Sărăcia este una dintre cele mai serioase chestiuni actuale cu care se confruntă lumea. Hrana, igiena şi educaţia reprezintă principalele probleme ale celor mai sărace state din lume. Volatilitatea preţurilor la produsele alimentare a împins zeci de milioane de oameni în sărăcie şi a contribuit la violenţă şi instabilitate, ambele extrem de periculoase pentru securitatea globală.Figuri precum Bill şi Melinda Gates sau profesorul francez Esther Duflo vin cu soluţii, idei sau bani, încercând să dea o mână de ajutor acestor popoare nevoiaşe. Tu care crezi că ar fi rezolvarea acestei probleme? Statele din Africa subsahariană şi cele din sudul Asiei sunt cele mai sărace de pe glob, 90% din populaţia de aici aflându-se la un nivel ridicat de sărăcie, arată ultimul studiu realizat de Global Finance.Top 10 cele mai sărace state din lume - PIB per capita în 201010. Madagascar 9059. Togo 8328. Sierra Leone 7817. Republica Centrală Africană 7646. Niger 7335. Eritrea 6764. Liberia 4343. Burundi 4102. Zimbabwe 365 1. Republica Democrată Congo 342

Femei congoleze făcând parte dintr-un cor bisericesc stau pe bănciEducaţie versus arme în Africa Cele mai sărace state din lume cheltuiesc semnificativ mai mult pe arme decât pe educaţia de bază a cetăţenilor lor, conform raportului de monitorizare globală privind Educaţia pentru Toţi (EFA 2011).Raportul "Educaţie, pace şi dezvoltare" a fost prezentat recent la Masa Rotundă, co-organizată, în Kinshasa (RD Congo), de către Asociaţia pentru Dezvoltarea Educaţiei în Africa, Ministerele Educaţiei din Kenya şi RDC, precum şi UNESCO. Raportul arată un nivel al sărăciei în creştere în ţările în care resursele naţionale sunt deviate de la investiţiile productive în oameni la cheltuieli militare neproductive.

Dusabe Munyarugamba (16 ani) o trage pe sora mai mică dintr-o groapă unde se colectează apă. Dusabe şi surorile ei mers pe jos o oră în fiecare zi pentru a umple recipiente cu apă de la mai mult de 100 de metri adâncime. Aceasta este singura sursă locală de apă.Potrivit raportului de monitorizare globală, statul Ciad din Africa Centrală investeşte de patru ori mai mult în arme decât în educaţie, deşi are printre cei mai slabi indicatori din lume la acest capitol.Dacă statele din Africa Subsahariană care alocă mai multe resurse financiare în scopuri militare decât pentru învăţământul primar, ar reduce cheltuielile militare cu doar 10 %, acestea ar putea trimite cu 2,7 milioane mai mulţi copii la şcoală - peste un sfert din populaţia care nu beneficiază de educaţie, precizează raportul.În RDC (Republica Democrată Congo), de exemplu, "oamenii plătesc taxe nu numai pentru şcoli, ci pentru administrarea şi gestionarea întregului sistem", mai notează documentul.

Când unui număr mare de tineri li se refuză accesul la o educaţie de bază decentă, sărăcia, şomajul şi a sentimentul de inutilitate fac din aceşti oameni o pradă uşoară pentru agenţii de recrutare în miliţii armate.Un studiu al foştilor membri ai miliţiei din Sierra Leone arată că aproape 80% dintre ei au abandonat şcoala înainte de a se alătura unui grup rebel, în multe cazuri deoarece şcolile lor au fost deteriorate.Pe de altă parte, educaţia a fost activ utilizată în mai multe conflicte armate în scopul "consolidării dominaţiei politice, subordonării grupurilor marginalizate şi a segregării etnice şi lingvistice", arată raportul EFA 2011."Există mai multe canale prin care educaţia poate influenţa perspectivele pentru pace", se afirmă în raport, făcându-se referire la retragerea taxelor de şcolarizare, pe baza iniţiativelor comunităţii, reabilitarea şcolilor şi a sălilor de clasă, recunoscând nivelul de repatriaţilor", educaţie şi furnizarea de programe de învăţare rapidă.Preţuri ridicate, oameni subnutriţiPreţurile ridicate ale alimentelor sunt una dintre cele mai mari chestiuni politice ale anului 2011."Cei mai săraci oameni din Kansas până-n Yemen suferă de pe urma impactului preţurilor la produsele alimentare. Volatilitatea preţurilor la produsele alimentare a împins zeci de milioane de oameni în sărăcie şi a contribuit la violenţă şi instabilitate care sunt periculoase pentru securitatea globală şi costisitoare pentru contribuabili" este de părere Raymond C. Offenheiser, preşedinte al Oxfam America.

