Introducere în sociologie dr.Ştefan Ungurean

Suport de curs 8Putere şi autoritate;

1. Definiţia şi structura puterii şi a autorităţii; 2. Tipologiile moderne ale puterii: Marx şi Max Weber; 3. O tipologie postmodernă a puterii; Foucault; Deleuze;

Există, după Weber, 3 tipuri ale dominaţiei: a. raţională;

b. tradiţională;c. charismatică;

Tipologia este fundamentată de caracterul propriu al motivaţiei ce stă la baza supunerii. este raţională dominaţia fundamentată pe credinţa în legalitatea ordonanţelor ca şi legalitatea titlurilor acelora ce exercită dominaţia. Plecând de la dominaţia raţională, Weber analizează caracteristicile organizării birocratice.

Este tradiţională dominaţia fundamentată pe credinţa în caracterul sacru al tradiţiilor vechi şi în legitimitatea acelora chemaţi prin tradiţie la exercitarea dominaţiei. De la dominaţia tradiţională, Weber ajunge la dominaţia gerontocratică, patriarhală, patrimonială.

Este charismatică dominaţia fondată pe un devotament în afara celui cotidian şi justificat prin caracterul sacru sau prin forţa eroică a unei persoane şi a ordinii revelate sau create prin ea. Dominaţia charismatică comportă la origine ceva ce este în afara cotidianului. Ea este, prin urmare, ceva precar. Dar aici apare întrebarea: o dominaţie fondată pe calităţile excepţionale ale unui om poate ea supravieţui dispariţia acestui om? dominaţia charismatică se transforma în dominaţie tradiţională atunci când graţia de care este dotată o persoană devine posesiunea unei familii.

Un alt concept utilizat de Weber este acela de grupare hierocratică sau sacrală. aceasta este gruparea în care dominaţia aparţine acelora ce deţin bunuri sacrale şi sunt în măsură a le cheltui. atunci când puterea se reclamă de la sacru şi când puterea spirituală şi puterea temporală se confundă, supunerea se impune mai puţin prin constrângerea fizică cât prin graţia posedării reţetei de salvare. Această putere deţine secretul vieţii fericite, fie că este vorba de viaţa de aici sau de cea de dincolo.

Puterea pastorală- Foucault

- noile mecanisme de putere s-ar numi pastorat ,,adică existenţa în interiorul societăţii a unei categorii de indivizi cu totul deosebiţi şi singulari, care nu se definesc nici exclusiv

1

prin statutul lor, nici prin profesia lor, nici prin calificarea individuală sau morală; sunt indivizi care, în societatea creştină, joacă rolul de pastor, de păstor, în raport cu ceilalţi indivizi, care sunt oarecum oile, sau turma lor”- în societatea romană apare acest fenomen de putere, de dependenţă;- niciodată în antichitatea greacă sau romană oamenii politici nu fuseseră definiţi ca fiind păstori; p.45 ,, statul, cetatea reprezintă o ţesătură, iar cetăţenii sunt firele acesteia. Nu este ovrba nici despre turmă, nici despre păstor”- tema turmei şi a păstorului este ,,absolut fundamentală, temă religioasă, temă politică, temă morală şi temă socială, la egipteni, asirieni, evrei”p. 46,, a domni asupra unei multiplicităţi în mişcare, iată ce-l caracterizează pe păstor”,,funcţia sa principală nu este de a repurta o victorie, deoarece nu vizează un teritoriu”- manifestarea sa esenţială nu constă în cucerire; ,, altfel spus, tema pastorală nu are drept funcţie principală de a face rău inamicilor, ci de face bine celor asupra cărora veghează”;,,nu este o putere triumfătoare, ci una binefăcătoare”;,,ea este, în fond, o povară; ea are ca trăsătură fundamentală faptul de a fi, prin esenţă **,

de a se sacrifica, la nevoie, pentru oile sale”;

-bunul păstor care îşi sacrifică viaţa pentru oile sale; ,,în cadrul puterii tradiţionale, acest mecanism se inversează: un bun cetăţean este cel care poate să se sacrifice pentru ea, din ordinul magistratului, sau să moară pentru regele său. Aici dimpotrivă, regele, păstorul acceptă să moară pentru a se sacrifica”;- puterea pastorală este individualistă, este capabilă să vegheze asupra indivizilor în particular, asupra fiecăruia în parte, ,, nu este o putere globală”;- putere jertfelnică, sacrificială, putere individualistă; -. 47 ,,în general, e înseamnă pentru omul occidental să trăiască într-o societate unde există o putere de tip pastoral?

