După fondarea orașului, Romulus a divizat oamenii Romei între cei pregătiți și cei inapți pentru luptă. Luptătorii au format Legiunea Romană, constituită din 6000 infanterie și 600 cavalerie. Restul a format poporul roman, iar din acest rest Romulus a selectat 100 dintre cei mai nobili pentru a-i servi drept senatori într-un consiliu consultativ al regelui, Senatul Roman. Pe acești oameni i-a numit patricieni și aveau să devină nobilii și elita orașului în timpul Republicii.

După 38 de ani petrecuți ca rege al Romei, Romulus a luptat în mai multe războaie în care a învins, mărind controlul Romei în tot Latiumul și în multe dintre zonele înconjurătoare. De asemenea, Romulus a instituit Augurii ca parte a religiei romane. Romulus avea să fie amintit de timpuriu drept cel mai mare cuceritor al Romei și unul dintre cei mai religioși oameni din istoria romană. După moartea sa la vârsta de 54 de ani, Romulus a fost deificat ca zeul războiului Quirinus și a servit nu doar ca unul dintre cei trei zei importanți ai Romei, dar și ca zeitatea asemănată orașului Roma.

După strania și misterioasa moarte a lui Romulus, domnia a căzut în mâinile lui Numa Pompilius. Lăudat pentru înțelepciunea sa naturală, domnia lui Numa a fost marcată de pace și prosperitate. La numirea ca rege, fiind sabin la naștere, a mărit Senatul pentru a include 100 de nobili sabini care veniseră la Roma în timpul domniei lui Romulus. Acești oameni erau numiți, de asemenea, patricieni, în timp ce descendenții lor aveau să devină elita Republicii.

Numa a reformat Calendarul roman ajustându-l pentru anul solar, instituind la fel de bine mai multe ritualuri religioase ale Romei. El a organizat zona din și din afara Romei în districte pentru un management mai ușor. El este, de asemenea, creditat pentru organizarea primelor bresle profesionale ale Romei.

Numa este amintit ca cel mai religios dintre regi (surclasându-l chiar pe Romulus), iar în timpul domniei sale, a introdus Flamenii, Virginele vestale ale Romei,Pontifii și Colegiul Pontifilor. De asemenea, în timpul domniei sale se spune că un scut din partea lui Jupiter ar fi căzut din cer cu soarta Romei scris pe el. Numa a ordonat copierea scutului în unsprezece exemplare, acestea devenind sacre romanilor.

Domnia sa avea să dureze 41 de ani și avea să aibă o moarte naturală, ușoară.

Tullus Hostilius se asemăna bine lui Romulus în atitudinea sa războinică și, complet diferit de Numa în lipsa de respect față de zei. Tullus a purtat război împotriva cetății Alba Longa, Fidenae și Veii, oferind astfel Romei chiar mai mare teritoriu și putere. În timpul domniei lui Tullus orașul Alba Longa a fost complet distrus, iar Tullus a înrobit populația, trimițând-o apoi înapoi la Roma.

Tullus dorea război atât de mult încât a mai purtat unul împotriva sabinilor. Odată cu venirea domniei lui Tullus, romanii și-au pierdut dorința pentru pace. Tullus a luptat atât de multe războaie încât neglijase complet venerarea zeilor. Legenda spune că din această cauză o ciumă a infectat orașul, Tullus însuși aflându-se printre cei infectați. Când acesta a implorat pentru ajutorul lui Jupiter, Jupiter i-a răspuns cu un fulger ce l-a ars pe rege și a transformat casa sa în cenușă.

În ciuda naturii sale războinice, Tullus Hostilius a selectat și reprezentat al treilea grup de persoane care formau clasa patriciană a Romei, consistând dintre cei care veniseră la Roma pentru a căuta azil și o nouă viață. De asemenea, el a mai construit o

nouă casă pentru Senat, Curia, care a supraviețuit peste 500 de ani după moartea sa. Domnia sa a durat 31 de ani.

În urma misterioasei morți a lui Tullus, romanii au ales un rege religios și pacifist în locul său. Acesta era nepotul lui Numa,Ancus Martius. Mult precum bunicul său, Ancus a făcut puține pentru a mări granițele Romei și a dus războaie doar atunci când teritoriile sale aveau nevoie să fie apărate. De asemenea, el a construit un apeduct, Aqua Martia și a construit prima închisoare romană pe Dealul Capitoliului.

În timpul domniei sale, Dealul Janiculum aflat pe malul de vest era fortificat pentru a proteja Roma. Tot el a construit și primul pod peste Tibru. De asemenea, el a fondat portul Romei Ostia pe Marea Tireniană și dezvoltarea primelor lucrări de sare. În timpul domniei sale, mărimea Romei a crescut din cauză că Ancus folosea diplomație pentru a alătura pe calea pașnică orașele mai mici din înconjurul Romei, într-o alianță. Folosind această metodă, a completat cucerirealatinilor și restabilirea așezării lor pe Dealul Aventin, formând astfel clasa de plebei a Romei.

Avea să moară din cauze naturale, la fel ca și bunicul său înaintea sa, după 37 de ani ca rege și avea să fie amintit ca cel mai mare Pontif al Romei.

Lucius Tarquinius Priscus nu era doar al cincilea rege al Romei, dar și primul născut etrusc. După imigrarea în Roma, l-a simpatizat pe Ancus, care l-a adoptat mai târziu ca pe fiul său. La urcarea la tron, a condus războaie împotriva sabinilor și etruscilor, ceea ce a dublat mărimea Romei și a adus mari bogății orașului.

Printre primele sale reforme se numără adăugarea a 100 de scaune noi Senatului, aducând persoane din rândurile triburilor etrusce cucerite și ridicând numărul senatorilor la 300. A folosit prada de război din cuceririle sale pentru a construi mari monumente pentru Roma. Printre acestea se număra marele sistem de canalizare al Romei, folosit pentru secarea zonei de mlaștină dintre cele șapte dealuri ale Romei. În locul acesteia, a început ceea ce avea să devină Forul Roman. Tot el a instituit fondarea Jocurilor Romane.

Cel mai faimos proiect de construcții al său este Circus Maximus, un imens stadion folosit pentru întrecerile de care, rămânând până în zilele noastre cel mai mare stadion din lume. Priscus a urmat terminarea Circus Maximus cu începerea construcțiilor pentru o fortăreață-templu zeului Jupiter pe Dealul Capitoliului. Din păcate, a fost ucis după 38 de ani ca rege de mâinile fiilor lui Ancus Marcius înainte ca acel proiect să fie terminat. Domnia sa este cel mai bine amintită din prisma introducerii simbolurilor militare și oficiilor civile, dar și introducerea Triumfului roman, fiind primul roman sărbătorit.

În urma morții lui Priscus, ginerele său Servius Tullius l-a succedat la tron, al doilea rege născut etrusc aflat la conducerea Romei. Precum socrul său, Servius câștigat războaie împotriva etruscilor. A folosit comoara venită din campanii pentru a construi primele ziduri ce înconjurau complet cele șapte dealuri ale Romei; construcția este cunoscută sub numele de Pomerium. A adus și reforme întru armata romană.

Este faimos pentru implementarea unei noi constituții pentru romani, continuând procesul de dezvoltare al claselor orașului. A instituit primul recensământ din lume, care diviza poporul Romei în cinci clase economice și a format Adunarea secolului. El a folosit acest recensământ și pentru a diviza poporul din interiorul Romei întru patru triburi urbane bazate pe locația lor în oraș, stabilindAdunarea tribală. Domniei sale îi este atribuită și construirea templului Dianei de pe Dealul Aventin.

Reformele lui Servius au adus o schimbare majoră în viața romană: drepturile de vot erau acum bazate pe bogăția economică, transferând multă putere în mâinile elitei romane. Odată cu trecerea timpului, însă, Servius a favorizat în mod crescând cei mai sărăciți oameni pentru a obține favoruri din partea plebeilor. Legislația sa a fost una extrem de penibilă ordinului patrician. Domnia sa de 44 de ani a fost finită cu asasinarea sa într-o conspirație condusă de propria sa fiică, Tullia, alături de soțul său, Lucius Tarquinius Superbus.

Al șaptelea și ultimul rege al Romei a fost Lucius Tarquinius Superbus. Ca fiul lui Priscus și ginerele lui Servius, Tarquinius era, de asemenea, de naștere etruscă. În timpul domniei sale etruscii au atins vârful puterii lor. Spre deosebire de toți ceilalți regi dinaintea sa, Tarquinius a folosit violența, uciderea și terorismul pentru a menține controlul asupra Romei. A abrogat multe dintre reformele constituționale antecedente create de către predecesorii săi. Singurul lucru benefic Romei a fost completarea templului lui Jupiter început de tatăl său, Priscus.