O gospodină congoleză spală vasele în apropiere de satul MugungaO nouă hartă interactivă publicată de Oxfam arată cum sunt afectate comunităţile de săraci din intreaga lume de preţurile ridicate ale alimentelor. Harta afişează ţări extrem de vulnerabile la povara preţului crescut al mâncării. Câteva exemple:Yemen - O treime din populaţie - 7,2 milioane de oameni - suferă de foame acută. În capitala Sana'a, preţul la făină de grâu importată erau, în mai, cu 117% mai mare decât în anul precedent, preţ ce contribuie la tulburările din ţară.Tanzania -  În ciuda unei performanţe economice puternice, mai mult de jumătate din populaţie trăieşte în sărăcie extremă şi este vulnerabilă la creşterea preţurilor la produsele alimente.Mozambic - În 2010, după o recoltă record, Mozambic a fost nevoit să importe aproape un sfert din hrană. Preţurile la produsele alimentare sunt volatile (preţuri care sunt supuse frecvent unor efecte tranzitorii, motiv pentru care se modifică permanent şi au grad de incertitudine mai ridicat), din cauza producţiei interne şi a dependenţei de import.

 Rusia - În majoritatea regiunilor Rusiei, preţul coşului alimentar mediu a crescut cu 20-30% între iulie 2010 şi martie 2011. Preţurile produselor alimentare au rămas ridicate, chiar şi după ce guvernul rus a introdus o interdicţie privind exportul de cereale care a dus la o creştere bruscă a preţurilor pe pieţele internaţionale.Guatemala - Aproape jumătate din copiii cu vârste sub 5 ani din Guatemala suferă de subnutriţie cronică, iar procentul populaţiei care suferă de malnutriţie este în creştere. În zonele rurale, până la 70% din copii sunt subnutriţi. 40% din populaţia lumii nu are acces la toaletăLa nivel mondial, 40% din oameni nu au acces la toaletă (WC). Potrivit Wateraid, 1,8 milioane de copii cu vârste sub cinci ani mor în fiecare an de boli provocate de contactul cu materiile fecale. Chiar şi în locurile unde oamenii au acces la latrine, excrementele umane sunt aruncate în râuri şi pâraie, ceea ce face ca răspândirea lui să fie foarte uşoară. Fundaţia Bill şi Melinda Gates a dorit să ofere stimulente financiare pentru universităţi în scopul elaborării unui nou tip de toaletă - care ar putea să funcţioneze în zone unde nu există apă şi energie electrică.Iniţiativa, pentru care se vor aloca 42 milioane de dolari, este susţinută de către contribuabilii germani, care vor contribui, şi ei, cu 10 milioane dolari la acest proiect.

foto: CNNPrintre ideile discutate se numără crearea unor toalete uscate, care nu folosesc apă, o toaletă care foloseşte bacterii pentru a transforma deşeurile în compost şi una care foloseşte urina umană sub formă de pulbere ca îngrăşământ. Sursasaracie, Africa, mondial, problema, economie, subnutritie, educatie, solutii, fonduri

Rezumat: Deşertificarea este una din problemele majore cu care se confruntă omenirea astăzi. Aceasta este rezultatul combinat al activităţilor neraţionale ale omului din ultimele secole. Cele mai importante cauze ale deşertificării, pe lângă schimbările climatice globale, sunt reprezentate de suprapopularea planetei (implicit, cu creşterea necesarului de hrană), defrişări, suprapăşunat şi utilizarea neraţională a resurselor de apă, iar principalele consecinţe ale acestui fenomen se referă la nesiguranţa hranei, foamea şi sărăcia, prin degradarea resurselor de sol şi reducerea, până la epuizare, a resurselor de apă. Printre regiunile cele mai afectate de deşertificare se numără zonele limitrofe ale celor mai mari deşerturi de pe Glob, cum ar fi regiunea Sahelului (Africa), Orientul Mijlociu şi Apropiat (Asia), partea central-vestică a SUA (America), Australia.