În primul rând: existenţa păstorului implică pentru fiecare individ obligaţia să se preocupe de mântuirea sa. Altfel spus, mântuirea este în Occidentul creştin o chestiune individuală - fiecare se preocupă de propria mântuire -, dar nu şi una de alegere”; ,,fiecare individ a fost somat ( de păstor n.m.) să se preocupe de propria sa mântuire”;

În al doilea rând, această mântuire obligatorie nu o faci de unul singur; ,,bineînţeles că se face pentru sine, dar nu se poate face decât acceptând autoritatea altcuiva”; de aici apariţia posibilităţii de condamnare şi culpabilizare făcută de păstor; p. 47 ,, păstorul care poate să-i oblige pe oameni să facă cele trebuincioase pentru mântuirea lor şi care este în poziţia de a supraveghea, de a exercita în orice caz, în raport cu ceilalţi, o supraveghere şi un control continue”

În al treilea rând, păstorul este cel care poate cere de la ceilalţi o supunere absolută; - în societatea romană nu a apărut ideea de a cere cuiva o supunere totală, absolută, aşa cum s-a întâmplat în creştinism;

2

p.48 ,, în creştinism, meritul absolut este tocmai acela de a fi supus. Supunerea trebuie să conducă la starea de supunere. A rămâne supus reprezenta condiţia fundamentală a tuturor celorlalte virtuţi”; ,,faimoasa umilinţă creştină nu este altceva decât forma oarecum interiorizată a acestei supuneri”- pastoratul a adus cu sine şi o serie întreagă de tehnici şi procedee care privesc adevărul şi producerea adevărului; creştinismul preia chestiunea adevărului şi a constituirii unui subiect pe măsura adevărului, dar o face în alţi termeni decât o făceau filosofii greci;

- pastoratul transmite adevărul, el trebuie să ştie ce face fiecare individ ,,trebuie să cunoască din interior ceea ce se întâmplă în suflet, în inimă, cel mai ascunse secrete ale individului”- recurgerea la practica specifică creştinismului: mărturisirea exhaustivă şi permanentă; - prin mărturisire creştinul ajunge la un adevăr, acest adevăr ajunge la păstor;

p.48 ,,adevărul, producerea adevărului interior, producerea adevărului subiectiv este un element fundamentalîn exerciţiul pastorului”

p.49 ,, creştinismul a ezitat întotdeauna între o societate civilă care acceptase, un anumit număr de imperative morale şi acest ideal de ascetism integral; pe de o parte, el a încercat să stăpânească, să interiorizeze acest model de ascetism budist, dar controlându-l, iar pe de altă parte, să recâştige societatea civilă a Imperiului Roman, pentru a putea s-o dirijeze din interior” ;

- de aici centrarea pe rolul ,,cărnii”; ,, prin urmare, o concepţie relativ moderată privitoare la sexualitate, care făcea ca în acest fel carnea creştină să nu fi fost niciodată ca răul absolut de care trebuia să te debarasezi, ci ca sursa permanentă din interiorul subiectivităţii, din interiorul indivizilor, a unei ispite ce riscă să conducă individul dincolo de limitele impuse de morala curentă şi anume: căsătoria, monogamia, sexualitatea de reproducere, limitarea şi descalificarea plăcerii”;

,,tehnica interiorizării şi a conştientizării, tehnica vegherii de sine asupra sieşi cu privire la propriile slăbiciuni, la propriul corp, la propria sexualitate, la propria carne, asta este, cred, aportul esenţial al creştinismului în istoria sexualităţii”modificarea viziunii despre putere, de la cea care pune interdicţii, la cea îi obligă pe indivizi ,,să-şi multiplice eficacitatea, forţele, aptitudinile, pe scurt tot ceea ce permitea utilizarea lor într-un aparat de producţie în societate: a dresa indivizii,a-i plasa acolo unde sunt cât mai utili cu putinţă, ai forma pentru ca ei să dobândească o capacitate sau alta”;

,, de fapt, Occidentul nu se opune cu adevărat sexualităţii – nu o exclude- , ci o introduce, construieşte, pornind dela ea, un dispozitiv complex în care este vorba despre constituirea individualităţii, a subiectivităţii, pe scurt, despre felul în care ne comportăm, în care devenim conştienţi de noi înşine. Cu alte cuvinte, în Occident oamenii se individualizează datorit unui anumit număr de procedee şi când sexualitatea mai mult decât un element al individului ce ar fi respins în afara lui, este constitutivă pentru