Tarquinius a înlăturat și distrus toate raclele sabine de pe Piatra tarpeiană, înfuriind oamenii Romei. Oamenii nu mai puteau tolera domnia sa tiranică atunci când a permis violul Lucreției, o patriciană romană, de mâinile propriului său fiu. Rudă a Lucreției, Lucius Junius Brutus (strămoș al lui Marcus Brutus), a convocat Senatul și l-a expulzat pe Tarquinius și monarhia sa din Roma în510 î.Hr..

După înlăturarea lui Tarquinius, Senatul a votat ca niciodată să nu mai fie permisă domnia unui rege și a reformat Roma într-un guvern republican în 509 î.Hr.. Lucius Junius Brutus și Lucius Tarquinius Collatinus, un membru al familiei Tarquin și văduvul Lucreției, au procedat în a deveni primii consuli ai noului guvern al Romei. Acest nou guvern îi va conduce pe romani în cucerirea majorității lumii mediterane și va supraviețui pentru următorii cinci sute de ani, până la domnia lui Iulius Cezar și Cezar August.

Versiunea lui Titus Livius a înființării republicii spune că ultimul rege al Romei, Lucius Tarquinius Superbus(Tarquin cel Mândru), Sextus Tarquinius, care a violat o nobilă romană pe nume Lucreția.[7][8] Lucreția și-a obligat familia să acționeze, prin aceea că și-a adunat rudele masculine, le-a spus ce s-a întâmplat și apoi s-a sinucis.[9] Aceștia au fost obligați să o răzbune și au condus o răscoală prin care au expulzat din Roma casa regală (Tarquinii), aceștia găsindu-și un refugiu în Etruria.

Soțul Lucreției, Lucius Tarquinius Collatinus[10] și Lucius Junius Brutus au fost aleși primii doi consuli, ofițerii șefi ai noii Republici. (Marcus Junius Brutus, care mai târziu avea să-l asasineze pe Gaius Iulius Cezar, a revendicat descendența sa din acest prim Brutus.)

Consulii timpurii au preluat rolurile regelui cu excepția înaltului său statut de preot în venerarea lui Jupiter Optimus Maximus la templul sacru de pe Colina Capitoliului. Pentru această îndatorire romanii au ales un Rex sacrorum[11] sau „rege al lucrurilor sfinte”. Până la sfârșitul Republicii, acuzația că un om puternic ar fi vrut să se facă rege a rămas un memento de clătinarea carierei pentru urmași (asasinii lui Iulius Cezar au spus că încercau doar să ferească Roma de reabilitarea ei ca monarhie).[12]

Cetățenii din Roma erau împărțiți în patricieni și plebei. Aceste două clase se moșteneau ancestral. Deși patricienii monopolizaseră toate oficiile politice și probabil majoritatea averilor în Republica timpurie, au existat și plebei avuți, menționați în diferite documente istorice. Pe de altă parte, multe familii de patricieni și-au pierdut în decursul vremurilor atât bogăția cât și influența politică. Până în secolul XX î.Hr. clasificările aveau

sens predominant în funcțiile religioase, unde multe dintre posturile de preot erau sub restricția de a fi ocupate doar de patricieni.

Relația dintre plebei și patricieni s-a înăsprit uneori atât de tare, încât plebeii și-au părăsit orașul, luându-și familiile și posesiile portabile și și-au stabilit tabăra pe un deal din afara zidurilor Romei. Refuzul lor de a mai coopera cu patricienii a condus la schimbări sociale. În 494 î.Hr., la doar 15 ani după formarea Republicii, plebeii au ales pentru început doi lideri cărora le-au oferit titlul de tribuni. Plebeii au jurat că își vor păzi liderii în mod sacrosanct sau neatinși în timpul mandatelor lor, și că plebeii uniți vor ucide pe oricine ar încerca să facă rău unui tribun. A doua secesiune a condus la o definire legală mai detaliată a drepturilor și îndatoririlor lor și a ridicat numărul tribunilor la 10. Secesiunea finală a dat Consiliului Plebeilor (Concilium Plebis) forță legislativă. Este important de notat că legile erau obligatorii atât pentru patricieni cât și pentru plebei și, de fapt, Consiliul Plebeilor a devenit corpul principal pentru aprobarea legilor romane.

În întregul secol IV î.Hr. romanii au luptat într-o serie de războaie împotriva vecinilor lor, cei mai notabili fiind sabinii și samniții, care deveniseră principalul lor adversar din peninsula Italiei. În cele din urmă, ei au devenit puterea majoră a Ligii Latine, o coaliție de orașe-state din zona Latium, o regiune a cărei inimă este Roma. În această perioadă Romei i s-au ivit obstacole serioase. În 390 î.Hr. galii din Galia Cisalpină (valea râului Po) au înfrânt legiunile romane și au prădat orașul, cerând o imensă răscumpărare din partea romanilor pentru a-l salva de la completa sa distrugere. În timp ce un senator roman a protestat în fața liderului galilor Brennus că greutățile folosite pentru măsurarea răscumpărării nu sunt exacte, Brennus și-a aruncat sabia pe greutăți și a rostit celebrele cuvinte: Vae victis („vai de cei învinși”). Ceea ce i-a deosebit cu adevărat pe romani de vecinii lor a fost că, în ciuda tuturor înfrângerilor suferite, ei se regrupau și continuau să lupte, neacceptând niciodată înfrângerea.

În anul 283 î.Hr. Pyrrhus din Epirus a venit în ajutorul coloniei grecești Tarentum împotriva romanilor.[13] Pyrrhus era considerat cea mai mare minte militară de la Alexandru cel Mare încoace, dar chiar și după ce a înregistrat trei victorii, el nu a fost capabil să învingă Republica Romană, suferind pierderi ireversibile. Expresia „victorie à la Pirus” vine de la aceste bătălii, când se spune că Pyrrhus ar fi spus: „Încă o astfel de victorie și voi fi pierdut”. Când Pyrrhus s-a retras, dar a luptat mai departe în Sicilia și Grecia, romanii au câștigat o importantă reputație internațională, și începuseră să câștige și atenția superputerilor elene din est.

Până în anul 268 î.Hr. romanii dominau în Italia printr-o rețea de aliați, orașe-state cucerite, colonii și garnizoane strategice. Aliații și orașele-state cucerite erau totdeauna divizate cu grijă, încredințându-li-se diferite drepturi (unele dispuneau de Drepturile latine, altele nu) și diferite taxe într-o politică de „divide și conduce”. În acea vreme Roma a început să privească și în afara Italiei, către insulele și bogatul comerț al zonei mediterane.

Imediat ce Roma și-a consolidat controlul în peninsula italiană, a trebuit să înfrunte o serioasă confruntare cu Cartagina, într-o serie de trei războaie punice (punic este latinul pentru fenician) (264-241 î.Hr., 218-202 î.Hr. și 149-146 î.Hr.).[13] După aceste conflicte, Roma a devenit indiscutabil cea mai puternică națiune din Europa și spațiul mediteranean, un statut pe care îl va păstra până la divizarea Imperiului Roman între Imperiul Roman de Apus(care a căzut în anul 476) și Imperiul Roman de Răsărit, numit și Imperiul Bizantin (care a supraviețuit până în 1453).

Cartagina, o colonie feniciană de pe coasta Tunisiei de azi, era în anul 264 î.Hr. o republică oligarhică, un puternic oraș-stat cu un vast imperiu, și, cu excepția Romei, cea mai mare putere din vestul mediteranean.[14] În vestul Atenei, dominanța navală a Cartaginei era incontestabilă, însă armata sa de uscat era foarte incompletă. Cetățenii săi rareori luptau direct împotriva inamicilor lor pe sol; în loc de asta preferau să folosească imensa avere agonisită prin comerț pentru a angaja mercenari să lupte în războaie în locul lor.

Primul război punic între Roma și Cartagina a început ca o dispută pentru insula Sicilia. Inițial o serie de victorii navale ale Cartaginei le-a adus supremația militară. În 261-260 î.Hr. Roma a contraatacat, construindu-și propria flotă după modelul navelor de război cartagineze și instalând pe bărcile lor corvus, un „pod de asalt“ care se agăța de vasele inamice și le imobiliza. Acesta a permis trupelor romane să asalteze și să captureze cu ușurință corăbii ale Cartaginei, conferindu-i Romei inițiativa tactică. După mai multe bătălii navale care s-au încheiat cu victoriile romane, Cartagina învinsă a semnat un tratat de pace care asigura Romei controlul total asupra Siciliei. În 238 î.Hr. trupele mercenare ale Cartaginei s-au revoltat, iar Roma a profitat de ocazie pentru a captura Corsica și Sardinia din mâinile acesteia. Din acel moment, romanii aveau să folosească expresia mare nostrum („marea noastră“), deoarece într-adevăr controlau aproape toată Mediterana. Flota Romei putea împiedica orice invazie amfibie asupra Italiei, controla importantul și bogatul comerț maritim pe traseele sale, și chiar invada alte țări.

