AGNEZA ŢÎMPU

RUGĂCIUNEA DE LAUDĂCARISMATICĂ

Consultant: Pr. Victor Dumitrescu (OFMC)

Bucureşti, 2003

Imprimatur, 29 octombrie 2003IOAN ROBUArhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

PREFAŢĂ

A-l lăuda pe Dumnezeu este atitudinea fundamentală a creaturii în faţa Creatorului. Împlinindu-ne menirea pentru care am fost creaţi, adică a-l lăuda pe Domnul nostru, păşim pe drumul unei cunoaşteri experimentale a ceea ce înseamnă "Dumnezeu este IUBIRE".

Rugăciunea de laudă nu este o noutate, căci deja Vechiul Testament prin Psalmii săi şi Noul Testament ne dau o mărturie mişcătoare despre adevăratul spirit de laudă. Trebuie însă evitat pericolul intelectualizării misterului lui Dumnezeu; pentru aceasta, spiritul de laudă ne deschide nu numai mintea, dar şi inima şi sufletul şi toate porţile simţurilor

3

noastre pentru a-l gusta pe Dumnezeu în totalitate.

Lucrarea de faţă are meritul de a ne ajuta să redescoperim aceste realităţi care au făcut mereu parte din Tradiţia Bisericii. Bogăţia şi importanţa ei vin din faptul că înrădăcinează rugăciunea de laudă în Sfânta Scriptură şi în Tradiţie.

Pr. Iosif TIBA (Comunitatea Emanuel)

4

INTRODUCERE

Această cărticică se vrea a fi un ghid, un îndrumar pentru cei care vor să parcurgă drumul rugăciunii de laudă; un indicator la o intersecţie - nu de drumuri, ci - de întrebări; o lumină la începutul unui drum de convertire, de întoarcere sinceră la Dumnezeu, de reînnoire şi de schimbare radicală a vieţii, de eliberare, de rupere o dată pentru totdeauna cu păcatul, de purificare adâncă a inimii şi de abandonare totală în iubirea milostivă şi infinită a lui Dumnezeu.

Când vorbim despre laudă, prin aceasta ne referim la rugăciunea de laudă carismatică promovată de Reînnoirea Carismatică Catolică în cadrul Bisericii Catolice. Sfântul Părinte

5

Papa Ioan Paul al II-lea, adresându-se Reînnoirii Carismatice Catolice, afirmă: „Nu întrerupeţi drumul întreprins! <<Râvniţi la darurile cele mai înalte>> (1Cor 12,31)... Creştinul valorează atât cât se roagă... Aceasta angajează Grupurile şi Comunităţile din Reînnoirea Carismatică să devină tot mai mult locuri de contemplaţie şi de laudă, unde inima omului se umple de iubirea lui Dumnezeu şi se deschide faţă de iubirea fratelui” (Ioan Paul II, Lettera autografa al Rinnovamento nello Spirito, 2001). Catehismul Bisericii Catolice afirmă următoarele cu privire la rugăciunea de laudă: „Lauda este forma de rugăciune ce recunoaşte cel mai îndeaproape faptul că Dumnezeu este Dumnezeu. Ea îi înalţă cântare pentru El însuşi, îl preamăreşte, dincolo de ceea ce face El, pentru că EL ESTE. Ea se împărtăşeşte de fericirea celor curaţi cu inima, care îl iubesc pe

6

Dumnezeu în credinţă, înainte de a-l vedea în Glorie. Prin ea, Duhul Sfânt se uneşte cu duhul nostru pentru a da mărturie că suntem fiii lui Dumnezeu şi îl mărturiseşte pe Fiul Unul-născut, întru care am fost înfiaţi şi prin care îl preamărim pe Tatăl. Lauda integrează celelalte forme de rugăciune şi le înalţă către Cel care este izvorul şi ţinta lor: <<Singurul Dumnezeu, Tatăl, de la care sunt toate, şi noi întru El (1 Cor 8, 6)>> (CBC 2639)”. Tot în Catehismul Bisericii Catolice citim încă din primele pagini că scopul pentru care Dumnezeu l-a creat pe om este acela de a-L cunoaşte, de a-L iubi şi de a-L preamări.

Sf. Toma d’Aquino, maestru în teologie pentru toate timpurile, spune despre rugăciunea de laudă următoarele: „Lauda este un eveniment în care-l cinstim pe Dumnezeu, manifestându-i toată iubirea de care este capabilă inima

7

noastră. Lauda exterioară serveşte la trezirea afecţiunii interioare a aceluia care o pronunţă, şi la a-i provoca pe ceilalţi să-l laude pe Dumnezeu. Îl lăudăm pe Dumnezeu, nu pentru că are El nevoie, dar pentru avantajul nostru”.

Rugăciunea de laudă se învaţă lăudând, se înţelege lăudând şi se trăieşte, lăudând. Este un canal de iubire, un flux al iubirii care vine de la Dumnezeu, intră în inima celui care laudă şi acesta la rândul lui o dăruieşte mai departe tuturor celorlalţi, care încă nu au gustat poate sensul laudei, dar care vor fi atraşi de această forţă magnetică a laudei. Cu cât lauda e mai puternică, mai vie, şi cu cât participăm mai mult în mod activ să-l lăudăm pe Dumnezeu, cu atât mai mult lauda va atrage, va atinge pe cei din jur; astfel va putea creşte un grup de rugăciune, nu numai spiritual, dar şi numeric. Un grup de rugăciune creşte fizic,

8

numeric, în măsura în care creşte spiritual, adică în măsura în care creşte în relaţie cu Dumnezeu, în prietenie şi comuniune cu Dumnezeu. Singura preocupare a unui grup de rugăciune, mai ales la început, trebuie să fie de ordin calitativ, şi nu cantitativ. Cu cât va creşte mai profund calitatea unui grup de rugăciune, cu atât va creşte şi cantitatea. Acesta este procesul de reînnoire adevărată a Bisericii lui Cristos: se porneşte de la calitate pentru a se ajunge pe neaşteptate la cantitate.