3

legătura pe care oamenii sunt obligaţi să o stabilească cu propria lor identitate sub forma subiectivităţii”

p.127 ,, în practica creştină, ascetismul merge întotdeauna în paralel cu o anume formă de renunţare la sine şi la realitate, sinele făcând parte din această realitate la care trebuie să renunţăm pentru a accede la un alt nivel de realitate. Ascetismul creştin se distinge tocmai de mişcarea ce conduce la renunţarea la sine”; ,, în tradiţia filosofică inaugurată de stoicism, askesis, departe de a desemna renunţarea la sine, implică atenţia progresivă faţă de sine, stăpânirea de sine, o stăpânire la care nu ajungem prin renunţarea la realitate, ci prin stăpânirea şi asimilarea adevărului”p.130 creştinismul ca religie a salvării ,, este una din religiile care îşi propune să-l călăuzească pe individ de la o realitate la alta, de la moarte la viaţă, din timp către eternitate”- de aici condiţii/ reguli de conduită→ transformarea sinelui; ,,creştinismul ca religie confesională; obligaţii foarte stricte legate de adevăr, dogmă, canon”;

- despre obligaţiile de adevăr despre a considera anumite cărţi ca fiind sursa adevărului etern, de a consimţi la decizii autoritare în materie de adevăr, de a crede şi de a-şi demonstra credinţa;

p.131. ,,creştinismul reclamă o altă formă de obligaţie a adevărului, deosebită de credinţă. El pretinde ca fiecare să ştie ceea ce este, adică să se străduiască să descopere ceea ce se întâmplă în sine, să-şi recunoască greşelile, să-şi admită ispitele, să-şi localizeze dorinţele; apoi, fiecare trebuie să dezvăluie aceste lucruri fie lui Dumnezeu, fie altor membri ai comunităţii, depunând astfel mărturie, în mod public sau privat, contra lui însuşi. Există o legătură între obligaţiile de adevăr ce privesc credinţa şi cele ce privesc individul. Această legătură permite o purificare a sufletului, imposibilă fără cunoaşterea de sine”;- ,,Accesul la adevăr nu poate fi conceput fără puritatea sufletului”,

Puterea de suveranitate – Foucault este specifică societăţilor feudale şi este o relaţie ,, care leagă suveranul de supus în funcţie de un cuplul de relaţii asimetrice: pe de o parte, prelevare, de cealaltă, cheltuire” [11]. Suveranul prelevează resurse, fără a restitui la rândul său nimic, ci doar cheltuie. În schimbul prelevării suveranul acordă protecţie sau privilegii. Pentru a putea funcţiona în acest fel, este necesară, susţine Foucault, ca raportul de suveranitate să poarte marca unei puteri fondatoare. Există câteva caracteristici care Câteva caracteristici ale puterii-suveranităţii.

Mai întâi, că p.47 ,, raportul de suveranitate poartă întotdeauna, cred, marca unei autorităţi fondatoare. Ca să existe raport de suveranitate, trebuie să existe un drept divin sau o cucerire, o victorie, un act de supunere, un jurământ de fidelitate, un act petrecut între suveranul care acordă privilegii, ajutor, protecţie etc. şi cineva care, în schimb, se angajează; sau trebuie să existe o naştere, drepturi de sânge...Dar asa nu împiedică faptul că acest raport de suveranitate trebuie să fie reactualizat într-un mod regulat sau

4

neregulat; iar raportul de suveranitate este întotdeauna – aceasta fiind una din caracteristicile sale- reactualizat prin povestire; şi este actualizat prin gesturi,semne, obiceiuri, obligaţii de salut, de respect, insigne, blazoane etc.

Pentru ca orice raport de suveranitate să fie fondat pe o anterioritate şi să fie reactualizat printr-un anumit număr de gesturi mai mult sau mai puţin rituale, este necesar ca acest raport să fie oarecum intangibil, să fie dat odată pentru totdeauna, în acelaşi timp,să fie fragil,mereu susceptibil de desuetitudine, de ruptură. Pentru ca acest raport de suveranitate să dureze cu adevărat, în afara ritualului de reîncepere, de reactualizare, în afara jocului semnelor ritualice, există întotdeauna necesitatea unui anumit supliment de violenţă sau a unei ameninţări cu violenţa, care se află în spatele raportului de suveranitate, care îl animă şi-l face să dureze. Reversul suveranităţii este violenţa, este războiul”;Cu alte cuvinte, deşi nu există nici o ameninţare la puterea suveranităţii, ea nu poate rezista în afara unui mecanism de reînnoire constantă a raportului de suveranitate. Este aceasta o realitate europeană sau doar occidentală? Şi la ce nivel? Între rege şi nobili, între nobili şi iobagi? Între rege şi toţi supuşii? Dacă discutăm de relaţia dintre rege şi nobili putem susţine că acest raport de suveranitate are o durată care obligă părţile la asumarea lui. În spaţiul românesc, acest raport este în permanenţă rediscutat, el nu este dat odată pentru totdeauna, pentru că de la un moment dat nu autoritatea fondatoare este cea care legitimează puterea. Din această cauză relaţia dintre terorist-ostatic se inversează constant, ca atare ea este definită prin violenţă, dar care este ubicuă. Această caracteristică a ubicuităţii măreşte amploarea violenţei.