În următorii ani Cartagina și-a îmbunătățit finanțele și și-a expandat imperiul colonial în Hispania (Spania de astăzi), sub familia Barca, al cărei cel mai cunoscut membru, Hannibal, a jurat sacru să fie un prieten al Romei. Totuși, în 221 î.Hr. Hannibal a atacat Saguntum în Spania, un oraș aliat Romei, începând Al doilea război punic. În acest război au existat trei mari teatre militare. Cel mai important a fost peninsula Italia, unde Hannibal a înfrânt legiunile romane în mod repetat. Al doilea ca importanță a fost Spania, unde Hasdrubal, un frate al lui Hannibal, a apărat orașele coloniale ale Cartaginei, învingându-i pe romani în mai multe ocazii, însă și pierzând unele bătălii. A treia zonă militară mare a fost Sicilia, unde romanii dețineau supremația militară.

Hannibal i-a surprins pe romani atunci când a condus o mare armată de mercenari, compusă în majoritate din gali, hispanici și numidieni, înspre Italia prin Alpi, luând cu el acea faimoasă duzină de elefanți de război africani, deși aceștia nu s-au dovedit foarte valoroși în următoarea sa campanie. Hannibal era un maestru strateg care cunoștea slăbiciunile și vulnerabilitatea cavaleriei romane. Astfel el și-a folosit cavalerie ușoară numidiană și cavaleria grea galică și hispanică, cu un efect devastator. În fruntea armatei sale a înfrânt legiunile romane în mai multe încleștări, cea mai faimoasă fiind Bătălia de la Cannae, dar strategia sa pe termen lung a eșuat. Nu avea echipament de asalt pentru a putea cuceri însuși orașul Roma, și astfel și-a propus să întoarcă aliații italieni împotriva Romei și să lase orașul să moară de foame. Însă orașele-stat italiene, cu câteva mari excepții, au rămas loiale și au continuat să lupte de partea Romei, în ciuda aproape invincibilei armate conduse de Hannibal ce mărșăluia în nordul regiunii rurale italiene. Ca rezultat, războiul a continuat neconcludent în Italia și Spania pentru șaisprezece ani.

În mod decisiv, Hannibal nu a primit niciodată vreo întărire majoră din Cartagina, în ciuda multelor sale pledoarii (cea mai faimoasă fiind cea din urma Bătăliei de la

Cannae, când l-a trimis pe fratele său mai mic Mago la Cartagina). Dar nici Senatul Roman nu ar fi acceptat niciodată înfrângerea, în adevărata sa tradiție și încăpățânare romană. Hasdrubal, fratele lui Hannibal, și-a repetat fapta vitejească aducând o altă armată mercenară în Italia, abandonând Spania, dar a fost înfrânt decisiv de romani în Bătălia de la râul Metaurus.

Publius Cornelius Scipio Africanus, un tânăr comandant roman, a preluat controlul asupra armatei din Spania, capturând orașele aparținând Cartaginei; a făcut câteva alianțe cu liderii locali și apoi a invadat însăși Africa. Hannibal s-a întors pentru a-l înfrunta pe Scipio și, în final, la Bătălia de la Zama în 202 î.Hr., romanii l-au înfrânt pe Hannibal. Cartagina a cerut pace și Roma a izolat orașul, reducându-l doar la teritoriul african și forțându-l să plătească o imensă despăgubire. Hannibal a avut un rol de lider în reconstruirea Cartaginei și a reușit să facă acest lucru atât de bine, încât Roma l-a forțat să plece în Asia Mică, unde a servit mai multor regi locali ca sfetnic militar, până când s-a sinucis câțiva ani mai târziu pentru a evita capturarea sa de către agenții romani.

Cartagina era învinsă, însă nu și distrusă. A reușit să plătească rapid despăgubirile cerute de romani și a început să arate încă o dată semne alarmante de putere. Cato cel Bătrân, după un voiaj în Cartagina, își concludea toate discursurile spunând: „Ceterum censeo Carthaginem esse delendam“ (Consider că trebuie să distrugem Cartagina!). În anul 149 î.Hr. Roma, temându-se de amenințarea pe care o putea exercita din nou Cartagina, a cerut termeni aproape imposibili: demolarea zidurilor orașului și mutarea în altă parte în Africa. Cartagina a refuzat, iar Roma a declaratAl treilea război punic, oferind comanda lui Scipio Aemilianus. Acesta a asediat orașul timp de trei ani, după care a spart zidurile orașului, prăduind și arzând Cartagina până la pământ, ba chiar, conform legendei, depunând sare în pământ pentru a se asigura că nimic nu va mai crește vreodată acolo. Fapte după care supraviețuitorii au fost vânduți ca sclavi, iar Cartagina a dispărut ca putere independentă, deși mai târziu avea să fie refondată drept colonie romană.

În timpul celui de-al doilea război punic, Filip al V-lea, rege al Macedoniei, unul dintre statele succesoare ale imperiului lui Alexandru cel Mare, s-a aliat cu Hannibal în lupta sa împotriva Romei. Deși Filip nu a contribuit cu mult în sprijinul lui Hannibal, faptele sale au dat romanilor un casus belli în confiscarea teritoriului de la Filip de-a lungul coastei adriatice pentru a putea combate pirateria care periclita comerțul Romei. Aceasta a deschis ușa interferențelor romane în teritoriul Greciei.

Politica inițială romană privind orașele-state grecești independente precum Atena, Sparta și Teba, era de a menține un status quo. Existau chiar puternice ligi de orașe-state, precum Liga achaeană și Liga aetoliană, ambele fiind folosite de Roma și Macedonia în jocul lor pentru supremație în însăși Grecia. Mai multe războaie au rezultat între Roma și Filip al V-lea, niciunul aducând câștiguri pentru Filip, care și-a văzut regatul rămas fără putere și teritoriu.

În tot acest timp Antiochus al III-lea cel Mare, rege al Imperiului Seleucid, a intrat în război cu Roma pentru a avea controlul Greciei între 192–188 î.Hr.. Hannibal, servind la acea vreme la curtea lui Antiochus ca sfetnic militar, a îndemnat regele să nu atace Grecia cu atât de puține trupe — Antiochus a făcut întocmai și a pierdut. Trupele romane l-au urmărit pe monarhul seleucid înapoi în Asia Mică și pentru prima oară Roma deținea teritorii în partea depărtată a Egeei. După tratatul de pace, Roma a oferit cantități considerabile de pământ cătrePergamum, un oraș-stat independent condus de o

monarhie elenă, fără a avea vreo legătură cu succesorii lui Alexandru și insulei Rodos, pe atunci o puternică republică maritimă.

La moartea lui Filip în Macedonia (179 î.Hr.), fiul său, Perseus al Macedoniei, a încercat să recupereze puterea și influența pierdute de tatăl său și să recucerească Grecia. Senatul roman a declarat război împotriva Macedoniei când Perseus a fost implicat în complotul de asasinare împotriva unuia dintre regii aliați ai Romei. La început Roma nu vedea bine lupta împotriva forțelor Macedonene, dar în 168 î.Hr., legiunile au zdrobit falanga macedonean în Bătălia de la Pydna și Macedonia a fost divizată în patru republici marionetă.

Timp de mai mulți ani (168–147 î.Hr.), Grecia s-a aflat în pace, până când Macedonia s-a ridicat sub domnia unui rege nativ și a fost complet zdrobită de Roma. În 146 î.Hr. Roma a purces către ultimele rămășițe ale libertății grecești în sud, Liga achaeană, cucerindu-i și terminând definitiv ceea ce se numea independența greacă. Pentru a oferi un exemplu înspăimântător și pentru a arăta că vârsta orașelor-state greci trecuse, Roma a distrus complet Corintul (și el, precum Cartagina, a fost reconstruit precum colonie romană). Aceste teritorii au fost reorganizate ca provinciile Achaea (sudul Greciei) și Macedonia și s-au aflat sub conducere romană (mai târziu bizantină) până în secolul XIII d.Hr.

