RE

CE

NZ

IE C

AR

TE

RE

CE

NZ

IE C

AR

TE

u bucurie, sărbătorim încă o

Cdată, prin harul lui Dumnezeu,

evenimentul care ne-a adus

mântuirea: moartea ispășitoare a Dom-

nului nostru Isus Hristos pe crucea înăl-

țată pe dealul Golgota: „Isus, ducându-Și

crucea, a ajuns la locul zis al „Căpățânii”,

care în evreiește se cheamă „Golgota”.

Acolo a fost răstignit; și împreună cu El

au fost răstigniți alți doi, unul de o parte,

și altul de alta, iar Isus la mijloc” (Ioan

19.17-18). Uneori, însă, se pare că uităm că

nu a fost o moarte ușoară, ci, dimpotrivă, a

fost una chinuitoare și dezonorantă.

În antichitate, răstignirea sau crucifi-

carea era una dintre cele mai inumane moda-

lități de pedepsire a unui vinovat. Evreii nu

foloseau această pedeapsă, de aceea nu

găsim referințe despre ea în Vechiul Testa-

ment. Romanii foloseau frecvent crucifica-

rea, însă doar ca pedeapsă pentru sclavi și

tâlhari, niciodată pentru cetățenii romani

– vezi cazul apostolului Pavel, care, atunci

când a fost întemnițat de romani, nu a fost

biciuit (considerată o pedeapsă înjositoare)

tocmai pentru că era cetățean roman (Fapte

22.24-29).

Cel condamnat la moarte prin crucificare

era condus până la locul supliciului în lovi-

turi de bici, dar acest bici nu era faimosul

flagrum (bici cu mâner scurt, echipat cu

fâșii de piele tăbăcită, două sau trei,

numite lora, care aveau la capete fie bile

mici din plumb în formă de haltere, fie

bucățele de os de oaie), ci un simplu

instrument de intimidare. Acest tratament

era mai degrabă dezonorant decât dur,

biciuirea fiind făcută cu un bici obișnuit,

format dintr-o singură bandă de piele.

Fiind un ordin al lui Pilat însă, în cazul lui

Hristos instrumentul de tortură folosit

trebuie să fi fost acel flagrum, și datorită

intenției guvernatorului roman de a

tempera prin duritatea bine cunoscută a

acestui supliciu răutatea evreilor prezenți

la flagelare.

Legea iudaică propunea pedeapsa

bătăii cu vergi, limitată la patruzeci de

lovituri (Deut. 25.3). În timp, vergile au

fost înlocuite de bici, însă nu se aplicau

decât treizeci și nouă de lovituri, pentru a

fi siguri că nu se încalcă Legea. Apostolul

Pavel mărturisește că de cinci ori a primit

„patruzeci de lovituri fără una” (2 Cor. 11. 25).

În schimb, flagelarea romană era chinui-

toare: victima era biciuită până agoniza.

Loviturile erau administrate pe întreg corpul

celui condamnat, evitându-se zona pieptului,

a inimii, din dorința de a nu cauza prin

bătăi repetate o moarte rapidă prin infarct.

Uneori, pentru a tempera duritatea

flagelării, conform mărturiei lui Iosif

Flaviu (Antichități iudaice, IV, 8:21), se

dădeau doar treisprezece lovituri dintr-un

bici cu trei benzi.

Legea romană, cunoscută pentru stric-

tețea ei, dar și pentru respectarea drepturilor

omului acuzat, specifica faptul că nu puteau

fi administrate două sancțiuni pentru o

singură greșeală. Pe de o parte, la sfârșitul

executării flagelării condamnatul trebuia

eliberat. Pe de altă parte, condamnarea la

moarte prin crucificare excludea flagelarea.

Flagelarea lui Hristos, urmată de crucificare

este o anomalie juridică în raport cu obiceiu-

rile romane ale epocii, singura explicație

fiind eșecul obținerii grațierii, din partea

evreilor, sperată de Pilat.

Astfel, moartea Mântuitorului a fost

precedată de o suferință cruntă, o adevă-

rată tortură care practic L-a zdrobit pe

OMUL Isus Hristos, pentru că trebuia să

se împlinească cele vestite prin profetul

Isaia care, inspirat de Duhul Sfânt, scria cu

peste 700 de ani înainte: „Domnul a găsit

cu cale să-L zdrobească prin suferință...

(Isaia 53.10a).

Rezultatul a fost mântuirea noastră,

căci, prin suferința Lui, Hristos a ispășit

vina tuturor oamenilor care vor crede în El

până la sfârșitul veacurilor (Ioan 3.16).

Iar finalul a fost grandios - ÎNVIEREA

– căci „Hristos a murit! Ba mai mult, El a

și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și

mijlocește pentru noi!” (Rom. 8.34).

De aceea sărbătorim de fiecare dată cu

bucurie Paștele, așteptând ziua când Îl

vom vedea față în față (1 Ioan 3.2)! Amin!

DANIEL PURDEL,Redactor - șef

ED

ITO

RIA

LE

DIT

OR

IAL

22 CUVÂNTUL ADEVĂRULUI Aprilie 2014 Aprilie 2014 CUVÂNTUL ADEVĂRULUI 3

Ucenicia la nivel înaltUcenicia la nivel înalt

De nenumărate ori am constatat împreună cu colegii bibliști de la Institutul Teologic Penticostal nevoia imperioasă a unei teologii

biblice produse în spațiul evanghelic autohton. A sosit timpul ca, pe lângă literatura teologică tradusă – de obicei din limba engleză –, creștinilor evanghelici români să le fie pusă la dispoziție literatură biblică profundă scrisă de teologi români. Teologi cu pregătire academică înaltă, dar care să deslușească taina lui Dumnezeu din Scripturi pe înțelesul credinciosului creștin flămând și însetat după dreptatea lui Dumnezeu. Lucrarea pastorului Ghiță Mocan se înscrie în împlinirea acestui deziderat.

