Sangele este indispensabil functionarii organelor si supravietuirii. Este mentinut in permanenta miscare intr-o retea de vase sanguine – artere, vene – care impanzesc tot organismul pentru a transporta oxigenul si substantele vitale nutritive in tesuturi, si pentru indeparta acele substante nocive care acumulandu-se ar putea deveni nocive. Cat sange avem ?Sangele constituie a 14-a parte din greutatea noastra corporala, deci volumul lui exact depinde de dimensiunile corpului. Un barbat matur de statura medie, are aproximativ 5 litri de sange, iar o femeie matura de statura medie, o cantitate ceva mai mica. 45% din volumul total al sangelui este alcatuit din celule specializate, celule cu diferite functii speciale. Din acestea, cele mai semnificative sunt globulele rosii si si globulele albe. Aceste globule minuscule se afla intr-un lichid denumit plasma. Acesta este un lichid dens, de culoare galbuie deschisa, care contine proteine, sare si glucoza dizolvate in apa. Intr-un sistem circulator a unui om matur exista in jur de 3 litri de plasma, rolul cel mai important al acesteia fiind de agent de transport al celulelor albe si rosii.

Proteine plasmatice

Proteinele plasmei sanguine, albiminele, globulinele si fibrinogenul, sunt prea mari pentru a trece de peretii capilarelor. Cantitatea cea mai mare in sange este din albimina, rolul cel mai important al lor este pastrarea presiunii coloidosmotice. Aceasta presiune reintroduce in sange – cu o actiune opusa cu presiunea produsa de inima – apa si materialele inutile, daunatoare – din momentul in care sangele ajunge din nou in sistemele de vene, isi incepe drumul de la tesuturile din jur spre inima. Anitcorpii sunt proteine produse de sistemul imunitar, pentru neytralizarea antigenelor – apartin de Gammaglobuline. Sunt produse in splina si in ganglionii limfatici si raman in sange chiar si dupa vindecarea infectiei ce a provocat producarea lor, oferind protectie impotriva noilor atacuri ai agentilor patogeni. Fibrinogenul, asemenea albuminei, se produce in ficat si are rol in procesul coagularii. Culoarea globulelor rosii provine de la hem – substanta colorata din proteina complexa – hemoglobina. Diamerul unei globule rosii este de 8 micrometrii, forma sa este turtita in mijloc pe ambele fte asemenea unei perne rotunde. Hemoglobina preia oxigenul din plamani si-l transporta la celulele din tesuturi. Cand preda molecula de oxigen, culoarea ei se schimba din rosu in rosu-brun. Dupa aceea, preia din tesuturi deseurile, produsele secundare ale metabolismului. Dioxidul de carbon, si-l transporta in plamani, pentru a-l putea expira. Globulele rosii se produc in maduva hematogena, durata lor de viata fiind 3-4 luni. Este o asemenea cantitate uriasa incat

organismul trebuie sa distruga in fiecare secunda 5 milioane de globule rosii. Hematiile imbatranite se descompun in particule componente, o parte din acestea fiind refolosite la formarea noilor celule. Scaderea numarului de globule rosii si a altor celule duce la anemie. Pentru producerea hemoglobinei este nevoie si de fier. Cu toate ca din acesta componenta in organism, la majoritatea oamenilor exista stocuri suficiente, sangerarea continua, hemoralgia, (de exemplu la bolnavul de ulcer gastric) poate duce la anemie, la lipsa fierului. La ffemei este mai frecventa anemia decat la barbati : la menstruatii puternice sau la femei insarcinate nevoile de fier ale fatului pot epuiza depozitele de fier ale organismului. Unitatile de luptaGlobulele albe(leucocitele) sunt produse tot de maduva osoasa. Au un aspect globolar, sunt ceva mai mari decat globulele rosii si au rolul de a apara organismul impotriva infectilor. Exista doua tipuri principale :-granulocitele- si_au primit numele datorita granulelor aflata in interiorul lor – si limfocitele sau celulele limfatice, in a carorproducere iau parte atat sistemul limfatic cat si splina. Granulocitele actioneaza prin inglobarea intrusilor – de exemplu a bacteriilor- pe care apoi le digera. Tot timpul stau in stare de alerta, oricand pot intra in actiune, si in cazul unor infectii sau accidentari incep sa se divida rapid. Limfocitele au un rol mai mult de patrulare si reactioneaza mai lent, pentru ca trebuie sa se pregateasca pentru intampinarea intrusilor. Producerea anticorpiloreste de asemenea rolul anticorpilor. Globulele albe pot trece usor prin peretele capilarelor si se gasesc in abundenta in diferite tesuturi.