În 133 î.Hr. regele Attalus III al Pergamum și-a lăsat moștenire întregul regat Republicii Romane. Decizia a fost luată parțial pentru că Attalus dorea să evite orice posibile dispute dinastice ce s-ar fi ivit după moartea sa și parțial pentru că și el observase că tendința generală în Egee era imperialismul roman. Lăsându-și țara moștenire, a sperat să evite acapararea teritoriului Pergamon de către romani prin folosirea armelor; însă lucrurile s-au complicat din pricina rebeliunii luiAristonicus, o rudă a lui Attalus care se autoproclamase rege al Pergamum cu titlul de Eumenes al III-lea. După patru ani de război, (133–129 î.Hr.) el a fost învins și capturat. Teritoriul a fost reorganizat în provincia Asia și a sfârșit devenind unul dintre cele mai prețioase terenuri pe care romanii le-au controlat vreodată. umplând cu rapiditate vistieria republicii la nivele nemaiatinse până atunci. Guvernatorii romani din Asia erau corupți și lacomi și injustiția a fost deasă în provincie pentru aproape un secol după transferul de putere.

Dar în 133 î.Hr. erau probleme mai aproape de casă.

Succesele militare și diplomatice romane în jurul Mediteranei au avut ca rezultat noi și neobișnuite presiuni asupra structurilor vechiului oraș-stat. În timp ce conflictele dintre facțiuni deveniseră o parte tradițională a vieții romane, mizele erau acum mult mai ridicate; un guvernator provincial corupt se putea îmbogăți peste orice și-ar fi putut imagina strămoșii săi, iar un comandant militar victorios avea nevoie doar de sprijinul legiunilor sale pentru a putea conduce vaste teritorii.

Începând cu războaiele punice, economia romană a început să alunece în altă direcție, dovedindu-se mai târziu auto-distructivă. Familii puternice din Roma și-au însușit teritorii ce odată aparținuseră orașelor italiene la care s-au renunțat în favoarea lui Hannibal în timpul războiului. Aceasta a dat startul unui proces care până la final va dezbina însăși Republica.

Armata romană din acel timp se baza pe proprietatea pământurilor: astfel, numai oamenii ce își puteau procura propriile arme și care dovedeau că dețineau pământ puteau servi în stadiul militar. Ideea era că oamenii care dețineau ferme aveau mai multe

de pierdut pe câmpul de luptă și, astfel, ar fi luptat mai puternic și mai îndelungat decât mercenarii sau cei recrutați. Atât timp cât Roma avea o mare populație stabilă de tineri împroprietăriți, acest sistem a funcționat, soldații putându-se întoarce la fermelor lor să muncească când nu erau plecați în campanie. Aproape nesfârșita serie de războaie ce a urmat după cele punice a făcut însă ca armata să nu se mai poată relaxa după numai câteva luni; războaiele erau frecvente, departe de casă și, mai important decât orice, ajunseseră la punctul în care fermierii se puteau întoarce acasă doar în interval de câțiva ani. Ca rezultat, terenurile au ajuns nemuncite și înțelenite. Aceasta a forțat familiile acestora să rămână în urmă și să se împrumute pentru a cumpăra mâncare. Aceste împrumuturi s-au acumulat în sume majore prin care mulți fermieri, luptând în afară în numele Romei, au ajuns să-și piardă pământurile în fața creditorilor, care le-au consolidat în latifundii.

Până în 133 î.Hr. problema devenise prea violentă pentru a putea fi ignorată în continuare. Însă mulți membri ai Senatului, în special patricienii și familiile vechi, aveau acum un interes serios în conservarea status quo-ului - cedarea oricărui teritoriu al lor însemna pierderea veniturilor vaste și a luxului prin care deveneau extrem de notorii încurajându-l. Mai mult, banii însemnau putere - banii cumpărau voturi, banii cumpărau imunitate de la judecată, banii puteau cumpăra orice în Republica Romană, iar fără ei nici un senator nu ar fi rezistat mult. Era o simplă amenințare la veniturile private ale Senatului. Pentru mulți era abilitatea de a candida pentru oficiu sau a urca pe scara puterii.

Așa și-au făcut apariția frații Gracchus. Tiberius Gracchus a început în 133 î.Hr., reforma în sistem pentru a permite soldaților care se întorceau din aproape constantele războaie sau îndatoriri ca garnizoană la granițele mereu crescânde ale Republicii imperiale să primească parcele de pământ, din teritoriile deținute, tehnic vorbind, de către Senat și poporul din Roma sau, cu alte cuvinte, din însuși partea statului. Însă multe dintre aceste terenuri erau chiar sursele de venit folosite de senatori pentru a se îmbogăți și orice mișcare pentru a li se lua era respinsă de puternice violențe din partea Senatului. Tiberius, pentru a-și legifera reformele, a trebuit să muncească în afara constituției Republicii. Acțiunile sale au fost etichetate ilegale. Senatul a răspuns prin masacrarea lui Gracchus și a 300 dintre adepții săi pe străzile din Roma.

Fratele său mai mic, Gaius Gracchus, a continuat eforturile reformei aproape zece ani mai târziu, promovând extinderea cetățeniei romane către toate orașele Italiei și stabilind echitatea ca o nouă forță în politica romană. Gaius, însă, a amenințat serios proprietatea Senatului, iar în rezultat Senatul a acționat împotriva sa cu forță armată, angajând mercenari cretani să-i masacreze pe el și adepții săi în timp ce retraseră pe Dealul Capitoliului și se baricadaseră înăuntru.

O reacție conservativă a adus puterea înapoi Senatului, însă proasta administrare a Războiului iugurtin în 112 - 105 î.Hr. deasupra unui al doilearăzboi al sclavilor în Sicilia a condus la câteva înfrângeri militare severe în fața triburilor germanice invadatoare precum în Bătălia de la Arausio în105 î.Hr.. Aceste triburi amenințau să invadeze însăși Italia, însă Roma a și-a găsit salvarea în persoana lui Gaius Marius un „novus homo“ (om nou: un om bogat, ai cărui străbuni nu s-au remarcat). Marius l-a înfrânt pe Iugurta în Africa în 105 î.Hr, câștigând și punând capăt războiului iugurtin. Aflat în campanie, însă, a aflat că a fost ales consul în „absentia“ pentru a putea combate pericolul germanic și s-a întors la Roma. A executat o reformă majoră asupra legiunilor romane. A permis

recrutarea cetățenilor romani săraci și fără pământ în legiune. Alături de aceștia a mers la luptă și a fost victorios în fața invadatorilor germanici. După război, Marius a reușit să procure așezări pentru veteranii săi ca o recompensă pentru serviciile lor, însă doar înfruntând opoziție senatorială violentă. Era un semn al schimbării - trupele romane aveau de acum să fie formate aproape în întregime de către bărbați săraci, fără pământuri și slujbă care își priveau comandații ca binefăcătorii lor.

După criză, Senatul s-a dovedit încă o dată ineficient în rolul său, nereușind să rezolve nemulțumirile crescânde iscate între aliații Italiei. După asasinarea reformatorului Livius Drusus în 91 î.Hr., marea majoritate a aliaților Italiei s-au răsculat, începând Războiul social (latină: Socii - aliați). Romanii au putut încheia acest război în 88 î.Hr., doar prin oferirea cetățeniei romane tuturor italienilor locuind în sudul râului Po.

În același timp, Mithridates al VI-a al Pontusului invada Bitinia, ultima dintre o serie de mai multe provocări în urma căreia Roma a fost forțată să acționeze. Lucius Cornelius Sulla s-a ridicat după Războiul social ca un nou om puternic de factură conservantă în Senat, servind sub Marius atât în Războiul iugurtin, cât și în campania sa împotriva triburilor germanice invadatoare, fiind singurul om dinăuntrul Romei ce l-ar fi putut provoca pe Marius însuși. Sulla a fost determinat să conducă noul război împotriva lui Mithridates și să iasă în sfârșit din umbra lui Marius.

Marius, deși îmbătrânit, voia, de asemenea, gradul de general. În final, Sulla a fost învingător și a mers să lupte împotriva lui Mithridates în Grecia, unde s-a dovedit un lider capabil și un soldat excelent, expulzându-l pe Mithridates în afara Greciei, înapoi în Asia, impunând un nou tratat de pace favorabil Romei. În timpul ce-a fost plecat, însă, Marius a făcut un pas fără precedent - a preluat controlul asupra Romei înarmând sclavi și foști-veterani, folosind forța pentru a i se acorda al șaptelea mandat în poziția de consul. S-a angrenat într-un măcel răspândit al oponenților săi, însă regimul lui nu fost unul durabil - la numai puține zile după alegerea sa murind de o hemoragie craniană masivă, în timp ce se afla în culmea puterii.