Rugăciunea de laudă este fără limite, adică nu trebuie să-l lăudăm pe Dumnezeu doar pentru anumite lucruri sau situaţii, doar pentru lucrurile bune sau pentru situaţiile frumoase şi plăcute din viaţa noastră, ci trebuie să-i aducem laudă şi mulţumire Domnului pentru orice lucru, aşa cum ne îndeamnă şi Sf. Paul în Scrisoarea

9

către Efeseni: „Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Isus Cristos, lui Dumnezeu Tatăl” (Ef 5,20). Problema noastră este că înţelegem greu lucrul acesta la nivelul inimii. De câte ori nu am citit sau meditat acest îndemn al lui Paul, dar nu am lăsat ca sensul adevărat să pătrundă în inima noastră, ci ne-am oprit la nivelul raţiunii şi i-am dat un alt înţeles decât cel dorit de Sf. Paul. Ne este greu să-l lăudăm pe Dumnezeu pentru lucrurile urâte, neplăcute, deoarece nu am descoperit încă puterea extraordinară a laudei care schimbă răul în bine, urâtul în frumos, neplăcutul în plăcut.

Relatez doar un fapt pe care l-am trăit după ce am descoperit puterea laudei şi am început să pun cu adevărat în practică îndemnul Sf. Paul amintit mai sus. Într-o zi am primit o scrisoare de la un prieten care îmi spunea printre altele: „Ceea ce doresc

10

să-ţi mărturisesc este legat de o stare accentuată de nelinişte când mă gândesc la situaţia în care unul din părinţi ar putea să părăsească această lume. Acum e vorba de tatăl meu care a fost cel mai dezinteresat sfătuitor al meu de-a lungul timpului. (...) În sufletul meu se accentuează acum o stare dureroasă la gândul că pierzându-i pe părinţi voi pierde un loc unde mă regăseam prin rugăciune, meditaţie, unde mă simţeam bine, unde respiram un aer liber şi curat. (...) Am simţit să spun cuiva acest lucru şi te-am considerat singura persoană potrivită. Starea aceasta mi s-a accentuat după ce tatăl mi-a dat de înţeles că îşi simte sfârşitul aproape. (...)”.

Aflându-mă în faţa acestei mărturisiri, am simţit îndemnul Duhului de a-l sfătui să-l lăudăm împreună pe Dumnezeu pentru această situaţie de suferinţă. După trei zile am primit un

11

răspuns de mulţumire de la el în care îmi spunea: „S-au simţit rugăciunile tale, fapt confirmat şi de tatăl meu!”. Într-adevăr tatăl lui se simţea mult mai bine, iar el s-a restabilit sufleteşte.

A aduce laudă lui Dumnezeu într-o situaţie de suferinţă nu înseamnă a te bucura, a nu o lua în seamă, ci înseamnă a accepta cu credinţă că acea situaţie face parte din planul lui Dumnezeu şi că este spre binele şi mântuirea sufletului, precum spune Sf. Paul în Scrisoarea către Romani: ”Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu...” (Rom 8,28).

12

I. Rugăciunea de laudă este libertate

Pentru unii rugăciunea de laudă poate părea o constrângere din partea lui Dumnezeu de a ne chema să-i aducem laudă şi mulţumire. Este total greşit, căci rugăciunea de laudă este libertate; ea ne eliberează de povara păcatului, de problemele zilnice care ne apasă sufletul, ne eliberează de tristeţe, de orice resentiment, care uneori poate avea efecte negative chiar şi asupra trupului, dacă nu ne eliberăm de el şi-i permitem să roadă înlăuntrul nostru.

În momentul laudei ne deschidem inima în faţa lui Dumnezeu, în loc să ne închidem în egoismul nostru, indiferent de ce natură este: egoism în suferinţă sau egoism în bucurie, ne prezentăm în faţa lui aşa cum suntem, şi El, Tată bun şi iertător, intră în încăperea inimii noastre şi vindecă,

13

îmbălsămează rănile provocate de noi înşine prin păcat sau pe care ni le-au produs ceilalţi. Rănile cele mai profunde în inima şi în viaţa omului sunt cele provocate în prima copilărie în familia sa de către cei apropiaţi, de către cei dragi, de părinţii, fraţii şi surorile sale, iar într-o comunitate religioasă, de surorile şi fraţii din comunitate. Nimeni nu poate spune că nu este rănit, că nu are nimic de vindecat. Toţi suntem răniţi de păcatul nostru şi al celorlalţi. Toţi avem nevoie de vindecare şi eliberare.

Dacă păcatul există şi este tocmai cel care răneşte inima omului şi-i distruge viaţa, cel care-l învăluie cu întunericul tristeţii şi al angoasei, trebuie să existe şi un remediu împotriva lui, un mijloc de a-l îndepărta, de a distruge acest văl al beznei spirituale. Acest mijloc este tocmai lauda. Lauda este "anti-păcatul" prin excelenţă, este exact

14

opusul păcatului. Trebuie să învăţăm să combatem păcatul cu mijloace mari, nu cu mijloace mici, şi mijlocul cel mai mare este Dumnezeu însuşi. Deci, trebuie să luptăm împotriva păcatului cu Dumnezeu, şi nu singuri. Unde este Dumnezeu, nu poate fi şi păcatul. Păcatul dispare când apare Dumnezeu. Când Dumnezeu intră în sufletul omului, păcatul iese, se topeşte, se anihilează. Acesta este sensul adevărat al laudei.

