I. CLIMATUL INTELECTUAL INTERBELIC. PROBLEMA ANTISEMITISMULUI ROMÂNESC

1. Statutul minorităţii evreieşti în România interbelică

„Nici un argument din lume nu poate exclude acest adevăr:evreii sunt oameni.”

Deputatul olandez Hahn

„Problema evreiască” din România a dobândit noi valenţe după desăvârşirea statului

unitar român la 1 decembrie 1918. Momentul 1918 a determinat transformări profunde,

geografice şi economice, atât pentru majoritatea românească, cât şi pentru minoritari.

1.1. Realităţi demografice şi ponderea minorităţilor în România Mare

Sistemul de la Versailles a fondat un stat care şi-a dublat teritoriul de la 130 177 km² la

295 049 km², apropiindu-se de acela al Italiei sau Angliei, iar populaţia a crescut de la 7

160 000 locuitori în 1912 la 15 541 000 în 19201. Dintr-un stat naţional relativ omogen (în 1912

minorităţile reprezentau doar 8 %), după 1918 România a devenit un stat cu minorităţi multiple,

în care românii reprezentau elementul majoritar.

Recensământul oficial din 29 decembrie 1930 indica faptul că după „neamuri”, din totalul

de 18 053 000 de locuitori, 71,9 % erau români, 7,9 % erau unguri, 4,1 % germani, 4 % evrei,

3,2 % ruteni şi ucraineni, 2,3 % ruşi, 2 % bulgari, etc. După limba vorbită, populaţia era

repartizată astfel: 73 % vorbeau limba română, 8,6 % ungara, 4,2 % germana, 3,6 % ucraineana,

2,9 % idiş, 2,5 % rusa, 2 % bulgara, 1,6 % turca2. Diferenţa dintre numărul privind naţionalitatea

şi numărul privind limba maternă este de 876 204 (4,89 %) ceea ce demonstrează o asimilare

lingvistică (pierderea limbii de origine) , deosebit de marcată la ţigani (61,5 %) şi evrei (28,8

%)3.

1 Carol Iancu, Evreii din România (1919-1938). De la emancipare la marginalizare,Bucureşti, Editura Hasefer, 2000, p. 232 Minorităţile naţionale din România (1925-1931).Documente, Bucureşti, 1996, pp. 458-469

3 Carol Iancu, op. cit.,p. 30

Minoritatea cea mai numeroasă era cea a maghiarilor împărţiţi în secui ce locuiau în

mase compacte în judeţele Odorhei, Ciuc, Trei Scaune, unguri (reprezentau 55 % din toţi

maghiarii ţării) şi ceangăi, cei mai asimilaţi românilor, erau stabiliţi în judeţele Bacău şi Roman.

Germanii, care locuiau în majoritate în Transilvania, erau a doua minoritate din România Mare.

Ei erau formaţi din două grupuri: saşii luterani concentraţi în Sibiu şi Braşov şi şvabii romano-

catolici care locuiau în Banat , mai ales la sate. Evreii reprezentau a treia mare minoritate,

numărând 728 115 suflete după neam şi 756 930 după religie. Ei erau concentraţi mai ales in

oraşe (constituiau 13,6 % din populaţia urbană), doar 1,6 % locuind la sat . La cei 230 000 de

evrei din Vechiul Regat s-au adăugat evreii din noile provincii: 206 958 din Basarabia, 192 833

din Transilvania şi 93 101 din Bucovina4. Numărul mare de evrei se explică prin faptul că la

sfârşitul primului război mondial s-a produs o dezrădăcinare a comunităţilor evreieşti care

fugeau de revoluţia rusă, din Republica Sovietică Ungară sau de instabilitatea politică generată

de prăbuşirea Austro-Ungariei. Astfel, mulţi evrei au intrat in interiorul graniţelor româneşti,mai

mult sau mai puţin legal, mituind uneori funcţionarii români.

1.2. Conferinţa de Pace de la Paris şi reglementarea drepturilor minorităţilor

Cu un tablou demografic destul de colorat, România avea o problemă serioasă de rezolvat,

anume cea a statutului minorităţilor. În fond, problema se punea pentru ambele părţi, atât pentru

majoritari, cât şi pentru minoritari, în sensul redefinirii propriei identităţi. În primul rând, trebuia

conturată o tematică a minorităţilor, raportată la actele fondatoare ale României Mari. Pe ce

trebuia întemeiată o doctrină a minorităţilor? Pe hotărârile de la Alba-Iulia sau pe Tratatul

minorităţilor5 semnat la Paris? Principiile de la Alba Iulia au inventariat, în primul rând,

drepturile civile si politice ale minorităţilor. Libertatea cuvântului şi a presei, libertatea

religioasă, învăţământul public în limba proprie sunt pentru Iuliu Maniu esenţiale în vederea

conservării identităţii minorităţilor6.

4 Ibidem,p.31. Datele oferite de Carol Iancu sunt confirmate de cifrele recensământului din 1930, document prezentat în detaliu in Minorităţile naţionale din România (1925-1931) la paginile 468 si 469.5 Maria Ghitta, Intre ideologie şi mentalitate: problema minorităţilor din România în primul deceniu interbelic , în Identitate şi alteritate . Studii de imagologie ,vol. II, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană , 1998, p. 334

5

6 Ibidem, p. 345

La Conferinţa de Pace de la Paris statele participante au fost împărţite în două categorii:

una compusă din statele ce nu şi-au asumat nici o obligaţie în problema minorităţilor şi a doua

formată din state ce au încheiat acorduri speciale în chestiunea minorităţilor (Polonia,

Cehoslovacia, România, Ungaria, Austria, Iugoslavia, Turcia, Grecia).

Tratatele minorităţilor stipulau:

I. drepturile cetăţeanului (introducerea limbii minoritare în învăţământul public,

dreptul la asociaţii şi şcoli particulare);

II. drepturile de dobândire şi pierdere a naţionalităţii;

III. drepturi acordate fie individual, fie grupurilor minoritare7.

Ideea generală era de a se constitui o egalitate între toţi cetăţenii unui stat, indiferent de

limbă, religie, etnie, o egalitate pozitivă şi una negativă8. Politica de asimilare nu era interzisă

statelor cu minorităţi, ci numai le erau interzise unele procedee de constrângere sau de violenţă.

Problema minorităţilor devine din problemă de drept intern o problemă de drept internaţional,

pentru a cărei garanţie era deschisă posibilitatea recursului şi a petiţiilor la Societatea Naţiunilor9.

România a semnat acest tratat la presiunea marilor puteri la 10 decembrie 1919, luându-şi

angajamentul să-l respecte. Traian Bratu, profesor la Universitatea din Iaşi, comentează pe

marginea acestui tratat: „…prin nerespectarea tratatului de la Versailles privind

minorităţile am ieşi din rândul naţiunilor civilizate…aliaţii au puterea de a ne gâtui

economiceşte. Acest tratat pentru noi trebuie să rămână sfânt”10.          

Articolul 7 al tratatului stipula: „România se obligă a recunoaşte ca supuşi români, de plin

drept şi fără nici o formalitate, pe evreii locuind în ţară pe teritoriile României şi care nu se pot

7 Transilvania între medieval şi modern, Cluj-Napoca, Fundatţa Culturală Română. Centrul de Studii Transilvane, 1996, pp. 98-998 Egalitatea pozitiva se referă la situaţiile când statul trebuie să facă anumite lucruri pentru minoritari (invăţământ primar în limba minoritară, alocarea unei cote din fondul statului pentru activităţile culturale ale minorităţilor). Egalitatea negativa se aplică când statul nu face altceva decât sa afirme această egalitate, de exemplu atunci când spui că toţi cetăţenii indiferent de limbă, religie sau etnie sunt egali în faţa legii.9 Speculaţiile apărute spun că Romania s-ar fi opus semnării acestui Tratat al minorităţilor. În realitate, opoziţia lui Ion I. C. Bratianu, şeful delegaţiei române la Paris, se referea la tratarea României ca stat cu interese limitate şi la refuzarea unui amestec străin în politica internă. Românii nu puteau să uite prevederile tratatului de la Berlin. Prin urmare, Brătianu şi-a dat demisia la 12 septembrie 1919 şi a părăsitconferinţa. Alexandru Vaida-Voevod a semnat acest tratat la 10 decembrie 1919, ce a fost ratificat de Parlamentul Romaniei la 26 septembrie 1920.10 Traian Bratu, Politica naţională faţă de minorităţi, Iaşi,1925, p. 14

prevala de nici o altă naţionalitate"11. Acest articol a fost rezultatul intervenţiilor evreilor în

lucrările conferinţei. Dr. W. Filderman aflat la Paris în fruntea unei delegaţii formată din dr.

Iacob Niemirower, juristul Lascăr Şaraga (din partea organizaţiei sioniste) a obţinut ca problema

evreilor din România sa fie discutată cu prioritate şi separat. Susţinut de delegaţia evreimii

mondiale (Joint şi Alianţa Israelită Universală), Filderman a redactat un Memorandum în care a

inclus şi revendicările evreilor din provinciile alipite.

Statutul juridic al evreilor din România Mare

Problema evreiasca nu reprezenta o noutate pentru România, dar spre deosebire de

etapele anterioare în perioada interbelică a devenit o problemă evidentă, cunoscând din punct de

vedere legislativ două perioade: 1918-1923 şi 1934-1938. Cea dintâi a fost marcată de acordarea

de drepturi cetăţeneşti, iar a doua a cuprins întoarcerea la legislaţia antisemită şi retragerea pe

scară largă a cetăţeniei evreilor dobândită în primele decenii interbelice. Potrivit istoricului Alias

Schwarzfeld, epoca de aur a evreilor din România a fost între 1848-1866. În această perioadă,

între comunităţile evreieşti şi instituţiile guvernului român a existat un modus vivendi12. Însă

istoricul evreu Radu Ioanid consideră că şi anii 1923-1937 au reprezentat o epocă de aur pentru

evreii din România din punctul de vedere al drepturilor omului13.

Prin Constituţia din 28 martie 1923 (art. 133) au fost ratificate toate decretele lege din

1918 şi 1919, ca şi decretele lege de naturalizare individuală. Toţi evreii puteau deveni cetăţeni

români, pornind de la o „declaraţie de opţiune” făcută de persoanele ce doreau a fi naturalizate.

Era vorba de o naturalizare bazată pe voinţă. Conform decretului lege din 30 decembrie 1918

„locuitorii Regatului, majori fără deosebire de religie şi care nu s-au bucurat de plenitudinea

drepturilor de cetăţeni, vor putea dobândi exerciţiul acestor drepturi când vor dovedi, după

formele legii de faţă, că sunt născuţi în ţară şi că nu au fost supuşi unui stat străin” 14. Decretul din

28 mai 1919 a venit cu o completare: “…făcând declaraţia că ei sunt născuţi în România”.

Cetăţenie română au primit şi evreii care au luptat în primul război mondial, precum şi rudele

11 Evreii în societatea şi conştiinţa istorică româneasăa, Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din Romania, 2003, p. 1312 Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare (1918-1930), Bucureşti, Editura Humanitas, p. 23313 Radu Ioanid, Răscumpărarea evreilor, Iaşi, Polirom, 2005, p. 39

14 Evreii în societatea şi conştinţa istorică românească, CSIER, 2003, p. 13

acestora. În războiul de reîntregire au murit 882 de evrei, 740 au fost răniţi, 449 luaţi prizonieri,

3043 dispăruţi şi 825 decoraţi15.

Articolul 5 din Constituţia anului 1923 prevedea că „românii, fără deosebire de origine

etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de

libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi

drepturile stabilite prin legi”16.

