CUPRINS

INTRODUCERE........................................................................................................................1

CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE SĂRĂCIE ABSOLUTĂ....................................................2

1.1. Sărăcia absolută şi securitatea umană..................................................................................2

1.2. Conceptul de sărăcie relativă...............................................................................................3

1.3. Sărăcia absolută şi sărăcia relativă – o comparaţie..............................................................4

CAPITOLUL II. ELIMINAREA SĂRĂCIEI ABSOLUTE......................................................5

2.1 Perspectiva neo-malthusiană asupra eliminării sărăciei absolute.........................................5

2.2 Teoriile dezvoltării economice şi eliminarea sărăciei absolute............................................6

CONCLUZII...............................................................................................................................8

BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................9

1

INTRODUCERE

Sărăcia este una dintre cele mai vechi probleme ale omenirii dar, cu toate acestea, nu a

putut fi pe deplin rezolvată nici măcar în secolul XXI. Este semnificativ în acest sens ceea ce

scria în 2007 istoricul Peter N. Sterns pe supracoperta lucrării lui Steven M. Beaudoin Poverty in

World History: „Sărăcia este o problemă perenă a istoriei omenirii”. În Declaraţia Mileniului,

adoptată de Adunarea Generală a ONU în anul 2000, se arată că „Nu vom precupeţi nici un efort

pentru a-i elibera pe semenii noştri, bărbaţi, femei şi copii, de condiţiile abjecte şi dezumanizante

ale sărăciei extreme în care trăiesc astăzi peste un miliard dintre ei”. Persistenţa sărăciei, chiar şi

în spaţiul Uniunii Europene, a determinat în 2008 Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri

să declare anul 2010 Anul european de luptă împotriva sărăciei şi excluziunii sociale.

2

CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE SĂRĂCIE ABSOLUTĂ

Definirea sărăciei a generat însă numeroase controverse, una dintre cele mai importante

fiind aceea dintre definirea sărăciei în termeni absoluţi şi definirea ei în termeni relativi. Regăsim

primul punct de vedere la sociologul britanic Benjamin Seebohm Rowntree care, în lucrarea sa

din 1901 Poverty. A Study of Town Life1, susţinea că o persoană este săracă dacă „veniturile sale

totale sunt insuficiente pentru a putea obţine minimum necesar pentru menţinerea capacităţii

fizice”. Într-un discurs susţinut la Nairobi în 1973, Robert McNamara, pe atunci director al

Băncii Mondiale, a propus termenul de sărăcie absolută pentrun a descrie „o viaţă”2

caracterizată prin malnutriţie, analfabetism, boală”. Termenul a fost preluat atât în literatura de

specialitate, cât şi în numeroase documente internaţionale. Nigel Dower (Dower, 2006), spre

exemplu, îl utilizează ca denumire generică pentru „foamete, malnutriţie, maladii contagioase,

mortalitate infantilă ridicată, condiţii de viaţă precare, teamă şi insecuritate”. Îl întâlnim, de

asemenea, în Declaraţia de la Copenhaga adoptată în 1995 la Summit-ul Mondial pentru

Dezvoltare Socială: „sărăcia absolută se caracterizează prin imposibilitatea satisfacerii nevoilor

umane de bază, ceea ce înseamnă absenţa hranei, apei potabile, asistenţei medicale, sănătăţii,

adăpostului, educaţiei şi informării”. În anul 1990, Banca Mondială a stabilit că expresia

monetară a sărăcie extreme o reprezintă un venit zilnic mai mic de 1,00 $,

iar, din anul 2008, acest venit a ajuns la valoarea de 1,25 $.

1.1. Sărăcia absolută şi securitatea umană

Se poate observa că, în definiţiile menţionate, sărăcia absolută este pusă în relaţie, în

primul rând, cu absenţa hranei. Amartya Sen subliniază această legătură, spunând că „Există (...)

un nucleu ireductibil, absolut al ideii de sărăcie. Este suficient de clar care este unul dintre

elementele acestui nucleu, deşi literatura actuală dedicată acestui subiect face adesea tot posibilul

pentru a-l ignora. Dacă există oameni care nu au ce mânca, atunci (...) vorbim cu siguranţă

despre sărăcie”. Întâlnim această idee şi la Keith Joseph şi Jonathan Sumpton care, în lucrarea

Equality, susţineau că: „o familie este săracă (în sens absolut – A.L) dacă nu îşi permite să

mănânce”3.