În lucrarea „Alături de Isus” autorul abordează tema uceniciei din perspectiva Evangheliei lui Marcu. Savanții teologi sunt de părere că, dintre toți evangheliștii, Marcu este cel mai necruțător când vine vorba de portretizarea ucenicilor Domnului, iar autorul redă cu fidelitate această realitate. El urmărește cu acribie coerența concepției lui Marcu despre ucenicie, dar i-o și deslușește cititorului creând o punte hermeneutică între lumea scriitorului sacru și veacul nostru globalizant, repezit și internautic. Ucenicii sunt surprinși în opt ipostaze nu tocmai onorante, iar caracterizările lor nu sunt chiar măgulitoare în această evanghelie: limitarea, îndoiala, insensibilitatea, nepriceperea, superficialitatea, nevegherea, lepădarea și teama.

Din perspectiva autorului, descrierea pe care Marcu le-o face ucenicilor oferă cititorului atât speranță, cât și un avertisment. Speranța este dată de faptul că Domnul nu-Și abandonează ucenicii. El a promis că-i va reîntâlni după înviere. Păstorul avea să-Și strângă din nou oile risipite. Mântuitorul avea să-i cheme din nou pe ucenici în slujba Împărăției Sale, pentru ca Evanghelia Împărăției să ajungă la toate neamurile. Avertismentul, însă, este unul serios. Isus își cheamă ucenicii la lepădare de sine și, de va fi nevoie, la nesocotirea propriilor vieți pentru El. Îi cheamă la o viață de sacrificiu, nu de confort și apreciere din partea oamenilor (9.35-37; 10.42-44).

Pastorul Ghiță Mocan dovedește o bună cunoaștere a literaturii de specialitate, virtuozitate exegetică, gândire integratoare, dar fără a se baricada în fortăreața elitistă a dexterității speculative. El își propune ca prin exercițiul său hermeneutic să abordeze anumite ecuații existențiale legate de ucenicia creștină, iar efortul său se înscrie în aspirația globală a tuturor ucenicilor lui Hristos de a deveni mai asemănători Domnului lor. De aceea, lucrarea ce rezultă din acest efort va fi o lectură binevenită pentru toți cei care au decis ca în fiecare zi să se lepede de ei înșiși, să-și ia crucea și să-l urmeze pe Hristos.

Pastor lect. dr. Ciprian Terinte,Decan al Facultății de Teologie Penticostală, Institutul Teologic Penticostal din București

M-am aplecat cândva asupra acestui subiect. L-am studiat pentru a alcătui o serie de

predici, apoi, de-a lungul expunerii, mi-am dat seama că merită aprofundat. Am lărgit sfera de

cercetare și, prin sondări diverse, am pătruns într-un univers fabulos. Marile narațiuni ale uceniciei, acele

fragmente ce-i descriu pe cei 12 cu franchețe, m-au confiscat în mod definitiv. Mi-am imaginat fiecare scenă

în parte, am încercat s-o storc de semnificații. M-am lăsat copleșit de aluziile și subtilitatea fiecărei mișcări, uimit de răbdarea și povața lui Cristos. Ademenit în cel mai fericit

mod, am realizat că povestea lor este, de fapt, povestea noastră. Mi-am dat seama că paradigmele uceniciei rămân mereu aceleași, doar că se aplică în cadre și epoci diferite.

Lucrarea născută în acest travaliu este pentru toți. Pentru toți colegii mei de ucenicie, acei oameni care – ase-

menea ucenicilor – simt lama ascuțită a propriei finitudini. Alături de Isus, ucenicii și-au trăit marea aventură a vieții, fiindcă a-L urma înseamnă a-I fi alături în tot felul de ipostaze. Nu vă așteptați să primiți soluții tip rețetă. Nici evanghe-liile nu au dorit să facă asta cu noi. În respectul profund

pe care ni-L poartă, Dumnezeu ne-a creionat doar tablouri încărcate de sens. De aici noi desprindem principii, iar

apoi le aplicăm în concretețea vieții. Provocările sunt atât de personale și variate, însă paradigmele rămân mereu

aceleași. Discipolii au trăit alături de Isus tot ce se poate trăi într-o viață de ucenic. Vom identifica stări de spirit, perplexități și încântări de care niciunul dintre noi nu e

scutit. Să explorăm acest spațiu al dedicării și să fim realiști. Chemarea lui Dumnezeu se pliază cel mai bine pe propria

noastră umanitate. Iată cadrul providențial în care lucrează Domnul secerișului. Autorul

„Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin

suferință… Dar, după ce Își va da viața ca jertfă

pentru păcat, va vedea o sămânță de urmași, va

trăi multe zile, și lucrarea Domnului va propăși în

mâinile Lui.”(Isaia 53.10)

Zdrobit prin suferințăZdrobit prin suferință

Flagrum-ul - înspăimântătorulbici de tortură folosit în flagelare.

SOCIETATEA BIBLICĂ DIN ROMÂNIAStr. Ogorului, Nr. 258, Oradea, Bihor, Romania, Cod 410554;Tel.: 0359.425.990; 0359.425.991; 0259.416.384;Fax: 0259.416.384; Mobil: 0753.050.005;comenzi@sbro.ro; www.sbro.ro

SOCIETATEA BIBLICĂ DIN ROMÂNIAStr. Ogorului, Nr. 258, Oradea, Bihor, Romania, Cod 410554;Tel.: 0359.425.990; 0359.425.991; 0259.416.384;Fax: 0259.416.384; Mobil: 0753.050.005;comenzi@sbro.ro; www.sbro.ro