INIMA Inima, considerata ca un organ nobil de aproape toate culturile, nu este sediul sentimentelor. Rolul sau nu este însa mai putin important. Ea asigura circulatia sângelui în întregul corp. Este un organ muscular gol pe dinauntru, în forma de para, situat în partea mediana a cavitatii toracice, între plamâni. Nu mai mare decât pumnul, greutatea sa medie este de 260g si lungimea variaza de la 12 la 14cm, la o latime de aproximativ 9cm. Vârful sau, denumit apex, se sprijina pe diafragm si este usor orientat spre stânga. Pompa cardiaca este compusa dintr-o masa contractila, miocardul, acoperita si protejata spre exteriorul de epicard, strat foarte rezistent care o leaga de diafragm, de stern si de vasele mari, iar în interiorul de endocard-membrana fina, alba, care tapeteaza interiorul cavitatii cardiace. Miocardul este constituit cea mai mare parte a masei inimii. Este constituit mai ales din celule musculare cardiace care îi confera capacitatea de a se contracta. Aceste contractii ritmice sunt denumite batai cardiace. În interiorul miocardului, fibre de tesut conjunctiv leaga între ele celulele musculare si formeaza fascicule care se întrepatrund în spirala. Aceasta retea de fibre dense si elastice întareste peretele intern al miocardului. Miocardul are propriul sau sistem de irigare – arterele coronare – care îi aduc substante nutritive si oxigenul necesar functionarii. Aceste artere iau nastere la baza aortei si încercuiesc inima. Muschiul cardiac contine doua cavitati superioare, atriile, si doua inferioare, ventriculele. În atrii patrunde sângele mai sarac în oxigen, dupa ce a circulat prin organism. Data fiind dimensiunea lor mica, acestea nu participa realmente la activitatea de pompa a inimii si nici la umplerea ventriculelor a 3 linguri de sânge. Atriile sunt separate de o membrana, septul interatrial, sl fiecare dintre ele se prelungeste, în partea sa superioara, printr-un corp plat si plisat, urechiusa, care îi mareste volumul. Venele pulmonare, ca si alte vene ale inimii, se deschid în urechiusa stânga. Ventriculele sunt cavitati în forma de con, a caror baza este dirijata în sus.

Ele sunt separate, de asemenea, de o membrana, septul interventricular, si constituie punctul de plecare a circulatiei sanguine. Acestea sunt pompele propriu-zise ale inimii. Ventriculul drept trimite sângele spre plamâni pentru a permite schimburile de gaze. El este pompa circulatiei pulmonare. Ventriculul stâng trimite sângele spre aorta, aceasta pornind circulatia sistemica. Doua orificii dotate cu valvule se observa la intrarea fiecarui ventricul, patru valvule.

Datorita acestor patru valve, sângele circula în sens unic prin cele patru cavitati ale inimii. Valvele se deschid si se închid ca niste clapete, straturile lor externe fiind sensibile la variatiile presiunii sanguine. Sângele urmeaza întotdeauna acelasi traiect în inima, de la dreapta, spre stânga: sarac în oxigen, intra în urechiusa dreapta apoi în ventriculul drept, traverseaza trunchiul pulmonar pentru a ajunge la plamâni, unde se oxigeneaza. Sângele îmbogatit cu oxigen se reîntoarce apoi spre urechiusa stânga prin venele pulmonare. El trece prin ventriculul stâng, apoi este ejectat de aorta, care îl distribuie în corp prin ramificatiile sale. Venele aduc atunci sângele sarac în oxigen spre urechiusa dreapta. Astfel se închide sistemul... Inima este deseori comparata cu o pompa. Acest muschi cu patru cavitati se contracta si se relaxeaza în permanenta, într-un ritm regulat. Este compus în cea mai mare parte din miocard. Contractia muschiului este complet independenta de vointa noastra. Mecanismul contractiei se bazeaza pe emiterea si transmiterea de impulsuri electrice denumite potentiale de actiune. Aceste semnale sunt propagate dupa un mecanism denumit depolarizare. Din o suta de fibre ale miocardului, una singura poate declansa un potential de actiune. Sistemul de conducerea a inimii este compus din noduri, aglomerari tisulare globuloase, ansambluri de fibre nervoase paralele. Nodul sinusal se gaseste în peretele urechiusei stângi. Minuscul, el ofera cea mai rapida frecventa de impulsuri dintre toate elementele sistemului de conducere, circa 70+700 de ori pe minut. Unda potentiala creata de nodul sinusal ce traverseaza atriile este dirijata spre nodul atrio-ventricular. Este nevoie de aproximativ 0.22 secunde pentru ca influxul sa se propage în întreg sistem de