1 Robert MCNAMARA citat în Peter Singer, Practical Ethics, p. 219.2 Benjamin Seebohm Rowntree citat in Amartya Sen, Poverty and Famines, p. 11. 4953 Keith JOSEPH, Jonathan Sumpton citaţi în Ruth Lister, Poverty, p. 21.

3

Această înţelegere a sărăciei absolute permite identificarea ei cu una dintre ameninţările

la adresa securităţii umane menţionate în Human Development Report 1994, mai exact cu

insecuritatea alimentară. În documentul amintit, securitatea alimentară este definită ca situaţia în

care „permanent toţi oamenii au atât acces fizic, cât şi economic la alimentele de bază”

Potrivit statisticilor FAO577, în anul 2009, pe fondul crizei economice, 1,02 miliarde de

oameni au suferit de foame, o situaţie nemaiîntâlnită în ultimii 30 de ani. Dintre aceştia, 642 de

milioane se aflau în zona Asia-Pacific, 265 de milioane în Africa Sub-Sahariană, 53 de milioane

în America Latină şi Caraibe, 42 de milioane în Orientul Apropiat şi nordul Africii şi 15

milioane în ţările dezvoltate. Prin urmare, autorii menţionaţi consideră că sensul termenului de

sărăcie absolută nu variază de la o societate la alta, ceea ce, desigur, simplifică utilizarea sa.

De asemenea, se poate observa că viaţa persoanelor afectate de sărăcia absolută este

permanent pusă în pericol, rata mortalităţii în rândul acestora fiind extrem de ridicată.

1.2. Conceptul de sărăcie relativă

Una dintre cele mai influente definiţii ale sărăciei relative îi aparţine lui Peter Townsend,

fiind elaborată în celebra sa lucrare din 1979 Poverty in the United Kingdom: „se consideră că

trăiesc în sărăcie indivizii, familiile şi grupurile cărora le lipsesc resursele necesare pentru a avea

acea dietă, pentru a participa la acele activităţi şi pentru a avea acele condiţii de viaţă care sunt

obişnuite sau cel puţin încurajate şi aprobate de societăţile din care fac parte4”. Regăsim o

definiţie asemănătoare în Raportul privind incluziunea socială realizat de Comisia Europeană în

anul 2004. În documentul menţionat se precizează că „o persoană este săracă dacă veniturile şi

resursele ei nu îi permit să aibă standardul de viaţă acceptat de societatea în care trăieşte”. În

Uniunea Europeană, persoanele al căror venit se situează sub 60% din venitul mediu naţional

sunt considerate a se afla în risc de sărăcie. Potrivit Raportului privind protecţia socială şi

incluziunea socială elaborat de Comisia Europeană pentru anul 2009, 16% dintre locuitorii

Uniunii Europene, ceea ce înseamnă 79 de milioane de persoane, s-au aflat în risc de sărăcie în

anul 2007.

1.3. Sărăcia absolută şi sărăcia relativă – o comparaţie

4 Peter Townsend citat în Ruth Lister, Poverty, p. 214

O comparaţie între sărăcia absolută şi sărăcia relativă pune în evidenţă cel puţin două diferenţe

semnificative. În primul rând, viaţa persoanelor care sunt afectate de sărăcia relativă, spre

deosebire de viaţa celor care trăiesc în sărăcie absolută, nu este pusă în pericol. În al doilea rând,

dacă sensul conceptului de sărăcie absolută este universal valabil, cel al conceptului de sărăcie

relativă diferă de la o societate la alta.

Din punct de vedere istoric, primul tip de sărăcie atestat este sărăcia absolută. Istoricul

Steven M. Beaudoin (Beaudoin, 2007) arată că, în perioada premodernă, persoanele sărace erau

cele care nu dispuneau de mijloacele necesare pentru a-şi asigura supravieţuirea, absenţa hranei

fiind principala problemă cu care aceştia se confruntau. Din acest motiv, Beaudoin consideră că

„în acest context, deci, sărăcia poate fi cel mai bine definită în termeni absoluţi – ea reprezenta

imposibilitatea asigurării supravieţuirii şi nu absenţa averii”. În opinia lui Beaudoin, sărăcia

relativă, aproape inexistentă în această perioadă, devine mult mai răspândită începând cu secolul

al XVI-lea, odată cu dezvoltarea comerţului, pentru ca, în secolul al XXlea, să fie cea mai des

întâlnită formă a sărăciei.