La scurt timp după promulgarea Constituţiei din 1923, legea Mârzescu din 24 februarie

1924 a făcut ca procedura de naturalizare să fie mai dificilă. Au fost impuse „condiţii de formă,

condiţii de fond şi efectele naturalizării”17. Astfel s-a aplicat principiul naturalizării individuale şi

s-a unificat statutul evreilor din Vechiul Regat cu acela al evreilor din noile provincii. Legea

Mârzescu prevedea şi decăderea din statutul de cetăţean român al celor care s-au refugiat pe

teritoriul românesc după încheierea războiului, în mod ilegal. Această lege a pus capăt procesului

de naturalizare a evreilor din România şi a privat de cetăţenia română 30 000 de familii

evreieşti.

Opinia publică românească a acceptat naturalizarea, cu excepţia tulburărilor studenţeşti

din 1922. Dar ceea ce este cel mai important în acest proces este că atitudinea guvernului faţă de

minoritatea evreiască a fost un compromis între realităţile şi nevoile interne şi presiunea

internaţională. Naturalizarea trebuia făcută oricum, dar politicienii români ai vremii au fost de

părere că acest proces trebuia făcut în alt ritm şi în alte condiţii ca o necesitate a modernizării.

România era ultima ţară din Europa care nu-şi încetăţenise evreii ceea ce marca o întârziere şi în

democratizarea ţării. În acest proces statul roman şi-a afirmat suveranitatea, naturalizarea

făcându-se individual, nu colectiv cum se solicitase în tratate şi cum ceruseră evreii din ţară şi

străinătate18.

Alături de celelalte minorităţi, minoritatea evreiască a făcut obiectul şi altor legi din

perioada interbelică, din care amintim legea cultelor (22 aprilie 1928), legea învăţământului

particular (22 decembrie 1925), legea învăţământului secundar (15 mai 1928) prin care predarea

religiei evreieşti a fost în mod oficial introdusă şi reglementată în şcolile statului. Conform

15 Carol Iancu, op. cit., p. 1616 Minorităţile naţionale din România (1925-1931). Documente, p. 57217 Cătălin Turliuc, Naturalizarea evreilor în România (1918-1924), în AIICN, XXXIV, 1995, p. 9518 Ibidem, pp. 96-9719 Ion Agrigoroaiei, România interbelica,vol. I, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2001, p. 26220 Ibidem, p. 252

articolelor 54 şi 55 din legea cultelor, comunitatea evreiască trebuia să satisfacă nevoile

religioase, culturale şi de asistenţă socială. Comunităţile evreieşti aveau posibilitatea de a se

grupa în uniuni, potrivit tendinţelor lor religioase19.

Legea asupra învăţământului particular prevedea ca şcolile particulare să se înfiinţeze pe

baza unei autorizaţii de la Ministerul Instrucţiunii. Aceste şcoli nu aveau dreptul să elibereze

diplome. În şcolile particulare numai limba română, istoria şi geografia României se predau în

limba română, limba de predare fiind limba minoritară pentru toate celelalte discipline20.

Această legislaţie evreiască menţionată mai sus este rezultatul dialogului dintre

organizaţiile politice ale evreilor şi autorităţile României interbelice, opoziţiei menţinute de

presa evreiască şi reacţiile organizaţiilor evreieşti internaţionale care supravegheau îndeaproape

desfăşurarea procesului de naturalizare a evreilor din România.

Organizarea politică a comunităţilor evreieşti din România interbelică

Din punct de vedere politic, evreii din Vechiul Regat erau organizaţi din 1909 în UEP,

devenită în 1922 UER a cărei luptă majoră a fost obţinerea şi apărarea drepturilor politice

pentru evrei. UER a înglobat din 1923 organizaţiile evreieşti din Basarabia, Bucovina şi

Transilvania. În 1928 s-a înfiinţat Clubul Parlamentar Evreiesc care coordona activitatea

deputaţilor şi senatorilor evrei. Începând cu 4 mai 1931 a apărut Partidul Evreiesc condus de

Theodor Fischer şi Adolf Stern, care a fost susţinut doar de o parte a evreilor din România.

Partidul Evreiesc a pornit în politica sa de la considerentul că evreii din România erau legaţi de

entitatea naţionala a poporului evreu, identificându-se în acelaşi timp şi cu naţiunea română, pe

tărâmul devotamentului faţă de patrie şi stat. În 1931 acest partid a obţinut 64 193 de voturi şi 3

mandate în parlament.

În 1936 prin unirea UER cu Partidul Evreiesc a luat naştere Consiliul Central al Evreilor

din România al cărui obiectiv era apărarea drepturilor evreieşti şi combaterea antisemitismului.

Consiliul Central al Evreilor a negociat adesea voturile, încheind alianţe (carteluri) cu partidele

mari ce le permiteau o reprezentare în Parlament21. Mişcarea politică evreiască s-a concretizat în

1

2

21 Carol Iancu, op. cit., p. 68

publicaţiile Înfrăţirea şi Tribuna Evreiască22. Din 1924 exista Uniunea Sionista condusă de

Adolf Bernhard, care promova sionismul (emigrarea în Palestina).

Primul deputat evreu în Parlament a fost din Cernăuţi, Meyer Elener avocat, ziarist,

sionist, preşedintele Consiliului Evreiesc din Bucovina. În general, parlamentarii evrei făceau

parte din elita evreiască: industriaşi (Max Auschnit), negustori (Iosif Sanielevici), bancheri (Elly

Bercowitz), rabini (Iacob Niemirower, Alexandru Şafran), avocaţi, ziarişti (W. Filderman, Horia

Carp). Toţi aceşti parlamentari evrei s-au identificat cu interesele ţării. De exemplu, în anii crizei

economice 1929-1933, aceştia au analizat pagubele economiei cauzate de criză şi au oferit

soluţii pentru depăşirea ei. Din numeroasele intervenţii ale parlamentarilor evrei am reţinut

câteva care punctează atitudinea evreilor faţă de Constituţia din 1923 şi de legea cultelor din

1928 (v. anexa 1).

Implicarea evreilor în economia românească

În România Mare, majoritatea comunităţilor evreieşti erau caracterizate printr-o

stratificare socială, uneori marcată puternic de inegalităţi. Evantaiul profesiilor era destul de larg,

dar concentrări importante se înregistrau în comerţ şi meşteşuguri. Printre profesiunile liberale

practicate, medicina ocupa primul loc urmată de edituri, librării , presă (gazetarii evrei

reprezentau 70 % din numărul total al gazetarilor )23.

Evreii din România interbelică au adus o contribuţie importantă la progresul industrial, la

crearea de noi locuri de muncă, la creşterea producţiei , la echiparea tehnică modernă.

Economistul Eugen Ţaţomir a ajuns la concluzia că „evreii au fost fondatorii industriei

româneşti”24, concluzie confirmată de faptul că cea mai mare întreprindere de metalurgie şi

construcţii de maşini din România interbelică, Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa, aparţineau

evreului Max Auschnit. În 1937, 37 % din totalul membrilor Camerei de Comerţ şi Industrie erau

evrei.

1.6. Statutul instituţiilor şcolare evreieşti

22 Harry Kuller, Presa evreiască bucureşteană (1857-1994), Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, p. 8323 Carol Iancu, op. cit., p. 68

24 Avram Rosen, Contribuţia evreilor la progresul industrial în România interbelică, Bucureşti, Editura Hasefer, 2002, pp. 286-287. Eugen Ţaţomir a formulat aceasta idee în teza sa de doctorat Contribuţiuni la studiul evreilor ca element producător în economia naţională (1937)

Copiii evreilor au putut frecventa toate treptele de învăţământ. Comparativ cu românii,

numărul evreilor care urmau cursurile învăţământului superior era mai mare. .Doar 1,5 % dintre

elevii români înscrişi la şcoala primară se regăseau în învăţământul superior, în timp ce evreii se

regăseau în proporţie de 7,6 %25. Legea Angelescu privind învăţământul particular (mai 1925) s-a

menţinut până în 1940 cu unele modificări: diminuarea taxelor de examen, eliminarea

examenelor de sfârşit de an pentru primele trei clase primare. În plus, deschiderea şcolilor

evreieşti duminica a fost tolerată26. Evreii erau urbanizaţi27, complet alfabetizaţi (citeau de la o

vârstă fragedă Biblia ), astfel se explică de ce din 80 % studenţi români promovau doar 10-11 %,

în timp ce din 12 % studenţi evrei promovau 100 %.

1.7. Aspecte comunitare ale evreilor din România interbelică

Viaţa comunitară a evreilor diferea de la o regiune la alta. Fiecare regiune avea

specificul ei. Primul congres al evreimii din România a avut loc la 19 mai 192128 la Bucureşti,

unde evreii din Transilvania nu au participat. În 1922 evreii ardeleni şi-au constituit Uniunea

Comunităţilor Izraelite din Transilvania şi Banat. Comunitatea evreiască din Oradea coordona

diferite asociaţii cu caracter literar, ştiinţific şi sportiv (echipă de fotbal, scrimă)29 .Spre

deosebire de Transilvania , în Moldova nu s-a format un partid naţional evreiesc şi populaţia

evreiască a votat cu diferite partide. Obştea evreiască ieşeană întreţinea o viaţă sportivă,

muzicală, teatrală (organizaţiile sportive Macabi, Hakoah )30, filantropică (azile, societăţi

filantropice ca Iubirea de oameni sau Caritas-Humanitas )31. În Iaşi exista chiar şi un spital

israelit şi o maternitate israelită.

Evreii din Bucovina care nu au fost de acord cu unirea cu România, ei mai sperând în

menţinerea statului austriac care să-i protejeze de antisemitism, erau împărţiţi în socialişti,

sionişti, poalei-sionişti. Socialiştii susţineau integrarea în noua Românie. Evreii din societatea 25 Harry Kuller, op. cit., p. 8226 Carol Iancu, op. cit., pp. 136-13727 După războiul de independenţă din 1877-1878 , România a acordat evreilor care serviseră în armată dreptul de a ţine cârciumi la sate. Numărul evreilor a fost nesemnificativ în mediul rural, majoritatea fiind concentraţi la oraşe. v.Teşu Solomovici, România Judaica (de la începuturi şi până la 23 august 1944), vol.I, Bucureşti, Editura Teşu, 2001, p. 183 28 Tereza Mozes, Evreii din Oradea, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997, p. 14529 Ibidem, p.168. De reţinut numele evreicei Ropper Zinovits Lenke, prima campioană de tenis a României care ne-a reprezentat cu cinste ani în şir la campionatele balcanice, dar şi în Elveţia , Suedia.

2

30 I. Kara, Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi , Bucureşti, Editura Hasefer, 1997, p. 8431 Ibidem, p. 82

Poale-Zion pledau pentru instruirea în idiş. Cei mai numeroşi, sioniştii, considerau România un

teritoriu în care evreii trebuiau să acumuleze cunoştinţele şi capitalurile necesare strămutării în

Palestina32. Deşi iniţial au protestat împotriva creării teatrului naţional românesc şi a introducerii

limbii române în administraţie şi justiţie, evreii din Bucovina s-au adaptat într-un timp relativ

scurt noilor realităţi politice, iar oraşul Cernăuţi a devenit cel mai important centru al activităţii

politice a evreilor din România33.

Nici evreii din Basarabia, purtători ai unei mentalităţi tradiţionale nu au simpatizat la

început administraţia românească. Pentru ei, mirajul comunismului rusesc era o alternativă mai

bună.

Evreii din Transilvania care se aflaseră în avangarda politicii de maghiarizare,

considerându-se unguri înainte de a fi evrei ( riscând chiar să fie renegaţi cumva de Alianţa

Israelită Universală ), nu au manifestat loialitate faţă de noul stat. Ei erau împărţiţi în trei

organizaţii: ortodoxă, neologă şi status quo34.

În concluzie, majoritatea evreilor manifestau ostilitate faţă de noul stat român. Mai mult

decât atât, evreii din cele patru regiuni unite aveau puţine trăsături comune. Doar evreii din

Vechiul Regat puteau fi consideraţi un grup unitar, format din două subgrupe, evreii din

Muntenia, de orientare occidentală, şi cei din Moldova, de orientare răsăriteană. Mai bine de

jumătate din evreii români locuiau într-o „zonă nordică”35 care includea Nordul Transilvaniei,

Bucovina şi părţile estice ale Basarabiei şi număra 80 % din întreaga populaţie evreiască.