Cuvinte cheie: deşertificare, UNCOD, deşert, suprapăşunat, furtuni de praf, defrişare, secetă, suprapopulare, Sahel, perdele de protecţie, centură verde

IntroducereAproximativ 1/3 din suprafaţa de uscat a Terrei se încadrează mediului deşertic, fiind teritorii aride, cu resurse puţine de apă, cu vegetaţie şi faună săracă, şi unde populaţia este foarte limitată. Deşerturile sunt ecosisteme fragile, care, în funcţie de cantitatea de precipitaţii primită, pot fi extrem de aride (aproape lipsite de precipitaţii) sau aride (sub 250 mm precipitaţii pe an), pe lângă cele două mai existând o a treia categorie – cea a deşerturilor semiaride (cu precipitaţii cuprinse între 250 şi 500 mm/an – unele regiuni de stepă). Deşerturile pot fi fierbinţi sau reci, nisipoase sau pietroase, însă întotdeauna sunt uscate.Cele mai importante regiuni deşertice şi semideşertice sunt: Sahara, Narnih, Kalahari, Karroo, Afar, Somalia (în Africa), Rub-al Khali, Nefud, Karakum, Kyzylkum, Gobi, Taklimakan, Ordos, Qaidam, Tibet (o parte însemnată), Thar, Kevir, Lut (în Asia), Chilo-peruvian (Atacama), Altiplano, Patagonia, Chaco, Nordeste (Brazilia), Haiti, Chihuahua (nordul Mexicului), Sonora, Mojave, Marele Bazin (în America), Marele Deşert Victoria, Gibson, Marele Deşert de Nisip (în Australia), regiunile polare (au caracteristici deşertice) (Fig.1).

 

Definire, cauze şi consecinţeConform Convenţiei ONU asupra Deşertificării (UNCOD), deşertificarea reprezintă degradarea terenurilor din arealele aride, semiaride sau uscat-subumede, ca rezultat al activităţilor umane şi al schimbărilor climatice. Degradarea terenurilor vizează, mai ales, deterioararea vegetaţiei, faunei şi solurilor. Esenţa deşertificării constă în diminuarea sau distrugerea potenţialului biologic al terenurilor. Convenţiei ONU asupra Deşertificării (UNCOD) a avut loc în 1977, la Nairobi şi a avut drept scop definirea şi

creaarea unui Plan de Acţiune pentru controlul fenomenului.

Consecinţele deşertific rii includ: nesiguranţa hranei, foametea şi s r cia.ǎ ǎ ǎ Tensiunile sociale, economice şi politice care  apar pot crea conflicte, determinând o s r cire suplimentar şi o accelerare a degrad rii solului.ǎ ǎ ǎ ǎ Expansiunea fenomenului de deşertificare la nivel planetar ameninţ cu oǎ creştere de milioane de oameni în c utarea de noi ad posturi şi surse deǎ ǎ hran .ǎ

Între 10 şi 20 % din zonele uscate sunt deja degradate.  Situaţia cea mai grea apare în ţ rile în curs de dezvoltare. Suprafaţa total afectat de deşertificareǎ ǎ ǎ este estimat între 6 şi 12 milioane km p traţi (prin comparare, Brazilia,ǎ ǎ Canada şi China reprezint împreun între 8 şi 10 milioane km p traţi).ǎ ǎ ǎ

Zonele uscate conţin 43% din terenurile cultivate. Degradarea solului cauzeaz o pierdere a producţiei agricole, estimat la 42 miliarde $ anual.ǎ ǎ Aproape o treime din terenurile agricole au fost abandonate în ultimii 40 de ani pentru c eroziunea le-a f cut neproductive. În fiecare an 20 milioane haǎ ǎ terenuri cultivate devin prea degradate pentru agricultur , sau pentruǎ extinderi urbane (Fig. 2; Fig. 3).

 

 

În ultimii 30 de ani, cererea de suplimentare a producţiilor agricole pentru a hr ni populaţia planetei în creştere, a exercitat o presiune cresc toare asupraǎ ǎ solului şi resurselor de ap . Comparativ cu anii 1970, ast zi trebuie hr niţiǎ ǎ ǎ 2,2 miliarde locuitori în plus. Dac producţia agricol va ţine pasul cuǎ ǎ creşterea demografic , în urm torii 30 de ani va fi nevoie de o suplimentare aǎ ǎ hranei cu 60% şi o creştere a suprafeţei cultivate prin desp duriri cu 60-80ǎ %.

Deşertificarea a fost descoperit la 30% din terenurile irigate, la 47% dinǎ terenurile neirigitate  şi la 73% diverse alte terenuri. Anual o cifr estimatǎ ǎ între 1,5 şi 2,5 milioane ha terenuri agricole irigate, 3,5 – 4 milioane ha terenuri agricole neirigate şi cca. 35 milioane ha alte terenuri îşi pierd parţial sau în totalitate productivitatea datorit eroziunii solului.ǎ

Refacerea terenurilor degradate prin eroziune este un proces foarte lent. Sunt necesari 500 de ani pentru a reface 2,5 cm de sol.