Raportul de suveranitate este ,, este un raport în care elementul-subiect nu este tocmai un individ, nu este aproape niciodată un individ, ci un corp individual”.

,, Într-un raport de suveranitate, ceea ce aş numi funcţia - subiect se deplasează şi circulă dedesubtul şi deasupra singularităţii somatice. Şi invers, corpurile vor circula, se vor deplasa, îşi vor căuta un punct de sprijin, vor fugi”.

,, Pentru a-şi asigura suveranitatea, regele trebuie să fie un individ cu un corp, însă trebuie ca acest corp să nu piară odată cu singularitatea somatică a regelui; atunci când monarhul dispare, trebuie ca monarhia să subziste; este necesară o anumită permanenţă a corpului-regelui”;

,,astfel încât individualizarea care se vede schiţându-se în vârful raportului de suveranitate implică multiplicarea corpului regelui”;, ,,pe de o parte, există corpuri, fără individualitate, de cealaltă parte, există individualitate şi o multiplicitate de corpuri”;

Raporturile de suveranitate nu sunt izotopice, susţine Foucault, adică ,,ele se întrepătrund, se îmbină unele cu altele de aşa manieră încât nu se poate stabili între ele un sistem în care ierarhia să fie exhaustivă şi planificată. Altfel spus, raporturile de suveranitate sunt raporturi perpetue de diferenţiere, însă nu sunt raporturi de clasificare; ele nu constituie un tablou ierarhic unitar, cu elemente subordonate şi supraordonate.

5

Pentru a fi non-izotopice, ele trebuie mai intâi, să fie lipsite de măsură comună, eterogene, unele în raport cu altele” (ex. raporturile suveranului cu nobilii nu sunt similare raporturilor nobilului cu şerbii sau ale preotului cu laicii)”. Dacă analizăm starea feudalităţii româneşti vom spune că raporturile de suveranitate nu sunt izotopice într-un mod mult mai pregnant decât în occident, dată fiind schimbarea în permanenţă a raporturilor de putere între boier şi domnitor.

p.46: putere de suveranitate: ,, un raport deputere care leagă suveranul de supus în funcţie de un cuplul de relaţii asimetrice: pe de o parte, prelevare, de cealaltă, cheltuire”. ,,În raportul de suveranitate, suveranul prelevează produse, recolte, obiecte fabricate, arme, curaj, forţă d emuncă; prelevează, de asemenea, timp, servicii, fără să restituie ceea ce a prelevat ( deoarece nu este obligat să restituie) ci, printr-o mişcare de retur simetric, va fi vorba de chletuirea suveranului , care poate lua forma fie a darului, care se poate face cu ocazia ceremoniilor rituale- daruri cu ocazia evenimentelor festive, cu ocazia unei naşteri- fie forma unui serviciu însă a unui serviciu total diferit de cel care a fost prelevat: serviciul de protecţie sau serviciul religios asigurat de Biserică; prelevarea are întotdeauna o pondere cu mult mai mare decât cheluirea, iar disemetria este cu atât mai mare cu cât vedem profilându-se în spatele acestui raport de suveranitate şi a acestui cuplaj disimetric prelevarea- cheltuire, prădare,jaful, războiul”;

-,,raportul de suveranitate este un raport în care elementul-subiect nu este tocmai un individ, nu este aproape niciodată un individ, ci un corp individual”;

,, Într-un raport de suveranitate, ceea ce aş numi funcţia- subiect se deplasează şi circulă dedesubtul şi deasupra singularităţii somatice. Şi invers, corpurile vor circula, se vor deplasa, îşi vor căuta un punct de sprijin, vor fugi”- ,, ţintuirea funcţiei-subiect de un corp determinat nu se poate face decât într-un mod discontinuu, incidental, de moment, cum ar fi, în ceremonii”, fie în cazul omagiului, fie în cazul exerciţiilor de forţă;- în cazul suveranitpţii, procesul de individualizare se vede spre vârf;p.49 ,, individualitatea suveranului este implicat de non-individualizarea elementelor asupra cărora se aplică raportul de suveranitate. Prin urmare, există necesitatea a ceva precum un suveran, care să fie propriul său corp, punctul spre care converg toate aceste raporturi atât de multiple, de diferite, de ireconciliabile”;- pentru a-şi asigura suveranitatea, regele trebuie să fie un individ cu un corp, însă trebuie ca acest corp să nu piară odată cu singularitatea somatică a regelui; atunci când monahul dispare, trebuie ca monarhia să subziste; este necesară o anumită permanenţă a corpului-regelui;p.49. ,,astfel încât individualizarea care se vede schiţându-se în vârful raportului de suveranitate implică multiplicarea corpului regelui”;,, raportul de suveranitate pune în legătură, aplică ceva precum o putere politică a corpului, dar nu face niciodată să apară individualitatea”;p.50 ,,pe de o parte, există corpuri, fără individualitate, de cealaltă parte, există ---------- individualitate şi o multiplicitate de corpuri”;

