu este operaţional în diversitatea situţiilor, dar este

des folosit în cadrul dezbaterilor sociale. Acest tip de raportare socială la sărăcie se manifestă în

special în ţările unde şomajul este ridicat sau situaţiile profesionale sunt instabile, sau unde se

constată dificultăţi majore de inserţie, în special în cazul, tinerilor.

Se constată de asemenea o slăbire a legăturilor sociale în special în cazul şomerilor şi al

populaţiilor defavorizate. În compensaţie, se remarcă o creştere masivă a numărului celor care

beneficiază de venit minim garantat şi de o dezvoltare aproape fără precedent a asistenţei acordat

celor săraci.

7


II. Indicatori de măsurare a sărăciei

Fenomenul sărăciei constituie un subiect important, dar suficient de controversat și de

multe ori disputat chiar și de specialiștii în domeniu. Sărăcia se referã la un element cantitativ

(nivelul obținut al veniturilor comparat cu cel al subzistenței), dar și la un aspect calitativ, fiind o

mărime interpretată în funcție de un anume nivel al veniturilor. Statistic, pentru măsurarea

sărăciei, se pune problema cuantificării veniturilor, care apoi se compară cu un anume nivel

etalon. Măsurarea se poate efectua pe baza unui sistem de indicatori, corelațiile între ei dând

semnificație analizei fenomenului. Măsurarea sărăciei se face pe baza pragului de sărăcie

calculat, care funcționează ca un etalon în raport cu care orice măsură a fenomenului capătă sens4.

Incidența sărăciei

Incidența sărăciei se evidențiazã cu ajutorul Ratei sărăciei RS (head count ratio), care

determină proporția celor săraci în totalul populației. Acest indicator măsoară amploarea

fenomenului.

Deficitul de venit al populației sărace

Acest indicator se referă la suma necesară pentru ca fiecare individ sărac să ajungă la

nivelul pragului de sărăcie

Suma veniturilor suplimentare (VS) necesare indivizilor aflați sub pragul

sărăciei pentru a ieși din această stare este venitul mediu al indivizilor săraci și reprezintă costul

minim al eliminării sărăciei.

Indicele de profunzime al sărăciei (PS) corespunzător conceptului de gravitate a

sărăciei, se determinã ca raport între costul minim al eliminării sărăciei și costul maxim evaluat

în ipoteza că întregii populații i se asigură un venit egal cu pragul de sărăcie.

Acest indicator este folositor din punct de vedere statistic pentru stabilirea nivelului

resurselor necesare eradicării sărăciei în cazul unui transfer monetar orientat perfect numai către

săraci. De exemplu, dacă PS = 20%, atunci, în medie, transferul monetar necesar scoaterii fiecărei

persoane sărace din starea de sărăcie reprezintă 20% din pragul de sărăcie.

4 Constatin Anghelache, Alexandru Isaic-Maniu, Constantin Mitrut, Vergil Voineagu, Sisteme de indicatori utilizați în măsurarea sărăciei, Academia de Studii Economice București.

8


Indicele profunzimii sărăciei nu oferă însă nici o informație asupra distribuției sărăciei. El

reflectă deficitul agregat, fără a spune nimic despre deficitele individuale.

Două populații diferite pot avea aceeași rată și profunzime a sărăciei, fãră însă a avea

aceeași distribuție a veniturilor celor aflați sub prag. Este nevoie de măsurători suplimentare, care

să surprindă și efectul distribuției bunăstării (sau sărăciei): se vor utiliza indicatori ai severității

sărăciei.

Indicatorii severității sărăciei reflectă suplimentar gravitatea fenomenului, fiind

sensibili la modul în care sunt distribuite veniturile (respectiv deficitele de venit ale populației

sărace) în raport cu pragul ales.