Sulla s-a întors la Roma în 83 î.Hr. pentru a se confrunta cu succesorul lui Marius, Carbo, care doar recent preluase comanda de la Cinna, succesorul ales de către Marius și fost co-consul. Trupele aflate sub Carbo nu au oferit prea multă rezistență și acesta a fost înlăturat cu rapiditate, Sulla preluând controlul asupra Romei folosindu-se de propria sa armată, nu precum Marius, care folosise o forță voluntară.

Sulla s-a proclamat rapid dictator al Romei. Deși mandatul dura tehnic doar șase luni, Sulla l-a deținut timp de doi ani, folosindu-și armata pentru a menține puterea. Sulla dorea să dea timpul înapoi în vremurile de înainte de Gaius Gracchus. A curbat puterea adunărilor populare, reducând abilitatea liderilor populari de-a lucra în afara Senatului folosindu-se de sistemul curent, impunând puterea Senatului atât în deciziile judecătorești, cât și în pasarea legilor. El, însă, s-a dovedit a fi un tiran, instalând noua procedură a proscripției, prin care proprietatea unei persoane avea să fie confiscată de stat, iar protecția oferită de legi inexistentă. În alte cuvinte, era acum posibil să ucizi o persoană în afara legii, iar Sulla a creat un oficiu pentru ridicarea recompenselor pe capul oponenților care cauzau probleme. A folosit fondurile confiscate pentru a umple din nou trezoreria Romei, grav afectată de războaiele purtate în Grecia și conflictul civil din Italia. A proscris romani avuți ce vorbeau împotriva sa, chiar și unii care se aflau pur și simplu în calea lor sau aveau bogate proprietăți. Mii de aristocrați romani au fost uciși în

proscrierile care au avut loc în următorii doi ani, până când Sulla s-a retras din postura de dictator în 79 î.Hr., murind la nici măcar un an mai târziu.

Deși Republica Romană a mai durat oficial încă cincizeci de ani, lupta dintre Marius și Sulla încetase adevărata libertate politică în Roma, aducând forța în procesul politic. Armatele erau acum pioni în jocul puterii politice - un general cu trupe loiale putea - și s-a întâmplat să - încalce legi, să ignore Senatul și să ceară orice dorea din partea provinciilor sale. Mai mult, dacă Senatul încerca să proscrie acești generali pentru oricare dintre păcatele lor, ei își puteau aduce trupele la Roma și puteau distruge facțiunea opoziției în oraș, arătând cu degetul către precedentul creat de Sulla. Senatul din Roma era acum doar pentru spectacol - generalii aveau acum ultimul cuvânt de spus. Consulii puteau fi aleși doar cu aprobarea generalilor de pe câmpul de luptă și singurul ce putea contracara un posibil periculos comandant legionar era un altul de pricepere și armată similară. Și deși cu lecțiile lui Sulla și Marius învățat, Senatul din Roma s-a purtat în continuare de parcă el ar fi deținut adevărata putere în Republică - și atât timp cât trupele le-au permis să-și continue joaca, ficțiunea s-a menținut. Fără orice abilitate reală de a se apăra, Senatul a devenit mai arogant, fracționat, corupt și irațional, pecetluindu-și, în consecință, soarta.

Sulla, în anul care a urmat demisiei sale, în 78 î.Hr.. Pe timpul decadei anilor 70, politica a fost dominată de către optimați; cu toate acestea, constituția sullană a început să se destrame aproape imediat, puțin câte puțin.

Din 73 î.Hr. până în 71 î.Hr. Republica Romană avea să fie zguduită de către o revoltă a sclavilor condusă de Spartacus, care, conform surselor antice, era un „auxilia“ de origine tracă, dezertat din legiunile romane. Fusese capturat, pus în sclavie și antrenat ca gladiator. În 73 î.Hr., el și alți confrați s-au răzvrătit laCapua și au organizat o tabără militară pe Muntele Vezuvius. Sclavi din tot cuprinsul peninsulei italice i s-au alăturat, numărul lor ajungând în jur de 70.000. Cele mai bune legiuni romane lipseau din Italia; unele aflate în Spania sub comanda lui Gnaeus Pompeius Magnus, suprimând rebeliunea condusă de Quintus Sertorius, în timp ce altele luptau în Asia Mică sub comanda lui Lucius Licinius Lucullus împotriva lui Mithridates. Inițial, sclavii au avut un mare succes în fața legiunilor romane trimise, învingând fără oprire de-a lungul peninsulei. Însă în 71 î.Hr., Marcus Licinius Crassus a primit comanda militară și a zdrobit rebelii. Aproape 6.000 au fost crucificați, cei 10.000 de supraviețuitori care scăpaseră fiind interceptați de către Pompei în timp ce se întorcea cu armata sa din Spania. Deși Crassus a dus majoritatea greului Pompei și-a revendicat meritul pentru victorie, creând tensiune între el și Crassus.

Crassus și Pompei au candidat pentru consul în anul 70 î.Hr., ambii fiind aleși. Cei doi au petrecut majoritatea anului încercând să se depășească în extravaganța evenimentelor publice organizate. În ciuda caracterelor necooperante ale celor doi consuli, au fost adoptate două legi care înlăturau constituția lui Sulla; prima, tribunul a primit puterea de înainta legi; a doua, monopolul senatorial asupra judecăților s-a încheiat, iar calitatea de membru a fost împărțită egal între senatori, ecvestri și un grup cunoscut sub numele de „tribunii trezoreriei“.

Între timp, Lucullus lupta, chiar cu succes, împotriva lui Mithridates și a aliatului și ginerelui său, Tigranes cel Mare, regele Armeniei, dar a fost incapabil să calmeze teritoriile pe care le cucerise. În același timp, M. Antonius (tatăl lui Marc Antoniu) și Q. Caecilius Metellus încercau să înlăture ciuma de piraterie care necăjea Mediterana, cu grotească ineficiență, însă.

Datorită lipsei de succese, în 66 î.Hr., Pompei a primit o comandă militară extraordinară. Acesta a alungat pirații până în patruzecișinouă de zile și a început urmărirea lui Mithridates. Pompei i-a anihilat armata, iar Mithridates a fost un fugitiv în ultimii săi trei ani de viață. Pompei a dus până la capăt aceste succese cucerind întreaga coastă de est a Mediteranei, punând capăt dinastiei siriene Seleucid. Bogăția capătată din cuceririle sale a dublat venitul statului roman, iar Pompei l-a surclasat pe Crassus ca fiind cel mai înavuțit om din Roma.

Situația economică din Roma însăși, însă, era încă problematică. Datoriile erau probleme refractare pentru mulți, atât nobili dar și nu exclusiv. Această manta negativă a fost înlăturată de către Lucius Sergius Catilina, care a candidat pentru consul în 64 î.Hr. pentru mandatul din 63 î.Hr. sub platforma unei anulări complete a datoriilor - esențial o distribuire a bogăției. În ciuda nașterii sale sub statutul de nobil, politica sa i-a speriat pe optimați, care în schimb sprijineau un novus homo:Marcus Tullius Cicero. Cicero a fost ales la timp; Catilina a fost al treilea în lista preferințelor și a rămas în afară. El a mai candidat o dată în anul următor, însă de data aceasta a fost înfrânt și mai convingător. Atunci, alături de mai mulți senatori desfrânați, au început planificarea unui coup d’état care ar fi inclus incendierea Romei, înarmarea sclavilor și ascensiunea lui Catilina ca dictator. Cicero a aflat și a informat Senatul într-o serie de cuvântări briliante, în urma acestora acordându-i-se putere absolută („senatus consultum ultimum“) din partea Senatului pentru salvarea Republicii. A executat conspiratorii în oraș fără proces; co-consulul său,Gaius Antonius Hybrida înfrângând apoi armata lui Catilina în apropiere de Pistoria. Niciunul dintre soldații lui Catilina nu a fost lăsat în viață.