Ariile marginale ale deşerturilor sunt cele mai vulnerabile, deoarece conţin ecosisteme fragile. Limitele deşerturilor sunt în general dificil de trasat, ele fiind regiuni de tranziţie spre spaţii mai umede. În aceste regiuni marginale activităţile umane pot creea o presiune asupra ecosistemelor peste limita lor de toleranţă, rezultând degradarea terenurilor. În maile arii deşertice dunele pot avansa spre habitatele umane sub acţiunea vântului, iar în timpul furtunilor mari, dunele pot avansa cu zeci de metri. Şi areale mai îndepărtate de deşerturi se pot degrada uşor în soluri sterpe, cu apariţia rocii la zi, printr-un management defectuos al terenurilor. Fenomenul este cunoscut în SUA – Dust Bowl – unde seceta puternică şi suprapăşunatul din anii 1930, în regiunea Marilor Câmpii din SUA, au făcut ca populaţia să-şi părăsească fermele, ale căror terenuri au devenit nefertile.

Se constată că deşertificarea este mai activă acolo unde există o populaţie numeroasă şi în creştere. Un impact major al deşertificării este asupra biodiversităţii şi capacităţii productive a terenurilor (reducerea terenurilor agricole – cultivabile sau păşunabile). Vegetaţia în regiunile aride este, prin natura condiţiilor, săracă. În acelaşi timp, ea este o resursă preţioasă pentru comunităţile umane, putând asigura hrana pentru populaţie şi animale, lemn pentru foc sau protejează solul de eroziune. Pe terenurile utilizabile agricol vegetaţia nativă este înlocuită pentru a face loc culturilor. Dacă terenurile agricole rămân neplantate o perioadă de timp pot apărea anumite consecinţe, precum eroziunea şi pierderea fertilităţii solurilor.

Suprapopularea este responsabilă de distrugerea pădurilor tropicale (umede sau uscate), prin tăiere şi incendiere, pentru subzistenţă, fapt ce determină sporirea ratei de eroziune, pierderea nutrienţilor din sol şi, uneori, degradarea totală a terenurilor. În platoul central înalt din Madagascar defrişările şi incendierile, pentru extinderea agriculturii, au dus la degradarea puternică a terenurilor (deşertificarea). De asemenea, suprapăşunatul a făcut din bazinul râului Rio Puerco, partea centrală a statului New Mexico, una din cele mai erodate regiuni din vestul SUA.

În anumite areale populaţia nomadă, care practică creşterea animalelor, afestează ecosistemele fragile. Aceştia se deplasează cu turmele, departe de zonele deşertice, însă, din cauza practicilor agricole defectuoase, aduc deşertul cu ei. Din 1973, seceta, care începuse în 1968 în vestul Sahelului, şi practicile agricole, au cauzat moartea a 100.000 de oameni şi a 12 milioane de vite.

Animalele domestice (turmele), bătătoresc solul cu copitele compactând stratul de la suprafaţă, sporind proporţia materialului fin şi reducând rata de percolaţie a solului. În aceste condiţii creşte rata eroziunii solului prin vânt şi prin apă (Fig. 4). 

 

Păşunatul şi adunatul lemnelor pentru foc reduc sau elimină vegetaţia care ajută la fixarea solurilor.

Secetele severe şi frecvente cauzează deşertificarea. Acestea sunt comune în ariile aride şi semiaride, care pot suporta culturi, însă presiunea populaţiei sau reducerea precipitaţiilor pot duce la dispariţia vegetaţiei prezente. Solul devine expus vântului, astfel că particulele de sol sunt dislocate, purtate de vânt şi depuse în alte locuri. Astfel, stratele superioare ale solului, care conţin materia organică, se erodează. În plus, vânturile cresc evapotranspiraţia, ducând la reducerea umidităţii solului. Creşterea ratei de evaporare determină deplasarea sării spre suprafaţa solului, producând sărăturare şi inhibând dezvoltarea vegetaţiei. Mai puţină vegetaţie înseamnă mai puţină umiditate, ceea ce conduce la modificarea climei, care devine mai uscată.

Deşertificarea afectează zeci de milioane de oameni în statele slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, din Africa (ex, statele din Sahel) şi Asia (ex. China) dar şi din state dezvoltate, (ex SUA, Australia). Se consideră că circa 1/3 din populaţia omenirii trăiesc în regiuni vulnerabile la deşertificare.