5

CAPITOLUL II. ELIMINAREA SĂRĂCIEI ABSOLUTE

Eradicarea sărăciei absolute este unul dintre obiectivele asumate de Naţiunile Unite prin

Declaraţiei Mileniului. Potrivit raportului pe anul 2000 al Institutului Bread for the World

intitulat A Program to End Hunger, numărul celor care suferă de foame s-ar putea înjumătăţi,

până in 2015, dacă anual s-ar aloca 4 miliarde de dolari programelor de asistenţă alimentară.

Pentru ca cetăţenii Statelor Unite să contribuie cu 1 miliard de dolari anual la aceste programe, se

arată în raport, fiecare cetăţean american ar trebui să doneze 4$ pe an, sumă pe care in medie

fiecare american o cheltuieşte pentru snowmobile. De asemenea, în World Development Report

2000/2001 elaborat de Banca Mondială, se precizează că suma necesară pentru eradicarea

foametei şi îmbunătăţirea semnificativă a condiţiilor materiale pentru 1 miliard de oameni poate

fi obţinută dacă fiecare cetăţean din ţările dezvoltate ar dona 1$ pe zi.

2.1 Perspectiva neo-malthusiană asupra eliminării sărăciei absolute

Eradicarea sărăciei absolute este considerat un obiectiv realizabil de către adepţii teoriilor

dezvoltării economice şi utopic de către susţinătorii neomalthusianismului. Neo-malthusienii, din

rândul cărora face parte şi celebrul biolog Garrett Hardin, preiau cele mai importante idei ale lui

Thomas Malthus, idei pe care acesta le-a expus în principal în lucrarea An Essay on the Principle

of Population (1789). Potrivit lui Malthus, populaţia tinde să crească mult mai repede decât

cantitatea de hrană disponibilă, ajungându-se astfel în situaţia în care unele persoane nu mai au

cu ce să se hrănească. Pentru a se evita acest lucru, trebuie să existe un echilibru între numărul de

oameni care trăiesc într-un anumit spaţiu şi hrana care poate fi produsă în acel spaţiu. Dispariţia

acestui echilibru conduce la creşterea ratei mortalităţii ca urmare a apariţiei foametei. Malthus

consideră că suprapopularea poate fi împiedicată printr-un control riguros al ratei natalităţii,

oamenii având la dispoziţie mai multe modalităţi prin care pot face acest lucru, avortul şi

celibatul fiind doar unele dintre ele.

Neo-malthusienii, arată Onora O`Neill (O`Neill, 1986), sunt neîncrezători în capacitatea

oamenilor de a reduce rata natalităţii deoarece consideră că motive de natură religioasă şi

culturală determină multe persoane să respingă avortul şi utilizarea mijloacelor contraceptive. De

asemenea, arată autoarea, neo-malthusienii nu împărtăşesc optimismul celor care susţin că

progresul tehnologic va permite producerea unei cantităţi de hrană suficiente pentru toţi

locuitorii planetei.

6

2.2 Teoriile dezvoltării economice şi eliminarea sărăciei absolute

Pe de altă parte, adepţii teoriilor dezvoltării economice, aşa cum sunt Hugh LaFollette şi

Peter Singer, susţin că sărăcia absolută poate fi eliminată deoarece dezvoltarea economică duce

în mod necesar la scăderea ratei natalităţii. Hugh LaFollette (LaFollette, 2003) respinge ideea lui

Hardin că orice fel de asistenţă acordată ţărilor sărace conduce la creşterea necontrolată a

populaţiei, arătând că acest efect îl produc numai ”ajutoarele care doar îi ţin în viaţă pe cei

flămânzi şi nu fac nimic pentru a le îmbunătăţi situaţia5”. LaFollette consideră că relaţia dintre

dezvoltarea economică şi scăderea populaţiei poate fi explicată prin intermediul

teoriei tranziţiei demografice care susţine că există o dezvoltare în 4 stadii a populaţiei

În primul stadiu, arată LaFollette, se înregistrează un nivel stabil al populaţiei, ca urmare

a unei rate ridicate atât a naşterilor, cât şi a deceselor. În al doilea stadiu, rata deceselor scade,

dar rata naşterilor rămâne ridicată, ceea ce conduce la o rată mare de creştere a populaţiei. În

stadiul al treilea, rata naşterilor scade mai rapid decât rata deceselor, astfel încât rata de creştere a

populaţiei, deşi ascendentă, este mai mică decât în stadiul anterior. În ultimul stadiu, populaţia

devine stabilă ca urmare a ratei scăzute a naşterilor şi deceselor. Populaţia ţărilor dezvoltate,

consideră LaFollette, se află în stadiul al patrulea, în vreme ce populaţia din ţările sărace se află

între stadiul doi şi trei, dar, printr-o dezvoltare economică susţinută, şi această populaţie va putea

ajunge în stadiul al treilea şi, ulterior, în cel de-al patrulea. LaFollette apreciază că teoria

tranziţiei demografice „ne arată că nu trebuie să „îi lăsăm să moară de foame” pentru a controla

creşterea populaţiei. Dezvoltarea economică poate propulsa populaţia ţărilor sărace în ultimele

stadii de dezvoltare în care nu mai există nici un motiv pentru a avea familii numeroase ”.