În 62 î.Hr. Pompei s-a întors din est. Mulți senatori, în special din rândurile optimaților, s-au temut că Pompei va merge pe urmele lui Sulla și se va instaura ca dictator. În schimb, Pompei și-a demobilizat armata la ajungerea în Italia. Totuși, Senatul și-a menținut opoziția în oferirea pământurilor pentru veteranii lui Pompei și în ratificarea așezării estice a lui Pompei. În plus, Senatul îl punea acum la zid pe vechiul inamic al lui Pompei, Crassus, în încercările sale de-a câștiga puțină înțelegere din partea aliaților săi, fermierii cu taxă. Intrând acum în scena a fost un tânăr politician care din acest punct înainte avea să aibă o carieră de succes, însă nu atât de briliantă Gaius Iulius Cezar. Cezar a profitat de nemulțumirile dintre cei doi inamici ai săi, aducându-i într-o alianță degajată cunoscută ca Primul Triumvirat. În plus, a consolidat alianța sa căsătorindu-și fiica, Iulia Cezaris cu Pompei. Cei trei triumviri erau capabili de a domina politica Romei datorită influenței lor colective; primul pas a fost alegerea lui Cezar pentru consulat în 59 î.Hr..

În încercarea de a pasa legi din care atât Pompei, cât și Crassus ar fi avut de câștigat, Cezar a întâlnit o opoziție dură din partea colegului său consular conservator Marcus Calpurnius Bibulus, care s-a folosit de toate tacticile parlamentare pentru a bloca legislația. Cezar a apelat la tactica neconstituțională a violenței; Bibulus s-a aflat sub arest la domiciliu pentru majoritatea acelui an, iar Cezar a fost capabil să paseze aproape toată legislația sa. A fost numit apoi guvernator al Galiei Cisalpine și al Illyricum pentru o perioadă de cinci ani. Când guvernatorulGaliei Transalpine a murit neașteptat, Senatul a repartizat teritoriul tot lui Cezar.

Cezar și-a început slujba de guvernator în 58 î.Hr.. A început imediat o serie de campanii militare în întreaga Galie, cunoscute ca Războaiele galice, ba chiar a avut câteva raiduri în Germania șiBritania. Pe o perioadă de nouă ani a făcut ca triburile galice

să se războiască între ele (divide și conduce) și a distrus toată opoziția. Aceste războaie au cauzat pierderi omenești și nu numai masive și au fost, tehnic, ilegale, considerând că Cezar și-a depășit autoritatea (care se limita la provinciile sale) în lansarea invaziilor, însă la Roma nimeni, în afară de inamicii lui din Senat, nu era interesat.

În acest timp, triumviratul de acasă necesita o relansare. În 56 î.Hr., cei trei oameni care dominaseră republica s-au întâlnit la Lucca, în provincia lui Cezar din Galia Cisalpină (cum legea interzicea unui om aflat în controlul unei armate să treacă în Italia). Cei trei triumviri au ajuns la un nou acord: Crassus și Pompei aveau să fie aleși încă o dată în poziția de consuli pentru anul 55 î.Hr.; Pompei păstra comanda legiunilor romane aflate în Spania (pe care le conducea în „absentia“), iar Crassus, dorind glorie militară pentru a se putea plasa la același nivel precum Cezar și Pompei, a primit o comandă de acest gen în est. Mandatul de guvernator al lui Cezar a fost extins pentru încă cinci ani.

În 53 î.Hr., Crassus a lansat o invazie a Imperiului Parthian (succesor al perșilor). Și-a condus armata adânc în deșert; aici, însă, legiunile romane nu erau obișnuite cu condițiile de luptă, pe când cavaleria parthiană era adepta unui astfel de climat Armata sa a fost învinsă după ce ajunsese departe în teritoriul inamic, încercuită la Bătălia de la Carrhae. Crassus însuși a fost capturat și mai târziu executat, turnându-i-se aur topit pe gât.

Moartea lui Crassus a îndepărtat o parte din balanța triumviratului; în consecință, Cezar și Pompei au început să se îndepărteze unul față de celălalt. În 52 î.Hr., Iulia a murit, mărind golul creat între cei doi. Pompei, care anterior fusese membrul senior al triumviratului și, într-adevăr, al republicii, începea să vadă autoritatea sa amenințată de acest partener junior, Cezar, ale cărui campanii în Galia îi extindeau vast prestigiul, norocul și puterea. În consecință, Pompei a început să se atașeze tot mai tare de optimați, care, la rândul lor, se opuneau lui Cezar și partidului său, populares.

În același timp, o răscoală galică unită, condusă de liderul carismatic Vercingetorix, care aproape a reușit să răstoarne prezența militară romană în Galia; însă Cezar, cu obișnuita sa viteză și briliantul mixaj al strategiei militare și cruzimii, a fost capabil să-l înfrângă pe Vercingetorix prin asaltul de la Alesia. Războaiele galice erau esențial terminate (o treime a tuturor bărbaților galici muriseră - o altă treime vândută în sclavie).

Până în 50 î.Hr. toată rezistența galică fusese înlăturată și Cezar avea o armată loială de veterani pentru a avansa în ambițiile sale militare. Cum Cezar se apropia de finalul carierei sale ca guvernator, cei mai mari lideri politici și militari ai Republicii Romane erau presați în a găsi teren comun, iar o criză creștea, dovedindu-se mai târziu ultimul cui de pe coșciugul Republicii.

Problema cheie era dacă Cezar va fi capabil sau nu să câștige postul de consul pentru 48 î.Hr. in absentia. Postul lui Cezar de guvernator avea să expire la finele lui 49 î.Hr., la fel ca și imunitatea sa juridiciară. Avea să fie cu siguranță acuzat de violarea constituției în perioada consulatului său din 59 î.Hr., ceea ce ar fi dus la moartea carierei sale politice sau chiar a vieții sale. Dacă i se permitea să candideze in absentia, și-ar fi putut asuma imediat consulatul, și apoi un nou mandat de guvernator, păstrându-și continuă imunitatea. Optimații se opuneau extrem de tare candidaturii lui Cezar in absentia, iar la 1 februarie 49 î.Hr., au pasat o lege prin care îl declarau pe Cezar un inamic public și îi cereau reîntoarcerea la Roma pentru a fi judecat. Pompei a primit autoritate absolută pentru a apăra Republica Romană. Aceste vești au ajuns la Cezar

probabil la 10 ianuarie, tot atunci fiind datată și celebra sa vorbă: "Alea iacta est" (Zarurile sunt aruncate) - de fapt, în limba greacă, citându-l pe Menander. Cezar a trecut râul Rubicon (granița dintre Galia Cisalpină și Italia în timpul Republicii Romane) cu armata sa. Războiul civil începuse.

Conducând o armată veterană, Cezar și-a croit cu ușurință calea prin Peninsula Italiei, întâlnind o slabă rezistență din partea legiunilor de curând recrutate. Singura excepție a fost la Corfinium, unde Gnaeus Domitius Ahenobarbus a fost învins. Cezar l-a iertat, sub remarcabila sa politică de grațiere. Dorea să știe toată lumea că nu avea să devină viitorul Sulla. A luat Roma fără a întâlni opoziție, iar apoi a mărșăluit către sud pentru a încerca să-l oprească pe Pompei, care încerca să se retragă din Brundisium de-a lungul Mării Adriatice către Grecia. Cezar s-a apropiat, dar Pompei și armatele sale au scăpat în ultima clipă.

În 48 î.Hr. Pompei controla mările, iar legiunile sale le depășeau cu mult pe ale lui Cezar; însă legiunile ultimului, după zece ani de campanii riguroase deveniseră veterani experimentați. Din pricina lipsei sale de flotă, Cezar a încercat să-și solidifice controlul asupra vestului Mediteranei, notabil la Massilia și în Spania. Cele două armate s-au întâlnit pentru prima dată în Bătălia de la Dyrrhachium, la 10 iulie, unde Pompei a înregistrat o victorie majoră. Totuși, Pompei nu a reușit să fie constant, iar Cezar și-a putut regrupa forțele și câștiga o victorie decisivă în Bătălia de la Pharsalus la 9 august. Pompei a fugit către Egipt, unde a sperat să găsească sprijin.

Cezar ajunge în Alexandria, capitala Egiptului ptolemeic, găsind grânarul Mediteranei în starea unui război civil. Agenți ai tânărului rege Ptolemeu al XIII-lea, îl asasinaseră pe Pompei și îi prezentaseră capul acestuia lui Cezar, crezând că acest gest îl va bucura și îl va sprijini pe Ptolemeu în lupta împotriva surorii sale, Cleopatra. A avut efectul opus. Cezar a început o legătură cu Cleopatra, iar Ptolemeu a încercat să-l distrugă pe Cezar în orașul Alexandria. O lungă bătălie, ajunsă până la urmă în afara orașului, amintită ca una dintre cele mai periculoase din cariera lui Cezar, a fost însă o victorie. Astfel Cleopatra ajunge pe tronul Egiptului alături de un alt frate, Ptolemu al XIV-lea. Mai tărziu, Cleopatra a născut fiul lui Cezar, Cezarion, întitulat Ptolemeu Cezar. Auzind de o invazie în Asia Mică condusă de către Pharnaces al II-lea al Pontusului, fiul vechiului inamic al Romei Mithridates, a avansat într-acolo în 47 î.Hr., înregistrând o victorie rapidă laBătălia de la Zela. Atunci Cezar a pronunțat fraza ajunsă celebră mai târziu: „Veni, Vidi, Vici“ -- Am venit, am văzut, am cucerit.

