România - Factor de stabilitate în Balcani în perioada interbelică (1918-1940)

"Balcanii, ca entitate geostrategică regională, au fost considerați, dintotdeauna, zona de risc maxim potențial explozivă a Europei. În timp, câtă vreme au existat alianțe opuse, atât acestea, cât și condiționările locale și-au spus hotarât cuvântul în crearea unei anumite situații inflamante în Bancani. Jocul marilor puteri, împreună cu potențialul conflictual etnic și religios din zonă, au dat naștere la confruntări sângeroase și dezintegrări statale, la amplificarea riscurilor de securitate." (Popa & Dinu, 1)

La finalul Primului Război Mondial, aceeași zonă a Balcanilor menționată de Vasile Popa și Mihai-Ștefan Dinu în lucrarea ”România și procesul de stabilizare regională” (2004) este prinsă între tendințele expansioniste ale Rusiei și jocurile de putere, manifestate prin împărțirea și manipularea statelor aflate în sferele de influență, ale marilor puteri; între dorința de apărare a independenței proaspăt obținute a unora dintre state, cum e cazul României, Bulgariei, Greciei, Turciei, și a integrității teritoriale, pe de o parte, și amenințarea securității și-așa precare din zonă cauzată de tendințele revizioniste ale statelor înfrânte în Primul Război Mondial sau a celor nemulțumite de deciziile luate în cadrul Conferintei de Pace de la Paris.

În consecință, pe fundalul conflictelor pentru dobândirea de teritorii sau pentru menținerea lor, cum e cazul conflictelor dintre Macedonia și Bulgaria sau Bulgaria și Turcia, și al favorurilor făcute de unele dintre marile puteri statelor din Europa de Est (sprijinirea Ungariei de către Franța în cadrul constituirii Confederației Danubiene, sprijinirea cu trupe a Bulgariei de către Austro-Ungaria în cazul intervenției românești la sud de Dunăre), diplomația românească a optat pentru balansarea fortelor și menținerea păcii în regiune prin stabilirea de acorduri bilaterale cu celelalte state balcanice sau cu marile puteri, prin crearea de alianțe împotriva statelor balcanice revizioniste, precum și prin intervențiile avute de către reprezentanții României în cadrul Adunărilor Societății Națiunilor.

Prin eseul de față se urmărește susținerea ipotezei de cercetare centrale, conform căreia politica externă a României în perioada interbelică a fost gândită și implementată sub forma modelului balanței de putere cu trei talere. România a urmărit să fie întotdeauna elementul de balansare de care aveau nevoie atât marile puteri, cât și statele balcanice pentru protejarea bunului comun precar – securitatea internațională afectată de instabilitatea celei regionale.

Urmând același scop în Balcani ca și marile puteri, România a fost un Militarea pentru menținerea păcii în Balcani și a relațiilor interstatale cât mai cordiale

a avut în vedere adaptarea interesului național, acela de apărare a independenței, suveranității și integrității teritoriale, la realitatea geopolitică din zonă. Atfel, România a urmărit, prin relațiile bilaterale avute cu vecinii protejarea depturilor și a identității populației românești aflate în afara granițelor trasate prin Conferința de Pace de la Paris. Un astfel de caz este continuarea eforturilor începute de guvernul Take Ionescu în 1903, prin care se urmărea ”îmbunătățirea situației materiale și culturale a aromânilor din Macedonia, (pentru ca acestora

să le fie protejată) naționalitate și (pentru ca) ei să aibă garanția că vor putea să se cultive în limba lor cu toată libertatea” ( ,12).

Pentru păstrarea echilibrului de forțe în Balcani și pentru menționarea unei securități regionale, România a pus drept garant al politicii externe integritatea națională și teritorială, așa cum mai făcuse și-n 1903, atunci când a riscat un conflict în interiorul alianței, cu Austro-Ungaria, pentru evitarea unui conflict între alianțele deja formate în interiorul Europei – Antanta și Puterile Centrale1. Deși după terminarea Primului Război Mondial vobim de state independente, această independență era una manifestată în cadrul sferelor de influență a marilor puteri. Iar ”pentru a nu fi modificat echilibrul teritorial balcanic” ( ,12), România era dispusă să încline balanța în favoarea statelor balcanice pe care marile puteri doreau să le izoleze pentru ca statele protejate să obțină teritoriile sau resursele naturale dorite (,57)2.

În vederea unei argumentări cât mai obiective, s-au folosit ca surse bibliografice scrieri variate. Au fost folosite ca materiale de lucru lucrări de specialitate – fragmente din cărți, precum e cazul capitolelor ”Situația geopolitică a României la începutul secolului XX” și ”România în cntextul geopolitic interbelic”, preluate din lucrarea ””, fragmente ale unor scrieri academice, ca în situația rezumatului tezei de doctorat ” România și Turcia actori importanți în sistemul de relații balcanice interbelice 1918 – 1940” a lui Ionuț Cojocaru sau eseuri academice publicate în reviste naționale și internaționale de științe politice și relații internaționale, precum ”” . Însă analizelor academice realizate în lucrările menționate anterior li se alătură și surse bibliografice non-academice, precum scrierile de pe bloguri care vizează tema eseului, cum este cazul ...,

1 În fața tendințe expansioniste a Bulgariei în contextul conflictelor balcanice din 1903, România a avertiyat guvernul din Sofia de posiblitatea unei intervenții românești la sud de Dunăre. Răspunsul a venit nu din partea guvernului bulgar, ci din partea diplomaților austroungari care au menționat că în cazul unei intervenții românești, Austro-Ungaria va sprijini cu trupe Bulgaria.

2 Un astfel de caz este reprezentat de încredințarea grupului francez ”Creusot” a exploatării rețelei de căi ferate ungare și a lucrărilor de regularizare a cursului Dunării în schimbul pretinderii ca România, Cehoslovacia și Iugoslavia să fie convinse să cedeze industriei ungare materiile prime necesare și să accepte tarife scăzute la mijloacele de transport. (, 57)