În Sahel, principalele cauze ale deşertificării sunt tăierile vegetaţiei pentru foc şi puprapăşunatul, determinat de creşterea populaţiei. Statele Asiei Centrale (Kyrgystan, Kazahstan, Mongolia, Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan) şi nu numai sunt afectate de deşertificare. Mai mult de 80% din suprafaţa Afganistanului şi Pakistanului sunt afectate de eroziunea solului şi de deşertificare. În Kazahstan aproape jumătate din terenurile cultivate au fost

abandonate începând cu 1980. În Iran se pare că furtunile de praf au îngropat 124 de sate în provinciile Sistan şi Baluchestan în 2002. În America Latină, Brazilia şi Mexic sunt statele cele mai afectate.

Alte cauze ale deşertificării sunt reprezentate de deciziile politice, care vizează, utilizarea nesustenabilă a resurselor, sedentarizarea nomazilor în ariile marginale ale deşerturilor, globalizarea, prin liberalizarea comerţului şi orientarea spre export a produselor din regiunile uscate, utilizarea excesivă a irigaţiilor (pot duce la salinizare), conflictele între păstori şi cultivatori pentru acelaşi teren.

În ultimii ani există o supraveghere riguroasă (Global Monitoring), cu ajutorul sateliţilor artificiali (imaginile Landsat), care indică schimbări în susceptibilitatea terenurilor spre deşertificare (Fig. 5).           

 

 Colectarea lemnului pentru foc, suprapăşunatul şi supracultivarea sunt considerate cauzele majore ale deşertificării.

Măsuri de reducere a deşertificăriiNumeroase metode de reducere a deşertificării au fost creeate şi implementate, însă multe dintre ele tratează ,,simptomele” şi nu cauzele acestui fenomen (suprapăşunat, agricultură nesustenabilă, despăduriri).

Tehnicile de reduce a deşertificării pot fi împărţite în două categorii: obţinerea apei (de exemplu prin foraje şi sisteme de irigaţie care să aducă apa

de la distenţe mari) şi fixarea şi fertilizarea solului.

Fixarea solului este adesea făcută prin utilizarea unor perdele de protecţie, centuri verzi şi protecţie contra vântului. Pentru protecţia contra vântului se folosesc copaci şi arbuşti, pentru a reduce eroziunea solului şi evapotranspiraţia. Aceste măsuri au fost încurajate la scară largă de către agenţiile de dezvoltare încă de la mihjlocul anilor 1980 în regiunea Sahel. O altă modalitate pentru stoparea spulberării solului şi micşorarea evapotranspiraţiei este stropirea cu petrol sau cu argilă foarte fină peste terenurile cultivate din zonele semiaride. Aceste măsuri sunt implementate în arealele unde se găseşte uşor petrol sau argilă foarte fină (ex. Iran). În ambele cazuri, scopul acoperirii cu astfel de substanţe este de a împiedica pierderea umezelii şi a spulberării solului.

Unele soluri (cu textură argiloasă) pot deveni mai degrabă compacte decât poroase (precum solurile cu textură nisipoasă), datorită lipsei apei. Unele lucrări agro-tehnice, cum ar fi arătura profundă, permit totuşi luarea în cultură a acestor soluri.

Fertilizarea solului şi refacerea fertilităţii se face adesea prin intermediul plantelor. Dintre acestea, plantele leguminoase (care extrag azotul din aer şi îl fixează în sol), cerealele, fasolea şi curmalii sunt cele mai importante sub acest aspect. De asemenea se pot folosi materii organice, cum ar fi dejecţii animale şi resturi vegetale, ale căror substanţe descompuse pot reface fertilizarea solului. Nu în ultimul rând, se pot pune pietre în jurul rădăcinii copacilor, la nivelul solului sau săparea unor şanţuri pe marginea culturii, pentru a asigura supravieţuirea culturii. Pietrele din jurul copacilor reţin roua şi menţin umiditatea solului, iar şanţurile reţin apa de la ploi şi ajută la colectarea seminţelor purtate de vânt.

Pentru stoparea defrişărilor pentru gătit şi încălzirea personală a populaţiei sunt propuse ca soluţii cuptoarele solare şi eficientizarea arderii la cuptoarele pe bază de lemne. Însă aceste măsuri sunt foarte scumpe pentru regiunile în care ar trebui implementate.