În psalmul 49, psalmistul vorbeşte chiar de un sacrificiu, de o jertfă de laudă: „Jertfa de laudă mă va slăvi şi acolo este calea în care voi arăta lui mântuirea Mea” (Ps 49, 24). În cartea sa „La vita in Cristo” („Viaţa în Cristos”), Pr. Raniero Cantalamessa dă o explicaţie profundă cu privire la legătura dintre laudă şi jertfă, afirmând: „Jertfa indică jertfirea şi distrugerea unui lucru; dar lauda ce anume jertfeşte şi distruge? Jertfeşte

15

şi distruge orgoliul omului! Cine laudă, jertfeşte lui Dumnezeu victima cea mai plăcută care există: propria glorie. În aceasta stă extraordinara putere a laudei care purifică. În rugăciunea de laudă se ascunde umilinţa. Lucrul cel mai extraordinar dintre toate este faptul că nu există nimic care să nu poată fi transformat, dacă vrem, aducând laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, nici măcar păcatul. Nu există situaţie de conştiinţă, oricât de împovărată ar fi, care să nu poată fi schimbată total, dacă cineva, sfâşiind cu violenţă sfântă toate raţionamentele cărnii, decide să înceapă să-l preamărească pe Dumnezeu. Eu pot să-l preamăresc pe Dumnezeu – spuneam – şi pentru păcatul meu: nu pentru că am păcătuit (căci asta ar însemna să-mi bat joc de Dumnezeu), dar pentru modul în care Dumnezeu s-a comportat în faţa păcatului meu, pentru că m-a

16

menţinut în viaţă şi nu şi-a întors milostivirea sa de la mine. Biblia cunoaşte multe motivaţii pentru a-l lăuda pe Dumnezeu, dar nici una nu e mai mare decât aceasta: că El este un Dumnezeu care iartă păcatele: ,Cine este Dumnezeu ca Tine, care ierţi fărădelegea şi treci cu vederea păcatele restului moştenirii Tale? Mânia Lui nu ţine totdeauna, căci El iubeşte îndurarea’ (Mih 7, 18).”1

1 RANIERO CANTALAMESSA, La vita in Cristo, Editura Ancora, Milano, 1994, p. 164.

17

II. Rugăciunea de laudă este putere

Rugăciunea de laudă este un mijloc prin care Domnul îşi manifestă puterea. Dar puterea nu stă în cuvintele de laudă pe care le pronunţăm noi, şi nici în atitudinea noastră de recunoştinţă şi bucurie. Puterea care intervine într-o anumită situaţie şi schimbă radical lucrurile vine de la Dumnezeu. Să nu uităm niciodată lucrul acesta, căci e foarte uşor să cădem în capcana de a crede că puterea vine de la noi atunci când rostim anumite rugăciuni.

Când acceptăm pe deplin situaţiile aşa cum sunt şi îi mulţumim Domnului că le-a permis în viaţa noastră, atunci intervine o forţă divină, supranaturală, care schimbă evenimentele dincolo de transformarea lor naturală şi logică. Schimbarea apare în viaţa noastră când acceptăm cu credinţă şi

18

recunoştinţă orice situaţie în care ne aflăm. Dumnezeu are un plan minunat cu viaţa noastră a fiecăruia, dar nu putem înainta în planul său dacă nu acceptăm cu bucurie situaţia noastră actuală ca făcând parte din planul său. Ce se va întâmpla după aceea, nu ne interesează; va avea El grijă!

Aceasta ne demonstrează că nu suntem în măsură să dominăm noi circumstanţele şi situaţiile din viaţa noastră, şi că trebuie să-i dăm spaţiu lui Dumnezeu să acţioneze, chiar şi atunci când ni se pare că nu mai există nici o ieşire, nici o soluţie de salvare. Capacitatea noastră umană de a înţelege şi de a pătrunde în miezul lucrurilor e atât de limitată, încât nu vom putea vedea niciodată măreţia planului pe care Dumnezeu îl are cu creaturile sale. Principiul este de a accepta înainte de a putea înţelege.

Suntem chemaţi să credem ceea ce Dumnezeu spune, să-l lăudăm şi apoi

19

să vedem cum acţionează. Este exact ceea ce făcea Isus Cristos în timpul slujirii sale pământeşti. El recunoaşte perfect că de la sine nu putea să facă nimic. Misiunea lui era să accepte să depindă total de voinţa Tatălui său ceresc, în perfectă ascultare, încredere şi credinţă, pentru ca puterea lui Dumnezeu să poată răspunde necesităţilor oamenilor.

Profetul Isaia când vorbeşte despre Mântuitorul Isus afirmă că El a venit „să binevestească săracilor, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască celor robiţi slobozirea, iar celor prinşi în război, libertatea; să vestească un an de milostivire al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâie pe cei întristaţi...” (cf Is 61, 1-3). Cu siguranţă ne regăsim şi noi în această înşiruire pe care Isaia a făcut-o înainte de venirea lui Isus, dar care este valabilă încă şi astăzi.

20

Iată ce a făcut Domnul pentru noi sau ce vrea să facă de acum înainte. Dar dacă ne îndoim de lucrarea aceasta minunată pe care Domnul vrea s-o facă în viaţa noastră în mod gratuit, din iubire dezinteresată, atunci ne va fi foarte greu să-l lăudăm cu inima deschisă. Vom întâmpina mereu un obstacol când începem să-l lăudăm pe Dumnezeu dacă ne îndoim în interiorul nostru de puterea Lui de a schimba, de a transforma răul în bine. Abia când vom reuşi să ne eliberăm de neîncredere şi nesiguranţă vom fi capabili să-l lăudăm pe Dumnezeu în orice situaţie, plăcută sau neplăcută, de bucurie sau de tristeţe.