Diferenţele de asimilare şi „aculturaţie” dintre comunităţile evreieşti din Vechiul Regat şi cele

din noile teritorii au influenţat, cu certitudine, relaţia lor cu autorităţile române. Comunităţile

evreieşti au rămas separate până la începutul celui de-al doilea război mondial. De aceea, se

poate vorbi nu de o evreime românească, ci de evreităţile din România.

Considerăm că cei care s-au adaptat cel mai greu la cerinţele noilor autorităţi au fost

evreii maghiari, deveniţi din stăpâni, supuşi. Statul român avea o receptare negativă a acestui

procent minoritar din două motive: 1. erau unguri şi 2. erau şi evrei pe deasupra. Dar cine erau de

32 Sion, iniţial numele unei fortăreţe ierusalimitene cucerită de regele David, apoi a început să desemneze Cetatea lui David. Sionismul ca mişcare politică a fost folosit prima oara ân 1890 de Theodor Herz , după afacerea Dreyfus. Statul Israel reprezintă intruchiparea politică a sionismului . v. Teşu Solomovici, op. cit., p. 14233 Ştefan Purici, Românii şi evreii din Bucovina 1918-1923: împreună sau separat?, în SAHIR, vol. 8, Bucureşti, Editura Hasefer, 2003, p. 14134 The Tragedy of Romanian Jewry, New York, Columbia University Press, 1994 , p. 32

35 Ibidem, p. 35. Termenul de zonă nordică este echivalentul expresiei “northern belt”, folosită de editorul Randolph L. Braham.

fapt aceşti evrei ardeleni sub raportul identităţii lor? Ei erau contabilizaţi la rubrica „evrei

maghiari”. Cazul evreilor transilvăneni necesită o atenţie aparte, pentru că ei au suferit cele mai

profunde schimbări. Victor Neumann defineşte double background, ca fiind dubla identitate pe

care o deţineau aceştia36. Problema lor principală era dublă: să-şi soluţioneze dilema identităţii şi

să se adapteze la noua situaţie politică. Din punct de vedere etnico-naţional, psihologic sau

emoţional, evreii ardeleni se delimitau de minoritatea maghiară. Antisemitismul maghiar mascat

în primul deceniu interbelic (partidul maghiar avea nevoie de voturile evreilor maghiari) a

devenit transparent în scurt timp. Cu toate acestea, evreimea ardeleană nu şi-a renegat nici

identitatea evreiască, nici pe cea maghiară de natură cultural-spirituală. Relaţiile dintre maghiarii

evrei şi autorităţile române au fost în mare parte ambigue, deoarece acest segment de populaţie a

fost privit cu dublă suspiciune, considerat un grup de „maghiari ascunşi”37.

În concluzie, putem afirma că acţiunea guvernului privind minorităţile a fost coerentă,

marcată în general de contradicţia dintre legislaţia internaţională şi realităţile concrete ale

României interbelice. Autorităţile române au dus o politică de substituire a elitelor neromâneşti

cu unele mai loiale, de naţionalitate română, ceea ce a determinat izolarea minorităţilor. Acţiunea

societăţii privind minorităţile a fost confuză, pentru că nu i-a diferenţiat pe evreii din diferitele

regiuni, i-a privit în bloc, raportându-se doar la vârfuri. Perioada 1918-1925 a reprezentat o etapă

importantă pe calea integrării minorităţilor naţionale în cadrul statului unitar român nou format.

S-au creat structuri politice şi culturale, s-au schimbat idei şi s-au căutat soluţii, s-a încercat o

colaborare între majoritari şi minoritari.

2. Antisemitismul românesc între cele două războaie mondiale

Deşi primele decenii interbelice se caracterizează printr-o relaxare a relaţiilor dintre

majoritari şi minoritari, problema evreiască nu a încetat să provoace reacţii dintre cele mai

diverse, majoritatea însă ostile evreilor. Paradoxal este că emanciparea şi obţinerea drepturilor

politice de către evrei au determinat redeschiderea unui antisemitism oficial. De exemplu, Carol

Iancu dezvăluie că în toamna anului 1919 evreii ardeleni care doreau să-şi viziteze familiile din

36 Victor Neumann, From the Austro-Hungarian Empire to the Roumanian State-on the Jewish Question in a Disputed Territory, în Studia Hebraica, 2002, nr. 2, p. 4237 Lya Benjamin, Consideraţii despre specificul identităţii evreieşti în Transilvania interbelică în Altera, 1995, nr. 2, pp. 128-135

Ungaria sau Austria au fost obligaţi pentru a obţine paşaportul să semneze o declaraţie prin care

se angajau să nu mai revină în România38. De asemenea, ministrul Instrucţiunii Publice,

Constantin Angelescu, a autorizat difuzarea faimosului pamflet antisemit Înfruntarea Jidovilor în

toate aşezămintele şcolare ale ţării , fapt care a determinat numeroase plângeri evreieşti39.

2.1. Surse şi forme ale antisemitismului românesc

Părerile asupra antisemitismului sunt împărţite. Homo antisemiticus este creaţia crizelor

economice, a teologiei şi artei creştine medievale şi a antropologiei şi biologiei rasiale.

Propaganda antisemită şi-a clădit dovezi împotriva evreilor în binecunoscutul fals Protocoalele

Înţelepţilor Sionului în care este dezvăluit planul de distrugere a ordinii mondiale din care ar

avea de câştigat evreii prin preluarea puterii financiare, politice şi economice a întregii lumi,

instaurându-se o pax iudaica40. În 1921 un ziarist britanic a demonstrat că lucrarea aparţinea

antisemiţilor din Rusia ţaristă şi era un plagiat după o satiră franţuzească care nu avea nici o

legătură cu evreii. Protocoalele au găsit terenul potrivit şi în România, dar nu au sedus întreaga

inteligenţă românească. Între cauzele ce au dus la apariţia antisemitismului amintim cauze de

ordin religios, social, economic, rasial, etc. Dintre acestea gravele nemulţumiri de natură

economică au avut impactul cel mai mare. Cauzele economice au inclus: camăta evreiască,

sărăcia, concurenţa profesională întreţinută de evrei41. La acestea s-au adăugat o serie de

stereotipuri referitoare la evrei care au prins rădăcini şi pe pământ românesc. Portretul fizic

(chipul de Silen sau omul-ţap, roşcat, pistruiat, jidanul murdar, mirosind a usturoi), cel

profesional ( evreul negustor, cămătar, cârciumar), cel moral şi intelectual (laş, fricos, dezertor,

inteligent) au creionat străinul prin excelenţă, homo alienus.

Sursele antisemitismului românesc au fost variate. Ceea ce deranja în epocă era

numărul evreilor, despre care antisemiţii spuneau că este mai mare decât cel din recensămintele

oficiale. Ei erau îngrijoraţi că România ar fi fost la vremea respectivă ţara cu cea mai mare

procentualitate de evrei din Europa. Potrivit statisticilor lor, în Suedia şi Norvegia era 1 evreu la

38 Carol Iancu, op. cit., p. 14439 Ibidem , p. 15040 Planul de distrugere şi prăbuşire în haos cuprindea: discreditarea oricărei religii prin ateism, întreţinerea urii între clasele sociale, încurajarea consumului, luxului, viciilor, întreţinerea corupţiei, a crizei economice, impunerea dictaturii iudeo-masonice. v. Protocoalele Înţelepţilor Sionului, Oradea, Editura Alma, 1997, pp. 29, 59, 73, 11441 Alexandru Claudian, Antisemitismul şi cauzele lui sociale. Schiţă sociologică,Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 69

9000 de locuitori, în Anglia 1 la 3000, în Franţa şi Italia 1 la 400, pe când în România era 1

evreu la 17 români42. W. Filderman, preşedinte UER, a demonstrat falsitatea acestor declaraţii,

clarificând problema evreiască din România prin lucrarea Adevărul asupra problemei evreieşti

din România (1925). În Curierul israelit din 18 iulie 1934, W. Filderman scria : „Ce ni se

impută? Că suntem prea numeroşi! Dar, la o populaţie de 18 milioane, din care 4 milioane sunt

de altă origine, noi nu suntem decât 800 000, adică 5 la sută din totalul populaţiei ţării”43.

Din punct de vedere social, evreii erau priviţi ca un pericol, după ce îşi obţinuseră

drepturile politice şi civile. În acest sens, poetul Octavian Goga nota în articolul Răspuns unor

provocări din volumul Mustul fierbe : „…a doua zi după ce şi-au pus hârtiile în regulă, se socot

îndreptăţiţi să-şi plimbe privirea indiscretă în toate părţile …Când îi ia cineva frumuşel de guler,

atunci vin cu Liga Drepturilor Omului şi se constituie în descendenţi direcţi ai enciclopediştilor

francezi”44.

Antisemitismul românesc a fost instigat şi de ideea că extrema stângă comunistă era

promovată în special de evrei. Din cei 728 115 evrei înregistraţi la recensământul din 1930, doar

300 făceau parte din Partidul Comunist din România, adică 0,3 %, iar o statistică din 1933 arăta

că Partidul Comunist din România avea 1665 de membri, din care 375 români , 440 maghiari,

300 evrei, 140 bulgari, 170 diverse naţionalităţi. De aici se deduce că eticheta evreu = comunist

era falsă45. În discursul antisemit interbelic evreii erau adesea descrişi ca fiind agenţi ai

comunismului, corupători ai moravurilor poporului român. Ziarul Buna Vestire introducea

frecvent rubrica Monştrii democraţiei în care reprezentanţii elitei evreieşti din România erau

criticaţi. Se utilizau toate mijloacele posibile pentru crearea unor clişee46.

2.2. Antisemitismul economic

42 Gabriel Constantinescu, Evreii din România (secolele XVI-XX), Alba-Iulia-Paris, Editura Fronde, 2000, p. 14843 v. Dr. W. Filderman.Un avocat al etniei sale.Un avocat al cauzei naţionale. Articole,discursuri,memorii (1921-1948), vol.1, Fundaţia Dr.W.Filderman, p. 12344 Gabriel Constantinescu, op. cit., pp. 134 -135

45 Evreul Teşu Solovici recunoaşte că „evreii au fost în lumea socialismului ca la ei acasă”, mulţi evrei „au năşit” naşterea Partidului Comunist din Romania: C-tin Dobrogeanu–Gherea , Ilie Moscovici, Stefan Stâncă (Stein ), dr. H. Aroneanu, dr. Leon Ghelerter, medic şi ziarist de renume. Acesta din urmă a creat în 1928 împreună cu alţi social-democraţi Partidul Social al Lucrătorilor din România. Dar evreii nu pot fi puşi toţi „in aceeaşi căldare”, cum spunea şi Filderman , iar o generalizare a acestui fenomen este incorectă. 46 Cristian Sandache,Unele consideraţii privind discursul antisemit în România interbelică, în SAHIR, vol.7, 2002, pp. 233-236

Cea mai virulentă formă a antisemitismului românesc a fost cea economică. În

totală discordanţă cu rezultatele pozitive obţinute în producţie de către meseriaşii evrei, aceştia

reprezentau un pericol pentru economia românească. În Anuarul negustorilor, meseriaşilor şi

liberilor profesionişti români creştini şi creştini din Bucureşti pe anul 1926 mesajul

antisemiţilor era:

„Nimic de la jidani !

Nimic cu jidani !

Nimic prin jidani !