Indicele pătratic este cel mai utilizat indice al severității. Se definește ca o sumă ponderată

a deficitelor veniturilor individuale. Practic, ponderile date diferitelor valori individuale sunt

egale cu ele însele, așa încât un deficit mai mare capătă o pondere mai mare, un deficit mai mic o

pondere mai mică.

Indicele Sen (ISS)

Modul în care veniturile unei populații sunt distribuite reprezintă o problemă de interes

major, atât în analiza inegalității, cât și în analiza severității sărăciei. Coeficientul de inegalitate

Gini măsoară gradul în care distribuția venitului între indivizi (sau gospodării) în cadrul unei

economii se abate de la o distribuție perfect egalitară.

III. Analiza situaţiei sărăciei în state membre ale Uniunii Europene

Tratatele constitutive ale Uniunii Europene prevăd că lupta împotriva excluziunii sociale

este unul dintre obiectivele esențiale ale politicii sociale europene (art. 136 și 137 ale Tratatului

instituind Comunitatea Europeană). În contextul promovării modelului social european într-o

Europă bazată pe creșterea economică și pe competitivitate în plan mondial, Consiliul European

de la Lisabona a stabilit ca până în anul 2010, Uniunea Europeană trebuie să facă progrese

importante în eradicarea sărăciei.

Pornind de la mesajul politic lansat la Lisabona, Comisia propune o abordare integrată a

combaterii sărăciei și excluziunii sociale. Această abordare presupune aplicarea „metodei

deschise de coordonare” care combină obiectivele comune și planurile naționale de acțiune cu un

9


program de acțiune al Comisiei Europene menit să încurajeze cooperarea în domeniu, respectiv

Programul Comunitar de Acțiune pentru Combaterea Excluziunii Sociale. Monitorizarea

progreselor statelor membre se realizează prin rapoarte adoptate la nivel nțional și european.

Totodată, Comisia Europeană a inițiat procesul de elaborare a Memorandum-urilor

Comune în domeniul incluziunii sociale cu fiecare țară candidată pentru a le sprijini implicarea

graduală în metoda deschisă de coordonare. În angajarea resurselor pentru elaborarea

Memorandum-urilor împreună cu autoritățile țărilor candidate, Comisia Europeană a susținut

eforturile acestora în vederea transpunerii obiectivelor Uniunii Europene din domeniul social în

politicile naționale, luând în considerare situațiile particulare din fiecare stat.

3.1 Societăţile mediteraneene şi sărăcia integratăSărăcia integrată este cea care corespunde cel mai bine situaţiei din societăţile

mediteraneene din ţările din sudul Europei. Există desigur diferenţe, de exemplu când se

analizează situaţia din Italia, când nu se ia în considerare întrega ţară, ci doar unele regiuni.

În aceste societăţi, unde sistemul de protecţie socială este foarte ”clientelist”, unde

proporţia celor săraci este ridicată din punct de vedere monetar, se constată că toate lucrările

sociologice conduc la concluzia existenţei unei stigmatizări foarte reduse a săracilor. Se insistă

asupra modalităţilor de integrare a săracilor şi a şomerilor în reţele paralele şi asupra forţei

solidarităţii familiale. Aceste aspecte dau un sens complet diferit sărăciei, sens care structurează

de asemenea şi raportul social cu privire la sărăcie5.

Responsabilii cu politica socială se sprijină pe această realitate şi pe sensul diferit pe care

îl are sărăcia, pentru a acţiona şi mai ales pentru a continua să facă să funcţioneze sistemul social,

în particular, apare ca foarte dificilă revenirea la sistemul "clientelist" de protecţie socială.

Făptul că o persoană săracă beneficiază de o asistenţă reprezintă într-un fei o formă de

recunoaştere a unei integrări sociale într-un model clientelist.

