România între

Orient şi Occident

“Nu mă tem nici de bănuiala că aş întrece măsura, nici de învinuirea că aş ponegri de

voi spune că nu se afla pe faţa pământului un

neam de ticăloşi mai mârşavi decât fanarioţii.” 

Contele de Langeron 

La Constantinopol, pe malul sudic al  Cornului de Aur, a existat şi există şi azi cartierul Fanarului, numit astfel

de la un far, pus acolo pentru orientarea corăbiilor. În acest cartier

locuiau în special greci,oameni pricepuţi în afaceri, cu multe

relaţii,cunoscâd bine pe fruntaşi împărăţiei, cărora le furnizau tot felul

de mărfuri, ambiţioşi, dar în acelaşi timp intrigaţi şi lacomi.

Singurul ţel al tuturor acestor fanarioţi, ţintit încă

din cea mai fragedă copilărie, era un loc

de domnitor în Muntenia sau Moldova .

Privită în general, epoca fanarioţilor a fost o epocă

de decădere. Intriga, bacşişul, mita au preţ din ce în ce mai mare, iar în

schimb “caracterele devin din ce în ce mai rare.”

Obiceiul încoronării

Deşi situaţia lor era atât de şubredă, domnitorii din

Moldova şi Ţara Românească, la sfârşitul epocii fanariote,

sunt înscăunaţi cu mare fast, potrivit unui ritual moştenit de la fastul încoronării împăraţilor

bizantini.

Dimitrie Cantemir-” Descriptio Moldaviae”

“Cu acest alai, pleacă până la curtea vizirului, călare, [...], iese din cetate şi se îndreaptă către marea

biserică a Patriarhiei din Constantinopol. Oricine îl vede pe domnitor călare, turc sau credincios, chiar

dacă e aşezat în dugheana sa, trebuie să se ridice în picioare, să-şi încrucişeze mâinile pe piept şi să-şi

plece capul; mai mult decât atât, îndată ce a trecut pragul porţii, toate santinelele de ieniceri sunt aliniate

de şefii lor şi-l salută pe domnitorul care trece, ca şi pe marele-vizir, plecându-şi capul, punându-şi mâna dreaptă pe inima şi tragând în jos de pulpana hainei,

semn de mare cinste la ei, vrând să spună că îl respectă atât de mult pe domnitor, încât î-şi acoperă

picioarele în faţa lui şi nu se încumeta să se mişte decât dacă o va porunci el.” 

Economia

Teritoriul ţărilor româneşti era ciuntit, fiscalitatea se accentuează, iar intriga, bacşişul şi mita au preţ

din ce în ce mai mare. Astfel, în ordinea socială, se dă o

oarecare libertate ţăranilor, se înfiinţează spitale şi şcoli, se

impun noi legi, însă toate acestea nu compensează marile scăderi ale epocii fanariote, care ramâne totuşi

o perioadă destul de tristă a istoriei noastre.

Ţara era împărţită în judeţe, fieare judeţ fiind cârmuit de un administrator, numit, ca şi în Rusia, ispravnic. Fiecare familie

trebuia să plătească la Divan o ”dajdie” oarecare, care putea fi

reprezentată de bani, vite sau grâne.

Statul avea venituri, mai întâi de pe urma capitatiei, apoi din impozite indirecte şi de la vămi. Multa vreme, impozitele indirecte ajungeau numai în vistieria domnitorului,

deosebită de cea a statului. După reformele lui Constantin Mavrocordat, cele

două vistierii s-au unit într-una singură.

Politica

Românii dădeau domnitorilor lor titlul de domn sau voievod, unul de origine latină (dominus), iar celălalt de origine slavă (voievodă). La începutul secolului

al XIX-lea, sfatul domnnesc nu mai numară decât doisprezece

membrii, toţi boieri de primul rang, numiţi divaniţi sau divanişti, adică

boieri din divan. În Ţara Românească, membrii sfatului domnesc erau, în

ordine: marele-ban al  Craiovei, marele vornic, marele-logofat, marele- spătar.

“Nici-o descriere nu se poate apropia de adevăr când este

vorba să-I înfăţişeze pe slujbaşii din Ţara Românească.

Nemăsurata lor imoralitate, ticăloşia - acesta este cuvântul potrivit-îndurerează şi umple

omenirea de silă”.