Românii cu românii “47

În anii '30 sloganul legionarilor era „nici un ac de la jidani“. Ştefan Zeletin în

capitolul Finanţă şi antisemitism considera că o cauză a agitaţiei antisemite din societatea

românească interbelică era „ caracterul încă exotic al finanţei evreieşti” care expune pe evrei la

„atacuri necontenite şi îndreptăţite din partea burgheziei naţionale”48. Deşi temerile românilor

erau parţial justificate, soluţiile crizei economice nu puteau fi rezolvate prin găsirea unui ţap

ispăşitor. Traian Bratu observa şi el că rolul evreilor în economia românească era predominant,

dar în acelaşi timp recunoştea că evreii îndeplineau în viaţa economică a ţării un rol pe care

românii nu aveau cum să îl îndeplinească.

Evreii s-au apărat împotriva acuzaţiilor conform cărora ei ar fi responsabili de criza

economică în care se afla România sau că ei ar fi provocat şomajul existent. Felix Aderca

susţinea că evreii au fost siliţi sa se înghesuie în comerţ, doar din cauza legilor restrictive, adică

„nici oştire, nici învăţământ, nici în funcţiile de stat sau avocatură”49. La rândul lui, W.

Filderman considera că evreii nu aveau nici o legătură cu criza economică, ci vina le revenea în

totalitate guvernanţilor români: „Ce răspundere avem noi? Noi n-am condus. Noi n-am fost nici

miniştri, nici parlamentari, nici funcţionari de stat. Noi n-am făcut legile, nici nu le-am

aplicat”50.

Era ignorat faptul că numai un număr redus de evrei dispuneau de capital

financiar, majoritatea trăind în mizerie. În acest sens, romanul lui I. Peltz, Calea Văcăreşti, este

ilustrativ. Şi Mihail Sebastian în De două mii de ani (1934) opunea numărului mic de bancheri

47 apud. Avram Rosen, op.cit., p. 19548 Ştefan Zeletin, Neolideralismul, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 122

49 Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p. 3450 Dr. Wilhelm Filderman.Un avocat al etniei sale…, vol. 1, p. 123

evrei, învinuiţi că i-ar manipula pe politicienii români, o grupare numeroasă de meseriaşi evrei

care supravieţuiau în mizerie.

Propaganda antisemită a fost puternic întreţinută de presa vremii, însa ceea ce este şi mai

trist este că şi Biserica s-a implicat în această acţiune. În pastorala din 1924 mitropolitul Miron

Cristea acuza evreii cârciumari că „au cotropit poporul, cum nimiceşte omida toată verdeaţa

unui arbore”51.

2.3. Antisemitismul intelectual

În perioada interbelică s-a produs o modificare în evantaiul profesional evreiesc, mulţi

evrei părăsindu-şi ocupaţiile comerciale şi îndreptându-se spre profesii liberale, ca răspuns la

nesiguranţa economică şi şansele sporite oferite de educaţie. Astfel a luat naştere caracterul

antisemit al culturii române care, conchide Şt. Zeletin, „înstrăinează intelectualitatea noastră

faţă de evrei”. Cel mai adesea şefii mişcărilor antisemite erau profesori universitari. De multe

ori ei influenţau tineretul studios în această direcţie. „Aderenţii acestei politici s-au lepădat de ea

îndată ce au scăpat de sub influenţa indirectă a profesorilor respectivi”, ne asigura Traian

Bratu52.

Cel mai virulent antisemit, A. C. Cuza scria la 1 septembrie 1922 în ziarul Apărarea

Naţională despre Intelectualismul jidovesc: „ această corcitură nu poate servi cu nimic cultura

celorlalte naţii pe care numai o falsifică (…) inteligenţa jidanului e curat materialistă (…) astfel

se explica fenomenul atât de curios că acest popor care trăieşte de mai bine de 3000 de ani (…)

n-a produs nici un geniu”53. O parte dintre antisemiţi accepta faptul că evreii erau inteligenţi.

Emil Cioran recunoştea în 1936 că „nici un (evreu) nu e prost … evreii, cel mai inteligent, mai

dotat, mai cerebral popor”54.

Inteligenţa evreului se datora faptului că la evrei educaţia era o cutumă. Acuzaţiilor

antisemite aduse de A. C. Cuza, W. Filderman le-a răspuns în capitolul Intelectualismul evreilor

şi scurtă ochire asupra contribuţiei evreilor la propăşirea culturii româneşti în raport cu

51 A. Oişteanu, op. cit., p. 179

52 Traian Bratu, op.cit., p. 3053 Carol Iancu, op. cit., p. 15654 A. Oişteanu, op. cit., p. 2085

5

roadele mişcării antisemite, enumerând serviciile intelectuale ce le-au adus omenirii

intelectualii evrei.

O altă problemă a perioadei interbelice legată de „apărarea culturii româneşti “, a fost cea

a tulburărilor studenţeşti, de care profesorii universitari antisemiţi ca A.C.Cuza nu erau străini.

În acest sens, anul 1922 a reprezentat un an de cotitură în istoria antisemitismului românesc prin

tulburările studenţeşti răspândite în întreaga ţară. Facultăţile de drept şi medicină, spre care se

îndreptau mulţi dintre tinerii evrei, au devenit centre de agitaţie antisemită. În timpul acestor

agitaţii studenţii români i-au împiedicat pe colegii lor evrei să asiste la cursuri, i-au gonit din

căminele studenţeşti, au distrus prăvălii şi tipografii evreieşti, interzicând reprezentarea pieselor

scrise sau jucate de evrei. Studenţii români au cerut aplicarea lui numerus clausus privind

admiterea evreilor în universităţi. Scânteia ce a provocat agitaţii a fost faptul că la institutele de

anatomie lipseau cadavrele necesare disecţiilor. Studenţii creştini au solicitat ca şi comunitatea

evreiască să pună la dispoziţie cadavre fapt care contravenea credinţei iudaice. În februarie

1925, Filderman şi-a luat angajamentul să procure de la diversele comunităţi din ţară cadavrele

necesare pentru disecţie, iar UER a promis că va pune la dispoziţia facultăţilor de medicină 50

de cadavre anual. Cu toate acestea, universităţile au rămas închise în mare parte a anului (1922),

iar la Iaşi anul academic a fost anulat55. Evenimentele s-au repetat cu ocazia unui congres al

studenţilor din iarna anului 1927, desfăşurat la Oradea, când Liga Studenţilor a propus numerus

clausus . Huliganismul studenţesc a provocat 100 de răniţi56 şi distrugeri în Timişoara, Cluj şi

Huedin. Rectoratul Universităţii din Bucureşti a hotărât ca toţi studenţii găsiţi vinovaţi de furt

sau distrugere să fie exmatriculaţi pentru totdeauna din universităţile ţării57. Nicolae Iorga ,

susţinător înfocat al naţionalismului tradiţional, a reacţionat la aceste „excentricităţi “, numindu-

le „mai mult decât condamnabile”. Ministrul Angelescu a intervenit,cerând printr-o circulară

interzicerea distribuirii de manifeste rasiale în şcoli58.

Cu ocazia acestor vandalisme, profesori, funcţionari, avocaţi, ofiţeri, militari şi-au

manifestat deschis simpatia faţă de studenţi, luând parte la demonstraţii, donându-le bani sau

oferindu-le cazare celor exmatriculaţi din cămine59.

55 Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, pp. 111-11256 Tereza Mozes, Evreii din Oradea, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997, p. 14157 Ibidem, p. 14458 Carol Iancu, op. cit., pp. 179-18159 Armin Heinen, op. cit., p. 116

Luând atitudine contra tulburărilor studenţeşti, Traian Bratu, profesor şi rector al

Universităţii din Iaşi, a făcut afirmaţii care l-au afectat (a fost atacat, brutalizat de studenţi care

l-au stigmatizat ca filosemit, tăindu-i o ureche): „Naţionalismul antisemit creează acestui stat o

opinie publică nefavorabilă şi o presă ostilă în străinătate(…) Universităţile sunt temple sfinte

ale ştiinţei, în care consideraţiuni de rasă şi de confesiune nu încap, cum nu încape nici ura”60.

Acelaşi Traian Bratu a recunoscut ca axiomă, că „fiecare părinte iubeşte pe copiii săi mai mult

decât pe ai altora”, dar că „iubirea faţă de ai tăi nu implică ura contra celor de alt neam”.

În 1937 Nicolae Titulescu scria unui prieten despre antisemitismul din ţară:

„Problema asta ne otrăveşte .Unde naiba aţi vrea ca antisemiţii de la noi să-i trimită pe

evrei , ca să se debaraseze de ei? Cred că nu au intenţia să-i arunce pe toţi în mare sau să-i

trimită la dvs. Vă mărturisesc că nu-i înţeleg deloc pe aceşti antievrei furioşi. Eu trăiesc

înconjurat de evrei şi nu pot decât să mă felicit pentru asta. Sunt sociabili, inteligenţi şi

activi. Cei pe care i-am angajat mi-au arătat întotdeauna o credinţă solidă…”61.

2.4. Antisemitismul legionar

„Democraţia interbelică, imperfectă, dar reală, naşte monstrul care o va devora:

legionarismul”62. Primul partid care avea un program politic bazat pe idei antisemite a fost PND

condus de A.C.Cuza şi Nicolae Iorga. La un moment dat, „filosofii antisemitismului românesc au

ajuns să nu se mai înţeleagă”. Astfel, A.C.Cuza a înfiinţat la 4 martie 1923 LANC cu un program

ultranaţionalist antisemit şi cu svastica drept emblemă ( înainte ca svastica să devină simbolul

naţional-socialiştilor din Germania). Şeful cu organizarea LANC era Corneliu Zelea Codreanu63.

Termenul de cuzism a dobândit repede semnificaţia de antisemitism. După patru ani, la 24 iunie

1927, discipolul lui Cuza, Corneliu Zelea Codreanu , a înfiinţat LAM, din dorinţa de a radicaliza

metodele antisemite. El şi-a luat titlul de căpitan, fără vreo legătură cu gradul din armată. Este de

reţinut că mişcarea legionară s-a manifestat mai întâi ca anti-bolşevica, apoi antisemită şi

xenofobă. Din 1930 LAM a devenit Garda de Fier la ideologia căreia şi-au adus contribuţia

60 Traian Bratu, op. cit., p. 39, 61

61 I. Kara , Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997, p. 6762 Afirmaţia aparţine lui Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Bucureşti, Editura Univers, 1998, p. 19463 Familia lui Corneliu Zelea Codreanu era originară din Bucovina .Bunicul său, Zilinschi, era pădurar de profesie. Tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu şi-a modificat numele deranjat de rezonanţa poloneză.

numeroşi intelectuali: teoreticianul Legiunii, Nae Ionescu (1890-1940), Nichifor Crainic (1889-

1972), Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica. Deşi o organizaţie de extremă dreapta,

bazată pe un antisemitism feroce, mişcarea legionară nu a făcut victime în rândul evreilor, ci în

rândul celor care au încercat să o desfiinţeze sau să o discrediteze: C. Manciu, I.Gh. Duca, N.

Iorga, Armand Călinescu, Virgil Madgearu. Citite astăzi cărţile lui Corneliu Zelea Codreanu

dezvăluie o sărăcie de idei, nici o argumentare coerentă, doar metafore, simboluri şi „patos

stilistic”. Dar la vremea respectivă legionarii au ştiut „să toarne nemulţumirea socială prin înseşi

corpurile lor. Haiducismul, caii albi, cântecele, taberele de muncă, ortodoxia au fost doar

ingredientele”64. Formată în majoritate din foşti membri LANC, LAM număra la începutul anului

1929 peste 400 de membri, dar cu mult sub 1000 de membri.

Succesul legionarilor a fost dovedit de rezultatele alegerilor din 20 decembrie 1937, atunci când

aceştia au obţinut 15,58 % din voturi, devenind a treia putere politică în stat după liberali şi

ţărănişti.