21

III. Rugăciunea de laudă este pace şi iubire

Rugăciunea de laudă e locul în care ne regăsim pe noi înşine, în care inima se umple de pacea şi iubirea infinită a lui Dumnezeu. Atunci cum de sunt oameni care încă mai ezită să intre în această avalanşă a laudei? De ce se tem? De ce nu reuşesc să se abandoneze, să se arunce în braţele iubitoare ale lui Dumnezeu? „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (1 In 4, 18).

Dumnezeu e iubire şi tot ceea ce face e iubire în act. Dar noi avem o viziune foarte limitată a iubirii pentru că toţi am fost înşelaţi şi răniţi de iubirea umană, această iubire care ne răsplăteşte şi ne acceptă când facem binele, şi ne pedepseşte sau ne refuză când facem răul.

22

Dar iubirea lui Dumnezeu nu este aşa. Iubirea lui Dumnezeu este singura iubire care nu depinde niciodată de sentimentele sau emoţiile noastre; este o iubire total dezinteresată care-şi are originea în voinţă; e o iubire în care ne putem încrede oricând, în orice moment al vieţii noastre şi în orice stare sufletească ne-am afla, în stare de har sfinţitor sau în stare de păcat. El ne iubeşte mereu la fel de mult pentru că iubirea Lui nu depinde de starea noastră, şi nici nu caută să afle în ce măsură merităm iubirea sa, căci El iubeşte fără măsură.

Iată cum ne iubeşte Dumnezeu. Ne iubeşte când îl refuzăm, când nu-l ascultăm, când suntem păcătoşi şi mizerabili. E mereu gata să ne accepte aşa cum suntem, să ne ierte şi să ne umple inima de bucuria şi pacea sa. Iubirea sa e absolut gratuită! Trebuie doar să ne deschidem braţele ca s-o primim. Şi o primim în rugăciunea de

23

laudă care este un mijloc puternic prin care Dumnezeu vrea să-şi manifeste iubirea fiilor săi.

24

IV. Rugăciunea de laudă este bucurie

Viaţa creştinului e un continuu pelerinaj făcut din credinţă. Credinţa nu e abstractă; ea se bazează pe ceea ce Dumnezeu spune, pe împlinirea Cuvântului Său. Dar promisiunea lui Dumnezeu e de a ne face să experimentăm nu numai pacea şi iubirea sa, dar şi bucuria sa, care trebuie să crească tot mai mult în drumul nostru de credinţă. Bucuria care ne inundă sufletul în timpul rugăciunii de laudă, fără ca noi să facem vreun efort, este un dar care vine numai de la Dumnezeu şi nimeni nu poate să ne ia această bucurie fără permisiunea noastră. Bucuria, acest dar minunat, este diferită de acea veselie zgomotoasă care vine din exterior şi care este provocată uneori în mod intenţionat de către ceilalţi. Adevărata bucurie este spontană şi

25

vine din interiorul inimii noastre când trăim în prezenţa lui Dumnezeu.

Dacă la rugăciunea de laudă căutăm să atingem scopul adevărat al rugăciunii, care este întâlnirea personală cu Dumnezeu, atunci, cu siguranţă, chipul nostru va străluci de lumină, bucurie şi seninătate, căci l-am întâlnit pe Cel care este totul şi care dăruieşte totul. În prezenţa lui Dumnezeu, inima şi sufletul nostru nu mai au nevoie de nimic, plinătatea prezenţei lui Dumnezeu a umplut golul inimii noastre, care nu putea fi umplut cu nimic altceva. Cum să nu strălucim de bucurie când Cel care este infinit, Cel care nu are început şi nici sfârşit, s-a coborât în inima noastră, a intrat în viaţa noastră şi ne conduce pas cu pas spre mântuire? Cum să nu fim bucuroşi?! Această bucurie care vine dintr-un dialog sincer cu Tatăl, din întâlnirea vie şi personală cu Isus Cristos, prin intermediul Duhului Sfânt,

26

este şi va fi mărturia cea mai puternică în timpul nostru modern, este semnul vizibil care vorbeşte despre Invizibil, despre prezenţa misterioasă şi vie a lui Dumnezeu.

27

V. Rugăciunea de laudă este comunitară

„...dacă doi dintre voi se vor pune de acord pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl meu, care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Mt 18,19-20).

Isus vrea să scoată în evidenţă faptul că „suntem adunaţi în numele Lui” şi că El e cu adevărat prezent „în mijlocul nostru”. Cei prezenţi la rugăciune devin locul prezenţei lui Dumnezeu. Astfel rugăciunea de laudă devine comunitară, căci toţi se adună să se roage în comun. Şi cu cât fraţii caută să trăiască mai mult în prezenţa lui Dumnezeu, cu atât mai mult se va simţi prezenţa unui singur „trup”: „Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa

28

şi Cristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe” (1Cor 12,12-14).

Deci, dacă suntem un trup, şi rugăciunea trebuie să fie în trup, adică să fie comunitară, nu individuală. La fel ne-a învăţat şi Isus în rugăciunea „Tatăl nostru”; nu spunem „Tatăl meu”, ci „Tatăl nostru”; nu spunem „dă-mi-o mie astăzi”, ci „dă-ne-o nouă astăzi” etc. În Faptele Apostolilor citim că şi Apostolii, după Înălţarea lui Isus la cer se rugau în acelaşi mod comunitar: „Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui” (Fap 1,14).

Rugăciunea făcută în comun pare a fi chiar o condiţie când Isus spune: „...dacă doi dintre voi se vor pune de acord pe pământ în privinţa unui lucru

29

pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl meu, care este în ceruri.” (Mt 18,19). E necesar să dăm multă importanţă şi atenţie acestor cuvinte ale lui Isus ca să înţelegem dimensiunea comunitară a rugăciunii de laudă.