În 46 î.Hr. Cezar a mers către nordul Africii pentru a se ocupa de rămășițele pro-Pompei care încercau să se regrupeze sub conducerea lui Cato cel Tânăr și a lui Titus Labienus. A întâlnit un mic pas-înapoi în Bătălia de la Ruspina înainte de a-i învinge în Bătălia de la Thapsus. Sinuciderea lui Cato i-a cauzat multă amărăciune lui Cezar. El își dorea să-l ierte pe Cato, refractarul său inamic, pentru a câștiga popularitate printr-o astfel de clemență. În 45 î.Hr., a mers în Spania și a câștigat în lupta finală împotriva trupelor pro-Pompei în îngrozitoarea Bătălie de la Munda. Spunea că înainte luptase întotdeauna pentru victorie, dar în Munda a luptat pentru viața sa. S-a întors la Roma. Avea mai puțin de un an de trăit.

Cezar a regulat foarte strâns achiziționarea grânelor subvenționate de către stat, prostituatelor și a interzis celor ce își permiteau aprovizionarea privată cu grâne de la cumpărarea sa din partea statului. A reformat calendarul, trecând de la unul lunar la calendarul solar și a oferit numele gintei sale lunii a șaptea (iulie). Acest

calendar, cu mici retușuri făcute de către Octavian (care câțiva ani mai târziu a redenumit a opta lună în august, după unul dintre titlurile sale) și Papa Grigore în 1582. Schimbările și implicit, calendarul au rezistat până în zilele noastre. A reformat, de asemenea, și problema datoriilor. În același timp, a continuat să accepte imense onoruri din partea Senatului. A fost numit Pater Patriae (Părintele țării), începând purtarea îmbrăcăminții vechilor împărați romani. Aceasta a adâncit ruptura dintre Cezar și senatorii republicani aristocratici, mulți dintre cei pe care îi grațiase în timpul războiului civil.

În 45 î.Hr. a fost numit dictator pentru zece ani. Această numire a fost urmată de cea din 44 î.Hr., dictator pe viață. O dublă problema se crease; în primul rând, toată puterea politică ar fi trebuit a fi concentrată în puterile lui Cezar pe viitorul previzibil, având ca posibil efect subordonarea Senatului la dorințele sale; în al doilea rând, numai moartea lui Cezar ar fi putut pune capăt. Astfel, un grup de aproximativ 60 de senatori, conduși de către Gaius Cassius Longinus și Marcus Junius Brutus, a conspirat pentru asasinarea lui Cezar în scopul salvării republicii. Și-au îndeplinit fapta înIdele lui martie, la 15 martie, 44 î.Hr., cu trei zile înainte de plecarea lui Cezar în est pentru a apăra parthianii.

După asasinarea lui Cezar, prietenul și locotenentul său șef, Marcus Antonius, s-a folosit de ultimul testament al lui Cezar într-un strălucit discurs împotriva asasinilor, incitând mulțimea. Asasinii au fugit către Grecia. În testament, nepotul său Octavianus, totodată fiul adoptiv al lui Cezar, a fost numit moștenitorul său politic. Octavian s-a întors din Grecia (unde el și prietenii săi, Marcus Vipsanius Agrippa și Gaius Mecenas, ajutau la regruparea legiunilor macedonene pentru invazia planificată asupra Parției) și a strâns o mică armată din rândurile veteranilor lui Cezar. După câteva neînțelegeri inițiale, Antonius, Octavianus și Marcus Aemilius Lepidus au format al doilea Triumvirat. Puterea lor îmbinată a dat triumvirilor forță absolută. În 42 î.Hr., i-au urmărit pe asasinii lui Cezar în Grecia, unde, datorită mai ales calităților de comandant militar ale lui Antoniu, i-au înfrânt în Bătălia de la Filippi, la 23 octombrie al aceluiași an.

În 40 î.Hr., Antoniu, Octavian și Lepidus au negociat Pactul de la Brundisium. Antoniu a primit cele mai bogate provincii din răsărit: Achaea și Macedonia (în Grecia actuală), Epirus, Bithinia șiAsia (în Turcia actuală), Siria, Ciprul și Cirenaica. Antoniu avea, de asemenea, avantajul strategic de a fi foarte aproape de Egipt, pe atunci cea mai mai bogată regiune mediteraneeană. De cealaltă parte, Octavian a primit provinciile romane din apus: Italia, Galia (Franța actuală) și Hispania (actualmente Spania și Portugalia). Aceste teritorii erau mai sărace, însă în mod tradițional ofereau o mai bună bază de recrutare a soldaților. Lepidus a primit mica provincie a Africa (Tunisia actuală) pentru a o guverna. De aici înainte, lupta pentru puterea supremă se va da între Antoniu și Octavian.

În apus, Octavian și Lepidus trebuiau întâi să se ocupe de Sextus Pompeius, fiul în viață a lui Pompei, care luase controlul asupra Siciliei și desfășura operațiuni de piraterie în întreaga Mediterană, periclitând transporturile cruciale de grâne egiptene către Roma. În 36 î.Hr., Lepidus, în timp ce asedia forțele lui Sextus Pompeius în Sicilia, a ignorat ordinul lui Octavian ca nicio capitulare să nu fie permisă. Atunci Octavian a mituit legiunile lui Lepidus, iar acestea l-au părăsit. Efectul imediat a fost înlăturarea puterii militare și politice de care dispunea Lepidus.

În răsărit, Antoniu se afla în război împotriva parților. Campania lui nu a fost atât de reușită precum și-ar fi dorit, deși era mult mai reușită decât cea a lui Crassus. A început o relație amoroasă cuCleopatra, care a dat naștere celor trei fii ai săi. În 34 î.Hr., la Donațiile din Alexandria, Antoniu a „dăruit” mult din jumătatea estică a imperiului copiilor săi și ai Cleopatrei. În Roma, acest fapt, precum și dezvăluirea testamentului lui Marc Antoniu (în care acesta își exprima dorința, devenită ulterior faimoasă, de a fi îngropat în iubita sa cetate Alexandria), au fost folosite de către Octavian într-un război de propagandă, în care îl acuza pe Antoniu că ar fi devenit „barbar” și un „sclav al Cleopatrei”, trădând astfel cauza Romei. Octavian a încercat să nu-l atace pe Antoniu direct, pentru că acesta era încă foarte popular la Roma; în schimb, întreaga vină a fost pusă pe umerii Cleopatrei.

În 31 î.Hr. a început în sfârșit războiul. Aproximativ 200 de senatori, o treime a Senatului, l-au abandonat pe Octavian pentru a-i sprijini pe Antoniu și Cleopatra. Sfâtuitorul-șef și extraordinarul lider militar al lui Octavian, Agrippa, a capturat Methone în Grecia. Marea confruntare finală a Republicii romane s-a întâmplat la 2 septembrie 31 î.Hr., în Bătălia navală de la Actium, unde flota lui Octavian aflată sub comanda lui Agrippa a înfrânt mai marea flotă a lui Antoniu și Cleopatrei; cei doi iubiți au fugit către Egipt. Datorită victoriei lui Octavian și priceputa sa folosire a propagandei, negocierii și mituririi, multe legiuni din Grecia, Asia Mică și Cyrenaica i s-au alăturat.

Octavian și-a continuat marșul în jurul Mediteranei către Egipt, primind supunerea regilor locali și a guvernatorilor romani întâlniți în cale. A ajuns în sfârșit în Egipt în 30 î.Hr., dar înainte ca Octavian să-și fi capturat inamicul principal, Antoniu s-a sinucis. Cleopatra a făcut la fel în câteva zile, în luna august.