conducere a inimii. Contractia ventriculara are loc imediat dupa sosirea influxului, de la apexul cardiac spre partea superioara a ventriculelor. Valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid atunci si sângele este ejectat în vase. În timpul unei batai a inimii se produc multiple evenimente. Reunite sub denumirea de revolutie cardiaca. Aceasta cuprinde doua faze. În timpul primei faze, diastola, peretele atriilor si ventriculelor se relaxeaza, iar sângele umple cavitatile. Cea de a doua faza, sau sistola, cuprinde contractia peretelui si golirea sa de continut. În cursul diastolei, presiunea e mica, sângele umple atriile relaxate, trecând apoi în ventricule prin orificii cu valvele deschise. Valvele aortei si trunchiul pulmonar sunt închise. În timpul sistolei, presiunea creste lent. Atriile se contracta si tot sângele este ejectat în ventricule. Muschii peretilor ventriculari se contracta, comprimând sângele prezent în cavitatile lor si crescând în acelasi timp presiunea ventriculara. Valvele atrio-ventriculari se închid brusc pentru a împiedica orice reflux al sângelui. Apoi valvele aortei si ale trunchiului pulmonar se deschid, permitând ejectia sângelui spre aorta si spre trunchiul pulmonar. Dupa aceasta expulzate, ventriculele se destind si presiunea ventriculara scade sensibil. Sângele ramas în aorta si trunchi reflueaza atunci spre ventricule, care îsi închid automat valvele. Dupa închiderea valvelor, începe un nou ciclu, o noua diastola. Circulatia sângelui este un mecanism complet în a carui reglare intervin diverse sisteme ale organismului: sistemul nervos, hormonal si sistemul umoral. Trei parametri caracterizeaza aparatul circulator: debitul sanguin, presiunea sanguina al rezistenta periferica. Debitul sanguin este definit de volumul de sânge care se scurge în sistemul vascular într-o perioada precisa de timp. El este constant atunci când corpul este în repaus, dar poate varia în orice moment, dupa starea sau nevoile organismului. Presiunea sanguina desemneaza, în ceea ce o priveste, forta pe care sângele o exercita asupra peretilor vaselor, cum ar fi arterele sau venele. Sângele circula datorita diferentelor de presiune care îl propulseaza în sistemul vascular. Acest lichid se scurge astfel cu fluiditatea dintr-o regiune de înalta presiune, cum este aorta, spre o regiune de joasa presiune, cum sunt marile vene. Propulsarea sângelui este controlata de aparatul cardio-vascular si de sistemele nervos si hormonal. De natura extrinseca, acest al doilea control al volumului sanguin se realizeaza prin intermediul unei duble inervatii a inimii implicând fibre simpatice si parasimpatice; primele au un efect accelerator asupra frecventei si asupra volumului de sânge ejectat, celelalte modereaza frecventa cardiaca. Ambele actioneaza eliberând substante chimice care exercita sau inhiba celulele cardiace.

Atunci când organismul sufera un stres, sistemul nervos simpatic emite noradrenalina care determina inima sa bata mai repede. Când corpul este în repaus, sistemul parasimpatic încetineste ritmul cardiac eliberând aceticolina. Circulatia sângelui este frânata de frecarea lichidului de peretii vaselor. Este ceea ce se numeste rezistenta periferica. Vâscozitatea sângelui, diametrul sau lungimea vaselor pot face ca aceasta rezistenta sa varieze. O vâscozitea crescuta, ca si îngustimea unui vas pot încetini sensibil scurgerea sângelui. O usoara crestere a diametrului sau este suficienta pentru a reduce rezistenta si presiunea arteriala. Atunci când ventriculul stâng se contracta, sângele este expulzat spre sorta cu o forta care îi permite sa curga cu foarte mare viteza, destinzând peretii aortei. În mod obisnuit, sunt