Contribuţia legionarilor la ideologia antisemitismului consta în formularea

antisemitismului rasial, de exterminare. Conform teoriei antisemitismului rasial, evreii ar fi avut

efecte negative asupra „sănătăţii naţiunii”. Mai mulţi medici ai perioadei menţionau eugenia

(eugenics) pentru păstrarea capitalului biologic al naţiunii. În vederea asigurării acestui proces de

eugenie trebuiau eliminaţi toţi străinii şi bolnavii din punct de vedere psihic. Bazându-se pe

lucrarea lui N.C. Paulescu, Degenerarea rasei evreieşti (1930), Petru Tipărescu în cartea sa Rasă

şi degenerare (Bucureşti, 1941) a încercat să demonstreze, printr-o serie de statistici, că evreii

sunt de 7 ori mai degeneraţi, de 9 ori mai supuşi la psihoze, de 19 ori maniaco-depresivi, de 11

ori mai paranoici, suferind de 8 ori de mai multe boli organice65.

Prima etapă a ideologiei antisemitismului legionar a constituit-o moştenirea secolului al

XIX- lea formulată în epoca Congresului de la Berlin. Atunci chestiunea evreiască ocupa un loc

principal în dezbaterile publice prin afirmaţiile şi comentariile lui V.Alecsandri, I.Slavici,

A.D.Xenopol, Vasile Conta (considerat adevăratul întemeietor al antisemitismului doctrinar

românesc)66,Eminescu. S-a vehiculat adesea ideea că antisemitismul legionar şi-ar fi avut

64 Sorin Alexandrescu, op. cit., p. 216

65 Marius Turda, Fantasies of Degeneration: Some Remarks on Racial Anti- Semitism in Interwar Romania, în Studia Hebraica, The Goldstein Goren Center for Hebrew Studies, University of Bucharest, Faculty of Letters, ed Dr. Felicia Waldman, 2002, nr. 2, pp. 341-34566 Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Timişoara , Editura Amarcord, 1996, p.181

rădăcinile în unele afirmaţii ale lui Eminescu. Dar Eminescu nu a atacat limba şi cultura

poporului evreu, ci anumite comportamente (mercantilism, corupţie, speculă ). În plus,

antisemitismul lui nu a fost extremist, rasist.

O a doua etapă a constituit-o relaţia Iorga –Cuza. Arghezi comenta asupra acestora,

ironic: „doi profeţi, apostolul Iorga şi Cuza proorocul (…).Naţionalitatea este privită de aceşti

învăţaţi ca o crimă(…) Pruncilor evrei trebuie să li se răsucească gâtul îndată după naştere.

Copilul de evreu n-are drept la şcoala românească (…) Lumina soarelui vor distribui-o de la un

ghişeu special, aceşti contabili ai lui Dumnezeu (…) Sânge vrem! Prigoană şi asasinat!”67.

Pentru N. Iorga antisemitismul era o coordonată a naţionalismului său. Motivele

antisemitismului lui Iorga erau doar economice, nu religioase, iar campaniile sale au contribuit

mult la „diversiunea antisemită “din timpul răscoalei din 1907, când Iorga i-a acuzat pe evrei ca

fiind arendaşi şi exploatatori ai poporului68. Alăturarea Iorga-Cuza s-a destrămat în perioada

interbelică, deoarece Iorga devenise mai conciliant, după 1922-1923 el respingând violenţa. Mai

mult decât atât, el l-a propus pe Moses Gaster să fie ales membru al Academiei Romane69.

Moartea sa a fost tragică şi absurdă, fiind asasinat tocmai de cei cărora le fusese mentor.

A. C. Cuza, profesor universitar la Iaşi, decan al Facultăţii de Drept,a fost un important

teoretician al antisemitismului. El a formulat pentru prima oară ideea de eliminare a evreilor

din statul român, deoarece, spune el, „e dovedit că nu-i putem asimila şi nici nu putem

coopera”70.

A treia etapă a reprezentat-o „noul antisemitism” şi tentaţia fascistă căreia îi cad pradă

majoritatea intelectualilor români din perioada interbelică ( Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil

Cioran ).

2.5. Legislaţie antisemită românească în perioada interbelică67 Tereza Mozes, op. cit., p. 320

68 Carol Iancu, op. cit., p. 15869 Odată cu promulgarea lui numerus nullus pentru avocaţii minorităţilor şi alungarea acestora din barou, N. Iorga a revenit la vechile idei, propunând ruperea legăturilor cu aceia care au vrut sa-i înlocuiasca pe români. Datorită acestor dese oscilaţii între antisemitism şi filosemitism, Carol Iancu concluzioneaza: „Nicolae Iorga nu a acceptat antisemitismul, dar a fost antisemit toata viata”.70 Victor Neumann, op. cit., p. 187. A. C. Cuza a mai fost numit şi „patriarhul antisemitismului românesc”. Ideile lui au fost din cele mai absurde, dovedind o xenofobie delirantă: Biblia nu trebuia să includă Vechiul Testament, evreii erau neamul Satanei; el constatase că fotbalul românesc avea prea mulţi evrei şi că doina a fost înlocuită cu „jazzul şi alte schelălăieli evreo-americane”. v. Cristian Sandache, Doctrina naţional-creştină în România, Bucureşti, Editura Paidea, 1997, pp. 10-16, 44

Cu guvernul Goga-Cuza (28 dec. 1937 – 10 feb.1938) a început elaborarea legislaţiei

antisemite. De fapt, acest tip de legislaţie a căpătat contur după 1930 prin legea privind

utilizarea personalului românesc în întreprinderi (16 iulie 1934). Potrivit acestei legi toate

întreprinderile erau obligate să aibă personal românesc în proporţie de 80 % din fiecare

categorie de personal. În perioada 1935-1937 s-au desfăşurat acţiuni de înlăturare a evreilor din

unele asociaţii profesionale (barourile de avocaţi), acţiuni pe care autorităţile române le-au

tolerat. La 9 mai 1937 s-a hotărât aplicarea lui numerus nullus pentru toţi avocaţii aparţinând

minorităţilor şi în legătură cu admiterea minoritarilor la Facultatea de Medicină. În timpul

guvernului Goga-Cuza antisemitismul a devenit politică de stat71, prin legile antievreieşti

adoptate: ridicarea permiselor de liberă circulaţie pentru 120 ziarişti evrei pe mijloacele de

transport, suspendarea ziarelor considerate evreieşti ( Adevărul, Dimineaţa, Lupta ), destituirea

evreilor din toate administraţiile publice. Potrivit decretului-lege asupra revizuirii cetăţeniei (21

ian. 1938)72 în două zile evreii trebuiau să depună actele doveditoare că au cetăţenie română. În

semn de protest, evreii şi-au retras economiile şi fondurile din bănci, bursa s-a prăbuşit, au

izbucnit greve şi activitatea economică a fost paralizată. La presiunea organizaţiilor

internaţionale guvernul Goga-Cuza a căzut după 41 de zile.

Dictatura regală care a urmat a cochetat într-o primă fază cu Garda de Fier, după care i-a

zdrobit pe legionari (Carol al II-lea a ordonat asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu la 29

noiembrie 1938), punând apoi în aplicare multe dintre doleanţele lor: legi rasiale anti-evreieşti,

partid unic, corporatism, alianţa militară cu Axa. Din interese financiare sau conjuncturale,

Carol al II-lea a susţinut înlăturarea industriaşilor evrei Oscar Kaufman, Otto Stern, Max

Auschnit 73.

2.6. Reacţii evreieşti la antisemitismul românesc

Încercând să-şi explice excesele antisemite din epocă, reprezentanţii elitei evreieşti

credeau că se urmărea totala reducere la tăcere a evreilor, luându-li-se condeierii şi oamenii de

71 Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, op. cit. p. 19. Goga a fost cel care a propus deportarea evreilor din România în Madagascar. v. Radu Ioanid, The Holocaust in Romania, Chicago, 2000, p. 1872 În urma aplicării acestui decret, din cei 617 396 de evrei doar 63,5 % (392 174) şi-au păstrat cetăţenia română. v. Teresa Mozes, op. cit., p. 336 73 Tereza Mozes, op. cit., pp. 324-329. Deşi avea un copil cu evreica Mirella Marcovici şi ca amantă evreică pe Elena Lupescu (Wolf), Carol nu a luat măsuri contra agitaţiilor antisemite. Un singur lucru nu i-au iertat românii lui Carol: metresa evreică, Duduia, Jidoavca. Şi „evreii au răsuflat uşuraţi” atunci când Carol şi-a luat jidoavca şi a făcut nuntă undeva în America Latină.

ştiinţă: „ Condamnându-i pe evrei la liniştea varşoviană, politicienii vor să convingă lumea că

evreii trăiesc acolo ca în sânul lui Avraam”74. Iată cum îi caracteriza W. Filderman pe

antisemiţii români: „Da, antisemiţii sunt patrioţi, numai că (…) ei sunt patrioţi care îşi iubesc

aşa de mult ţara încât cu metoda lor riscă să-i oprească mersul ascendent, întocmai ca pelicanul,

care îşi iubeşte aşa de mult puii, încât îi strânge până îi sugrumă”75. Pagini întregi de articole

referitoare la antisemitismul românesc au fost dedicate în ziarul evreilor din perioada interbelică

Curierul israelit. Aici ziariştii evrei au semnalat antisemitismul bisericesc, cel educaţional,

didactic, literar, în armată, academic, etc. În articolul Rolul antisemitismului în România,

semnat de M. Schweig din Curierul israelit, 5 oct.1922, nr.4, p.2, aflăm că „antisemitismul din

România a fost o importaţiune adusă de străini. Poporul român nu fost şi nu este antisemit.

Intoleranţa religioasă nu este cunoscută în istoria românilor”. Pare paradoxal, dar, aceste rânduri

au fost scrise în acelaşi an în care au avut loc mari agitaţii studenţeşti, ceea ce dovedeşte puterea

de înţelegere şi încredere pe care o aveau minoritarii evrei faţă de majoritari. Au existat atitudini

ostile şi faţă de majoritate, reacţii fireşti ale unei minorităţi ce se simţea în pericol de asimilare

şi deznaţionalizare.

* *

*

În concluzie, putem afirma că antisemitismul din România a avut un specific românesc.

Tinerii aflaţi într-o criză de ideal, de orientare, mereu în căutare de modele, ţărănimea

ademenită de la apus de fascism şi de la răsărit de comunism au constituit grosul

„contingentului “ de antisemiţi. Se poate spune că antisemitismul a avut meritul de a fi creat o

coeziune de grup. În general, masele erau apolitice, mai mult ca sigur creştine, dar nu

obligatoriu şi antisemite sau xenofobe76. W. Filderman a sesizat o realitate pe care i-a

împărtăşit-o şi prim-ministrului Ionel Brătianu: „Ţara nu este antisemită. Singurul antisemitism

care există nu vine de la popor, ci este injectat”77.

Antisemitismul a luat forme variate. Trebuie făcută distincţia între antisemitismul

ciomagului şi al bâtei de cel gândit şi exprimat în cuvinte, antisemitismul „metaforic” care putea

74 Victor Neumann, op .cit, p. 18975 Ion Agrigoroaiei, Dr. Wilhelm Filderman - contemporanul nostru , în SAHIR, vol. 6, 2001, p. 33076 Lucian Nastasă, Imposibila alteritate. Note despre antisemitismul universitar din România (1920-1940), în Identitate/alteritate în spaţiul cultural românesc, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1996, pp. 345-36177 A.Oişteanu, op. cit. , p. 135

să producă aceleaşi efecte ca şi lovitura brutală a ciomagului. Leon Volovici a descoperit mai

multe feţe ale „evreofobiei” din societatea românească interbelică, şi anume :

a) antisemitismul total ( politic, etnic, religios, economic) la A.C.Cuza;

b) antisemitismul naţional (tradiţionalist) a lui N.Iorga;

c) antisemitismul naţionalist al lui O.Goga;

d) antisemitismul delirant al lui Constantin Stere ;

e) antisemitismul extremist , mistico-legionar al lui Corneliu Zelea Codreanu;

f) antisemitismul metafizic şi teologic al lui Nae Ionescu;

g) antisemitismul elogios al lui Emil Cioran;

h) antisemitismul ortodoxist şi etnicist (Nichifor Crainic);

i) antisemitismul rasist şi nazist (Horia Sima, N. Roşu, N. Davidescu, Tiberiu Brăileanu);

j) antisemitismul anti-comunist, anti-capitalist 78.