6

Putere disciplinară -Foucault ,, prin acestea nu înţeleg nimic altceva decât o anumită formă oarecum terminală, capilară a puterii, un releu ultim, o anumită modalitate prin care puterea politică, puterile în general încep, la un ultim nivel, să atingă corpurile, să muşte din ele, să ia în seamă gesturile, comportamentele, obiceiurile, cuvintele precum şi maniera în care toatee aceste puteri, concentrându-se asupra nivelului de jos, până a atinge corpurile individuale însele lucrează, modifică, dirijează cea ce Servan numea ,,fibrele moi ale creierului”. Altfel spus, cred că puterea disciplinară este o anumită modalitate, specifică societăţii noastre, a ceea ce s-ar putea numi contactul sinaptic corp-putere”;

,, puterea disciplinară nu este discontinuă; ea implică, dimpotrivă, o procedură de control continuă; în sistemul disciplinar nu suntem la eventuala dispoziţie a cuiva, ci suntem permanent sub privirea cuiva sau, în orice caz, în situaţia de a fi priviţi”, suntem vizibili, suntem în mod continuu în situaţia de a fi priviţi”;

,, se poate spune că în raportul de putere disciplinară nu există referinţă la un act, la un eveniment sau la un drept originare; dimpotrivă, puterea disciplinară se referă mai degrabă la o stare terminală sau optimală. Puterea disciplinară priveşte spre viitor, spre momentul în care totul va merge de la sine şi în care supravegherea nu va mai fi decât virtuală, în care disciplina, prin urmare, va fi devenit obişnuită”;

,,este o înstăpânire exhaustivă a corpului, a gesturilor, a timpului, a comportamentului individului în totalitatea sa şi nu a serviciului”; ,, orice sistem disciplinar tinde să fie o ocupare a timpului, a vieţii şi a corpului individului”;

-chemarea scrierii în slujba disciplinei: ,, mai intâi, pentru a asigura notarea şi înregistrarea a tot ce se întâmplă, a tot ceea ce face individul, a tot ceea ce spune; apoi, pentru a transmite informaţia de jos în sus, de-a lungul scării ierarhice şi, în cele din urmă, pentru a face întotdeauna accesibilă această informaţie şi a asigura astfel principiul de omnivizibilitate care este, cred, a doua mare caracteristică a disciplinei”-,,vizibilitatea corpului şi permanenţa scrierii merg mână împreună şi au ca efect ceea ce s-ar putea numi individualizare schematică şi centralizată”

- mecanismul şcolar: ,, vedeţi cum se constituie în jurul comportamentului ucenicului o întreagă reţea de scriere care, pe de o parte, îi va coda întregul comportament în funcţie de un anumit număr de notaţii predetermintate, apoi îl va schematiza şi, în cele din urmă, îl va transmite unui punct de centralizae care îi va defini aptitudinea sau inaptitudinea.Aveţi aici investire prin scriere, codificare, transfer, centralizare, pe scurt,constituirea unei individualităţi schematice şi centralizate”

-,, pe de altă parte, ce va asigura această funcţionare permanentă a disciplinei, această continuitate genetică care caracterizează puterea disciplinară? Evident, nu ceremonia rituală sau ciclică; ci dimpotrivă, exerciţiul, exerciţiul progresiv, gradual, exercţiul care va detalia de-a lungul unui interval de timp creşterea şi perfecţionarea disciplinei”,, deci nu ceremonie, ci exerciţiu, iată mijlocul prin care se asigură acest fel de continuitate genetică care, cred eu, caracterizează disciplina”;

7

- tehnica fişelor cunoscută în biblioteci şi în grădinile botanice transferată în mecanismele de disciplină umană;- ,, spre deosebire de puterea suverană care nu intervine decât violent, ocazional, sub forma războiului, a pedepsei exemplare sau a ceremoniei, puterea disciplinară va putea să intervină fără încetare, din prima clipă, de la primul gest, de la prima încercare”

- puterea disciplinară tinde să intervină în momentul în care virtualitatea este pe cale să devină act;-,, există o tendinţă inerentă puterii disciplinare de a interveni chiar la nivelul a ceea ce se întâmplă, în momentul în care virtualitatea este pe cale să devină realitate; puterea disciplinară tinde întotdeauna să intervină în prealabil, dacă se poate, înaintea actului însuşi, printr-un o joc de supraveghere, de recompense, de pedepse, de presiuni care sunt infrajudiciare”;-,, dacă se poate spune că reversul raportului de suveranitate era războiul, cred că se poate afirma că reversul raportului disciplinar este pedeapsa, presiunea punitivă în acelaşi timp minusculă şi continuă”;