Contele de Langeron 

Modă şi obiceiuri”Situarea ţării noastre între Orient si Occident

defineşte principalele caracteristici care particularizează cultura română, individualizează

mentalitatea poporului şi determină specificul naâional” 

Vestimentaţia din perioada fanariotă a preluat accente din Bizant, iar ceea ce numin noi port

fanariot sau ţinuta deja se împământănise demult la noi…

Călătorii străini au semnalat asemănarea dintre costumele ţăranului român şi cele al războinicilor daci aşa cum este el înfaţişat pe basoreliefurile de

pe columna lui Traian.Motivele ornamentale amintesc de motivele ceramicii străvechi care şi au originea în Antichitatea

timpurie.

Costumul românesc este caracterizat de broderia de pe camăşi, mai bogat în costumul femeiesc, de o mare delicateţe şi

desăvârşită sobrietate, culoare predominata fiind albul, cu întretăieri pe piept, pe mîneci şi manşete, brodate cu dungi fine de

culoare roşie sau neagră. Două aspecte pozitive erau curăţenia ţinutei, iar consulul Prusiei, Nelgebaur spune despre ţăran că “este curăţenia pe care o întâlneşti chiar şi în coliba cea mai saracă” şi

fermitatea ţăranilor de a-şi păstra portul tradiţional.

Cât despre boieri, nu era o foarte mare diferenţă a hainelor...

Îmbracămintea femeilor la curte, nu se deosebeşte prea mult de cea a

bărbaţilor, acestea purtau şi ele şalvari pe dedesubt şi papuci.Pe desupra, nişte cămaşi din mătase, foarte decoltate, un

anteriu prins în faţă cu agrafe, un ilic din catifea brodată, iar când ieşeau din

casă purtau feregeaua.

Aspecte religioase

Deosebirile dintre Biserica de Apus şi cea de Răsărit,evidente încă din secolul al  IV-

lea(cf. 251), se precizează în secolele următoare. Cauzele sunt multiple :tradiţii culturale diferite(greco-orientale,pe de o

parte,romano-germanice, pe de alta); necunoaşterea reciprocă,nu doar a limbilor, ci

şi a literaturilor teologice respective;divergentele de ordin cultural sau

eclesiastic(căsătoria preoţilor,interzisă în Apus ;Întrebuinţarea în cult a azimei în Apus şi

a pâinii dospite în Răsărit etc.).

Ioan Gheorghe Caragea

Ioan Voda Caragea este numit domn la

8 septembrie 1812. Este un om inteligent, si cult, dar lacom şi viclean, ca

majoritatea fanarioţilor de altfel.”Ciuma lui Caragea”

a durat un an de zile în capital,în restul ţării şi

mai mult; se crede că au pierit peste şaptezeci

de mii de suflete.

Domniţa Ralu

Domniţa Ralu, fata cea mai mică lui Voda Caragea. Este

înzestrată cu un deosebit simţ al artei, crescută în cultul

marilor creatori europeni de literatură şi muzică. A

amenajat în palatul domnesc un mic teatru, cu decoruri din hârtie vopsită, găsind

actori în rândul tinerilor care frecventau Şcoala Domnească.

Alexandru Ipsilanti

Se trăgea dintr-o familie grecească

din Constantinopol, care s-a stabilit în

ţară şi s-a încuscrit cu boierii români. Înainte de a primi domnia, a

fost dragoman al Porţii. Era un om foarte învaţat şi

dornic de reforme. A fost unul dintre

domnitorii fanarioţi mai buni.

In concluzie, epoca fanariota a avut o contribuţie majoră la formarea

istoriei noastre ca popor, lăsându-şi amprenta asupra mentalităţii,

culturii, şi poate datorită regimului fanariot religia dominantă este cea

ortodoxă.

Bibliografie

Constantin Gane, ”Amărâte si vesele vieţi de jupânese şi cucoane”; “Bucuresti, 550 de ani de la prima atestare documentară 1459- 2009”; Neagu Djuvara,”Între Orient si Occident”; Nicolae Cartojan, “Istoria literaturii române vechi”; Constantin Giurescu, ”Istoria ilustrată a românilor” Mircea Eliade, ”Istoria credinţelor şi ideilor religioase”; Sorin Alexandrescu, “Paradoxul Român”;L. Paicu – “Eseul”;