3.2 Sărăcia marginală în state ale UE

În ceea ce priveşte sărăcia marginală, s-ar putea crede că acest raport social cu privire la

sărăcie a dispărut în Europa și totuşi, această formă este prezentă, de exemplu în cazul

Germaniei, cu toate că germanii sunt cei mai reticenţi în a recunoaşte existenţa sărăciei la ei în

ţară. Astfel, Germania a refuzat sa participe la cel de al IV-lea program european de luptă contra 5 David Gordon, Paul Spiker, The International Glossary on Poverty, Zed Books, London, 2007.

10


sărăciei. În Germania, marea majoritate a populaţiei consideră că în ţara lor nu mai există

persoane sărace. Acest lucru este explicabil prin prisma istoriei Germaniei.

Pe de altă parte, în acest tip de ţară, nu există o dezbatere socială cu privire la sărăcie,

aspect în mare parte legat de descentralizarea politicilor de acţiune socială. Sărăcia este tratată la

un nivel extrem de local, ceea ce face mai dificilă o percepere globală a acestui fenomen. De

altfel, atunci când se studiază funcţionarea sistemului de asistenţă, se remarcă faptul că abordarea

este foarte individualizată, adică persoanele sărace sunt tratate luându-se fiecare caz în parte.

În Elveţia, ţară care nu face parte din Uniunea Europeană, dezbaterea acestui fenomen se

realizează în acelaşi registru. Cu toate acestea rata şomajului în unele cantoane este încă redusă.

Statisticienii încearcă să demonstreze că în Elveţia sărăcia există şi pentru aceasta ei fac referinţă

la pragul de sărăcie care a fost adoptat la nivelul Comisiei Europene. Astfel, se constată că în

această ţară există (cu variaţii mari între cantoane) un procent de 10-15% persoane care pot fi

considerate sărace, însă această sărăcie rămâne invizibilă. Ca urmare, nu există nici o dezbatere la

nivel naţional în privinţa sărăciei sau a excluderii6.

În schimb, în Franţa, persoanele sărace sunt tratate pe categorii mari care sunt puse în

relaţie cu abordarea sistemului general practicat în această ţară. Astfel, pentru a se evita tratarea

fiecărui caz în parte, se preferă să se facă aprecieri in funcţie de mari categorii administrative

ceea ce conduce la o reprezentare globală mai puternică a acestui fenomen.

Ţările scandinave se încadrează de asemenea în acest tip de raport social în ceea ce

priveşte sărăcia. Există specialişti care susţin că în aceste ţări există fenomenul sărăciei, în timp

ce alţii susţin că nu există sau cel puţin rămâne un fenomen marginal.

3.3 Sărăcia descalificantă în Franţa și Marea Britanie

Printre ţările în care se manifestă sărăcia descailficantă pot fi citate, în ciuda diferenţelor

existente, Franţa şi Marea Britanie. Chiar dacă problema socială este formulată în mod diferit în

cele două ţări este posibil ca situaţia în domeniul sărăciei să fie privită ca fiind asemănătoare.

Trebuie subliniat că în aceste ţări problema sărăciei trimite la vechi dezbateri care au structurat

reprezentările actuale şi modul de intervenţie cu privire la populaţiile apreciate ca defavorizate.

Britanicii au din secolul al XVI-lea de la publicarea legilor elisabetane un sistem practic

naţional de tratare a sărăciei. Abrogarea acestor legi şi tentativele de reformă a sistemului în

6 http://www.indexmundi.com/switzerland/population_below_poverty_line.html.

11

http://www.indexmundi.com/switzerland/population_below_poverty_line.html


scopul de a-l adapta la condiţiile create de revoluţia industrială a alimentat în secolul al XlX-lea

numeroase discuţii. Este uimitor să se constate asmănarea dintre acele discuţii şi dezbaterea

actuală din această ţară pe tema respectivă. La rândul lor, francezii rămân la ideea unei datorii

naţionale faţă de cei săraci. Originea acestui mod de gândire se află din secolul al XVIII-lea, în

special la începutul revoluţiei franceze, când s-a pus pe primul plan obligaţia colectivităţii de a

garanta mijloace de existenţă celor care sunt deopotrivă deposedaţi de resurse, de putere şi de

statut social. Două secole mai târziu, votarea legii privind venitul minim de inserţie a constituit

ocazia de a aplica din nou acest principiu de solidaritate naţională7.