Perioada războaielor civile se încheiase în sfârșit. De atunci înainte, nu mai rămase nimeni în Republica romană care putea și ar fi vrut să i se împotrivească lui Octavian, cum fiul adoptiv al lui Cezar a preluat controlul absolut. A desemnat guvernatori loiali lui în jumătate dintre provinciile „de frontieră“, unde era situată majoritatea legiunilor, asigurându-se astfel că nici un guvernator nu ar putea să încerce detronarea sa. De asemenea, a reorganizat Senatul, înlăturând membrii periculoși și de neîncredere și exttinzându-l prin aducerea suporterilor săi din provinciile și din afara aristocrației romane, oameni de la care se aștepta urmarea ordinelor sale. Din păcate, a lăsat majoritatea instituțiilor republicane aparent intacte, slabe ca organizare. Consulii au continuat să fie aleși, tribunii plebeilor au continuat să ofere legislație și dezbaterile încă răsunau prin Curia romană. Din păcate, Octavian influența totul și avea ultimul cuvânt de spus, dispunând de legiunile sale oricând, dacă era necesar.

Senatul roman și cetățenii romani, obosiți de războaiele civile care parcă nu se terminau niciodată și neliniștiți, erau dispuși să arunce incompetența și instabilitatea conducere a Senatului și a adunărilor populare în schimbul voinței de fier a unui singur om care ar fi putut aduce Roma înapoi la normal. Până în 27 î.Hr. tranziția, deși subtilă și ascunsă, a fost completă; în acel an Octavian a oferit înapoi Senatului toate puterile sale extraordinare, și într-o manieră premeditată, Senatul a refuzat și l-a votat pe Octavian August sau „cel venerat“. Întotdeauna se ferea grijuliu de titlul derex (rege) și, în schimb, a luat titlurile de princeps (primul cetățean) și imperator, un titlu acordat de către trupele romane comandanților săi victorioși. Aceste titluri, alături de numele de „Cezar“, au fost folosite de către toți Împărații romani și încă au supraviețuit, cu mici modificări, până la această dată. Prinț a derivat din „Princeps“, iar Impărat din

„Imperator“, Cezar a devenit „Kaiser“ (Germania) și „Țar“ (Rusia). Imperiul roman se născuse.

Odată ce Octavian l-a numit pe Tiberius moștenitorul său, era clar tuturor că până și speranța unei republici restaurate murise. De la acel moment, Roma a fost un regim despotic, care, sub un împărat competent și puternic, putea atinge supremație militară, prosperitate economică și o pace autentică, dar sub unul slab și incompetent se putea vedea gloria sa pătată de cruzime, înfrângeri militare, revolte și războaie civile. Imperiul roman a fost în final divizat între Imperiul Roman de Apus care a căzut în 476 d. Hr. și Imperiul Roman de Răsărit (numit și Imperiul Bizantin) care a durat până la Căderea Constantinopolului în 1453 d.Hr.

Într-adevăr, Republica se afla pe moarte încă din 133 î.Hr., odată cu uciderea fraților Gracchus. Moartea lor a semnalat sfârșitul dezbaterilor și procedurilor legale; din acel moment vremurile oferind puterea oricui era dispus să meargă până la capăt. Omorurile au devenit comune în timpul alegerilor, unde mase de persoane erau eliminate de către partidele de opoziție pentru a-și speria inamicii. Se acceptase, ba chiar se încurajase în unele regiuni, ca forța să fie folosită pentru „conservarea Republicii“. Senatorii care nu puteau bloca reforma legal foloseau asasinatele și delictele criminale pentru a o stopa. Reformatorii care nu-și puteau trece legile prin Senat se foloseau de nervozitatea crescândă a populației romane pentru a intimida Senatul, sau apelau la generali puternici și armatele lor pentru sprijin militar. De fiecare dată când cineva folosea violența pentru a dobândi ceva, altcineva lovea înapoi și mai tare pentru a-l contracara. Când Marius și-a folosit armata sa de gladiatori, sclavi și plebei pentru a captura Roma, Sulla a lovit folosind legiuni profesioniste. Rezultatul a fost o stabilitate pe termen scurt și slăbirea pe termen lung a structurilor guvernamentale.

Schimbarea s-a manifestat și prin punerea oamenilor înaintea Republicii - nu mai era posibil să supraviețuiești în noua lume vicioasă a politicii romane rămânând loial ideilor străbunilor. Politicienii puternici se întreceau pentru a deveni „primii între cei egali“, prin orice mijloace posibile, iar oamenii ambițioși erau ținuți în scurt de către alți competitori la fel de ambițioși. Marius și Sulla au fost primii, iar exemplul lor a dat naștere Primului Triumvirat al lui Cezar, Crassus și Pompei și celui de-al Doilea Triumvirat, compus din Octavian, Lepidus și Antoniu.

Mai mult, Senatul s-a dovedit, de multe ori, egoist, arogant, stupid și incompetent în atât de multe privințe încât populația romană nu mai avea încredere în el pentru a conduce. Când cineva provenit din rangurile lor venea și se dovedea capabil, romanii încercau să formeze o grupare prin care sperau să reînvie Republica și să readucă sens sistemului. Senatul, folosind orice mijloace, a călcat în picioare acești campioni unul câte unul, începând cu frații Gracchus. De fiecare dată când se întâmpla astfel, poporul roman devenea mai dornic de a accepta măsurile extreme pe care reformatorii trebuiau să le implementeze pentru a-și asigura legile și viața. Trecerea Rubiconului de către Cezar a fost o trădare, dar nimănui din afara Senatului nu i-a păsat, pentru ca el promitea o adevărată schimbare într-o republică coruptă și nefuncțională.

Înăuntrul Senatului, puternicul, tradiționalistul și bogatul partid conservator se afla constant în dispută cu orice reformator de orice gen care se ivea. Frații Gracchus au lucrat în afara sistemului constituțional folosind adunările populare în locul Senatului; Marius a trebuit să lupte doar pentru a face schimbările necesare recrutării de soldați din clasele inferioare; Sulla a înspăimântat senatorii cu execuții pentru acceptarea reformelor

care erau intenționate pentru conservarea puterii Senatului, iar Cezar a trebuit sa cucerească efectiv întregul teritoriu roman pentru a putea trece legi rămase restante de cel puțin un veac. Cu cât senatul lupta mai greu pentru păstrarea acelui status quo, cu atât mai dispuși erau reformatorii să continue, până când conflictul s-a sfârșit odată cu dictatura lui Cezar.

Lipsa de încredere pe care cetățenii romani o resimțeau față de Senat era evidentă în reacțiile trupelor alor căror comandanți le cereau să comită o trădare. Legiunile erau dispuse să-și urmeze comandanții pentru că nu purtau o dragoste specială Senatului, care doar refuza să le plătească și să le recunoască drepturilor lor de-a primi pământuri la întoarcerea din război. N-a existat nici-un moment în care un comandant care a cerut pornirea unui marș asupra Romei să fi fost refuzat, nici un singur moment în care legionarii să se alăture Senatului. Au ales să urmeze nume precum Sulla, Pompei și Cezar, și nu idealurile antice ale Republicii. Singurul lucru care-i ținea împreună era legătura dintre ei. Neputința Senatului de a vedea noua realitate l-a costat scump. Senatul nu a putut să se adapteze schimbării puterii structurale și, ca rezultat, a fost înlăturat de cei care au putut face acest lucru.

O parte a problemei era că guvernul Romei nu era creat pentru a conduce un imperiu. Republica era adaptată cu guvernarea unui oraș-stat, unul care, chiar și la fondarea sa, creștea în scopuri și putere, dar niciodată nu și-ar fi dorit extinderea peste barierele Italiei centrale. Când erau capturate teritorii peste mări, Republica s-a dovedit ineficientă de a le guverna. Provinciile deveniseră feude ale guvernatorilor, care au continuat în a abuza de ele și a le implica în aventuri militare fără acordul Senatului. În cele din urmă, guvernatorii se luptau chiar cu Roma când se simțeau amenințați. Nu exista sistem de contabilitate, nici o tradiție antică de a pedepsi guvernatorii corupți - problema era una nouă, iar Republica, atât de tradiționalistă, nu s-a schimbat pentru a soluționa problemele ivite. Odată ce Republica a devenit un imperiu, doar un împărat îl putea conduce eficient, nu o adunare oligarhică. Însă a fost nevoie de aproximativ un secol înainte ca acest concept să fie înțeles.

În final, eșecul Senatului de a controla generalii a cauzat un dezastru în Republică. Senatul era adesea prea dispus în a-și proteja prietenii, aliații și membrii de proscrierile legale pentru până și cele mai evidente și extraordinare delicte și datorită acestui fapt a pierdut încrederea cetățenilor romani. Când Cezar a luat în cele din urmă în stăpânire Roma pentru el însuși, a fost întâmpinat cu aplauze, pentru că el promisese reforme pe care poporul roman le dorea încă din vremea fraților Gracchus.

Legiunile Romei au demolat fizic Republica, dar Senatul era cel care permisese o lume unde un astfel de lucru era posibil în aplauzele cetățenilor.