masurate doua feluri de presiune arteriala. Presiunea sistolica sau maximala, care se masoara în timpul unei contractii cardiace si se situeaza în medie între 10 si 14 cm de mercur. Aceasta presiune scade apoi foarte rapid si atinge minima în timpul fazei de repaus a inimii. Presiunea minima, diastolica, variaza între 6 si 9 cm de mercur. Aceasta sunt cifre pe care vi le comunica medicul, dumneavoastra atunci când ca ia tensiunea: 14 cu 8 sau 10 cu 6. Circulatia sângelui variaza dupa tesuturile pe care le deserveste, fiecare organ având propriile sale nevoi sanguine. Acest fenomen denumit rezistenta periferica variaza în functie de vâscozitatea sângelui, diametrul sau lungimea vaselor. Astfel, muschii scheletici necesita un debit sanguin adaptat la activitatile lor de moment. Pielea, care îndeplineste mai multe functii, printre care reglarea temperaturii corporale, necesita un debit sanguin de aproape 2,5 litri pe minut. Creierul, are nevoie de un debit sanguin mai stabil, de ordinul a 0.75 litri pe minut. Debitul sanguin raspunde astfel exigentilor fiecarui organ si ale miliardelor de celule care compun organismul.

VASELE DE SANGEPentru ca trupul nostru sa stea in viata, acesta trebuie sa primeasca o in mod constant mancare si oxigen. In acelasi timp dioxidul de carbon si alte substante produse de celule trebuie inlaturate din corp. Sistemul circulator este o retea de vase care permite inimii sa pompeze sangele prin corp. Vasele de sange sunt mici tuburi responsabile cu transportul sangelui peste tot in corp. Sistemul circulator uman este compus din inima si sistem de vase.

Sistemul de vase este format din 3 tipuri de vase :artere, vene si capilare.

ARTERA - este un vas mare de sange ce conduce sange bogat in oxigen de la inima pana la tesuturi si celule ale corpului. Aceste artere se impart in ramuri mai mici, numite arteriale, care au pereti musculari, si care prin contractie si prin relaxare rebleaza fluxul sanguin.

VENELE - sunt vase care transporta sange sarac in oxigen catre inima. Cand sangele da oxigenul tesuturilor isi schimba culoarea in rosu inchis si devine nefolositor pana cand nu cedeaza substantele de balast si nu se reincarca cu oxigen. Sangele incarcat cu toxine din capilare, ajunge in venule, care au diametrul putin mai mare, apoi in vene, care in sfarsit ajunge in inima. Peretele interior al venelor este captusit cu o mucoasa care, din loc in loc face cute, numite valvule venoase, indrumand sangele numai intr-un singur sens(spre inima). Aceste valvule opresc scurgerea sangelui inapoi in jumatatea dreapta a inimii, este pompat prin arterele pulmonare in capilarele plamanilor, unde dioxidul de carbon este inlaturat prin respiratie si se improspateaza cu oxigenul inspirat.Sangele oxigenat ajunge in partea stanga a inimii, de unde porneste din nou spre tesuturi. CAPILARELE - sunt de marime microscopica (o sutime de milimetru) si au o buna difuziune. Prin peretii lor se face schimbul de oxigen, substante nutritive, respectiv dioxid de carbon si substante de balast. Suprefata totala a capilarelor depaseste 6000 m², iar volumul lor este atat de mare incat nu se pot umple toate in acelasi timp cu sange.

SISTEMUL CIRCULATOR

  Corpul uman este alcătuit dintr-o vastă reţea de canale, mai mici sau mai mari, prin care circulă permanent lichide cu diverse încărcături. În cadrul acestui sistem imens de distribuţie, redistribuţie, evacuare şi recaptare a fluidelor, sistemul circulator ocupă un loc de primă importanţă (vezi imagine).  Sistemul circulator este alcătuit dintr-o multitudine de vase tubulare prin intermediul cărora circulă sângele, care irigă  întreg organismul (vezi imagine).

Vasele de sânge

  Vasele de sânge mari (artere, vene), mici (capilare) sau intermediare (arteriole, venule), străbat întreg corpul, transportând prin ele substanţe importante pentru viaţă. După conţinutul sângelui în gaze precum şi în alte substanţe, circulaţia are două componente majore, una arterială şi cealaltă venoasă

  Circulaţia arterială

  Arterele sunt canale mari prin care, circulă sângele, de la inimă spre ţesuturi. Aorta este vasul principal ce pleacă din ventriculul stâng (vezi imagine), ramificându-se apoi, în derivaţii cu calibrul din ce în ce mai mic (arteriole, capilare). Arterele şi arteriolele pornite din aortă descriu circulaţia arterială mare. Artera pulmonară, pleacă din ventriculul drept şi transportă sânge venos spre plămâni, fiind componenta arterială principală a circulaţiei mici.  Arterele şi mai ales arteriolele, sub influenţa impulsurilor nervoase primite prin nervii simpatici, se dilată sau se contractă schimbând debitul sanguin. Schimbările de calibru, modifică irigaţia tisulară după nevoile organismului, motiv pentru care, aceste canalele,  au fost numite „ecluze de irigaţie" (Arcadie Percek 1987).