Din raţiuni istorice diferite, în Franţa şi în Marea Britanie această problemă face astăzi

obiectul a numeroase discuţii, nu numai în rândul cercetătorilor, dar şi în cel al oamenilor politici,

judecaţi de cele mai multe ori în funcţie de rezultatele obţinute în domeniul luptei contra sărăciei

şi exluderii.

Trebuie recunoscut faptul și relaţiile economice din cele două ţări sunt comparabile: o

puternică degradare a pieţei ocupării forţei de muncă precum şi o creştere a gradului de

nesiguranţă a forţei de muncă şi o accentuare a şomajului par a avea efecte sociale comparabile.

Se observă în ambele ţări corelaţii strânse între precaritatea situaţiei privind locurile de muncă

(locuri de muncă ameninţate, instabile, șomaj) și nivelul de trai scăzut pe de o parte, iar pe de altă

parte, nivelul scăzut al ajutorului privat, al celui primit în cadrul relațiilor familiale şi al

participării la viaţa asociativă. Cu cât estemai mare distanţa faţă de situaţia ideală privind locurile

de muncă stabile, cu atât sunt mai accentuate sărăcia economică și în special sărăcia relaţională.

Se cunoaşte de altfel că în ultimii ani în cele două ţări s-a întregistrat o creștere

semnificativă a alocaţiilor pentru asigurarea unui venit minim. Procentul total al populaţiei

dependente de un sistem de garanţie a resurselor era în 2008 de cca 10% în Franţa8 şi de 17,4% în

Marea Britanie. Segmente tot mai numeroase de populaţie, inclusiv de tineri care nu au lucrat

niciodată, sunt împinse în sfera inactivităţii şi a celor care beneficiază de asistenţă socială.

Numărul celor care ies din aceste, sfere, beneficiare de asistenţă, se menţine scăzut şi, în tot

cazul, net inferior faţă de cel al persoanelor care intră în aceste categorii.

Amploarea pe care o ia fenomenul respectiv în Franţa şi în Marea Britanie preocupă tot

mai mult puterea publică, din motive financiare în primul rând, deoarece cheltuielile sociale sunt

7 David Gordon, Paul Spiker, The International Glossary on Poverty, Zed Books, London, 2007. 8 http://www.insee.fr/en/insee-statistique-publique/colloques/pauvrete/pdf/pauvrete_Chevalier_EN.pdf.

12

http://www.insee.fr/en/insee-statistique-publique/colloques/pauvrete/pdf/pauvrete_Chevalier_EN.pdf


în creştere, dar şi din motive sociale. Se pune problema ce vor deveni toţi aceia care beneficiază

de asistenţa socială cu care colectivitatea, şi în mod deosebit sfera muncii, nu ştie ce să facă.

Nu numai aparatul productiv îi respinge degradându-le astfel statutul social, dar prezenţa

lor numeroasă afectează sistemul social în totalitatea sa ameninţându-i prin aceasta echilibrul.

Raportul social privind sărăcia şi excluderea urmează acelaşi proces, dar soluţiile

preconizate diferă considerabil. Astfel, în Marea Britanie, sărăcia de natură extensivă nu se

traduce printr-o creştere a ajutoarelor acordate. Din contră, se manifestă tendinţa de a diminua

valoarea ajutorului pentru a determina persoanele respective să caute soluţii pentru a se întreţine

singure. În acest context cresc şi mai mult inegalităţile dintre bogaţi şi săraci. Populaţiile

defavorizate care depind de venitul minim garantat şi al căror statut social este deja degradat sunt

adeseori bănuite că profită de asistenţa socială. Dezbaterea socială se desfăşoară, ca şi în secolul

al XlX-lea, în jurul posibilului efect negativ al ajutorului pentru săraci. Se pare că imperativul

care ghidează opţiunile poilitice este acela de a micşora cheltuielile sociale suportate de