Dar înainte de întâlnirea fizică care are loc pentru rugăciune, trebuie să aibă loc întâlnirea spirituală, comuniunea între fraţi. Nu putem să ne întâlnim ca să ne rugăm împreună dacă nu reuşim să ne acordăm unii cu alţii în orice moment, şi nu numai la rugăciune. Ar fi absurd să ne vorbim de rău sau să purtăm cuiva ranchiună şi să ne întâlnim în această stare de spirit pentru a ne ruga împreună, căci ar lipsi elementul cel mai important, care este comuniunea.

A menţine comuniunea într-un grup este un lucru dificil, dar nu imposibil. Cu cât vom depune un efort mai mare pentru realizarea acestei comuniuni,

30

cu atât bucuria de a sta împreună va fi mai mare. Iertarea este condiţia indispensabilă pentru a menţine sau pentru a regăsi comuniunea cu ceilalţi fraţi. Slăbiciunea umană nu ne permite să fim perfecţi, dar darul iertării ne ajută să vindecăm, să depăşim, şi să revenim mereu la starea de comuniune, pe care fiecare suflet o caută şi o doreşte. Fără această comuniune nu se poate vorbi despre rugăciunea comunitară, căci comunitar nu înseamnă doar să fim în comun, să stăm împreună, ci înseamnă mult mai mult, să ne acordăm, să intrăm în aceeaşi comuniune spirituală, interioară.

Un alt element esenţial pentru ca rugăciunea de laudă să fie comunitară este faptul de a participa cu toţii în mod activ la rugăciune. Această atitudine de a ne închide în chilia inimii la rugăciunea de laudă este un mare pericol care poate să devieze

31

rugăciunea din drumul ei comunitar şi astfel să devină searbădă, lâncedă, fără viaţă, fără forţă. Cu cât participăm mai mult în mod activ la rugăciunea de laudă, cu atât rugăciunea devine mai comunitară, mai vie şi mai puternică.

32

VI. Rugăciunea de laudă este carismatică

După aspectul comunitar al rugăciunii de laudă urmează să vedem şi aspectul carismatic. După ce am realizat unitatea şi comuniunea între fraţi, îi revine Duhului Sfânt datoria de a interveni, de a suscita şi de a trezi în fraţi carismele primite la Botez şi la Mir. Biserica ne învaţă că una din condiţiile care garantează autenticitatea unei carisme este prezenţa roadelor: „...iubirea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa” (Gal 5, 22).

Manifestarea carismelor este o consecinţă a unui „trup” unit şi compact în timpul rugăciunii comunitare. Carismele sunt dăruite de Duhul Sfânt pentru edificarea tuturor fraţilor, nu numai a fiecăruia în parte. Carismele se manifestă într-o anumită

33

persoană, dar sunt date spre binele comun.

Să analizăm acum câteva din carismele specifice Reînnoirii Carismatice.

1. Profeţia

Carisma profeţiei nu înseamnă nicidecum că cineva primeşte darul de a prevesti viitorul, ci înseamnă că o persoană primeşte îndemnul Duhului Sfânt de a adresa adunării un cuvânt în numele Domnului, de a transmite un mesaj al Domnului. Această profeţie poate fi destinată întregii comunităţi sau doar unei singure persoane; în acest caz însă nu se va spune niciodată numele cu voce tare.

Orice profeţie, orice cuvânt profetic trebuie să aibă ca efect încurajarea, îmbărbătarea, edificarea, consolarea, iar unicul scop al profeţiei este de a da

34

forţă sufletelor şi de a le aprinde cu focul iubirii divine.

Carisma profeţiei este una din cele mai importante carisme, după cum spune şi Sf. Paul: „... Râvniţi însă la cele duhovniceşti, dar mai ales ca să proorociţi. Cel ce prooroceşte, vorbeşte oamenilor, spre zidire, îndemn şi mângâiere” (1 Cor 14, 1.3).

Prin această carismă a profeţiei Domnul îşi manifestă voinţa Sa, dar pentru a înţelege că profeţia este într-adevăr inspirată de Dumnezeu, şi nu este un rezultat al stării sufleteşti de moment, e indicat să se facă un discernământ asupra cuvântului primit drept profeţie. Se recunoaşte dacă este autentică din conţinutul ei, dacă îndeamnă sau corectează, dacă dă pace şi seninătate, şi dacă nu este în contradicţie cu Revelaţia şi cu doctrina Bisericii. Dacă în schimb, provoacă tulburare, descurajare etc., înseamnă că profeţia este falsă.

35

Dar cine e în măsură să facă profeţii? Conform învăţăturii Sf. Paul nu există nici o indicaţie precisă, nimic limitat: „Căci puteţi să proorociţi toţi câte unul, ca toţi să înveţe şi toţi să se mângâie” (1 Cor 14, 31). Deci, oricine poate fi profet în timpul unei întâlniri de rugăciune, dacă se ţine cont de condiţiile amintite mai sus. Dar aşa cum am explicat deja, pentru a menţine ordinea în rugăciune este necesar, nu numai să se lase un timp de reflecţie după fiecare profeţie pentru a înţelege mesajul Domnului, dar e necesar şi un discernământ.

2. Darul limbilor (glossolalia)

Darul limbilor, sau glossolalia în limba greacă, poate fi explicat prin termenul „suspine negrăite”. Este tocmai Duhul Sfânt cel care se roagă în noi cu „suspine negrăite”, precum spune Sf. Paul în Scrisoarea către

36

Romani: „De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8,26). Darul limbilor se poate manifesta în două moduri: prin „cuvânt” sau prin „cânt”. Putem să vorbim în limbi, dar putem şi să cântăm în limbi. Să le analizăm puţin pe fiecare în parte.