La nivel local, comunităţile şi autorităţile locale pot încetini deşertificarea. „Gardurile” împotriva nisipurilor sunt des utilizate în Orientul Mijlociu şi în SUA (Fig. 6). Plasarea unor caroiaje de paie de până la 1 mp, pot determina micşorarea vitezei vântului. Arbuştii sau arborii plantaţi între aceste baloturi

de paie sunt protejaţi de către aceştia până cresc suficient pentru a-şi dezvolta rădăcini puternice (Fig. 7). Oricum, sunt unele păreri conform cărora plantarea de arbori în astfel de zone sensibile ar duce la scăderea rezervelor de apă din sol. În regiunile unde există apă pentru irigaţii se pot planta arbuşti în partea inferioară a dunelor, pe partea expusă vântului, având ca efect stabilizarea dunei. Acest tip de vegetaţie duce la micşorarea vitezei vântului la baza dunei şi împiedică înaintarea dunei.        

 

 

 

În zonele expuse vântului cele mai frecvente măsuri menite să încetinească înaintarea dunelor şi spulberarea solului sunt plantarea unor perdele de protecţie formate din arbori şi a unor centuri din arbuşti. Cel mai mare proiect

de acest fel este ,,Zidul Verde al Chinei”, care este proiectat a se întinde pe 5.700 km (aproape cât Marele Zid Chinezesc) în nord-estul Chinei pentru a proteja terenurile nisipoase, induse de către activitatea umană. Ceva asemănător este proiectat şi în statul Senegal din Africa, unde urmează să fie plantată o fâşie lată de 15 km, între Senegal şi Djibouti. Pe lângă efectul benefic al încetinirii deşertificării, acest proiect mai are ca scop şi creearea unor noi activităţi economice, mai ales datorită producţiei de gumă arabică.

Alte măsuri pentru reducerea suprafeţelor aride vizează utilizarea mai raţională a resurselor de apă şi controlul salinizării, pe lângă căutarea unor noi surse de apă subterană şi găsirea unor metode mai eficiente pentru irigarea suprafeţelor aride şi semiaride. O altă direcţie de cercetare în ceea ce priveşte măsurile de combatere a deşertificării se referă la descoperirea unor noi modalităţi de rotire a culturilor astfel încât să pretejeze solurile fragile, pe înţelegerea proceselor prin care plantele ce fixează dunele de nisip şi cum pot fi acestea adaptate la la condiţiile locale de mediu, dar şi cum poate fi abordată problema suprapăşunatului.

Studii de cazSahelul, considerat un semideşert, reprezintă o bandă de 200-500 km lăţime şi 5.500 km lungime care se întinde de la vărsarea fluviului Senegal până la valea Nilului (în Sudan). Este o regiune de tranziţie între Sahara (mediu deşertic), în nord, şi Sudan (mediu de savană), în sud, foarte fragil. Precipitaţiile sunt reduse (sub 400 mm/an, majoritatea în intervalul iulie-septembrie, dar extrem de variabile de la an la an), temperaturile sunt foarte ridicate (media anuală este circa 30°C), iar sezonul uscat este foarte lung (8-9 luni/an). Dinspre deşert suflă un vânt încărcat cu nisip şi praf – harmatanul, care agravează situaţia.

Deşertificarea Sahelului (Fig. 8) constă în înaintarea deşertului, în unele areale cu peste 100 km precum şi aridizarea în areale din afara liniei de contact cu Sahara (prin exploatarea terenurilor - culturi şi suprapăşunat). Densitatea populaţiei şi a animalelor, precum şi modificările climatice sunt factorii majori ai deşertificării Sahelului. Secetele puternice din Sahel care nu sunt un fenomen nou, au consecinţe din ce în ce mai grave, fiind mai prelungi şi afectând o populaţie din ce în ce mai numeroasă. Resursele cele mai solicitate sunt lemnul şi apa, lemnul fiind folosit ca material de construcţie şi sursă de energie pentru pregătirea hranei.

 

 

Până la sfârşitul secolului al XlX-lea, Sahelul era controlat de triburi de păstori nomazi. Ei exercitau o presiune constantă (incursiuni războinice) asupra populaţiei sedentare, de cultivatori, din partea sudică a regiunii. Intrarea Sahelului în sfera de influenţă a puterilor coloniale a dus la sfârşitul dominaţiei păstorilor nomazi asupra cultivatorilor, care au început să-şi extindă culturile. Starea conflictuală a continuat şi în condiţiile în care extinderea terenurilor cultivate s-a făcut în detrimentul păşunilor, păstorii (ex. peulii) fiind nevoiţi să caute păşuni în nord (fapt ce a creat noi tensiuni cu crescătorii nomazi de cămile). In plus, în nordul Sahelului au început să se stabilească şi cultivatori, care au dus la sporirea populaţiei (şi în acelaşi timp au creat o presiune mai puternică asupra unui mediu fragil).