  Capilarele

  După ce sângele a străbătut arterele mari şi mici ajunge în reţeaua vaselor capilare. Capilarele sunt vase scurte (0,5cm) şi cu diametre microscopice (mai mici

de 20μ). Ele sunt foarte numeroase realizând o lungime totală de 2500 km. şi o suprafaţă de 6200 mp. Capilarul are două  terminaţii, prin care se leagă, la un capăt, de arteriole iar de celălalt capăt de venule (vene cu calibru mic), pe lângă care mai prezintă ramificaţii prin care, aceste vase minuscule, se unesc între ele.  Aceste mici canale permit trecerea prin pereţii lor subţiri, în spaţiul interstiţial, şi de aici înapoi, în circuitul sanguin, a apei, a proteinelor plasmatice cu masă moleculară mică, a unor elemente figurate, a mineralelor ionice, a gazelor, a substanţelor plastice ori energetice, a unor compuşi de asimilaţie sau dezasimilaţie. Prin intermediul lichidelor interstiţiale are loc schimbul nutritiv (nutriţia celulară), respirator şi excretor, dintre celule şi sânge. Lichidele, celulele şi substanţele care ies din vasele capilare sanguine, constituie mediul local al ţesuturilor şi al organelor. Deşi provin din acelaşi sânge, aceste medii locale sunt diferite de la un ţesut la altul, deoarece celulele tind să le adapteze propriilor necesităţi. Din compatibilitatea sau incompatibilitatea dintre celulele unui ţesut şi mediul local depinde starea de sănătate sau aceea de boală a unui organ sau a întregului organism. Eritrocitele nu pot traversa pereţii (endoteliu) capilarelor, deoarece sunt elemente prea mari. Din cauza diametrului mare, ele sunt nevoite să îşi modifice forma în timpul trecerii prin vasele capilare. (vezi imagine).  Capilarele au proprietatea de a-şi modifica calibrul, permeabilitatea, filtrabilitatea şi aderenţa pereţilor interni. În mod obişnuit, prin vasele capilare, trece doar  5% din totalul sângelui circulant. Acest volum, prin modificarea formei capilarelor, poate creşte de 6 ori. Sporul cantitativ de sânge capilar se realizează pe baza micşorării volumului de sânge din vasele mai mari. Dacă are loc o vasodilataţie capilară la nivelul întregii suprafeţe cutanate, se scoate din circulaţie o cantitate însemnată de sânge de la nivelul organelor, mai ales a ficatului, splinei şi plămânilor producându-se decongestionarea lor. Vasoconstricţia dermică, acţionează în sens contrar, aducând un flux sporit sanguin spre viscere prin scăderea volemiei sanguine periferice.  Există numeroşi factori tisulari, fizici şi chimici care pot modifica calibrul capilarelor. Căldura şi acidoza provoacă dilatarea acestor vase minuscule, în timp ce frigul are o acţiune contractilă. Dintre cataboliţi, dioxidul de carbon, acidul lactic, acidul uric au efect dilatator, iar amoniacul acţionează ca vasoconstrictor. Lipsa vitaminei P, hipokaliemia, hipocalcemia, carenţa proteică, histaminele, insuficienţa sau excesul unor hormoni, precum şi alte substanţe, pot produce o creştere exagerată a permeabilităţii capilare. În aceste condiţii, capilarele îşi pierd rezistenţa, devin fragile, se sparg uşor şi permit trecerea, uneori masivă, a lichidelor în spaţiul interstiţial, producându-se uneori, microhemoragii sau mai des,edem.

