ROmul revoltat si parrhesia, curajul Adevărului

Chestiunea salienței și solidarității Libertății (rr)omului , ca eliberare de mentalitatea de sclav (ieșire din minorat, dependență) și guvernare de sine, ca egală demnitate, prin curajul civic și politic al rostirii Adevărului universal, pentru sine și pentru ceilalți (aproape), in comunitatea și comuniune de apartenență, este fundamentul Creștinismului, deși noi o știm teoretizată de filozofia iluministă (Rousseau, Kant, Hegel, Nietzsche, Marx etc.) și varii retorici ale profetismului politicianist. În fapt, “desvrăjind” strategiile teologice care maschează îndoiala și fatalismul stoicismului helenistic față de iluziile misticismului, Iisus chiar este ”mântuitorul”. „A doua abolire”, ca dezrobire a minții și libertate responsabilă de expresie, este posibilă printr-o conștiința de sine colectivă a omului, Celălalt ca Același/sine însuși (aproapele). Excesul lui Paul de a exclude Legea, normativizarea, fie din tentația irezistibilă și frustrată de a universaliza Creștinismul , fie pentru că chiar considera iminent sfârșitul lumii (timpul care rămâne), a permis coruperea “mântuirii”, până la a deveni propriul contrariu, jalnică negustorie de indulgențe. Într-o “religie civilă“, ca cea visată de Rousseau, împărtășind aceleași valori cu religia mistică, diada eticii salvării propusă de Iisus, chiar și doar ca ”fiu al omului”, e perfect valabilă: oricine poate fi fericit/mântuit, dacă iubește Absolutul (pentru unii, Dzeu, pentru alții Cunoașterea, ca stratificare și meritocrație) și își iubește ”aproapele” (comuniunea și comunitatea). Dacă nu e așa, e rău, nasol-nasol

restituie Adevărul unui Absolut inteligibil, ca optimism și speranță, ca și la Socrate și cei doi apostoli ai săi, Platon și Aristotel. Sunt învățăminte pe care, scuze pentru tautologie, trebuie să le învățăm – ca filozofie a istoriei bazată pe istoria rațiunii umane. "Homo sum, humani nihil a me alienum puto" (Terențiu), dacă omul este preocuparea de sine și responsabilitatea omului, ca atitudine civică și politică.

Ar fi o discuție nesfârșită și greu de definit, de la sursa Răului (Dzeu a făcut lumina și intunericul, pentru bigoți), la definirea lui (păcat, suferință, absența Binelui?). După 2000 de ani, e hazlie superstiția apocaliptic-infernală cu draci cu frigărui, codițe și cornițe, Iad și alte stupizenii, interpretări făcute de popime, pe care Biserica a retractat-o tacit, dar de care proștii au nevoie, ca spaimă. Eroarea lui Liviu Dinu a fost excesul, Bauman e un postmodern, critic al modernității, dar nu un anti-modern. In rest, și eu sunt de acord că Modernitatea s-a încheiat dezastruos, cu Holocaustul, care a redefinit sursa Răului: omul însuși. O spusese și Dante, doar că el se mai amăgea, naiv, că există salvare/mântuire și justiție în altă parte decât în forța omului de a și-o construi. Într-o “religie civilă“, ca cea visată de Rousseau, împărtășind aceleași valori cu religia mistică, diada eticii salvării propusă de Iisus, chiar și doar ca ”fiu al omului”, este perfect valabilă: oricine poate fi fericit/mântuit, dacă iubește Absolutul (pentru unii, Dzeu, pentru alții Cunoașterea, ca stratificare și meritocrație) și își iubește ”aproapele” (comuniunea și comunitatea). N-a mers excesul de interpretare al lui PaulDacă nu e așa, e rău, nasol-nasol

Cel sărac, cel nefericit, cel slab, cel care nu are decât lacrimile, atunci când este victima unei nedreptăți, ce poate să facă, lipsit de putere fiind?

Nu poate să facă decât un singur lucru: să se întoarcă împotriva celui puternic. Și, în mod public, în fața tuturor, la lumina zilei, în fața acelei lumini care îi luminează pe toți, el se adresează celui puternic și îi spune ce nedreptate a comis. Iar în acest discurs al al nedreptății, proclamat de cel slab împotriva celui puternic, există și un anumit mod de a-ți evidenția propriul drept, ca și un mod de a-l sfida pe cel puternic și de a-l pune, într-o anumită măsură, în duel, în confruntare, de a-l face să înfrunte adevărul propriei nedreptăți. Acest act ritualic, acest act de vorbire ritualic al celui slab care spune adevărul

despre nedreptatea celui puternic, acest act ritualic al celui slab care acuză în numele propriei dreptăți împotriva celui puternic care a comis acea nedreptate, trebuie apropiat de o serie de alte ritualuri, care nu sunt neapărat niște ritualuri verbale. De exemplu, în India întâlnim ritualul grevei foamei, prin care cel care nu poate face nimic împotriva celui care poate face totul atrage atenția asupra faptului că el, care nu poate face nimic, a fost victima unei nedreptăți din partea celui care poate totul. Anumite forme de sinucidere japoneză au și ele această valoare și această semnificație.

Este vorba de un fel de discurs agonistic. Singura resursă de luptă pentru cel care este în același timp victima unei nedreptăți și în totalitate slab,total dezarmat, este un discurs agonistic, construit însă în jurul acestei structuri inegalitare. Or, acest discurs al nedreptății, acest discurs care atrage atenția asupra nedreptății comise de către cel puternic, spus prin gura celui slab, are un nume. Discursul prin care cel slab, cel lipsit de putere, în ciuda slăbiciunii sale, își asumă riscul de a-i reproșa celui puternic nedreptatea pe care acesta a comis-o, acest discurs se numește parrhesia – modalitatea prin care cineva se adresează unor persoane de care trebuie să se teamă și pe care trebuie să le respecte. Parrhesia constă, așadar, în aceasta: există un potentat care a comis o greșeală; această greșeală produce o nedreptate pentru cineva care e slab, care nu are nicio putere, care nu dispune de niciun mijloc de ripostă, care nu poate să se bată cu adevărat, care nu poate să se răzbune, care se găsește într-o situație profund inegalitară. Ce-i rămâne atunci de făcut? Un singur lucru: să ia cuvântul și, pe propria răspundere,pe propria piele, să se ridice în fața celui care a comis nedreptatea și să vorbească. Iar în acel moment, tocmai această rostire a sa este ceea ce numim parrhesia.

Discursul celui slab enunțând nedreptatea celui puternic este o condiție indispensabilă pentru ca acela care este puternic să poată să-i guverneze pe oameni după discursul rațiunii umane. Tocmai această cuplare – care va deveni structurantă pentru discursul politic – sub această formă a mărturisirii, imprecației și încriminării [celui puternic] este condiția indispensabilă. Este clar că miza acestei duble mărturisiri o reprezintă necesitatea de a face să apară…un alt tip de mărturisire, acela prin care, din contra, iei asupra ta, pe umerii tăi, și propria greșeală, și nenorocirea pricinuită de această greșeală. Și vii să i te confesezi despre asta nu celui care e mai puternic decât tine și căruia ai avea să-i faci reproșuri,ci celui căruia i te confesezi, celui care te călăuzește, care te îndrumă, care te ajută. Discurs de imprecație și discurs de mărturisire, aceste două forme de parrhesia se vor disocia ulterior în istorie, iar matricile lor pot fi observate, într-o anumită măsură.