În statul Sudan situaţia este îngrijorătoare, mai mult de jumătate din teritoriul său (partea centrală, de la graniţa cu Ciadul până la Marea Roşie) este afectat de deşertificare. Creşterea aridităţii a dus la o deplasarea a populaţiei spre centrele urbane, în special spre Khartoum, care a atras circa 2/3 din această populaţie. Cu cât populaţia a devenit mai mare, cu atât a crescut necesarul de resurse (hrană, apă, combustibil), cel mai solicitat fiind teritoriul înconjurător. Efectele au apărut rapid, oraşul fiind frecvent expus furtunilor de nisip.

În SUA, o largă suprafaţă de teren este potenţial vulnerabilă la deşertificare: mare parte din jumătatea vestică a ţării poate fi clasificată ca „semiaridă", pe baza precipitaţiilor reduse. Se estimează că circa 2,6 mil. kmp (mai mult de 1/3 din această arie cu puţine precipitaţii) este în pericol de deşertificare (aici eroziunea este în creştere). Problemele sunt cauzate sau agravate de intensa utilizare a resurselor de apă, suprapăşunatul şi creşterea populaţiei (în special în „Sun Belt").

Unul dintre cei mai buni indicatori ai deşertificării în SUA sunt furtunile de praf, cel mai cunoscut fenomen fiind Dust Bowl. Pe fondul unor ani secetoşi şi fierbinţi, combinaţi cu expansiunea culturilor agricole în Marile Câmpii, s-au produs furtuni de praf („black blizzards") care au afectat serios terenurile agricole (Fig. 9).

 

 

              

 Suprapăşunatul joacă un rol important în degradarea terenurilor, cunoscut fiind cazul bazinului Rio Puerco, din New Mexico, iar salinizarea este o problemă în anumite părţi din Valea Centrală a Californiei, din cauza extensiunii irigaţiilor. Fără miliardele de litri de apă, care irigă câmpurile din California, rezervele de fructe şi legume s-ar diminua semnificativ.

Între anii 2000-2005, vestul SUA a fost serios afectat de secetă, producând pierderi de recolte, crize de apă şi incendii. Temperaturile mai ridicate afectează rezervele de apă, prin ridicarea limitei zăpezilor în zona montană. În loc ca precipitaţiile să se acumuleze sub formă de zăpadă, care să se topească treptat vara, pentru a fi folosită de către fermieri, oraşe şi hidrocentrale, se scurg inutil în timpul iernii. Umplerea rezervoarelor, în timpul iernii, ar duce la posibile inundaţii periculoase primăvara, când încep să se topească zăpezile.

În Idaho, la începutul anului 2005, fermierii, care folosesc râul Snake pentru irigaţii, s-au ridicat împotriva celor care pompează apă din marele acvifer estic al râului Snake. Aceste două surse sunt conectate, astfel încât golirea unuia duce şi la golirea celuilalt.

O cauză majoră a problemelor de mediu din vestul SUA o reprezintă creşterea demografică. Statul Nevada a cunoscut o creştere a populaţiei de 66% între 1990-2000, iar Colorado cu 31%. Un revervor de apă de la periferia Denverului a scăzut semnificativ în timpul toamnei anului 2004, în urma secetei şi creşterii consumului.

Puţini oameni privesc China ca pe o ţară deşertică, însă are unele dintre cele mai extinse suprafeţe aride din lume. Mai mult de 27% (2,5 mii. kmp) din suprafaţa ţării cuprinde terenuri nisipoase neutilizabile. Doar 7% din suprafaţa ţării hrăneşte aproximativ un miliard de inşi. Furtunile de praf din deşerturile din nordul Chinei şi Mongoliei, pot ajunge până în Coreea. Particulele de nisip şi praf pătrund în locuinţe, aeroporturi, maşini,  mulţi oameni suferind de afecţiuni respiratorii (Fig. 10; Fig. 11). Dunele s-au apropiat la circa 200 km distanţă de capitală, ceea ce a determinat luarea unor măsuri, precum plantarea unei fâşii de pădure de 4.500 km, pentru stoparea înaintării deşertului.

În China furtunile de nisip produc anual daune semnificative. Autorităţile chineze spun că deşertificarea costă China circa 2,3 miliarde dolari anual, în timp ce 800 km de cale ferata şi mii de kilometri de drumuri sunt blocate de

sedimente. Rapoartele oficiale afirmă că 110 mii de oameni suferă în mod direct de deşertificare.