  Circulaţia venoasă

  În cadrul sistemului circulator, sângele este adus înapoi, la inimă, prin componenta venoasă. De la ţesuturi, sângele revine la cord prin venule care unindu-se se captează în vene. Vena cavă superioară şi vena cavă inferioară, sunt canalele care colectând tot sângele venos al circulaţiei mari, se deschid în atriul drept.  Circulaţia venoasă reprezintă un transport sanguin de întoarcere care se realizează mai greoi, în primul rând din cauza că, cu excepţia părţii superioare a

corpului, se desfăşoară împotriva gravitaţiei. Factorii cei mai importanţi care asigură desfăşurarea optimă a circulaţiei venoase sunt: respiraţia, contracţiile ventriculare, contracţiile musculaturii scheletice a membrelor inferioare şi pulsaţiile arterelor.  Inspiraţia pulmonară realizează o aspiraţie a sângelui venos spre cord, mai ales în venele mari, deoarece se creează o presiune intratoracică negativă. Totodată, inspiraţia profundă, exercită o presiune asupra organelor abdominale, prin intermediul diafragmei, presiune care se transmite venelor. Se poate conchide deci, că  respiraţia corectă şi  efortul fizic moderat au efecte dintre cele mai favorabile asupra circulaţiei venoase.

Sângele

  Sângele este un ţesut lichid, compus dintr-o parte lichidă (plasmă -55%) şi una solidă (elemente figurate -45%), care circulă într-un sistem închis (sistemul circulator). Faţă de alte ţesuturi, celulele sângelui nu sunt imobilizate, ci ele plutesc într-un lichid vâscos (plasma). Datorită acestui fapt, sângele este un ţesut mobil care reuşeşte să se strecoare în toate părţile corpului.  Rolul sângelui este acela de a asigura:  - transportul diferitelor substanţe spre locul lor de destinaţie; ţesuturi şi celule (substanţe nutritive, produşi intermediari, enzime, hormoni, etc.),  - respiraţia tisulară (transportul oxigenului dinspre plămâni spre celule şi a dioxidul de carbon dinspre celule spre plămâni),  - epurarea organismul (descărcarea din mediul intern, prin organele de eliminare, mai ales prin rinichi, a produşilor de dezasimilaţie şi a toxinelor),  - transformarea unor substanţe (prin enzimele pe care le conţine şi mai ales prin transportul compuşilor spre ficat),  - imunitatea organismului (prin anticorpii pe care îi conţine),  - repartizarea şi reglarea căldurii în organism,  - menţinerea constantă a echilibrului acido-bazic şi a balanţei hidrice,  - reconstrucţii organice, acolo unde este necesar.  Deşi sângele se reconstituie în permanenţă, compoziţia sa rămâne aproape invariabil constantă. Acest echilibru funcţional, poartă denumirea de homeostază. Homeostaza este controlată şi dirijată de către sistemul neuro-endocrin cu participarea organelor hematoformatoare pe de-o parte şi a unor aparate (respirator, excretor) pe de altă parte. Astfel, prin analize, se pot determina valorile multor elemente circulante, care în mod normal trebuie să rămână relativ constante, ca:  - glicemia (nivelul glucozei din sânge),  - nivelul lipidelor (lipide totale, trigliceride, colesterol) din sânge,  - nivelul  proteinelor din sânge şi raportul dintre albumine şi globuline  - valoarea unor minerale (fier, calciu, magneziu, sodiu, etc.).  Sângele arterial conţine hemoglobină saturată în oxigen (oxihemoglobină). El circulă prin artere, de la plămâni spre ţesuturi, unde donează oxigenul celulelor.  Sângele venos conţine carbohemoglobină (hemoglobină care a legat dioxidul de carbon), circulând prin vene, de la ţesuturi la plămâni.  De la aceste reguli, face excepţie sângele care circulă prin artera, respectiv vena pulmonară. Prin artera pulmonară circulă sângele de la inimă la plămâni (sânge încărcat cu dioxid de carbon, sânge venos), iar prin vena pulmonară trece  sânge

oxigenat, de la plămâni la inimă.  Sângele arterial conţine hemoglobină saturată în oxigen (oxihemoglobină). El circulă prin artere, de la plămâni spre ţesuturi, unde donează oxigenul celulelor.  Sângele venos conţine carbohemoglobină (hemoglobină care a legat dioxidul de carbon), circulând prin vene, de la ţesuturi la plămâni.  De la aceste reguli, face excepţie sângele care circulă prin artera, respectiv vena pulmonară. Prin artera pulmonară circulă sângele de la inimă la plămâni (sânge încărcat cu dioxid de carbon, sânge venos), iar prin vena pulmonară trece  sânge oxigenat, de la plămâni la inimă.

Componentele sângelui

  Cele două componente ale sângelui sunt plasma şi elementele figurate.