-,,chiar înainte ca gestul să fie făcut, ceva trebuie să poată fi reperat, iar puterea disciplinară trebuie să intervină, oarecum înaintea manifestării comportamentului, înaintea corpului, gestului sau discursului, la nivelul a ceea ce este virtualitatea, dispoziţia, voinţa, la nivelul aceea ce este sufletul. Şi vedeţi cum, în spatele puterii disciplinare, se proiectează ceva care este sufletul, un suflet foarte diferit de cel care fusese definit de practica şi teoria creştină”;

- ,,pentru a rezuma acest aspect al puterii disciplinare, care poate fi numit caracerul panoptic al puterii disciplinare, vizibilitatea absolută şi constantă care învăluie corpurile individzilor, cred că se poate spune acest lucru: acest principiul panoptic – a vedea tot timpul, pe toată lumea etc.- organizează o polaritate genetică a timpului , procedează la o individualizare centralizată care are ca suport şi ca instrument scrierea; în sfârşit, implică o acţiune punitivă continuă asupra virtualităţilor comportamentale care proiectează în spatele corpului un psyché”,

- a treia caracteristică a dispozitivului disciplinar,care îl opune dispozitiviului de suveranitate: dispozitivele disciplinare sunt izotopice, tind să fie izotopice; ex. locul în clasă este determintat de poziţia individului dobândită prin rezultatele şcolare : ,, astfel încât, ceea ce se numea locusul individului era, în acelaşi timp, locul său în clasă şi poziţia sa în ierarhia valorilor şi a scceselor. Frumos exemplu al acestei izotopii a sistemului disciplinar”

- deplasarea nu se face printr-o ruptură, ca în cazul puterii suverane, ci printr-o mişcare reglată a examenului, a vechimii, a concursului;-,,izotopic înseamnă că nu există conflict, incompatibilitate între aceste sisteme diferite” fapt ce favorizează transferul între ierarhii;

8

- ,, în sistemul disciplinar, principiul de distribuire şi de clasare a tuturor elementelor implică în mod necesar un reziduu; adică există întotdeauna ceva ,,inclasabil”;- sistemele disciplinare se poticnesc în relaţie cu ,,inclasabilul”, de genul debilului mintal, care este inasimilabil, reziduul tuturor disciplinelor, cel care este inadmisibil tuturor disciplinelor militare, poliţienieşti, care pot fi găsite într-o societate;

-,, pe scurt, puterea disciplinară are această dublă proprietate, aceea de a fi anomizantă, adică de a îndepărta întotdeauna un anumit număr de indvizi, de a face să apară anomia, ireductibilul şi aceea de a fi întotdeauna normalizantă, dea inventa întot deauna sisteme noi de recuperara, de a restabili întotdeauna regula. Ceea ce caracterizează sistemele disciplinare este travaliul perpetuu ale normei în anomie”- puterea legată de suveranitate se exercită prin individualitate,- ,, un sistem de disciplinar este conceput pentru a merge de la sine, iar cel care-l are în grijă, directorul său, nu este tocmai un individ, ci mai curând o funcţie care este exercitată de către celălalt, ceea ce nu se întâmplă niciodată în individualizarea suveranităţii. Şi astfel, chiar cel care e responsabil de un sistem disciplinar este prins în interiorul unui sistem şi mai mare , care îl supraveghează la rândul său şi în sânul căruia este disciplinarizat”;

- aşadar stergerea individualizării de partea vârfului, în schimb sistemul disciplinar implică, şi aici este cred că este esenţialul, o individualizare tendenţioasă foarte puternică în partea de jos;

,, disciplina este această tehnică de putere prin care funcţia-subiect se suprapune şi se ajustează exact la singularitatea somatică”; ,, Într-un cuvânt, se poate spune că puterea disciplinară- şi aceasta este proprietatea sa fundamentală- produce corpuri supuse, ţintuieşte funcţia-subiect de corp. Fabrică, distribuie corpuri supuse; este individualizantă doar prin faptul că individul nu este altceva decât un corp supus”;

-,,puterea disciplinară este individualizantă deoarece ajustează funcţia-subiect la singularitatea-somatică prin intermediul unui sistem de supraveghere-scriere sau printr-un sistem de panoptism pangrafic care proiectează în spatele singularităţii somatice, ca o prelungire a sa sau ca un început, un nucleu de virtualităţi, un psyché şi care stabileşte în plus norma ca principiu de partaj şi normalizarea ca prescripţie universală pentru aceşti indivizi astfel constituiţi”;- ,, aveţi, deci , în puterea disciplinară o serie constituită de funcţie-subiect, singularitatea somatică, privirea perpetuă, scrierea, mecanismul pedepsei infinitezimale, proiectarea psyché-ului şi, în cele din urmă , partajul normal-anormal. Individul disciplinar este constituit din toate aceastea” ;- ,,toate acestea ajustează, în sfârşit, singularitatea somatică la o putere politică. Şi ceeace putem numi individ nu este cel de care se agaţă puterea politică, ceea ce trebuie să numim individ este efectul produs, este rezultatul acestui ţintuiri prin tehnicile pe care vi le-am arătat, tehnici ale puterii politice asupra singularităţii somatice”;