Rugăciunea în limbiAceastă carismă poate fi definită

drept un mod de adresare către Dumnezeu cu un limbaj misterios, precum spune Sf. Paul în Scrisoarea către Corinteni: „...cel ce vorbeşte într-o limbă străină nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; şi nimeni nu-l înţelege, fiindcă el, în Duh, grăieşte taine (1Cor 14,2)”.

Această carismă este deschiderea totală a inimii; şi când inima se deschide în faţa lui Dumnezeu, nu

37

găseşte cuvintele potrivite pentru a i se adresa, pentru a-l lăuda şi a-i mulţumi, şi atunci rosteşte doar nişte sunete care nu pot fi transpuse în cuvinte. Aceste sunete sunt de fapt o concretizare sau, mai exact, o exprimare a emoţiilor inimii care doreşte mult să-l laude pe Dumnezeu, dar negăsind cuvintele necesare, o face rostind aceste sunete care par a fi un gângurit de copil care nu ştie încă să vorbească, dar care îşi exprimă dorinţa inimii scoţând anumite sunete. Cu siguranţă, mama înţelege ceea ce copilul îi comunică şi încearcă să răspundă nevoilor copilului. La fel e şi cu Dumnezeu la rugăciunea de laudă în limbi.

Unii nu înţeleg de ce carismaticii se roagă în limbi, dar nici nu vor putea înţelege până când nu vor experimenta această carismă.

Rugăciunea în limbi se naşte în inima omului în mod spontan când se

38

află în prezenţa lui Dumnezeu şi nu ştie ce să-i ceară sau cum să-i ceară. Atunci Duhul care este în el începe să se roage cu „suspine negrăite”.

Cântul în limbiCarisma cântului în limbi nu diferă

mult de cea a rugăciunii în limbi. Rugăciunea în limbi se poate manifesta atât în timpul unei rugăciuni comunitare, cât şi personale, în timp ce cântul în limbi este în general o laudă adresată lui Dumnezeu în cor, cu toţi cei prezenţi. Prin acest mod de laudă se va simţi mult prezenţa lui Dumnezeu la rugăciune, şi bucuria va locui în inimile fraţilor.

Cântul în limbi poate fi asemănat cu o orchestră a cărei „dirijor” e Duhul Sfânt. Cei prezenţi la întâlnirea de rugăciune încep să cânte în limbi sub acţiunea Duhului Sfânt, aşa cum

39

instrumentele unei orchestre încep să cânte la semnalul dirijorului.

După cântul în limbi e necesar să se lase un timp de tăcere pentru a „savura” prezenţa lui Dumnezeu şi pentru a reflecta asupra mesajului pe care Domnul vrea să ni-l transmită pentru a ne dezvălui voinţa sa.

Deci atât cântul în limbi, cât şi rugăciunea în limbi sunt un mod special de a-l lăuda şi contempla pe Dumnezeu sub acţiunea deosebită a Duhului Sfânt. Reînnoirea Carismatică a redescoperit această carismă care era foarte mult practicată în Biserica primară.

3. Darul cunoştinţei (sau al revelaţiei)

Darul cunoştinţei e de natură profetică, în sensul că Domnul inspiră şi dă unei persoane darul de a cunoaşte tainele şi secretele inimii. E

40

suficient să ne amintim de întâlnirea lui Isus cu femeia samariteancă la fântâna lui Iacob, când Isus îi revelează acesteia din urmă tot adevărul vieţii trăite până în atunci şi secretul pe care ea îl ţinea ascuns în inimă. În faţa acestei revelaţii, a dezvăluirii trecutului său, femeia îi spune lui Isus: „Doamne, văd că eşti profet!” (In 4,19). Deci, iată care este legătura acestui dar cu profeţia.

În timpul rugăciunii comunitare, fratele care primeşte acest îndemn al Duhului de a revela anumite taine sau secrete trebuie s-o facă cu voce tare şi clar, trebuie să proclame în public ceea ce a simţit în Duhul Sfânt. Persoana căreia i-a fost adresat „cuvântul cunoştinţei”, chiar dacă n-a fost chemată pe nume, va fi puternic mişcată şi va simţi în inimă o certitudine că acel cuvânt a fost pentru ea.

41

Uneori „cuvântul cunoştinţei” are ca efect diferite senzaţii fizice sau spirituale: căldură, pace sufletească, eliberare, uşurare etc.

Carisma cunoştinţei sau a revelaţiei nu este o carismă de vindecare, aşa cum cred unii, chiar dacă uneori e legată de vindecarea fizică sau spirituală. Această vindecare însă vine în urma anunţării „cuvântului cunoştinţei” sau în urma revelaţiei tainelor inimii. Când cineva îţi spune ceea ce ai făcut în trecut fără să te cunoască, aşa cum s-a întâmplat cu femeia samariteancă sau îţi spune ce te apasă pe inimă, te simţi total dezarmat, descoperit ca în faţa lui Dumnezeu căruia nu-i poţi ascunde nimic; te simţi atât de neputincios, încât te laşi în braţele lui Dumnezeu spunând: Doamne, acum fă tu tot ceea ce vrei! În această clipă de totală abandonare, chiar dacă e provocată de frică sau descurajare, Dumnezeu îşi

42

revarsă iubirea sa infinită, care vindecă persoana în cauză.

Darul odihnei în Duh

Această carismă a odihnei în Duh, deşi e puţin cunoscută, există în Reînnoirea Carismatică şi are şi ea importanţa sa.

În Sfânta Scriptură întâlnim acest „fenomen” chiar în primele pagini când se vorbeşte despre Abraham: „La sfârşitul soarelui, a căzut peste Avram somn greu...” (Gen 15, 12).