Plasma

  Plasma este componenta lichidă, lipsită de elemente figurate, atât a sângelui, cât şi al altor fluide din corp (lichidul cefalorahidian,  limfa, lichidul seminal,  lichidul interstiţial).  Plasma sângelui este un lichid gălbui, uşor vâscos. Ea trebuie închipuită ca un lichid "gros" în care se află în suspensie diferite organite (elementele figurate). Plasma conţine: apă (90%), săruri minerale, proteine (albumine, globuline, fibrinogen, enzime), lipide (colesterină, picături microscopice de lipide neutre, acizi graşi), substanţe intermediare, hormoni, anticorpi, glucide. Această componentă reprezintă 55% din volumul total sângelui. Datorită compoziţiei chimice a plasmei, sângele reuşeşte să neutralizeze o serie de acizi care sunt produşi fără încetare de către ţesuturi.  Plasma nu îndeplineşte funcţie respiratorie, deoarece poate dizolva o cantitate foarte mică de oxigen din aer.  Lăsată liberă,  plasma coagulează. Cheagul care se formează are o culoare albicioasă şi conţine multă fibrină. În timpul coagulării, fibrinogenul (proteină dizolvată în plasmă) se transformă în fibrină, componentă insolubilă. Fibrinogenul are o consistenţă vâscoasă, şi prezintă proprietatea de a se alipii de  pereţii vaselor de sânge rănite, oprind hemoragia.  Dacă din plasmă se exclud proteinele de coagulare, rezultă serul.

Elementele figurate

  Elementele figurate (vezi imagine), reprezintă partea solidă a sângelui (45% din volumul acestuia), fiind reprezentate, după cum se poate vedea în tabelul de mai jos, prin 3 categorii de celule: eritrocite, leucocite şi trombocite. Dintre aceste elemente, doar leucocitele sunt celule adevărate (prezintă nuclei şi metabolism activ).  Sângele unui adult conţine aproximativ 30.000 de miliarde de globule roşii şi 50 de miliarde de globule albe (Alexis Carrel).

ELEMENTUL PROPRIETĂŢI DENSITATE ROL

CELULARE(nr celule la 1mm3

de sânge)

  Eritrocite (celule roşii, globule roşii, hematii)

  Eritrocitele mature sunt anucleate şi practic sunt lipsite de viaţă.

  4.200.000 -5.500.000

  - asigură transportul gazelor  - menţine pH-ul sanguin relativ constant

  Leucocite (globule albe, celule albe)[vezi imagine]

Total Sunt polinucleate   5.000 - 8.000

  - imunitar  - pot neutraliza diferite toxine

  Neutrofile - 65% din totalul leucocitelor

  Numărul lor creşte infecţii bacteriene, intoxicaţii, tumori maligne, leucemie cronică, şi scade în infecţii fungice, virale sau parazitare.

  - neutrofile segmentate 2.500-5.500  -neutrofile nesegmentate 50-250

  Limfocite -27,5% din totalul leucocitelor

  Numărul lor creşte în alergii, infecţii, leucemie cronică şi scade sub influenţa hormonilor corticoizi sau când uremia este crescut.

  1.200-2.400

  Monocite (macrofage)- 5% din totalul leucocitelor

  Numărul lor creşte în alergii, leucemii cronice, infecţii.

  300-640

  Euzinofile (eozinofile, acidofile)-2% din totalul leucocitelor

  Numărul lor creşte în alergii, infecţii, parazitoze intestinale, leziuni tegumentare distructive, şi scade sub influenţa hormonilor corticoizi, în stres, în prima fază a bolilor acute.

  100-200

  Bazofile - 0,5 % din totalul leucocitelor

  Numărul lor creşte în alergii, leucemii cronice, infecţii.

  20-40

  Trombocite   Nu au o structură celulară propriu-zisă, ci reprezintă

  150.000-300.000   - formează agregarea şi adezivitatea

fragmente citoplasmatice. Numărul lor creşte în condiţii de stres, în splenopatii, după hemoragii, şi scade în unele boli de sânge sau în stările de deficienţă legate de generarea sau maturarea lor.