- ,,disciplina este această formă terminală, capilară a puterii care constituie individul ca ţintă, ca partener, ca un vizavi în raport de putere”;

9

,, individul a apărut în interiorul unui sistem politic în măsură în care singularitate-subiect a devenit, prin mecanismele disciplinare, purtătoarea funcţiei-subiect. Individul s-a constituit în măsura în care supravegherea neîntreruptă, scrierea continuă, pedeapsa virtuală au încadrat acest corp astfel supus şi din care ele au extras un suflet, individul se caracterizează prin intermediul instanţei normalizatoare care a distribuit, a exclus, a reluat fără încetare acest corp-suflet”;

-,, de fapt, individul este rezultatul a ceva care îi este anterior şi care este acel mecanism şi toate acele proceduri care ţintuiesc puterea politică de corp”, asta întrucât corpul a fost ,,subiectivizat”, adică funcţia-subiect s-a fixat pe el;

Transformarea puterii de suveranitate în putere disciplinară se face potrivit cerinţei exprimate de Rousseau ,, cel mai puternic nu este niciodată destul de puternic încât să fie întotdeauna stăpânul, dacă nu-şi transformă puterea în drept şi nu schimbă ascultarea în datorie. De aici,dreptul celui mai tare, drept în aparenţă luat în ironie, dar în realitate stabilit în principiu” .

,,de altfel, un rege nu posedă decât o forţă materială care se exercită asupra acţiunilor, dar nu poate ajunge la voinţă; majoritatea este însă investită cu o forţă în acelaşi timp morală şi materială, care influenţează voinţa ca şi acţiunea, împiedicând totodată şi fapte şi dorinţa de a înfăptui”;

,,lanţurile şi călăii –acestea erau instrumentele grosolane pe care le folosea cândva tirania; în zilele noastre, civilizaţia însăşi a perfecţionat despotismul, care părea totuşi că nu mai are nimic de învăţat”

,,sub guvernarea absolută a unui singur, pentru a ajunge la suflet, despotismul lovea grosolan trupul; şi sufletul, scăpând de lovituri, se înălţa glorios deasupra lui; dar nu aşa procedează tirania în republicile democratice: ei nu-i pasă de trup şi se duce direct la suflet. Stăpânul nu mai spune: ori gândeşti ca mine, ori mori; el zice: eşti liber să nu gândeşti la fel ca mine; nu voi atenta la viaţa ta, la bunurile tale; dar din această zi eşti un străin pentru noi.Îţi vei păstra privilegiile în societate, dar nu te vei putea folosi de ele; deoarece dacă vei dori să fii ales de către concetăţenii tăi, ei nu o vor face şi dacă le vei solicita doar stima, vor ezita să ţi-o acorde. Vei rămâne printre oameni, dar vei pierde drepturile tale la umanitate. Când te vei apropria de semenii tăi, te vor evita ca pe o fiinţă impură; şi chiar cei care cred în nevinovăţia ta, chiar şi aceia te vor părăsi, pentru că la rândul lor vor fi evitaţi. Mergi în pace, îţi las viaţa, dar va fi mai rea decât moartea” Tocqueville, Alexis de ,, Despre democraţie în America” , vol.I, ed. Humanitas, 1995, p. 332

Puterea de control-Deleuze,

,, noi intrăm în societăţi ale controlului, care nu mai funcţionează prin închidere, ci prin controlul continuu şi comunicarea instantanee” ( a se vedea Burroughs) ,,bineînţeles, nu încetăm să vorbim despre închisoare, şcoală, spital: aceste instituţii sunt în criză. Ceea

10

ce se instaurează prin tatonări, sunt noi tipuri de sancţiuni, de educaţie, de îngrijire. Spitalele deschise, echipele de îngrijire la domiciliu etc. au apărut deja demult. Puteam prevedea că educaţia va fi din ce în ce mai puţin un mediu închis, deosebindu-se de alt mediu închis, şi că amândouă vor dispărea în profitul unei teribile formări permanente, al unui control continuu, exersându-se asupra muncitorului-licean ori a cadrului universitar. Suntem convinşi să credem într-o reformă a şcolii, când e vorba de fapt, de o lichidare. Într-un regim de control n-am terminat niciodată cu nimic. ”

p. 151 ,,fiecărui tip de societate îi putem face să corespundă, evident, un tip de maşină: maşinile simple sau dinamice, pentru societăţile suveranităţii, maşinile energetice pentru discipline, cele cibernetice şi calculatoarele, pentru societăţile de control. Însă maşinile nu explică nimic, trebuie analizate asamblajele colective în care maşinile nu sunt decât o parte. Faţă de formele viitoare de control neîncetat în mediu deschis, se prea poate ca închiderile cele mai dure să ni să pară ca aparţinând unui trecut delicios şi binevoitor.