Antisemitismul politic (conştient şi activ) a fost combinat, chiar influenţat de

antisemitismul popular (inconştient şi pasiv). Antisemitismul românesc s-a deosebit de cel

european. Carol Iancu consideră antisemitismul românesc material, juridic, cauzat mai ales de

factori economici, pe când cel european are cauze culturale şi politice. Antisemitismul românesc

s-a afirmat printr-o serie de legi, antisemitismul european s-a dezvoltat pe un puternic filon

teologic, preluând stereotipurile antisemitismului medieval. Dacă în spaţiul românesc evreul e

străinul prin excelenţă, cel diferit, de aceea şi periculos , în Occident evreul este privit ca „o

versiune degradată” (rasa inferioară ) a europeanului79.

1. Perceperea intelectualului român evreu în societatea românească interbelică, pe plan social,

economic, politic şi cultural

“Cu evrei ca dumneata pacea dintre români şi evrei

va fi oricând posibilă. Mai mult chiar decât pacea:

iubirea”.

Mircea Vieru, un personaj cu puseuri naţionaliste,

din romanul De două mii de ani (1934)

78 apud.Tereza Mozes, op. cit., p. 33679 Armin Heinen, op. cit, p. 271

În România interbelică, intelectualul evreu trebuia să-şi asume condiţia de intelectual

şi evreu, o dublă condiţie, o dublă identitate care, în cele mai multe cazuri, provoca un tip

schizoid, împărţit între calitatea de evreu, pe care o solicita comunitatea evreiască, şi cea de

intelectual, pe care trebuia să o dovedească societăţii vremii. În general, intelectualul evreu

era cel mai tentat să accepte asimilarea, totală sau parţială, în condiţiile în care “vecinii” îi

aminteau mereu că, în definitiv e evreu, iar comunitatea se temea să nu îl piardă.

În condiţiile în care intelectualitatea românească era contaminată de maladia

legionară, nu este greu de imaginat cum era văzut intelectualul evreu. Portretul său, din punct

de vedere social, economic, politic sau cultural, era dominat de antisemitismul perioadei, mai

ales după anii ’30. Deşi antisemitismul nu era acceptat oficial în primul deceniu interbelic, la

nivelul maselor acesta era întreţinut de o elită intelectuală care se simţea ameninţată de

“străini”. Deşi li se recunoşteau meritele, intelectualii evrei erau marginalizaţi, mulţi preferând

să aleagă calea exilului decât să fie subapreciaţi în ţara natală. Astfel, România nu a avut decât

de pierdut prin plecarea unui Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Tristan Tzara, Benjamin

Fondane şi mulţi alţii. Nu a fost auzit sfatul profesorului Traian Bratu care solicita

antisemiţilor şi autorităţilor române să încerce să îi câştige pe aceşti intelectuali evrei „pentru

ştiinţa şi cultura noastră, deci a asimila treptat şi în raport cu înaintarea noastră proprie în

acestea, în primul loc pătura lor cultă, care a trecut prin şcolile noastre, care cu ajutorul

dascălilor noştri a fost făcută părtaşe la interesele şi străduinţele noastre şi-i vom lăsa în

comunitate sufletească cu ai lor şi în legătură cu conducătorii lor religioşi numai în ale

credinţei”132. Cu timpul, Traian Bratu credea că limba, de care se vor servi şi în familie, va

deveni limba noastră, literatura, pe care o vor citi, va fi literatura noastră, iar deosebirea va

rămâne numai în materie de credinţă, de rit, de cult. Acelaşi lucru îl susţinea şi W. Filderman,

ca soluţie din partea evreilor, însă comunicarea majoritari-minoritari rămânea dificilă.

Portretul intelectual al evreului român era compus din stereotipuri pozitive şi

negative. Un exemplu de stereotip pozitiv era proverbiala inteligenţă a evreului, pe care o

laudă N. Crainic şi Emil Cioran în lucrările lor. În 1936 Cioran afirma cu seninătate că “în

toate evreii sunt unici; n-au pereche în lume”, în orice ţară ar trăi, ei se găsesc în avangarda

spiritului; “adunaţi la un loc, ar constitui o sumă de excepţii, de capacităţi şi de talente

132 Traian Bratu, Politica naţonală faţă de minorităţi, 1925, p. 37

neegalate de nici un alt popor”133. Au fost şi voci antisemite care negau orice urmă de talent la

evrei, voci care evident deformau realitatea. Octavian Goga i-a atacat pe evrei într-un discurs

parlamentar pentru că nu au talent, nu ştiu să scrie româneşte. La aceste atacuri intelectualii

evrei nu au asistat pasiv ci au folosit singura armă pe care o aveau la îndemână, scrisul. I.

Ludo îi răspunde lui Goga într-un articol, De ce n-au evreii talent, din Adam (15 nov. 1936),

în care demontează bucată cu bucată definiţia conform căreia talentaţi în România nu pot fi

decât românii, apelând la prevederile constituţiei privind egalitatea tuturor cetăţenilor români

şi la definiţia talentului dată de orice dicţionar.

Pentru a explica inteligenţa evreului, Moses Schwarzfeld vorbea de cultura pe care

fiecare evreu se sileşte să o aibă. Să nu uităm că majoritatea evreilor erau alfabetizaţi, lucru

care nu se poate spune şi despre români. Studierea Bibliei era o tradiţie la evrei, iar

obligativitatea instrucţiei primare a intrat în obiceiurile evreului. „Ştii cum e la noi – spune un

locuitor al mahalalei evreieşti din Dorohoiul începutului de secol XX – de cum începe copilul

a mişca limba, trebuie să înveţe a citi, ca să ştie a se ruga”134. Apreciată de români, inteligenţa

evreului a devenit primejdioasă în momentul în care numărul studenţilor evrei îl depăşea pe

cel al studenţilor români, iar procentul de promovare al facultăţii era mai ridicat la studenţii

evrei decât la cei români.

Din punct de vedere social, economic, politic şi cultural, intelectualul român evreu a

fost perceput de multe ori, în primul rând, ca evreu, şi apoi ca intelectual. Ca să scape de

stigmatul numelor au încercat să îşi românizeze numele, să se deghizeze pentru a fi acceptaţi

în „literatura musafirilor”. Febra pseudonimelor la intelectualii evrei a devenit o necesitate,

dar şi o modă. Au fost însă destui, care au refuzat să se ascundă şi să îşi schimbe numele

(Arnold Schwefelberg).

Intelectualul evreu era văzut ca o ameninţare şi în plan economic. Faptul că evreii se

concentraseră, în urma condiţiilor şi restricţiilor impuse de stat, la nivelul profesiunilor

liberale, a stârnit suspiciuni în rândul antisemiţilor şi nu numai. Ameninţaţi se simţeau

intelectualii români aflaţi în prag de şomaj intelectual, dar şi întreaga burghezie românească,

avea de ce să se teamă în noile provincii afiliate Vechiului Regat. În aceste teritorii

(Transilvania, Bucovina, Basarabia) clasa de mijloc era dominată de alte naţionalităţi, în

133 Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p.203134 Ibidem, p. 205

special evrei, germani, unguri, iar românii trebuiau să se lupte pentru a „naţionaliza”

burghezia teritoriilor respective. Statul român s-a implicat în acest proces, impunând o metodă

forţată, inadecvată, de înlocuire treptată, e adevărat, a burgheziei înstrăinate cu etnici români.

Astfel daţi la o parte, „străinii” respectivi nu au fost apreciaţi, ei constituindu-se într-un bloc

comun, evident fără simpatii pentru autorităţile române.

Din punct de vedere economic, intelectualul român evreu era adesea perceput ca un

intelectual fără probleme financiare, care ştia să se descurce (nu cum erau scriitorii români, ce

trăiau mizerabil de pe urma cărţilor şi articolelor publicate). De exemplu, Mihail Sebastian se

plângea prietenilor români că nu se descurcă cu banii, iar aceştia nu îl credeau din moment ce

avea bani să mănânce zilnic la Capşa. În realitate, intelectualul evreu era asociat cu bancherul

evreu, uitându-se că pătura bancherilor evrei era subţire şi ajuta statutul român, în timp ce

intelectualii evrei luptându-se cu greutăţile vieţii, nu erau susţinuţi cu nimic din punct de

vedere economic de statul român.

În plan cultural, intelectualii evrei erau apreciaţi, recunoscându-li-se meritele. Multe

tipografii, librării, cinematografe aparţineau evreilor, iar în cadrul acestora se desfăşurau

numeroase întâlniri culturale, simpozioane, discuţii, critici, prin care erau popularizate sau

eliminate operele de valoare sau nu. Faptul că leagănul dadaismului a fost ţara noastră, nu

poate decât să ne facă cinste, chiar dacă, la vremea respectivă, avangardismul era perceput ca

decadent. De fapt, tot ce era produs de intelectualul evreu susţineau antisemiţii, era decadent,

pornografic, urmărind contaminarea tineretului. De reţinut că la noi nu s-au realizat liste cu

autori evrei interzişi, iar operele acestora nu au fost distruse în public, aşa cum s-a întâmplat

în Germania spre exemplu.

De multe ori intelectualul evreu s-a vrut un luptător al etniei sale, un avocat al

poporului său, de aceea mulţi s-au implicat în organizaţiile politice ale vremii şi au polemizat

cu politicieni antisemiţi, susţinându-şi drepturile (cazul W. Filderman, Adolphe Stern, Arnold

Schwefelberg). Important este că au încercat să găsească soluţii, să se unească împotriva

antisemitismului: unii s-au apărat, alţii s-au menţinut în umbră (Mihail Sebastian) şi alţii au

ales să plece pentru a-şi susţine coreligionarii din afară.

Intelectualii evrei au trebuit să facă faţă antisemitismului zilnic, antisemitismul vieţii

de zi cu zi, chiar dacă au ales calea şi riscurile asimilării. Societatea i-a privit în grup, ca fiind

evrei răi şi nu a făcut diferenţe. Evrei buni erau consideraţi cei care se integrau până la

dispariţie în “societatea gazdă”, iar evreul rău era cel care refuza asimilarea “Ceea ce este

stupid – scria W. Filderman în 1925 – este pretenţia antisemiţilor de a crede că toţi evreii

trebuie să fie puşi într-o singură căldare şi trataţi de periculoşi. Sunt evrei buni, sunt evrei răi,

după cum sunt români buni şi români răi”135. G. Călinescu observase că toţi scriitorii români

(se referea la cei din jurul Vieţii Româneşti) erau xenofobi şi antisemiţi în momentul în care se

punea problema socială a existenţei neamului. Astfel, Sadoveanu îl descria pe român ca

victimă a evreului, dar pe evreul luat în sine (cazul Haia Sanis) ca om, îl privea cu

obiectivitate şi simpatie umană136. În felul acesta se confirmă, după părerea mea, afirmaţia lui

Jean Paul Sartre conform căreia “nu caracterul evreului crează antisemitismul, ci mai degrabă

antisemitismul crează caracterul evreului”.