întreprinderi. Prin aceasta se urmăreşte susţinerea competitivităţii aparatului productiv, ceea ce

trebuie să conducă la crearea de noi locuri de muncă, dându-se astfel posibilitatea celor săraci de

a nu mai fi dependenţi de asistenţa socială, cu condiţia bineînţeles ca aceştia din urmă să fie

motivaţi să lucreze. Este frapant să se constate că în Marea Britanie numeroase studii sunt

consacrate mecanismelor prin care să se incite interesul pentru găsirea unui loc de muncă. Se

consideră că trebuie elaborat un sistem de asistenţă care să încurajeze pe cei care la un moment

dat caută în mod activ să găsească un loc de muncă. Se apreciază că în special conservatorii

abordează problema acelor underclass, iar concluzia este că doar politicile de incitare pot

ameliora situaţia celor săraci.

În Franţa, problema sărăciei este abordată pornindu-se de la o reprezentare generală

privind mecanismele de solidaritate naţională. Ideea este că societatea în ansamblul său a devenit

mai fragilă. Discuţiile asupra excluderi traduc o angoasă colectivă în faţa riscului de a pierde

locul de muncă şi avantajele sociale. Criteriile Institutului francez de Statistică pentru desemnarea

pragului de sărăcie sunt: venit mai mic de 800 de euro pe lună pentru un om singur şi un venit

mai mic de 1.320 de euro pentru un cuplu fără copil. Cele mai afectate de sărăcie sunt familiile

monoparentale, constituite în majoritatea cazurilor din mamă şi unul sau mai mulţi copii9.

9 http://www.capital.ro/articol/franta-8-milioane-de-saraci-119266.html.

13

http://www.capital.ro/articol/franta-8-milioane-de-saraci-119266.html


Responsabilii politici sau cei însărcinaţi cu realizarea de acţiuni sociale avansează rar

ideea că săracii profită de sistemul social şi că ar trebui micşorate ajutoarele pentru a determina

persoanele respective să-şi caute un loc de muncă, cum se întâmplă în Marea Britanie. Ideea cel

mai des întâlnită este că trebuie să crească cheltuielile sociale în numele solidarităţii. Persoanele

considerate sărace se simt totuşi puternic devalorizate, în special la începutul procesului de

descalificare socială. Pentru majoritatea dintre ele, referinţa la un model de integrare prin găsirea

unui loc de muncă este interiorizată10.

Este de menționat și faptul ca pentru a analiza sărăcia la scară europeană, trebuie, pe de o

parte, să nu fie analizată doar prin dimensiunea ei din punct de vedere monetar, ci această

dimensiune să fie îmbogăţită prin indicatori nemonetari; pe de altă parte, se apreciază că ar trebui

să se ţină cont de diferitele politici sociale aplicate în fiecare ţară din Comunitatea Europeană,

inclusiv în Elveţia. De asemenea, să se ia in considerare faptul că sensul conceptului de sărăcie

este diferit atât la nivelul individului cât şi la nivelul societăţii în ansamblu.

Conform Eurostat, în 2008, aproximativ 85 de milioane de cetăţeni europeni, 20% dintre

copii şi 19% dintre cetăţenii europeni cu vârsta peste 65 de ani erau expuşi riscului sărăciei. La

nivelul UE, 8% din populaţia activă şi 44% dintre şomeri aveau un venit sub pragul de sărăcie,

deţinerea unui loc de muncă nefiind suficientă pentru a asigura un nivel de trai decent. Măsurile

de protecţie socială din statele membre au diminuat cu 32% riscul sărăciei la care era expusă

populaţia UE. Criza economică a determinat creşterea ratei şomajului până la aproximativ 10%,

adâncind astfel decalajele sociale11.