Căutarea ,,universaliilor comunicării” are de ce să ne dea fiori. E adevărat că, înainte chiar ca societăţile de control să se fi organizat în mod real, formelee de delincvenţă ori de rezistenţă ( două cazuri distincte) apar deja. Bunăoară piratajele ori viruşii calculatoarelor, care vor înlocui grevele şi ceea ce se numea în secolul al XIX-lea ,,sabotaj” ( sabotul în maşină”. Vă întrebaţi dacă societăţile de control ori ale comunicării nu vor suscita ofrme de rezistenţă capabile să redea şanse unui comunism conceput ca ,, organizare transversală de indivizi liberi”. Nu ştiu, poate. Însă asta nu ar fi în sensul în care minorităţile ar putea să ia din nou cuvântul. Poate că şi cuvântul şi comunicarea sunt putrede deja. Ele sunt pătrunse în întregime de ban: nu prin accident, ci prin natura lor. E nevoie de o deturnare a cuvântului. A crea a însemnat întotdeauna altceva decât a comunica. Important va fi poate de a crea vacuumuri de non-comunicare, întrerupători, pentru a scăpa controlului”

p. 152 ,, nu este vorba deloc vorba de o ,,întoarcere” la subiect, adică la o instanţă înzestrată cu îndatoriri, cu putere şi cu cunoaştere. Mai degrabă decât procese de subiectivare, am putea vorbi la fel de bine de noi tipuri de evenimente: evenimente care nu se explică prin stările de lucruri care le suscită sau în care ele recad. Se ridică pentru o clipă, şi această clipă e importantă, este şansa care trebuie prinsă”

p.154 ,, diferitele internate ori medii de închidere prin care individul trece sunt variabile independente: trebuie s-o luăm de fiecare dată de la zero, iar limbajul comun al tuturor acestor medii există, însă e analogic. În timp ce diferitele forme de control sunt variaţii indispensabile, formând un sistem de geometrie variabilă al cărui limbaj e numeric ( ceea ce nu înseamnă neapărat că este binar). Închiderile sunt matriţe, mulaje distincte, însă controlul este modulaţie, ca un mulaj autodeformant care s-ar schimba neîncetat, de la o clipă la alta, ori ca o plasă ale cărei culturi s-ar schimba de la un punct la altul.”

,,aşa cum întreprinderea înlocuieşte uzina, formarea permanentă tinde să înlocuiască şcoala, iar controlul continuu să înlocuiască examenul.Ceea ce este modul cel mai sigur de a livra şcoala întreprinderii.”

11

,,în societăţile disciplinare, nu încetam să reîncepem ( de la şcoală la cazarmă, de la cazarmă la uzină), în timp de în societăţile de control nu terminăm niciodată nimic, cu întreprinderea, formarea, serviciul fiind stări metastabile şi coexistente ale unei aceleiaşi modulaţii, ca un deformator universal. Kafka, cel care se situa dej al îmbinarea celor două tipuri de societate, a descris în Procesul formele juridice cele mai redutabile: achitarea aparentă a societăţilor disciplinare ( între două condamnări), amânarea infinită a societăţilor de control ( în variaţie continuă) sunt două moduri juridice de viaţă foarte diferite, iar dacă dreptul nostru este ezitant, el însuşi în criză, este pentru că părăsim un mod pentru a intra în celălalt. Societăţile disciplinare au doi poli: semnătura care indică numărul şi numărul ori matricola care indică poziţia sa într-o masă. Disciplinele nu au văzut niciodată vreo incompatibilitate între cele două, iar puterea p.155 este, în acelaşi timp masificantă şi individuantă, mai precis îi constituie în corpuri pe cei asupra cărora se exersează şi mulează individualitatea fiecărui membru al corpului”

,, În societăţile de control, dimpotrivă, esenţialul nu mai e o semnătură sau un număr, ci un cifru: cifru este parola, în timp ce societăţile disciplinare sunt reglate de cuvinte de ordine ( atât din punctul de vedere al integrării, cât şi al rezistenţei). Limbajul numeric al controlului e făcut din cifruri, care marchează accesul la informaţie ori îl resping. Nu ne mai aflăm în faţa cuplului masă-individ. Indivizii au devenit ,,divizi”, iar masele, eşantioane, date, pieţe sau bănci”

12