În final, vorbind despre asimilarea intelectualului român evreu, constatăm că statul

român nu a venit cu strategii ale asimilării, ci acestea au fost create de la sine (schimbarea

numelui, portului). Modelele de comportament ale evreilor asimilaţi au creat un tip de evreu

uşor de recunoscut. E important să reţinem că asimilarea, ca fenomen de grup, a existat în

realitate numai pentru intelecualii evrei, deveniţi pe jumătate mândri şi pe jumătate ruşinaţi de

calitatea lor de evrei. Evreimii asimilate i s-a reproşat întotdeauna înstrăinarea de iudaism,

astfel încât calitatea de evreu devenea tot mai obsedantă. Evreii erau obsedaţi de ea după cum

ai fi obsedat de un defect sau de un avantaj fizic şi depindeau de ea tot aşa după cum depinzi

de un viciu. „Dispoziţia înnăscută” a lui Proust se referă la această obsesie personală, privată,

în mare măsură justificată de o societate în care succesul sau eşecul depindeau dacă te năşteai

evreu sau nu.

Încercând, în final, o radiografie a condiţiei duale, mă simt în calitate de avocat al

apărării scriitorului româno-evreu responsabilă să închei pledoaria apărării, lăsându-vă să

meditaţi, în calitate de juriu asupra dublei conexiuni spirituale pe care o avea scriitorul român

evreu.

Pentru scriitorul evreu originea lui era particulară, el fiind născut din eroare; ceea ce

îl legitima era conştiinţa limbii materne şi faptul că nu se simţea dezrădăcinat chiar dacă avea

135 Ibidem, p. 241 136Ibidem, p. 240

1

pistrui sau nasul acvilin, el simţea că aparţine literaturii române, pentru că nu se putea izgoni

în vreun exil lingvistic european sau american. El cerea scriitorilor români să fie acceptat în

Olimpul înălţimilor culturale româneşti. Dubla identitate îl punea în dificultate pentru că risca

să primească medalia de antisemit de la coreligionari sau de antinaţional de la scriitorii

naţionali. Dorea să nu-şi mai pună un pseudonim pozând în autohton spre a putea reuşi, dorea

să adere la o conştiinţă şi un suflet românesc, „vrea să viseze, să gândească, să iubească şi să

urască româneşte”137137. Când meditează, poetul cu dublă apartenenţă identitar-culturală, o

face în limba română şi-n jurul lui zumzăie cuvintele în limba evreiască. El are puterea de a

crea în limba maternă, dar nu a ezitat să-şi manifeste evreitatea niciodată. În final, limba lui e

româna, cultura lui e de formaţie română şi iudaică şi binele lui e legat de binele cetăţii.

Cunoaşterea exclude suspiciunea, crede el cu tărie, iar noi nu putem decât să-i dăm dreptate şi

să-l citim pentru a-l cunoaşte.

Bibliografie

I. Instrumente de lucru

Bibliografia cărţilor apărute în limbile minorităţilor naţionale din România în perioada

1990-2001, vol.1, Ministerul Informaţiilor Publice

Enciclopedia Judaica, Vol.1-19, Israel, Keter Publishing House, 1972

Hristodol, Gh. (coord.), Bibliografia istorică a României, vol.VIII (1989-1994),

Bucureşti, Editura Academiei Române, 1996

Idem, Bibliografia istorică a României, vol. IX (1994-1999), Cluj-Napoca, Editura

Academiei Române, 2000

Dicţionar enciclopedic de iudaism. Schiţă a istoriei poporului evreu, Bucureşti,

EdituraHasefer, 2000

1

137 Martin Abramovici, Condiţia dublei apartenenţe, Editura Univesal Dalsi, 2001, p.17

O istorie a evreilor din România în date, vol. II, (De la 1920 la 1944), Bucureşti, Editura

Hasefer, 2000

II. Izvoare

II. 1. Documente edite

Parlamentari evrei în forul legislativ al României (1919-1940). Documente, Bucureşti,

Editura Hasefer, 1998

Dr. Wilhelm Filderman. Un avocat al etniei sale. Un avocat al cauzei naţionale în

România. Articole, discursuri, memorii (1921-1948), vol.1-2, Fundaţia Dr. Wilhelm

Filderman

Scurtu, Ioan, Boar, Liviu (coord.), Minorităţile naţionale din România (1918-1925).

Documente, Bucureşti, 1995

Scurtu, Ioan, Dordea, Ioan (coord.), Minorităţile naţionale din România (1925-1931)

Documente, Bucureşti, 1996

Scurtu, Ioan (coord.), Minorităţile naţionale din România (1931-1938). Documente,,

Bucureşti, 1999

Şerbănescu, prof. Dr. Ioan (coord.), Evreii din România în secolul XX (1900-1920). Fast

şi nefast într-un răstimp istoric. Documente şi mărturii, vol.I-II, Bucureşti, Editura

Hasefer, 1993

II. 2. Periodice

Adam, 1929-1938

AIICN, XXXIV, 1995

Criterion. Revistă de arte, litere şi filosofie, 1934-1935

Curierul israelit. Organ săptămânal pentru apărarea intereselor evreieşti, 1919-1938

Cuvântul, 1933

Ilustraţiunea evreiască, 1930

Rampa, 1935

Vremea, 1928-1932

II. 3. Memorii, jurnale, mărturii

Aderca, Felix, Mărturia unei generaţii, Bucureşti, Editura Hasefer, 2003

Baltazar, Camil, Din romanul existenţei mele literare, Bucureşti, Editura Hasefer, 2004

Comarnescu, Petru, Jurnal (1931-1937), Iaşi, Institutul European, 1994

Crainic, Nichifor, Zile albe. Zile negre. Memorii (I), Bucureşti, Editura Gândirea, 1991

Dorian, Emil, Jurnal din vremuri de prigoană, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, p.5-95

Eliade, Mircea, Memorii, vol. I, Promisiunile echinocţiului (1907-1937), Bucureşti,

Editura Humanitas, 1991

Idem, Memorii, vol. II, Recoltele solstiţiului (1937-1960), Bucureşti, Editura Humanitas,

1991

Ionesco, Eugéne, Prèsent passé. Passé présent, Gallimard, 1968

Lovinescu, Eugen, Memorii. Aqua Forte, Bucureşti, Editura Minerva, 1998, p.212-303

Peltz, I., Am scris numai pentru promovarea omeniei, Bucureşti, Editura Hasefer, 2003

Schwefelberg, Arnold, Amintirile unui intelectual evreu din România, Bucureşti, Editura

Hasefer, 2000

Sebastian, Mihail, Jurnal 1935-1944, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996

Stern, Dr. Adolphe, Din viaţa unui evreu român, vol.3, Bucureşti, Editura Hasefer, 2001,

p.145-213

III. Lucrări generale

Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România. Adrian Marino în dialog cu

Sorin Antohi, Iaşi, Editura Polirom, 2001

Agrigoroaiei, Ion, România interbelică, vol. 1, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”,

Iaşi, 2001

Alexandrescu, Sorin, Paradoxul român, Bucureşti, Editura Univers, 1998

Ancel, Jean, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască, vol. II (1933-1944),

Bucureşti, Editura Hasefer, 2003

Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994

Călinescu, George, Istoria literaturii române de origini până în prezent, Bucureşti,

Editura Minerva, 1982

Constantinescu, Gabriel, Evreii în România (sec. XVI-XX), Alba-Iulia-Paris, Editura

Fronde, 2000

Duradine, Catherine, Istoria românilor, Iaşi, Institutul European, 1998

Hitchins, Keith, România 1866-1947, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996

Neumann, Victor, Istoria evreilor din România, Timişoara, Editura Amarcord, 1996

Ornea, Zigu, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, Editura

Eminescu, 1980

Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX, vol. 1 (1918-1948),

Bucureşti, Editura Paidea, 1999

Tismăneanu, Vladimir, Sprectrele Europei Centrale, Iaşi, Editura Polirom, 2001

Tutiuca, Dumitru, Eseişti români, Brăila, Editura Libertatea, 1996

IV. Lucrări speciale

IV.1. Depre intelectuali români şi evrei

Evreii în societatea şi conştiinţa istorică românească, CSIER, 2003

Evreii în ştiinţa românescă, în Curierul israelit, 20 iunie 1937, p. 6

Intelectualitatea evreească împotriva izolării, în Curierul israelit, 30 mai 1931, p. 3

M. Blecher mai puţin cunoscut- corespondenţă şi receptare critică, Bucureşti, Editura

Hasefer, 2000

Mihail Sebastian, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981

Sebastian sub vremi. Singurătatea şi vulnerabilitatea martorului, Editura Universal

Dalsi, Caietele Culturale Realitatea Evreiască, nr.6

Abramovici, Martin, Condiţia dublei apartenenţe, Editura Universal Dalsi, 2001

Aderca, Marcel, Felix Aderca şi problema evreiască, Bucureşti, Editura Hasefer, 1999

Agrigoroaiei, Ion, Regimul cultului mozaic după Marea Unire, în SAHIR, vol. 3, 1998,

p. 226-244

Idem, Dr. Wilhelm Filderman, contemporanul nostru, în SAHIR, vol. 6, 2001, p. 328-336

Algazi, L., Cărturarul evreu, în Curierul israelit, 4 ian. 1920, p.1

Antonesei, Liviu, Un model de acţiune culturală: grupul „Criterion”, în Cultură şi

societate. Studii privitoare la trecutul românesc (vol. îngrijit de Al. Zub), Bucureşti,

Editura Ştiinţifică, 1991, p. 367-390

Axelrad, A., Evreii în cultura română, în Curierul israelit, 1 martie 1936, p. 3-4

Benda, Julien, Trădarea cărturarilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993

Benjamin, Lya, Consideraţii despre specificul identităţii evreieşti din Transilvania

interbelică, în Altera, 1995, nr. 2, p. 128-135

Buzatu, Gheorghe, România interbelică în căutarea unei căi proprii de dezvoltare, în

Cultură şi societate. Studii privitoare la trecutul românesc (vol. îngrijit de Al. Zub),

Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p.104-136

Cantacuzino, Ioan, De două mii de ani…roman de Mihail Sebastian, în Criterion, 15 oct.

1934, p. 2

Carp, Horia, Pentru domnul profesor Iorga, în Curierul israelit, 5 nov. 1922, p. 1

Călinescu, Matei, Despre Ioan Petre Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecţii,

Iaşi, Polirom, 2002

Idem, „How can one be what one is?”: Cioran and Romania, în Identitate/alteritate în

spaţiul cultural românesc (vol. îngrijit de Al. Zub), Iaşi, Editura Universităţii „Al. I.