Conform rapoartelor oficiale furtunile de nisip ajungeau în capitală odată la 7-8 ani în anii 1950 şi la 2-3 ani în 1970, începând din 1990 acestea reprezintă o problemă anuală. Guvernul a răspuns printr-o mare campanie de împădurire şi în ultimii ani peste 30 mld. arbori au fost plantaţi.

Tăierea eucalipţilor (care au rădăcini adânci) de pe suprafeţe extinse din sudul Australiei încă din perioada primelor colonii, acum 200 de ani, a dus la ridicarea nivelului pânzelor freatice, care, prin efectul de capilaritate, au dus la apariţia salinizării solului şi chiar la formarea unei unei cruste de sare. Jumătate din pădurile care creşteau aici acum 200 de ani au dispărut total. Repercursiunile acestui fapt asupra degrării terenurilor au fost dramatice şi încă mai continuă. Într-o perioadă de 10 ani, între 1983 şi 1993, din Australia s-au tăiat în medie 500 000 ha de pădure şi arbuşti (echivalentul a două terenuri de fotbal) pe minut. În 1990, Australia a defrişat o suprafaţă de 650 000 ha pădure (mai mult de jumătate din suprafaţa de pădure tăiată în Bazinul Amazonului).

Consecinţele acestor defrişări masive au început şă-şi facă simţită prezenţa abia peste câţiva ani buni. Rădăcinile lungi ale eucalipţilor acţionau ca nişte pompe naturale de apă pentru pânzele freatice, care erau menţinute la o adâncime potrivită faţă de rădăcinile plantelor cultivate (grâu, orz, păşuni îmbunătăţite ş.a.) în partea sudică a continentului. Rezerva de apă subterană se reface la 1 – 2 mm/a sub vegetaţia naturală, iar sub culturile de grâu la 12 – 40 mm/a. Odată ce vegetaţia este înlăturată, nivelul piezometric creşte, uşor, dar sigur, ajungând la suprafăţă încărcat cu săruri pe care le depune la suprafaţa solului.

Acest proces de salinizare a dus la pierderea masivă a terenurilor agricole în multe regiuni din  sudul Australiei. Mai mult de 2,5 mil ha de terenuri cândva productive, sunt acum inutilizabile datorită salinizării.

Fenomenul deşertificării începe să-şi facă simţită prezenţa şi în Europa, afectând din ce în ce mai multe ţări. Rusia, cea mai mare ţară din Europa, nu face excepţie; peste 100 mil ha sunt fie afectate de deşertificare, fie în pericol de deşertificare.

Procese de deşertificare de desfăşoară deja în regiuni precum Astrahan, Volvograd, Rostov, Altai şi Dagestan, şi în anumite părţi din ţinuturile Krasnodar şi Stavropol. Regiuni ameninţate de acest fenomen includ stepele din sud, care corespund regiunilor Voronez, Saratov, Orenburg, Omsk, Cheleabinsk şi Chita, dar şi republicile Kakasia şi Buryatia. Însă cea mai rea situaţie se înregistrează în Republica Kalmykia, cea mai aridă regiune din partea europeană a Rusiei. Mai mult de 80% din acest teritoriu este acum sub acţiunea deşertificării, şi aproape jumătate este fie afectată, fie extrem de afectată de acest fenomen, situaţie depăşită doar de deşerturile din Asia Centrală. Degradarea păşunilor din zona Dealurilor Negre din această republică a dus la apariţia primului deşert indus de către om din Europa, cu regiuni în care s-au format dune de nisip, pe alocuri spulberate. Imagini satelitare confirmă că aceste nisipuri sunt purtate, în timpul furtunilor mai puternice, până dincolo de graniţele Rusiei înspre alte state europene.

În 1993, preşedintele Republicii Kalmykia a declarat stare de urgenţă ca răspuns la deteriorarea majoră a stării mediului. Criza a fost rezultatul coroborat al intensei degradări a terenurilor şi scăderea resurselor de apă, precum şi creşterea presiunii umane asupra condiţiilor extreme de mediu din ultimele decenii, cauzând scăderea sanogenezei populaţiei, a speranţei de viaţă la naştere, dar şi a calităţii vieţii. Ca urmare a declarării stării de urgenţă, a urmat o scurtă vizită a reprezentantului UNEP Leonid Krumkachev, urmată de suport financiar din partea UNEP pentru Programul Naţional de Combatere a Deşertificării din Republica Kalmykia.