10 David Gordon, Paul Spiker, The International Glossary on Poverty, Zed Books, London, 2007. 11http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+QT+H-20100109+0+DOC+XML+V0//RO .

14

http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+QT+H-20100109+0+DOC+XML+V0//RO


15


ConcluziiSărăcia este o problemă complexă la scară națională și internațională. Nici o soluție

viabilă nu poate fi gasită pentru combaterea la scară globală, de aceea programele naționale cât și

cele internaționale au un rol foarte important în acest proces. Eradicarea sărăciei cât și a foamei

plus factorul uman sunt principalele probleme ce se întâlnesc în toată lumea.

Politicile de luptă împotriva sărăciei sunt politici naționale. Atât măsurarea sărăciei, cât și

instrumentele pentru combaterea ei sunt concepute în funcție de standardele țării respective.

Conceptul de sărăcie care este utilizat la definirea politicilor sociale naționale este cel de sărăcie

relativă (politici de asistență a famililor cu veniturile cele mai reduse din aceasta țară). Aprecierea

dimensiunilor sărăciei este rezultatul unei funcții de preferință socială, precum și expresia

pragmatismului politicii economice. Fenomenul sărăciei trebuie să aibă dimensiuni moderate,

astfel încât poate fi atenuat prin politici sociale bazate pe redistribuire sau măsuri active.

Problematica măsurării și combaterii sărăciei este extrem de vastă și de dificilă. În ultimii

ani a avut loc o adevărată explozie a literaturii consacrate acestui domeniu, au fost avansate

soluții pentru unele dintre problemele de ordin metodoligic și practic, iar pentru unele nu s-a găsit

rezolvarea.

Anul 2010 este numit Anul european de luptă împotriva sărăciei și a excluziunii sociale și

trebuie să marcheze un nou început pentru Europa în încercarea sa de a ieşi din criza economică

şi financiară. Impactul crizei a arătat Europei că realităţile economice evoluează mai rapid decât

cele politice. Interdependenţa economică dintre statele membre necesită un răspuns mai hotărât şi

mai coerent la nivel politic.

În ultimii doi ani, milioane de persoane şi-au pierdut locul de muncă. Europa va trebui să

suporte încă mulţi ani povara datoriei generate de criză, care a exercitat noi presiuni asupra

coeziunii sociale a UE.

Acestea fiind spuse, prioritatea pe termen scurt a Uniunii Europene şi, implicit, a

României, este ieşirea cu succes din criză. Obiectivele pe termen lung ale României şi ale

celorlalte state europene rămân crearea mai multor locuri de muncă şi asigurarea condiţiilor de

viaţă mai bune.

16


Bibliografie

1. ANGHELACHE, Constatin, ISAIC-MANIU Alexandru, MITRUȚ, Constantin,

VOINEAGU, Vergil, Sisteme de indicatori utilizați în măsurarea sărăciei, Academia

de Studii Economice București;

2. GORDON, David, SPIKER, Paul, The International Glossary on Poverty, Zed

Books, London, 2007;

3. PREDA, Marian, Politica socială românească între sărăcie și globalizare, Editura

Polirom, Iași, 2002;

4. MOLNAR, Maria, Sărăcia și protecția socială, Editura Fundației ”România de

Mâine”, București, 1999;

5. TEȘLIUC, Cornelia Mihaela, POP, Lucian, TEȘLIUC, Emil Daniel, Sărăcia și

sistemul de protecție socială, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

6. www.europarl.europa.eu

7. www.euractiv.ro

8. www.insee.fr

9. www.capital.ro

17

http://www.capital.ro/

http://www.insee.fr/

http://www.euractiv.ro/

http://www.europarl.europa.eu/

Saracia Sociala. Instrumente Si Indicatori de Masurare

Documents

Transcript of Saracia Sociala. Instrumente Si Indicatori de Masurare