plachetară  - repară endoteliul vaselor de sânge  - intervine în coagulare

Hematopoieza

  Hematopoieza este un ansamblu de procese succesive prin care se formează şi se dezvoltă elementele figurate (celulele sanguine) (vezi imagine). Deoarece celulele sanguine mature circulante au o viaţă limitată, înlocuirea lor în mod continuu, necesită existenţa unor celule precursoare capabile să se multiplice, să se diferenţieze şi să se maturizeze până la dobândirea funcţiilor caracteristice.  Toate elementele figurate, îşi au originea primordială în hemohistoblast (celula stem multipotentă), celulă capabilă să se multiplice şi apoi să se diferenţieze în celule stem unipotente (celule orientate către una din seriile sanguine), aşa cum sunt celulele stem eritropoietică, granulo-monocitopoietică, trombociopoietică şi limfopoietică.  În primul trimestru de viaţă intrauterină, chiar din a III-a săptămână de viaţă intrauterină, începe să se formeze celulele sanguine primitive, iar apoi, din luna a II-a, activitatea hematopoietică este preluată de către ficat şi de splină. Din luna a VI - a, măduva osoasă preia treptat această funcţie generatoare.  La adult, hematopoieza se realizează aproape în totalitate, în măduva vertebrelor, a coastelor, în interiorul oaselor late şi în extremitatea celor lungi. Doar monocitele şi limfocitele au o altă origine; sistemul reticulo-endotelial, respectiv ganglionii limfatici (vezi imagine)  Întregul proces hematopoietic se află sub control neuroendocrin.  Principiile capabile să stimuleze hematopoieza, se  numesc hematopoietice.  Una din  laturile principale ale hematopoiezei, aceea prin care se formează globulele roşii, poartă denumirea de eritropoieză.

Coagularea sângelui

  Procesul de coagulare a sângelui este iniţiat de către trombocite şi de o fracţiune a proteinelor plasmatice; fibrinogenul, care este precursorul solubil al fibrinei. La apariţia unor hemoragii, fibrinogenul trece în fibrină, proteină cu structură filamentoasă, deosebit de ramificată. Eritrocitele şi trombocitele sunt prinse în reţeaua filamentoasă şi sunt supuse dezintegrării. Astfel se formează cheagul, care la început aderă la pereţii vaselor de sânge. După formare, cheagul se retractă, separându-se de peretele vasului şi eliminând un lichid de culoarea paiului (serul).

[vezi şi rolul antihemoragic al trombocitelor].

Epurarea

  Celulele organismului au tendinţa permanentă de a elimina resturile (cataboliţi, toxine, diferiţi acizi) provenite din activitatea lor metabolică şi nutriţională. Aceste reziduuri nu pot fi eliminate altundeva decât în sânge. Pe de altă parte, tot celulele au nevoie de o serie de substanţe pentru a se hrăni, respira, pentru construcţii şi reconstrucţii. Singura cale de acces spre aceşti compuşi rămâne tot sângele. Activitatea celulară fiind intensă, ţesuturile au nevoie de un contact permanent cu mediul sanguin prin care să realizeze schimburi de substanţe.  În condiţii de laborator, un fragment de ţesut viu păstrat într-un borcan are nevoie  de un volum de lichid nutritiv de 2000 de ori mai mare decât propriul său volum şi de o atmosferă gazoasă de 10 ori mai mare decât mediul lichid, ca să nu fie otrăvit de resturile nutriţiei lui (Alexis Carrel).  Celule organismului nostru îşi îndeplinesc cu succes misiunea cu o cantitate de lichid, extrem de mică faţă de necesităţile teoretice simulate în laborator. Cantitatea de sânge la om reprezintă doar 10 % din greutatea unui individ, ceea ce însemnă, fireşte pur teoretic, că este de 20.000 de ori sub necesar. Însă sângele nu stagnează, el circulă îndeplinind desăvârşit cele două roluri esenţiale pentru fiecare celulă, acela nutritiv-respirator şi cel epurator.  Dacă sângele din sistemul circulator nu ar reuşi să îndeplinească un rol epurator satisfăcător, ţesuturile şi celulele din care sunt alcătuite ar fi ucise în câteva zile de otrăvuri. Ajunge ca circulaţia într-o anumită zonă a corpului să încetinească sau să se oprească pentru o perioadă scurtă de timp, ca mediul local să devină acid şi toxic. Însă organismul posedă capacităţi uimitoare prin care reuşeşte să purifice sângele, ajutându-se de două perechi de organe fundamentale; plămânii şi rinichii.  Străbătând plămânii, sângele se descarcă de dioxidul de carbon precum şi de o serie de compuşi rezidual volatili (alcooli, corpi cetonici, etc.). Rinichii, filtrează sângele şi selectează acele substanţe indispensabile (mai ales săruri minerale), pe care le redă sistemului circulator, eliminând, pe cale urinară, reziduurile.  Epurarea sângelui, devine în anumite circumstanţe deficitară, caz în care se recomandă apelarea la principiile depurative.