LaFollette arată că ratele mari de creştere a populaţiei au drept cauze absenţa educaţiei

obligatorii, lipsa securităţii economice şi sociale precum şi rata mare a mortalităţii infantile.

Educaţia obligatorie, susţine LaFollette, contribuie la diminuarea ratei de creştere a populaţiei

deoarece:

1. căsătoriile se realizează la o vârstă mai mare

2. apar oportunităţi vocaţionale pentru femeile care au vârsta la care pot avea copii

3. copiii, fiind obligaţi să se ducă la şcoală, nu pot contribui semnificativ la veniturile

familiei, ci, dimpotrivă, generează cheltuieli.

Asigurarea securităţii sociale şi economice duce la diminuarea ratei de creştere

a populaţiei deoarece familiile sărace nu mai sunt motivate să aibă mulţi copii dat

fiind faptul că mortalitatea infantilă scade iar copii nu mai reprezintă unica sursă de

venit pentru vârstnici.

5 Hugh LaFollette, World Hunger, p. 244.7

8

CONCLUZII

Nigel Dower (Dower, 2006) pune în evidenţă faptul că dezvoltarea economică nu

înseamnă întotdeauna reducerea sărăciei extreme deoarece efectele benefice ale dezvoltării

economice pot să nu fie direcţionate către cei săraci, modelul de dezvoltare aplicat să ignore

particularităţile statelor sărace iar persoanele sărace să fie cele mai afectate de consecinţele

negative asupra mediului antrenate de dezvoltarea economică.

Este suficient să luăm în considerare numai aceste limite ale dezvoltării economice pentru

a vedea caracterul mult prea optimist al previziunilor referitoare la eradicarea pe termen scurt a

sărăciei absolute.

Sărăcia absolută va continua, cel puţin în viitorul previzibil, să rămână una dintre cele

mai importante ameninţări la adresa securităţii umane.

9

BIBLIOGRAFIE

[1] Human Development Report 1994, United Nations Development Programme,

Oxford University Press, Oxford.

[2] Declaraţia Mileniului.

[3] Declaraţia de la Copenhaga – 1995.

[4] A Program to End Hunger - 2000, Bread for the World Institute, Silver Spring.

[5] World Development Report 2000/2001, The World Bank, Washington.

[6] The State of Food Insecurity in the World - 2009, Food and Agriculture

Organisation of the United Nations, Roma.

[7] Raport privind incluziunea socială - 2004, Comisia Europeană, Bruxelles.

[8] Raport privind protecţia şi incluziunea socială – 2009, Comisia Europeană,

Bruxelles.

[9] BEAUDOIN, Steven M., Poverty in World History, Routledge, New York,

2007.

[10] DOWER, Nigel, Sărăcia – o problemă globală în Peter Singer (ed.) Tratat de

etică, traducere coordonată de Vasile Boari şi Raluca Mărincean, Polirom, Iaşi,

1996.

[11] LaFOLLETTE, Hugh, World Hunger în Christopher H. WELLMAN şi

Raymond G. FREY (eds)., Blackwell Companion to Applied Ethics,

Blackwell, Oxford, 2003.

[12] LISTER, Ruth, Poverty, Polity Press, Cambridge, 2004.

[13] O`NEILL, Onora, The Moral Perplexities of Famine and World Hunger în

Tom REGAN (ed.), Matters of Life and Death. New Introductory Essays in

Moral Philosophy, Random House, New York, 1986.

[14] SEN, Amartya, Poverty and Famines. An Essay on Entitlement and

Deprivation, Oxford University Press, New York, 1981.

[15] SEN, Amartya, Poor, Relatively Speaking, Oxford Economic Papers, vol. 35,

nr. 2, 1983, pp. 153-169.

[16] SINGER, Peter, Practical Ethics, Cambridge University Press, New

York,1993.

10