Cuza”, 1996, p. 21-43

Chimet, Iordan, Dosar Mihail Sebastian, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2001

Cioran, Emil, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990

Ciufu, Elena, Sebastian incomodul, în Adevărul literar şi artistic, febr. 2003, p.12

Crainic, Nichifor, Ortodoxie şi etnocraţie, Bucureşti, Editura Albatros, 1997

Crohmălniceanu, Ovid. S., Evreii în mişcarea de avangardă românească, Bucureşti,

Editura Hasefer, 2001

Idem, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol.I (1972), vol.II (1974),

vol.III (1975), Bucureşti, Editura Minerva

Deleanu, Iulia, Cu sufletul deschis. Carte de neuitare, Bucureşti, Editura Criterion, 2000

Durandin, Catherine, Discurs politic şi modernizare în România. Secolele XIX-XX, Presa

Universitară Clujeană, 2001, p.167-227

Eliade, Mircea, Profetism românesc, vol.I, Itinerariu spiritual, vol.2, România în

eternitate, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1990

Eliade, Mircea, Poimâine, în Criterion, 15 oct. 1934, p. 5

Florian, Alexandru, Intelectualul între carieră şi politică în Observator cultural, 2002,

nr. 121, p.12-14

Golopenţia, Anton, Situaţia intelectualilor români, în Criterion, 15 nov.-1 dec. 1934, p.1-

2

Grăsoiu, Dorina, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, Bucureşti, Editura Minerva,

1986

Grigurcu, Gheorghe, Mihail Sebastian sau omul vulnerabil, în Viaţa românească, 1997,

nr. 7-8, p.124-128

Iancu, Carol, Evreii din România (1919-1938). De la emancipare la marginalizare,

Bucureşti, Editura Hasefer, 2000

Ionescu, Nae, Chestiunea evreiască şi răspunsul unui ortodox din anii ’30, Editura

Samizdat, 2001

Kara, I., Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997

Kuller, Harry, 8 studii despre istoria evreilor din România, Bucureşti, Editura Hasefer,

1997, p. 267-338

Idem, Presa evreiască bucureşteană 1857-1994, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, p. 80-

133

Lazăr, Marius, Paradoxuri ale modernizării. Elemente pentru o sociologie a elitelor

culturale româneşti, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2002, p. 83-281

Livezeanu, Irina, Cultură şi naţionalism în România Mare (1918-1930), Bucureşti,

Editura Humanitas, 1998

Lovinescu, Eugen, Antisemitismul meu literar, în Adam, 10 iunie 1932, p.1-2

Ludo, I., De ce n-au evreii talent, în Adam, 15 nov. 1936, p.14-15

Idem, Conu Leonida faţă cu revoluţia germană, în Adam, 1 oct. 1933, p.1-7

Idem, Un ovreiu cumsecade în ghearele moralei judaice, în Adam, 1 martie 1934, p.6-11

Micu, Dumitru, Literatura română în secolul al XX-lea, Bucureşti, Editura Fundaţiei

Culturale Române, 2000, p. 33-45,117-128

Mozes, Tereza, Evreii din Oradea, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997

Mureşan, prof. univ. Camil (coord), Transilvania între medieval şi modern, Cluj-Napoca,

Fundaţia Culturală Română. Centru de Studii Transilvane, 1996

Mutti, Claudio, Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier (Nae

Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), Bucureşti,

Editura Anastasia, 1997, p. 41-100

Nagy-Talavera, Nicholas M., Nicolae Iorga- o biografie, Iaşi, Institutul European, 1995

Neculau, Adrian, Ferréol, Gilles (coord.), Minoritari, marginali, excluşi, Iaşi, Editura

Polirom, 1996

Neumann, Dr. Justin, Revelaţia literaturii lui M. Blecher, în Adam, 1 dec. 1937, p.17-43

Neumann, Victor, Intelectualii şi gândirea politică, în Observator cultural, nr.47, 2001,

p. 14-15

Oişteanu, Andrei, Imaginea evreului în cultura română. Studii de imagologie în context

est-central european, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001

Peltz, I., Calea Văcăreşti, Bucureşti, Editura Minerva, 1989

Petreu, Marta, Un trecut deocheat sau „ Schimbarea la faţă a României”, Cluj, Biblioteca

Apostrof, 1999

Purici, Ştefan, Românii şi evreii din Bucovina 1918-1923: împreună sau separat?, în

SAHIR, vol. 8, 2003, p. 195-213

Râpeanu, Valeriu, Nicolae Iorga-Nae Ionescu-Mircea Eliade. Polemici. Controverse.

Elogii, Bucureşti, Editura Lider, 1999

Rosen, Avram, Contribuţia evreilor la progresul industrial în România interbelică,

Bucureşti, Editura Hasefer, 2002

Idem, Teme demografice şi economice în preocupările doctorului Wilhelm Filderman, în

SAHIR, vol. 7, 2002, p. 207-222

Savitescu, Ionel, Jurnal 1935-1944, în Ateneu, august 1997, nr.8, p. 5

Schäffer, Gabriel, Literaţii evrei!, în Curierul israelit, 19 dec. 1920, p. 4

Idem, Evreii în literatura şi arta română, în Curierul israelit, 15 dec. 1922, p. 3

Sebastian, Mihail, Ion Trivale, în Cuvântul, 22 nov. 1933, p. 1

Idem, Nu rezistăm!, în Rampa, 4 feb.1935, p. 1

Idem, Totul e în regulă, în Rampa, 11 martie 1935, p. 1

Idem, Academia nu-i iubeşte pe creatori, în Rampa, 29 mai 1935, p. 1

Idem, Cum i-am cunoscut, în Rampa, 30 dec. 1935, p. 6

Idem, De două mii de ani… Cum am devenit huligan, Bucureşti, Editura Hasefer, 2003

Idem, Eseuri. Cronici. Memorial, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 219-540

Idem, Opere, vol.1, Bucureşti, Editura Minerva, 1994

Seişanu, Romulus, Principiul naţionalităţilor. Originile, evoluţia şi elementele

constitutive ale naţionalităţii, Bucureşti, Editura Albatros, 1996

Semilian, S., Cu privire la evrei în filologia română, în Curierul israelit, 23 oct. 1938, p.

3

Solomovici, Teşu, România Judaică. O istorie neconvenţională a evreilor din România.

2000 de ani de existenţă continuă, vol. 1 (de la începuturi şi până la 23 august 1944),

Bucureşti, Editura Teşu, 2001

Idem, Scriitori români de origine evreiască sau scriitori evrei de expresie românească, în

Contemporanul, 11 oct. 2001, p. 9

Şerban, Geo (coord), Zigu Ornea- permanenţa cărturarului, Bucureşti, Editura Hasefer,

2002, p. 287-292, 415-420

Idem, Citiţi-l corect pe Sebastian!, în Contemporanul, 5 oct. 2000, p. 3

Turliuc, Cătălin, Naturalizarea evreilor din România (1918-1924), în AIICN, XXXIV,

1995, p. 89-97

Vârgolici, Teodor, Jurnalul lui Mihail Sebastian, în Adevărul literar şi artistic, martie

1997, p. 4

Vişescu, Tatiana, Portret imperfect, Piteşti, Editura Electus, 2001

Vlădescu, Ovidiu Al., Principiul naţionalităţilor, Bucureşti, 1935

Volovici, Leon, Traiectoria unui intelectual evreu din România: Arnold Schwefelberg,

în SAHIR, vol. 5, 2000, p. 239-249

Vulcănescu, Mircea, De la Nae Ionescu la <<Criterion>>, Bucureşti, Editura

Humanitas, 2003

Idem, Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale

Române, 1991, p. 85-148

Idem, <<Tânăra generaţie>>. Crize vechi în haine noi. Cine sunt şi ce vor tinerii

români?, Bucureşti, Editura Compania, 2004

Idem, Generaţie, în Criterion, 15 nov.-1 dec. 1934, p. 3-6

Zalis, Henri (coord.), Contribuţia scriitorilor evrei la literatura română, Uniunea

Scriitorilor din România, Caietele „Viaţa românească”, 2001, nr.2

IV.2. Despre antisemitism

Protocoalele Înţelepţilor Sionului, (trad. Ioan Moţa ), Oradea, Editura Alma, 1997

Alter, Robert, The Jewish Voice, în Commentary, oct. 1995, p. 39-45

Bankier, David, Jewish Society through Nazi Eyes (1933-1936), în Holocaust and

Genocide Studies, 1991, nr. 2, p. 111-127

Bălan Dinu, Coordonate ale antisemitismului românesc din perspectivă comparatistă, în

SAHIR, vol. 8, 2003, p. 214-247

Bocşan, N., Mitu, S., Nicoară, T. (coord), Identitate şi alteritate. Studii de imagologie,

vol.II, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1998

Braham, Randolph L. (ed.), The Tragedy of Romanian Jewry, New York, Columbia

University Press, 1994

Bratu, Traian, Politica naţională faţă de minorităţi. Note şi observaţiuni, Colecţia

Actualităţi, 1925

Carp, Horia, Prăbuşirea antisemitismului, în Curierul israelit, 26 martie 1922, p. 1

Idem, Antisemitism academic, în Curierul israelit, 21 febr. 1937, p. 3

Claudian, Alexandru, Antisemitismul şi cauzele lui sociale. Schiţă sociologică, Bucureşti,

Editura Albatros, 2000

Cioroianu, Adrian, Antisemitismul, imaturiatatea naţionalismului, în Dilema Veche,

6-12 febr. 2004, p. 8

Constantinescu, Viorica, Evreul stereotip, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996

Constantiniu, Florin, Surse inedite despre Şoah, în Dosarele Istoriei, 2000, nr. 47, p. 59

Dawidowicz, Lucy, Războiul împotriva evreilor (1933-1945), Bucureşti, Editura Hasefer,

1999

Furet, Fr., Nolte, Ernst, Fascism şi comunism, Bucureşti, Editura Univers, 2000

Gross, Jan T., Vecini. Suprimarea comunităţii evreieşti din Jedwabne, Polonia, Iaşi,

Editura Polirom, 2002

Hausleitner, Mariana, Evreii şi antisemitismul în Bucovina între 1918 şi 1944, în SAHIR,

vol. 8, 2003, p. 195-213

Heinen, Armin, Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie politică,

Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 159-175, 462-472

Hrenciuc, Daniel, Mareşalul Joseph Pilsudski şi renaşterea Poloniei independente (1914-

1935), Rădăuţi, Editura Septentrion, 2003, p. 69-81

Ioanid, Radu, Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete între România şi

Israel, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 35-51

Idem, The Holocaust in Romania, Chicago, 2000

Meyer, Michael A., Anti-Semitism and Jewish Identity, în Comentary, nov. 1989, p. 35-

40

Nagy-Talavera, Nicholas M., O istorie a fascismului în Ungaria şi România, Bucureşti,

Editura Hasefer, 1996, p. 58-72, 339-418

Nechama Tec, Polish Anti-semitism and the Rescuing of Jews, în East European

Quarterlysept. 1986, nr. 3, p. 299-315

Nedelcu, Mioara, Minorităţile. Timpul afirmării, Iaşi, Editura Moldova, 2003

Petrencu, Anatol, Polonezii în anii celui de-al doilea război mondial, Editura Cartidact,

2005, p. 3-17, 58-80

Poliakov, Léon, Istoria antisemitismului, vol.IV, Europa sinucigaşă (1870-1933),

Bucureşti, Editura Hasefer, 2000, p. 121-327

Idem, European Anti-Semitism East and West, în Commentary, nov. 1998, p. 553-560

Sandache, Cristian, Doctrina naţional-creştină în România, Bucureşti, Editura Paideia,

1997, p. 7-146

Seton-Watson, Hugh, Eastern Europe between the Wars 1918-1941, New York, Harper

& Row Publishers, 1967

Shafir, Michael, Între negare şi trivializare prin comparaţie: negarea Holocaustului în

ţările postcomuniste în Europa Centrală şi de Est, Iaşi, Editura Polirom , 2002

Skerpan, Alfred A., Aspects of Soviet Antisemitism, în Antioch Review, sept. 1952, p. 289-

325

Soloviov, Vladimir, Nikolai, Berdiaev, Gheorghi, Fedotov, Creştinism şi antisemitism,

Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 96-134

Szpilman, Wladyslaw, Pianistul. Extraordinara poveste a supravieţuirii unui om în

Varşovia, 1939-1945, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004

Tismăneanu, Vladimir, Polonia eroică, în A Treia Europă, 2000, nr. 3-4, p. 35-37

Turda, Marius, Fantasies of Degeneration: Some Remarks on Racial Anti-Semitism in

Interwar România, în Studia Hebraica, 2003, nr. 3, p. 336-348

Turliuc, Cătălin, Interwind Destines. Modern Romania and Its Ethnic Groups, Iaşi,

Editura Junimea, 2003, p. 73-85

Voicu, George, Romanian Literary Anti-Semitism: Historical-Ideological Facets, în

Studia Hebraica, nr. 3, 2003, p. 138-162

Volovici, Leon, Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”. Eseu despre formele

antisemitismului intelectual în România anilor ’30, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995

Weber, Eugen, Dreapta românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995

Weber, Eugen, Hans, Rogger (coord.), Dreapta europeană. Profil istoric, Bucureşti,

Editura Minerva, 1995, p. 1-310

Weinreich, Max, Universităţile lui Hitler. Contribuţia intelectualilor la crimele

Germaniei împotriva evreilor, Iaşi, Editura Polirom, 2000

Wiehn, Erhard Roy, Despre sociologia antisemitismului, în SAHIR, vol. 3, 1998, p.

11-34