Apoi în istoria Bisericii găsim alte referinţe de acest tip, de ex. în viaţa Sfântului Ioan al Crucii, a Sf. Tereza de Avila, a Sf. Ignaţiu de Loyola, şi mai recent în viaţa Sf. Padre Pio, care este un sfânt al timpului nostru. Chiar el dă mărturie, că în momentul în care a primit stigmatele, l-a cuprins un „somn uşor”.

43

Experienţa de până acum ne învaţă că Dumnezeu se serveşte de această carismă a odihnei în Duh mai ales pentru vindecări spirituale profunde.

Autenticitatea acestui dar se poate recunoaşte din faptul că o persoană primeşte odihna în Duh în cadrul unei rugăciuni comunitare puternice şi atunci când există un spirit de unitate profundă în interiorul grupului sau al comunităţii. Un alt semn autentic sunt roadele de pace, bucurie şi de mărturie.

În timpul odihnei în Duh persoana binecuvântată cu acest dar este copleşită atât de profund de prezenţa puternică şi iubitoare a lui Dumnezeu, încât poate cădea la pământ, dar nu înseamnă că-şi pierde cunoştinţa în timpul acestei manifestări a carismei. Rămâne perfect conştientă de tot ce se întâmplă în jurul ei şi aude tot, numai că e pătrunsă atât de puternic de forţa Duhului, încât nu se poate

44

mişca. Restul se experimentează, pentru că nu se poate exprima prin cuvinte.

45

VII. Diferenţa între carisme şi sacramente

Înainte de toate ştim că sacramentele sunt aceleaşi pentru toţi şi sunt lăsate pentru comuniunea şi unitatea Bisericii. Sfânta Împărtăşanie, de exemplu, pe care o primeşte un episcop sau un preot e la fel cu cea pe care o primesc şi credincioşii laici. De asemenea, Sacramentul Botezului, indiferent de ministrul care-l administrează, fie preot, fie, în alte condiţii, o altă persoană laică botezată, este acelaşi. În schimb, carismele sunt dăruite fiecăruia după cum voieşte Duhul: „Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh. Unuia faceri de minuni,

46

iar altuia proorocie, unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor. Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte” (1 Cor 12, 7-11).

Aşadar, carismele sunt diferite şi nu depind de gradul nostru de sfinţenie, ci de voinţa Duhului.

E adevărat că Duhul dăruieşte carismele sale după cum voieşte, şi nu după cum cerem noi. Dar la fel de adevărat e că nu le dăruieşte acelei persoane care e în stare de păcat, chiar dacă acesta le cere, deoarece carismele nu pot sta împreună cu păcatul. Deci, trebuie să ne decidem s-o rupem definitiv cu păcatul. Nu ne referim la păcatul de toate zilele, care ne ia prin surprindere, pentru care ne căim şi pe care-l mărturisim la spovadă, ci ne referim la acel păcat care ne îndepărtează de Dumnezeu. Nu pot să frecventez un grup de

47

rugăciune săptămânală, dacă în inima mea nu mă hotărăsc să o rup cu păcatul. Altfel, îmi bat joc de Dumnezeu, iar Sf. Paul spune: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu se lasă batjocorât; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Gal 6,7). Trebuie să înţelegem o dată pentru totdeauna cât de mult ia Dumnezeu în serios păcatul!

Cunoscând diferenţa dintre carisme şi sacramente putem spune că în Biserică există două realităţi diferite, dar care în acelaşi timp se întrepătrund, căci una nu poate exista fără cealaltă. Dacă sacramentele – aşa cum am văzut mai sus – sunt lăsate pentru a realiza unitatea, comuniunea (koinonìa) şi formează o realitate a Bisericii, carismele formează cealaltă realitate a diversităţii sau a slujirii (diakonìa), căci carismele sunt date pentru a le pune în slujirea celorlalţi fraţi şi surori.

48

Carismele sunt manifestări ale Duhului Sfânt care suflă „unde vrea”, şi aceste manifestări nu pot fi prevăzute sau stabilite dinainte.

49

VIII. Carisme şi ministere

Aşa cum am amintit deja, scopul carsimelor este diakonìa, slujirea, ministerul. Să ne oprim puţin asupra acestui ultim termen minister pentru a clarifica puţin adevărata lui semnificaţie. În Noul Testament acest cuvânt înseamnă pur şi simplu slujire. Scopul carismelor deci nu e acela de a ne arăta gradul de sfinţenie sau că suntem mai buni decât ceilalţi, ci scopul carismelor este de a sluji.

În Reînnoirea Carismatică Catolică există în acest sens diferite ministere care sunt date pentru şi în Biserică pentru îmbogăţirea şi înfrumuseţarea ei. Astfel, avem: ministerul de cântece, ministerul discernământului asupra Cuvântului lui Dumnezeu, ministerul de evanghelizare, ministerul de mijlocire, ministerul de vindecare, ministerul de eliberare etc. Ne vom opri să dăm o oarecare explicaţie doar

50

asupra primelor trei, considerându-le mai importante în frecvenţa lor de practicare.

Ministerul de cântece are o importanţă deosebită în Reînnoirea Carismatică Catolică mai ales la rugăciunea comunitară, deoarece prin cânt se deschide rugăciunea comunitară, se conduce şi se inspiră rugăciunea comunitară, prin cânt se comunică mesajul Cuvântului primit de la Domnul: cântul eliberează, vindecă, face minuni în inima noastră şi în inima fraţilor.

Acest minister este format din câţiva animatori care, prin munca pe care trebuie s-o desfăşoare, se pun cu totul în slujirea grupului sau a comunităţii.

Rolul ministerului de cântece la rugăciunea comunitară este acela de a anima şi de a alege cântecele potrivite pentru fiecare moment al rugăciunii.

51

Acest discernământ se face mereu sub acţiunea Duhului Sfânt, observând toate suscitările şi îndemnurile Duhului în fraţi. De exemplu, dacă un frate este inspirat de Duhul Sfânt să rostească o rugăciune care exprimă bucuria, nu se poate alege un cântec liniştit, de adoraţie, ci se va alege un cântec de laudă, de mulţumire. Sau dacă la un moment dat rugăciunea comunitară se blochează şi nu mai poate merge înainte, animatorii din ministerul de cântece trebuie să simtă spiritul de fond şi să aleagă un cântec care să ajute la deblocare şi care să suscite inimile fraţilor la laudă. Deci, cântecele trebuie să fie alese mereu în sintonie cu spiritul grupului şi cu rugăciunile rostite de către fraţi sub inspiraţia Duhului Sfânt.

Ministerul discernământului asupra Cuvântului lui Dumnezeu

52

Acest minister al discernământului este format din cel puţin doi animatori a căror menire este de a păstra ordinea la rugăciunea comunitară, făcând discernământul necesar pentru Cuvântul lui Dumnezeu. E necesar să fie măcar doi animatori pentru acest discernământ, din următorul motiv: când Duhul Sfânt vrea să comunice ceva grupului, face cunoscut acest lucru cel puţin la două persoane. Deci, dacă două persoane care se lasă călăuzite de Duhul Sfânt simt în inimă acelaşi lucru (simt, de exemplu, că acel cuvânt e pentru încurajarea grupului), atunci cuvântul trebuie să fie citit cu voce tare şi clar pentru a putea fi înţeles de toată lumea. Altfel, se aşteaptă un alt moment pentru proclamarea cuvântului primit.

În mod normal nu există o reţetă pentru rugăciunea comunitară şi de aceea nici nu putem stabili dinainte textul care trebuie citit din Cuvântul lui

53

Dumnezeu şi în ce moment să fie proclamat. Dacă se procedează astfel înseamnă că nu mai dăm voie ca rugăciunea să fie condusă şi inspirată de Duhul Sfânt, ci suntem noi care programăm rugăciunea dinainte. Această atitudine e total greşită şi nu e deloc carismatică.

Dar de ce trebuie să existe acest minister al discernământului? Acest minister ajută la păstrarea ordinii în timpul rugăciunii, în sensul că, sub acţiunea Duhului Sfânt, el are grijă ca după proclamarea unei profeţii să se lase un timp de tăcere pentru aprofundarea şi păstrarea în inimă a mesajului pe care Domnul vrea să-l transmită în acel moment fraţilor. Căci nu se poate proclama profeţie după profeţie fără să se lase timpul necesar pentru asimilarea mesajului pe care Domnul îl adresează celor prezenţi.

Desigur, poate apărea întrebarea: dar dacă e Duhul Sfânt cel care

54

inspiră, atunci de ce e nevoie de un minister al discernământului? Doar El ştie ce cuvânt să dea fiecăruia şi în ce moment să-l dea. E adevărat, dar ministerul discernământului are tocmai menirea de a verifica autenticitatea cuvântului care urmează să fie proclamat şi de a evita pericolul uman şi natural de a face o profeţie lăsându-ne influenţaţi de starea sufletească de moment şi nu de acţiunea Duhului Sfânt. Sau se poate întâmpla ca Domnul, prin Cuvântul pe care l-a dat, să vorbească cuiva personal, şi nu întregii comunităţi. În cazul acesta ministerul discernământului ajută la înţelegerea mesajului dat de Dumnezeu.

Asta se vrea şi se intenţionează prin ministerul discernământului, şi nimic altceva.

Ministerul de evanghelizareEste format tot din câteva

persoane care au rolul de a anima şi

55

organiza diferite activităţi de evanghelizare. Dar înainte de toate, fiecare este un evanghelizator şi evanghelizează acolo unde este, prin mărturia lui de viaţă.

Animatorii din acest minister trebuie să fie dotaţi cu darul mărturiei, al evanghelizării. O formă frecventă de evanghelizare în Reînnoirea Carismatică Catolică este Seminarul de viaţă nouă în Duhul Sfânt (sau Seminarul de efuziune, sau Botezul în Duhul Sfânt). Nu ne oprim să tratăm acest subiect, deoarece este vast şi nu era obiectivul nostru de la început. Dar întrucât are o importanţă majoră în evanghelizare vă informăm că poate fi găsit în cartea, Efuziunea Duhului, tradusă şi publicată recent şi în limba română, unde autorul cărţii, Angelo Venturini, face un studiu profund şi explică foarte clar şi deschis etapele sau paşii care trebuie făcuţi pe parcursul unui astfel de seminar.

56

57

Bibliografie

COMITATO NAZIONALE DI SERVIZIO, Linee guida per gli animatori del Rinnovamento nello Spirito, Roma, 2002.

CORRADO DI GENNARO – ORESTE PESARE, La preghiera carismatica, Rinnovamento nello Spirito, Roma, 1997.

GIUSEPPE BENTIVEGNA S.J. – SALVATORE MARTINEZ, Esperienza dei carismi - in un incontro di preghiera comunitaria, Edizioni Rinnovamento nello Spirito Santo, Roma, 2002.

MERLIN R. CAROTHERS, La potenza della lode, Editrice Uomini Nuovi, Marchirolo (Varese), 1992.

P. AMEDEO CENCINI, Le qualità umane dell’animatore, Rinnovamento nello Spirito, Roma, 1994.

RANIERO CANTALAMESSA, La sobria ebbrezza dello Spirito, Rinnovamento nello Spirito, Roma, 1994.

RANIERO CANTALAMESSA, La vita nella Signoria di Cristo, Editrice Àncora, Milano, 1986.

SEBASTIANO FASCETTA, L’esperienza carismatica dell’animatore, Rinnovamento nello Spirito, Roma, 2000.

58

59

CUPRINS

60